Legatura Dintre Teologie Si Medicina

Cuprins :

1. Argument introductiv

2. Starea paradisiacă, căderea din starea de har. Consecințe

2.1 Starea de sănătate din punctul de vedere al medicinii

2.2 Căderea. Încălcarea poruncii divine

2.3 Consecințe

3. Suferința

3.1 Suferința și bolile psihice

3.2 Suferința ca pocăință, ispășire, canon

3.3 Suferința ca încercare

3.4 Suferința pentru sporirea sfințeniei

3.5 Semnificația suferinței

3.6 Binefacerile suferinței

3.7 Suferința răscumpărătoare

4. Materie și duh

5. Terapia persoanei umane

5.1 Sfinții doctori fără de arginți

5.2 Vindecarea prin Sfintele Taine

5.3 Eutanasie versus terapie

6. Patimile și bolile psihice

7. Georgia Cunavi – despre durere

7.1 Durerea fizică

7.2 Durerea spirituală, duhovnicească, durerea inimii

7.3 Terapia bolii spirituale prin mărturisirea durerii

7.4 Despre durerea morții

8. Concluzii

1. Argument introductiv

Am ales această lucrare pentru a lămuri, pe cât ne este cu putință, legătura dintre teologie și medicină. Ca absolvent de medicină am înțeles că omul este văzut ca trup și psihic, iar psihicul este o funcție superioară a encefalului, cu alte cuvinte a materiei superior organizate (Marx). Ca absolvent de teologie am inteles ca omul nu este numai o alcătuire a materiei superior organizate, ci este persoană, trup și suflet, chip și asemănare a lui Dumnezeu. În timpul studiilor am acumulat o seamă de nedumeriri în ceea ce privește armonia dintre o anumită abordare răspândită a medicinii, cu tentă materialist-scientistă, și gândirea creștină. Spre exemplu: primul lucru în care credem noi, creștinii, este creația lumii din nimic, prin cuvântul lui Dumnezeu. În știință (fizică, biologie, medicină) se consideră astfel modelul “big–bang” originar urmat de evoluția materiei, care culminează cu evoluția omului din organisme inferioare. Multe interpretări din câmpul științei, implicit sau explicit, se bazează pe acest model luat adesea chiar ca un postulat, fapt care din perspectiva credinței ortodoxe este mai mult decât o erezie (care înseamnă o credință falsă în Dumnezeu), înseamnă ateism (negarea existenței lui Dumnezeu). După cum se știe, principiul care duce la dezvoltarea științei este experimentul, pe baza căruia se formulează legi și teorii. În religia noastră, principiul este dreapta credință (orto-doxia), care se bazează pe revelație, explicitată prin dogme și hotărâri sinodale.

„Cunoașterea prin trup”, remarcă H. Tristram Engelhardt Jr., „este o cunoaștere sensibilă care cere experiență și studiu, având drept obiect realitatea corporală. Dezvoltarea acestei cunoașteri este adeseori, dacă nu cumva în mod obișnuit, motivată de o anumită formă de dorință corporală. Această cunoaștere cuprinde nu numai cea mai mare parte din experiența obișnuită, ci și ceea ce va fi inclus în spectrul larg al unei științe. (…) În contrast cu aceasta, prin noesis sufletul dobândește cunoașterea esenței lăuntrice a principiilor lucrurilor create, așa cum Adam a știut să dea nume animalelor. Tot prin noesis omul simte Providența divină și vede că «Dumnezeu este prezent întotdeauna în chip de negrăit» (Sf. Maxim Mărturisitorul)”.

Pe plan moral, experimentul științific indiferent față de problematica duhovnicească poate ajunge și a ajuns în multe cazuri un real atentat la viață, pe când viața sfântului este o continuă jertfă de sine în lupta cu duhurile rele pentru apărarea și ajutorarea aproapelui. Sunt simptomatice discuțiile despre legitimitatea fertilizării in vitro bazată pe alegerea dintre mai mulți embrioni, ceea ce duce la “egalitatea” omului cu Dumnezeu, medicul având drept de viață și de moarte. În viața sfântului deplina realizare este “nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”, până la urmarea lui Hristos pe cruce prin mucenicie.

Și mai evidentă este opoziția dintre un demers științific marcat de un câmp de interpretare scientistă și religie la nivel spiritual: psihanaliza și psihologul pot ajunge să se substituie astăzi, în lumea modernă, spovedaniei și duhovnicului. Rezultatul este proliferarea fără precedent a bolilor psihice. Jean Claude Larchet remarcă: „În vreme ce psihiatria modernă apare în mare parte sfâșiată, așa cum am văzut, de teorii contradictorii sau aspirând fiecare la valoarea exclusivă a propriului punct de vedere, e interesant de constatat că gândirea creștină a dezvoltat o concepție complexă asupra bolilor mintale, care distinge la originea lor trei cauze posibile: organică, demonică și spirituală, aceste trei etiologii dând ocazia unor terapeutici diferite și specifice”.

“Omul raționalist al timpurilor noastre”, observă filosoful creștin Ch. Yannaras, „are tendința de a identifica existența umană – eul, identitatea, sufletul, conștiința de sine, duhul – cu obiectul concret și palpabil, care este organismul biologic al omului și diferitele lui funcțiuni”.

În antichitate, gândirea medicală avea în vedere distincția între trup și suflet și recunoștea rolul duhurilor necurate în afectarea sănătății. De aceea vindecarea se făcea prin preoți, care prescriau aducerea de jertfe zeilor pentru alungarea duhurilor rele și curățirea de întinări, sau prin vrăjitoare, care vindecau prin magie neagră chemând duhurile rele: “cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Mt. 9, 34), știut fiind faptul că fiecărei boli îi corespunde un demon sau, altfel spus, în “spatele” fiecărei boli “se ascunde” un demon.

În VT, preoții aduceau lui Dumnezeu jertfe de ispășire (Lev. 7) în caz de lepră (Lev. 4) sau alte boli. Leacurile nu erau rezultatul experienței omenești, ci erau date prin descoperire de către îngeri. De exemplu, arhanghelul Rafail îl vindecă pe tatăl lui Tobie prin organele recoltate din pântecele unui pește. Legea dată de Dumnezeu era garanția sănătății omului, iar călcarea legii atrăgea după sine pedeapsa prin boală sau posesie demonică: ”Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”

Teologia înțelege vindecarea omului din perspectivă holistică, având în vedere dimensiunea fizică (trupul) și metafizică (sufletul) a omului, pe când medicina actuală tratează adesea omul ca pe un complex material, pe segmente, dezarticulat, fără legătură cu caracterul unificator și conducător al sufletului față de trup. Limitele terapiei medicinei actuale sunt din ce în ce mai evidente, în ciuda progresului tehnologic. Ca o reacție, se poate remarca, în ultimul timp, o tendință de întoarcere la medicina antică, prin așa-zisa “medicină alternativă”: acupunctura, homeopatia, fitoterapia, bioenergia, care practică terapia holistică.

Noi înțelegem prin terapie holistică îmbinarea dintre mijloacele care vizează trupul (tratament medical și chirurgical) și cele care au în vedere sufletul (botezul, mirungerea, sfânta euharistie, maslul…). Pentru realizarea acestui deziderat este esențială păstrarea dreptei credințe, care „ne arată modalitatea vindecării ca să ajungem la sănătatea duhovnicească, după care ne vom închina cu adevărat lui Dumnezeu. Când este denaturată credința, atunci este denaturată și metoda de vindecare”.

„Medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de exercitare a iubirii”, remarcă Larchet, „dar, pe de altă parte, sunt denunțate folosirile rele ale artei medicale și actele criminale ale unor medici”. Omul duhovnicesc își exercită discernământul în evaluarea efectelor unui tratament medical, în funcție de caz, din perspectiva tămăduirii integrale a omului și împlinire a menirii sale în comunitatea iubirii, după chipul Treimii dumnezeiești. Același autor îl citează pe S. S. Harakas, care spune că „spitalul bizantin este dovada cea mai puernică a unei sănătoase și salutare sinergii între tradiția creștină ortodoxă și medicina rațională”, și arată că „se poate considera, într-adevăr, că la Bizanț, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoșii spitalului modern, Biserica însăși luând inițiativa de a angaja medici profesioniști, de a le organiza serviciul și de a-i remunera”.

În această lucrare voi încerca să arăt legătura dintre cele două modalități terapeutice, unitatea lor și necesitatea de a nu se neglija nici una dintre ele.

2. Starea paradisiacă, căderea din starea de har. Consecințe

2.1 Starea de sănătate din punctul de vedere al medicinii corespunde stării paradisiace din punctul de vedere al tologiei. Dumnezeu a creat omul din iubire pentru a se împărtăși de darurile Lui, adică pentru a fi asemenea Lui. ”Oare nu este scris în legea voastră: Eu am zis: Sunteți dumnezei? Dacă ea i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate fi desființată“ (In. 10, 34-35).

Sfântul Grigorie de Nyssa spune: “Astfel Dumnezeu Cuvântul, Înțelepciunea, Puterea, a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființă a cărei existență a produs-o. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea și celelalte daruri câte se văd în jurul firii dumnzeiești să nu rămână fără efect, nefiind cineva care să se împărtășească și să se bucure de ele”. Expresia “Toate […] erau bune foarte” (Fac. 1, 31) indică faptul că existența lumii și a omului își are originea în Dumnezeu, Binele Absolut, care este cauza tuturor celor create. Scopul creației este împărtășirea de iubirea lui Dumnezeu.

La fel și pentru Sfântul Dionisie Areopagitul: “Bunătatea pe toate le întoarce spre ea. Ea este principiul adunător al celor dispersate, la Dumnezeirea începătoare și unificatoare. Și toate o doresc ca pe originea lor, ca îmbrățișătoare și ținta finală. Și Binele este cel din care toate au luat subzistența și există (cum spune Scriptura), și au fost produse ca din cauza desăvârșită, în care toate persistă împreună, păzite și păstrate ca într-un sân atotțiitor, spre care toate se întorc ca la capătul propriu al fiecăruia și pe care toate îl doresc” Iar Sfântul Grigorie de Nyssa explică: “Faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpânește peste toate făpturile nu vrea să însemne altceva decât că, de la început, firea omului a fost destinată să se împărtășească de tot binele (…). Se află deci în noi tot binele, toată virtutea, toată înțelepciunea și tot ceea ce se poate gândi ca bun foarte”. Tot el subliniază faptul că sănătatea – psihică și fizică – a omului la început se datora vieții sale virtuoase: “Neamul omenesc se afla odinioară în stare de sănătate, elementele sale fiind cumpănite în noi prin ratiunea virtuții.”

Sfinții Părinți spun despre Adam că, înainte de cădere, era fără de păcat și nestricăcios, adică străin de boală și de moarte. Chiar și viața biologică (βioς) a lui Adam era lipsită de efort și chinuri. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălășluit în Rai și l-a dăruit cu acea viață fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din Rai, în afară de un singur pom”.

Sfântul Vasile cel Mare contemplând creația lui Dumnezeu, Îl numește “Marele Meșter” și-I dă slavă împreună cu proorocul: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înțelepciune le-ai făcut!”

Sfinții Părinți vorbesc despre starea de sănătate a lui Adam,aceea din momentul creației “după chipul și asemănarea“ lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește cuvintele: “Să facem om după chipul și asemănarea Noastra” (Facere 1, 26) astfel: “Pe cel dintai, chipul, îl avem prin creație, iar pe cea de-a doua, asemănarea, o dobândim prin voia noastră. Ni s-a dăruit să ne naștem având chipul lui Dumnezeu; prin voia noastra liberă noi devenim făptură asemenea lui Dumnezeu. Ceea ce ține de voință, există deja în natura noastră, ca potență, dar se dobândește numai prin luccă străin de boală și de moarte. Chiar și viața biologică (βioς) a lui Adam era lipsită de efort și chinuri. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălășluit în Rai și l-a dăruit cu acea viață fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din Rai, în afară de un singur pom”.

Sfântul Vasile cel Mare contemplând creația lui Dumnezeu, Îl numește “Marele Meșter” și-I dă slavă împreună cu proorocul: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înțelepciune le-ai făcut!”

Sfinții Părinți vorbesc despre starea de sănătate a lui Adam,aceea din momentul creației “după chipul și asemănarea“ lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește cuvintele: “Să facem om după chipul și asemănarea Noastra” (Facere 1, 26) astfel: “Pe cel dintai, chipul, îl avem prin creație, iar pe cea de-a doua, asemănarea, o dobândim prin voia noastră. Ni s-a dăruit să ne naștem având chipul lui Dumnezeu; prin voia noastra liberă noi devenim făptură asemenea lui Dumnezeu. Ceea ce ține de voință, există deja în natura noastră, ca potență, dar se dobândește numai prin lucrare.” Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur noțiunea de “chip” are înțelesul de stăpânire, pentru că “Dumnezeu l-a creat pe om ca sa fie stăpân peste toate cele de pe pământ”.

Sfinții Părinți spun despre chipul omului ca este chip triadic, pentru că este creat după Chipul Sfintei Treimi.

Adam a fost făcut direct de Dumnezeu, nu din poruncă, ci din Sfatul Sfintei Treimi. Numele lui arata materia din care este făcut, caci Adam inseamna: făcut din pământ. “Și Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din țărână luată din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul întru suflet viu” (Fac. 2,7). Prin această “suflare de viață” Dumnezeu i-a transmis omului unele trăsături caracteristice ale existentei Lui. Omul a fost asfel înzestrat cu toate virtuțile, aflate în el în stare de germinatie la momentul creației, pe care crescându-le cu voința sa și cu harul lui Dumnezeu, avea să dobandească asemănarea cu El. Asemănarea, deci, este o lucrare teandrică, ce nu se poate realiza fără participarea omului și harul lui Dumnezeu. Rezultatul dobândirii asemănării sunt virtuțile, care reprezintă starea de sănătate spirituala a omului. Patimile, dimpotriva, sunt o pervertire a acesteia.

In starea de curatie Adam putea contempla chipul Tatălui, pe Dumnezeu Cuvântul, desfătându-se în iubirea și bunătatea lui Dumnezeu. Pacea domnea peste tot în Rai, omul ducea o viață ”neîntristată, nedureroasă și fără griji”, ”neavând a se teme înlăuntrul lui de nicio boală: căci era sănătos la trup, iar inima îi era pe deplin liniștită”

Integritatea fizică și spirituală era nevătămată: “Starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne apare astfel ca o stare de sănătate, în care omul nu cunoștea vreo formă de boală, nici a trupului, nici a sufletului, și în care ducea o viață cu totul normală, pentru că se conforma adevăratei lui naturi și adevăratei lui meniri.”, spune J. Claude Larchet.

Sf. Ioan Damaschin afirmă: ”Toate câte a făcut Dumnezeu, așa cum s-au făcut, sunt bune în chip voluntar, de la starea conformă naturii și dacă vin la o stare contrară naturii, ajung în rău. Potrivit firii lor, toate sunt roabe și supuse Creatorului. Dar când una dintre făpturi s-a revoltat și n-a ascultat de Făcător, a format în ea insasi răul. Caci rautatea (…) este abaterea de bunavoie de la starea conforma firii la una contrară firii, care este păcatul.” Omul a fost creat curat, capabil să ajungă la cunoștința cea adevărată. Sfinții Părinți au comparat viața primordială a omului cu viața în Hristos. Potrivit învățaturii părinților greci ai Bisericii, capacitatea noastra de a deveni ca Dumnezeu a fost pierduta prin păcatul originar și chipul a fost deformat, denaturat și intunecat, dar nu distrus. Virtuțile sunt inerente firii umane. Spune Sfântul Vasile cel Mare: “Răul este o boala a sufletului, iar virtutea, sănătatea sufletului”.

Între darurile primite de Adam este și libertatea voinței. Aceasta libertate a vointei are un rol de seamă în indumnezeirea omului, el fiind pus în permanență să-și orienteze facultățile sale spre Dumnezeu, conform firii sale. Libertatea nu doar orienteaza, ci și responsabilizeaza omul de deciziile sale, prin raportare la Creatorul sau.

Sfinții Părinți văd în “trup” și “suflet” două moduri diferite și întrepătrunse prin care se manifesta Chipul lui Dumnezeu în om. Omul este, deci, creația lui Dumnezeu, speciala, deosebită de celelalte viețuitoare, nu un “animal rațional” conform teoriei evolutioniste darwiniene. Toate făpturile s-au făcut la cuvântul lui Dumnezeu: “Și a zis Domnul:”să scoată pământul ființe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare și fare sălbatice după felul lor.”(Fac. 1, 24), pe când facerea omului a fost rezultatul sfatului Sfintei Treimi: “Sa facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26), lucru care nu s-a zis despre nicio altă făptură.

Omul creat după Chipul Sfintei Treimi, care este Treime de Persoane, aflata în comuniune de iubire, perihoreza; este chemat la asemănarea cu Dumnezeu, adică la trairea în comuniune de iubire cu El și semenii sai. Scopul creației, spune părintele D. Staniloae, este împărtășirea omului de iubirea lui Dumnezeu.

Iata cum descrie SfântulIoan Gura de Aur viața celor doi oameni în Rai, a caror stare o numeste “covarsitoarea lor fericire”: “Erau mai presus de toate cele trupești, ca și cum ar fi fost în cer așa trăiau pe pământ; erau în trup, dar nu îndurau cele trupești; nu aveau nevoie nici de casă, nici de acoperiș, nici de haine, de nimic din toate acestea! […] viață lipsită de dureri duceau cei dintâi oameni în Rai, …”.

2.2 Căderea. Încălcarea poruncii divine: “Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului sa nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit!” (Facere, 2, 16-17), prin neascultare, este urmată de căderea din starea de har, din starea celor “bune foarte”, cădere pecetluita prin blestem: “Iar femeii i-a zis: voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit “să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta până ce te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac., 3, 16-19).

Acest act de neascultare Sfinții Părinți îl explica prin “trândavie” (Sfântul Ioan Gură de Aur) sau trufie, păcat săvârșit întâi de Lucifer, înainte de facerea lumii văzute și sugerat omului de către diavol, prin șarpe. Neascultarea lui Adam a provocat o ruptură în relațiile de încredere între Dumnezeu și om. Prin săvârșirea păcatului, Adam iese din starea în care l-a creat Dumnezeu, iar mediul în care a existat inainte de cădere, pierde dimensiunea veșniciei, intreg macrocosmosul este supus efemeritatii. Diavolul l-a inselat pe om cu ispita: ”veti fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5) Adam, cedând amagirilor vicleanului vrajmas, a consimțit sa devină prin el însuși dumnezeu, să se autoîndumnezeiască, și în aceasta constă păcatul său. Consecinta căderii în păcat este suferința și moartea.

Legatura cauzala dintre păcat și moarte este aratata lamurit în Intelepciunea lui Solomon: ”Dumnezeu l-a creat pe om spre nestricaciune și l-a făcut după chipul fiintei Sale; dar prin invidia diavolului, moartea aintrat în lume.”(Pilde 2, 24) , iar în Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah, gasim:”Prin femeie s-a făcut inceputul păcatului și prin ea toti murim.”(25, 27)

Păcatul stramosesc a îndepărtat harul divin și a slăbit puterile sufletești cu care fusese inzestrat omul la creație. Dezbracandu-se de harul dumnezeiesc se vede gol, se rusineaza și se ascunde. Căderea a favorizat intrarea omului sub puterea răului. Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu l-a părăsit cu totul pe om; ci l-a avut în grijă prin îngerii fiecarui popor, prin care a dat legi (d. ex. Legea lui Moise), prin care a anticipat în multe chipuri venirea Mântuitorului.

Dupa cădere, spun Sfinții Părinți, chipul lui Dumnezeu în om a rămas, dar deformat, intunecat, din pricina păcatului. “Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port ranile păcatelor”, spune un tropar la slujba de inmormantare. Astfel si-a pierdut omul sănătatea sa cea dintai, despre care nu mai stie aproape nimic.

2. 3 Consecințe. Consecinta păcatului este boala. Boala, trupească sau psihica, are diverse cauze, după cum numele celui care o produce este “Legiune”.

Sfântul Dionisie Areopagitul definește boala astfel: “…boala este un defect de formă și o lipsă de ordine.” Sfinții Părinți consideră răul, manifestat prin boală, ca lipsă a Binelui.

Medicina “profană” a stabilit mai multe etiologii pentru boală, endogenă: genetică sau congenitală sau ereditară, în care se încadreaza și mutații “de novo”; autoimună sau primară sau necunoscută, și exogenă: produsă prin influența mediului înconjurător prin factori favorizanți și determinanți (virusuri, bacterii, fungi – ciuperci, etc.) și iatrogena, etiologie care ignoră un factor fundamental, adică pe cel rău: ”Știm că sîntem din Dumnezeu și că toată lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 în 5, 19).

Bolile psihice: depresie, schizofrenie, diversele tulburari afective, isi gasesc de cele mai multe ori etiologia în componenta genetică, ce determină insuficienta secreție, sau, mai corect, dezechilibrul umoral între substanțele excitatoare și inhibitoare ale sistemului nervos central.

Oricum, dacă etiologia unei boli rămâne necunoscută, se asteapta progresele geneticii și biotehnologiei pentru a stabili măcar diagnosticul, dacă nu putem trata.

3. Suferința

Suferința aduce răbdare, îndelungă răbdare, una din căile fundamentale de mântuire. Trebuie făcută distinctia între suferința ca răbdare, care inseamnă a nu te prabusi, a suporta, și nesuferința sau prabusire sub durere care genereaza răzvrătire (sufletul se inraieste) sau deznadejde. Rezultatul este moartea sufletului. „Avem răbdare atunci când toate câte ni se întâmplă (și vesele și triste) le acceptăm (…) ca și cum ar veni din mâinile Domnului”.

Cum ajunge omul la deznădejde?

Mai intai apare răzvrătirea: “De ce mi se intampla mie?”, pentru că nu intelege sensul suferinței; o percepe ca pe o pedeapsa nemeritată, asuprire, nedreptate. Razvratirea apare în urma nemulțumirii de toți ceilalți, cu excepția propriei persoane. Ea este suma răutăților, pentru omul care refuză să mai sufere. Cel care se razvrateste se inraieste, deznădăjduiește fără a scăpa de suferință. Faraon avea inima învartoșată chiar dacă suferințele sporeau, nevrând să înțeleagă Voia lui Dumnezeu : „Nu că Dumnezeu vrea să educe numai în felul acesta pe om, dar acestea sunt consecințele îndepărtării omului de Dumnezeu… Vine urgia lui Dumnezeu, ca omul să-și aducă aminte de Dumnezeu și să ceară ajutor. Nu Dumnezeu rânduiește astfel și dă poruncă să vină o oarecare nenorocire peste om, ci Dumnezeu vede până unde va ajunge răutatea oamenilor și că nu se vor schimba și, pentru asta, îngăduie să se întâmăle o nenorocire ca ei să se cumințească. Nu pentru că așa a voit Dumnezeu să le orânduiască”..

Boala se manifestă prin durere, iar durerea se poate manifesta la nivel trupesc și sufletesc. De aici avem bolile psihice și bolile somatice. Originea durerii este în păcatul stramosesc, transmis intregii omeniri. “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50). Sfântulapostol Pavel spune: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, asa și moartea a trecut la toti oamenii, pentru că toti oamenii au păcătuit în el” (Rom. 5, 12).

Neascultarea sub orice forma produce suferința; după cum ascultarea aduce binecuvântare (ex. ascultarea copiilor de părinți, supunerea femeii față de bărbat).

Durerea nu este perceputa separat, ci simultan la cele trei niveluri ale structurii omului: la nivel organic-trupesc (epithymia), volitiv-energetic (thymos) și noetic-mental (nous). De aceea și terapia trebuie să atingă omul în întregimea structurii lui.

3.1 Suferința și bolile psihice

Vechii egipteni considerau că toate bolile, indiferent de formele de manifestare, au origine fizică și localizau în inimă sediul acelor simptome, care azi sunt denumite psihice. Nu se făcea nici o deosebire între maladii corporale și mintale, pentru că toate erau produse de zei și demoni. În antichitatea greco-romană, "nebunia" era considerată de origine supranaturală, o pedeapsă divină, ce se putea combate cu mijloace religioase de către sacerdoți. Hippocrate recunoaște pe lângă influențele metafizice că starea de sănătate și boală depinde și de circumstanțe fizice, specifice vieții omenești, în funcție de echilibrul diverselor umori ("teoria umorală"). Epilepsiei îi neagă originea magică sau divină (morbus sacer), atribuindu-i o semnificație apropiată de vederile actuale. Azile sau spitale pentru pacienții cu boli psihice nu existau în antichitate, fiind uzitat frecvent tratamentul era cu mijloace magice: exorcisme, incubație, talismane, incantații, descântece.

Primele așezăminte speciale pentru bolnavi psihici sunt semnalate în secolul al XII-lea în califatele arabe din Damasc, Cairo și Granada. J.C. Larchet relatează faptul că unul dintre primele servicii de tratament psihiatric a fost instituit de Sf. Teodosie cel Mare chiar în incinta mănăstii sale, lângă orașul Bethleem. În Europa medievală situația era cu totul deosebită. În anul 1377 se înființează la Londra renumitul "Bethlehem Royal Hospital" (Bedlam), cel mai vechi spital european pentru bolnavi psihici, care a funcționat până în anul 1948. Bolnavii agitați sau agresivi erau închiși în colivii de lemn sau erau duși în afara porților orașului. În perioada târzie a evului mediu (secolele XV–XVII), sub influența Inchiziției, bolnavii psihici sunt considerați "posedați de diavoli", se practică exorcismul, sunt torturați, femeile alienate sunt urmărite ca vrăjitoare, multe sfârșesc arse pe rug . În secolele XVII-XVIII se înmulțesc "casele" pentru bolnavii mintali, de ex. Paris "l'Hôpital Général", în Anglia "Workhouses", în Germania "Zuchthäuser". Aceste așrzăminte semănau mai mult a închisori decât a spitale. Bolnavii erau imobilzați în lanțuri, împreună cu vagabonzi, prostituate, invalizi și delicvenți. Nu exista o îngrijire medicală.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub influența iluminismului, începe să se dezvolte psihiatria clinică practicată de medici în așezăminte special amenajate. Medicului francez Philippe Pinel contribuie la umanizarea tratamentului bolnavilor psihici, care – în 1793- – "eliberează alienații mintali din lanțuri". Pinel consideră tulburările mintale drept consecință a unor tulburări fiziologice care necesită o terapie adecvată . Primele așezăminte spitalicești ("bolnițe") au apărut pe lângă biserici sau mănăstiri, unde uneori se găsea o icoană "făcătoare de minuni", ca la biserica "Sf. Spiridon" din Iași. În aceste bolnițe nu se putea vorbi de o îngrjire medicală propriu zisă, preoții sau călugării foloseau leacuri tradiționale (empirice) făcute din plante, sub formă de fierturi și unsori, alături de rugăciuni, slujbe și arderea unor esențe mirositoare. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la Mănăstirea Neamț se înființează o "bolniță" pentru bătrâni. Probabil după incendiul din 1841, o dată cu construirea unei noi clădiri în 1843, se amenajează aici un ospiciu pentru bolnavii "lipsiți de minte și chinuiți de duhuri rele”.

Dintre toate ramurile medicinei, psihiatria este aceea care resimte cel mai mult lipsa unor baze științifice solide în clasificarea nosografică, în teoriile etiologice ale bolilor mintale, în cunoașterea mecanismelor moleculare ale acțiunii substanțelor psihotrope. Sistemele actuale de clasificare ale maladiilor psihice nu se bazează pe criterii obiective clinice sau instrumentale, ele sunt mai de grabă clasificări convenționale care grupează simptome, a căror individualizare în fiecare caz clinic este în mare măsură influențată de observarea subiectivă a medicului psihiatru examinator. Nu există teorii unanim acceptate, bazate pe fapte experimentale evidente, privind cauzele bolilor mintale, ci doar o serie de ipoteze încă foarte controversate. Nu este clar dacă rezultatele oferite de modelele experimentale la animale sunt aplicabile și la om sau dacă datele morfofuncționale au o utilitate clinică reală. Este nesigur dacă și în viitor psihiatria va continua să se bazeze pe grupări sindromologice, dacă acestea se vor configura în adevărate entități nosologice sau se va orienta către o încadrare multidimensională.

O entitate aparte în cadrul patologiei psihiatrice este schizofrenia. Schizofrenia nu are o singură cauză, apariția ei se datorează interacțiunii mai multor factori biologici, psihologici și culturali cu o vulnerabilitate genetică predispozantă.

Manifestările clinice în schizofrenie sunt foarte variate: stările delirante sunt foarte frecvente, nu apar totuși în toate stadiile bolii, au un caracter bizar, de neînțeles, uneori magic sau mistic (idei de persecuție, de gelozie, teama de a fi otrăvit, idei ipohondrice, etc.); halucinațiile (percepții false) sunt mai ales auditive, bolnavii aud voci, poartă dialoguri, primesc ordine imperative, halucinațiile pot apărea și în sfera olfactivă (mirosuri urâte) sau corporală (senzații dureroase sau de modificare a unor organe), halucinațiile vizuale sunt mult mai rare; alterări ale personalității: senzația de influență a personalității sau gândirii prin forțe exterioare (de ex.: prin hipnoză, unde radio), depersonalizare, derealizare, bolnavul trăiește o viață dublă, în lumea reală și în lumea reprezentărilor delirante, într-o formă extremă, bolnavul se încapsulează în el însuși și trăiește numai într-o lume interioară fără contact cu mediul exterior (autism); tulburări formale de gândire sunt caracteristice: argumentația este lipsită de logică (paralogism), noțiunile abstracte sunt concretizate (concretism), elemente heterogene se identifică unele cu altele (contaminare a ideilor), se construiește un vocabular propriu din cuvinte create de bolnav (neologisme), gândirea pierde orice legătură, apar confuzii de idei, bolnavul "vorbește alături" sau se blochează comple; tulburări afective: bolnavul pierde contactul emoțional cu alte persoane, devine confuz, reacțiile afective sunt neadecvate (bolnavul râde la auzirea unei vești triste), uneori se constată o ambivalență afectivă (expresia concomitentă a unor emoții contrare); tulburări psihomotori: tipică este starea de catatonie caracterizată prin negativism, imobilitate corporală, stereotipii gestuale sau verbale, automatisme, mutism; tulburări ale voinței și ale comportamentului social sunt foarte frecvente dar necaracteristice: lipsă de inițiativă, de interese și de energie (abulie), bolnavul își neglijează îngrijirea corporală, decade din punct de vedere social

Se stie că desfrânații, după spusele lui Pavel: ”Întunecați fiind la minte, înstrăinați fiind de viața lui Dumnezeu, din pricina necunoștiintei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor, fiind ei în nesimțire, s-au dat pe ei înșiși nerușinării, spre nesățioasa săvârșire a tot felul de necurății.” (Efes.4.18-19), “vor avea suferință în trupurile lor” (I Cor. 7, 28)

In popor, consumul de alcool este cunoscut ca “patima bauturii”, sau fumatul “patima tutunului”, patima lacomiei pantecelui (gastrimarghia), în unele afecțiuni psihice pot fi întâlnite extremele bulimie-anorexie.

Oare nu este aceasta o incalcare a cuvântului spus de Hristos: “De aceea a zis ucenicilor: Nu purtați grijă pentru viața voastră ce veți mânca,nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea.”(Lc. 12, 22-23) Preocuparea pentru trup naste patimile. Dar sunt și patimi subtiri, de alta natura, ca slava desarta, achedia. Dacă primele conduc negresit la moartea trupului sau grabesc moartea trupului, celelalte ucid sufletul.

Sfinții Părinți spun despre mandrie că este “mama tuturor patimilor”. Sfântul Grigorie cel Mare în “Cartea regulei Pastorale” prezintă cele șapte patimi în opoziție cu virtuțile.

Exista un paradox: obisnuinta cu suferința în sens negativ (patimasii sufera dar se simt bine).

Placerea cautata în patimi le sporeste suferința, functionând ca un feed-back pozitiv. Potenteaza păcatul cu suferința (perversiuni sexuale: masochisti, sadomasochisti).

Inima devine lacas patimilor, pe masura ce omul se indeparteaza tot mai mult de Dumnezeu și „se refugiază în imaginarul în care găsește niște paradisuri artificiale”. Aceasta o marturisesc bolile născute din patimi, adică suferințele firii omenesti cazute din har.

3.2 Suferința ca pocăință, ispășire, canon

Acest tip de suferința este întâlnit în asceza numita: post, rugăciune și diferite nevointe ale pustnicilor, doritorilor de Dumnezeu. Asceza mai este numita “mistica suferinței”.

Dupa căderea în păcat (desfranare, ucidere), proorocul David alcatuieste psalmul 50.

“Izvoare de apa au curs din ochii mei, pentru că n-am pazit legea Ta” (Ps.118, 136).

3.3 Suferința ca încercare

Care este natura fundamentală a acestei probări a creștinului în fața suferinței? Literatura patristică descrie această încercare a suferinței în diverse feluri ca o încercare a credinței, a răbdării a nădejdii, a evlaviei, a desăvârșirii în viața călugărească. Toate acestea sunt subsumate textului fundamental al ascultării prin uenicie la un bătrân. În relația cu suferința noi urmăm fie calea lumii fie pe aceea a pocăinței.

Suferința poate fi data pentru incercarea credintei omului. Cel mai elocvent exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul Iov, care a fost lipsit nu numai de averea agonisita și de familia sa, ci și de sănătatea trupului, fiind cuprins de lepra (Iov 2, 7).

Chiar dacă intrega lui fiinta a fost incercata prin pierderea celor vizibile, el si-a pastrat neatinsa sănătatea sufletului sau prin acceptarea și asumarea suferinței ingaduita de Dumnezeu, pentru care neincetat mulțumea: ”Gol am ieșit din pantecele maicii mele și gol mă voi intoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov1, 21).

Scopul ascuns al diavolului, atunci când ne indeamna la păcat, este: moartea spirituala a omului. El îi spune lui Iov, prin sotia sa: ”Te ții mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2, 9), sugerându-I eliberarea de suferință prin moarte. Apostazia duce la moarte spirituală; acesta a fost războiul diavolului întru început: să-l determine pe om să se lepede de Dumnezeu.

J. C. Larchet îl aseamănă pe Iov cu Hristos: ”Iov este, intr-un anume fel, o preinchipuire a lui Hristos Cel asteptat de intregul neam omenesc aflat în suferința. Iov e chip al dreptului ce indura suferința fără nici o vina, mai inainte de aratarea chipului desăvârșit al patimirii Celui cu totul lipsit de răutate și în care nu se afla nici urmă de nedreptate; pentru că Acesta, luând trup omenesc prin naștere mai presus de fire din Fecioara, Se arata neranit de păcatul strămoșului, și Însuși curat de orice păcat, neavand, asadar, de platit datoria suferinței, a primit de bunavoie sa pătimească pentru noi.[…] Ceea ce la Hristos aflăm desăvârșit, la Iov, firește, nu este decât o umbra.”

3.4 Suferința pentru sporirea sfințeniei

Acest fel de suferință este ceruta de sfinți. Sfinții care caută suferința se bucură de binefacerile ei: răbdare, îndelungă răbdare, credință, nădejde etc. Sfantul Hrisostom spune: „Chiar dacă nu sunt persecuții, nici strâmtorări sunt alte necazuri care vin asupra noastră în fiecare zi. Să ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu să nu cădem în ispită iar dacă ispita vine să o răbdam cu noblețe.”

3.5 Semnificația suferinței

Exista patru situatii posibile:

Patimas și sanatos: sănătate aparentă întreținută de demon ca instrument perpetuu al exercitării patimii;

Patimaș și bolnav: nesuportarea suferinței care duce la răzvrătire, deznădejde;

Sfânt și în suferință: pentru sporirirea sfințeniei, desăvârșirea virtuților, asemănarea cu Hristos;

Sănătos trupește și sufletește: darul lui Dumnezeu, pentru care omul e dator să mulțumească fără de încetare.

La Sfântul Apostol Pavel, Aici răbdarea apare ca rod al suferinței, pentru că suferința și răbdarea, un timp, merg impreuna, ulterior, suferința dispare și ramane răbdarea ca un castig al sufletului.

Rezulta de aici distinctia între suferința și răbdare: suferința este prezenta atat timp cat este durerea, răbdarea rămâne ca o podoabă a sufletului.

Cat timp e prezenta durerea, suferința și răbdarea sunt sinonime. după ce dispare durerea, dispare și suferința.

Suferința este “stadionul” răbdarii. Virtutea răbdarii este rezultatul primirii cu mulțumire a suferinței.

Când nu mai poti răbda te duci la medic, dar răbdarea s-a terminat.

Atunci când nu mai poti răbda, te rogi să-ți dea Dumnezeu har, pentru că întotdeauna în suferință nu suferi singur, ci întotdeauna împreună cu Cel ce a suferit pentru noi toți.

Chiar dacă durerea nu scade, dar pune Cineva umarul. Cel mai bun exemplu îl constituie martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas, pentru care “diavolul pregatise o vacă foarte furioasă, dresată anume mai mult decât de obicei pentru acest scop, spre a lupta în batjocură chiar cu o fiară de sexul lor.” După lupta cu această vacă, Perpetua era “ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz) a început să privească în jur și tise tuturor celor ce priveau uimiți la dânsa”. Când vom fi oare duse înaintea vacii aceleia pe care eu n-o știu?” Iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început (și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și pe haina ei. Apoi chemând pe fratele său și pe catehumen, le-a vorbit, spunând: “Fiți tari în credință și să vă iubiți unii pe alții; iar de pătimirile noastre să nu vă scandalizați”. De altfel, în timp ce tatăl său stăruia s-o convingă să renunțe la credință, Sfânta și fericita Perpetua îl liniștea, zicând: “Căci să știi că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu!”, suferind pentru “nefericita lui bătrânețe”. Aceste fericite sfinte martire, după îndelungi suferințe au sfârșit prin tăierea capului.

A suferi în duhul lui Hristos înseamnă a da mărturie de credință.

Desăvârșirea virtuții se face numai prin Harul lui Dumnezeu, nu prin fuga de suferința.

Privind lucrurile din perspective creștina și a marturisirii lui Hristos, medicina apare și se dezvolta ca un pogorământ îngăduit de Dumnezeu doar în măsura slăbirii noastre în credința și a incapacitatii noastre de a suferi.

Pentru creștinul de rand, suferința are doua dimensiuni. Prima: de ispasire pentru păcatele care le-a făcut, pentru canonul care nu l-a făcut sau nu i-a fost dat de duhovnicul lui. A doua: spre mai multa asemănare cu Hristos, din iubire pentru Hristos, și atunci omul ajunge la iubirea lui Hristos pentru că “atunci când iubești pe cineva traiesti viața lui”, după cum spunea părintele Galeriu. Aceia îsi zic: „dacă Stăpânul meu a stat pe cruce, cum mai pot eu să mă desfătez?”, și vor căuta suferința ca să fie asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, și aceasta este jertfa supremă.

3.6 Binefacerile suferinței

Cu transfigurarea suferinței se deschide o remarcabilă perspectivă în experiența creștină. Ceea ce era perceput la început ca un rău de evitat devine un mijloc binecuvântat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Și știm că celor ce-L iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine, celor ce sunt chemați potrivit planului Său”( Rom .8,28)

Noi avem una din cele mai puternice expresii răspunsului creștin în fața suferinței: „Ce vom zice deci în urma acestora? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine-i împotriva noastră? El ,Care pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi toți, cum oare nu ni le va dărui toate împreună cu El? (Rom 8,31-32 ) Este cu neputință aici sau în altă parte să enumerăm toate lucrurile care ne vor fi date ca rezultat al răbdării cu credință a necazurilor.

În lucrarea sa Despre statui sfântul Ioan Hrisostom ne oferă o listă în opt puncte a acestor urmări ale îndelungei răbdări care vine asupra sfinților.

Primul este smerenia …

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu permite suferința este ca alții să nu aibă o părere înaltă e sine. Oamenii sfinți să nu fie priviți ca zei ci ca oameni.

Al treilea este că puterea lui Dumnezeu se face arătată în neputințe.

Al patrulea esste ca să se vădească și mai mult răbdarea acestora.

Al cincelea motiv al suferinței este încrederea în înviere și faptul că cei care rabdă își vor primi răsplata în viața viitoare

Al șaselea motiv este a da mângâiere tuturor celor care sunt în necazuri.

O altă urmare este că creștinii trebuie să imite în viața lor virtuțile sfinților.

3.7 Suferința răscumpărătoare

Faptul că Hristos și-a dat viața pentru lume răstoarnă percepția noastră asupra sufeirnței. A suferi pentru Hristos deine un prilej de înnoire a vieții și de mântuire. Umilința naște transfigurarea suferinței în slavă, în manifestarea dumnezeirii. Ceea ce pare a fi o simplă acceptare pasivă transfigurează inima evenimentelor și le transformă în icoane ale împărăției pentru cei care le experimentează în această cale a golirii de sine. Ortodoxia rusă probabil a transmis acest mesaj întregii lumi mai deplin și mai adânc prin scrierile lui Dostoievski. Dar un rezumat al acestui lucru se poate vedea într-un articol apărut în 1982 intitulat „Mântuirea din suferință: Biserica în uniunea sovietică”. Aici un creștin anonim spune: „Voi, creștinii din apus, adesea socotiți prosperitatea materială a fi singurul semna l binecuvântării lui Dumnezue. Pe de altă parte voi adesea percepeți sărăcia, necazul, suferința ca semne ale pedepsei pierderii harului lui Dumnezeu.

Noi în răsărit înțelegem altfel suferința. Noi credem că suferința este un semn al harului lui Dumnezeu și îi încredințăm pe creștini că încercările trebuie să vină într-un anume sens se parecă Dunezeu a ales Biserica Răsăritului Ortodoxă pentru o misiune specială, adică suferința. Știind aceste lucrui acesta nu înseamnă că suferințele noastre nu sunt o luptă o agonie dar aceasta ne va aduce sănătate și mântuire în sufletele noastre.

4. Materie și duh

Materia este purtătoare de duh.

Pe de o parte, după cum remarcă Părintele Dumitru Stăniloae, materia are o conditie liturgică, de comunicare spirituală și împărtășire a darului lui Dumnezeu în creație: „chiar universul material e un mediu care leagă pe oameni spiritual. Precum comunică oamenii spiritual prin trupuri, așa, sau de aceea, comunică spiritual prin universul material”.

Un alt exemplu, în sens opus, îl constituie idolatria.

Idolii erau confectionati din diverse materiale: lemn, piatra, metale. Aceste materiale singure nu reprezentau idolul, asupra lor erau rostite chemari, incantatii și ele deveneau stăpânite de un duh, căruia i se aducea inchinare, jertfa.

Evreii au schimbat închinarea la Dumnezeu cu închinarea la idol, aprinzând mânia lui Dumnezeu și pedeapsa. Deci abaterea de la Lege, neascultarea, genera suferință.

În istoria fiecarui leac trebuie să se descopere lucrările duhurilor.

Dacă e înțeleasă ca o „magie naturală”, cum a făcut-o Paracelsus, medicina poate să favorizeze, chiar în procesul de laborator, o cooperare a omului care și-a pierdut credința cu răul (duhul rău).

Pentru creștini, suferința este virtutea suportării durerii. Pentru necreștini nu se pune problema suportarii durerii. Pentru un necreștin nu orice durere este numita suferința. El nu sufera durerea, ci caută numai să scape de durere, ignorând sau deformând sensul ei, chiar cu prețul acceptării unei evadări patologice, prin metode alienante în raport cu sensul vieții, prin care să-și aline sau facă uitată durerea (d. ex. magie, vrăjitorie, leacuri, incantații, descântece, formule magice – ex. șamanism, sau droguri), moment din care incepe să se împletească cu leacuri de alinare a durerii, diavolul.

Pentru omul modern, suferința este sinonimă cu durerea.

Efectele celor sintetizate în laborator: anticonceptionale, drogurile, vadesc duhurile ce-i stăpânesc pe aceia care le produc.

In mentalitatea moderna, încă din zorii umanismului, în momentul când omul a fost vazut ca dumnezeu, e limpede sugestia luciferica, când omul se vede stăpân autarhic al naturii. De unde dezvoltarea care a atins maximum în capitalism se numește “exploatarea resurselor naturale”.

Tot pământul a fost rascolit după bogatii (aur, petrol, gaze), din aceasta patima luciferica de a exploata și dorința progresului material, pentru confortul, desfătarea și plăcerea omului, pentru dezvoltarea patimilor omenești sub masca ridicării nivelului de trai.

Omul, în momentul în care a pierdut credința în Dumnezeu, s-a văzut stăpân iresponsabil. S-a socotit că nu mai are cui sa dea socoteala pentru “jaful” pe care-l face asupra naturii. Rezultatul acestei iresponsabilitati se vede în distrugerea echilibrului ecologic, tot asa cum rezultatul patimilor care lucreaza în trupul omenesc, se vadeste în distrugerea trupului oemenesc.

Când omul a luat în stăpânire pământul, l-a distrus.

Când omul se socoteste stăpân pe trupul lui și nu stie că e cumparat și crede că poate face ce vrea cu trupul lui, îl distruge. Femeia când avortează își ucide pruncul, călcând porunca Celui ce a răscumparat-o. Altă răscumparare în afară de cea a lui Hristos nu mai există.

Orice activitate umană, ca sa fie binecuvântată, trebuie sa fie în conlucrare cu Duhul Sfânt. De aceea, în primele veacuri creștine, orice activitate trebuia sa aibă binecuvântare, adică sa fie în accord cu Sfânta Scriptura și Sfânta Traditie.

Se poate dovedi că inceputurile, dezvoltarea și sfârrșitul medicinii ca știința si-au pus aceasta problema?

Oare medicina, asa cum o stim noi din istoria științei, mai are vreo legatura cu binecuvântarea Bisericii? Dacă nu, oare medicina sau orice lucrare omenească poate fi pur omenească? Exista vreo activitate care sa fie neutră din punct de vedere duhovnicesc?

Dacă nu este prezent Duhul Sfânt, oare nu este prezent niciun duh?

“Ademenirea diavolească: ”Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul“ (Fac. 3, 5), a devenit, sub o nouă formă, simbolul civilizației contemporane.”, după cum spune K. V. Zorin.

5. Terapia persoanei umane

Boala trebuie vazuta din perspective durerii, iar suferința ca leac al durerii.

Nu toata lumea sufera. Ba mai mult, toti care merg la medic merg pentru că nu pot suferi durerea. Ultimul pas al evolutiei medicinii pentru “a cupa” suferința este eutanasia. Medicina explică durerea prin cantitatea de endorfină. „Sfârșitul vieții a devenit foarte „medicalizat”. Medicina a fost supusă „imperativului tehnologic”: în țările occidentale dezvoltate acest imperativ prevede ca ceea ce a devenit tehnic posibil să fie pus în aplicare. Într-o societate secularizată în care nu mai există speranța unei vieți viitoare care să deschidă un orizont ce transcende viața actuală împreună cu suferințele acesteia, oamenilor nu le mai rămâne decât varianta încercării de a epuiza toate posibilitățile de îmbunătățire și prelungire a vieții actuale. Totusi, în ciuda întregului progres tehnologic, aceste posibilități sunt limitate. Chiar și în țările vest-europene dezvoltate, pierderea speranței în veșnicie deopotrivă cu slăbirea legăturilor familiale și cu reducerea capacității și dorinței (bunăvoinței) de a arăta interes pentru îngrijirea bătrânilor sau muribunzilor au creat o situație în care bolnavilor cronici în vârstă le apare ca atrăgătoare ideea de a-și pune capăt vieții dacă li se oferă ocazia. Mulți afirmă că ar dori să aibă posibilitatea de a cere asistență spre sfârșitul vieții fie sub forma unei înlesniri a sinuciderii fie sub forma asigurării unui serviciu medical în acest sens, adică al eutanasierii .

Noi căutăm să evităm boala și suferința dar atunci când acestea vin noi trebuie să le răbdăm cu tărie și curaj, încrezători în harul lui Dumnezeu care ne ajută să răbdăm. Atunci când nu suntem bolnavi trebuie să ne supunem noi înșine unei rigori și să ne păstrăm viața sănătoasă în deplină comuniune cu Dumnezeu. A suferi în toate cazurile poate transforma viața și ne poate deschide o fereastră spre cer. Preoții de spital, surorile nurses soră asistentă sunt termeni veniți din lumea credinței, doctorii, – este o ierarhie – și ceilalți care ajută la sănătate se vor întâlni în atitudinea credincioșilor bolnavi. În astfel de cazuri o atitudine sau o alta va domina. La alții va fi în cumpănă. Unii vor caracteriza răbdarea de bună voie a suferinei și durerii ca o plată pentru păcate probabil cei profesioniști personalul sanitar vor înțelege mai bine răbdarea ortodoxă.

Creștinul care vrea să semene cu Hristos, când primește suferința, mulțumeste lui Dumnezeu că l-a făcut vrednic de ea.

Creștinul, care nu este învățat și nu are Cultura Duhului, cum zice părintele Rafail, nu suferă, nu are deloc răbdare și atunci merge la medic.

Minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos în NT, vindecarile, toate sunt pentru necredinta noastra, pentru întărirea credintei.

Sfinții fac minuni pentru cei necredincioși, nu pentru cei credincioși.

Ar putea sa spuna cineva: “Toți cei ce au crezut s-au făcut credincioși”.

Mântuitorul îl intreaba pe slabanog: “Crezi tu că pot sa fac aceasta?” (să te vindec), care însemna de fapt: crezi tu în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu? și primeau vindecare trupească, în mod văzut, și pe cea sufletească, tainic.

Din viața Sf. Vasile cel Mare aflăm că un evreu, pe nume Iosif, locuia în Cezareea și era doctor atat de iscusit, încât cunostea după vene pe omul care era sa moara cu patru cinci zile înainte. Iar purtatorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai inainte vazând cu duhul întoarcerea lui catre Hristos, care avea sa fie, îl iubea foarte mult și adeseori îl chema la dânsul și îl povățuia să se lase de legea lui și să primească Sfântul Botez.

Dar Iosif se temea, zicând: “În credința în care m-am născut, în aceea voiesc sa mor! ”Sfântul însă i-a zis: “Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce nut e vei naște din apa și din Duh; caci fără de acest dar nu-ti este cu putinta sa intri în imparatia lui Dumnezeu. Oare părinții tai nu s-au botezat în nor și în mare? Ei au baut din piatra care era preinchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioara pentru mântuirea noastra și pe Care părinții tai L-au răstignit; și fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălțându-Se la ceruri, a șezut de-a dreapta Tatalui și de acolo va veni să judece vii și mortii.”

Încă îi spunea Sfântul multe și folositoare cuvinte, dar evreul ramanea în credinta sa. Iar când a sosit vremea ducerii Sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dânsul, și i-a zis: “Ce ți se pare de mine, Iosife?”

El, pipăind venele Sfântului a zis către paznici: “Să gătiți toate cele de ingropare că va muri indată”. Iar Vasile i-a zis: “Nu știi ce graiesti”. Evreul răspunse: “Sa mă crezi, stăpâne, că astazi pana nu apune soarele, vei muri”. Vasile i-a zis: ”De voi ramane pana dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei zice?” Iosif raspunse: ”Sa mor eu”. Sfântuli-a zis: “Cu adevărat să mori păcatului, ca să viezi întru Domnul”. Evreul a zis: “stiu ce grăiești, stăpâne; iată, mă jur ție, că de vei fi viu până mâine, apoi voi face voia ta! “

Deci, SfântulVasile s-a rugat lui Dumnezeu ca sa-i prelungească viața pana a doua zi pentru maintuirea evreului; și a dobandit cererea. Iar a doua zi a trimis sa-l cheme, dar Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrând sa-l vada mort. și vazandu-l că este viu a amutit de uimire. Apoi a cazut la picioarele lui cu inima incredintata și i-a spus: “Mare este dumnezeul creștinilor și nu este alt dumnezeu afara de El; deci mă lepad de evreimea cea urata de dumnezeu și mă apropii de adevărata credință creștinească. Deci poruncește, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie și la toată casa mea”.

Iar Sfântul Vasile i-a răspuns: ”te voi boteza eu singur cu mainile mele”. și apropiindu-se evreul, i-a pipăit mana cea dreapta a sfântului și i-a zis: ”neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, și firea a slăbit desăvârșit; de aceea nu vei putea sa mă botezi singur”. Vasile raspunse: “Avem pe Ziditorul Care ne întărește pe noi”. și sculandu-se, a intrat în biserică și a botezat înaintea tuturor pe evreu și toată casa lui, numindu-l Ioan, și l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, slujind singur în acea zi și învățând multe pe cel botezat despre viața veșnică.

In VT, în “Intelepciunea lui Iisus Sirah”, se spune: “Cinsteste pe medic că și pe el l-a făcut Dumnezeu”. în NT nu mai este mentionat medicul, ci: “Este cineva bolnav între voi? Sa cheme preotii Bisericii și să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn în numele Domnului, și rugaiunea credintei va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, si, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui (Iacov 5, 14-15), pentru că vindecarea sufletului este mult mai importanta, iar vindecarea trupului urmeaza acesteia.

Indemnul în NT nu este: “Vindecati-va trupurile!”, ci “Pocaiti-va că s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Mt. 3, 2), marturisirea păcatelor și primirea botezului erau grabnic necesare pentru iertarea păcatului stramosesc și a celor săvârșite pana în acel moment.

SfântulMaxim Marturisitorul vorbeste despre progresul duhovnicesc al omului, iar SfântulIoan Scararul descrie treptele de vindecare, de indumnezeire a omului.

Din nefericire, exista și un regres consemnat de SfântulProoroc David: “Asemanatu-m-am dobitoacelor celor fără de minte…”.

Evolutionismul este o teorie meta-științifica de sorginte materialista prin care, sub influenta duhurilor rele, omul este deturnat de la progresul duhovnicesc și credinta revelata, ca sa nu mai fie preocupat pentru sufletul sau, pentru mântuire. Neglijând sufletul, cei ce sustin ideologia evolutionista fac parte dintre cei care “ochi au și nu vad, urechi au și nu aud”, pentru că diavolul a intunecat mintea lor: “ca vazând sa nu vada și auzind sa nu inteleaga”.

Insanatosirea se face în Biserica. Incepe cu botezul și se continua cu Sfintele Taine și Sfânta Liturghie.

Hristos nu numai insanatoseste, ci și mai mult, indumnezeieste persoana umana prin harul dumnezeiesc. Lucrarea lui Hristos a fost împărtășirea firii omului, pe care trăindu-o desăvârșit, a vindecat-o. Astfel, în firea muribundă de la Adam încoace, El a adăugit un nou potențial: reîntregirea firii, vindecarea ei totală, până la învierea din morți (chiar și a trupului) și șederea de-a dreapta Tatălui.

Omul se împartășește din energiile necreate ale lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, cu Duhul Sfănt.

Indumnezeirea omului se realizeaza numai în biserica și nu inafara ei.

Toate darurile Sfântului Duh, împărtășite Bisericii, au mernirea sa îl indumnezeiasca pe om.

Darul vindecarilor nu se primește inafara Bisericii, după cum: “Cei ce nu sunt cu noi sunt impotriva noastra”.

Medicina moderna nu lucreaza în Biserica, ci inafara ei: “Faptele voastre (avort, eutanasie) marturisesc credinta voastra”.

Hristos salveaza omul cu Sfântul Sau Trup și Sfântul Sau Sange, aducandu-Se Jertfa de ispasire pentru păcat pentru omul cazut: “…, caci dacă prin gresala unuia cei multi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și Darul Lui au prisosit asupra celor multi prin harul unui singur Om, Iisus Hristos. și ce aduce darul nu seamana cu a adus acel unul care a păcatuit; caci judecata dintr-unul duce la osandire, iar harul, din multe greseli, duce la indreptare” (Rom. 5, 15-16).

În interpretarea teologului grec Nikos A. Matsoukas salvarea (vindecarea) este “corectarea și terapia naturii fiintei umane, și astfel fiinta umana poate deveni dumnezeu după har și participa la slava divina”.

Sănătatea omului, în intreaga sa structura, inseamna comuniune cu Dumnezeu și creația Sa.

Dumnezeu, Creatorul sufletului și trupului omului, este inteles ca sursa pentru sănătatea deplina, El fiind “Doctorul sufletelor și trupurilor noastre”.

Hristos Însuși mărturisește despre Sine: ”Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima; sa propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați.” (Lc. 4, 18)

5.1 Sfinții doctori fără de arginți

Sfinții Mucenici, Chir și Ioanau trăit în zilele împăratului Dioclețian(284-305).

Fericitul Chir era din Alexandria și ajunsese cu darul lui Dumnezeu și după multă învățătură,doctor iscusit,încât tămăduia oamenilor bolile trupești și sufletești, neluând plată, ci binevestind , în acest fel, credința în Hristos. Venind vremea persecuției creștinilor, s-a retras în pustia Arabiei, tămăduind și vestind oamenilor adevăratul Doctor, Hristos.Ioan era din ținutul Edesei și purta de multă vreme dregătoria ostășească. Auzind de minunile săvârșite de Chir, a mers în căutarea lui, și aflându-l, s-a făcut ucenicul Sfântului, pe care-l însoțea și-l ajuta în apostoleasca lucrare. Și străbăteau împreună orașele și satele, uniți în gânduri, învățând cuvântul lui Dumnezeu și vindecând toată boala. Ei și-au încununat sfârșitul lor prin mucenicie, tăinduli-se capul.

Sfinții Cosma și Damian, frați după trup, au fost crescuți de mama lor, văduvă, care s-a îngrijit să dea fiilor ei educație bună, în credința lui Hristos, trimițându-i la școli înalte pentru a se desăvârși în iscusință. Astfel, cei doi au ajuns nu numai adânc cunoscători în meșteșugul doctoricesc, ci au primit de la Dumnezeu și darul de a tămădui orice suferință sufletească și trupească. Iar ceea ce-i uimea pe toți, era împotrivirea lor de a primivreo răsplătire pentru osteneala lor cu cei bolnavi, căci nu tămăduiau pentru plată sau să adune bogății, ci ca să-și dovedească dragostea lor față de Dumnezeu și față de semeni, după porunca lui Hristos: „În dar ați luat, în dar să dați”(Mt.10,8) . Singura lor plată era ca cel tămăduit să credă în Hristos, de la Care îi venea tămăduirea. Pentru această purtare a lor ei au fost numiți de către credincioși „doctori fără de plată” sau „doctori fără de arginți”.

5.2 Vindecarea prin Sfintele Taine

Taina Botezului

“Și-mi spală necurăția trupului și întinăciunea sufletului și pe mine întreg cu totul mă sfințește cu puterea Ta cea nevăzută și cu dreapta cea duhovnicească…”, “că n-ai răbdat, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul, ci ai venit și ne-ai miluit pe noi… Toată firea omenească ai izbăvit-o…”, iar în rugăciunea de sfințire a apei pentru botez: “Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească.”

Taina Botezului este cea prin care omul devine creștin, putând să se împărtășească și de celelalte daruri ale Sfântului Duh, date nouă prin Sfintele Taine. Este condiție și necesitate pentru ca omul să poată intra în comuniune cu Ziditorul său. Constituie, astfel, începutul terapiei prin Sfintele Taine, fundamentul imunității sufletești și trupești, care se va menține și va spori prin împreună-lucrarea omului cu harul lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos.

Taina Mirungerii

Urmează Botezului, prin ea, simțurile omului se sfințesc cu “Pecetea darului Sfântului Duh”, fiind așezate în slujirea lui Dumnezeu.

Taina Mărturisirii

Este numită de către Sfinții Părinți “al doilea botez” pentru că sufletul este curățit de păcate, iar cel ce se mărturisește pune început bun, aducându-i-se aminte “că păcatele nici un folos nu aduc creștinilor, ci neputință, boală, sărăcie și multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osândă veșnică și chinurile iadului.” Sfânta Taină a Spovedaniei este împăcarea omului cu Dumnezeu și unirea cu Sfânta Biserică a lui Hristos.

Taina Sfintei Euharistii

Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, noi ne împărtășim cu Omul în a cărui Persoană s-a reîntregit firea; în Hristos dobândindu-se, puțin câte puțin, însănătoșirea ființei fiecărei persoane omenești.Euharistia nu ne redă doar sănătatea fizică, facultativ necesară, ci „întipărește în noi starea de înviere, cu care vom depăși moartea pe care vom avea s-o traversăm, este unirea în gradul deplin cu Hristos, Care a învins moartea …”

Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu împărtășește credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau ușurarea durerii trupești, al întăririi sufletești și al iertării de păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfințit, însoțita de rugăciunile preoților.

„Și scoteau mulți demoni și pe mulți bolnavi îi ungeau cu untdelemn și-i vindecau” Mc. 6, 13 se spune despre cei doisprezece apostoli.

In epistola sa, Sf. Apostol Iacob afirmă:”Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului, și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și, de va fi facut păcate , se vor ierta lui.”Iacob 5, 14-15

“Doctorul și ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul și Mântuitorul celor neputincioși, Însuți, Stăpâne al tuturor și Doamne, dăruiește tămăduire neputinciosului robului Tău; îndură-Te și miluiește pe acesta care mult a greșit și-l izbăvește de păcate, Hristoase, ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască.”

“Prin ungerea untdelemnului Tău și prin atingerea preoților, Iubitorule de oameni sfințește de sus pe robii Tăi; izbăvește-i de boli și de întinăciunea sufletului; curățește-i, spală-i Mântuitorule, și ferește-i de tot felul de sminteli; ușurează-le durerile, izgonește-le nevoile și le risipește necazurile, ca un milostiv și îndurat.”

5.3 Eutanasie versus terapie

În Tradiția Bisericii, cuvântul grec “ευθανασια” înseamnă moarte bună.

Din punct de vedere creștin, a avea moarte bună inseamna a muri împăcat cu Dumnezeu.

Moartea pentru cei credincioși, o data cu venirea Mântuitorului,inseamna trecere, punte între viața aceasta pământească și viața veșnica.

Sf. Epifanie spune: ”Morții nu-și intrerup deloc existenta prin moarte; ci ei sunt vii înaintea lui Dumnezeu… Biserica cu necesitate săvârșește pomenirea pentru cei morți, primind tradiția aceasta de la Sfinții Părinți…, și chiar de la Sfinții Apostoli.”

Exista mai multe categorii de moarte bună. Prima, și cea mai inalta, este moartea sfinților martiri; în Vietile Sfinților sunt relatate cateva moduri în care unii Sfinți s-au desăvârșit prin martiriu: fie au fost ucisi cu pietre (Sf.Arhidiacon Stefan, F. A. 7), fie au fost decapitati (Sf Ioan Botezatorul-Mc6, Sfinții Brancoveni, etc.), sau rastigniti (Sfinții Apostoli Petru și Andrei) s.a.

A doua este ceata Sfinților pustiei, care si-au petrecut viața lor în rugăciune, post și nevointe, învrednicindu-se de inștiințarea ceasului morții lor și pregătindu-se, în trezvie, sa-l intampine pe Domnul.

Moartea este momentul în care ne intoarcem din exil, acasa, în Imparatia Cerurilor.

Buna este și moartea celor care sfârșesc în suferință, mulțumind și binecuvântând pe Dumnezeu, Care le-a dat lor suferința spre indreptare, spre curatire. Acestia iau plata lui Iov, nu în această viață, ci în Casa Tatălui. Ei primesc, când se apropie sfârrșitul lor, Sfânta Euharistie, adică Trupul și Sângele lui Hristos, Căruia s-au făcut părtași prin suferința lor.

Există, din nefericire, și morți rele (gr. Πoνeρο-θανασια).

Sunt mortile napraznice, suferite în urma unor accidente sau morti subite, consecinte ale unor cardiopatii, diagnosticate sau nu, urmare a unor blesteme, păcate grave săvârșite în timpul vietii.

Tot moarte rea este și a omului care a trait în afara Bisericii, strain de Dumnezeu, care se teme de moarte pentru că nu crede în viața veșnica.

Cea mai rea moarte este a sinucigașilor, care se autoexclud din Biserică, și culminează cu eutanasia sau moartea asistată, determinată de medici.

Omul necredincios percepe moartea ca pe un eveniment negativ, pe care încearcă să-l amâne, neștiind învățatura lui Hristos, care spune: ”Cine poate să adauge la statura sa un cot?” sau ”Toți perii capului vostru sunt numărați, nici unul nu cade fără știrea Tatălui vostru, Care este în ceruri”.

Importanța pe care o acordă Biserica acestui eveniment reiese din slujba de înmormântare.

Hristos a biruit moartea prin moartea Sa pe cruce și prin Învierea Sa, dăruind viață celor din morminte.

Slujba de inmormantare este rugăciunea Bisericii pentru sufletul celui adormit, care urmeaza sa-L întâlnească pe Hristos: ”Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai calcat moartea sip e diavol l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihneste sufletul adormitului robului Tau (N), în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihna, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea….”

Moartea poate fi sfârșitul suferinței și inceputul odihnei în bucuria și slava lui Dumnezeu pentru cei care bine au viețuit pe pământ, sau, dimpotrivă, sporirea suferinței ”in întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” .

“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă Cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață.”(In 5, 24-25).

Eutanasia practicata de medicină, prin administrarea unor analgezice din clasa morfinelor, al căror efect, prin supradozaj, este cunoscut că inhibă centrul respirator, inducând stop cardio-respirator și decesul, reprezintă unul dintre păcatele grave, prin calcarea poruncii: ”sa nu ucizi!”. Indiferent care ar fi motivația acestei practici, pentru un creștin nu este greu de semnalat planul diabolic pentru îndepărtarea omului de Dumnezeu.

Este asadar esential ca activitatea științifica sa fie intreprinsa cu responsabilitate duhovniceasca, pentru a-si implini contributia în cadrul restabilirii integrale a omului, în Hristos și Biserica, și a nu fi anexata unei lucrări ce se intoarce impotriva propriului chip și a naturii inconjuratoare, periclitând mântuirea. Pr. Andrew Louth face în acest sens o paralela sugestiva între Praznicul Schimbarii la fără a Domnului, din 6 august, și catastrofa exploziei nucleare de la Hiroshima, între lumina vindecătoare și îndumnezeitoare necreată dată de suflarea Duhului Sfânt și lumina orbitoare și distrugatoare generata de suflul exploziei nucleare, în urma unei aplicari iresponsabile a cercetarii științifice.

Începând cu 6 august 1945, remarcă pr. Louth, „sărbătoarea Luminii Necreate a însemnat și aniversarea celei mai distrugătoare lumini create cunoscute în istorie. Se întâmplă ca și cum avem de ales: lumina noastră creată sau Lumina Necreată a lui Dumnezeu; distrugere sau viață; fețe topite în suflul exploziei nucleare sau fețe afirmate de lumina iubirii necreate. Aici, cred eu, este relevanța căutării Luminii Necreate a Dumnezeirii care stă în inima înțelegerii sfințeniei și vederii lui Dumnezeu la Sfinții Părinți”.

Pentru a-și împlini menirea înscrisă în propriul chip, omul este chemat la o cunoaștere participativă și contemplare duhovnicească a lumii, prin care universul își descoperă menirea de carte a vieții în taina întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Creatorul zidirii: “Universul e comparat cu o carte ce are, ca litere și silabe, corpurile constituite prin combinarea multor calități, care ne sunt cele mai apropiate – întrucât ne sunt accesibile – iar drept cuvinte, calitățile generale commune, mai subțiri și mai depărtate de noi, întrucât avem nevoie de cugetare pentru a le sesiza. Toate acestea sunt expresia unui unic Cuvânt prezent în toate. Dar ele ne fac cunoscut acest Cuvânt numai în faptul că este, nu și ce este în esența Lui. Prin combinarea tuturor chipurilor lumii ne ridicăm la ideea unitară a Adevărului, Care ni se prezintă drept Creator al celor văzute”.

6. Patimile și bolile psihice

În practica psihoterapeutică contemporană se pleacă de la premisa valabilității anumitor principii, considerate incontestabile, cum ar fi: realitatea bolii psihice, examinarea cu rol reparator a trecutului celui bolnav, transferul psihologic, necesitatea scormonirii până la temelie a subconștientului, explicitarea (înțelegerea) și nu evaluarea comportamentului, precum și ideea schimbării celui bolnav prin intermediul actului cognitiv și al câștigării unei permisibilități (în raport cu sine și cu ceilalți).

Cei ce cred în existența bolii psihice pleacă de la ideea că cel tulburat psihic are parte de o anumită vătămare concretă, care de fapt îi și determină comportamentul. Cei mai mulți psihiatri cred că această vătămare este de tip organic, publicând de-a lungul timpului diverse rezultate ale cercetărilor care vin în sprijinul acestei idei; informările de genul acesta sunt de regulă succedate mereu de altele care pot fi diametral opuse sau măcar intră în contradicție cu cele precedente pe anumite aspecte. Concepția că tulburarea psihică ar avea o cauză organică precum și faptul că boala psihică este o realitate a fost mult contestată în deceniul al șaselea și șaptelea. În perioada respectivă a dominat curentul psihiatriei sociale, sub fascinația noilor teze – impresionante – ca și a aplicațiilor practice, nu mai puțin interesante. Mulți psihiatri și psihoterapeuți cred că persoana tulburată psihic a fost cândva normală, însă anumite experiențe nefaste din trecut au creat premisele pentru apariția unui comportament asocial. Când toate aceste experiențe vor fi analizate și disecate în discuțiile ce vor avea loc, fiind interpretate și înțelese cu ajutorul psihoterapiei, persoana tulburată psihic își va reveni aproximativ în același fel în care un om bolnav trupește se reface după o infecție, în urma acțiunii antibioticului ce a reușit să omoare bacteria. O astfel de concepție conduce medicul, pe cel tulburat psihic și pe cei ce preocupați de însănătoșirea lui la impresia eronată că psihoterapeutul este chemat să îndrepte anumite vătămări foarte concrete (localizabile), omul respectiv recăpătându-și sănătatea în urma realizării acestui lucru. Acest tip de gândire ar putea fi ilustrat cumva prin exemplul unei femei tulburate psihic care, proțăpindu-se în fața medicului și privindu-l țintă în ochi, i-a spus: «Sunt gata, doctore. Poți să faci psihiatrie cu mine».

Oamenii se luptă de-a lungul întregii lor vieți să-și împlinească nevoile sufletești, iar atunci când nu reușesc, ajung să se comporte într-un mod nerealist. Cei foarte puternici din punct de vedere psihic pot fi încadrați într-un registru de purtare nerealistă numai atunci când sunt supuși unor mari constrângeri. Alții însă ajung în această situație în condiții mult mai puțin dificile, uneori la o vârstă chiar foarte fragedă, vădind eșecul stabilirii unei relații apropiate cu un om responsabil. Cei tineri, și în special adolescenții, prezintă deseori simptomele unei tulburări psihice întrucât nu-și pot împlini nevoile sufletești mai profunde, deoarece nu au învățat așa ceva niciodată, nimeni nu le-a arătat cum ar putea s-o facă, ajungând astfel într-un mare impas existențial. Împotrivirile lor caracteristice, considerate simptome ale tulburării psihice, nu sunt altceva decât un mijloc la îndemână pentru a-și exprima disperarea și panica de care au fost cuprinși.

Afară de cei ce cred în existența bolii psihice, mai sunt și unii care consideră ca și cauză a bolii psihice o anumită disfuncționalitate chimică a encefalului. Ei îi aplică rapid celui tulburat psihic eticheta de nebun, scoțându-l din circuitul social și marginalizându-l. Prin administrarea de medicamente, pe de o parte îl golesc de orice vlagă, iar pe de alta îi pun căluș la gură lipsindu-l de putința de a mai protesta ori de a-și exprima disperarea sau impasul în care simte că s-ar afla, chiar și prin acel mod iresponsabil dat de comportamentul său antisocial. Bineînțeles că nu-l vor putea ajuta în felul acesta cu absolut nimic să iasă din disperarea în care se găsește.

O altă categorie de specialiști văd ca și cauză a tulburării psihice o anumită traumă psihică din trecut ce trebuie vindecată. Psihoterapia „de responsabilizare” are convingerea că lucrarea terapeutului este să vină în întâmpinarea celui tulburat psihic pentru a-l învăța să se ajute pe sine, deprinzând un mod mai eficient de a-și împlini nevoile, pentru a ieși astfel din disperarea impasului în care se află.

Psihoterapia este un tip special de educație care încearcă recuperarea într-un mod rapid și intensiv a ceea ce ar fi trebuit ca omul să dobândească de-a lungul întregii vieții sale de până atunci. Cu cât un om este mai iresponsabil, cu atât se cere mai mult ca el să învețe ce înseamnă un comportament normal și realist ce poate duce la împlinirea nevoilor lui. Consumatorul de diverse substanțe halucinogene, alcoolicul sau psihoticul sunt exemple specifice de oameni iresponsabili care întâmpină dificultăți în a stabili o legătură suficient de consistentă cu cineva pentru a avea în felul acesta șansa de a învăța sau reînvăța cea mai potrivită modalitate de a se împlini ca oameni.

Psihoterapia convențională și psihologia clinică consideră ca un dat faptul că nevroza survine întrucât persoana în cauză are criterii morale arbitrare și supradimensionate care-l sufocă existențial, determinând o anumită presiune psihică de nesuportat. Plecând de la aceste premise ele vin să-l convingă pe cel tulburat că nu este rău, ci dimpotrivă foarte bun; lucrarea psihoterapiei are la modul concret rolul de a neutraliza și a slăbi conștiința, tocind imperativele unui supraeu, presupus ca foarte aspru cu sine, omul tulburat reușind astfel să se elibereze de toate acele amânări ce împiedică satisfacerea fiziologică a «instinctelor» lui.

Psihoterapia „de responsabilizare” definește situația cu mai multă exactitate atunci când desființează ideea de boală psihică, caracterizându-l pe cel ce are anumite probleme psihice doar ca iresponsabil. Cauzele care determină starea unei persoane tulburate psihic, precum de altfel și a celui ce suferă de o boală trupească, nu se găsesc de fapt în exterior ci în interiorul lui. Ele sunt rezultatul adoptării unui numit mod de viață prin care se raportează la lumea exterioară. Oamenii nu acționează iresponsabil nu numai întrucât sunt bolnavi, ci în primul rând sunt bolnavi pentru că acționează iresponsabil. Această precizare lipsește din psihanaliza clasică.

Indiferent de condițiile care i-au marcat trecutul, persoana deranjată psihic trebuie ajutată să-și asume răspunderea pentru o împlinire satisfăcătore a nevoilor sale. Terapia, așadar, are sorți de izbândă nu dacă terapeutul va arăta înțelegere față de suferințele trecute ale pacientului, accetuându-le exagerat importanța, ci dacă va oferi ajutorul necesar pentru ca pacientul să-și recunoască greșelile și să își fixeze niște repere ezistențiale pentru a trăi creștinește în prezent.

Este un lucru comun – în realitate însă deplorabil – să-i auzim pe noii specialiști în psihiatrie susținând cu tărie că starea nevrotică a unei persoane deranjate psihic este determinată de faptul că îi este frică să iasă din casă sau că ar fi psihotică întrucât își închipuie că un dușman nevăzut urmează să o atace de îndată ce va ieși din casă. Dacă ar fi să analizăm totuși mai în profunzime persoanele respective ele suferă în ambele situații de neputința de a-și împlini anumite nevoi sufletești mai profunde. Fie că cel în cauză se teme de realitate și este clasificat de către psihiatria convențională ca nevrotic, fie că o respinge, primind eticheta oficială de persoană psihotică, diferența aceasta are o foarte mică importanță în viața de zi cu zi și niciuna când e vorba de terapie. Disputele între specialiști despre felul în care trebuie catalogat omul suferind nu sunt de un real ajutor pentru suferind. Psihiatria convențională cheltuiește foarte mult timp pentru a-și argumenta „științific” diagnosticele, care în final desigur că pot fi incluse într-un istoric medical; timpul și efortul alocate pentru acest lucru care ar putea fi mult mai bine gestionat analizându-se realitatea atotprezentă a iresponsabilității.

Chiar de am avea la dispoziție istoricul cel mai detaliat al vieții unei persoane tulburate psihic, fie și existența unui document video al tuturor evenimentelor din copilăria sa, plus o bandă magnetică cu toate gândurile din subconștientul său, toate acestea nu vor fi mai de folos decât simpla descriere pe scurt a problemelor cu care se confruntă în prezent. Istoricul vieții cuiva nu face decât să descrie în amănunt eșecurile omului respectiv, în încercările sale nereușite de a-și împlini cumva nevoile.

Freud susținea că tulburările psihologice sunt determinate de împiedicarea satisfacerii instinctelor și a nevoilor biologice ale insului. Cineva ar putea avea pretenția de a-și satisface orice poftă fără să-i pese dacă această atitudine îi deranjează sau le face rău celor din jur. Nevoile omului pot fi false, greșit orientate. El trebuie astfel îndrumat să își cunoască adevăratele nevoi, care împlinite să-l ducă la mântuire. Desigur că Freud n-a recomandat ca omul să se lase cu totul stăpânit de plăcere, trăind clipa prezentă la „modul absolut”, ci a susținut mai curând că «morala convențională» nu este realistă, întrucât pretinde mai multă cumpătare și inhibare decât ar fi necesar în realitate. El a fost convins că o morală sănătoasă este acea colecție de norme morale care are în vedere împlinirea nevoilor autentice ale omului. Întrebarea care se pune este: care sunt nevoile autentice ale omului?

Concepția lui Freud asupra firii umane este în realitate fragmentară și deficientă în comparație cu cea a Părinților Bisericii, deviind în multe puncte de la adevăr. În linii generale, însă, antropologia lui Freud, ca să ne referim doar la un exemplu, conține și importante elemente ortodoxe. Freud a dezaprobat dezastruoasa eroare creștină a puritanismului, afirmând și promovând o foarte importantă învățătură ortodoxă, atunci când a spus că un om nu poate fi redus doar la comportamentul lui exterior, el având o adâncime abisală. Prin urmare, pentru a ne putea face o imagine cât de cât exactă asupra omului trebuie să explorăm acest adânc. Această perspectivă asupra firii umane este de tip ortodox, chiar dacă ea este parțială .

Orice psihoterapeut poate constata din experiența sa clinică că tulburarea psihică nu este provocată doar de neîmplinirea nevoii omului de a iubi, de a fi iubit și de a simți că are valoare. Problemele psihice pot fi determinate și de neîmplinirea nevoii – de necontestat – a omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu, cu cele de dincolo de lume.

Psihologia contemporană consideră ca boală conflictul interior sau chiar trăirile ascunse, experiențele traumatice care se află în subconștient. Din acest punct de vedere, Sfinții Părinți învață că boala înseamnă absența Duhului Sfânt, care duce la deteriorarea puterilor sufletului și astfel la întunecarea și moartea minții.Boala sufletului are semnificație cu totul diferită la Sfinții Părinți în comparație cu cea din psihologia contemporană .

Patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – și trebuie smulse – ci sunt energii ale sufletului care au fost strâmbate de păcat și trebuie deci preschimbate. Sufletul omului, în ceea ce privește latura pătimitoare, se împarte în trei puteri: înțelegătoare, poftitoare și irascibilă sau, cum le mai numesc Sfinții Părinți, rațiunea/înțelegerea, pofta și iuțimea. Aceste trei puteri ale sufletului trebuie întoarse către Dumnezeu. Însă când ele se întorc împotriva lui Dumnezeu și împotriva semenilor noștri, avem de-a face cu dezvoltarea patimilor. Deci patima este mișcarea sufletului potrivnică firii. De exemplu, mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului, dar noi o folosim împotriva aproapelui nostru. Dorința de slavă este firească pentru dorirea și tânjirea după împărăția cerurilor; însă noi dorim lucruri deșarte, vremelnice și nevrednice. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit dorința de adevărata desfătare, care este legată de bunătățile cele veșnice; însă noi o folosim rău întru neînfrânare.

Atât trupul, cât și sufletul participă la formarea și dezvoltarea patimilor. Omul bolnav sufletește este plin de patimi, stăpânit de gânduri și închipuiri. Sfinții Părinți învață că închipuirea este o energie firească a sufletului, o urmare a căderii în păcatul strămoșesc. Numai oamenii și demonii au imaginație. Imaginația este un bun canal de energie satanică. Demonii acționează după patima care stăpânește și lucrează în suflet. Psihologia contemporană , care ignoră existența diavolului și nu vrea să accepte războiul nevăzut, nu poate să vindece în mod real bolile sufletești. Când omul se curățește și ajunge la vederea lui Dumnezeu a scăpat de închipuire. Așa numitele probleme psihologice sunt toate rezultatele bănuielilor, gândurilor (logismoi) care sunt puse în lucrare în atmosfera prielnică a închipuirii. Cu cât omul este mai bolnav duhovnicește, cu atât este mai copleșit de mulțimea imaginilor aduse de închipuire. Sănătatea duhovnicească cere anularea închipuirii cât mai mult cu putință. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice și se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile și toate imaginile sale fantastice. Disfuncția psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minții. Pentru Sfinții Părinți, vindecare înseamnă luminarea și reînvierea minții. Întunecarea minții constituie esența păcatului strămoșesc. Atunci când mintea se desparte de Dumnezeu, se face dobitocească sau drăcească și toate energiile lăuntrice ale sufletului și ale trupului se tulbură.

Dr. Dmitri Avdeev numește nevrozele „forma cronicizată a patimilor”, înțelegând patima în viziune patristică și anume ca dispoziție păcătoasă a sufletului. Ca rădăcină a tot răul, păcatul atrage după sine tulburări nevrotice. La baza profundă a diversei simptomatologii nevrotice stă împuținarea dragostei din inima omului – iar unde nu este dragoste se dezvoltă nepăsarea, dușmănia, irascibilitatea, invidia, frica. Știința a început să vorbească limpede despre strânsa interdependență dintre bolile sufletești și cele trupești, atunci când a folosit pentru prima dată termenul „psihosomatic”. La baza conceptului de psihosomatoze a fost pusă afirmația unele boli somatice sunt determinate de factori psihoemoționali. Așadar, patologia psihosomatică, constituie o reacție particulară a corpului la procesele psihice și, ceea ce este foarte important, în primul rând la procesele duhovnicești. Cunoscutul medic psihiatru evidențiază atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de bolile psihice, exprimată la Sinodul Jubiliar Arhieresc din august 2000: „Biserica privește bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării generale de către păcat a naturii umane. Distingând în personalitate nivelul duhovnicesc, cel sufletesc și cel trupesc al organizării ei, Sfinții Părinți făceau distincție și între bolile dezvoltate de la fire și bolile provocate de lucrarea demonică sau provenite din patimile care l-au înrobit pe om.” Această înrobire a sufletului de către patimi duce la numeroase tulburări psihice. În acest grup intră și narcomania și alcoolismul și multe forme de depresie și de nevroză, precum și alte maladii.

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii și întristării care l-au subjugat pe om, patimă care este stimulată și mai mult de ființele demonice. Știința nu acceptă să se vorbească despre păcat, deși cauza multor forme de depresie este tocmai acesta, fapt adeverit de întreaga experiență ascetică a ortodoxiei. Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice despre etiologia depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o „patima trândăviei și întristării”. Această patimă îl pândește pe cel care nu a dobândit credință tare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci lepădând Cerescul s-a lipit cu tărie de cele materiale. Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viață. Dispoziția omului se înrăutățește, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Pentru a scăpa de de această boală, omul trebuie să se străduiască să dobândească smerenia. Întristarea este de obicei urmarea gândurilor mânioase ori a nereușitei de a satisface o oarecare patimă .

Tămăduirea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin energia lui Dumnezeu, dar și cu împreună lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârși. Primim puterea și harul lui Dumnezeu prin rugăciune și, mai ales, prin spovedanie. În învățătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuși aceeași patimă are trebuință de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin ascultare, altul prin isihie. Din această pricină, același sfat, aplicat aceleiași patimi, poate fi leac unuia și otravă altuia. Deci este nevoie de un tămăduitor încercat, iscusit în acest război și luminat de Dumnezeu, spre a da, de fiecare dată, leacul potrivit fiecărui om în parte .

7. Georgia Cunavi – despre durere

Durerea se manifestă pe cele trei dimensiuni: trupească, sufletească și duhovnicească.

7.1 Durerea fizică

Trupul nu este o simplă formă organizată a materiei alcătuită din diverse componente: membre, oase și mușchi, organe, nici o „închisoare”(Platon) pentru suflet, nici sursa răului, cum apare în filosofia platonică și în gândirea orientală. Conform acestora corpul trebuie pedepsit, tiranizat, asuprit încât sufletul să se elibereze din lanțurile lui și să meargă spre cer. De asemenea corpul nu este prin natura lui un rău, o pedeapsă pentru suflet precum spunea Seneca.. Nu este nici ca la Epictet, cel mai dezgustător și murdar lucru. Dimpotrivă, trupul omului are uriașă valoare, bine definită de antropologia creștină. Pentru noi creștinii, valoarea trupului vine tocmai din faptul că Însuși Domnul a luat trup omenesc: „Și Cuvântul S-a făcut trup…” In 1,14 din carnea Sfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu. Astfel ne spune și Fericitul Augustin că trupul lui Hristos este din trupul Fecioarei Maria. De asemenea trupul omenesc are valoare pentru ceea ce reprezintă, și ni s-a descoperit de către apostolul Pavel că este „templu al Duhului Sfânt” ICor. 6,19, este mădular al lui Hristos ICor. 6, 15, este „templu al Dumnezeului celui viu” IICor. 6,16. Din aceste motive viața lui Iisus se arată și în trupurile noastre IICor. 4,10, și în ultimă instanță noi îl vom slăvi pe Dumnezeu în trupurile și în sufletele noastre care sunt ale lui Dumnezeu ICor. 6,20.

La fel în gândirea Sfinților Părinți, și mai ales pentru Răsărit, Sf. Grigorie Palama, care spune că „Domnul S-a întrupat ca să cinstească trupul cel muritor și de când Hristos S-a întrupat în formă omenească și a luat carnea noastră, putem înțelege măreția și cinstea la care a fost ridicată materia. Iată de ce Domnul este Doctorul nu numai al sufletelor ci și al trupurilor noastre, cum zice Evanghelia Mt 4, 23 pentru că omul nu este nici numai trup, materie organizată, nici numai suflet precum zic ereticii, suflet dezîncarnat sau întemnițat, ci este această alcătuire de taină între materie și suflet, ambele fiind făcute de Dumnezeu și fiind binecuvântate.

În ciuda valorii uriașe a trupului, urmările păcatului și ale răului moral, au degradat astfel trupul omenesc încât acesta a ajuns în diverse lipsuri : foame, sete, oboseală, boală și în ultimă instanță moarte. Dar mai presus de toate, carnea, întru care s-a sălășluit păcatul după cădere Romani 7,20 înrobește trupul. Deci carnea înrobește trupul și așa ia naștere un trup al păcatului Romani 6,6 tot așa cum există o carne păcătoasă Romani 8,6. Și atunci când păcatul înrobește trupul și îl stăpânește Romani 6,16, trupul este redus la un trup al stricăciunii Filipeni 3,21 și un trup al morții Romani 7,24. De aceea trup de carne înseamnă trup păcătos, lumesc, dar nu material, de vreme ce prin creație, omul a fost făcut din trup și suflet. Prin urmare trupul, prin creație, este curat și bun, la fel ca și materia, care-l alcătuiește, și bunecuvântat. Conform acestei perspective trupul nu exprimă persoana umană așa cum a ieșit din mâinile Creatorului. Deci trupul, așa cum îl înțelegem noi și știința modernă, ca materie organizată, unde psihicul este o funcție a materiei, în nici un caz această stare nu reprezintă persoana umană așa cum a fost și este făcută de Dumnezeu, ci reprezintă persoana înlăunțuită de carne, adică de păcat pentru că pofta cărnii este împotriva duhului și dorințele duhului sunt împotriva cărnii. De când trupul omenesc a fost înlănțuit de păcat și neascultare, păcatul exprimă și se manifestă el însuși prin trup, de unde rezultă diversitatea bolilor și a durerilor. Numele lor este legiune. Aceste boli duc la pierderea bunurilor vieții, așa cum se vede de exemplu la pierderea vorbirii Mc. 7,37, a auzului Mt 12,22, motricității Mt 11,5.

Aceste boli care au intrat odată cu păcatul în trup, au dus la pierderea calităților lui fundamentale dăruite lui în mod natural prin creație, cum ar fi cuvântul Mc 7,37, auzul Mt 12,22; Mc 7,32, Lc 1,22, mișcarea Mt 11,5; 15,30, Mc 9,45, In 5,3, vederea Mt 9,27, Mc 8,22, Lc 4,18, In 5, 3,9,1. De asemenea aceste maladii au fost boli incurabile ca în cazul leprei sau leprosului Mt 8,2 Mc 1,40 Lc 17,12, sau în cazul paraliticului Mt 4,24, Mc 2,3, Lc 5,18

Maladiile sunt rezultatul necredinței și Domnul se minunează de necredința multor bolnavi Mc 6,5-6 iar Domnul la rândul Lui arată că vindecarea este rezultatul credinței celui suferind Mc 10,52, Lc 8,48; 18,42. Dar sunt situații în care boala nu se datorează păcatelor omului, ci este pentru a se face cunoscută slava lui Dumnezeu In 9,3. Trebuie să amintim de dreptul Iov. El a fost o persoană istorică și nu o legendă și este cinstit ca sfânt de către Biserica ortodoxă pe 6 mai și este sfânt nu numai pentru suferințele lui nenumărate și încercările prin care a trecut dar și pentru faptul că a fost părăsit de toți, prieteni, familie, și a rămas singur. Adică chinurilor trupești se adugă disprețul și ocara prietenilor cât și al familiei, ceea ce adaugă durerii fizice o durere mult mai adâncă, spirituală.

Cercetătorii cred că boala lui, dacă ar fi să i se pună un diagnostic, ar fi fost lepra în stadiu avansat .

În toate formele și în toate timpurile durerea fizică a chinuit și chinuie sufletul și trupul celui bolnav pentru că durerea fizică afectează și dimensiunea spirituală a omului, tot așa precum durerea spirituală se resfrânge în disfuncțiile organice, fiindcă omul este o ființă psihosomatică atât materială cât și spirituală. Acest lucru este exprimat clar de către Sf. Grigorie Palama: „Noi nu putem să considerăm corpul vinovat pentru diversele păcate, ci mintea, pentru că nu este nici un rău propriu-zis specific corpului pentru că trupul în el însuși nu poate face nici un rău pentru că nu este rău, el este templul lui Dumnezeu” Iar apostolul Pavel, scriind romanilor, zice:”…dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat” Rom. 7,14. El nu își învinovățește trupul, ci păcatul care locuieșt în el. Sf. Ioan Hrisostom observă: „Trupul este lucrul lui Dumnezeu dar stricăciunea și moartea au intrat în el prin păcat. Iar trupul este atât de important încât a devenit mijlocul prin care noi cunoaștem pe Dumnezeu” Prin urmare răul moral, adică păcatul, în toate formele, este cauza diversității maladiilor trupului și acest rău este în funcție de comportamentul, de modul în care omul îl respectă pe Dumnezeu împlinind poruncile, modul în care își respectă aproapele nevătămându-l în nici un fel, în care se respectă pe sine și natura ca zidire a lui Dumnezeu, din care și el face parte. Acest lucru se observă mai ales în zilele noastre. (acest lucru se pune la capitolul Legătura dintre patimă și boală)

În vremurile noastre, dezvoltarea tehnologică cât și numeroasele comodități și servicii au adus omului, din nefericire, foarte multe boli și handicapuri (neputințe). Este un fenomen zilnic și universal,iar datorită acestei căutări a confortului și a plăcerii durerea fizică crește din ce în ce mai mult și toți mai mulți oameni suferă. În numele progresului (dar în spatele acestui termen se ascunde o lipsă totală de evlavie), omul a spurcat cu totul mediul înconjurător: aerul,pământul și apa, întreaga planetă. Pe unde trece el lasă în urma lui murdărie și deșeuri. Sf. Ioan Hrisostom spune că de când pământul a fost blestemat să dea spini și mărăcini întreaga zidire suferă din cauza lui Adam. Prin urmare, însuși omul este asediat de stricăciunea pe care el însuși la rândul lui o produce. Omul, cu păcatele lui, întinează natura cea fără de păcat. Aceasta până la urmă se rezbună asupra omului pentru lispa lui de credință, pentru îndrăzneala și învârtoșarea inimii lui. Cu toate acestea, deși sunt atâtea semne, omul este orbit de patimi, de ideea de profit, de câștig cât mai mare, de trândăvie, de interese materiale, de ură, de lipsa blândeții și a milei și a simțirii și nu poate înțelege suferința întregii făpturi, nu poate înțelege că însuși pământul este parte din trupul lui, este substanța cărnii lui. Atâta vreme cât el rănește acest pământ se rănește pe sine și în același timp este lipsit de evlavie pentru că același trup, aceeași carne a primit-o și Cuvântul lui Dumnezu ca să-l salveze pe el și întreaga zidire, „căci Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Ca să nu mai vorbim de păcatul lui Cain, de sângele fratelui vărsat în fiecare zi în atâtea războaie, crime, ucideri, pe care acum le vedem mediatizate tot mai mult,iar rezultatul este că sunt milioane de oameni care sunt mutilați, handicapați, chinuiți de dureri fizice și psihice.

În locul unei vieți îndumnezeite, omul duce o viață carnală, în imoralitate, în destrăbălare, într-o abundență absurdă de bunuri de consum, de plăceri, până la autodesființare prin narcotice, care acum s-au legalizat inclusiv la noi, prin modul pervertit și nenatural de viață. Prin toate acestea se mărește prăpastia dintre om și Dumnezeu și durerea fizică sporește necontenit.

Toate acestea vădesc starea de schizofrenia a omului de astăzi fără nici un Dumnezeu.

Sf. Vasile, acum 1600 de ani sintetiza toate acestea în câteva cuvinte: „Datorită acestor păcate, bolile au umplut cetățile și popoarele, și sterilitatea, lipsa de rodnicie a pământului și a oamenilor și a animalelor, care atrage după sine asupra fiecărei persoane: durere, boală, calamități naturale; toate aceste rele nu sunt de la Dumnezeu, pentru că Doctorul întotdeauna vindecă și îngrijește pe cel bolnav. El nu poate să aducă boala în trupul lui .

Se poate pune întrebarea: Ce a adus știința ,în general, și știința medicală ,în special, din punctul de vedere al împuținării suferinței? Pentru că încă din vechime știința medicală s-a tot perfecționat, a tot făcut cercetări, a acumulat experiență de-a lungul atâtor secole și milenii, încercând mereu să aline durerile omului. Astăzi, mai mult ca oricând, se fac cercetări intense și se fac descoperiri în fiecare zi, care ni se par absolut uimitoare care ne dau iluzia că vom scăpa în curând de orice suferință. Iată numai câteva exemple: ne gândim la ingineria genetică, la mijloacele și instrumentele chirurgicale, totul este computerizat, transplantul de organe, investigațiile imagistice etc. În ciuda acestor progrese, este evident pentru oricine, că în viața noastră și a semenilor noștri cu care venim zilnic în contact, suferința nu scade ci își arată chipul brăzdându-ne frunțile și întristându-ne fețele, încât ne întoarcem la psalmist și zicem odată cu el: „Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt;vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;și sufletul meu s-a tulburat foarte,…” Ps. 6,2-3. Acesta este singurul adevăr al permanenței durerii omenești în ciuda iluziilor omului și al nădejdii și al adevărului că numai mila lui Dumnezeu poate ajuta pe fiecare în toate vremurile să ne scape de suferință.

La fel apostolul Pavel ne spune în IICor. 12,7-9: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu bogăția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze da la mine; și mi-a zis: De-ajuns îți este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârșește! Așadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă întru slăbiciunile mele, pentru ca întru mine să locuiască puterea lui Hristos.”

Și apoi ce să mai zicem despre numeroasele chinuri suferite de martirii creștini care erau torturații în moduri inimaginabile și care în urma răbdării acestor chinuri au ajuns să se împărtășească de slava cea cerească care a trecut de la sufletul lor înflăcărat de credință și de dragoste pentru Dumnezeu asupra trupului care a devenit la rândul lui strălucitor, bine mirositor și neputrezit.

Și mai mult decât toți, modelul rămâne Iisus Hristos, cea dintâi și cea mai de preț jertfă. El este slujitorul aflat în suferință despre care vorbește Isaia, cel care nu avea nici chip, nici frumusețe din cauza durerii și chinului. Hristos Însuși a suferit de foame Mt 4,2, oboseală In 4,6, sete In 4,7, privațiune de somn Mc 4,38 și mai ales a avut parte de durerea fizică în cel mai dur chip imaginabil, după cum se știe pe cale medicală, cât de cumplită este durerea produsă de răstignire, în urma căreia apare sufocarea din neputința de a respira, setea grozavă, și acest chin desfigurează chipul omului încât nu mai poate fi recunoscut și produce oroare celui ce-l privește:”Așa cum mulți se vor mira de Tine-tot astfel chipul Tău lipsit va fi de slavă de la oameni și slava Ta lipsită va fi de cinste din partea fiilor oamenilor” Isaia 52,14; „Ci Îi era chipul nevrednic de cinstire și mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune;că fața Și-a întors-o;defăimat a fost, dar nu îmbrăcat în cinste.” 53,3. Această durere a sporit cu atât mai mult cu cât El era nevinovat și fără de păcat și a luat asupra trupului Lui durerea care se cuvenea celor păcătoși. Dar taina durerii se vădește deplin în înviere. După învierea lui Hristos, trupul Lui a devenit trup de slavă Filipeni 3,21, duhovnicesc ICor 15,44, lucru care ne face să avem nădejde că și trupurilor noastre, care sunt mădulare ale lui Hristos, sunt chemate să fie temple ale Duhului Sfânt și să se împărtășească din trupul Lui de slavă aici în chip tainic prin Sfânta Împărtășanie și apoi într-un chip strălucit și de neînchipuit în cuvinte Filipeni 3,21.

Prin urmare, în măsura în care suntem conștienți, prin suferință nimic nu se pierde ci dimpotrivă se transfigurează.

Iată câteva exemple din multitudinea de afecțiuni ale psihicului, cu precizarea că există o interconexiune între trup și suflet și orice afecțiune organică se răsfrânge asupra psihicului și orice tulburare psihică se răsfrânge asupra organismului. De exemplu: patima urii poate vătăma deopotrivă și sufletul și trupul. La nivel trupesc se produce o vasoconstricție(spasm) a arterelor inimii.

Motivele durerilor psihice sunt foarte multe iar psihoterapeuții sunt surprinși de mulțimea cazurilor. De fapt este știut că secolul XXI va fi un secol al bolilor psihice ce vor depăși în ceea ce privește rata de răspândire, toate celelalte boli. Aici se pune în discuție însăși criza civilizației occidentale. În primul rând lipsa culturii duhovnicești, a unor idealuri înalte, nobile, și a unor valori morale neclintite, suprasaturația de bunuri materiale, consumerismul, atât de mult răspândit și considerat drept criteriu al bunei stări, care, paradoxal, se asociază cu sărăcia absolută și cu zeci și sute de milioane de oameni care mor de foame din lispa unor minime condiții de trai. De aici în mod inerent egoismul, individualismul, urmărirea propriului interes, izolarea, singurătatea, lipsa de respect față de celălalt, lipsa de respect față de sine, ca să nu mai vorbim de răcirea iubirii care culminează cu pervertirea și abandonul tradiției și a modului tradițional de viață și a oricărei tradiții. Se adugă apoi nesiguranța zilei de mâine, dușmănia față de ceilalți, răutatea, invidia, ura, sentimente de răzbunare. Iadul sunt ceilalți.

Toate acestea vatămă în mod profund sufletul oamenilor și evident se răsfrâng asupra trupului. Lipsește nădejdea creștinească, răbdarea minții și a inimii. Traiul departe de Dumnezeu și o atitudine creștină, stresul, anexietatea, puțina credință, puținătatea de suflet, diversele abuzuri care încep încă din starea embrionară a fătului, duc la numeroase traume tulburări nervoase psihice. Cauzele bolilor psihice: decepțiile, calomniile, ipocrizia, umilința morală, toate acestea produc profunde suferințe ale psihicului. Foarte mulți psihiatri spun că principala cauză a nevrozelor și a maladiilor psihice este lipsa de religiozitate. A trăi fără Dumnezeu, ateismul, este cel mai scurt drum spre nebunie, ne spune Psalmistul.”Zis-a cel nebun întru inima lui: nu este Dumnezeu!”

Setea omului de astăzi pentru confort, distracție, o viață ușoară, fuga de durere și căutarea plăcerii îl înstrăinează pe om de propria lui natură.

Din aceste motive omul caută mijloace „miraculoase” de salvare adică pilule sedative, somnifere, anestezice, calmante, tehnici de relaxare și de anesteziere a durerii psihice, și bineînțeles, să nu mai vorbim de manifestările artistice, de muzica rock, satanism și toate celelalte care sunt în felul lor, încercările omului de a fugi de starea nefirească în extreme. Civilizația occidentală este evident bolnavă și psihiatrii sunt întru totul de acord cu asta, respingând pe cel mai mare Psihiatru, Iisus Hristos, și barca Lui care nu se va scufunda niciodată în potopul lumii acesteia.

Iată câteva exemple din viața de zi cu zi, binecunoscute nouă tuturor. Cine poate înțelege durerea psihică a unei soții credincioase și caste atunci când soțul o umilește moral și fizic? Cât și dintre frații noștrii cu sufletul bolnav și cu oasele uscate Proverbe 17,22. La fel câtă durere poate simți o mamă al cărei copil este înrobit destrăbălării narcoticelor, alcoolului, crimei? Sau părinți ai căror copii sunt rătăciți din punct de vedere spiritual sau chiar sunt fizic în închisori, internați psihiatric sau altfel de suferințe. Sau ca să nu mai vorbim de părinții care își îngroapă copii. Sau durerea sufletească unui soț sau a unei soții la moartea unuia dintre ei. Sau cine poate măsura durerea sufletească a unor copii nevinovați care sunt martori la certurile, violențele, divorțurile părinților lor. La care putem adăuga starea a sute de mii de copii a căror părinți de voie sau de nevoie pleacă prin țări străine și îi lasă de capul lor în țara noastră. La fel cine poate înțelege durerea unor părinți a căror copii sunt orbi, handicapați sau mutilați, sau durerea sufletească a unei soții al cărei soț pleacă la război, sau pe mare, sau este pilot de avion, sau cine poate înțelege pe profesorul conștiincios că osteneala lui nu aduce nici un fel de roade. Dar poate că cel mai mult și mai mult toate ar fi suportabile dacă ar exista o minimă iubire între cei care, cel puțin mărturisesc că sunt creștini. Cine poate spune cât de greu este pentru o tânără astăzi să-și păstreze fecioria și la câte ocări se expune într-un liceu sau într-un mediu universitar atunci când se știe acest lucru. Ca să nu mai vorbim cât de mare mucenicie este pentru o femeie, odată căsătorită, să-și împlinească vocația de mamă, să aibă atâția copii câți îi dă Dumnezeu. Și se mai pot adăuga și alte dureri sufletești care se pot subsuma Proverbe 12,25; 15,13 o inimă întristată și o inimă veselă, ce deosebire este între ele, și se încheie cu Isus Sirah 30,21. „Nu-ți lăsa sufletul pradă tristeții și nu te înnegura cu propriile gânduri.”și „Iubește-ți sufletul și alintă-ți inima, alungă-ți întristarea, căci întristarea pe mulți i-a ucis și-n ea nu-i nici un folos.”30,23.

Dar este important de menționat că durerea pain testează sufletul și din alte motive decât de cele până acum. Este vorba de conștientizarea păcatului, sau cum se mai zice: vederea păcatelor proprii care are rezultat o mare întristare a sufletului și o adâncă durere, dar această durere este una mântuitoare. Este însăși durerea care dă viață sufletului. Așadar, necazurile, întristările, durerile sufletești, se pot articula într-o simfonie ca a strigătului către Dumnezeu spre milă pentru mântuire. Necazurile și întristările inimii se transformă în plângere (cele șapte plânsuri ale Sf. Efrem Sirul), și aceste litanii ale sufletului au drept rezultat întoarcerea la Dumnezeu spre iertare (Ps. 12,1-2 „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit? Până când vei întoarce fața Ta de la mine? Până când voi pune gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea? ”). Necazurile uneori și le aduce omul singur din prostie și perversitate Ps.22,10; 36,20. De asemenea gelozia, bârfa, răutatea diverselor persoane produc o durere adâncă Ps. 3,1-2 „Mulți s-au ridicat împotriva mea, mulți zic sufletului meu : nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!”, Ps. 12,5 „Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina”. Psalmistul e plin de întristare și îi cere lui Dumnezeu scăpare Ps.16,13 ”Scoală-Te, Doamne, întâmpină-i pe ei și împiedică-i. Izbăvește sufletul meu de cel necredincios, cu sabia Ta.”.; Ps.107,13 „Dă-ne nouă ajutor, ca să ieșim din necaz, că deșartă este izbăvirea cea de la oameni.”

p.47 Ioan Hrisostom: A zis Hristos: „În lume necazuri veți avea” In 16,33 iar binecuvântatul Pavel a zis: „Și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” 2 Timotei 3,12. Aici el nu vorbește atât despre persecuțiile făcute de către oameni ci de cursele demonilor. Iov 7,1 zicea: Această viață pământească este o continuă încercare, un examen, o probare a omului. De ce ies cu inima slăbită și întristată în vremuri grele? Aceasta trebuie să fie o vreme de bucurie pentru noi, precum a zis Hristos,mărturisește Sfântul Ioan Hrisostom.

Sf. Ioan Hrisostom într-o epistolă către Olimpiada spune: „Doar de un singur lucru să ne tememe, Olimpiada. Doar de o singură ispită, și aceasta este ispita păcatului. Despre acest lucru eu nu am încetat niciodadă să vorbesc și să repet. Tot restul este basm, nălucire, chiar dacă tu ai în vedere complotul, dușmănia, ura, fățărnicia, blestemul, pâra, confiscarea de averi, exilul, bolile, întristările, necazurile, războiullumii întregi. Aceste lucruri sunt trecătoare, perisabile și ele nu pot să atingă decât trupul cel muritor și nu pot să facă nimic unui suflet treaz și atent. Din această pricină, prefericitul Pavel, dorind să arate deșertăciunea atât a celor plăcute cât și a necazurilor vieții acesteia, o spune într-un singur cuvânt 2 Cor. 4,16: Căci lucrurile care se văd sunt trecătoare. Prin urmare acestea sunt fără nici o valoare. Lucrurile de aici sunt ca un fel de vis, de nălucire, iluzorii. Necazurile acestei lumi aduc rătăcire și patimă în suflet, slăbirea credinței, lăcomie, slavă deșartă. Invidie, egoism și toate răutățile care înstrăinează mintea și corpul, sufletul și astfel îl separă pe om de comuniunea cu Dumnezeul iubirii și zice apostolul: dumnezeul lumii acesteia, adică Satana, a orbit mințile celor necredincioși 2Cor. 4,4.

Prin urmare, omul este târât prin răutăți, devine pătimaș și ajunge în necazuri și întristări, numai că aceste necazuri și întristări pentru lucrurile lumești neînsoțite de pocăință, care nu vin din vederea pcatului, nu am plată. Este o durere care duce la mai multă durere. De aceea trebuie să ne ferim de rău atât de diavol, care oferă cuțit celor care i se supun lui, și acest cuțit este mama celor șapte păcate.

Remarcabil este cuvântul Sf. Atanasie cel Mare deespre adevărata sursă a răului, care este diavolul și mai ales în ceea ce privește suferințele psihice: „Multe sunt meșteșugirile diavolului. Dacă el nu e în stare să strige sufletul prin sărăcie atunci îi aduce multă bogăție, dacă nu poate prin ocări și blesteme atunci îl înconjoară cu lingușiri și laude, este învins de cel sănătos atunci aduce boală trupului fiindcă n poate amăgi sufletul prin plăceri atunci îi face voința neputincioasă și orice inițiativă fără roadă. El aduce foarte grele boli ilnissis ca să slăbească dragostea către Dumnezeu, pentru că cei care se află în durere nu mai pot cu ușurință să iubească, și chiar dacă treupul eeste chinuit și ars de febră sau de sete incurabilă și dacă este un păcătos și pentru aceasta suferi toate, amintește-ți de judecata și osânda care te așteaptă, de focul cel veșnic și atunci nu-ți va slăbi inima în chinurile din prezent. Bucură-te fiindcă Domnul te-a cercetat și mulțumește-I Ps. 117,118 „Domnul m-a certat dar morții nu m-a dat”. Căci precum fierul prin foc așa se călește sufletul prin durere de otrava păcatului iar dacă te afli bolnav în timp ce te știi drept, atunci gândeștete că urmează să treci de la un lucru mare la unul și mai mare. Ești de aur atunci prin proba focului durerii te vei lămuri și vei străluci mai tare decât aurul. Dacă afli în trupul tău un înger al satanei, atunci bucură-te și vezi cu cine te-ai făcut asemenea. Ești chinuit de fierbințeli, ești certat și biciuit, zice Sf. Scriptură: Ps. 65,12 Noi am trecut prin apă și prin foc”. Asta înseamnă că s-a pregătit un loc de răcorire. L-ai primit pe cel dintâi cu sigurnață îl vei primi și pe cel de-al doilea. Când ești în suferință, amintește-ți de David care zice: Eu sunt sărac și sărman Ps. 39,17, tu vei ajunge desăvârșit prin cele trei: sărăcie, lipsă și durere. „Vezi smerenia mea și mă scoate, că legea Ta n-am uitat” Ps 118,153.

La Apocalipsă vedem de asemenea că satana este ucigașul care încercă să-i prindă pe cei nevinovați în temnița păcatului. Apoc 2,10. aceste întristări aduc dureri sufletești de neîndurat. Sf. Ioan Hrisostom zice: Satana se luptă împotriva noastră fără încetare „El este dușmanul care niciodată nu se schimbă față de om ci luptă fără odihnă și duce un război ascuns împotriva neamului omenesc”. Sf. Grigore de Nyssa zice că demonii, realmente, sunt chinuiți de ciudă și invidie când omul se îndreaptă spre virtute.

De asemenea lucrările satanei sunt capcanele, meșteșugirile, întristările, tentațiile, acestea aduc omului multe supărări, necazuri, greutăți și dureri sufletești. Diavolul ne trage spre păcate iar după ce ne amăgește ne trage spre deznădejde. De asemenea mari deficultăți apar atunci când omul vrea să se împărtășească. În astfel de cazuri se cuvine a ne ruga lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău. Pentru că diavolul nu numai că aduce tulburări fizice, zice Sf. Ioan Hrisostom, dar aduce mari necazuri și dureri sufletului, fapt care încununează pe cei răbdători. Suferința mentală este mai grea decât cea a trupului. Îndurarea necazurilor sufletești are preț mai mare decât îndurarea celei trupești dar cu condiția să fie duse cu bucurie, fără murmur și fără cârtire. Chiar dacă rănesc trupul, te biciuiesc dar rabzi cu vitejie dând slavă lui Dumnezeu primelti o mare răsplată. La fel, atunci când sufletul se luptă cu atacul diavolului vei primi mare răsplată. În astfel de situații arma sigură este rugăciunea neîntreruptă, așa cum ne învață sfinții părinți: Doamne Iisus Hristoase, împreunată cu semnul crucii, metanii Lc 26,41, chemându-I numele Lui cel sfânt sunt alungați demonii. Apostolul Iacob ne îndeamnă să ne împotrivim celui rău și el va fugi de noi Iacob 4,7 ; 2Petru 2,9. Să să știe că în orice dificultăți și necazuri prin care trece sufletul și trupul numai Hristos și Maica Sa și tainele Bisericii Sale sunt spre scăpare, mângâiere, spre întărire și însănătoșire. Sub crucea Domnului și în umbra ei simțim mângâiere și odihnă de toate necazurile trupului și sufletului. „Toate le pot întru El, Cel care mă întărește”, zice apostolul Pavel în Filipeni 4,13. Căci Domnul ne-a vestit mai dinainte: „În lume necazuri veți avea” In 16,33 și F.A. 14,22 „…prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu”.

7.2 Durerea spirituală, duhovnicească, durerea inimii

Această suferință nu este decât vederea păcatului și realizarea rupturii despărțirii de Dumnezeu. Aceasta se numește pocăință sau penitență în limba latină sau metanoia schimbarea minții cu părere de rău. Această durerea este o durere care aduce sănătate, vindecare și mângâierea sufletului rănit de păcat. Aduce seninătate lăuntrică și sfântă liniște sufletului. Ea curăță, împacă și răscumpără păcatele. Este mărturisirea sufletului păcătos..

Durerea spirituală nu este o percepție, ci o logică; nici conștiința călcării unei anume legi nu este un complex de vină, ci conștiința pierderii legăturii prezenței lui Dumnezeu, este durerea venită din suspinul pierderii comuniunii mântuitoare. De abia după această trezire a conștiinței, omul, dintr-un simplu individ biologic, ajunge să fie o conștiință, ajunge să fie o persoană. Din acest moment devine solidar cu cei aflați în suferință și înțelege durerea tuturor făpturilor în urma păcatului. Nu este o durerea lipsită de nădejde, ci o întristare bucuroasă. Este o reînoire a sulfetului îndurerat, o dulce plângere este izbăvirea de temnița păcatului, este, ceea ce spune psalmistul „Scoate din temniță sufletul meu” Ps.141,7 durerea duhovnicească este al doilea botez în apa lacrimilor, este „o repetare” a tainei botezului care ne întoarce la comuniunea cu Domnul. Dea abia după această durerea sufletul primește mângâiere de la Duhul Sfânt, care ne-a fost dat nouă prin Iisus Hristos după Învierea și Înălțarea Lui la cer. Aceste lacrimi care vin din durerea duhovnicească sunt de asemenea lacrimi duhovniceaști. Sunt semnul venirii Domnului în inimile noastre și această simțire se simte experimentează cu întreaga fiinșă în în orice moment al existenței care culminează cu transfigurarea inimii prin metanoia. Adică o inimă de piatră împietrită ajunge o inimă de carne, așa cum a fost făcută dintru început de Ziditorul.

Sfântul Ioan Scărarul descrie această stare și se minunează: „Mă gândesc la starea de pocăință și sunt plin de uimire. Cum se poate ca această stare să se numească necaz, cum se poate numi acest amestec între întristare și bucurie, ca și cum ai amesteca mierea cu ceara wax și cum putem spune cuiva despre aceste lucruri? Această întristare tânguire a inimii este un dar al Domnului și aduce o bucurie cu totul deosebită fiindcă Dumnezeu mângăie pe cel cu inima întristată și zdrobită. Acesta este un paradox. Spune Sf. Ioan Scărarul că abținerea îndepărtarea de rău este începutul pocăinței, iar începutul pocăinței este începutul mântuirii, iar începutul mântuirii stă în intențiile bune, iar intențiile bune ca să se împlinească au nevoie de osteneală multă, iar începutul ostenelii stau în lucrarea virtuților, iar începutul lucrării virtuților este floarea vieții duhovnicești și floarea virtuților este începutul lucrării duhovnicești, și lucrarea duhovnicească este fiica virtuților, spuen Ioan Scărarul. „Atunci când sufletul nostru, fără nici un fel de efort sau vreo lucrarea deosebită și numai din părerea noastră de rău se intristează și ochii izbucnesc în lacrimi, să ne grăbim atunci să prindem acest prilej de mântuire căci acest lucru înseamnă că ne-a cercetat Domnul fără să fi fost chemat de noi prin ceva deosebit, așa încât putem plânge și prin lacrimi putem șterge zapisul păcatelor noastre. Să păstrăm cât mai mult această stare mântuitoare, ca o lumină a ochilor tăi până găsește cărarea fiindcă acest lucru este mai mare decât orice ai putea să dobândești prin râvna ta personală și efortul tău.

Dar când sufletul nu simte această durere lăuntrică atunci este mort pentru binele și dragostea dumnezeiască. Cu cât sufletul cunoaște pe Dumnezeu Tatăl și este unit cu El, cu atât mai mult se întristează și se pocăiește. Necunoașterea lui Dumnezeu înăsprește inima, o împietrește. De aceea în vremea întristării duhovnicești, în vremea privegherii întru smerenie, în vremea cunoștinței slăbiciunii omenești și a te lăsa la voia milei lui Dumnezeu este necesar. Dacă mai păstrăm în inimă egoism, iubire de sine, mânie sau orice urmă de altă patimă care însoțește acestă întristare după Dumnezzeu, este cel mai sigur indiciu al lipsei conștiinței lui Dumnezeu, chiar dacă noi ne închipuim că suntem în stare de pocăință. Adevărata durere duhovnicescă este aceea care te duce la simțirea, la o cunoștere plină de simțire a lui Dumnezeu, Cel care înnoiește inima și schimbă întristarea în bucurie. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nu vom fi osândiți fraților la judecată pentru că nu am făcut minuni, sua pentru că nu am teologhisit, sau că nu am fost în contemplații duhovnicești, ci doar un singur lucru era în puterea noastră și nu l-am făcut: nu ne-am întristat de-a pururi pentru păcatele noastre.

Dar și în durere sunt felurite stări și există primejdia excesului. Dacă întristarea inimii este excesivă și se pierde seninătate și bucuria sufletului și încredea în mila părintească a lui Dumnezeu și se trăiește o stare de agonie, de panică, atunci această zbatere „ia sângele” pocăinței și îl amestecă cu apa îndoielii; este necesar pentru om să refuze și să se ferească de această stare de depresie, agonie, el trebuie să aibă o tărie interioară, o tărie a voinței și a credinței, nu o stare de deznădejde, care dăunează pocăinței mai mult decât moartea. Sf. Ioan Scărarul: „Precum este cu neputință ca morții să umble, la fel este cu neputință ca cel aflat în deznădejde să fie mântuit”, și de aici sinucigașii nu au parte de rugăciunile bisericii. Plânsul adevărat pentru păcat este adevărat, după cum spune evanghelia Lc 6,21 „Binecuvântat ești tu care plângi acum pentru că vei râde”. Dar cei care sunt întristați după chipul lumii sau felul lumeasc acești își aduce moarte sufetelor lor 2 Cor. 7,10. Acesta este necazul, ciuda, supărarea lui Iuda care a ajuns la disperare când și-a dat seama că l-a trădat pe Iisus. Mt. 27,3

Spune Sf. Ioan Scărarul: Descoperă-ți rănile la doctor. Nu te rușina să spui: Părinte, acestea sunt murdăriile sufletului meu, acestea sunt rănile mele, trândăvia mea le-a făcau și nimic altceva. Nimeni nu este pricinuitorul rănilor, nici om, nici diavol, nici trup, nici orice altceva ci numai lipsa mea de grijă. Iar în vremea când spui aceste lucruri să te pleci până la pământ și dacă poți să uzi picioarele doctorului duhovniceasc cu lacrimi, ca lui Hristos.

7.3 Terapia bolii spirituale prin mărturisirea durerii

Pacea minții și grija pentru suflet este deplină atunci când conștiința păcatului și mărturisirea păcate ne călăuzește spre părintele duhovnicesc. Părintele duhovnicesc este oiconomos, este un gospodar, este cel ce gestionează durerea spirituală. El este cel care are darul (gr. haris) și autoritate de a ierta. El are puterea de „a lega și dezlega”, această putere fiindu-i dată prin Domnul Iisus, prin Sfinții Apostoli. „Dacă tu vei ierta păcatele, iertate vor fi iar dacă le ții, ținute vor fi” In 20,22-23.

Recunoștem acest părinte duhovnicesc după bunăvoința lui, subțirimea duhovnicească, iubirea părintească, blândețea cu care ne întâmpină. Autoritatea lui nu vine de la funcția pe care o ocupă ci direct de la Dumnezeu. Acest om pentru a fi cu adevărat ce spune că este trebuie să fie el însuși născut din nou și să fi trecut prin toate etapele aceste nașteri din apă și din duh, el trebuie să aibă în primul rând darul de a se ruga, adică rugăciunea ocatră, intensă, trebuie să aibă darul cardiocrociei adică a cunoașterii inimii oamenilor și mai ales, darul deosebirii gândurilor și al duhurilor, ceea ce noi numim discernământ, și nu în ultimul rând, însușirea de a fi discret, adică de a nu divulga niciodată ceea ce află la spovedanie, fie prin vorbă fie prin atitudinea față de cel bolnav. De asemenea el trebuie să aibă și darul răbdării, al lacrimilor dar și darul bucuriei duhovnicești. Deci trebuie să fie răbdător, să cunoască întristarea duhovnicească dar și bucuria duhovnicească. Aici îl putem pune în paralel pe Sf. Siluan și pr. Teofil: unul cu darul lacrimilor și al plânsului, și celălalt cu darul bucuriei.

Acest om trebuie să fie o personalitate, ajunsă la maturitate, la „vârsta bărbatului desăvârșit”, plină de înțelepciune. Se înțelege că numai atunci când el va simți starea noastră și zdrobirea inimii noastre, atunci se va ocupa de noi și ne va adresa cuvânt de mântuire. Căci „mintea celor care umblă întru înțelepciune și pricepere este plină de dumnezeiască cunoaștere. Este foarte important acest lucru fiincă acești oameni nu primesc pe oricine, oricum, oricând. Comportamentul acestor oameni, doctori duhovnicești, trebuie înțeles ca fiind mai mult decât omenesc, ca fiind însăși prezența și manifestarea lui Dumnezeu fie că vorbește, fie că tace, fie că alt lucru face. Dacă noi, prin darul lui Dumnezeu, ajungem la un asemenea om bun, blând, simplu, pașnic, nobil, politicos, gingaș în purtarea cu noi, atunci lacrimile noastre se vor șterge, rănile noastre se vor vindeca, ne vom reveni din agonia în care am trăit, fiindcă mărturisirea va fi sincerî și fără vină. Dar dacă nu reușim să îl întâlnim, suntem pe calea care duce la rătăcire, pierzanie, depresii, la teamă de necunoscut și la un continuu sentiment de vină. Durerea noastră va spori, îndoielile și agonia vieții noastre de asemenea, și nu vom găsi odihnă și pace lăuntrică în nici un fel. Dar, între aceste două situații, este situația de mijloc în care suntem datori să căutăm, și pentru a-l găsi se cere o rugăciune fierbinte către Tatăl Ceresc, căci El singur ne poate călăuzi spre Sine.

Iată cum îl caracterizează Sf. Atanasie cel Mare pe duhovnicul desăvârșit, desigur, vorbind de Sf. Antonie: Era ca și cum Dumnezeu l-ar fi făcut doctor peste tot Egiptul, căci, cine era întristat și întâlnea pe Antonie și nu se întorcea bucuros? Cine se ducea plângându-și moartea și nu lăsa departe plângerea? Cine se ducea cu mânie și nu se întorcea cu prietenie? Care sărac și decăzut duhovnicește l-a auzit și l-a văzut și nu a disprețuit bogăția și nu s-a mângâiat pentru sărăcia lui? Care călugăr mai puțin atent a venit la el și nu s-a făcut veghetor? Care tânăr venind la munte să-l vadă pe Antonie nu s-a întors înapoi hotărât să se lepede de plăcere și să iubească cumpătarea? Cine, atunci când a fost ispitit de diavol și a venit la el nu și-a găsit odihnă? Și cine venind tulburat și ros de îndoieli nu și-a găsit pacea minții?

Acest dialog mântuitor între bolnavi și doctorul duhovnicesc prin mărturisire și prin arătarea bolii restaurează legătura slăbită cu Dumnezeu Tatăl și ne călăuzește spre adevărata izbăvire pentru că numai taina iertării păcatelor poate naște sănătate și aduce mângâiere. Toți cei care cred în Dumnezeu știu acest efect al tainei pocăinței și își desăvârșesc tratamentul trimițându-i pe pacienții lor la clinica bisericească a harului ca să fie deplini sănătoși și acest lucru se întâmplă pentru că zidirea lumii eeste înrădăcinată în jertfă și autoritatea iertării își are izvoul în Sângele cel scump care s-a vărsat pe creuce de Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel în acestă sfântă taină lucrează harul, iertarea și pogorământul. Prin pocăință și mărturisirea păcatelor credinciosul participă iarăși la moartea lui Hristos pe cruce și cunoște personal experiența biruinței lui Hristos asupra păcatului și morții, iar prin sfânta împărtășanie el ia parte la învierea Domnului și se ridică din moartea duhovnicească în care a căzut prin păcat.

Rugăciunea de iertare a păcatelor se referă la toate păcatele, atât cu voie cât și fără voie, cele în cuvânt, în faptă, cu știință și fără de știință, cele vrute și nevrute, cele din zi și cele din noapte, cele cu duhul și cu mintea toate sunt socotite a fi fapte ale inimii fără alte clasificări. De aceea iată de ce este nevoie de o adâncă înțelegere a durerii duhovnicești. Noi am lovit în Dumnezeu și în iubire și mila Lui prin păcat și de aceea trebuie să ne întoarcem ca niște cerșetori sărmani ca să fim iertați. Sf. Ioan Damaschinul zice că firea noastră bolnavă este vindecată prin leacul mântuirii și ajungem mai albi ca zăbada și ca lâna albă Isaia 1,18 „ Și chiar dacă păcatele voastre vor fi roșii ca focul, Eu ca zăpada le voi albi;iar de vor fi roșii ca purpura, ca lâna albă le voi face” Abia atunci întreaga noastră viață va ajunge să fie o continuă sărbătoare, cum spune Sf. Ioan Scărarul. Demonii înceracă adesea să ne facă să nu ne mărturisim, sau să ne spunem păcatele, ca și cum altcineva ne-ar fi făcut sau să dăm vina pe alții pentru păcatele noastre, iar Sf. Atanasie sfătuiește să nu fim dezamăgiți, să deznădăjduim: „Cel ce luptă împotriva patimilor șiv rea să fie încununat de Dumnezeu chiar de va cădea să nu își piardă curajul și să rămână căzut fără de nădejde, să se ridice din nou și să lupte până va primi cununa biruinței și tot așa până la ultima suflare de va cădea să se ridice din nou.”

7.4 Despre durerea morții

Moartea sau despărțirea sufletului de trup și durerea pe care moartea o aduce este până la urmă o taină. Nu poate fi analizată, descrisă cu mijloacele de exprimare obișnuite. Primul lucru pe care îl putem spune ți îl știm din Sf. Scriptură este că moartea nu vine de la Dumnezeu. Ea nu aparține ordinii creației lui Dumnezeu. Această durere ascuțită a morții vine în sufletul omului din cauza răului moral, vine de la păcat. Este rodul neascultării, al nesocotirii lui Dumnezeu și a voinței Lui de către om. Nu este nici normal nici natural ca omul să moară. Înțelepciunea lui Solomon 1,13-14 „Căci nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire, puterea morții nu domnește pe pământ…”. Iar în alt loc Înțelepciunea lui Solomon menționează: „ Da,Dumnezeu zidit-a pe om spre nestricare , făcându-i chip asemeni cu veșnicia Lui” 2, 23. Tot Solomon recunoaște 2,24 că moartea a venit în lume din invidia diavolului.

Asupra acestui subiect a scris remarcabil, Epifanie al Ciprului, în al său Panarion, unde încearcă să găsească un răspuns acestei probleme a morții greu de înțeles. „Căci moartea nu este nimic altceva decât separația sufletului de trup. Dumnezeu a adus moartea? Nu. Omul este o ființă cu voie liberă și cu capacitatea de a alege și de a-și comanda și de a-și urma propriile lui intenții. În momentul în care primind binele și porunca de la Dumnezeu să nu se atingă de pomul cunoașterii binelui și răului Gen. 2,16-17, el a cedat îndemnului diavolului și a mâncat, făcându-se vinovat de neascultare și a călcat porunca lui Dumnezeu, a căzut în lațul morții. Căci Dumnezeu nu a făcut răul și nici nu este pricina răului sau a morții. Ce putem spune? Invidia diavolului este mai tare decât Dumnezeu? Nu. Ar fi absurd. Desigur, diavolul nu poate fi mai presus de Dumneze. Ar fi o blasfemie să gândim sau să credem așa ceva. Dumnezeu este Dumnezeul iubirii și nu poate fi la originea răului. Moartea omului este propria lui pedeapsă îngăduită totuși de Dumnezeu din dragoste pentru omul căzut. Aici trebuie făcută o deosebire între moartea sufletului și moartea biologică. Cea din urmă există până la învierea de obște când moartea sufletului este biruită prin Iisus Hristos care a murit pentru noi și ne-a dăruit mântuirea plătind răscumpărarea prin sângele Său. Astfel viața noastră pe pămând are drept scop mântuirea sufletelor noastre. Așadar din punct de vedere creștin este secundară, nu înseamnă sfârșitul, este doar un eveniment în existența noastră veșnică. Moartea nu este un fenomen natural ci își are originea în pofta cea rea care odată cuibărită în mintea și sufletul omului îl trage spre păcat și păcatul naște moarte. Această dorință a cărnii este cea despre care vorbește Pavel în Romani 8,6. „ Căci dorința cărnii este moarte, dar dori nța Duhului este viață și pace.”

Înțelegem din cele de mai sus că moartea spirituală a precedat moartea biologică a trupului și taina vieții nu a mai fost lucrătoare în Adam și a fost înlocuită de taina morții. Moartea devine destinul comun al tuturor oamenilor, calea tuturor pe pământ Regi 2,2.

Viața în sens biologic pe care noi o dorim atât de mult este un bun trecător și nestatornic și fragil. Ce este de fapt această viață decât luptă pe viață și moarte împotriva păcatului și a morții din care întotdeauna moartea iese biruitoare. Dacă ne gândim chiar la încercările medicinei de a transplanta organe sau de a crea clone este ultimul strigăt al vieții biologice de care se agață omul lipsit de Dumnezeu având conștiința obscură că este mort spiritual și neștiind cum să-și mai găsească adevărata viață. El nu știe că tot omul trebuie să moară și după moarte urmează judecata, dar o simte Evrei 9,27. iar psalmistul zice: Ce om poate să trăiască și să nu vadă niciodată moartea? Cine poate să-și izbăvească sufletul din iad? Și cel tare și cel slab, și cel băgat și cel sărac, și regele și soldatul, și cel drept și păcătos, absolut toți sunt supuși morții.

Durerea produsă de moarte se manifestă prin suspine, strigăte, și multe lacrimi, printr-o cumplită întristare și disperare. Durerea morții este atât de tare și nesuferită încât aceste lacrimi sunt atât de amare încât dacă ar cădea pe pământul înverzit iarba ar arde și nu ar mai putea crește, dacă ar cădea într-un rău, răul ar seca, dacă ar cădea în mare vasele s-ar scufunda, și dacă le închid în inima mea curând am să te întâlnesc pe tine moarte. De asemenea durerea morții o găsim descrisă deplin în imnologia bisericii. Cele mai multe se referă la durerea Maicii Preacurate și a ucenicilor la moartea Mântuitorului (citate din prohod). De asemenea se poate vedea în icoanele care arată răstignirea și coborârea de pe cruce și îngroparea Domnului. În aceste reprezentări, durerea este foarte vizibilă și impresionantă pe chipurile celor prezenți. Durerea sufletească este prezentă peste tot nu numai pe chipurile oamenilor dar și pe chipurile îngerilor. La fel se întâmplă și la icoanele care arată îngroparea Maicii Domnului și a sfinților. Dar pe de altă parte în Sfânta Scriptură și în viețile sfinților, durerea trebuie ținută sub stăpânirea și nu trebuie să se manifeste ca la păgâni căci atunci există primejdia de a vătăma sufletele, de a cădea în deznădejde, și de aici în puterea unor duhuri necurate.

Sfinții părinți descriu durereile morții: Sf. Vasile: Cine poate să se împotrivească voii lui Dumnezeu? Să privim doar cele date nouă, să nu judecăm dreapta judecată a lui Dumnezeu, să nu cârtim în fața judecății lui Dumnezeu. Prin moartea celor dragi Dumnezeu pune la încercare iubirea noastră pentru El. Este momentul să avem răbdare și să ne numărăm printre martiri. Mama macabeilor a privit cum i-au fost uciși cei șapte copii fără să verse o lacrimă, ea a dat mulțumire lui Dumnezeu că s-au învrednicit copii de așa moarte și au dobândit laudă de la Dumnezeu și faimă printre oameni. Iar Sf. Grigore de Nyssa spune: „Noi toți ne gândim cum să prelungim nviața și să scăpăm de moarte. De ce este știința medicinei atât de cinstită printre oameni? Pentru că se crede că datorită ei, se poate căștiga lupta împotriva morții. De ce avem noi scuturi și platoșe, atâtea mijloace de apărare a trupului în război, fortificații, cetăți întărite, porți de fier, dacă nu de frica morții?

Prin urmare moartea este în mod natural, un lucru grozav pentru om și nu este ușor pentru cel care supraviețuiește să rămână neclintit atunci când prietenul său a plecat definitiv.

Cel mai semnificativ dintre ppărinți este Sf. Ioan Hrisostom care îngăduie jalea și întristarea la moarte dar recomandă prudență. „Dacă tu știi că acesta este adevărul adaug următoarele: dacă cineva își pierde singurul său fiu și-l duce la mormânt, poți să-i arăți lui mii de perle și nu-l vei mângâia în durerea lui. Totuși dacă-i vei aminti de rănile și încercările lui Iov poate vei reuși să-l mângâi, spunându-i: De ce te jeluiești, omule? Tu ți-ai pierdut singurul tău fiu, dar binecuvântatul Iov și-a pierdut toți copiii și a primit grele răni în carnea lui încât ședea gol în gunoi, el, care era între drepții lui Dumnezeu, el care s-a ferit să face cel mai mic rău și pentru dreptatea lui mărturisea însuși Dumnezeu. Dacă el a suferit acestea, ce poți să zici despre tine? Gândindu-ne la aceste lucruri trebuei să evităm spiritele căzute care ne atacă întristează lowspirits (în momentele de jale devi vulnerabil în fața duhurilor căzute care te pot prinde în disperare). De aceea Părinții recomandă prudență în suferință și măsură, nu pierderea controlului.

Singura calamitate care trebuie să ne ducă la disperare și nici aceasta, să ne facă să ne rupem inima de plâns, este de a face rău un lucru care să nu fie pe placul lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu te omoară nimeni, prin legea firii, vei îmbătrâni și vei muri și chiar dacă nus e întâmplă acuma și se va întâmpla după un timp, aceste lucruri sunt inevitabile. Fie ca ele să nu se întâmple dar nu mă mândresc cu cei care se tem de moarte și spunem: Dacă tu aștepți lucruri atât de mari după moarte încât nici ochiul omului nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, cum mai poți să plângi lucrurile acestei lumi și să fii trândav leneș și fără grijă? Și această spaimă în fața morții este rușinoasă pentru un creștin „Și i-a zis Iisus: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiat dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” In 11,25-26Acestea sunt cuvintele Mântuitorului către Marta. Cuvintele lui Hristos nu sunt simple povești, dar dacă ești creștin, crede-L pe Hristos. Iar dacă-L crezi pe Hristos, arată-ți credința prin fapte. Cum poți să-ți arăți credința prin fapte? Fără să pătimești atât de mult în fața morții, pentru că prin aceasta ne deosebim de necredincioși. Dar cei necredincioși au dreptate să se teamă de moarte pentru că ei nu au nădejdea învierii, dar tu mergând pe calea care duce spre mai bine și având nădejde, ce iertare poți avea dacă îți este teamă de moarte și nu ai curajul să crezi în înviere? Cum de ți-e teamă de moarte ca unui necredincios? (bocetele păgâne la moarte. A plânge vine de la a-ți bate pieptul…). Dar tu vei zice: Eu nu mă tem de moarte, nici că voi muri, ci că voi avea parte de o moarte rea, de asta îmi este frică. Poate vei fi decapitat, zice Sf. Ioan, dar și apostolii au fost decapitați, și Ștefan a murit într-un chin rău fiind ucis cu pietre, și martirii au murit rău, într-un mod de ocară după părerea lumii, … unii au murit prin foc, alții prin sabie, alții înecați în mare, alții izbiți de stânci, alții au fost mâncați de dinții fiarelor și așa au murit. Acest fel de moarte nu este o moarte rea. O moarte rea este să mori în păcat. Ascultă-l pe prooroc care zice: Moartea păcătosului este rea. El nu zice o moarte violentă este rea, cum sunt cele ale martirilor. El spune că moartea păcătoșilor este rea. Și încheie spunând: Așadar noi nu ne temem de gheenă și din această cauză nu ne temem de moarte. Noi ne închipuim groaznica stare din iad și de aceea noi ne temem de moarte în loc să ne temem de păcat.

Sf. Ioan: „Dacă ne-am gândi ce este moartea, nu am fi deloc înspăimântați. Ce este moartea? Este ca și cum ne-am dezbrăca de o haină. Căci precum hainele învelesc corpul, la fel corpul nostru îmbracă sufletul și acest trup, după un timp, trebuie despărțit de suflet prin moarte. Dar îl vom lua din nou, mult mai strălucitor în viitor. Deci ce este moartea? O liță pentru un timp, un somn ceva mai lung decât cel obișnuit. Dacă te temi de moarte atunci trebuie să te temi și de somn. Dacă tu simți durere și suferi pentru cei duși, atunci trebuie să suferi și pentru cei care bea și mănâncă fiindcă ei fac un lucru natural, cum este somnul și moartea. Așadar să nu simți întristare pentru lucrurile naturale și mai degrabă pentru intențiile rele care vin din inimă și din voia liberă. Nu pentru cel care moare trebuie să te jelești ci mai degrabă să-l jelești pe cel care pare viu dar trăiește în păcat. Vrei să spun o altă pricină pentru care noi ne temem de moarte? Pentru că nu trăim cu deplină conștiință și demnitate. Nu avem o conștiință bună. Dacă noi am trăi cum trebuie nici moartea, nici foamea, nici pierderea banilor, nici orice altceva nu ne-ar înspăimânta așadar, lasă jalea și lamentațiile la moarte. Mai bine plângeți păcatele tale ca să te poți lăsa de ele pentru că aceasta este rațiunea de a fi a întristării. Întristarea a fost lăsată nu pentru moarte, nici pentru pierderea banilor sau pentru alte lucruri, ci pentru a fi folosită împotriva păcatului. În loc să ne bucurăm pentru păcate să ne întristăm dacă facem vreun păcat. Și acum să vedem pe rând câteva din lucrurile care ni se întâmplă nouă și să începem cu blue or lowe spirits și să vedem ce câștig avem de la ele.

Să zicem că cineva și-a pierdut banii. Sigur, nu este o bucurie, ci o supărare dar acestă supărare nu poate repara paguba. Ți-ai îngropat propriul copil, da, ești rănit și suferi din cauza aceasta dar această suferință nu-l poate aduce înapoi la viață. Este cineva biciuit, lovit ocărât, este de plâns, dar ocara nu se poate îndepărta. Este cineva lovit de o boală grea, el cade în disperare, deznădejde, întristare dar aceastea nu-l vindecă de boală, ci mai degrabă o întorc spre mai rău. În toate aceste cazuri întristarea nu este de nici un folos.

Dar dacă cineva săvârșește vreun păcat, și îi pare rău, ce urmează, atunci păcatul este strivit de pocăință. De unde se vede acest lucru? De la cuvintele Domnului: zice Pavel că întristarea după Dumnezeu aduce pocăință și duce la mântuire 2 Cor.7,10.

Așadar, încheie Sf. Ioan Hrisostom, că moartea este doar un incident în viață, pentru omul al cărui suflet este nemuritor, pentru creștinul care crede în viața de dincolo de mormânt. Iar teama de moarte este pentru cei care nu au nădejde pentru că aceștia socotesc că moartea este sfârșitul a toate și că este o mmângâiere descărcare, gândind ei că astfel vor ocoli pedeapsa pentru că nu s-au pocăit în viață de păcatele lor.

Pentru Părinții Bisericii, din perspectivă ortodoxă, moartea este asemenea unui somn coimesis, o adormire, nu moarte în sensul tare al cuvântului.

Cugeta Sf. Epifanie al Ciprului: Mie mi se pare că Dumnezeu într-un anume fel a rânduit pentru noi moartea când a văzut că cea mai nobilă și slăvită zidire a Sa a fost rănită de către vicleniile și invidia diavolului. El nu a putut să o părăsească în păcat și în răutate fiind iubitor de oameni și plin de iubire, iar ca să nu rămână omul în veșnicie împreună cu păcatul, adică să înveșnicească răul și ocara lui, a desfăcut trupul său și l-a întors înapoi în pământ prin moarte ca printr-o „re-creație, re-zidire” toate păcatele care se lucraseră prin trup să fie risipite iar materia din care a fost făcut trupul să fie înnoită de aceea profetul Ieremia 18,36 zice: olarul care-și modelează oala.

8. Concluzii

Suferința, boala și moartea sunt urmări ale căderii omului din comuniunea cu Dumnezeu. Condiția firii omenești de după cădere este caracterizată scriptural prin „veșmintele de piele”. Ele conțin pe de o parte caracterul de „viață spre moarte” dat de căderea din har, pe de alta darul spre restabilire al iconomiei dumnezeiești. În lucrarea de față am dezvoltat liniile unei înțelegeri conjugate, din perspectivă duhovnicească și medicală, a cauzelor și remediilor bolilor. Modul de înțelegere a sensului bolii este legat în mod esențial de modul de a defini sănătatea, și tocmai de aceea definirea sănătății drept comuniune în dreapta credință cu Dumnezeu în Hristos și Duhul Sfânt are o importanță majoră pentru abordarea medicală creștină, dând sens spiritual și abordării medicale.

De aceea, după cum am arătat în argumentul introductiv, înțelegem prin terapie holistică îmbinarea dintre mijloacele care vizează trupul (tratament medical și chirurgical) și cele care au în vedere sufletul (botezul, mirungerea, sfânta euharistie, maslul…), insistând pe necesitatea de a nu se neglija nici una dintre ele. În perspectivă creștină, înțelegerea sensului suferinței este crucială pentru comuniunea cu Dumnezeu și aproapele, temeiul sănătății duhovnicești. De aceea, am dezvoltat relația dintre patimi, suferință și bolile psihice, pentru a sublinia necesitatea de a da un conținut spiritual acestor încercări prin care omul trece, și pe care Dumnezeu le îngăduie tocmai pentru schimbarea minții (metanoia) și refacerea dincolo de ele a legăturii cu Dumnezeu.

Valoarea iconomică a suferinței reiese din privirea acesteia ca pocăință, ispășire și canon, ca încercare și pentru sporirea sfințeniei. Terapia persoanei umane trebuie așadar să includă angajamentul radical spre purificare și alipirea de Trupul lui Hristos, Biserica, unde omul se împartășește din energiile necreate ale lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, cu Duhul Sfănt. Îndumnezeirea omului se realizeaza numai în biserica și nu inafara ei, iar după cum am amintit sănătatea omului, în intreaga sa structura, inseamna comuniune cu Dumnezeu și creația Sa. Vindecarea prin Sfintele Taine este deci baza de la care lucrarea medicală trebuie să plece și să-și exercite discernământul, în orizontul învierii.

Probleme grave precum eutanasia nu pot fi soluționate decât având o înțelegere duhovnicească asupra morții, ca hotar de trecere spre veșnicia întâlnirii cu Dumnezeu, căci Hristos a biruit moartea prin moartea Sa pe cruce și prin Învierea Sa, dăruind viață celor din morminte.

Urmând dezvoltările lui Georgia Cunavi, am prezentat manifestarea durerii pe cele trei dimensiuni: trupească, sufletească și duhovnicească. Încercările de a elimina sau refula suferința conduc la probleme tot mai mari. Aceasta pentru că esențială este starea duhovnicească, ce nu se poate îmbunătăți fără apelul la milostivirea lui Dumnezeu, pentru că omul nu se poate vindeca singur, în forul său intim. De aceea, după cum am arătat, durerea fizică trebuie înțeleasă totodată cu durerea spirituală, duhovnicească, durerea inimii, durerea morții, în spiritul Evangheliei și al Duhului Sfânt prezent și lucrător în Biserică.

Am înfățișat legat de aceasta diverse moduri de înțelegere a bolii, ca stare rezultată din despărțirea de Dumnezeu, ca manifestare a răului, ca imbold de regăsire a sensului vieții, ca încercare, ca dar, ca ispită, ca un prilej de a da mărturie. Menținerea sănătății este în această perspectivă o îndatorire duhovnicească ce nu se reduce la o abordare redusă la efectele biologice. Mai mult, creștinul are răspundere și față de sănătatea aproapelui său.

Privind omul ca ființă spirituală cu menire de împlinire în veșnicie, viețuind în taina crucii și învierii, demersul terapeutic creștin este dator să exercite o critică duhovnicească a tuturor dezvoltărilor științei și tehnicii medicale ce nesocotesc sensul vieții (d. ex. avortul, eutanasia, manipulările genetice etc.). Numai așa demersul medical va putea fi purtat cu o atitudine liturghisitoare, absolut necesară pentru valorizarea sa în direcția mântuirii omului întreg, trup și suflet, în comuniune cu Dumnezeu și cu creația.

BIBLIOGRAFIE :

The orthodox study bible, New Testament and Psalms, New King James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville , Tennessee,S.U.A.,1993

Sfanta Scriptura, Editie Jubiliara a Sfantului Sinod, Tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti,2001

3. Noul Testament cu Psalmii, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti 2006

Studii, articole, lucrari

Dmitri Avdeev, Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe. București: Editura Cartea Ortodoxă. 2007

Dmitri Avdeev, Depresia ca patimă și ca boală. București: Editura Cartea Ortodoxă. 2005.

Filotei Pharos, Ο ΜΥΘΟΣ ΤΗΣ ΨΥΧΙΚΙΣ ΝΟΣΥΟ(4 ed.). Athena: Editura Armos. 2001.

Idem, Manual de Iubire. Firea Dragostei, Ed. Egumenița,Athena 2001

Idem, Înstrăinarea Ethosului Creștin, Ed. Platytera, București, 2004,

Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la statui, trad.de pr.prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2007;

Idem, Omilii la Facere, vol.I, Omilia XVI, trad. de pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2003

Idem, Cuvioasa Olimpiada diaconița, O viață-o prietenie-o corespondență, ediție îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997

Sf. Grigorie cel M are(Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad.Pr.prof. dr.Alexandru Moisiu, editura Centrului metropolitan Sibiu, 1987

Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, trad.de pr.prof. D.Staniloae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2006;

Arhiep. Hrisostom de Etna Elemente de psihologie pastorală ortodoxă. Galați: Editura BunaVestire.

Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. București: Editura Sofia. 2001.

Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletuluiîn tradiția ortodoxă. București: Editura Sofia. 2007

Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferinta omului, trad. de Marinela Bojin, editura Sofia, Bucuresti 2008

Idem, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, editia a III a, editura Sofia, Bucuresti 2001

Idem, Crestinul in fata bolii, suferintei si mortii, trad. de Marinela Bojin, editura Sofia,Bucuresti 2004

Idem, Terapeutica bolilor mintale, trad de marinela Bojin, editura Sofia, Bucuresti 2008

Idem, Teologia bolii, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de pr.prof. D Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucuresti 2005

Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad de pr prof D Fecioru, editura Sofia, Bucuresti 2004

Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze baptismale, trad de pr Marcel Hanches, editura Oastea Domnului, Sibiu 2003

Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol I, II si III, editia a III a, E.I.B.M. al B.O.R, Bucuresti 2003

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987

H. Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele Bioeticii creștine. Perspectiva Ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2005

Pr. Teofil Brașoveanu, Puterea Dragostei, Ed. Platytera, Bucuresti 2008

Christos Yannaras, Abecedar al credintei, editura Bizantina, Bucuresti, 1997

Ierom. Ilarion de Sarov, Mângâieri Duhovnicești, Ed. Platytera, București, 2004

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei Vestiri, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000

Pr. Amédée, Dominique Megglé, Monahul și Psihiatrul, ed. Christiana, București 2003

Stanley Samuel Harakas, Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition, Reprint Edition 1996, Light and Life Publishing Company, Minneapolis, Minessota

Actele Martirice, PSB 11, trad. de pr. prof. Ioan Rămureanu, E.I.B.M.al B.O.R., București, 1982

K. V. Zorin, De ce sufera copiii, editura Cartea Ortodoxă, București, 2006

Idem, Genele si cele sapte pacate capitale, trad de Eugeniu Rogoti, editura Cartea Ortodoxa, Bucuresti 2006

Corinne Deskelkamp-Hayes, Eutanasia – Recente evoluții legale, Revista Sinapsa 2/2008, p. 119.

Vietile Sfinților pe luna ianuarie,dupa editia din 1901-1911,editia a doua,editura Episcopiei Romanului, 2001

Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002

Molitfelnic, ediția a 2-a, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1998

Protos.Nicodim Mandita, Calea sufletelor în veșnicie,vol.I, editura Agapis, Bucuresti, 2003

Andrew Louth, Sfințenie și Vederea lui Dumnezeu, în Revista Sinapsa, nr. 2/ 2008, p. 94

Γεωργίας Kουναδη, Παναγία χαί Έχχλησία, 2nd ed.,Apostoliki Diakonia, Athens, 1989

Georgia P.Kounavi, The pain an Orthodox Scriptural and Patristic Approach, translated by Rev. Constantine J.Andrews, Apostoliki Diakonia, First edition, Athens 2001

Archim. Vassillos Bakoyannis, Suffering and Salvation, 3rd English edition, Tabor Press, Greece, 2002

Archim. Seraphim Papakostas, For the Hours of Pain, second edition, by Zoe, Athens, Greece, 1998