Chipul Preotului Dupa Sfantul Vasile Cel Mare

INTRODUCERE

Am ales termenul de chip la titlul lucrării mele, pentru a arăta rolul covârșitor pe care l-a avut Sfântul Vasile cel Mare asupra preoțimii veacului al patrulea, fiind un adevărat stâlp de lumină preoților din Capadocia, ridicându-i pe aceștia din starea morală precară în acre se aflau, prin canoanele, acțiunea îndemnurile sale și activitatea sa pastorală propruzisă, fiind un adevărat deschizător de drumuri în cea ce privește activitate filantropică și canonică.

Având îndrumător și pedagog pe însuși Mântuitorul Hristos, model desăvârșit al preoțimii, păstrând cu sfințenie tradiția apostolică, sfântul Vasile a ajuns să fie după cum spune și prietenul său Sfântul Grigore de Nazians, model luat atât de păgâni cât mai ales de preoții din vremea sa care încercau să-l imite în tot cea ce făcea.

Apelativul de cel Mare, l-a dobândit încă din viață , pentru că a știut să facă față tuturor provocărilor timpului său atât când era în treapta de preot cât și ca episcop, condensând în activitatea sa pastorală tot ce putea face un ierarh , găsind tuturor problemelor rezolvare în timpul păstoriei lui,într-un timp foarte scurt dacă ținem seama că a păstorit ca episcop doar 9 ani , plecând la Domnul la vârsta de 39 de ani .

Fiind numit și romanul printre greci, datorită caracterului său puternic , reușind să păstorească turma cu vrednicie și jertfă având model de urmat pe Hristos Arhiereu veșnic și preot desăvârșit.

În primul capitol al acestei lucrări sunt prezentate câteva aspecte ale slujirii sacerdotale ; slujire care are ca mentor pe Hristos, cel ce a întemeiat slujirea cea adevărată. Fiecare slujitor al altarului are ca model desăvârșit pe Hristos Dumnezeu adevărat și Om adevărat , fiind preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, pentru că preoția Lui a fost desăvârșită de la Tatăl.

Al doilea subcapitol din prima parte a acestei lucrări , după ce am luat ca model de urmat pe însuși Hristos, am prezentat marea taină a preoției intitulându-o sublimitatea preoției, pentru că pe cât de frumoasă este , tot atât de înfricoșătoare este.

La al treilea subcapitol am încercat să trasez în linii mari pregătirea pentru preoție și a Sfântului Vasile cel Mare , asumându-și jugul preoției după o pregătire spirituală și intelectuală profundă , fiind cerut și înaintat ca preot și episcop de popor și tot în acest capitol sunt menționate îndemnurile sale față de cei ce se vor să intre în preoție .

În al doilea capitol, este prezentată preoția Sfântului Vasile cel Mare , demersurile pe care le-a făcut din tinerețile lui pentru a-și încununa viața cu virtuți , îndemnurile sale legate de curăția morală a preotului, o schimbare lăuntrică a celui ce se pregătește pentru preoție și o aprofundare a sfintelor Scripturi.

Ultimul capitol, cuprinde îndemnurile sale adresate preoților, îndemnuri legate de activitatea predicatorială , a clericilor , de starea moral-duhovnicească a lor și mai ales de canoanele Sfântului Vasile , acolo unde era nevoie pentru a curății biserica de slujitorii nevrednici în ultima fază.

În lucrarea de față caut să argumentez bogata activitate pastorală a Sfântului Vasile cel Mare prin acțiunile de ajutorare, caritate atât prin predică cât și prin înfăptuirea cuvântului, de care a dat dovadă, fiind prin excelență un om al acțiunii.

Din cele două capitole anterioare, am încercat să schițez cele două slujiri pe care preotul trebuie să le facă : lui Dumnezeu, ca slujitor al altarului ce implică o pregătire morală și severă desprinsă din slujirea și sfaturile Sfântului Vasile cel Mare , iar a doua este slujirea semenilor, prin acțiuni de ajutorare, îndrumare și povățuire spre mântuire, pe care marele capdocian le-a îndeplinit pe deplin.

CAPITOLUL I

SFÂNTUL VASILE CEL MARE – URMAȘ AL PĂSTORULUI CEL BUN

1.1 Iisus Hristos –Arhiereu în veac și preot desăvârșit

Iisus Hristos este pururea Arhiereu în veac, ca Cel ce a adus o jertfă pururea eficientă, ca Cel ce S-a jertfit în calitate de Fiu al lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat pentru noi. Întruparea, arhieria sau Jertfa cu învierea Sa nu sunt niște fapte ce aparțin numai trecutului, ci stări de permanentă iradiere mântuitoare asupra noastră.

Sfântul apostol Pavel în epistola sa către Coloseni vorbește despre cele trei demnități ale Mântuitorului când zice că Iisus Hristos S-a făcut nouă înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate ,sfințire și răscumpărare.

Epistola către evrei mărturisește clar despre arhieria lui Hristos: Drept aceea având Arhiereu mare, care a străbătut cerurile, pe Iisus Fiul lui Dumnezeu să ținem cu tărie mărturisirea că nu avem arhiereu care să nu poată suferii cu noi în slăbiciunile noastre, ci într-un toate după asemănarea noastră afară de păcat.( I Cor 1, 30)

Calitățile arhiereului Hristos sunt excepționale Un arhiereu se cuvenea să avem sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus de ceruri. ( Evrei 7,26 )

Iisus Hristos este adevăratul Arhiereu fiind hirotonit de Dumnezeu care L-a născut după cum spune și Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia sa către evrei.

Însuși numele de Mesia-Uns indică slujirea Sa, deci slujire arhierească, deoarece, după cum se exprimă Sfântul Chiril al Ierusalimului, El a fost uns din veșnicie de Tatăl spre arhieria supraomenească.

In capitolul X, din epistola către evrei, Arhiereul nostru totdeauna șade pe scaunul din dreapta Tatălui exercitând totodată puterea arhierească și demnitatea împărătească. El intervine pentru noi ca arhiereu, dar împărtășește și mila și harul Lui ca un împărat. El prezintă jertfa și rugăciunile Lui, Tatălui, ca un împărat. Arhiereu și Împărat, Hristos este pururea lucrător asupra noastră prin Duhul lui cel Sfânt sau mai bine zis prin nenumăratele Lui lucrări.

Prin Arhieria Sa Iisus Hristos voiește ca prin ea sau prin jertfa pe care o ține permanent prezentă în fața Tatălui să fim și noi asociați la jertfa Lui ca și noi să ne aflăm jertfa Tatălui și să fim bine plăcuți Lui.

Starea de jertfă și de rugăciune în fața Tatălui are o îndoită direcție: una către Tatăl și una către noi. Către Tatăl ca dovadă a predării totale a Sa către Tatăl si către noi ca să ne prindă și pe noi în această dispoziție de predare a Tatălui. De aceea ni se împărtășeste în euharistie, în starea Sa de jertfă, ca SA ne comunice starea și pornirea Sa de jertfă către Tatăl.

Dacă Arhieria lui Hristos constă in a se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu atragerea noastră în această stare, arhieria Lui trebuie să se prelungească în toți cei ce cred în El. În acest scop El a instituit o preoție care e legată de aducerea și împărtășirea Jertfei Lui, prin care El însuși îsi exercită prin organe văzute arhieria Lui , oferirea Lui ca Jertfă Tatălui și salășluirea Lui ca jertfă în noi , ca și noi să ne aducem ca jertfă Tatălui.

Sfântul Chiril din Alexandria vorbește mai pe larg despre arhieria lui Hristos în opera sa ,,Închinare în Duh și adevăr’’, afirmând că: Arhiereul Hristos se aduce jertfă și ne face pe noi să ne aducem jertfă de bună mireasmă înpreună cu jertfa Lui, pe care altă dată Sfântul Chiril o numește mirul lui Hristos care se înalță spre Tatăl cu noi.

Dar și noi înșine suntem primiți de Tatăl când se ridică din noi buna mireasmă a mirului lui Hristos.

Pe Hristos Mare Arhiereu, Sfântul Chiril îl aseamănă cu un adevărat levit , cu adevărata preoție lucrătoare, făcîndu-se frate cu noi după firea omenească, dar deosebit de noi prin puterea dumnezeiască a preoției Sale speciale.

El ne-a putut mântui întrucât era asemenea nouă și deosebit de noi, asemenea nouă după firea omenească, dar deosebit de noi după starea de păcat.

Un om oricât de desăvârși ar fi nu ne putea mântui pe noi și nici chiar un dumnezeu daca ar fi fost străin de noi după fire. Sfântul Chiril face o comparație între Hristos și stâlpul de foc ce conducea poporul lui Istrael în pustie :

Hristos este numit stâlp căci El călăuzea poporul, căci era ziua ca un stâlp de nor, iar noaptea ca un stâlp de foc spre a le arăta calea. În Sfânta Scriptură se obișnuiește să se numească noaptea, vremea dinainte de Hristos, întrucât satana mai tiraniza lumea și întunecimea necunoștinței adevăratului lui Dumnezeu, stăpânea oamenii de pe pământ. Sfânta Scriptură numește ziuă, timpul venirii Mântuitorului nostru, întruncât , noi primim lumina prin cunoștința strălucirilor adevărate ale lui Dumnezeu în mintea noastră și vedem Soarele dreptății cu ochii inimii noastre

Jertfa lui Hristos, servește la restabilirea comuniunii între Dumnezeu și om. Comuniunea restabilită înseamnă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât și iubirea lui D umnezeu, manifestându-se neîncetat, în voința ei de a împodobi pe om cu darurile ei.

Arhieria este una cu jertfa. Calitatea simultană de Arhiereu și de jertfă nu sunt asociate accidental cu Persoana Sa, ci sunt expresia Persoanei Sale Înseși ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat pentru noi. Dacă omul e făcut in general să fie jertfă vie adusă de el însuși lui Dumnezeu, Ipostasul Întrupat al Cuvântului, realizează prin excelență această calitate, fiind prin excelență Jertfa Supremă și Arhiereu Suprem prin excelență. Primind să se facă om, Fiul lui Dumnezeu, a primit să se facă Arhiereu Suprem al nostru și Jertfa Supremă pentru noi, adică a primit să ofere Trupul Său într-un totul lui Dumnezeu și prin acesta sa-L învie, pentru a-L dărui ca un aluat al învireii , nouă oamenilor prin unirea noastră cu El. El un e Arhiereu în calitate de Dumnezeu, căci Arhiereul slujește lui Dumnezeu, dar nu este Arhiereu Suprem decât pentru că e și Dumnezeu , pentru că poate fii Mijlocitor deplin , eficient între oameni și Dumnezeu , pentru că face pe Dumnezeu Pricinuitor al Învierii din moartea acceptată ca Jertfă. Iar putința dăruirii Sale ca om al lui Dumnezeu, e implicată și în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, care se află într-o ascultare filială față de Tatăl.

Stare de jertfă a lui Hristos adusă Tatălui de El și de noi, împreună cu noi, o exprimă Sfântul Chiril astfel: Deci Unul și acelaș fiind, Emanuel, răspândește buna mireasmă, in Sfintele Corturi, adică în biserici, dar a pătimit și în afară de poarta unde și noi trebuie să ieșim, purtând ocara Lui cum s-a zis de dumnezeiescul Pavel.

El este în noi înșine în stare de jertfă, putând răspândi din noi buna mireasmă a Jertfei Sale împreună cu buna mireasmă a jertfei noastre, a cărei mireasmă o creem noi. Dar buna mireasmă a jertfei, provocate de mireasma lui Hristos, ia forma virtuților. Căci fiecare virtute a noastră este o depășire a egoismului, o punere a noastră la dispoziția lui Dumnezeu și a oamenilor. Fiecare virtute este un act de jertfă, vie, lucrătoare, pentru că își are jertfa vie în lucrarea Lui.

El însuși este Jertfa cea Sfântă, care răspândește buna mireasmă prin virtuți căci virtuțile sunt așezate în noi și în lăuntrul nostru.

Jertfa, cuprinzând persoana Sa în întregimea ei, poate fi desăvârșita nu numai în cele de afară ale templului, adică Templul Său , ci și în cele dinăuntru în râvna Sa după plenitudine. Deoarece, păcatul nu este o boală a trupului ci a voinței după Nicolae Cabasila, jertfa caută o ardere bineplăcută, adică o jertfire, o distrugere a păcatului din rădăcină prin ascultare și grea pătimire(Evrei5,7).Pentru o astfel de jertfă a fost destinat El de Dumnezeu ca Arhiereu .

Caracterul desăvârșit al faptei Sale constă în această înaltă curăție, deosebindu-se de alți arhierei care sunt luați dintre oameni și puși pentru oameni ca să aducă jertfe pentru păcat.

Făcând o comparație între jertfa lui Hristos și jertfele levitice, așa precum reiese din epistola către Evrei putem constata asemănări, deosebiri și o superioritate:

asemănarea constă în faptul că și într-un caz și în altul e necesară moartea victimei și rolul ispășitor al sângelui ce se varsă, intrând în Sfânta Sfintelor.

există și diferențieri esențiale : arhiereul Vechiului Testament aduce jertfe și daruri pe când Hristos S-a adus pe Sine Jertfă (Evrei 9,4)prună cu noi, o exprimă Sfântul Chiril astfel: Deci Unul și acelaș fiind, Emanuel, răspândește buna mireasmă, in Sfintele Corturi, adică în biserici, dar a pătimit și în afară de poarta unde și noi trebuie să ieșim, purtând ocara Lui cum s-a zis de dumnezeiescul Pavel.

El este în noi înșine în stare de jertfă, putând răspândi din noi buna mireasmă a Jertfei Sale împreună cu buna mireasmă a jertfei noastre, a cărei mireasmă o creem noi. Dar buna mireasmă a jertfei, provocate de mireasma lui Hristos, ia forma virtuților. Căci fiecare virtute a noastră este o depășire a egoismului, o punere a noastră la dispoziția lui Dumnezeu și a oamenilor. Fiecare virtute este un act de jertfă, vie, lucrătoare, pentru că își are jertfa vie în lucrarea Lui.

El însuși este Jertfa cea Sfântă, care răspândește buna mireasmă prin virtuți căci virtuțile sunt așezate în noi și în lăuntrul nostru.

Jertfa, cuprinzând persoana Sa în întregimea ei, poate fi desăvârșita nu numai în cele de afară ale templului, adică Templul Său , ci și în cele dinăuntru în râvna Sa după plenitudine. Deoarece, păcatul nu este o boală a trupului ci a voinței după Nicolae Cabasila, jertfa caută o ardere bineplăcută, adică o jertfire, o distrugere a păcatului din rădăcină prin ascultare și grea pătimire(Evrei5,7).Pentru o astfel de jertfă a fost destinat El de Dumnezeu ca Arhiereu .

Caracterul desăvârșit al faptei Sale constă în această înaltă curăție, deosebindu-se de alți arhierei care sunt luați dintre oameni și puși pentru oameni ca să aducă jertfe pentru păcat.

Făcând o comparație între jertfa lui Hristos și jertfele levitice, așa precum reiese din epistola către Evrei putem constata asemănări, deosebiri și o superioritate:

asemănarea constă în faptul că și într-un caz și în altul e necesară moartea victimei și rolul ispășitor al sângelui ce se varsă, intrând în Sfânta Sfintelor.

există și diferențieri esențiale : arhiereul Vechiului Testament aduce jertfe și daruri pe când Hristos S-a adus pe Sine Jertfă (Evrei 9,4)primul aduce jertfa sângelui victimei, iar Al Doilea Propriul Său Sânge, primul intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an, Hristos intră o singură dată în Adevăratul Cort .

În cea ce privește superioritatea jertfei lui Hristos, este evidentă pentru că El a adus jertfe mai bune intrând în Cortul Cel mai Desăvârșit, fiind jertfa ce curăță cugetul nereducându-se toate acestea doar la forme rituale, ci aducând o veșnică răscumpărare (Evrei 13,8)

Un alt aspect al lui Hristos este acela că: Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească, Să-si dea viața răscumpărare pentru mulți. (Mc X,45) În virtutea acestui principiu El recapitulează și se jertfește și moare pentru toți oameniii (II Cor V,15)realizând astfel împăcarea lumii cu Dumnezeu.

Această împăcare este echivalentă cu răscumpărarea lumii, Iisus fiind Noul Adam. Prin El, istoria ia alt curs decât cel pe care l-a luat Adam cel dintâi care a păcătuit.

Iisus împlinește o misiune de slujire cum profețește Isaia(Isaia III , 11-12). Își varsă sângele pentru mulți și ia păcatele tuturor pentru ca să-i răscumpere pe toți(McX,45)
Mitropolitul Antonie Plămădeală vorbește de o substituire a lui Hristos, substituirea ca asumare este astfel corelată cu participarea și solidaritatea incluse în actul întrupării și al jertfei lui Hristos Unul a murit pentru toți, de aceea toți au murit.( II Cor V, 14)

Iisus Hristos însuși zice Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujește, (Lc XXII, 27 ) nu face nici o deosebire între Sine ca Dumnezeu și ca om.

În această ordine de idei Anthony T Hanson spune pe bună dreptate că într-un fel Însuși Dumnezeu este un Dumnezeu slujitor.

Substituirea – slujire , implică slujirea tuturor și împreună cu toți cei pe care Iisus i-a incorporat, ea duce la refacerea unității distruse odinioară prin cădere.

Într-o altă formă ,,substituirea este paradigmă a raportului în care suntem toți chemați să fim unii cu alții și cu Dumnezeu, este paradigma slujirii.

Substituirea presupune ideea unități divino-umană, slujirea are tocmai scopul de a reliefa și a consolida aceea unitate divino – umană care s-a întrupat prin moarte și învierea lui Hristos.

Iisus Hristos se capitulează întreaga omenire și se dă ca model de slujire. El instituie slujirea ca relație esențială intre oameni, fiincă slujirea omului este slujirea lui Dumnezeu la care credincioșii sunt chemați să intre în unitate. Dumnezeu nu este om dar se face om și astfel intră într-o nouă lume existențială posibilă, divino-umană. Deci baza teologică a întrupării, a mântuirii și a slujirii o constituie unitatea dintre Dumnezeu și om.

Iisus Hristos Arhiereu în veac este Cel ce a schimbat înlocuind preoția ereditară cu cea duhovnicească sau veșnică. S-a schimbat preoția pentru că s-a schimbat și jertfa, dintr-o jertfă nedesăvârșită și vremelnică în una desăvârșită și veșnică, prin aceasta împlinindu-se cuvântul ,,Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec.

Același lucru îl spune și marele dascăl al ortodoxiei, Sfântul Apostol Pavel: Preoția s-a schimbat dintr-o seminție sacrificială într-o preoție împărătească, pentru ca aceiași să fie și împărătească și sacerdotală. Și iată mare taină, întâi este împărătească și numai după aceia a devenit sacerdotală după cum s-a petrecut și cu Hristos. Căci El este împărat de-a pururea pe când Arhiereu a devenit când a luat trup, și a executat Sa când S-a adus Jertfă.

Preoția lui Hristos este unică, desăvârșită, universală și veșnică, pentru că El fiind pururea viu și mijlocind pentru noi poate să moștenească pentru totdeauna pe cei ce vin la Dumnezeu.( Evrei III, 24-25 )

Sfântul Grigore de Nazians în lucrarea sa ,,Despre preoție’’, face o comparație între omul cel vechi și Hristos, omul cel nou și ține să evidențieze rolul lucrător al preoției lui Hristos de înnoire a omului :

,,În vederea acestui scop, a venit omul cel nou în locul omului celui vechi. Prin patimă a ridicat pe cel împătimit, iar trupul și sufletul nostru au fost date preț de răscumpărare sufletul și trupul Celui mai presus de noi. S-a făcut taină nouă întruparea din dragoste pentru cel căzut din pricina neascultării.’’

Preoția și lucrarea mântuitoare a lui Hristos, exercitată de-a lungul activității Sale prin cele trei demnități: Împărat, Prooroc și Arhiereu culminând în jertfa de pe cruce. Se înțelege și semnificația îndoitului nume ,,Iisus – pentru că mântuiește și Hristos –pentru că este prooroc’’. El a fost Uns din veșnicie din Tatăl spre arhieria supraomenească. Se spune că El însuși Hristos S-a uns pe Sine ,iar ca Om a fost uns, dumnezeirea este ungerea umanității.

Hristos a fost numit Păstorul cel Bun , care își pune sufletul pentru oile sale.(Ioan X, 11) Slujirea împărătească a lui Hristos fiind nedespărțită de cea preotească și învățătorească, El apare in Sfânta Liturghie ca Învățător, Împărat în mijlocul credincioșilor și ca Arhiereu care jertfește și se jertfește pentru ei, pentru preamărirea lui Dumnezeu în Treime.

Aceasta ne spune formula liturgică de laudă ,,Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea’’. Starea de permanentă jertfă și deci de Arhiereu al lui Hristos, cu scopul ca să ne atragă și pe noi în această stare, se arată în deosebi în Sfânta Euharistie. Împărtășindu-ne de El și ca urmare adunându-ne și noi Tatălui, împreună cu El suntem într-un fel și noi preoți și jertfe. Dar Hristos își arată in noi puterea aducerii Sale ca Jertfă în toate darurile ce le facem lui Dumnezeu și semenilor în fiecare zi.

Sfântul Chiril face o deosebire între preoția noastră generală, aducătoare de daruri, și preoția în care ni se comunică în mod obiectiv și comunicant, Hristos ca Jertfă în chipuri văzute, ca să putem lua din Acesta putere pentru aduce darurile noastre . Hristos are nevoie pentru comuniunea Sa ca Jertfă către noi și de niște organe văzute, ca niște preoți slujitori ai jertfei Lui, în chip văzut rânduiți prin puterea Lui. El trebuie să ne arate și prin aceste organe văzute, deosebite de noi, că e deosebit de noi ca Arhiereu aducător de Jertfă, ca să ne volatizeze totul într-o impresie subiectivă.

,,Primul lucru care îl aduc credincioșii lui Dumnezeu, este Hristos cel Jertfit unit cu El , și jertfa lor reprezentată prin persoana lor adusă. Numai aducând pe Hristos se pot aduce și ei și viceversa’’.

Așa se face evident că jerfa de sine a credincioșilor din puterea lui Hristos și darurile proprii aduse din aceeași putere, sunt singurul mijloc de eliberare din robia păcatului care constă din împlinirea voilor și a plăcerilor egoiste. Drumul mântuirii ca eliberare de păcat are trei trepte: jertfa prin puterea lui Hristos, iubirea și unirea. Unde nu este jertfă nu este nici iubire și nici unire, deci nici eliberare de păcat.

Acestea toate le arată Sfântul Chiril din Alexandria în diferite moduri. El spune : ,,Arătându-se în lumea aceasta, Cort Sfânt și adevărată Biserică, Hristos strălucește în ea în multe feluri și se aduce de noi și pentru noi ca Jertfă a lui Dumnezeu și Tatăl , preț de răscumpărare și schimb pentru viața tuturor, ca Unul ce e de un preț cu toți.Căci după ce Unul Născut S-a făcut om ,ca unul din noi S-a adus pe sine jertfă lui Dumnezeu și Tatăl ca pârgă a firii omenești ce răspândește bună mireasmă a sfințeniei care se află in El în chip firesc din pricina omenității . Fiind Unul și Acelaș a fost închipuit prin multe feluri prin aducerile de daruri ale căpeteniilor în Vechiul Testament. Dar și acum Hristos se aduce jertfă prin conducătorii ce se succed în timp, fiind înțeles în multe feluri și cinstit prin diferite numiri.’’

,, În aducerea darurilor în fiecare zi închipuiește slujire neînteruptă și fără de sfârșit a jertfei lui Hristos în toată ziua și aducerea de daruri în fiecare zi de cei îndreptați prin credință. Căci nu vor lipsi de nu va înceta aducerea de daruri. Căci Hristos se va aduce de noi și pentru noi fiind jertfit tainic în Corturile Sfinte. El este Darul nostru mai presus dec toate.

Căci S-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu și Tatălui și nu după Sine , după învățătura cea neștirbită, ci pentru noi cei de sub jugul păcatului. Dar după asemănarea cu El și noi suntem jertfe sfinte ca Unui ce am murit păcatului într-un căt a fost omorât păcatul din noi și viețuim după Dumnezeu , viața cea dintr-un sfințenie și cuvioșie. ’’

Iisus este Garantul și Mijlocitorul unei ,,alianțe mai bune’’ pecetluită cu jertfa Sa care aduce cu Sine ,,o slujire mai osebită’’.

Așezarea Mântuitorului de-a dreapta lui Dumnezeu, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, ne descoperă faptul că firea umană a lui Hristos a dobândit o stare supremă de îndumnezeire. Această stare nu e numai definitivă, ci și absolută preamărire. Această fire omenească se află într-o necontenită jertfire ca realitate concretă în jertfa lui Dumnezeu, ea constituie Liturghia veșnică. Iisus Hristos săvârșește această liturghie cerească sub forma unei mijlociri.

,, Pentru aceasta poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu că pururea e viu ca să mijlocească pentru ei. El a suferit moartea de bunăvoie pentru a ne izbăvii, iar în calitatea de Răscumpărător a primit și pe cea de Mijlocitor, adică de Mijlocitor a cărui desăvârșire o are prin proslăvire. Astfel Domnul intrând în cele mai dinăuntru ale Catapetesmei în apropierea de Tatăl Ceresc nu rămâne inactivă, ci lucrează intervenind la Dumnezeu Tatăl pentru frații săi, rugându-se pentru ei ca un adevărat Arhiereu. ’’

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut prin întrupare, Preot prin excelență al creațiuni al aducerii ei la Dumnezeu, al readunării oamenilor risipiți din unitatea lor primordială în Dumnezeu. Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări în care oamenii au suferit un eșec, Hristos este Unicul Preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu devotament absolut Tatălui. El nu așteaptă ca înainte de întrupare, oamenii să se adune în El în calitate comună de preoți, să-si adune creații, fiind că oamenii nu au răspuns acestei așteptări.

,,El se face Om deplin curat din puterea Ipostasului Sau Divin , deci Om central , singurul care are intrare la Tatăl și ne poate duce în Sine și pe noi, singurul unificator cu adevărat, căci nu S-a făcut Om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat, ci a luat natura omenească în ipostasul larg deschis întregii umanități.’’

El S-a făcut prin aceasta singurul Preot Eficient, rămânând și Dumnezeu, în care ca preot adună pe oameni în mod efectiv. El rămâne prin aceasta Preot în Veci, Unicul Preot Deplin, Unicul Om în care avem putința șederii lângă Tatăl. Și pentru că este nevăzut în urma șederii Sale, El ca unic Preot deplin este Izvorul întregii preoții văzute.

Minunea aceasta de Unic Preot deplin I-a dat-o lui Hristos, Dumnezeu în Treime și Și-a dat-o și El ca Dumnezeu, nu ca om, căci ca om a primit-o.

,,S-a făcut deci Emanuel Arhiereu pentru noi și prin El avem aducere la Tatăl și Dumnezeu ne-a reînnoit cu ce rea la început. Căci Arhiereul ne aduce în Sine drept dar, sau jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci aduce mai întâi umanitatea asumată de El în mod curat. Dar unindu-se cu noi ne curățește și pe noi și ne aduce, ca dar curat lui Dumnezeu. Când S-a făcut Arhiereu Hristos și am fost aduși prin El în mod inteligibil într-un miros de bună mireasmă a lui Dumnezeu și Tatăl atunci ne-am învrednicit de bunăvoința Lui din belșug și am avut chezășia sigură că moartea nu mai are putere asupra noastră.’’

Prin lucrările preoției Sale Mântuitorul, a realizat restaurarea lumii, naturii umane căzute și totodată a întregii creații, făcându-se preot prin excelență, prin readucerea ei la Dumnezeu. Mai mult chiar, prin preoția și jertfa lui Hristos Însuși, istoria îi oferă o legătură mai strânsă cu Eshatonul. De acum înainte Mântuitorul nu va fi modelul nostru ca om, ci urmare a energiilor Preotiei Sale și apoi prin om a întregului univers sensibil,cu o operă de revelare a dumnezeirii prin forme materiale.

Sfântul Chiril vorbind despre reciprocitatea și continua actualizare a acestor lucrări sacerdotale ale Mântuitorului zice:

,,El este cel ce plinește pe pământ sacrificiul sângeros al Fiului lui Dumnezeu și tot El este acela prin care sacrificiul este accentuat și în ceruri. Minusteriul sacerdotel al lui Hristos repetă numai la Golgota sau numai la Cortul Ceresc. Golgota e raportată la istorie, Sanctuarul cel Ceresc raportat la timp și spațiu. Cu toate acestea temporal și extratemporal sunt unite în mod indivizibil.’’

Așa cum Aron și Melchisedec, chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu nu și–au luat preoția de la ei, tot așa nici Hristos nu și-a luat preoția de la El. Numai omul sfințit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin inițiativa Cuvăntului lui Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Sfânt cu voirea Tatălui.

,,Căci e necesar să știu că nici Fiul lui Dumnezeu –Tatăl nu ar putea spune că, a fost preot în treapta de Liturghisitor, dacă nu s-ar înțelege că S-a făcut ca noi. Și precum a fost numit Apostol și Prooroc pentru umanitatea Sa, așa și Preot.(Evrei 5, 5-6).’’

Cel ce este în chipul Tatălui și deopotrivă cu El , căruia îi stau înainte serafimii și îi slujesc mii și mii de îngeri, fiindcă S-a umilit pe Sine, se spune când făcea aceasta, că este și slujitor al Sfintelor și cortului cel adevărat. Atunci S-a sfințit și cu noi cel ce e mai presus de toată zidirea.

,,Deci Cel ce sfințește ca Dumnezeu, când S-a făcut Om, S-a sălășluit între noi și S-a făcut frate al nostru după umanitate, se spune că se sfințește împreună cu noi. Deci trebuința de a sluji ca Preot , și de a se sfinții împreună cu noi , ține de iconomia Întrupării.’’

Hristos primește în persoana Lui, preoția cea adevărată și jertfa cea adevărată, făcându-ne părtași și pe noi acestei jertfe prin preoția bisericească, prin care ne putem aduce și noi jertfele noastre personale, la jertfelnicul Dumnezeului celui Viu.

,,În Hristos, am fost chemați la Cetatea cea de Sus și să ne învrednicim de vederea cea de la Dumnezeu și Tatăl. Sămânța fiind Jertfa și fiind stropită de tot poporul prin sângele Legământului zice Moise și Aron Avid și cei 70 din bătrânii poporului lui Istrael și au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Istrael și cele de sub picioarele Lui , ca o piatră de safir și ca un chip de tărie a chipului curat .

În acestea vedeau ca într-un tablou, Biserica de sus și din cer sau cerul și pe cele de pe pământ,după asemănarea Celui de sus care e numită munte după înălțimea la care se află prin virtute cei ce locuiesc în ea.’’

La această înălțime, ne ridică Hristos prin jertfă. Cel ce acceptă de bună voie să fie adus de altul ca jertfă, e gradul ce mai înalt de jertfă , dacă are niște păcate pentru care plătește primind moartea nu aduce nici el cel mai înalt grad de jertfă. Cel mai înalt grad de jertfă l-a adus Hristos, pentru că a acceptat să fie jertfă fără păcat. Aceasta ar însemna că S-a adus singur jertfă ,dar nu fără voie, nu omorându-se singur , ci răbdând moartea de bună voie, adusă Lui de răutatea celorlalți. El a murit exclusiv pentru alți, ca să biruiască această răutate a lor .

Privitor la Jertfa Sa și jertfele noastre, Sfântul Chiril face o prezentare mai adânc înțeleasă din punct de vedere teologic și dogmatic: ,, După cum S-a sculat din morți, Emanuel, noul rod al omenirii într-un nestricăciune S-a suit la Cer, ca să se arate acum pentru noi, feței lui Dumnezeu și Tatălui, nu aducându-se pe Sine sub vederea Lui, ci aducându-ne în Sine sub vederea Tatălui, mai vârtos pe noi cei ce eram în afara feței Lui și sub mânia Lui din pricina neascultării. Așadar în Hristos câștigăm putința de a veni în fața lui Dumnezeu, pentru patima lui Hristos cea mântuitoare și acestea socotesc că este ceea ce a spus Mântuitorul:,,Fără de mine nu puteți face nimic.’’(Ioan 15,50) Așadar în chip necesar, bunele miresme ale lui Hristos amestecându-se în mod oarecare cu cele ale noastre , se ridică spre Tatăl ,, căci nu suntem astfel primiți decât numai prin jertfă. ’’

Hristos Este arderea de tot a lui Dumnezeu, sau S-a topit din dragoste întreg pentru noi. El rămâne permanent în această stare de ardere de tot, care pe planul sufletului rămâne topire, dar și persistă la nivelul maxim de intensitate a iubirii atrăgându-ne și pe noi, în această stare spre ea.

Hristos este arderea de tot, adică tot întregul și nu în parte dăruindu-se spre miros de bună mireasmă a lui Dumnezeu și Tatăl. De aceea e Sfântul sfinților care ne sfințește în El și El este toată dreptatea noastră, sau mai binezis sfințenia chiar și a duhurilor celor de sus.

Iisus Hristos este Arhiereu suprem întrucât a suferit până la moarte, până la Jertfa de Sine, prin moarte exclusiva pentru frații săi în umanitate. În acest sens, Iisus în veac are o preoție netrecătoare și de aceea poate să mântuiască pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru noi.

,,Acest Arhiereu va curății cugetele noastre, de c ugetele cele moarte ca să slujiți lui Dumnezeu.’’ ( Evrei IX, 15 ).

Iisus continuă să sufere pentru noi, ca Arhiereu pentru că vrea să ne comunice și nouă Jertfa Lui, nu numai bucuria că vom învia sau că se unește din dragoste cu noi, ci și pornirea de a jertfi și noi prin alții de a suferi la vederea persistărilor în cele rele. Starea de jerfă pe care o voiește Hristos să ne-o comunice este această sensibilitatea dureroasă pentru suferințe și perspectivele de a se pierde ale altora din pricina persistării în cele rele.

Prelungirea preoției lui Hristos în Biserică, până la sfârșitul veacului, dovedește răbdarea dragostei dumnezeiești care dorește și așteaptă ca toți să se mântuiască.

Prezentând legătura dintre Jertfe Mântuitorului și jertfele noastre aduse prin preoția sacramentală a Bisericii, cântarea bisericească vrea să ne facă luare aminte prin prepția sacramentală a Bisericii, izvorăște din răstignirea și învierea Mielului Hristos și dă viață mădularelor Sale zicând:,,să ne întoarcem la pocăință ca să mâncăm Mielul lui Dumnezeu, în Sfânta și purtătoare de lumină noapte a Învierii, Cel ce S-a adus junghiere pentru noi și S-a împărtășit pe Sine, ucenicilor săi la Cina cea de Taină , care risipește întunericul necunoștinței cu lumina Învierii Sale’’(vecernia lăsatului sec de carne) .

Preoția lui Hristos s-ar putea asemăna cu soarele ca izvor al razelor sale binefăcătoare . Fizic, soarele este izvor de lumină și căldură pentru tot pământul.Teologic, Mântuitorul Hristos este soarele dumnezeiesc , din care energiile divine necreate, se varsă prin preoția sacramentală și umple toată Biserica de Lumina și Căldura Darurilor Sale.

1.2 Sublimitatea Preoției

Sublimul, e cea ce te înfricoșează și totodată te atrage , prin măreția , prin forța sa nemărginită și negrăită.

Sublimă este e și marea nesfârșită, sublimi munții înalți, amenințători și prăpăstioși, sublim este eroul în care lucrează niște porunci și niște puteri pe care nimic nu le poate opri și cu nimic nu se poate măsura. Prin această măreție cuceritoare și înfricoșătoare trebuie să se caracterizeze și sublimitatea preoției. Și de sublimitatea ei, așadar de cele două sentimente în raport cu ea, trebuie să fie pătruns și de o intensitate ca nimeni altul, însuși purtătorul ei. El făptură de lut și suflare creată, umblă cu foc ceresc, e ridicat prin har la înălțimi dumnezeiești, primește atribuții asemenea lui Dumnezeu.

Preoția este sublimă, prin înălțimea uluitoare la care ridică pe purtătorul ei , pe de o parte prin răspunderea înfricoșată legată de ea , înălțime și răspundere care stau pe deoparte în contrast cu firava ființă omenească, dar pe de alta îi revelează cinstea și încrederea nemăsurată ce o pune Dumnezeu în ea.

,,Preoția e sublimă, pentru că face parte din omul creat din nimic un mijlocitor și un și un împreună lucrător al Stăpânului Atotputernic în opera de sfințire a semenilor săi. Dar tocmai din această cinste, decurge pentru purtătorul ei, o răspundere înfricoșată care face preoția nu mai puțin sublimă. Tocmai pentru că este un dar nemărginit, preoția este un dar și o răspundere nemărginită.’’

Preoția, pe de o parte, iți dă ție ca preot dulcețile spirituale ale simțirii prezenței lui Dumnezeu cu toate darurile si bucuriile Lui, dar pe de altă parte temerea necontenită de a nu deveni nesimțitor prin necurăție și păcat la prezența lui Dumnezeu.

,,E sublimă această povară a preoției, această atârnare de tine a destinului veșnic al atâtor suflete, putința de a scăpa prin tine de primejdile pieirii veșnice, măreția operei pe care o poți realiza. Dacă e sublim eroul pentru că umblă pe niște mari înălțimi omenești, dar și pe lângă prăpastia ratării existentei sale pământești, putând atrage pe acele înălțimi și colectivitatea pe care o reprezintă, sau putându-se rostogoli el însuși in prăpastie și putând zădărnici fericirea pământească a acelei colectivități pentru multă vreme .’’

Preoția este în primul rand și mai presus de orice , o misiune și anume misiunea slujirii lui Dumnezeu și slujirii oamenilor pentru înălțarea lor la Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său legat de preoție , radicând preoția la mare taină, spune : ,, Postul, culcat pe pământ gol, privegherile prelungite și toate celelalte pot fii înplinite cu ușurintă, de mulți credincioși nu numai barbați, ci și femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii , când e vorba de încredințat purtare de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte în fața acestei slujiri atăt de înalte. Să se dea la o parte chiar și cea mai mare parte din bărbați. Să fie puși în această înaltă slujbă numai bărbati care întrec pe mulți ceilalți oameni, numai bărbații aceia care sunt pe atât mai înalți decât ceilalți oameni în virtutea sufletului, pe cât mai înalt era Saul față de iudei la înălțimea trupului. Ci pe cât de mare e deosebirea dintre ființele necuvântătoare și deosebirea dintre păstor și păstoriți, ca să nu spun chiar ceva mai mult.’’

La întrebarea Sfântului Vasile, legată de motivul fugirii de preoție a Sfântului Ioan, Sfântul Ioan răspunde :

,,Mă tem ca nu cumva să iau turma lui Hristos înfloritoare și bine hrănită,iar eu din pricina lipsei mele de grijă, să o vatăm și să pornesc înpotriva mea mania lui Dumnezeu, Care-Si iubește atât de mult turma , încât S-a dat pe El pentru mântuirea și răscumpărarea ei.’’

Iată ce spune Sfântul Efrem Sirul un cuvânt atât de frumos legat de preoție :

,,O minune preaslăvită, o putere negrăită, o înficoșătoare taină a preoției. Spirituală , sfântă și cinstită și fără prihană, pe care Hristos când a venit a dăruit-o celor vrednici. Cad și mă rog cu lacrimi și suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoției. Preoția este atârnată de porțile cele mai înalte ale cerului, intră fără de împiedicare în înseși cerurile cerurilor și merge strălucit și lesnicios prin mijlocul îngerior și puterilor cele netrupești. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus ? Stă de vorbă cu Însuși Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul și Dătătorul de lumină. Si numai ce voiește, că îndată și primește cu multă îndrăznire, cererile, pe care I le face.’’

În cuvântarea apologetică, legată de fuga sa de preoție, Sfântul Grigore de Nazians, afirmă: ,,Eu nu m-am rușinat să primesc preoția, din dorința de a ocupa o treaptă și mai înaltă, cum socotesc cei răi și absurzi, care judecă și pe alții după proriile lor patimi și nu am făcut așa, pentru că îmi dau destul de bine seama de măreția lui Dumnezeu și de nimicimea omului și sunt convins că este o mare cinste pentru orice făptură, să se apropie în orice chip de Dumnezeu, cel strălucit și prea luminat, care întrece în curăție toată făptura materială și nematerială .’’

Dar Sfântul Grigore nu se oprește aici, afirmând mai departe :

,, Să te simți în afară de lume, să vorbești cu tine și cu Însuși Dumnezeu, să duci o viață mai presus de cele văzute, să porți în tine todeauna curate imaginile dumnezeiești, neamestecate cu impresii pământești și înșelătoare, să devi o oglindă cu totul curată al lui Dumnezeu și a lucrurilor dumnezeiști, să primești lumină din lumină, adică lumina cea mai clară în locul celei pe jumătate întunecate, într-un cuvânt să guști cu ajutorul sperantei , fericirea vieții viitoare , să petreci la un loc cu îngerii, să părăsești pământul și să fii înălțat cu sufletul spre ceruri.’’

Sfântul Teognost în Filocalia IV dă câteva îndemnuri preoților legate de slujire și de modul în care preotul trebuie să-și păstreze chemarea sa, ferindu–se de mândrie și socotindu-se pământ și cenușă față de Dumnezeu pentru a gusta din bunătățiile cele dumnezeiești: ,,Cănd te-ai învrednicit de preotia dumnezeiască și cinstită, te-ai îndatorat să te ai pe tine, jertfit morții patimilor și plăcerilor și așa să îndrăznești să te apropii de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fi ars de focul dumnezeiesc ca o materie ce arde cu ușurință. Că dacă serafimii n-au îndrăzinit să se atingă de cărbunele dumnezeiesc fără clește, cum te vei atinge tu fără de nepătimire, prin care vei avea și limbă sfințită și buze curățite și sufletul curat înpreună cu trupul, și mâinile înseși mai strălucite ca aurul , ca niște slujitoare ale focului și jertfei celei mai presus de ființă. ’’

Sfântul Grigore de Nazians dezamăgit de starea actuală a preoției amintește în tratatul său și de felul în care se slujea : ,, Mi-e rușine de alții care nu sunt deloc mai buni de căt glota și totuși e mare lucru că nu sunt nici mult mai rău , care se îndeasă spre Sfânta Sfintelor cu mâinile necurate, cum se zice și cu sufletele nesfințite , care mai înainte de a fi vrednici să se aporopie de cele sfinte, uneltesc fel și chip să dobândească tronul, se îngrădesc și se înbulzesc în jurul Sfintei Mese, ca și cum, pentru dânșii , treapta aceasta este, nu un model de vietute, ci un mjloc de câștigare a existenței, nu o slujbă împreunată cu grea răspundere, ci o funcțiune lipsită de răspundere .

În privința numărului, acestia sunt aproape de mai mulți căt păstoriții lor, niște bieți credincioși, niște bieți păstori lipsiți de autoritate. Ba încă mi se pare că, dacă răul va progresa cu trecerea timpului, la urmă nici nu va mai avea pe cine să păstorescă, căci în loc să fie ucenici ai Domnului, cum spune făgăduința profetică.’’

Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Sfântul Duh a rânduit preoții, încă pe când sunt încă în trup să aducă lui Dumnezeu slujbă pe care o aduc îngerii în ceruiri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngerești.

,,Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca om fiind și înbrăcat încă în trup și sânge să te poți apropia de fericita și nemuritoarea Fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh. Prin preoți se săvârșește și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai presus de sfânta Jertfă și în ce privește și în ce privește vrednicia preoțească și în ce privește mântuire noastră. Oamenii care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești, si au luat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor , nici arhangelilor.’’

Preoția, care privește îndrumarea și ocrotirea poporului lui Dumnezeu, fiind aleasă și înaltă, cere candidatului încuvințare de la însuși Dumnezeul nostru. Din această pricină, cei care ajung preoți sau episcopi în timpurile străvechi, dobândeau această cinste prin prooroci dumnezeiești, adică prin Sfântul Duh. Sfântul Ioan Gură de Aur , mărturisește cât de grea este preoția: ,,Cunosc măreția slujirii preoțești. Știu cât de greu e să fii preot. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care tulbură marea.’’

Capul Bisericii trebuie să fie înainte de toate foarte puternic ca să poată ocârmui și pune în rânduială duhurile cele rele care se ridică de jos din restul trupului.Dacă se întâmplă să fie cap slab , atunci neputând respinge atacurile acestea aducătoare de boală , ajunge mult mai slab decât este și duce la pieire cu el și restul trupului.

,,Ești mai mare ca îngerii în scaunul duhovniciei și în toată lucrarea ta putând face mai mult ca ei pentru eliberarea oamenilor de păcate. Stăpânul cerului și al pământului te-a investit nu numai cu puterea Lui de judecată, ci și cu puterea lui de a elibera de fapt sufletele de lanțurile păcatelor. Ai dreptul și puterea să înveți și să sfătuiești cu autoritatea Domnului Iisus Hristos și credincioșii te ascultă cu deplină evlavie.’’

Puterea și demnitatea preoției, este mare și uimitoare, fiindcă preoții au primit toată puterea de a dezlega sufletele și aceasta este o investitură supremă , ceea ce fac preoții pe pământ aprobă Dumnezeu în ceruri.

Cu cât viața preotului este plină și condusă de virtute , el scapă de orce piedici.În preot nimeni nu voiește să vază un om de natură comună, ci îl voiește înger liber de orce slăbiciune.

Primind inspirația dumnezeiască, Sfântul Maxim considera că îndatorirea diaconului este de a curățiii pe alți prin contempalția naturală a rațiunilor zidirii, iar îndatoria episcopului, de a-I desăvârși pe aceștia în cunoștința luminii înțelesurior tainice ale teologiei , astfel că nu este îndeajuns ca episcopul să se îndeletnicească cu filozofia morală, naturală sau contemplativă care sunt preocupări ale diaconilor si preoțior și mai presus de toate, teolog.

Darul preoției depășește și gândul și cuvântul. Și după cum socot, acesta este cea de care, spăimântându-se Pavel, o arată atunci când spune : O adâncul bogăției și înțelepciuni și cunoașterii lui Dumnezeu .Că de nepătrunse sunt judecătile Lui și de negăsit urma căilor Lui.

Teognost, în Filocalia IV, vorbește înfiorător de jugul preoției zicând : Luând jugul preoției cu îndrăzneală, îndrepteaza-ți căile tale și taie drept cuvântul adevărului, lucrându-ti prin ea cu frică și cu cutremur mântuirea ta. Căci Dumnezeul nostru este foc arzător și dacă te atingi de El fiind aur sau argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon de foc.

Dacă ești de iarbă sau de paie, materii ușor de aprins, ca unul ce ceri cuget pământesc, tremură că vei fi ars de focul ceresc, dar nu vei fugii, ca Lot de urgie, prin depărtare prin Tainele prea înfricoșate, sau de sunt niște scăderi prea mici ce vin din neputință, cele care sunt arse de focul dumnezeiesc îi prea sfântă în slujbă , încât tu rămâi nears și nevătămat de foc , ca gâtlejele acelea slabe ale rugului .

Preotul trebuie să se întărească în toate părțile, ca și cu niște arme de oțel, cu zel mare și cu neîntreruptă supraveghere a vieții sale. Toți stau în jurul lui să-l rănească, nu numai vrășmașii și inamicii lui, ci chiar mulți din cei ce-i arată pe față prietenie. Deci pentru preoție trebuie să se aleagă suflete așa tari pe cât de tari a arătat odinioară trupurile celor trei tineri în cuptorul din Vavilon.

Sfântul Grigore de Nazians vede preoția ca fiind arta artelor și știința stințelor:

Păstorul de suflete, trebuie să se înalțe până la culmea virtuții. Mie mi se pare că guvernarea oamenilor, a făpturilor celor mai prețioase și mai nestatornice, este arta artelor și știința științelor. De vom compara arta păstoriei sufletelor cu medicina, vom vedea că, pe cât este de grea aceasta ,pe atât mai grea și importantă este păstorirea sufletelor, prin natura ei, prin mijloacele întrebuințate chiar și prin ținuta ei. Medicina se trudește în interesul trupurilor a unei materii pieritoare și pământești, care tot se va descompune cândva și se va preface din nou în pământ, chiar dacă pentru un moment, cu ajutorul unor mijloace artificiale, această descompunere este amânată, în cele din urmă, fie boala fie timpul, descompun materia trupului, care se supun legii firii, neputând trece peste anumite limite.’’

În continuare Sfântul Grigore arată superioritatea preoției față de știința medicinii: ,, Eu consider medicina noastră pastorală mult mai importantă decât cea care se ocupă cu vindecarea trupurilor și de aceea socotesc că este mai vrednică de cinste. Medicina nu pătrunde în adâncime, ci se ocupă mai mult cu cele ce se văd la suprafață, pastorala deopotrivă, se ocupă cu toată grija de vindecare celor ascunse în inima omului. Noi avem de luptat împotriva unui dușman dinăuntru, care rezistă și ni se opune, care se servește împotriva noastră de o armă puternică , de noi înșine pentru ca să ne ducă apoi la moartea păcatului.’’

Dacă cea dintâi medicină care urmărește sănătatea și buna stare trupească, cealaltă medicină își propune să înaripeze sufletul, să- l zmulgă lumii și sa-l dăruiască lui Dumnezeu, să păstreze chipul lui Dumnezeu în om, să pregătească prin Duhul Sfânt, locuință lui Hristos în inimile noastre .

Prin Taina preoției , noi cei ce suntem țărână și lut, ne arătăm puteri și stăpâniri. Și chiar mai mult decât atât, pentru că noi cu puterea preoției ne facem ziditorii unei zidiri mai bune, și ne facem chiar părinții fiilor lui Dumnezeu, și lucrătorii celor ce sunt dumnezei după dar și păcatului pierzători și izbăvitori de suflete și dezlegători de lucrurile cele dumnezeiești și chiar dregători de lucrurile cele veșnice și descuietorul ușilor raiului și lucrător de lucrurile cele dumnezeiești și chir lucrători împreună cu Dumnezeu. Deci noi preoții suntem mântuitori și ziditori de suflete și povățuitori către cer și lumină și viață și părinți și păstori și păzitori cărora ne-a dat să avem pe pământ puterea Lui cea cerească.

În preot continuă să trăiască Hristos, preotul este un ,,alter Chistus ’’. În preoția creștină Domnul nostru Iisus Hristos trăiește și lucrează prin ea de-a lungul veacurilor.

Preotul ,deși nu este sfânt ca Mântuitorul, poartă totuși diadema sfințirii, păstrează rolul de mijlocitor între credincioși și Dumnezeu, are autoritatea sa să se bazeze pe credința în trimiterea sa dumnezeiască, de aceea preotul care își neagă chemarea este foarte vinovat, având în vedere că preoția privește dincolo de veac, ea îngenunchează peste zările istoriei, în pulberea de azur a veșniciei, fiind forța dinamică a cerului care convertește pământul să devină împărăție a lui Dumnezeu.

Preotul, trebuie să aibă o curăție asemenea cu îngerii, sa fie imitator asemenea lui Hristos și următor și viețuitor în trup al primului arhiereu și ierurg.

Sufletul preotului , trebuie să lumineze ca lumina soarelui care luminează toată lumea , iar sufletul meu din pricina conștiinței mele păcătoase, este înconjurat de atât întuneric, încât trebuie să se ascundă,ca să nu mai poată niciodată cată cu îndrăzneală la Stăpânul său.

După cum aurul cel strălucitor nu se vatămă dacă e amestecat cu tina și nici mărgăritarul cel luminos nu-și schimbă lumina dacă-l pui lângă materii necurate, tot așa și nici preoția nu se întinează cu ceva, chiar dacă e nevrednic cel care e preot. Dacă cineva a fost învrednicit să ajungă la această vrednicie și va umbla în ea cu vrednicie și fără de prihană, aduce asupra lui cunună și viață nestricăcioasă, iar dacă cineva îndrăznește să intre cu nevrednicie, în această treaptă, aduce asupra lui întunericul cel mai dinafară și osândă fără milă.

CAPITOLUL II

SFÂNTUL VASILE CEL MARE – EXEMPLUL DE PREOȚIE

2.1 Sfântul Vasile – Mlădiță crescută din trunchiul creștinismului autentic

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330 la Cezarea Capadociei, într-o familie înstărită și profund creștină. Mama sa Emilia, prin viața s-a virtuoasă trecea în ochii lumii ca o sfântă, iar tatăl său Vasile era retor. Bunicul său după mamă, fusese încununat cu cununa martirului în timpul marii persecuției a lui Dioclețian , iar bunica sa după tatăl, Sfânta Macrina, fusese ucenică a Sfântului Grigore Taumaturgul.

Căsnicia părinților lui era mai mult întemeiată pe practicarea virtuților în comun decât pe unirea trupească și de aceea sunt numeroase dovezi : ajutorarea săracilor, curățenia sufletească prin înfrânare, aducerea jertfelor consfințite lui Dumnezeu sau ospitalitatea fata de străini.

Cine nu știe pe tatăl lui Vasile, nume mare pentru toți care și-au îndeplinit dorința lui de părinte mai bine ca orcare alt om ? El întrecea în virtute pe toți oamenii și numai fiul său a izbutit să-i smulgă întâietatea .Cine nu cunoaște pe Emilia , care a fost numită mai înainte cea ce a fost și-n realitate mai târziu, întocmai cum fusese numită mai înainte , pe aceea care cu multă dreptate a fost numită armonie.

Sfântul Vasile era al treilea fiu al unei familii binecuvântate cu zece copii, dintre care cinci fuseseră închinați Bisericii: sora sa mai mare, monahia Macrina , era la fel ca mama ei, trăia ca o sfântă în proprietatea sa, Anisei , pe care o tranformase în mânăstire, trei episcopi:Vasile , Grigore de Nisa și Petru de Sevasta și un frate , Naucratios, monah care murii la vârsta de 27 de ani. Din familia lui, șase persoane vor fii trecute în rândul sfinților :Sf Macrina cea Bătrână, Sf Emilia, Sf Grigore, Sf Petru și Sf Macrina cea tânără, sora lui.

Dacă pentru alții, este mare lucru să se fălească cu meritele strămoșilor lor, pentru Vasile , dimpotrivă , mare lucru că meritele sale se răsfrâng asupra strămoșilor, întocmai ca un râu care-ar curge înapoi spre izvor.

Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, și-a îndreptat fragedul său vlăstar spre două ținte :educația și nevoința spre virtute.

Vasile, însă , întâmplându-se , cum era și drept, să aibă chiar în casa părintească pilda cea bună a virtuții, a folosit-o și a devenit foarte bun. Întocmai cum mânjii și vițeii, îndată după naștere , zburdă împrejurul mamelor lor, tot așa și el cu avântul unui mânz , se ținea cât colea de tatăl său, nerămânâd departe în urmă în calea progresului spre virtute.

Marile sale capacități intelectuale , au ieșit la iveală încă din vremea studiilor elementare. Mintea lui pătrundea foarte lesne tainele științei. Mai mult îndeletnicirea aceasta îi făcea mare plăcere, era un joc fascinant. S-ar putea spune că întâia dovadă a înțelepciunii și a virtuții lui Vasile constă în încercarea lui de a urma tatălui său.

Părinții Sfântului Vasile, se îngrijeau atât de propășirea lor exterioară, cât și de lucrarea dragostei. Se nevoiau pentru curăția sufletului și totodată aveau mare râvnă către primirea de străini, către grija de bolnavi, către sprijinirea lucrărilor Bisericii și au izbutit să fie un cuplu exemplar.Toate acestea, precum și împărțirea bunurilor săracilor, i-au uimit pur și simplu pe locuitorii Pontului și ai Capadociei. Însă contribuția lor culminantă au fost copiii lor .

Nu trebuie uitat un lucru foarte important legat de nașterea Sfântului Vasile:

Micul Vasile a venit pe lume prin rugăciunea fierbinte a tatălui său, a fost izbăvit de boală în chip minunat și în scurt timp s-a făcut vas ales al lui Dumnezeu, a ajuns Mare Părinte și Dascăl.

Fiecare familie și fiecare individ are o trăsătură distinctivă și o poveste mică sau mare, ca pe o moștenire de la strămoșii mai apropiați, sau mai depărtați și se transmite la urmași ; pentru Vasile această trăsătură caracteristică, moștenită de la strămoșii tatălui și de la strămoșii mamei sale, este pietatea .

Adeseori Sfântul Vasile, amintește de fericita Macrina, bunica sa, modelul după care el s-a format care prin pietatea sa, cum îndemna pe fiecare la îndeplinirea datorilor, iar bătrânețea sa era onorată ca o împărăție casnică.

Vom auzi pe Sfântul Vasile cel mare probând preoților din Neocesarea curăția credinței sale, reamintindu-le că el a fost crescut de preafericita Macrina. Ea este , le zice el care a fost prima mea copilărie , ea este care m-a inițiat în dogmele pietății. La amintirea bunicei sale , el va asocia amintirea mumei sale , pe care o va numii , unica mângâiere a vieții sale și pe care o va plânge atât de amar , când moartea îl va despărții de acest suflet necomparabil.

Iată ce spune Sfântul Vasile în scrisoarea (Scrisoarea 204) despre bunica sa Macrina : Și apoi ce altă mărturie mai impresionantă decât credința mea V-ar trebui mai mult decât aceea că am fost crescut de aceea preafericită femeie, bunica mea, care s-a născut aici la voi.

Mă gândesc la aceea renumită Macrina, care mi-a transmis, învățătura Sfântului și Făcătorului de minuni Grigore, precum și toate pe care tradiția orală i le-a păstrat până atunci și pe care ea însăși le păstrează, într-o neștearsă amintire și de care s-a folosit să crească și să formeze în dogmele pietății pe acel mic copil, care eram eu. După ce am ajuns la vârsta să pot gândi și mintea mi s-a maturizat cu anii, am colindat peste mări și țări, iar pe oamenii pe care i-am prins într-o viață potrivită cu regula pietății, i-am socotit ca părinți adevărați și i-am ales ca îndrumători ai sufletului în calea spre Dumnezeu .

Dar ce putem spune de Macrina, sora lui cea mai mare, numită și Macrina cea tânără, care își croia o viață neprihănită, cu totul dreaptă. Despre viața ei vorbește atât de frumos fratele său, Sfântul Grigore de Nisa în ,,Viața fericitei Macrina ’’

Fericita Macrina, a avut un rol foarte important în viața Sfântului Vasile, mai ales când Sfântul Vasile s-a întors de la studiile din Atena și Constantinopol, având o ținută înfumurată datorită învățăturilor dobândite din școală, Macrina este cea care îl aduce la limanul învățăturile ortodoxe creștine. Iată ce spune Macrina cea tânără despre fratele ei: Luând în primire pe acest frate, care se umfla și înfumura pe urma învățăturilor celor din afară, ba se uita peste umăr și la dregătoriile cele mai înalte și se credea mai presus și decât slujbașii cei mai străluciți , și pe acesta, zic , așa de curând l-a înduplecat să pășească spre ținuta adevăratei filozofii și înțelepciuni, încât, lăsând la o parte ,mândria lumească, și ajungând să disprețuiască slova învățăturilor deșarte, a trecut la viața cea cu adevărat activă și strădalnic făcându-se cu mâinile sale a început să se pregătească, prin deplina lipsire de slavă și averi , pentru viața cu adevărat virtuoasă. Dar viața aceluia și isprăvile lui de mai târziu – prin care s-a vestit până la marginile lumii și a lăsat în umbra slavei sale , pe toți bărbații care străluciră și ei prin virtuți-ar cere o poveste prea lungă și timp prea îndelungat pentru a le arăta .

Datorită meritului său ascendent, asupra contemporanilor, Sfântul Vasile, si-a dobândit numele de cel Mare , încă din timpul vieții.

Aceasta, nu numai prin creațiile spiritului și splendoarea concepțiilor, ci în întreagă măsură, prin calitatea și marea binecuvântare a faptelor sale bune, prin apostolatul de ajutorare, educare, mângâiere și asistență a celor din nevoi și din necazuri, strâmtorări și neputințe, boli grele și amară întristare. Nu avea în vedere niciodată decât un singur lucru : legea binelui, spunea despre el Sfântul Grigore de Nazians, în panegiricul pe care i la închinat.

Trăsătura dominantă a caracterului Sf Vasile , era o plenitudine armonioasă de daruri , dintre cele mai diverse . El a unit într-un grad deosebit, geniul Romei , cu cel al Greciei , pentru care a fost numit ,, latinul printre greci.’’

2.2 Sfântul Vasile – îndemn la „cunoașterea de sine” și Dascăl al virtuții

Din copilărie, Sfântul Vasile era o fire meditativă, înclinată spre interiorizare, spre meditație, spre contemplare. Un factor decisiv spre această înclinare, a fost și boala lui necruțătoare care la măcinat tot timpul vieții sale.

Statura sa înaltă, corpul drept și slab, culoarea feței brună, palidă prin studiu și prin asprimea vieții, nasul subțiratic și obraji lungi, barba lungă cam albită, ochiul viu și nobil sub niște sprâncene bine rotunjite, exprimând prin toate trăsăturile fizionomiei sale, finețea spiritului și vigoarea caracterului. Suferea necontenit de o boală de ficat contra căreia orice remedii erau neputernice.

După învățătura Sfântului Vasile, lepădarea de sine este începutul asemănării cu Hristos, iar creștinul adevărat este cel care se înstrăinează de orice năzuință spre lucrurile deșarte și se străduiește să ducă o viață întru slava lui Dumnezeu .

Lepădarea de sine este un leac împotriva vanității vieții, viață pe care Sfântul Vasile o aseamănă cu o călătorie pe care fiecare om o întreprinde de la nașterea sa .

Iată cea ce l-a marcat pe Sfântul Vasile cel Mare de a face o mare cotitură în viața sa, lepădând viața lumească fiind atras de vița pusnicilor din ținuturile Egiptului și ale Palestinei : M-am minunat de înfrânarea lor în mâncare și băutură, le-am admirat stăruința în tot felul de munci , am rămas uimit de râvna lor neîntreruptă pentru rugăciune, văzând cum înlătură somnul și cum își impun să se abțină de la orce poftă a firii, păstrându-și în toată vremea mintea slobodă și înălțarea deasupra patimilor , în foame și în sete și în frig și în golătare, fără să poarte grijă de trup și fără să se gândească mai mult la el , și sa-i ducă prea mult grije, arătând prin fapte ca și cum s-ar fii aflat într-un trup străin , ceea ce însemnează că trăiești ca și cum te-ai afla în cer. Și tot minunându-mă de aceste lucruri și fericind . Într-una viața acestor oameni , pentru că ei arătau că într-una viața acestor oameni , pentru că ei arătau că într-adevăr purtau tot timpul în trup omorârea lui Iisus (II Cor . 4,10) , mi-am dorit din toată inima să pășesc și eu pe urmele lor pe cât îmi va sta în putință.

Înțeleptul ierarh Capadocian, arată creștinului că nu va putea ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu , fără cunoașterea de sine.

Dacă am fi alcătuiți numai din suflet, ne-am înțelege unii cu alții numai prin gândire, dar pentru că sufletul nostru, zămislește gânduri ascunse in trup, că sub perdea e nevoie de cuvinte și de nume să facem cunoscute ceea ce este în gândul nostru.

Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare după întoarcerea sa de la studii, atras fiind contemplație și frumusețile singurătății, unde a început lupta lepădându-se de lume și de deșertăciunea acelei lumi, căutând să imite viața pusnicilor din ținutul Asiei Mici :

După ce mi-am cheltuit mulți ani din viață cu lucruri deșarte și întreaga tinerețe mi-am risipit-o în truda zadarnică de a dobândii învățătura înțelepciunii lumești , despre care Scriptura spune că e nebunie în comparație cu învățătura cea adevărată( I Cor 1,10) m-am trezit în sfârșit ca dintr-un somn adânc și mi-am îndreptat privirea spre adevărata lumină a adevărului evanghelic, apoi convingându-mă de zădărnicia înțelepciunii lumești și a măririlor trecătoare, mi-am deplâns amarnic condamnabila mea viață și am rugat pe Bunul Dumnezeu să-mi hărăzească o bună îndrumare spre cunoașterea învățăturilor creștine. În primul rând mi-am dat silința să-mi îmbunătățeac viața , care mi se pervertise în urma îndelungatului, contact cu oamenii răi. Citind mai departe Evanghelia și înțelegând că pentru a duce cu adevărat o viață desăvârșită e cu totul de dorit să-ți vinzi averile și să –ți împarți venitul cu frații aflați în lipsuri , iar față de viața pământească , să nu te îngrijorezi deloc și să nu ai nici o poftă față de lumea aceasta, mi-am dorit să găsesc pe cineva dintre frații care apucaseră mai timpuriu pe acest drum, pentru ca împreună cu ei să pot trece mai ușor peste frământările acestei vieți.

Printre frumoasele sale omilii, una dintre ele se adresează creștinilor care vor să-și curețe viața lăuntrică, Sfântul Vasile comentează locul din Deuteronom XV, 9 Ia seamă la tine însuți ca nu cumva un gând ascuns in inima ta să devină o nelegiuire,îndemnând pe fiecare să alerge după un mai bine, fructificând timpul la maximum, căci după ce a trecut zadarnic încercăm sa-l mai chemăm înapoi , pentru că nu se mai află.

Ia aminte la tine însuți și analizează-te pe tine în toate privințele .Să ai neadormit ochiul sufletului, pentru paza ta , pentru că prin mijlocul lanțurilor vei trece , uită-te la toate cele din juru-ți, ca să scapi din cursă ca o căprioară, și din laț ca o pasăre. Vezi dar să nu pari , mai nepriceput decât animalele, când e vorba de propria-ți pază. Păzește-te să nu cazi în curse și să ajungi pradă diavolului, vânat de el spre a face voia lui.

Sfântul Vasile face îndemn la cunoașterea firii fiecăruia, la cunoașterea vieții celei duble : una proprie trupului, iute trecătoare ; iar alta însoțită cu sufletul , fără sfârșit.

Ia aminte, deci la tine însuți nu te alipi de cele muritoare, ca și cum ar fii cele veșnice, nici nu disprețui pe cele veșnice ca și cum ar fii trecătoare. Ia aminte când ți –i sănătos, și când ti-i bolnav sufletul. Căci mulți oameni din pricina marii lor neluări aminte , suferă de boli grele, boli greu de vindecat.

Îndeamnă stăruitor pe creștini la curăția gândurilor lor, la propriile cusururi și păcate: Încetează de a te mai preocupa de păcatele altora. Nu dă răgaz gândurilor să se ocupe de cusurile altora ci, ia aminte la tine însuți, adică întoarceți ochiul spre propriile tale cusuri. Nu înceta a te încrede pe tine însuți ca să vezi dacă viața ta merge după poruncile lui Dumnezeu, ci cercetează-te pe tine însuți ca să vezi dacă nu cumva ai păcătuit cu gândul, dacă limba a alunecat luând înaintea minții, dacă nu cumva ai săvârșit cu mâinile ceva de nesocotit .Deci vei găsi în viața ta multe păcate și vei găsi negreșit, că ești om, spune vameșul ,,Dumnezeule , milostiv fii mie păcătosul ’’ așa dar ia aminte la tine însuți.

Numai după o curățire lăuntrică și o cunoaștere de sine, poți urca pe primele trepte ale sfințeniei. Viața de sfânt, implică în sine integrarea cu toată ființa în ansamblul perceptelor Evangheliei, presupune o viață trăită în virtute.

Dacă virtutea se definește ca fiind creșterea continuă în Hristos, până la asemănarea cu El într-o permanentă colaborare a voinței noastre cu harul divin , atunci calitatea de sfânt nu este altceva decât concluzia unei vieți trăite în conformitate cu perceptele virtuții.

Pentru a duce o viață virtuoasă este necesar să redăm primatul sufletului, purificându-l de toate impuritățile imorale, angajând voința în acest proces de expulzare a răului , de întronare a virtuții .

Trebuie, spune Sfântul Vasile cel Mare, să eliminăm tot răul pentru a avea grijă de sufletul nostru. Sufletul este ca un instrument pe care trebuie să-l potrivim, dacă vrem să scoatem din el acorduri agreabile ; este o oglindă care nu va reflecta in mod fidel imaginea Divinității, dacă nu este strâns unit și omogen .

Pentru Sfântul Vasile, virtutea nu s-a limitat la cadrul teoretic, rămânând în sfera ideilor abstracte și fără nici o tangență cu viața. Viața sa a fost o flacără care s-a mistuit arzând din untdelemnul virtuților, în așa măsură încât Sfântul Vasile ajunsese să fie model de viețuire curată pentru contemporanii săi.

Viața virtuoasă după Sfântul Vasile , nu este un ideal din sfera irealizabilului, ea este pentru el cea ce este sănătatea pentru trup :,,Orce rău este o infirmitate a sufletului , pe când virtutea este sănătat.

Două au fost virtuțiile , de altfel virtuții evanghelice, care au împodobit în chip deosebit viața Sfântului Vasile cel Mare : dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele . Dragostea de Dumnezeu a dovedit-o prin cele trei voturi monahale : sărăcia , fecioria și ascultarea, pe care le-a depus la intrarea sa în mânăstire pe malul Irisului, iar dragostea față de aproapele a arătat-o prin marea sa bunătate și milă față de cei lipsiți și năpăstuiți ai soartei.

Sfântul Vasile dă pentru cei rânduiți a avea ca îndeletnicire arta de a cârmui pe alții , învățătură plină de înțelepciune și demnitate umană în spiritul Sfintei Scripturi , pornind de la arta de a te cârmui pe tine însuți :legea lui Dumnezeu să te călăuzească neîncetat și suflarea Duhului Sfânt va îndrepta calea ta .

Pentru contemporanii săi , marele ierarh Capadocian, era un zid puternic și val de întărire, urmând într-un totul râvna lui Petru , statornicia lui Pavel si credința amândorura.

Atâta timp cât era cu noi, spune Sfântul Grigore de Nazians, el pentru toți a fost o lege a virtuții, frumusețea lui Vasile a fost virtutea , mărirea lui a fost teologia , mersul său a fost înaintarea continuă care , prin urcări treptate, l-a înălțat.

Părintele Capadocian, care era cel mai puțin poet dintre părinții capadocieni, dar în toată viața lui, el s-a îngrijit să deosebească adevărul de înțelepciunea profană. S-a luptat întreaga viață să nu lipsească nici aceasta din urmă din lucrurile lui, să nu fie scoasă din biserică. Aceasta însemnează că el a crezut că frumosul se înrudește de aproape cu adevărul. Cine este adevărul de partea sa, acela poartă grijă de frumusețea lui.

Fire practică având multă răbdare și hotărâre în acțiuni , el întreprinde o activitate de samarinean , care îl face prețuit și mare în sufletul contemporanilor și de-a lungul istoriei creștinismului:Era neîntrecut nu numai în cunoașterea doctrinelor etice –și cu deosebire a eticii creștine – dar și în aplicarea perceptelor morale. Examinându-și ființa dinăuntru cu cea mai mare severitate , își impunea asceza , stăpân pe sine , pe gândurile sale , pe toate faptele sale , în orce împrejurare. Era împodobit cu seninătatea frunții, care izvorăște din bucuria sufletului , după cum cea mai înaltă virtute își găsește cu deosebire în moravuri .

A studiat profund toate științele, așa cum alții de abia de studiază una singură și pe fiecare din ele până la culme ca si cum nu s-ar ocupa deloc de celelalte. La el găsim cea mai strânsă unire între sârguință și talent și doar aceste două calități duc la progresul științelor și al artelor.

Sfântul Vasile cel Mare a fost un adevărat exemplu de trăire în virtute, atât pentru folosul său cât și pentru aproapele, fapt adeverit de Sfântul Grigore Teologul :Nu te pricepi să admiri mai mult , cum a știut să aleagă cele bune , sau cum a știut să ocolească cele nefolositoare , un model al virtuții pentru timpurile noastre și o pildă mântuitoare pentru toate bisericile și pentru toate sufletele .

Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare are caracterele unei slujiri integrale a Trupului tainic al lui Hristos. Prin tot cea ce a propovăduit a scris și a împlinit a contribuit la înfățișarea Bisericii lui Hristos în lume .

Trăsătura caracteristică fundamentală, a vieții Sfântului Vasile cel Mare a fost dragostea. Din dragoste, el a împărțit tot ce avea săracilor, în vremea foametei din 368 . El săruta rănile leproșilor ocoliți de toată lumea și nu istovea a se îngriji de alinarea suferințelor și de vindecarea lor.

Ocupându-se de necesitatea slujirii reciproce, afirma :Precum suferința unui membru al corpului se întinde la toate, așa trebuie să fie simțită suferința unui om la toți oamenii și țoti să-și ia măsuri pentru vindecarea suferinței aceluia pentru ca să se oprească întinderea ei la toți. Nu prin indiferența altora vor evita cei sănătoși suferința proprie , ci prin luarea de măsuri pentru tămăduirea ei acolo unde s-a ivit.

Prin credință tare și prin tact pastoral, prin răbdare și prin viața sa curată, el a ajuns să fie prețuit de toți și precum spune ,,Sfântul Grigore de Nazians : mulți se sileau sa-l imite în vorbe, în purtări și chiar în mâncare.

Faima sa cea mare era cunoscută de toți studenții dar mai ales de profesorii lui: Orator între oratori , chiar în fața catedrelor profesorilor ; filozof între filozofi , chiar , în fața sistemelor filozofice; iar cea ce este mai important, preot între creștini chiar mai înainte de a fii primit harul preoției. Iată cum era apreciat de toți oameni în toate domeniile.

În timpul studiilor Sfântul Vasile împreună cu prietenul său Grigore și-au împodobit tinerețea prin virtute depărtându-se de la orice lucru vătămător sufletului și trupului .

Atât Sfântul Grigore de Nazians cât și Sfântul Vasile iubeau științele plăcute dar mai ales pe cele folositoare, deoarece cele dintâi împing tinerii spre viciu, pe când celelalte spre virtute, iar la Atena petreceau cu prieteni, nu cu cei desfrânați ci cu cei cumpătați și nu urmăreau decât virtutea și să trăiască o viață viitoare înainte de părăsii pe cea de aici.

Cei doi mari părinți capadocieni, încă din perioada studiilor cunoșteau două căi: prima mai importantă,iar cea de-a doua de o valoare mai mică ; prima spre casele sfinte ,iar a doua spre științele profane.

Deopotrivă, mai înainte întrecea pe înaintașii săi, pe atât după hirotonie se întrecea pe sine însuși, având prilej să puie în practică ideile sale nobile și frumoase.De astfel după socotința lui, oameni de rând pot fii socotiți virtuoși , chiar dacă-s răi sau chier dacă-s buni. Când e vorba de conducător sau de episcop, este mai rău dacă bunătatea lui nu sporește mereu și nu iese în evidență și dacă nu poartă virtutea în proporție cu rangul și cu tronul ce ocupă.

Mai întâi, a citit poporului, cărțile sfinte , el care era interpretatorul acestor cărți, fără să disprețuiască acesta treaptă inferioară, apoi pe tronul de preot , mai târziu de episcop , lăudând pe Domnul fără să se îndese la onoruri, ci fiind urmărit de ele, fără să la dobândească prin favoarea oamenilor, ci primind totul prin favoarea și grația dumnezeiască.

2.3 Sfântul Vasile – om al rugăciunii și propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu

Crescut de mic în atmosfera rugăciunii de bunica sa Macrina, in toată activitatea sa, mai ales când s-a dedicat urmării lui Hristos și slujirii Lui ne arată că el a socotit și a practicat rugăciunea ca o pârghie a vieții duhovnicești.

Retrăgându-se aproape doi ani, în pustia Pontului, Sfântul Vasile își petrece viața la Annisei în rugăciune. E foarte importantă corelația dintre rugăciune și muncă în scrierile Sfântului Vasile cel Mare , el le așează întodeauna la temelie vieții duhovnicești.

Iată care era viața de liniște de la Annisa a sfântului Vasile cel Mare : se trezea în zori, apoi citea psaltirea și psalmodia, imne bisericești, vreme îndelungată. Rugăciunea, îi era tovarăș nedespărțit, îi înfrumuseța lucrul pe care îl avea de făcut și înainte de toate îi înfrumuseța sufletul.

Lecturile biblice reprezentau cea mai intensă și plăcută îndeletnicire. A dobândit în scurt timp o cunoștință profundă a Scripturii.

Rugăciunea cea bună este cea care Îl face pe Dumnezeu simțit sufletului , căci atunci Dumnezeu este trăit de lăuntru omului și sufletul are încredințarea faptului acestuia.

În prima sa omilie asupra psalmilor, Sfântul Vasile arăta caracterul special al cântărilor lui David: Tot ce este e folos în cele-l-alte cărți ale Scripturii , este rezumat în cartea psalmilor .Ea prezice viitorul, amintește trecutul , prescrie modul de a regula viața, învață ce trebuie a face. Într-un cuvânt , este ca un manual al doctrinei cerești.. Ea oferă fiecăruia cea ce este folositor , vindecă vechile rane ale sufletului , redă grabnic celui ce a fost rănit…..Psalmul , este liniștea sufletelor și arbitrul păci. El aliniază tuburare gândurilor tumultoase , reprimează adorarea și exercitarea spiritelor ; el pune un frâu dorințelor rele…El pune pe fugă pe demoni; atrage patronajul îngerilor; dă armă contra temerilor de noapte; el este un repaos în mijlocul ostenelilor zilei; podoaba tinerilor, mângâierea bătrânilor. Inițiază pe cei începători , crește pe cei ce progresează , întărește pe cei desăvârșiți el este vocea Bisericii , veselește zilele de sărbătoare , inspiră întristarea care este despre Dumnezeu .

El consideră rugăciunea și munca drept pârghii ale adevăratei evlavii creștine, munca în concepția sa este ,,rugăciune a faptei’’ iar rugăciunea ,,muncă a inimii’’.

Rugăciunea nu constă în formule, ea este mai degrabă prezentă în intențiile sufletului și într-o conduită virtuoasă întinsă ce acoperă toate aspectele vieții.

Viața Sfântului Vasile cel Mare, era o împletire de gând și faptă îndreptatată spre Dumnezeu și oameni : meditația, rugăciunea personală și cea comună, citirea Bibliei și fapta cea bună formau țesătura vieții lui sfinte .

Înzestrat cu o adâncă sensibilitate duhovnicească, marele cuvântător a scris despre psalmi cuvinte care rămân unice : Psalmul este liniștea sufletelor, răsplătitorul păcii, potolitorul gălăgiei și valului gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului, și înfrânează mânia către patimi, este tovarășul prieteniei și acelor care stau departe, unul care împacă pe cei ce-si poartă vrăjmășie .

Îndemnul pe cere îl făcea credincioșilor prezenți în biserică, era acela de a se ruga pentru cei absenți, pentru ca toți să participe la harurile rugăciunilor publice, pentru cei aflați în călătorii primejdioase, ostașii tării, bolnavii, cei care suferă persecuții pentru adevăr.

Sfântul Vasile considera viața prezentă ca o pregătire continuă pentru viața cea veșnică știind să-și disciplineze cugetul, îndreptându-se cu ardoare spre dobândirea bunurilor cerești. Principala caracteristică a primei jumătăți a vieții sale, a fost nevoința neîncetată spre cea mai severă autocunoaștere, spre însușirea cuvintelor prin care cugetul spre îndreaptă spre Dumnezeu, spre a-i simții prezența, și a se învrednici să-i slujească deplin.

Se nevoia ca somnul să fie scurt, foarte adesea întrerupt în timpul nopții, pentru a medita cât mai mult, căutând să-și folosească mintea în chipul cel mai rodnic și mai curat, să dea întruparea cea mai caldă, frumoasă, convingător creștină, ideilor și gândurilor îndelung meditate.

Fiind arhiepiscop, si-a îmbunătățit neîncetat viața sa duhovnicească, oficia Sfânta Liturghie în zorii zilei, se ruga fierbinte își făcea umilința înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-se și vărsând lacrimi, așa cum îl găsește Sfântul Efrem Sirul în anul 373. În mijlocul credincioșilor aducea împreună cu ei, Domnului Dumnezeu jertfă de laudă, și jertfe căințelor pentru toate greșalele și păcatele zilei, iar în cuvântările pe care le ținea nu urmărea să obțină admirația ascultătorilor, ci își da toată silința să le alcătuiască și să le pronunțe în așa fel ca ei să crească necontenit în evlavie și în virtute.

În misiunea sa sacerdotală , era un izvor nesecat al povețelor îndreptat spre toți cei care aveau nevoie de îndrumare duhovnicească. Valoarea deosebită a sfaturilor, consta în faptul că ele nu reprezentau simple percepte teoretice , ci sintetizau experiența vieții sale.

Din izvorul acestor experiențe, îndruma convingător pe fiecare credincios să se îngrijească de mântuirea sufletului, arătând că nu trebuie considerată suficientă rugăciunea și contemplația, ci o atitudine activă a propriei ființe, însemnând neîncetata lucrarea cu sine, pentru curăția de toată întinăciunea păcatului, pentru înfrumusețarea sufletului cu podoabe ale virtuții.

Avea mintea foarte ageră și înflăcărându-se, ataca viguros pe dârzii Armeni, îi rănea cu argumentele sale și nu s-a oprit până ce nu i-a pus pe fugă deabinelea, și si-a încununat biruința .

În capul unei biserici, ale căror venituri erau relativ considerabile, Sfântul Vasile rămase credincios deprinderilor sale de sărăcie. Nu poseda decât corpul său și puținele sale haine necesare pentru al acoperii. Bogăția sa consta în a avea nimic, iar sărăcia sa era fără mândrie. El nu avea alte haine decât o tunică și o mantie, nu avea alt pat decât pământul gol, și încă nu se culca pe el intotdeauna, nu lua niciodată nutrimentul riguros necesar la susținerea vieții.

Inamicii săi îl acuzau de a fi mândru, ei numeau mândrie energia și statornicia caracterului său. Nimeni nu știa mai bine ca el a onora virtutea, a pedepsii viciul, a reprima dezordinea. Adesea zâmbetul său singur, era o recompensă, tăcerea sa o pedeapsă și o remușcare. Nimeni nu îl vedea odată umblând nebunește în afară, reținerea lui nu era inspirată de mândrie, ci de simțământul demnității sale.

Când prefectul Modest, îl amenință cu confiscarea averii din ordinul împăratului Valens, Sfântul Vasile răspunde liniștit că nu îi va fii greu să îndeplinească dispoziția imperială, într-un cât nu posedă mai mult decât o haină sărăcăcioasă a nevoințelor și câteva cărți. Iar când e vorba de amenințarea cu exilul sau moartea, îi răspunde că tot pământul este al lui Dumnezeu, și el ca un simplu trecător pe acest pământ, se va bucura dacă va ajunge mai curând în împărăția veșniciei.

Sfântul Vasile cel Mare, învață pe creștini să privească mereu cu înțelepciune și cu dreaptă cumpănire cele întâmpinate în viață , să știe a primii atât bucuriile cât și necazurile.

Sfântul Vasile poseda cunoștințe din belșug, pentru că întocmai ca un alt Ioan , s-a lăsat și el pe pieptul Mântuitorului și de acolo a luat cea ce cunoaște .

Ceea ce teologhisește e rezultatul contemplării adevărului și desfătarea sălășluirii Duhului Sfânt în el .Sfântul Grigore de Nissa e precis când spune că într-o noapte în sihăstria Sfântului Vasile arătat o strălucire puternică neizvorâtă din nici o cauză fizică. Sihăstria s-a luminat dintr-o dată , pentru că Sfântul Vasile se ruga , care avea în el o lumină dumnezeiască .

Sfântul Grigore de Nissa , fratele său , spunea despre el : În sufletul fiecăruia, el construia prin cuvântul său, adevărate tabernacole, în care îi plăcea lui Dumnezeu să locuiască.

Sfântul Vasile a știut să combată cu tact, abuzurile și relele sociale, să ridice din robia lor pe cei împătimiți, să determine la fapte de milostenie pe cei bogați, să mângâie sau mai ales să ajute pe cei săraci și căzuți în nenorocire.

Nimeni nu știa mai bine decât el , să cinstească virtutea, să pedepsească păcatul, să înlăture dezordinea morală. Știa să păstreze în atitudinea sa în orice împrejurare, o permanentă, o nobilă graviditate. Aflându-se mereu aproape de cele omenești , prin capacitatea de ale înțelege pe toate , știa să se detașeze de ele pentru sine, arătând să cugete, la lucruri mai presus de cele omenești și se supunea într-un totul Duhului Sfânt.

Cuvântările lui, nu aveau avântul cuvântărilor Sfântului Ioan Gură de Aur , nici stilul poetic al cuvântărilor Sfântului Grigore de Nazians, dar aveau puterea convingerii, ale determinării pentru împlinirea faptelor de întrajutorare : Învățătura faptelor, spune Sfântul Vasile cel Mare, este mai vrednică de crezare decât învățătura cuvintelor. Omul faptelor chiar când tace , chiar când nu e văzut poate să instruiască pe uni din privire pe alții din auz și are mare trecere în fața lui Dumnezeu pe care-L slăvește și numai prin el însuși ,ci și prin cei ce privesc la el.

Deși a fost la început un retor, după ce a îmbrățișat creștinismul și a devenit preot și a primit demnitatea de episcop al Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile nu a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu de dragul oratoriei , de ambiția de a deveni cunoscut prin figurile de stil , ci de dragul de a îndruma pe oameni pe calea mântuirii, de-ai ajuta să se ridice din păcate și de ale lumina mintea cu adevărul religios.

Omiliile sale rostite de cele mai multe ori la diferite împrejurări în fața unei mulțimi de oameni, au izvorât din todeauna din iubirea de oameni și din dorința de ai conduce pe calea virtuților.

Era totul pentru episcopul său: sfetnic bun, ajutor isteț, tâlcuitorul sfintelor Scripturi, indicator al celor ce trebuiau făcute, toiag al bătrâneți , stâlp al credinței ,cel mai credincios în cele din lăuntru, cel mai harnic în cele din afară. În acest timp a obținut Vasile și putere în biserică și ocupă un loc pe a doua treaptă a ierarhiei și a obținut acesta putere datorită bunăvoinței sale.

Boala îl măcina dar , râvna de a învăța pe credincioși era atât de mare încât și bolnav era în mijlocul lor și predica : Uitându-mă pe deoparte la râvna voastră de a mă asculta și pe de altă parte , la slăbiciunea puterii mele, mi-a venit în minte chipul unui prunc mai mărișor, dar neînțărcat care chinuie sânul maicii sale secat de boală, mama sa deși simte că îi sunt secate izvoarele laptelui, îi dă sânul fiind trasă și măcinată de copil , nu ca să-si hrănească pruncul , ci să-i oprească plânsul. Tot așa și eu, chiar dacă puterile mele sunt secătuite de boala aceasta îndelungată și felurită a trupului meu, totuși am venit în fața voastră nu ca să vă rostesc o cuvântare vrednică de a vă desfăta, ci să vă dau câteva lămuriri, pentru că dragostea ce mi-o purtați se mulțumește numai cu vocea mea ; am venit să vă potolesc și vouă dorul.

Dacă în cele prezentate mai sus, am încercat să creonăm epoca în care Sfântul Vasile și-a desfășurat activitatea,de aici rezultă personalitatea Sfântului Vasile cel Mare este complexă, iar activitate sa pe tărâm pastoral depășește epoca.A fost un ierarh și un teolog de mare ținută morală și intelectuală, devenind un punct de referință pentru toți contemporanii săi.

CAPITOLUL III

SFÂNTUL VASILE CEL MARE – ÎNDRUMĂTOR AL PREOȚILOR

3.1 Modelul preotului, după cum reiese din slujirea și activitatea pastorală a Sfântului Vasile cel Mare .

Sfântul Vasile a ostenit îndelung să-și transforme viața sa lăuntrică, printr-un efort susținut de repetatele revărsări harice, înnoite și dătătoare de putere, urcând din putere în putere plină ,, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos ’’(Efeseni IV, 13). În acest scop, Sfântul Vasile a păzit nestinsă osteneala sa duhovniceasă, adăugând stăruință și dorire lângă dorire, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Sfântul Vasile s-a străduit să omoare simțul proprietății din viața sa proprie , înlăturăm lucrurile de prisos , spre a le pune la dispoziția celor lipsiți.

După un asemenea model, preotul trebuie să-i urmeze în fapte, iar viața lui trebuie să fie un exercițiu continuu al virtuților, să poată spune zi de zi : Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a trimis pe mine și să săvârșesc lucrul Lui.(Ioan IV, 34).

Sfântul Vasile a fost lumină și pace.A fost în sfintele nevoințe, ale desăvârșirii, urcuș peste patimi în neprihană. A fost în Hristos și prin dumnezeieștile visterii ale Liturghiei care-i poartă numele, har bogat, Tabor al îndurărilor și duh sfințit în revărsare la corturile întâlnirii Domnului .

A fost iertare, vindecare și sfințire, îngenunchere în transfigurare sfântă, la Crucea izbăvirilor.

Marea lacrimă a bunului nostru Dumnezeu în jertfa Răscumpărătoare a Fiului Său, Mântuitorului nostru, i-a fost izbăvitoare și sfințitoare, întâi lui și prin el tuturor ce cinstesc cu bună credință, pomenirea sa.

La înaintarea la rangul de episcopie, toți vedeau în hirotonia lui o tămăduire a răului, rău dacă nu este altul decât nepriceperea lui Eusebiu în cele teologisești și bisericești Vasile ar acoperii marele gol lăsat pin plecarea episcopului Dianiu .

Preotul Vasile, descoperea dinaintea Jertfelnicului, o lume nouă copleșitoare, pe care o bănuise dar n-o descoperise. Însă chiar din prima zi că trebuie să trăiască pentru ceilalți mai mult decât pentru sine însuși.

Vasile era un slefuior al cuvântului si nu era deloc indiferent fata de sunetul cuvintelor si corectitudinea lor lingvistica. Cuvântul îi era des și plin de viață , putere și nerv. Vocabularul bogat și alcătuirea suplă , potrivită cu cea ce voiește să arăte ; știe să ie simplu , auster , dar și strălucitor și mesteșugit , intim dar și serios ,elegant , grandios.

El combătea răul cu energie , era plin de milostivire pentru cei ce-l comiteau. El avea milă de slăbiciunea omenească și indignarea sa contra culpabilelor obiceiuri, nu-l împiedicau de a invita la căință pe cei care se dedau la ele și le promiteau iertarea.

El termină de obicei omliile sale prin o exortație convingătoare și stâmpără prin dulceața sfaturilor sale, vehemența atacurilor sale contra viciilor de care auditorii săi sunt prea leneși a se corige.

La alegere Sfântului Vasile în scaunul de episcop al Cezareei Capadociei, bătrânul episcop Grigore, tatăl Sfântului Grigore de Nazians, este cel care îl susține cel mai aprig pe Sfântul Vasile pentru alegerea sa. Iată motivul pentru care își susținea acest argument :

Vasile este cel care trebuie ales , nimeni nu îl ajunge , nimeni nu are curăția lui și puterea cuvântului lui. Mâna mi-e călăuzită de Duhul Sfânt către Vasile .

În activitatea sa de păstor al Bisericii Cezareii Capadoceiei, Sfântul Vasile a avut multe de îndurat și de suferit de pe urma clerului și a biserici dar și de pe urma bolii de care suferea cumplit. Dar niciodată nu s-a stins în abisul disperării, pentru că Dumnezeu nu îl lăsa să guste deznădejdea .

În ceasul întristării extreme, sufletul i se adăpostea la Dumnezeu .Striga și gemea, căutându-l pe Dumnezeu, până când acesta îi împlinea cererea, preschimbându-l în om cu totul dumnezeiesc.

Păstor și îndrumător al turmei lui Hristos, ascet prin vocație și om de acțiune prin temperament, Sfântul Vasile, reprezintă mai mult decât oricare din cei mari ai veacului său, misiunea practică și pastorală a Bisericii. Sub acest aspect, el a călcat pe urmele Domnului Iisus Hristos și a actualizat cu râvnă harul și adevărul Mântuitorului, ca mai înainte ,marele Apostol Pavel : Fiți următori mie , precum șu eu sunt următor lui Hristos .(I Cor XI, 1).

Într-adevăr cunoscător de excepție al Sfintelor Scripturi , comentator înflăcărat al lor în omilii , interpret de ordin ceresc al psalmilor, și-a întipărit în minte, inimă și acțiune chipul lui Hristos , ,, Păstorul cel Bun , care și-a dat viața pentru oi’’(Ioan X, 11).Activitatea Sfântului , generoasă jertfă și entuziastă , a fost o neîntreruptă adeverire și ilustrare a mângâierilor , aduse aproape de inima oamenilor de psalmul lui David: Domnul este Păstorul Meu : nu voi duce lipsă de nimic .El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte ,din pricine numelui Său. Chiar dacă ar fii să umblu în valea umbrei morți , nu mă tem de nici un rău , că Tu ești cu mine.Toiagul și nuiaua ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei ; îmi ungi capul cu undelemn și paharul meu este plin de dă peste el. Da , fericirea și îndurearea mă vor însoții în toate zilele vieții mele și voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele. (Psalmul XXIII).

Sfântul Vasile cel Mare, păstorind turma lui Hristos, a întocmit dumnezeiasca Liturghie , sfânt și odihnitor popas de spiritualizare în har și lumină, a rânduit ceasurile , adevărate ore ale fântănii cerești , pentru ca orce credincios, de atunci , de după el și de acum, să poată scoate cu bucurie , apa cea vie, duh de viață , din izvoarele mântuirii (Isaia XII, 3).

Ca si păstor de suflete si episcop n-avea cu toți aceeași abordare și aceiaș măsură . Pe unul îl mustra, pe altul îl sfătuia, pe al treilea îl certa, iar pe al patrulea îl amenința, numai să-i mântuiască pe cei rătăciți.

Mai cumpătat și mai concis decât amicul său, Sfântul Vasile, atacă viciile cu energie însă îndeamnă la virtute cu blândețe .El știe a lua toate tonurile și a amesteca cu artă gravul cu dulcele , tablourile ironice cu vehementele apostrofe, simplicitatea familiară cu o sublimă înălțare.Ceva din genul orienta se amestecă la el cu cel grec.El are gustul, măsura, curăția , stilului atenienilor și viile manieri, metaforele îndrăznețe ce afecționau sirienii. El se servea adeseori de comparații și de alegorii pentru a face a se înțelege cugetarea sa. Cugetările sunt înlănțuite una după alta , printr-o legătură mlăioasă .

Marele capadocian dă multe îndemnuri preoților, legate de îndrumarea credincioșilor spre mântuire, spunând că : crimele beției , să fie expiate prin post și cântările profane prin cântări sfinte. Lacrimile pioase să fie remediul râsurilor necuvincioase .

În loc de a dănțui, să plece genungiul, în loc a bate din mâini, sa-și bată pieptul ; în loc de a se împodobii cu haine strălucite, să se umilească ; dar mai cu seamă milostenia să răscumpere păcatele lor. Să asocieze la rugăciunile lor pe acelea ale nenorociților , care sunt în sărăcie , pentru ca Dumnezeu să le ierte nedreptățile lor.

Viața Sfântului Vasile cel Mare, întreaga sa activitate și operă, reprezintă un exemplu strălucit de atitudine creștină, de noblețe și demnitate umană, constituind în același timp un izvor nesecat de înalte învățăminte. Nu prea puțin exemplară și-a dovedit conduita și demnitatea cu care a știut să ia atitudinea cea mai categorică dar și cea mai smerită, înțelegând că în acele momente, combaterea arienilor și a împăratului Valens , a lui Iulian Apostatul, era decisivă pentru creștinism, trebuia să lupte cu boală puterea spiritului său pentru statornicia dreptei credințe.

Ca arhiepiscop, și-a dovedit însușirile cele mai alese, bunătatea lui sporea mereu și practica virtutea în proporții cu rangul și tronului pe care în ocupa.

Știa să îmblânzească pe cei care manifestau o opoziție, fără a face nici un compromis, nici o concesie doctrinară, fără a renunța la principiile de înaltă conduită morală creștină și la demnitate, procedând mereu cu toată cuviința, cu toată gravitatea temperând semeția cu blândețea și slăbiciunea cu asprimea .

Mare preot și liturghisitor, ilustru pedagog și filozof, spirit polemic de o extraordinară forță activă și combativă, în numele adevărului atât prin cuvântul rostit cât și prin scris, Sfântul Vasile, a fost unul dintre fondatorii tradiției doctrinale ortodoxe, cu o contribuție esențială la problema organizării vieții creștine.

El învăța, se supunea și îndemna, fiind un sprijin sincer și total, dovedindu-se a fii un conducător, prin justețea și puterea de influență a ideilor și faptelor sale, a căutat neîncetat să se cultive să se desăvârșească, iar fapta lui urma totdeauna cu deplină consecvență cuvântului, cuvântul cugetului .

Se dovedea a fi un model de urmat cel al creștinului desăvârșit, stăpân pe sine pe gândurile sale, pe toate faptele sale, în orice împrejurare. Era podobit cu seninătatea frunții care izvorăște din bucuria sufletului, vâdint toate atributele sfințeniei.

Vasile avea simțăminte mai înalte decât natura omenească. El raporta totul Sfântului Duh. Credincios datorilor amiciției ,el nu le sacrifica decât pentru a servi interesele lui Dumnezeu. De aceea el zise într-un discurs rostit cu ocazia hirotonirii sale: Tu nu puteai pune amiciția la rangul întâi și Duhul Sfânt al doilea. Astfel este principiul grabnicei disensiuni și al fermității de suflet al Sfântului Vasile: el voiește a servi cu activitate interesele lui Dumnezeu .

Inamicii săi, îl acuzau a fii mândru. Ei numeau mîndria, energia și statornicia caracterului său. Nimenea nu știe mai bine ca el a onora virtutea a pedepsi viciul, a reprima dezordinea. Adesea zâmbetul său singur, era o recompensă, tăcearea sa era o pedeapsă și o remușcare. Nimeni nu-l văzu niciodată umblând nebunește în afară și cerșetorind prin complesențe nenumărate, bunurile grații ale mulțimii. Reținerea sa nu era inspirată de mândrie, ci de simțământul demnității sale.

La dânsul imputarea, nu mergea niciodată pînă la asprime, nici indulgența până la slăbiciune. El știa după sfaturile înțeleptului, a evita deopotrivă și unul și altul extrem și a se arăta totdeauna așa cum împrejurările cereau. Astfel era reputația sa încât oricine își făcea glorie de a-l imita în cele mai mici lucruri și până la defectele sale exterioare. Fiecare încerca de a reproduce modul său de a purta barba, mersul său, zăbava sa de a se exprima, aerul său cugetător și recules.

El avea nevoie de mai mult decât alții de o forță de suflet, sănătatea lui era adânc zduncinată, însă suferința nu putea să-l învingă. Părăsea patul său de durere, pentru a cerceta bisericile care aveau nevoie de forța sa pentru a scrie sau a dicta o scrisoare și a le răspunde la nenumăratele întrebări ce i se adresau din toate părțile pentru a scrie o omilie sau a mulțumi dorințele poporului său ce nu înțelegea cum putea ieși dintr-un corp atât de slăbit , un cuvânt atât de elocvent.

3.2 Concepția Sfântului Vasile cel Mare – despre însușirile preotului

Un studiu atent al scrierilor Sfântul Vasile cel Mare, duce la concluzia că în fruntea virtuților cu care trebuie înzestrat păstorul de suflete stă iubirea față de Dumnezeu. Aceasta este porunca principală a Mântuitorului Hristos (Matei 22, 37-38), suma tuturor virtuților pe care le consideră Sfântul Vasile cel Mare, o consideră prima condiție a păstorului de suflete.

Ea înseamnă iubire totală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Păstorul spiritual , înzestrat cu iubirea față de Dumnezeu, nu va putea fi întors ușor de la realizarea scopului său, dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu, iar devotamentul său va contribui la succesul misiunii sale, care este realizarea voinței lui Dumnezeu,deci mântuirea credincioșilor. Sfântul Vasile folosește o imagine expresivă din Vechiul Testament a cerbului însetat care aleargă cu repeziciune ,, la izvoarele apelor’’, sufletul păstorului spiritual trebuie să caute neîncetat a-și potoli setea iubirii lui Dumnezeu.

Dacă întreaga viață a păstorului spiritual, exprimată prin cuvinte și fapte, trebuie să fie pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu care este ,, cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul ’’(Matei 22, 37-38). În acest fel păstorul de suflete va fii cu adevărat,, mărturia iubirii lui Dumnezeu ’’. Sfântul Apostol Pavel, exprimă adâncul acestei virtuți: Ce ne va putea despărți pe noi de iubirea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana sau lipsa de îmbrăcăminte, sau foametea, sau primejdia, sau sabia’’(Romani , 8,35).

O altă virtute necesară preotului, este iubirea turmei încredințate spre păstorire.

Iubirea față de aproapele, pe care Mântuitorul o compară, cu iubirea față de Dumnezeu (Matei 22, 37-38), este la fel de necesară păstorului de suflete. Adresându-se conducătorilor spirituali ai comunităților monastice, Sfântul Vasile, subliniază iubirea pe care ei trebuie să o aibă față de călugării aflați în subordine .

Prin analogie, fiecare păstor de suflete trebuie să dea dovadă de iubire profundă față de toți cei aflați sub păstorirea sa. Păstorul de suflete exprimă interesul părintesc față de credincioși și ca un doctor de suflete, le tratează pe cele bolnave din cauza păcatului, iar ca samariteanul cel milostiv, o face din iubire. El suferă și se întristează, când un membru al turmei sale cade bolnav .

Iubirea păstorului spiritual este atât de mare, încat Sfântul Vasile, îl caracterizează ca pe un tată iubitor, medic milostiv și instructor sârguincois al sufletului pentru viața în Hristos.

Din iubirea față de Dumnezeu, izvorăște umilința, o prețioasă virtute căutată de călugări, esențială și pentru păstorul de suflete. În lucrarea sa, păstorul de suflete, trebuie să renunțe cu desăvârșire la orice gând de mândrie, care l-ar duce la slăbirea tuturor virtuților: Nu treapta clericală să te facă mândru , ci mai mult să te umilească ‚căci purtarea de grijă a celor mulți atrage după sine slujirea celor mulți. Însuși, divinul Învățător, a venit să slujească, nu să fie slujit ’’(Matei 20, 28) și tot El a zis: Învățați de la Mine că sunt smerit cu inima … (Matei 11, 29). Deci slujitorul lui Dumnezeu, păstorul de suflete, trebuie să fie cel dintâi care să urmeze exemplul de umilință al lui Iisus Hristos.

Valoarea smereniei, ca virtute a păstorului de suflete, decurge din cele de mai sus, fiind o reală forță conducătoare, asigurând succesul în păstorire, nu îndreptând aspru , ci dreptând și corectând cu smerenie. Sfântul Vasile cere preoților , să fie : plini de virtute, liniștiți, iubitori de Dumnezeu, un izvor de edificare pentru cei care-i vizitează … dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu. Un păstor al turmei lui Hristos, trebuie să-și dea tot interesul în împlinirea datoriilor sale, chiar cu riscul vieții.

Ca tămăduitor al sufletelor, păstorul spiritual trebuie să fie înzestrat cu experiență, Sfântul Vasile, evidențiind principiul individualizării în timpul exercitării lucrării sale pastorale. Referindu-se iar la cuvintele Mântuitorului: dacă unul dintre voi , are o 100 de oi și pierde una dintre ele , nu lasă el pe cele 99 și merge după acea pierdută până o găsește ? (Ioan 10,11) .

Sfântul Vasile , învață că tămăduitorul sufletelor , in tot momentul trebuie să vindece pe cei bolnavi și să lupte ca să restabilească pe cei care s-au depărtat de turma sa.

În continuare el face indemn la adresa preoților privind starea lăuntrica a acestora :

Luați seamă de sufletul vostru, le zice el, aveți grijă de a-l curăți de toate petele și de toate murdăriile viciului, de a-l împodobii și de a-l decora cu toate ornamentele virtuții… Siliți-vă a cunoaște bolile sufletului vostru. Mai mulți din lipsă de atenție, nu știu măcar de sunt bolnavi, deși ei sunt primejdios bolnavi.

Calitățile pe care le recomandă Sfântul Vasile preoților sunt acestea : caritatea; buna voință; iertarea injurilor, umilința.

Umilința se face cunoscută prin două semne care înșeală rare ori: ea nu iubește laudele ea –și interzice blasmul.

Nu vorbiți bine de voi înșivă și nu îndemnați pe alții a o face ; nu acelaș timp nu vă permiteți nici o vorbă rea .Cine nu iubește a fii lăudat ?Câte spirite supărate care nu sunt mulțumite de nimeni , și petrec viața lor a găsi că totul merge rău. Ei condamnă Biserica, condamnă pe amicii lor, pe rudele lor pe toată lumea, afară numai pe ei înșiși. Nimeni nu este scutit de acestă mâncărime.

O altă virtute pe care preotul trebuie să o aibă este echilibrul sufletesc, care îl ajută să fie egal în toate împrejurările, să fie consecvent în toate acțiunile și la misiunea lui sfintă. Un astfel de preot nu este odată plin de zel, altădată descurajat și apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioșii, alteori prea îngăduitor cu greșelile lor. Linia activității lui nu se compune din frânturi, ci urmărește o țintă înaltă și lucrează pentru realizarea ei cu stăruință. El nu face nimic superficial sau din ambiții deșarte. Nu se predică pe sine ci pe Hristos. Nu vorbește despre presupusele sale taumaturgii ci de minunile Mântuitorului .

Sfântul ierarh capadocian oferă clericilor exemplul cel mai accesibil și oricând veritabil, cel al vieții sale închinate binelui obștesc, mântuirii credincioșilor, apărării credinței în Hristos, într-o neîntrecută dăruire de sine.

El îndeamnă pe toți slujitorii sfintelor altare, ierarhi și preoți, să predice în toate duminicile, iar în timpul postului și de două ori pe zi; subliniază în acest sens îndatoririle arhiereului căruia este încredințată puterea harului ceresc, considerând ministeriul cuvântului una din principalele îndatoriri ale episcopului.

Cu privire la învățătura clericilor, la conduita lor morală și comportarea lor socială, Sfântul Vasile, dă următoarele îndemnuri :

Trebuie să fie în perfectă concordanță cu înalta demnitate a sacerdoțiului. Ei trebuie să fie un perpetuu exemplu de cinste și smerenie, să-si câștige prin munca mâinilor pâinea cea de toate zilele, dacă se află la țară să se ocupe cu cultivarea pământului, dacă locuiesc în orașe și cetăți să aibă îndeletniciri potrivite locului, să practice meserii sedentare.

3.3 Predica și predicatorul – oglindite în învățătura Sfântului Vasile cel Mare

Este necesar ca predica să o țină preotul pentru el însuși; ea trebuie să fie o lămurire personală cu sine însuși si să pună el însuși in practică ceea ce va spune, după un timp de pe amvon. Iar după rostirea predicii, să-și pună întrebarea: pentru el rezultă ceva din cele spuse. În felul acesta cuvântul adresat altora, are rezonanță și în viața proprie lăuntrică, servind la amplificarea ei.

Vai, în zadar, predicatorii tună din înălțimea amvonului; strălucirile elocvențelor lor nu parvin să dispară obiceiurile ce au, ca să zic așa putere de lege. Însă o rugăciune, o vorbă blândă, o mărturisire de compătimire, pot atinge pe unele suflete. Ele ar rezista violențelor inactive, dar se lasă a fii câștigate prin o binevoitoare blândeță. Se prinde mai multe muște cu miere decât cu oțet.

Meditând la rolul pe care îl îndeplinesc clericii în predicarea dreptei credințe, știind câtă putere de influență are asupra credincioșilor cuvântul, Sfântul Vasile dă îndemnuri precise clericilor în cea ce privește arta deosebit de dificilă a discursului – principalele calități ale acestui mod de comunicare publică fiind simplitatea, sinceritatea, precum și puterea de convingere, însușire specifică elocinței.

El era puternic prin elogvența sa; argumentarea sa se dovedea totdeauna cea mai solidă, pentru că se întemeia pe mărturisiri scripturistice ,, astfel încât adversarii ,se gâseu încătușați cu propria lor argumentare.

Arăta că e necesar ca ideea fundamentală a discursului, sau a predicii să fie expusă în cea mai mare claritate, sau să reiasă limpede din context.

Dimensiunile să fie bine utilizate, ele au rolul foarte important de a sublinia ideea generală – una dintre ele emană însuși ideea generală, într-o tendință de explicare, altele vin din exterior spre a lumina, a reliefa însuși nucleul discursului sau al ideii lui fundamentale.

Marele capadocian considera că oratoria poate fii foarte folositoare și rodnică numai dacă are ca scop îndemnul către sporul necontenit pe calea virtuții, explicarea Sfintei Scripturi pentru poporul credincios, luminând acestuia drumul mântuirii. Utilizând din antichitatea profană tot cea ce putea servii la instruirea auditoriului său, îndemna și povățuia să se observe să se interpreteze, cu discernământ, să se însușească tot cea ce este binefăcător formării sufletului creștin, desăvârșirii; pentru că toate,,cugetările drepte‚’’constituie un patrimoniu incontestabil al întregii omeniri.

Pentru Sfântul Vasile, maniera de exprimare a Scripturii, constituie un mijloc prin care, oamenii sunt educați de a se ridica de la cele pământești și trecătoare spre adevărurile cele cerești și vrednice, de la adevăruri accesibile la adevăruri transcedente.

Forma Scripturii, limbajul este doar un mijloc prin care intermediul prin care credinciosul se inițiază în înțelegere profunzimii învățăturii dumnezeiești.

Ca interpret al Sfintei Scripturii, Sfântul Vasile îndeamnă pe predicator la o purificare interioară, pentru că fără aceasta nu te poți apropia de tainele Scripturii.

Ca un bun predicator, preotul trebuie să aibă un suport, să izvorască din el și să corespundă, unei stări lăuntrice, unui echilibru sufletesc, toate la un loc asigurând tactul pastoral.

Astfel încât „lăuntrul echilibrat al preotului mărturisește singur despre dumnezeiasca sa trimitere și înlesnește creștinului întâia pipăire a credinței’’ Aducând și mai mult această latură a interiorizării predicii, Fericitul Augustin scrie:

Sunetele cuvintelor noastre izbesc urechile; învățătorul este înlăuntru…Cel ce învață sufletele își are amvonul în cer. Deci dascălul care învață este lăuntric; Hristos este cel care învață, inspirația lui învață. Acolo unde nu este inspirația Lui și ungerea Lui , în zadar se face zgomot din afară.

Cunoașterea lui Dumnezeu, presupune abordarea lucrurilor din afara Lui și lepădarea de patimi:

Cine se îngrijește de ale lumii și se dă cu totul poftelor trupului , nu mai poate să dea atenție cuvintelor privitoare la Dumnezeu și să fie capabil de a înțelege exact astfel de gânduri înalte ? . Eliberându-se de patimi , interpretul Scripturii , face să se nască în sufletul său ,,liniștea necesară pentru înțelegerea învățăturilor ’’ ,el își face sălaș aceluiași Duh care a inspirat pe aghiografi în compunerea Scripturii.

Atât eliberarea de patimi și viața lăuntrică nu trebuie neglijate, pentru că viața lăuntrică a preotului, este de fapt laboratorul propriu zis al vieții umane, dispunând de puteri sufletești și morale, care-i dau ființei umane capacitatea și posibilitatea să-și împlinească rostul său în lume.

Pe altarul vieții lăuntrice, se duc cele mai grele și cele mai bine plăcute jertfe, smulse mândriei, egoismului, mâniei pornirilor instinctiv minore smulse din omul vechi. Când viața interioară, este cultivată cu grijă, pe temeiul învățăturilor creștine, ea devine sanctuarul spre care se înalță mereu spre Dumnezeu acte de credință, de nădejde și de iubire; acte de adorare de mulțumire, de smerenie și rugă către Dumnezeu. De aici, viața lăuntrică a preotului, trebuie pătrunsă în toată profunzimea ei de adevărurile învățăturii creștine ; să vibreze din energiile vii harice , care-i dau putere de viață.

De aceea se spune că :

Dumnezeu , cere doar în primul rând , jertfa dăruirii de sine , desăvârșirea morală proprie prin stârpirea roiului de patimi din inimă și din practicarea virtuții ; cere o viață lăuntrică , înduhovnicită și înviorată mereu prin rugăciune fierbinte și smerită după ajutorul divin.

Scriptura, pentru Sfântul Vasile, reprezintă cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor în vederea mântuiri. Pentru tâlcuirea ei, interpretul trebuie să se apropie prin curăția inimii, rugăciune, meditație, și înarmat apoi cu solide cunoștințe teologice și apoi înarmat cu bogate cunoștințe ,,venite din afară’’, aparținând științelor profane.

Sfântul Vasile, oferă un exemplu rar, cunoștințele sale fiind de-a dreptul enciclopedice, oferind informații prețioase din cele mai variate domenii: cosmologie, botanică, astrologie, meteorologie, istorie naturală sau geografie.

Lucrul cel mai important ce se cere exegetului , este o anumită identitate cu autorul inspirat și prin această încercare de a surprinde cât mai exact sensul cuvintelor redate în Scriptură .Exegetul trebuie să evite interpretarea ce ar putea introduce laturi străine de intenție a aghiografului , căci o astfel de interpretare nu duce decât la preofunzime dătătoare de împrumut.

Alături de Sfânta Scriptură , Sfântul Vasile, pun pe același rang și Sfânta Tradiție, care este izvor al revelației. Sfânta Scriptură nu este izolată de Tradiție căci cele două, stau într-un anumit raport armonic de reciprocitate, iar izolarea lor este nefirească. Scriptura și Tradiția, nu au fost niciodată despărțite în Biserica lui Hristos, căci din contră datina veche a Bisericii, ne ajută să cunoaștem adevăratul sens al cuvântului lui Dumnezeu expus în Scriptură, ambele fiind lucrarea Duhului în Biserică.

Pentru Sfântul Vasile literatura profană este inferioară Sfintei Scripturi, de aceea pentru Sfântul Vasile, argumentele culese din filozofie sau din literatură sunt de natură secundară.

Remediile folositoare, zice Scriptura, vor vindeca mari greșeli. Crimele beției sunt expiate prin post și cântecele profane, prin cântece sfinte.

Lacrimile pioase să fie remediul râsurilor necuvioase. În loc de a dănțui, să plece tot genunchiul, în loc a bate din mâini să-și bată pieptul; în loc a se împodobii cu haine strălucitoare, să se umilească; dar mai cu seamă milostenia să vă răscumpere păcatele lor.

Asociați la rugăciunile voastre pe cele ale nenorociților ce sunt în sărăcie , pentru ca Dumnezeu să vă ierte nedreptățile voastre.

Exegetul, sau teologul trebuie să caute mai întâi sprijin afirmațiilor sale în Scriptură și în Tradiție și apoi poate face apel la sprijinul ,,oamenilor din afară’’. Abia după ce interpretarea are absolut necesară confirmare biblică și a primit acordul Tradiției vii a Bisericii , exegetul poate venii în plus cu argumente luate din literatura profană, oferind astfel o înțelegere mai bună a textului Scripturii.

Pentru Sfântul Vasile, predica este, o hrană ce se dă sufletelor prin Duhul. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune că: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu ’’( Matei 4,4).

În aceleași timp pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica nu este numai o hrană, ci și o ,,săgeată’’aducătoare de viață nu de moarte. De aceea tâlcuind versetul ,,Săgețile tale sunt ascuțite, Puternice‚ din psalmul XLIV, zice: Săgețile cele ascuțite ale Celui Puternic, sunt cuvintele cele minunate, care ating inimile ascultătorilor, lovind și rănind sufletele cele simțitoare.

Conștiința responsabilității de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în eparhia sa, l-a îndemnat pe Sfântul Vasile cel Mare, să dea preoților predicatorii îndrumări clare și convingătoare, pentru împlinirea misiunii lor învățătorești, scriind în lucrarea sa Învățături morale: Se cade ca neînfricat și fără să ne rușineze, să cutezăm a mărturisii pe Domnul nostru Iisus Hristos, și învățătura Lui.

Pentru predicatorul creștin , o importanță covârșitoare o are faptul că în misiunea sublimă de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu nu este singur, ci are harul divin împreună lucrător, revărsându-se asupra lui din belșug și cu bogăție. Colaborarea harului dumnezeiesc cu predicatorul înalță predica de la nivelul pur uman la unul superior , într-un cât cel de-a pururi plin de pofta cuvântului nu își va pune nădejdea în nimeni altul decât în Domnul.

Dar potrivit învățăturii Sfântului Vasile cel Mare, predicatorul nu are numai harul divin în sine, ci pe însuși Iisus Hristos, adevărul dumnezeiesc propovăduit.

Sfântul Vasile cel Mare pretinde, ca predicatorul să cunoască și să asimileze în așa măsură cuvântul lui Dumnezeu încât, să se identifice cu el și să poată spune cu Sfântul Apostol Pavel: Nu mai trăiesc eu , ci Hristos trăiește în Mine (Gal 2,20).

Atingerea unui stagiu superior, impune predicatorului datoria de a se consacra studiului intens, aprofundării și experimentării prin trăire personală, a cuvântului dumnezeiesc. Unii neglijau această latură a întreitei slujiri preoțești. Pe aceștia îi mustră Sfântul Vasile, dându-se în același timp exemplu vrednic de urmat zicând :

Cum va putea vestii adevărul Tău, cel ce nu găsește timp pentru învățătură, și care își are mintea cufundată într-o mulțime atât de grea de carne? Pentru aceasta îmi consum timpul și nu-mi cruț sângele care și el se transformă în carne, pentru că nu mai am nimic într-un mine care să mă înpiedice de la mărturisire și de la priceperea adevărului .

Sfântul Vasile ce Mare, dă un alt exemplu preoților cu privire la stilul predicii, la munca și efortul depus pentru o predică bună:

După cum natura mieii nu se poate înfățișa celor necunoscători prin cuvinte, ci numai după gustul care vine în urma simțirii, tot asemenea nici bunătatea cuvântului dumnezeiesc, nu se poate preda în chip clar prin simțiri, după cum muncind în cele mai mult dogmele adevărului, vom putea prin experiența propie, să înțelegem bunătatea Domnului.

3.4 Canoanele și îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare privind starea moral-duhovnicească a preotului

Sfântul Vasile cel Mare a lăsat ca testament viu Biserici canoanele sale de o importanță deosebită, fiind în număr de 91 de canoane, iar dintre acestea are canoane cu referire directă la viața morala a preoților .

Știind că starea morală preoților din vremea sa cât de precară era, Sfântul Vasile vroia prin aceste canoane să curețe Biserica :

Curățiți în întregime Biserica, scoțând din sânul ei pe cei nevrednici, iar în viitor cercetați pe cei care sunt vrednici și numai pe ei să-i primiți, dar nu îi înscreți înainte de a-mi fii relatat sau luat la cunoștință că va fii socotit laic cel care va fii ales fără avizul meu.

Canoane cele mai dese care se aplicau la adresa preoților, în cazul comiterii unei greșeli era aceia de scoatere a lor din cler după cum urmează și în canonul următor :

Când cădeau în vreo greșală, ei erau scoși afară din ceata eclesiastică. Aceasta este singura pedeapsă ce canoane orânduiesc a da tuturor clericilor , ori că nu au fost ridicați la o treaptă a sacerdoțiului sau că au rămas în serviciu conferit fără punerea mâinilor.

Diferiți membrii ai eparhiei sacre, preoți sau servitori , nu erau admiși în familia clericală decât in virtutea unei alegeri , la care credincioșii luau parte așa cum rezultă și din următorul canon :

Odinioară , era un obicei păzit în toate bisericile lui Dumnezeu, de a nu primii decât servitori încercați cu care mai mare îngrijire. Se cerceta cu luare aminte toată viața lor; se informa dacă erau plecați a vorbii de rău, a se îmbăta, a se sfădii, dacă au fost înfrânați în tinerețile lor, dacă vor putea trăi în această stare de sfințenie fără de care nimenea nu vadea pe Dumnezeu .

Cum deseori în biserică harul preoției se dobândea cu ajutorul puterii lumești; asemenea și cel al arhieriei. De aceea erau hirotoniți oameni inculți, neștiutori de carte, necredincioși și lipsiți de evlavie. Deci practicându-se simonia, Sfântul Vasile a fost de multe ori să scrie horepiscopilor din provincia sa , pentru a le amintii datoriile lor de a păzii toate legile eclesiastice asupra alegerilor și pentru a-i opri de a primi bani de la candidați:

Rezultatul acestei cercetări, pe care o făceau preoții și diaconii, care locuiau în apropierea candidaților îl raportau horepiscopilor care, după ce luau avizul unor martori de încredere, îi comunicau episcopului, după care în sfârșit treceau pe slujitor în rândul celor vrednici de preoție.

În urma unor neglijențe, atât preoții, cât și diaconii dădea voie, să intre în biserică pe toți nevrednicii pe care îi doreau ei, fără să le controleze viața, mânați de un sentiment mai mult de simpatie. Atunci, Sfântul Vasile cel Mare, a hotărât reintroducerea canoanelor părinților și a cerut lista slujitorilor din fiecare sat, indicând pentru fiecare de cine a fost îndrumat și care le este viața.

Era admis fără îndoială că clericii trebuiau a trăi din altar, însă altarul nu era totdeauna destul de bogat pentru a-i nutri pe toți.

De aceea Sfântul Vasile recomandă clericilor săi de a nu duce o viață trândavă și de a câștiga prin munca lor pâinea lor de toate zilele, practicând slujbe compatibile cu cele de slujitori ai bisericii. Dintre meseriile care erau interzise preoților de a le practica Comerțul le era interzis, însă la țară ei puteau cultiva pământul și în orașe a se deda la diferite lucruri de mână ce le permiteau de a trăi liniștiți în tăcere în locuințele lor.

Dacă preoții și diaconii erau expuși mai puțin de a duce o viață trândavă, ei erau expuși la alte primejdii ce neîncetat ținea în deșteptare solicitudinea episcopului. Pentru a prevenii orice scandal și a pune sacerdoțiul la adăpost de orice bănuială, Sinodul de la Niceea oprise preoților de a fi serviți de femei .

Ei nu puteau ține pe lângă dânșii decât pe mama lor sau pe sora lor. Sfântul Vasile avea prea multă fermitate pentru a nu face pentru a observa cu rigurozitate această lege disciplinară .

Un horepiscop avea în servicul său o femeie care se îngrijea de casa sa, pentru aceasta Sfântul Vasile îi ordonă de a se îndepărta de aceea femeie, printr-o scrisoare:

Grigore, femeile nu au voie conviețuiască sub acelaș acoperământ cu bărbații. Citește canonul aprobat de la Sfinții părinți de la Sinodul din Niceea, care oprește hotărât ca episcopi să ducă o viață comună cu femeile.(….) Nu cred că un bărbat de 70 de ani , să locuiască în chip pătimaș cu o femeie, iar dacă am hotărât cea ce am hotărât, aceasta nu e într-adevăr pentru a săvârși o faptă rușinoasă, ci pentru a învăța de la Apostoli să nu dă fratelui prilej de poticnire sau sminteală.(….)Alung-o de la tine și trimite-o la mânăstire. Locul ei e să fie la un loc cu fecioarele și lasă-te slujit de bărbați. Câtă vreme te încăpățânezi, vei muri în munci și vei da seamă înaintea Domnului despre nepăsarea ta, vei fii afurisit de tot poporul, iar cei ce te vor acoperii, vor fii excomunicați de întreaga Biserică.

Canoane legate tot de desfrâul preoților și al diaconilor, prevedeau ieșirea din preoție și diaconie și așezarea lor în rândul mirenilor :

Diaconul care a desfrânat, după ce a intrat în diaconie, va fii lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va oprii de împărtășire, căci ființează un canon vechi, ca cei căzuți dintr-o treaptă să se supună nu numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: Nu pedepsi de două ori aceiaș greșală (Naum 1,9). Dar și pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoși din locul credincioșilor, iarăși se primesc la loc din care au căzut; iar dacă diaconul ajunge o dată osâda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură osândă se constă pedeapsa.

Dacă un preot a contacta o căsătorie ilegală din neștiință, dispunând anume ca unul ca acesta care să se bucure de nume de preot și să aibă parte de împreună ședere cu prezbiterii, Sfântul Vasile dă următorul canon în această privință :

În privința prezbiterului , care din neștiință a ajuns la nunta nelegitimă, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună ședere cu prezbiterii, dar de celelalte lucruri să se rețină; căci destulă este unuia ca acestuia iertare.

Iar celui ce este dator a purta de grijă de ranele sale, e nepotrivit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântatare este împărtășire de sfințenie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greșelii neștiinței, cum o va da altuia? Deci nu în public, nici îndeosebi să nu binecuvânteze și nici să nu împărtășească altora trupul lui Hristos , nici să nu slujească alceva, ci mulțumindu-se cu întâietatea șederii să se tânguiască către alții și Domnului, ca să i se ierte lui păcatul din neștiință.

Un alt canon cu privire la lupta împotriva tâlharilor, al Sfântului Vasile cel Mare, privește oprirea de la Sfânta Împărtășanie, laicii, iar dacă sunt clerici să se caterisească:

Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se oprește de la împărtășania Bunului; iar fiind clerici, să se cateriseacă din treaptă, căci zice, Tot cel ce scoate sabia, de sabie va muri ( Mt 26,52).

Un alt canonul al Sfântului Vasile cel Mare cu privire la desfrâul clericilor, citeților care au întreținut relații sexuale cu logodnicele lor sau cu o femeie străină să se înlăture din slujbă timp de un an , așa cum reiese din acest canon :

Citețul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea și slujitorul bisericesc .

Dacă un preot sau un diacon, ,,spurcându-se cu buzele’’, adică a ajuns la sărutarea amoroasă sau pătimașă cu o femeie, a mărturisit că nu a făcut aceasta, atunci va fi caterisit și depus din treaptă în rândul laicilor :

Diaconul , spurcându-și buzele și mărturisindu-se până acum nu a păcătuit, se va oprii de la Liturghie ; iar de se va învrednici a se împărtăși cu cele sfinte între diaconi; asemenea și prezbiterul, iar de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât acesta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.

3.5 Preotul – slujitor al altarului și duhovnic

Condițiile unei bune slujiri ne-au fost fixate de însuși Mântuitorul, când ne cere: o voluntare lepădare de sine, o purificare a sufletului de orice zgură a subiectivității, purificare totală susținută până la treapta cea mai din urmă, când slujitori devin un neam sfânt.

Când se află în oficiul său, preotul trebuie să se lase dus de mâna lui Hristos. De nu se va lăsa de mâna lui Hristos, nu va putea face din enoriașii săi hristofori ; iar credincioșii nu se mântuiesc decât prin Hristos, care este Dreptatea Divină și mai ales: Calea, Adevărul și Viața, care duce spre dreptate.

Astfel, preotul în altar săvârșește cea ce a făcut Ilie când a coborât prin rugăciune, foc din cer peste animalele junghiate, pentru că preotul stă în altar ,, nu foc pogorându-se, ci Duhul Sfânt’’. Rugăciunea o face nu pentru o flacără de sus slobozându-se să mistuiască cele puse înainte, ci ca darul pogorându-se peste jertfă, prin ea să aprindă sufletele tuturor și decât argintul prin foc lămurit, mai strălucite să le arate.

De aceea cănd liturghisește preotul, trebuie să fie liniștit, senin, detașat de ceea ce se petrece în jur, cu chipul iluminat ca o chemare spre cele înalte, aducând prinosul său de închinare, de rugăciune, de laudă și de mulțumire a Bisericii, adică al credincioșilor.

La fiecare Liturghie și la împărtășirea credincioșilor, preotul trebuie să amplifice aceste momente mereu unice în viața sa lăuntrică, ca de exemplu împărtășirea credincioșilor nu trebuie să se facă mecanic, fără concentrare sufletească, fără intimă participare personală, în fața lui vin suflete dornice de câștigarea vieții veșnice și el le dă ceva mult mai de preț decât predica: le dă fructul cules de pe Sfânta Cruce; le dă pâinea vieții veșnice:

Ia seamă când slujești să nu te duci să săvârșești sfintele slujbe în biserică avînd o dușmănie pe cineva , pentru ca nu cumva prin aceasta să îndepărtezi pe Mîngîietorul. În ziua în acre oficiezi slujba să nu chemi la judecată pe nimeni , și de regulă să nu fii iubitor de dispute și gălcevuri. Roagă-te și dedicîndu-te meditației și citirii pînă în ceasul acesta al dumnezeești slujbe, și numai așa apropiindu-te de Sfîntul Altar, fiind adînc pătruns de duhul pocăinței.

Preotul liturghisitor, trebuie să trăiască cuprins de fiorul lăuntric viața liturgică a Ortodoxiei, ca să-și tragă seva din spiritul liturgic, care este admirabil sprijin în activitatea predicatorială.

Depinde de felul lui de a sluji, pentru a putea trezi în enoriașii săi acest filon duhovnicesc al Sfintei Liturghii, care reușește prin prezența Mântuitorului pe altar, să unească inimile și să cunoască spiritul jertfei liturgice.

De asemenea sfântul Vasile, recomandă preoților o atenție sporită la maxim, atunci când poartă în mâini Sfintele Daruri :

Fii de asemenea, cum pui Sfîntul Potir cu SfinteleDaruri, la locul lui în Sfînta Proscomidie, după săvîșirea Sfintei Liturghii, ca nu cumva, grăbindu-te, să-ți cadă pe jos Mărgăritarul sau să rămînă în Sfîntul Potir neconsumat, sau mai avînd lichid să se păteze de praf Sfîntul Potir însuși. Numai după ce le-ai pus în rînduială bună, unelel pe altele, după săvârșirea Liturghiei, numai atunci mergi în pace.

În calitatea noastră de chivernisitori ai harului dumnezeiesc și de sfințitori ai vieții credincioșilor, și ca unii care avem a purta în mâinile noastre Sfântul Trup și Sânge al Domnului Iisus Hristos se cade să ne înfățoșăm înaintea lui Dumnezeu, ca să-i slujim cu frică și cu cutremur (Psalmul II , 9) cu cuvenită haină de nuntă, pe care trebuie să o îmbrace tot cel ce este chemat la ospățul duhovnicesc al Stăpânului.

Preotul trebuie să privească cu mintea la Sfintele Daruri ca și cum ar privii pe Hristos, petrecând în altar ca și înaintea Tronului Ceresc :

Atunci când se află in fața Sfintei Mese, preotul trebuie să privească cu mintea prin Sfintele Daruri, Dumnezeirea și nu numai atât, să-l aibă pururea pe Domnul, petrecând în ființa sa….Numai așa cu cuget treaz și cu îndrăznire va putea ridica rugile sale de preot pentru păstoriții săi, încredințați lui.

Iar Sfântul Vasile le recomandă tinerilor preoți hirotoniți să aibă privirea îndreptată doar spre Dumnezeu și să înlăture orice privire care l-ar putea distrage :

Cînd slujești să nu ai atenția îndreptată, încoace și încolo de jur împrejur și să nu dai zor la sujbă, tăind sau prescurtînd rugăciunile. În timp ce te rogi nu-ți îndrepta privirea către vreun om, ci privește încordat spre Împăratul Dumnezeu Care-ți stă în față și spre puterile înconjurătoare.

El trebuie să devină imnul incorporat care urcă din biserică la Dumnezeu, astfel încât altarul și credincioși să formeze o inimă și un cuget făcând în acest mod un organ viu din Biserică.

Însă erau și preoți care făceau din preoție o afacere, un negoț și făceau din pântecele lor un dumnezeu, preoți pe care Sfântul Simeon Noul Teolog îi numește traficanți ai harului:

Ne aruncăm pe locurile sfinte și urcăm pe scaunele apostolilor, și cea ce este mai grav, cumpărăm cei mai mulți fără de frică de Dumnezeu, preoția cu bani, căutăm noi cei ce, nici nu am fost niciodată miei, să stăm ca păstori în fruntea turmei Împăratului, și aceasta numai ca să ne umplem pântecele noastre, ca niște fiare și să săvârșim toate celelalte lucruri pe care le cere dorirea răului, pofta și instinctul spre cele de jos .

Sfințenia adevăratului preot, după același sfânt părinte se prezintă așa:

Preoți, sunt cei ce slujesc Evanghelia în duh de smerenie, și duc o viață ireproșabilă , a celor ce s-au înfățișat pe ei înșiși Domnului și aduc în chip duhovnicesc în templu, trupul lor drept jertfă desăvârșită, sfințită și bineplăcută înaintea lor curată, fiind primiți înfățișați la Jertfelnicul cel de sus și aduși de Arhiereu Hristos lui Dumnezeu Tatăl ofrandă desăvârșită, plăcuți prin puterea Duhului lui Hristos care a murit pentru noi și a murit în slava Dumnezeirii; a celor care se căiesc și plâng cu smerenie desăvârșită ziua și noaptea și se roagă cu lacrimi nu numai pentru ei înșiși, ci și pentru turma cea încredințată lor și pentru toate sfintele lui Dumnezeu Biserici în lume , și numai atât ci se roagă cu amar înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele străine, neavând nevoie de nimic mai mult decât de hrana absolut trebuincioasă, nici preocupându-se de nici o îngrijire a trupului, ci care umblă în Duhul nu numai săvârșesc pofta cărnii care preferă din pricina dreptății și poruncii lui Dumnezeu nici pe sărac nici pe bogat, nici pe stăpânitor nici pe stăpânit.

Duhovnicia este cea mai grea latură a slujirii preoțești. Pe cât de grea este pe atât greu de cunoscut și de stăpânit sufletul credinciosului. Preotul trebuie să știe a deschide și a citi cât mai adânc în sufletul credinciosului și să vadă toată necurăția păcatelor.

El trebuie să știe și să răspundă să dea medicamentul pentru toate vârstele, pentru toate păcatele pentru care penitentul să arunce peste boldul sufletului toată întinăciunea, numai așa înțelege el lipsa păcatului care îl aruncă spre înălțimi. Lumina mărturisirii dă tihnă și temeluiește neprihănirea .

Sfântul Vasile, îndeamnă pe preoți a folosi penitența și de aceea arată foloasele penitenței: ea produce blândețea, blândețea amabilitatea; ea îndulcește amărăciunea vieții; ea face mai suferite necazurile noastre de toate zilele.

Penitența trage inimile, le înduioșează și le guvernează după placul său; ea face a înflorii bucuria, acolo unde chiar nu crește întristarea; ea transformă puțin câte puțin caracterele neplăcute și le obligă a devenii binevoitoare. ea îmbracă virtutea cu putere bărbătească și o descarcă de aceea lâncezire plângătoare și de aceea îngrijire întristătoare ce însoțesc prea adeseori susceptibilitatea .

Știind bine, că blîndețea temperează și moaie sufletele, pe cînd asprimea le sălbăticește și le semețește , el s-a folosit de amundouă temperînd semeția cu blîndețea și slăbiciune cu asprimea. Pentru indreptarea sufletelor recurgea mai puțin la cuvînt și mai mult la faptă; nu supunea pe oameni cu duferite meșteșuguri, ci lîndu-i cu binișorul, fără a se folosi de forță , ci convingîndu-i cu blîndețe că nu-i lipesea nici forța .

Dar mai important este că toată lumea era biruită de inteligența lui, știa că stăruința lui era de neîntrecut și era convinsă că nu era altă portiță de scăpare, decât să cadă de acord cu dînsul: că nu exista alt pericol decît a se răsleți de el, pentru că –și dădeau seama că despărțidu-se de el, este tot una cu despărțirea de Dumnezeu. Fiecare căuta să se-pace cu el mai curînd, arătîndu-se binevoitori în măsura în care mai înainte și silindu-se a progresa în virtute, singurul mijloc de a-l mulțumi.

Înzestrați cu rațiune și cu libertate, putem guverna pasiunile noastre sau ne putem lăsa guvernați de ele. Dacă avem un caracter arzător, putem ajuta și iubii mai mult pe Dumnezeu și a servi pe aproapele cu mai mult zel.

Folosirea penitenței, poate reorienta cele împotriva firii, spre un folos sufletesc.De aceea temperamentul iradiabil, ne este foarte folositor în practica faptelor bune, când asemenea unui soldat merge sub ochii căpitanului său, este totdeauna gata de a asculta ordinele ce i se dă vivacitatea, este ca un resort al sufletului; ea îi dă putere pentru a întreprinde fapte bune. Iată avantajele ce se trag din vivacitate, cei ce știu a o întrebuința la timp cuvenit.

Mânia gonește plăcerile perfide și le urmărește după cum câinele urmărește pe lup :

Mânia, este foarte avantajoasă, când nu este supusă rațiunii și vocii sale; asemenea câinelui ciobanului, ea este pentru cei ce reclam serviciile sale; când ea amenință cu ochi și cu vocea pe făcătorul dec rău care ar voi să o lingușească, pe când ea este temătoare și ascultătoare pentru cei care ea cunoaște și care sunt amicii săi.

CONCLUZII

Lucrarea de față a încercat să surprindă, în linii mari preoția ca taină oglindită în învățătura și dinamismul vasilian.

Dacă primul capitol, este cel ce creează cadrul pentru pregătirea unei preoții roditoare, având model pe însuși Dumnezeu adevărat și om adevărat, Cel ce a adus o preoție adevărată fiind hirotonit de Însuși Dumnezeu. Fără preoția lui Hristos preoția sacerdotală nu este veșnică, pentru că însuși Hristos este preot desăvârșit și arhiereu în veac care duce preoția Sa înaintea Tatălui Ceresc, fiind Unul care mijlocește pentru noi la Tatăl , Garantul unei Alianțe desăvârșite între noi și Tatăl.

Dacă Hristos a adus o preoție superioară față de preoția levitică , mari părinți patristici arată celălalt aspect al preoției – responsabilitatea , jertfa , numindu-o ca fiind o preoție sublimă, ridicând pe purtătorul ei la înălțimi uluitoare, dar împovărându-l cu o responsabilitatea înfricoșătoare.

Preoția , este cea care îți dă dulcețile spirituale ale simțirii prezenței lui Dumnezeu, dar pe de altă parte îți dă și te amade a nu deveni nesimțitor pentru necurăție.

În capitolul II l-am expus pe sfântul Vasile , ca fiind exemplu de preoție , o preoție în stare de jertfă, pe care și a pregătito încă din frageda vârstă a copilăriei.

Demersul pentru o preoție roditoare, se face după cum afirmă sfântul Vasile cel Mare, în urma unei radiografii spirituale ale vieții, o curățire , o despătimire după o clară și sănătoasă viziune a conceptului de preoție.

Numai după acest proces Sfântul Vasile, face un îndemn la aprofundarea Sfintelor Scripturi , a Sfintei Tradiții apostolice, proces care se îmbină armonios cu rugăciunea, cea care creează starea lăuntrică de pace pentru a te hrănii cu cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă primele două capitole au încercat să creioneze cadrul pentru pregătirea preoțească, capitolul III a schițat cele mai importante îndatoriri ale preotului în viziunea Sfântului Vasile cel Mare.

Având drept exemplu pe Sfântul Vasile cel Mare , care a ostenit îndelung să-și transforme viața sa lăuntrică la starea de bărbat desăvârșit, îndemnul este acela de a spori duhovnicește acolo unde slăbiciunea era mai mare, iar punctele slabe acolo unde preoții cădeau mai ales era desfrânarea.

Virtuțile cu care preotul trebuie să fie încununat sun : iubirea de Dumnezeu , față de turma încredințată spre păstorire, smerenia și umilința .

Predica este cea care trebuie să încununeze activitatea pastorală preotului, ea fiind o oglindă a sufletului. Predica trebuie să fie urmată și de o înfăptuire a cuvântului din predică, pentru că așa cum susținea marele capadocian este mult mai convingătoare decât o predică o predică .

În ceea ce privește slujirea preotului la altar, preotul trebuie să fie detașat de orice lucru ce ar putea distrage atenția de la slujbă, să fie conștient că atunci când se află în fața Sfintei Mese, se află în fața lui Dumnezeu.

Modul de slujire a preotului trebuie să trezească în conștiința credincioșilor simțirea și admirația pentru cele sfinte. Numai slujind oamenilor, îndreptându-i pe calea mântuirii, slujești lui Dumnezeu cu adevărat.

BIBLIOGRAFIE :

I. IZVOARE

1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, București 2001.

Cărți de cult.

2. Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993.

Lucrări ale Sfinților Părinți.

3. Sfântul Grigore de Nazians, Cuvântarea funebră în onoarea lui Vasile cel Mare, traducere Pr. Nicolae Donos , Huși 1931.

4. Sfântul Grigore de Nisa, Viața fericitei Macrina ,traducere din grecește de Prof Teodor Bodogae , Ed Tiparul Tipografiei Arhidiecezane , Sibiu , 1947.

5. Sfântul Gură de Aur Ioan, Grigore de Nazianz Sfântul, Șirul Efrem Sfântul ,Despre preoție , Ed Biserica Ortodoxă , Buc 2004.

6. Noul Teolog Simeon Sfântul, Cateheze , Scrieri II , Editura Deisis , Sibiu 2003.

7. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 204, colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere , indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

8. Idem, Omilia a III , Ia aminte la tine însuți , colecția PSB; NR 17, traducere, introducere, indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

9. Idem, Introducere, colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

10. Idem, Omilii la Hexaimeron , Omilia IX , colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere , indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

11. Idem, Omilii la Hexaimeron , Omilia XXXIII ,colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere , indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

12. Idem, Scrisoare 54 , colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere , indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc 1988.

13. Idem, Omilia X, Împotriva celor ce se mânie colecția P.S.B ; NR 17, traducere, introducere , indici și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae , E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1988

14. Idem,Omilie la Psalmul XXIX , colecția P.S.B , nr. 17 , traducere și introducere și note de Pr.D .Fecioru , E.I.B.M.B.O.R , București , 1986

II. DICȚIONARE

15. Allard Paul , Saint Basile , Dicționare de Teologic Catolique , Tome I, Edit Libraire letouzey et ane Paris 1923.

16. Ibidem , Tome II, Edit Libraire letouzey et ane Paris 1923

III CĂRȚI

17. Braniște Ene, Pr .Prof.Dr. Despre preoția , Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

18. Coman .Ioan. G. Pr, Prof, Patrologia,E.I.B.M.B.O.R, Buc, 1956.

19. Cricoveanu Florin-Mircea , Pr. Dr. .Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia, Deva, 2004.

20. Floca Arhid.Prof. Dr. N Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Note și Comentarii , Sibiu 2005.

21. Larchet Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed Sofia , Buc , 2001.

22. Mihălțan Ioan, PS,Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească. Ed. Episcopiei, Oradea ,1993.

23. Papadopoulos Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare ,trad. diac Cornel Coman , Ed. Bizantină , Buc 2003.

24.Plămădeală Antonie, Mitropolit. Biserica Slujitoare, Sibiu 1986.

25. Riviere Jean, Saint Basile –Eveque de Cesaree , Librairie Victor Lecoffre , Paris 1925.

26. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesarei Kapadokiei, traducere de Iosif Mitropolit Primat , Ed Tipografia cărților bisericești , 1898.

27. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III Ed I.B.M .B.O.R. Buc . 2003.

28. Ibidem, vol. II, Ed I.B.M B.O.R. Buc. 2003.

29. Teognost ,Despre contemplație făptuire și preoție, Filocalia IV, tradusă din grecește de Prof. Stvr Dr. Dumitru Stăniloae,Tipografia Arhidiecezană, Sibiu 1948.

30. Vlachos. Hirotheos Mitropolit,Psihoterapia Ortodoxă , Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timișoara 1998.

IV STUDII ȘI ARTICOLE

31. Basarab Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare, Mitropolia Banatului, nr. 4-6/1979.

32. Bodogae Teodor,Pr Prof:Dr. Pagini celebre din activitatea de păstor a Sfântului Vasile cel Mare, Mitropolia Ardealului , nr. 2/ 1979.

33. Idem, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, Mitropolia Banatului, nr. 2/1979

34. Braniște Pr .Prof . Dr. Ene, Despre viața morală a preotului , Glasul Bisericii , nr. 6-7/1958.

35. Bucevschi Diac Prof C., Despre duhovnicie , Mitropolia Ardealului , nr. 5-6/1957.

36. Bucevschi Diac. Prof Orest, Viața lăuntrică a preotului și lucrarea lui pastorală , Mitropolia Olteniei , nr. 10-12 /1955.

37. Cândea Spiridon Dr.,Chipul preotului după Sfânta Scriptură si Sfinți Părinți,Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/1961.

38. Ciobotea Dan Ilie . Pregătirea preoțească, Mitropolia Ardealului, nr. 1-2/1973.

39. Coman Vasile, Episcopul Oradei Sfântul Vasile cel Mare Păstor de suflete,Mitropolia Banatului nr. .4-6/1979.

40. Coman Pr. Prof. Dr. Vasile, Echilibrul sufletesc al preotului,factor de căpetenie în pastorație, Mitropolia Banatului, nr. 1-3/ 1968.

41. Grosu N, Prof. Sfântul Vasile , Chip plin de Har și de Lumină , Ortodoxia , nr. 1/1979.

42. Sfântul Gură de Aur Ioan , Despre preoție ,Biserica Ortodoxă Română, nr. 10/1957.

43. Micle Veniamin Arhim. , Sfântul Vasile cel Mare predicator al Cuvântului lui Dumnezeu , Mitropolia Banatului , nr. 4-6/1979.

44. Mihoc Vasile Pr. Prof. Dr. Preoția după Noul Testament, Mitropolia Ardealului nr. 4-6/1974.

45. Mircea Ioan Pr, Preoția harică și preoți de obște, Ortodoxia 2/1979.

46. Papadopolos Stelian .Prof. Mersul gândirii teologice a Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae Mitropolia Ardealului , nr. 1-3/1979.

47. Prescure Vasile Magistrand, Personalitatea morală a sfântului Vasile cel Mare, în S.T. nr. 5-6, 1965 .

48. Petrescu Nicolae, Pr. Prof. Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur , despre preoție și chipul lui însuși de păstor sufletesc , Mitropolia Banatului , nr. 4-6/1968.

49. Popa Drd. Iosif , Sfântul Vasile cel Mare , Arhiepiscopul Cezareei Capadociei , Studii Teologice , nr. 5/1971.

50. Rus Pr. Prof. Constantin, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, Mitropolia Banatului, nr. 2/1987.

51. Slevoacă Ștefan, Pr. Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor, Ortodoxia, nr. 2/1979.Stăniloae Dumitru Pr. Prof. Dr. Iisus Hristos, Arhiereu în veac,Ortodoxia nr. 2/1974.

52. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr. Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, Mitropolia Olteniei ,nr. 5-6/1957.

53. Ibidem, Iisus Hristos Arhiereu în veac,Ortodoxia nr. 2/1974.

54. Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt pentru instalarea preoților ,Trad. Pr Prof Nicolae Petrescu , Mitropolia Banatului , nr. 3-4/1979 .

55. Voicu Constantin Arhid, Prof .Dr. Sfinții Trei Ierarhi, Mitropolia Ardealului , nr. 7-9/1977.

56. Vornicescu Nistor, Mitropolitul Olteniei Aspecte ale desăvârșirii creștine în viața și opera Sfântului Vasile cel Mare ,Ortodoxia , nr. 9-10/1979