Timotei Si Tit Modele ale Pastoratiei Crestine
CUPRINS
PREFAȚĂ
Epistola întâi către Timotei face parte împreună cu Epistola a doua către Timotei și Epistola către Tit, din grupul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel cunoscut sub numele de Epistole Pastorale.Numele de Epistole Pastorale este acceptat azi pretutindeni și de către toți teologii și el trebuie păstrat nu numai că el este deosebit de semnificativ pentru conținutul epistolelor dar și pentru că facilitează și enunță în mod concis enunțul teologic și exagetic.
Chiar dacă numele de Epistole Pastorale nu sa aplicat celor trei scrieri pauline amintite decât în secolul al XVIII-lea trebuie subliniat că din cele mai vechi timpuri sa recunoscut în mod unanimcaracterul de scrieri de orientală pastorală și misionară celor două Epistole către Timotei și Epistolei către Tit
Sfântul Ioan Hrisostom arată că Sfântul Apostol Pavel trimite Epistole numai lui Timotei și Tit „fiindcă numai acestora li se încredințaseră Biserici spre păstorire pe când pe ceilalți încă îi purta cu el”. Același sfânt părinte face o subliniere importantă în legătură cu scrierea primei Epistole către Timotei. „De ce oare a trimis Epistola ucenicului rânduit spre a învăța pe alții?Nu trebuia ca mai întâi el să fie desăvârșit și apoi trimis?Dar el avea nevoie de învățătură , dar nu din cea necesară ucenicilor ci din cea cuvenită dascălilor. De aceea vezi cum în întreaga Epistolă I se arată învățătura dascălului”
Pentru că îi încredințase lui Timotei grija Bisericii din Asia Sfântul Apostol Pavel, cum spune Teodoret al Cirului îi și trimite acestuia Epistola spre al îndruma privind rânduiala care trebuie să existe în Biserică și lucrarea misionar-pastorală a membrilor ierarhiei bisericești precum și a celorlalte categorii de credincioși.
Cele trei Epistole sunt parte integrantă a corpusu-lui paulin adăugând celelalte scrieri ale Apostolului neamurilor tocmai ceea ce se cuvenea să fie completat și anume liniile și trăsăturile esențiale ale slujirii preoțești din Bisericile încredințate de Apostolul întemeietor primilor episcopi ai Bisericilor locale instruindu-ne , în același timp , asupra procesului atât de important și complex al succesiunii apostolice.
Trebuie subliniat două din trăsăturile caracteristice ale Epistolelor Pastorale și anume exactitatea și claritatea expunerii. Deșii scrise lui Timotei și Tit, doi din vechii și încercații săi ucenici și colaboratori, Sfântul Apostol Pavel își formulează, în așa fel îndrumările și își astfel planul Epistolelor încât orice cititor inclusiv cel de astăzi, ajunge să înțeleagă și să rețină cu exactitate substanța mesajului acestor scrieri pauline.
Precizând lui Timotei : îți scriu acestea „să știi cum trebuie să se comporte (toți membrii Bisericii) în casa lui Dumnezeu care este Biserica lui Dumnezeu cel viu, stâlp și temelie a adevărului”(3,15) Apostolul neamurilor nu lasă loc de nici un dubiu asupra slujirii episcopale a lui Timotei în Biserica Efesului și asupra motivării primei Epistole pe care i-o adresează. Rămâne nesemnificativ faptul că, în mod normal, Sfântul Apostol Pavel nu atribuie lui Timotei titlul de episcop deoarece, pentru autorul Epistolei este cu mult mai important să fie arătate atribuțiile și lucrarea unui episcop decât titlul lui care rămâne, oricum, în sine, un lucru nobil și bun.
Epistolele pastorale sunt documente prin care sunt definite treptele ierarhiei bisericești, funcțiile episcopului în Biserică dintr-o regiune sau dintr-o cetate condițiile primirii bunilor creștin la hirotonie. Prezintă așezarea în mod public și oficial a lui Timotei și Tit după hirotonia lor în cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericești, ca episcop în bisericile din Efes și respectiv Creta. Epistolele Pastorale reprezintă cu mult mai mult decât un simplu adaos la îndrumările cunoscute lui Timotei și Tit din predica sau instrucțiunile Apostolului neamurilor. Aceste epistole sunt o carte a membrilor ierarhiei bisericești, un statut al slujitorilor bisericești cum se exprimă în mod fericit Tertulian.
Când Sfântul Apostol Pavel stabilește condițiile de admitere a creștinilor la hirotonie el se gândește a întreaga existență a bisericii până la sfârșitul veacurilor, deoarece biserica nu poate fi lipsită nici un moment de episcopi, preoți, și diaconi hirotoniți. Biserica aparține Dumnezeului celui viu și deci ea nu poate fi supusă pieirii sau dispariției. În această perspectivă a existenței veșnice a Bisericii se definește și rostul ei de stâlp și temelie a adevărului.(3,15;)
Întreaga activitate a ierarhiei bisericești are ca termen final, dar mai ales ca termen e apreciere definitivă, Parusia Domnului și Judecata obștească.
CAPITOLUL I.
PREOȚIA DUPĂ VECHIUL TESTAMENT
Din studiile făcute asupra religiilor lumii s-a constatat că nici o religie nu a existat fără preoție, adică fără persoane destinate a sluji ca intermediari între credincioși și divinitate.1 Sentimentul dependenței de o putere supranaturală justifică existența preoției și prerogativele ei speciale.2
În religiile vechilor popoare preoții pe lingă funcțiile și puterile sacramentale erau și reprezentanții culturii și ai științei vremi lor deci o categorie socială deosebită de restul oamenilor.3 Misiunea lor esențială și originara in toate religiile a fost aceea de a crea și întreține legături între divinitatea adorată și credincioși prin îndeplinirea ceremoniilor și a riturilor religioase. Din acest motiv preoți sau bucurat de respect și cinstire în toate religiile și în toate vremurile. Ei au avut nu numai drepturi și privilegii ci și obligații morale culturale și spirituale, care izvorau din misiunea și calitatea lor de reprezentanți ai religiei și ai științei vremii sacre sau profane.4
În limba ebraică noțiunea de preoție este exprimată prin termenul „kechuna” care înseamnă reprezentant al cuiva, înlocuitor al cuiva ,slujitor sau preot. Cuvântul „kechuna” derivă de la verbul „kochan” și este redat în vulgata prin „sacerdoțium” având atât sensul de preoție ca slujire adusă lui Dumnezeu cât și de preoțime sau membru al clerului.
Slujirea preoțeasca este redata în limba ebraică prin cuvântul „aboda” termen folosit și pentru slujirea idolatră (Iesire. 3,12) cât și prin „parat” termen folosit în mod exclusiv și constant pentru slujirea adusă lui Iahve5
Preoții constituie o a doua treaptă a sacerdoțiului Vechiului Testament. Ei sunt menționați în Sfânta Scriptura cu denumiri ca fii lui Aaron (Levitic. 2,2; 20,1; 3,2,13; Numeri. 3,3; II Corinteni. 13,9; 26,18;) casa lui Aaron (Psalmi. 115,10; 118,3;) preoți leviți (Deuteronom. 17,9; 9,18;) preoți dintre leviți (Deuteronom. 24,8; 27,9;), preoți leviți adică cei ce se trag din seminția lui Levi și se deosebesc de preoți neleviți care aduceau sacrificii pe altar particular fără sa se tragă din seminția lui Levi.6
Existența preoțiri la evrei înainte de Moise este afirmată de scrierile Vechiului Testament dar nu ca o instituție organizată și permanentă. Astfel slujirea preoțească anterioara preoției levitice a fost împlinită prin aducerea de jertfe de către persoane ca Abel și Cain (Facere. 8,10;) și în general de capul familiei și de întâi născuți de sex bărbătesc. După legea mozaică tot cel întâi născut trebuia să fie închinat slujirii la templu ca o recunoaștere față de Iahve care a salvat pe cei întâi născuți la eliberarea din robia Egiptului.7
Același lucru îl evidențiază și Fericitul Ieronim când scrie: „Exista o tradiție după care cei întâi născuți ai evreilor au funcționat ca preoți și au avut veșmânt preoțesc cu care îmbrăcați aduceau sacrificii înainte ca Aaron sa fi fost ales preot.”8
Pornind de la aceste constatări putem spune că înainte de Moise fiecare avea dreptul de a duce lui Dumnezeu sacrificii. Mai cu seamă ,fiecare cap de familie exercita cele ale preoției ,invoca numele lui Dumnezeu, (Geneză. 12,8; 13,4; 26,25; 33,20;) aducea sacrificii (Geneză. 12,7;) împărtășea binecuvântare (Geneză. 9,25-27;) săvârșea circumciziunea (Geneză. 17.23;)
Multe din aceste acte și pe lângă ele și altele, au continuat să fie săvârșite de către capul familiei și după instituirea preoției mozaice ,,așa era de exemplu înjunghierea mielului pascal pe care după lege, trebuia să o îndeplinească fiecare cap de familie (Ieșire. 12,3;).9
În Pentateuh Moise arată ca tot poporul evreu avea misiunea specială de a păstra credința monoteista și făgăduințele mesianice. Fiecărui israelit i se împărtășeau prerogativele unei preoții generale universale preoție fără slujire sacramentală.
Pe lângă aceste forme de preoție, Vechiul Testament mai vorbește și de o preoție existentă în afara poporului evreu. Pe vremea patriarhului Avraam reprezentantul acesteia a fost Melchisedec e a fost în același timp și rege al Salemului. Aceasta a fost o preoție deosebită de cea a capilor de familie din sânul poporului evreu dar jertfa pe care a aduso-o Melchisedec a constat din pâine și vin. Moise spune despre el că era preot al Dumnezeului celui Prea Înalt și menționează ca Avraam i sa închinat ,a primit binecuvântare de la el și ia adus zeciuiala din toate ale sale (Facere. 3,19-20;) Deși preoția lui Melchisedec a fost tipul preoției Mântuitorului Hristos ia nu a influențat cu nimic preoția instituita prin Legea mozaică.
Preoția premozaică neavând pecetea instituirii divine, cu vremea nu a mai corespuns voi lui Dumnezeu cerințelor poporului astfel că prin Moise Dumnezeu a ales o singură seminție ,seminția lui Levi ,care sa dovedit plină de zel în păstrarea credinței monoteiste și în respingerea idolatriei „Iată Eu am luat din fii lui Israel pe Leviți în locul tuturor întâilor născuți ,în locul tuturor celor ce se nasc întâi în Israel și aceia vor fi în locul acestora”.10
Motivul pentru care a fost aleasă seminția lui Levi și nu o alta dintre cele douăsprezece nu este bine cunoscut. Se poate spune că așa a fost voia lui Dumnezeu ca această seminție să împlinească o astfel de misiune.
Pentru a înlătura orice dubiu in privința dreptului Leviților la exercitarea misiuni preoțești, Dumnezeu a confirmat alegerea pe care a făcut-o prin minunea înverzirii toiagului lui Aaron ,în împrejurarea în care toiegele tuturor celor doisprezece seminții au fost depuse din dispoziția lui Moise în Cortul Sfânt.
Preoții leviți au ocupat un loc aparte în sânul poporului Israel. Importanța misiunii lor o arata Moise prin cuvintele pe care le-a rostit către Core, care se răzvrătise împotriva lui Aaron. „Mâine dimineață, spune el ,va arăta Domnul pe acela care este al Lui, care este sfânt și pe care îl va lăsa să se aproprie de El” (Numeri. 16,5;)
Preoția Vechiului Testament era organizată în trei trepte care corespundeau împărțirii Cortului Sfânt : Sfânta Sfintelor , Sfânta și curtea cortului. Arhiereul singur avea dreptul de a intra în Sfânta Sfintelor o singură data pe an.Preoți puteau intra numai în sfânta și în curtea cortului. Leviți aveau acces numai în curtea sfântului locaș stând în ajutorul preoților.11
Nu toți cei din seminția leviților puteau deveni preoți ci doar cei din familia lui Aaron și cei care îndeplineau anumite condiții morale,intelectual și fizice.12 Legea cerea preoților în primul rând o credința puternica,în caz contrar ei erau îndepărtați de la serviciul preoției ca necorespunzători și erau retrogradați la treapta de simpli leviți adică de ajutători ai preoților și de servitori ai templului. Credința în prezența lui Dumnezeu în locașul de cult impunea slujitorilor altarului, curăție sufletească și trupească. Cei lipsiți de integritate corporala erau excluși de la serviciul divin dar nu și de la privilegiile și beneficiile preoților. Numai întrunind aceste condiții preoții aveau dreptul să se apropie de altar și sa aducă jertfe celui care trona în Sfânta Sfintelor.13 Cei din alte seminții nu puteau săvârși acte de cult la templu iar cei ce sau împotrivit alegerii familiei lui Aaron au fost pedepsiți cu moartea.
Aaron și fii săi au fost introduși în slujba preoției printr-o sfințire solemnă. Ritualul consacrării și ungerii acestora în funcție de preoți este relatat în Levitic iar actul consacrărilor a fost săvârșit de Moise în urma poruncii primite de la Dumnezeu. (Levitic. 8,1;)
Ceremonia sfințirii are loc în Cortul Sfânt în prezenta întregii comunități a lui Israel. (Levitic. 8,3-4;).Ceremonia propriu-zisa a consacrării membrilor familiei lui Aaron în slujba preoției a constat în ungerea cu untdelemn și spălarea corpului cu apă curată și îmbrăcarea în vesminte preoțești de către Moise (Levitic. 8,12;) ungere prin care Aaron și familia lui au primit dreptul de a săvârși cele Sfinte adică de a fi preoți. Ceremonialul ungerii este pecetluit printr-o întreită jertfă sângeroasă: un taur și doi berbeci fără defecte la care sau adăugat ofrandele de grâu și untdelemn.14 Taurul a fost adus înaintea jertfelnicului iar Aaron și fii săi și-au pus mâinile pe capul animalului mărturisindu-si păcatele. După aceasta Moise a înjunghiat taurul și a uns cu sânge coarnele jertfelnicului, iar restul sângelui la vărsat la baza jertfelnicului. Aluat apoi grăsime de pe intestine, bobul mare al ficatului și rinichi cu grăsimea lor pe care le-a ars pe jertfelnic. Pielea, carnea și resturile au fost arse in afară de tabără deoarece preoții nu aveau voie sa mănânce nimic din victima ce sa sacrificat pentru păcatele lor. A urmat apoi sacrificarea berbecilor,primul berbec asupra capului căruia si-a pus mâinile, Aaron și fii săi a adus ca ardere de tot pe altar ca semn că preoții se predau cu totul lui Dumnezeu și misiuni pe care tocmai urmează să o înceapă. Ungerea cu mir reprezintă împărtășirea harului sau puterii dumnezeiești care luminează și întărește sufletul și trupul. Prin ungere cu sângele victimei li se sfințeau preoților toate organele:urechea-pentru ca totdeauna sa asculte legea lui Dumnezeu; mâna de-apururi sa lucreze cele bune neabătut în căile Domnului.
Ceremonialul sfințirii preoților a avut însemnătatea lui simbolica. Spălarea preoților înainte de consacrare a simbolizat curățarea sufletului de păcate, iar îmbrăcarea cu veșminte preoțești și ungerea cu untdelemn sfințit împărtășirea Duhului lui Dumnezeu. (ruaeh-Iahve)15
Inaugurarea preoției lui Aaron și a fiilor lui are loc în a opta zi după ungere când aceștia aduc jertfe de ispășire și de mulțumire pentru ei și pentru popor și când Aaron ca mare preot, binecuvântează poporul. Alegerea lui Aaron și a fiilor lui în treapta preoției este consfințita de către Dumnezeu și în chip vizibil și prin focul care sa pogorât din cer și a ars jertfele aduse pe altar. (Levitic. 8,22-24;)
Întâietatea misiuni preoțești a fost deținută de mai marele preoților (hokkochen; hoggodol) sau arhiereu, conducător și supraveghetor peste canoniți și leviți cu îndatorirea specifică de a aduce jertfe de împăcare cu Dumnezeu la ziua împăcării. De asemenea marele preot consulta in numele întregului popor voia lui Dumnezeu prin sorții sfinți „Urim” și „Tummim”.
Întrucât slujeau la templu și nu se puteau ocupa și de mijloacele de trai, Lege a statornicit ca preoți să primească zeciuială de la popor și anumite părți de la jertfe părți care nu se ardeau pe altar.
Preoția a devenit de acum înainte o instituție bine organizată în special la templu de la Ierusalim care, ca și Cortul Sfânt este centrul religios al poporului lui Israel. Preoția Vechiului Testament n-a fost exercitată decât de preoți anume consacrați (sfințiți) în acest scop. Cu toate că uneori regii lui Israel au adus jertfe totuși nu le-au adus în calitate de preoți. Deci preoția mozaică a fost o instituție cu o misiune specială prin mandatul primit de Moise de la Dumnezeu.16
1.1. Preoția ca slujire față de Dumnezeu și față de aproapele
În Levitic (6-10) și Numeri (17-18)Moise formulează și reglementează drepturile materiale și obligațiile sacramentale ale preoților și leviților. Profetul accentuează mai ales faptul că preotul ca săvârșitor al cultului și slujitor al lui Dumnezeu este un factor indispensabil în viata religioasă a poporului. (Levitic. 6,7;)17
Denumirea de „slujitor al lui Dumnezeu” în Sfânta Scriptură este un titlu de cinste; Iahve numește „slujitorul meu” pe cel care îl chemă să împlinească Voia Sa. Titlul de „slujitor al lui Dumnezeu” este dat oamenilor care au avut o misiune specială la poporul ales cum este cazul lui Moise ,mijlocitor al legământului. (Ieșire. 14,31; Deuteronom. 34,5;) sau al lui David (IIRegi. 7,8;). Acest titlu este atribuit patriarhilor: Avraam (Facere. 26,24;), Isac (Facere. 26,14;) , Iacob (Iesire. 32,13;) sau lui Iosua care conduce poporul în pământul făgăduinței (Iosua. 24,25;). Dar adevărata slujire față de Dumnezeu trebuie adusă de întregul popor după cuvintele: ”Să te temi de Domnul Dumnezeul tău și numai lui să-i slujești…”(Deuteronom. 6,13;) Această slujire trebuie să se manifeste prin păstrarea credinței, săvârșirea ceremoniilor de cult și printr-o trăire conformă cu Legea. Esența slujiri față de Dumnezeu este expusă in porunca rostită de Moise: ”Domnului Dumnezeului vostru să-i urmați și de El sa vă temeți și să păziți poruncile Lui și glasul Lui să-L ascultați; Lui să-i slujiți și de El să vă lipiți” (Deuteronom. 13,4;)18 A sluji lui Dumnezeu înseamnă mai întâi a împlini poruncile divine și a-L adora prin aducerea de jertfe ,mijloace prin care se asigură întreținerea cultului la templu. Aducerea jertfelor sângeroase la templu, pentru ispășirea fărădelegilor confirmă faptul că omul se căiește pentru faptele sale care îl separă de Dumnezeu că păcatele îl fac culpabil de moarte și își pierde sănătatea trupească. Originea jertfelor sunt în natura omului creat de Dumnezeu și ele sunt specifice omului singura creatură a lumii văzute care este conștientă că depinde de Divinitate.
Preoția ca slujire își are temeiul în legământul încheiat între Dumnezeu și seminția lui Levi, legământ prin care Dumnezeu asigură leviților și urmașilor lor condițiile necesare unei vieți de bunăstare, liniște și fericire deoarece această semnificație a „arătat râvna pentru Dumnezeu” (Numeri. 2513;). Din acest legământ decurg obligațiile preoților și leviților de a asculta și a se teme de Iahve (Mal. 2,5;) deci o atitudine permanentă de ascultare de cinstire și de dragoste față de El. Preoților le revine obligația de a păstra cu sfințenie acest legământ,împlinind rânduielile de cult stabilite de Lege.19 Slujirea cerută de Iahve nu se limitează numai la cultul ritual, ia se extinde la toate formele de viață prin împlinirea poruncilor căci „ascultarea este mai bună ca jertfa” (Iregi. 15,22;) preoții având datoria ca și întregul popor „să păzească toate poruncile mele în toată vremea…” (Deuteronom. 5,29;)
Deci slujitorul special al lui Dumnezeu ca mijlocitor între popor și El și împlinitor al acțiunilor de cult este preotul. El este omul permanent al sanctuarului luând parte și supraveghind toate acțiunile ce se desfășoară acolo. (IIRegi. 15,24-25;). După cum am văzut,în centrul slujiri sale față de Dumnezeu este jertfa. El apare în plenitudinea rolului său de mijlocitor între Dumnezeu și om atunci când prezintă lui Dumnezeu ofranda sau jertfa credincioșilor și transmite binecuvântare divină. Astfel Moise aduce jertfă la promulgarea legii și încheierea legământului pe muntele Sinai (Ieșire. 24,4-8;), seminția lui Levi aduce jertfă pentru tot poporul (Deuteronom. 33,10;). După lege preoții împlinesc această sarcină în fiecare zi. O dată pe an marele preot apărea în rolul său de singur mijlocitor îndeplinind ritualul din ziua împăcării pentru iertarea tuturor păcatelor preoților și ale poporului. (Levitic. 16;). Datoriile și obligațiile preoților de a sluji lui Dumnezeu și aproapelui urmărea totodată și menținerea lor în stare de permanentă, curăție cerută de calitatea lor de săvârșitori ai cultului și săvârșitori ai legii. (Levitic. 10,9-11;).
1.2. Preoția pe vremea profeților
Atât înainte cât și după exilul babilonic , Dumnezeu a chemat din mijlocul lui Israel bărbați plin de zel față de legea Lui pentru a îndruma poporul și pe conducătorii lui pe calea Legii divine. Aceștia au fost profeții. Bărbați luminați și întăriți de Dumnezeu, profeții au activat cu deplină autoritate fiind convinși ca vor reuși să întoarcă poporul lui Israel de la căile greșite pe care apucase uneori împreună cu conducătorii lui între care se numărau și preoții. Căci deși preoți au fost aleși ca să respecte cu sfințenie legea, adică legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu ,totuși ei sau abătut adesea de la îndatoririle lor față de poruncile lui Dumnezeu.
În conștiința profeților , preoția reprezintă o misiune deosebită și de aceea ei cer sa fie pe deplin înțeleasă și împlinită cu sfințenie de către toți slujitorii ei. Legământul încheiat între Dumnezeu și seminția lui Levi trebuie să fie un legământ pe toată durata alegerii ,deoarece această seminție „a arătat râvna pentru Dumnezeul său și a ispășit păcatul fiilor lui Israel” (Numeri. 25,13;).
În scrierile lor profeți nu se ocupă de preoție ca instituție,ci numai de slujitori lor cărora le amintesc îndatoririle ce le revin în misiunea la care au fost chemați. În această privință, profeți se dovedesc a fi buni cunoscători a celor statornicite în lege pentru preoți. Cu toate că profeții constată că cei care exercită misiunea preoției sunt uneori nedemni de ea ,totuși pentru ei preoția, în esența ei rămâne o instituție divină.20
După profeți preoția își are temeiul în Legământul încheiat odinioară între Dumnezeu și Levi. Acest legământ se prezintă sub forma unui contract sau act bilateral alcătuit din trei părți. În prima parte Dumnezeu se obligă față de Levi –Am făcut cu el legământ de viață și de pace. (Mal. 2,5;) – să-i asigure lui și urmașilor lui atât existența cât și condițiile necesare unei vieți de bunăstare,liniște și fericire. Legământul trebuie să fie un legământ veșnic al preoției pentru că aceasta seminție”a arătat râvnă pentru Dumnezeu și a ispășit păcatul fiilor lui Israel” (Numeri. 25,13;). La rândul său Levi trebuie să asculte de Iahveși să aibă față de Dumnezeu o atitudine de permanentă teamă,de cinstire și de dragoste cum se cuvine acelora care doresc aproprierea de Dumnezeu.21
Legământul preoției conține trei teme principale-viată , pace și temere de Dumnezeu care revin fiecărui slujitor al altarului înțelegând prin”viată” condițiile necesare întreținerii și dezvoltării ființei umane,prin”pace” raportul normal dintre Israel și Dumnezeu și apoi dintre oameni,iar prin”teamă” respectul față de Iahve și evlavia sa în săvârșirea celor sfinte.22
În partea a doua a legământului a fost stabilită pentru Levi în primul rând îndatorirea de a învăța și a îndruma după adevăr și dreptate și de a judeca fără părtinire neînțelegerile dintre oameni.”Învățătura adevărului era în gura lui și nedreptatea nu sa aflat pe buzele sale”(Mal. 2,6;) În al doilea rând sa cerut acestei seminții să împlinească prin aducerea de jertfe,misiunea ei de mijlocire la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor îndatorire care trebuie împlinită atât pentru seminția lui Levi cât și pentru întregul popor.
„În pace și în nevinovăție a umblat cu mine și pe mulți a întors de la nelegiuiri”
În partea a treia legământul vorbește de misiunea permanentă pe care o au de împlinit preoții în mijlocul poporului acea de a veghea la păstrarea cunoașterii adevărului despre lume și viață „căci buzele preotului trebuie să păzească cunoștința de a lămuri poporul de îndatoririle sale religios morale, căci din gura lui căutăm să iasă învățătură”23
1.3. Îndatoririle preoților după profeți
Profeții vestitori ai voii divine sunt totodată îndemnători statornici la păstrarea și respectare în tocmai a legământului încheiat între Dumnezeu și Levi, insistând în mod deosebit asupra anumitor condiții stabilite dintru început pentru ființarea lui.
Una din condițiile pentru preoți subliniată de profeți constă în datoria de a învăța pe popor legea: „Ei trebuie să învețe pe poporul meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt și să le lămurească ce este curat și ce este necurat”. Dumnezeu condamnă pe preoți care se abat de la ceastă îndatorire (Osea. 4,6;). Lor le revine și îndatorirea de a păstori poporul de a predica dreptatea și bunătatea: „Învățați să faceți binele,căutați dreptatea ,ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, ajutați pe văduva!” (Isaia. 1,17;) deoarece Dumnezeu „dorește milă iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea. 6,6;)24
Profeții cer preoților să fie respectată sfințenia preoției fără de care slujirea preoțească nu poate fi concepută ,sfințenia fiind condiția esențială în împlinirea misiuni de a mijloci între popor și Dumnezeu. Preoții trebuie să aibă calități morale și intelectuale ,să cunoască cu desăvârșire Legea fără de care preoți nu pot pătrunde și înțelege importanța ei. Preoții trebuie să fie adevărați păstori ai poporului pe care să-l îndrume spre „staulul cel bun și pășunea grasă pe care o oferă Dumnezeu”25
Profeții mustră cu asprime pe preoți pentru nelegiuirile lor personale și pentru fărădelegile prin care se abat de la Legea sfințeniei. Profetul Iezechil face cunoscut preoților păcătoși că nu vor scăpa de pedeapsa divină nici atunci când vor fi duși în robie pentru alte neamuri, căci conștiința lor se va trezi si-i va mustra pentru toate păcatele săvârșite și atunci vor cunoaște că Dumnezeu nu în zadar le-a trimis avertisment și amenințări prin profeții lui.(Iezechiel. 6,9-10;) 26
Profetul Zaharia condamnă pe păstorii nedemni ,zicând: „Vai d ciobanul rău care lasă turma în prăpastie!Sabia să-i lovească brațul lui și ochiul lui cel drept!Brațul să se usuce cu totul iar ochiul lui să rămână orb de tot”.(11,7)27
În afară de condițiile și îndatoririle menționate ,profeții menționează și faptul că preoții trebuie să se bucure și de toate drepturile legate de misiunea pentru care au fost aleși, inclusiv și din aceea de a împărtăși din darurile și jertfele aduse la altar. Cu părere de rău profeții constată că mulți preoți din vremea lor nu mai împlinesc după lege slujirea lui Dumnezeu și consideră că aceștia nu mai sunt vrednici de a se bucura de privilegiile comunității preoțești deoarece au călcat legea sfințeniei și nu mai fac deosebiri între ceea ce este sfânt și ceea ce nu este sfânt ci necurat (Iezechiel. 22,26;). Dumnezeu va preface în blestem binecuvântarea acordată poporului de preoți din cauza nevredniciei lor.28
Slujitorii păcătoși vor fi îndreptați atunci când Dumnezeu „va curății pe fii lui Levi si-i va lămuri ca aurul și ca argintul și vor fi Domnului aducător de prinoase întru dreptate(Mal. 3,3;)Pentru că slujitorii n-au păzit așezămintele poruncite de Dumnezeu și la Legea Lui n-au luat aminte,Ihve i-a lăsat să fie de batjocură și lipsiți de însemnătate înaintea tuturor popoarelor.(Mal. 2,9;)
Pentru că nu au împlinit cuvântul lui Dumnezeu și s-au îndepărtat de la poruncile lui, Iahve va rupe legământul încheiat cu Levi,iar vinovați de aceasta sunt numai preoții, căci ei prin păcatele lor au distrus frumusețea acestui Legământ, transformând lege în prilej de cădere pentru mulți.(Mal. 2,8;)
Preoților nevrednici care nu au ascultat și nu au dat slavă lui Dumnezeu , profetul Maleahi ,le spune ca Dumnezeu va trimite peste ei blestemul,și va transforma în blestem binecuvântarea acordată poporului de către preoți nevrednici. Slujitorii păcătoși vor fi înlăturați. Deoarece nu au păzit așezămintele, Iahve i-a lăsat de batjocură în fața oamenilor și va rupe legământul încheiat cu seminția lui Levi. (Mal. 2,8;) Odată cu desfacerea legământului preoției vor fi înlăturați atât slujitori nedemni cât și jertfele. Profetul Maleahi anunță că o jertfă nouă va înlocui toate jertfele pe care preoții le-au desconsiderat, și această jertfă va fi adusă în cadrul unui nou legământ. (Maleahi. 3,1;)29
Profeții prezic desființarea cultului vechi și înlocuirea lui însă nu prin transformare sau purificare ci prin înlocuire. Preoția nouă nu va mai fi luată dintr-o seminție ci din toate semințiile va avea un caracter veșnic și permanent (Ieremia. 33,18;), va fi un singur păstor Iisus Hristos.30
Cele referitoare la preoția și cultul Vechiului Testament au avut rostul și caracterul unor simboluri ale celor ce trebuia să vină. Ele aveau menirea să întrețină vie în mijlocul poporului evreu conștiința păcatului,dorința de mântuire așteptarea unui mântuitor și împăcarea cu Dumnezeu care nu le putea aduce jertfele materiale ale Legi Vechi. Aproape toate îndatoririle preoților Vechiului Testament erau limitate la săvârșirea jertfelor, deci un caracter ritualistic sacrificial.31
Fiind rezervată exclusiv unei seminții și transmițându-se cu un drept moștenit preoția Vechiului Testament a revenit uneori și unor persoane nevrednice. De aceea în pofida înălțării și purității principiilor morale care stau la temelia preoției Vechiului Testament, preoții legii vechi nu au putut ridica în totdeauna la înălțimea acestor principii, la acceptul sublim al chemării și misiunii lor.
Cât de departe erau preoții Vechiului Testament de înălțimea misiuni lor în epoca premergătoare venirii lui Mesia se vede din parabola samarineanului milostiv (Luca 10;) precum și din chipurile arhiereilor Ana și Caiafa reprezentanți tipici ai preoției decăzute. Caracterul provizoriu și decadența preoției Vechiului Testament vor fi remediate prin instituirea preoției definitive a Noului Testament.32
Lipsurile preoției Vechiului Testament au fost împlinite de preoția instituită și întemeiată de Mântuitorul însuși ,preoție definitivă și desăvârșită.
Superioritatea preoției Vechiului Testament față de preoția Noului Testament stă atât în unicitatea jertfei cât și în calitatea ei. Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioși pentru o viață curată, dar valoare lor rămâne mai prejos și este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos. (Evrei. 9,13-14;) Jertfele legii vechi erau nesfârșite ca număr și aveau mai mult un caracter legalist de a menține poporul lui Israel în cadrul legământului și al legii, în timp ce jertfa lui Hristos se răsfrânge asupra întregii ființe a credinciosului pe care vrea să-l mântuiască în totalitatea ființei sale.33
Noua preoție se constituie după o nouă rânduială ,deoarece vechea preoție levitica se dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătățire în ceea ce privește viața spirituală a oamenilor. Tipul preoției lui Iisus Hristos este preoția după rânduiala lui Melchisedec (Evrei. 5,8-10;). Creștinii au acum posibilitatea să abțină mântuirea și viața veșnică atât de mult dorită, pentru că prin jertfa lui Hristos au obținut împăcarea cu Dumnezeu și izvorul harului aducător de Sfințire. Jertfa lui Iisus Hristos este deci pentru credinciosul creștin izvor de dragoste,sfințire și mântuire.
CAPITOLUL II.
PREOȚIA DUPĂ NOUL TESTAMENT
A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri, de conștiința chemării și darului ei,înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor,mai concret după Sfântul Apostol Pavel ,înseamnă: „a ști cum trebuie să ne comportăm în casa lui Dumnezeu,care este Biserica Dumnezeului celui viu stâlp și temelie a adevarului”(ITimotei. 3,15;)
Izvorul de inspirație și puterea pentru cunoaștere și slujirea preoțească îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție , în experiența vie a Sfinților Părinți învățători și păstori ai Bisericii. Cu aceștia în același Duh cu „mai Marele Păstorilor”(IPetru. 4,4;) ne aflăm în aceeași continuitate harică neîntreruptă, în „succesiunea apostolică” .Le suntem urmași potrivit poruncii aceluiași Apostol „Fiți următor mie precum eu sunt următor lui Hristos”(ICorinteni. 11,1;)
S-a vorbit și s-a scris mult despre slujirea preoțească ,tema rămâne mereu actuală mereu vie. Pentru că și noi în templu nostru suntem chemați „împreună lucrători cu Hristos”, „iconomi” ai Evangheliei și „Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni. 4,1;)prin care să slujim cu un dar propriu Bisericii.34
Învățătura despre preoție a ocupat în totdeauna un loc deosebit și în dogmaticile creștine, deoarece întreaga eclesiologie ortodoxă se întemeiază pe existența preoției creștine sub cele două forme ale sale:preoția generală și preoția ierarhică. Între aceste doua forme ale preoției se poate încadra ,pentru veacul apostolic și ceea ce denumim preoție harismatică.35
Vechiul Testament sau Vechiul Legământ a avut propria sa preoție instituită prin Moise și cuvântul lui Dumnezeu: „voi sfinți cortul adunării și jertfelnicul ;Pe Aaron și pe fii lui de asemenea îi voi sfinți ca sa-mi fie preoți. Și voi locuii în mijlocul fiilor lui Israel și le voi fi Dumnezeu” (Ieșire. 29,44-45;). Această preoție a Vechiului Testament este însa „numai umbra bunurilor viitoare nu însuși chipul lucrurilor”(Evrei. 10,1;), deci chip anticipat al preoției unice și desăvârșite a lui Hristos „Arhiereul mântuirii noastre”(Evrei. 3,1;) „care ridică păcatele lumi”(Ioan. 1,29;). Prima poruncă data pentru așezarea preoției lui Aaron și a urmașilor lui „se desființează pentru neputința și nefolosul ei” lăsând locul preoției depline a lui Hristos, care prin jertfa trupului sau ne-a sfințit o data pentru totdeauna. (Evrei. 10,9;) Hristos rămâne in veci Arhiereu nevăzut având preoție netrecătoare , căci pururea e viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin el de Dumnezeu. (Evrei. 7,24-25;)36
Făcând o comparație din punct de vedere dogmatic intre preoția Vechiului Testament și preoția lui Hristos, se poate spune că preoția Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoției lui Hristos. Diferența aceasta este prezentată în dogmatica cîntărilor noastre bisericești în cuvintele „trecuta umbra legii și darul a venit”
Dar preoția Vechiului Testament nu era cu totul lipsită de puterea harului. Ea îl avea în potență. Toate orânduirile legi vechi aveau ca scop plinirea legii harului prin venirea lui Hristos care avea să depășească puterea potențială a legi vechi fiind plină de har și de adevăr.
Dinamismul iubiri Dumnezeiești revărsată în afara Sfintei Treimi a adus la întruparea fiului lui Dumnezeu despre care Sfântul Ioan Damschin spune că „e singurul lucru nou sub soare” In lucrarea de restaurare a omului plinită de Mântuitorul ca arhiereu se include la început noțiunea de jertfă încât „putem admite că o dată cu întruparea începe și preoția Sa. El s-a întrupat ca să se jertfească și să învie. Precum rămâne întrupat permanent așa rămâne și cel ce sa jertfit și a înviat. Și precum valabilitatea în veac a jertfei lui e dependentă de întruparea și învierea lui pentru veci așa in întruparea lui e implicată jertfa sau arhieria și învierea ui precum ni sa arătat in icoanele vechi ale nașterii unde pruncul născut e așezat pe disc și deasupra lui stau ca deasupra unui Agneț”.37
Prin întruparea sa Mântuitorul a așezat pe om iarăși în Sine ca pe unul ce era întors de la Dumnezeu si-l supărase din cauza neascultării și a mulțimii păcatelor. El a înviat ca un Înaintemergător pentru noi în cer ca să se înfățișeze feței lui Dumnezeu pentru noi după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.
Prin lucrările preoției Sale Mântuitorul a realizat restaurarea naturii umane căzute și totodată a întregii creaturi, făcându-se preot prin excelență pentru readucerea ei la Dumnezeu .Mai mult chiar prin preoția și jertfa lui Hristos, însăși istoriei i se oferă o legătură directă cu eshatonul.
După cuvântul Sfântului Apostol Pavel noi suntem în mod arzând datori a schimba forma prezentă cu forma împărăției veșnice ,nu pentru că forma prezentă ar fi mai reală sau mai puțin eshatologică…ci pentru că prezența și realitatea răului în istorie face mai fragilă forma prezentă a Bisericii pricinuind suferințe. Prezența Duhului în istorie semnifică în mod precis sinteza între istorie și eshatologie.38
Am mai spus mai sus că întruparea este începutul preoției sale pentru mântuirea noastră mijlocind ca Arhiereu între noi și Dumnezeu coborând cerul pe pământ și ridicând pământul la cer făcându-se prin lucrarea prezenței Sale „oameni cerești și îngeri pământești”39
Prezentând teologic și mai adânc din punct de vedere dogmatic preoția lui Hristos ,rostul preoției lui Hristos și legătura dintre preoția Sa și jertfele noastre ca unii ce avem preoția generală , Sfântul Chiril al Alexandriei continuă: „După ce sa sculat din morți Emanuel, noul rod al omenirii întru nestricăciune sa suit la cer ca să se arate acum pentru noi lui Dumnezeu și Tatălui nu aducându-se pe sine sub vederea lui,ci aducându-ne în Sine sub vederea Tatălui mai vârtos pe noi care eram în afara feței lui și sub mânia Lui din pricina neascultări. Așadar în Hristos câștigam putință de a veni în fața lui Dumnezeu învrednicindu-ne de acum privirii Lui ,ca uni ce suntem sfințiți încât jertfa noastră e plăcută și primitoare Lui Dumnezeu pentru patima lui Hristos cea mântuitoare și aceasta socotesc că e ceea ce a spus Mântuitorul…..Fără de mine nu puteți face nimic” (Ioan. 5,15;). Așadar în chip necesar bunele miresme ale lui Hristos amestecându-se într-un mod oarecare cu cele ale noastre se ridică spre Tatăl căci nu suntem altfel primiți decât numai prin Hristos40. Mântuitorul Hristos se jertfește pentru noi și ne face părtași acestei jertfe și pe noi prin preoția specială ca să putem astfel aduce și noi la rândul nostru jertfele noastre personale la jertfelnicul Dumnezeului celui viu.
Noul Testament scoate în evidență slujirea sau misiunea arhierească a Mântuitorului în contrast cu arhieria mozaică care a fost numai umbra slujirii arhierești a lui Hristos. El este adevăratul Arhiereu, fiind hirotonit de Dumnezeu care La născut după cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur.41 Epistola către Evrei mărturisește clar acest lucru în cuvintele: „drept aceea ,având Arhiereu marecare a străbătut cerurile, pe Iisus fiul Lui Dumnezeu să ținem cu tărie mărturia .Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre ci ispite întru toate după asemănarea noastră,afară de păcat” (Evrei. 4,14-15;) Arhiereul Hristos prezintă note caracteristice fundamentale deosebite de cele ale preoților păgâniși mozaici: „El este Fiul lui Dumnezeu este fără de păcat și este tronul sau izvorul harului” (Evrei. 4,16;). Preoția lui Hristos este netrecătoare 42. Domnul Iisus Hristos sa făcut înainte mergătorul preoției noastre creștine fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei. 6,20;)42
Calitățile Arhiereului Hristos sunt excepționale: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt fără de răutate ,fără de pată osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile.”(Evrei. 7,26;)
Din textul Epistolei către Evrei reiese rostul acestei preoții care urmărește desăvârșirea firii umane ,arătând aspectul ontologic al preoției Sale „Iisus ca Mare Preot aduce unitatea la desăvârșire fiind el însuși desăvârșit. Pentru plinirea acestei desăvârșiri, El trebuie să parcurgă diferite etape ale vieții umane”43
După doctrina fundamentală a Epistolei către Evrei Mântuitorul dă umanității sale luată în ipostasul Dumnezeiesc sfințește umanitatea noastră și recapitulată în sine o desăvârșește și o ridică di căderea în păcat a primului Adam.
Tocmai prin aceasta Preoția Sa constă într-o mijlocire pentru toți împreună și pentru fiecare în parte pentru cei din trecut și pentru actualitate continuându-se în veșnicie. Astfel mijlocirea lui Hristos prin puterea lucrări Sale este un act autentic sacerdotal și rămâne veșnic44
O comparație între sacerdoțiu Vechiului Testament și cel al lui Hristos duce la constatarea că primul era rezultatul „caracteristic al unei ofrande sângeroase, pe când al doilea e tot o ofrandă , dar deosebită din punct de vedere spiritual, Hristos ca Arhiereu și ofrandă intrând în Sfânta Sfintelor cu propriul Sau sânge. Moartea care era și rămâne pentru mai toți stăpânitoare , ca o consecință a păcatului , prin Hristos este biruită și prin ea aduce toată suprema biruință și asupra satanei izvorul a tot răul.”45
În demnitatea Sa sacerdotală, prin jertfa Sa Mântuitorul nostru a asumat și a plinit efectiv toate lucrările sacerdotale ale Vechiului Testament dându-le o plenitudine eshatologică, un nou legământ, o nouă preoție, o preoție de un alt nivel spiritual și în ceea ce privește jertfa și în ceea ce privește preotul jertfitor.
În prezentarea persoanei lui Hristos ca Arhiereu se numără (Evrei. 5,14;) caracteristicile esențiale ale lucrări preoțești rolul său de mijlocitor comuniunea de viață cu credincioși și jertfirea care este funcția Sa primordială. Superioritatea jertfei și a preotului se arată în mutația, de la jertfele aduse prin lucruri și animale, la însăși jertfa trupului său și de la preoți supuși slăbiciunilor omenești la persoana desăvârșită a arhiereului Hristos.
Așadar venind ca arhiereu al bunătăților celor veșnice a trecut prin cortul cel mai mare și desăvârșit ,nefăcut de mână adică nu din zidire exterioară, a intrat o dată în Sfânta Sfintelor cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele său și a dobândit o veșnică răscumpărare.
Datoritor acestor diferențe calitative: „sângele lui Hristos care prin Duhul cel Veșnic sa dus la Dumnezeu pe Sine jertfă fără prihană va curății cugetul vostru de faptele cele moarte ca să slujească Dumnezeului celui viu”(Evrei. 9,13;)
Însuși numele de Mesia (-uns) indică slujirile Sale deci și slujire arhierească căci după cum se exprimă Sfântul Chiril al Ierusalimului „El a fost uns din veșnicie de Tatăl , spre arhierie supraomenească”.46 În Sfânta Evanghelie se vorbește despre un „Testament Nou” de un „Legământ nou”al cărui autor este Mântuitorul. Este un legământ bazat pe jertfă dar pe jertfa lui Hristos.
Ideea slujirii arhierești apare mei evidentă în Evanghelia de la Ioan unde în capitolul 17 întâlnim ceea ce mai târziu se va numi „Rugăciunea Arhierească” a Mântuitorului. Însă unul dintre textele care face aluzie la preoția lui Hristos este acela de la Marcu. 10,45; care zice: „Fiul omului nu a venit ca să se slujească ci ca El să slujească și sa-și dea viața răscumpărare pentru multe”. Aceeași idee o găsim și în alt loc di Evanghelie unde se spune: „Acesta este sângele meu al legii celei noi care pentru mulți se varsă” (Marcu. 14,2;)
Ambele texte scot în evidență scopul și rolul acestui nou legământ bazat pe slujirea omului, plinită de Mântuitorul Hristos. Această slujire dinamizată de energiile iubirii dumnezeiești fără de creatura Sa, merge până la jertfirea de sine până la vărsarea sângelui răscumpărător și mântuitor. Sub formă de jertfă și jertfitor este prezentat și în cartea Apocalipsei unde se spune:”vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecetele ei căci i fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele tău oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul”
Preoția lui Hristos se exercită sus în ceruri „în cortul cel nefăcut de mână”mijlocind în timp ce pe pământ, aceeași preoție a Sa continuă în Biserică. El este săvârșitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoții care slujesc în numele Lui.47
Preoția ierarhică de hirotonie afirmă și semnifică prezența perpetuă a unicului Arhiereu Hristos în lume prin însăși organele Sale hirotonite în cele trei trepte ale preoției ierarhice. Hirotonia este Taina care îl face pe Hristos ,trăit ș împărtășit credincioșilor prin harurile sale prin preot și prin episcop. Deci preoția nevăzută a lui Hristos este izvorul preoției văzute din Biserică.
2.1. Apostolii și Preoția Sacramentală
Așa precum prin toate cele trei însușiri se vede Hristos ca ultima temelie și izvor al Bisericii așa se vede și prin apostolicitate. Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, și au dat mărturie despre învierea și deci despre îndumnezeirea lui. Dar tot ei au fost și acea grupă prin care Hristos sa făcut cunoscut tuturor generațiilor ce au urmat și vor urma așa cum a fost ca Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră Apostolii nu au mărturisit și nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu și-au luat de la ei slujba aceasta ci de la Hristos. Pe credința lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a ființei lor lucrării de a face cunoscut și de a comunica pe Hristos, să întemeiat și se prelungește Biserica.
Hristos nu a vorbit despre sine în mod continuu unor mari mulțimi. Căci membrii se schimbau tot timpul lângă El. El nu ar fi putut reține în mod necesar și sigur conținutul comunicat lor, neputând sta aceeași continuu lângă El. N-ar fi putut înțelege întregimea înțelegerii ferme a Persoanei și operei Lui unice, ci ar fi rămas cu el de fel de fâșii, care nu ar fi putut fi integrate într-o unitate. De aceea El și-a ales un mic grup de oameni, cărora li S-a imprimat în întregimea autentică a Persoanei și operei Sale, care să poată fi reținută de ei și transmisă nu numai în mod general și aproximativ tuturor celor ce vor crede în viitor, ci și în mod special și exact unor grupuri de urmași ai lor, care să mențină aceeași înțelegere integrală și autentică a Persoanei și operei Lui dea lungul tipurilor.
Hristos nu a ales nici o singură persoană devotată căreia să i se destăinuie în întregimea Sa, ci unui grup care, primind în mod unitar aceeași imagine integrală și autentică a Persoanei și operei Sale, să o poată transmite în mod unitar urmașilor, având și ei și urmași lor, în primirea și transmiterea unitară a imaginii lui Hristos asigurarea primirii și transmiterii ei integrale și adevărate
De aceea in Noul Testament Apostolii sunt împreună numiți „temelia” Biserici (Efeseni. 2,20;), dar o temelie în funcție de temelia ultimă care este Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că ea „este zidită pe temelia Apostolilor și proorocilor piatra cea din capul unghiului fiind Hristos”. Hristos ca piatra cea din capul unghiului îi unește pe Apostoli mai bine zis unește credința lor și învățătura despre El intr-o temelie unitară, în temelia Persoanei Lui profund imprimată în ființa lor, pe care se poate zidi Biserica până la sfârșitul veacurilor, ca o clădire spirituală unitară și mereu același. Ea e cetatea al cărei zid are „douăsprezece pietre de temelie și în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apocalipsă. 21,14;) ei sunt stâlpii Bisericii. Dar Domnul Însuși este temelia ultimă care nu poate fi înlocuită cu alta. El e „Cel ce susține totul;căci piatra cea din capul unghiului susține și zidurile și temeliile ei…și acoperișul și pereți și orice altceva; totul e purtat de El” 48
Cincizecimea îi confirmă deci pe Apostoli într-o calitate: a apostolatului netransmisibil; a creștinilor care transmit celor ce vor credința și învățătura despre Hristos în general; și a celor încredințați cu misiunea de a transmite responsabilitatea propovăduirii și a comunicării Duhului lui Hristos unui grup e persoane speciale sau episcopilor, și prin aceștia harul mântuitor tuturor credincioșilor.
Cele trei calități formează un tot în apostoli. Numai că sunt primii care au primit pe Duhul Sfânt, și anume în mod mijlocit de la Hristos cel deplin pnevmatizat în trupul Lui, se fac punctul de plecare al succesiunii apostolice, al misiunii și răspunderii neîntrerupte a episcopatului de a propovădui învățătura integrală despre Hristos și de a comunica pe Hristos Însuși cu lucrările lui în toată Biserica. Și numai pentru că ei sunt primii creștini care au primit pe Hristos în ei prin Duhul Sfânt, deci au fost primele mădulare ale Bisericii, ei pot transmite pe Hristos generațiilor următoare în Biserică și pot transmite prin succesiune Apostolică episcopatului misiunea specială sau harul de a propovădui pe Hristos în Biserică și de a comunica pe Hristos și harul Lui, viitorilor creștini.49
Din momentul în care devin ucenici ai Mântuitorului până când vor primi deplin harul preoției apostolice, cei doisprezece vor parcurge nu numai etapele de însușire a învățăturii evanghelice propovăduite de Mântuitorul Hristos, ci și treptele mereu ascendente ale înzestrării lor cu puteri și harisme care-i va transforma treptat în slujitori întăriți cutezători și conștienți ai Evangheliei și ai lui Iisus Hristos.
Firește înzestrarea lor deplină cu harul apostoliei și deci al preoției apostolice va avea loc numai după Învierea Domnului: „când sa preaslăvit Iisus” (Ioan. 12,24;), când apostolilor li sa deschis mintea ca să priceapă scripturile (Luca. 24,25;) și când ei vor fi înțeles totul nemaiavând de pus nici o întrebare lui Iisus.(Ioan. 16,23;)
Primul pas către primirea harului apostolic de către cei doisprezece este fără nici o îndoială chemarea acestora în rândul ucenicilor lui Iisus. Acest moment din viața celor doisprezece anunța rolul proeminent care le va reveni în istoria Biserici, indiferent de obârșia și poziția lor socială și de gradul lor de cultură (Galateni. 2,6;). Așa cum se întâmplă de obicei în Noul Testament nu se istorisesc toate evenimentele care sunt asemănătoare și fac parte din aceeași categorie de fapte.
Momentul chemării de către Iisus a primilor Săi ucenici coincide cu începutul acțiunilor Sale publice (Matei. 4,17-22;) care se produce la puțin timp după ispitirea din pustie (Matei. 4,1-6;). Acestea pune în evidență faptul că Iisus a dorit ca ucenicii săi să se afle lângă sine pe toată perioada acestei activități publice. (Fapte. 1,21-22;) când va fi expusă întreaga învățătură evanghelică și când Iisus va sfârși toată lucrarea Sa mântuitoare.
Raportul dintre Iisus și cei doisprezece apostoli este în mod fundamental un raport între dascăl și discipol. Iisus este de asemenea învățător și în raport cu ceilalți ascultători ai Săi. Termenul de Învățător este aplicat lui Iisus de aproape cincizeci de ori in Sfânta Evanghelie iar verbul a învăța de 45 de ori.
Preoția Bisericească în ansamblul ei, are o jurisdicție universală, o dată ce moștenește, și altfel nici nu s-ar putea, toată puterea încredințată de Domnul Apostolilor Săi „și iată eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (28-20). Apostolii nu vor rămâne fizic până la sfârșitul veacurilor în Biserică dar urmașii lor le vor continua lucrarea, având și ei ca și Sfinții Apostoli, cu ei, pe Iisus Hristos până la sfârșitul veacurilor.
Preoția celor doisprezece apostoli se manifestă și în puterea pe care o au de la Mântuitorul de a înălța rugăciuni către Dumnezeu. Iisus însuși este cel care oricâte va cere de la Dumnezeu va primi. (Ioan. 11,22;) Dar dovedind credință și Sfinții apostoli vor avea aceeași putere de a primi orice vor cere in numele lui Iisus Hristos „Orice veți cere de la Tatăl Meu, El vă va da…cereți și veți primi ca bucuria voastră să fie deplină.”(16,23-24;) Sfinții Apostoli au primit de la Mântuitorul și puterea cârmuitoare sau pastorală, înainte de toate Iisus însuși este păstorul prin excelență chiar pentru ucenicii Săi, Iisus este însă mai presus de orice „Păstorul cel bun” sau „Păstorul cel mare al oilor”pe care Dumnezeu l-a sculat din morți”.50
Ținând cont de primele trei versete ale Epistolei către Tit putem spune că se numără printre cele mai dese din întreaga Sfântă Scriptură; că ele evocă principalele adevăruri ale credinței creștine și conțin mai ales cea mai completă definiție a apostolatului. În Epistola I către Timotei, Apostolul neamurilor arată, de asemenea o mare atenție condițiilor excepționale în care el sa învrednicit să se numere între apostolii Mântuitorului.51
Legea Noului Testament aduce o nouă preoție care a trebuit să fie exercitată de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat.52 Această slujire arhierească a lui Hristos a fost transmisă Sfinților Apostoli, și prin hirotonie și succesiune apostolică, ierarhiei bisericești Devenind nevăzut după înălțare Arhiereu Hristos a lăsat pe apostoli și pe urmași lor ca arhierei văzuți organe ale Lui.53 Mântuitorul a încredințat Sfinților Apostoli misiunea pe care El însuși a avut-o, zicându-le: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl așa vă trimit și Eu pe voi”(Ioan. 20,21;)54
!!!!!! Înainte de a deveni Apostoli primii preoți sau slujitori ai cultului creștin,56 cei doisprezece au fost ucenici ai Domnului iar mai înainte de aceasta erau unii pescari, alții ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar alții se numărau printre mulțimile de ascultători ai Mântuitorului. Chemare și alegerea celor doisprezece care vor deveni Apostoli este în exclusivitate lucrarea Mântuitorului, iar criteriile care au stat la baza acestei chemări și alegeri sunt știute numai de Domnul Hristos.!!!!!!!!!
Pregătirea celor doisprezece in vederea consacrării lor ca cei dintâi preoți ai cultului creștin constituie modelul desăvârșit al oricărei activități asemănătoare nu numai că este prima lucrare de acest fel din Biserică, precedând apariția istorică a acesteia ci mai ales pentru că această pregătire este săvârșită în exclusivitate de Mântuitorul Iisus Hristos „Cel dintâi întru toate” (Col. 1,18;)
Pregătirea Sfinților Apostoli are o durată iar această durată este definită de Sfântul Apostol Petru atunci când stabilește principalele condiții pe care trebuie să le împlinească cel ce trebuia să îi ia locul lui Iuda.: „Deci trebuie ca unul din acești bărbați care au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care s-a înălțat de la noi să fie martor al învierii ui” (Ioan. 1,21-22;). Perioada definită din textul de mai sus corespunde cu timpul activității publice a Mântuitorului care după opinia majorității exegeților a durat trei ani.
În mod sigur pregătirea Sfinților Apostoli a constat în pregătirea lor asupra învățăturii evanghelice, ei fiind cei care mereu aproape de Domnul Iisus, au primit învățătura descoperită de Iisus, toate cuvintele „viții veșnice” (Ioan. 6,68;) toate tainele împărăției cerurilor (Matei. 13,11;).
Dar din deplinătatea harului lui Hristos se împărtășeau toți creștinii și în acest sens toți sunt urmași și moștenitori ai preoției lui Hristos. Din Faptele Apostolilor aflăm ca după înălțarea Mântuitorului la cer, în zilele dinaintea praznicului Cincizecimii, creștinii se împărțeau în:apostoli și frați. Cei dintâi doisprezece la număr prin adăugarea lui Matia la cei unsprezece după pieirea lui Iuda aveau ceea ce se numește „harul apostoliei”55 iar frații erau cei care credeau în cuvântul lor și se botezau în numele Sfintei Treimi.
Însă numai Sfinții Apostoli și numai membri ierarhiei rânduite de aceștia prin hirotonie sunt îmbrăcați cu harul preoției lucrătoare sau sfințitoare, fiind mijlocitori între Dumnezeu și credincioși. Creștinii care au devenit prin botez părtași ai harului mântuitor, posedă preoția numită în Noul Testament „împărătească sau duhovnicească” preoție numită mai târziu și „universală” sau „generală”. Unii dintre acești credincioși fără a fi membri ai preoției ierarhice, au primit de la Dumnezeu anumite daruri sau harisme și de aceea se vorbește în cărțile Noului Testament despre harismatici.
2.2. Preoția sacramentală
Conceptul de preoție ierarhică sacramentală nu apare în Noul Testament așa cum nu apare de exemplu nici conceptul de întrupare, folosit totuși curent în teologia Noului Testament, pentru că mijlocește și facilitează enunțul la care se referă. Conceptul de preoție ierarhică sacramentală poate fi însă reținut în vocabularul teologic pentru că, în primul rând descrie și caracterizează în cea mai mare măsură conținutul realității spirituale pe care o denumește.
Conceptul de preoție ierarhică sacramentală este menit de asemenea să exprime deosebirea dintre preoția pe care o indică și ceea ce poartă numele de preoție obștească,56 preoție a credincioșilor,57 preoție generală,58 sau slujire a laicilor numită după cuvântul Sfântului Apostol Petru și „preoție împărătească”. (Ipetru. 2,15;)
Denumirea de preoție ierarhică sacramentală nu înlocuiește și nu înlătură noțiunea ca preoție sacramentală59, preoție harică60, preoție de hirotonie61, sau preoție bisericească62, ci le rezumă punând în evidență atât caracterul ierarhic al preoției creștine cât și dobândirea ei prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Avându-și izvorul în preoția sau arhieria lui Hristos preoția sacramentală ține de ființa Biserici ca, comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Pe temeiul mărturiilor Noului Testament și ale Sfintei Tradiții Biserica Ortodoxă învață ca preoția constituie o slujire de instituire divină. Ea are o putere care vine e la Duhul Sfânt, iar slujirea ei se desfășoară potrivit voi lui Dumnezeu. Prin actele sfințitoare ale preoției lucrează transcendența divină. Preoții ca organe slujitoare ale transcendenței divine au misiunea de ai înălța pe credincioși spre Dumnezeu. Dar ei nu pot face asta prin putere omenească, ci printr-o putere de sus. De aceea în Biserică se face distincție între preoți și credincioși între păstori și turma dreptmăritoare.63
Posibilitatea temei preoției ierarhice sacramentale în Biserica Noului Testament este oferită de învățătura Mântuitorului expusă în Sfintele Evanghelii și de viața Bisericii din epoca Apostolică așa cum ne este ia cunoscută din celelalte scrieri ale Noului Testament. Orice învățătură despre preoția ierarhică sacramentală nu poate avea alt început și temei decât pe cel al învățături Mântuitorului și al vieții creștine din Biserica Apostolică. Teologul nu se poate dispensa în cercetările sale privind acest subiect, nici de cunoașterea vieții creștine din secolele următoare epocii apostolice, căci între trăirea adevărului creștin din epoca apostolică și între trăirea aceluiași adevăr în epocile următoare nu sa produs niciodată vreo ruptură.64
Slujba Sfinților Apostoli constă mai ales în a propovădui Evanghelia cu martori oculari ai patimilor, morții și învieri Domnului. de aceea apostatul în plenitudinea darurilor spirituale și ca sinteza de diferite daruri harismatice extraordinare, nu s-a transmis mai departe. El a fost legat de anumite persoane chemate nominal de Domnul și a fost necesar pentru lucrarea de propovăduirea Evangheliei și întemeiere a Bisericii. Dar Apostolii au transmis urmașilor harul episcopatului.65 De acea in ortodoxie între Apostoli și Episcopi nu e posibilă nici o confuzie66
Despre cei șaptezeci de ucenici nu se afirmă în nici un text din Noul Testament că ar fi avut harul preoției. Ei însă au primit una sau mai multe harisme. Posesorii darurilor harismatice nu numai că nu făceau parte dintre membrii preoției ierarhice ci unii nici nu erau botezați când au primit astfel de harisme.(cazul sutașului Corneliu, Fapt. Apostolilor. 10,48;).
Pe măsură ce luau ființă comunitățile creștine unii dintre ei au fost rânduiți în calitate de preoți sau de episcopi; deci numai ce au fost hirotoniți de Sfinții Apostoli au putu săvârși Sfintele Taine.67 Se poate spune că șaptezeci au fost pepiniera sau școala și din care sau recrutat membrii primei ierarhii.68
Ca urmare când vorbim despre Biserica Ierusalimului avem în vedere prima comunitate creștină apărută, ca urmare a pogorârii Duhului Sfânt care revărsându-se asuprea Sfinților Apostoli ia îmbrăcat cu „cu putere de sus” (Luca. 24,49;), urmată de rostirea primei predici misionare apostolice. Aceste fapte sunt urmate de botezarea unui număr de aproximativ „trei mii de suflete”. Numărul creștinilor din Ierusalim va crește foarte repede ca urmare și a unei alte predici ținute de Sfântul Apostol Petru (Fapte. 3,12-26;), adăugându-se și la lați mulți celor ce crezuseră astfel că în Biserica Ierusalimului numai bărbați erau cam „cinci mii”(Fate. 4,4;). Numărul creștinilor nu va înceta să crească, va crește neîncetat ca urmare a predicilor Sfinților Apostoli și aputeri și Harului Duhului Sfânt care lucra în ei.
2.3. Episcopii
Biserica lui Hristos este după scopul și mijloacele ei date de Însuși Hristos, o societate spirituală vizibilă, care are o organizație anumită, externă și vizibilă și prin care se realizează sfințirea și mântuirea oamenilor. Această organizațiune vizibilă a Bisericii se constată de însuși faptul că Iisus trimițând pe apostoli săi în toată lumea ca să răspândească învățătura Sa pretutindenea, le-a încredințat lor și prin ei tuturor succesorilor lor, aceeași misiune dumnezeiască pe care a avut-o El însuși zicându-le: „precum M-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan. 20,21;) Prin urmare Iisus organizând Biserica Sa a încredințat apostolilor și succesorilor lor continuarea aceluiași lucru pe care l-a început El însuși aici pe pământ.69
Instituirea istorică a preoției ierarhice sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compunea dintru început din slujitori hirotoniți și credincioși, asigură acestei instituții alături de tezaurul de învățătură și har un pilon indispensabil pentru parcurgerea distanței sale istorice.
Instituirea preoției ierarhice este lucrarea lui Hristos realistă în sens larg de-a lungul întregii Sale activități de transmitere a Evangheliei către Sfinții Apostoli, iar în sens restrâns, mai întâi prin făgăduirea încredințării harului preoției către Sfinții Apostoli, iar în final prin însăși înzestrarea lor cu acest har al preoției care este harul preoției apostolice.
Cele trei Epistole pastorale (1,2 Timotei și Tit) constituie documente la care înregistrează și prezintă acest document al rânduirii primilor episcopi din Bisericile întemeiate între păgâni.
Este drept că Timotei și Tit nu sunt primii episcopi din Biserică. Înaintea lor a ocupat o astfel de înaltă treaptă a preoției ierarhice, Sfântul Iacob episcopul Bisericii din Ierusalim. Dar Timotei și Tit sunt cei dintâi episcopi a căror așezare în Bisericile Efesului și insulei creta este anunțată oficial prin Epistolele apostolice de instalare care dau prilejul Sfântului Pavel, ca în numele celei mai mari cârmuiri bisericești din acea epocă să arate care este rolul episcopului în Biserică până la sfârșitul veacurilor, în ce constă lucrarea sa și cea a celorlalți slujitori hirotoniți în raport cu ceilalți creștini cărora pe această cale a epistolei li se aduce la cunoștință evenimentul rânduirii episcopului ca stare definitivă și permanentă în Biserica locală ca semn al trecerii la epoca postapostolică în care episcopul va asigura în exclusivitate, cârmuirea spirituală în Biserica locală.70
În Noul Testament termenul episkopos nu are decât cinci întrebuințări. În antichitate ea folosit cu însemnarea de supraveghetor, inspector, observator dar și de purtător de grijă, ocrotitor, oblăduitor, protector.72
În Faptele Apostolilor 20,28 episkopos se întâlnește în cuvântarea de la Milet, adresată de Sfântul Apostol Pavel în anul 58 slujitorilor bisericești hirotoniți din Biserica Efesului și din împrejurimi. Deci cronologic această întrebuințate a termenului episcop este cea mai veche din cele întâlnite în Noul Testament.
Sensul termenului episkopos întâlnit la Filipeni 1,1 este intenția celui întâlnit în Faptele Apostolilor. Silit de împrejurări neprielnice să nu-și mai poată desfășura activitatea de îndrumător permanent al Bisericii întemeiate de El. Sfântul Apostol Pavel încredințează slujitorilor hirotoniți cu rangul cel mai înalt, în momentul în care această îndrumare nu mai era posibilă adică preoților, întreaga răspundere a bisericilor încredințate spre păstorire.
Dacă pentru hirotonirea unor preoți era necesar să treacă un timp de la prima conducere în Biserică pentru a se putea constata vocația acestora pentru slujirea preoțească cu atât mai mult această regulă se cuvenea respectată în cazul episcopului.
Dacă alegerea și rânduirea Sfântului Iacob a episcop al Ierusalimului, au obținut consensul Sfinților apostoli fără întârziere, cunoscute fiind evlavia, pregătirea și prezența Sfântului Ioan printre martorii învierii nu același lucru se poate spune și despre alegerea primilor episcopi pentru Bisericile întemeiate între neamuri. Pentru ca Biserica, pentru ca acel nucleu de conducere colegială bisericească să poată conveni asupra alegerii unui episcop, a fost nevoie de trecerea a mai mulți ani timp în care sa putut constata absoluta vrednicie a unor candidați ca Timotei și Tit totala lor pregătire pentru a fi rânduiți în treapta episcopatului.
Ținând seama de ordinea cărților în canonul Noului Testament care foarte probabil coincide cu ordinea cronologică a cestora, primul text unde se întâlnește termenul episkopos într-o carte scrisă după rânduirea celor dintâi episcopi este I Timote 3,2: se cuvine deci ca episcopul, sa fie fără prihană, bărbat al unei singure femei,veghetor, înțelept, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe și pe alții. Substantivul episcopal este subiectul logic și gramatical al întregii pericope cuprinse între versetele 2-7.
Apul trebuie reținut și subliniat deoarece pune în lumină adevărul fundamental că tema episcopului și implicit a episcopatului este tratată cu multă atenție, sistemele în mod amănunțit și aprofundat de Sfântul Apostol Pavel în această primă epistolă pastorală care de fapt este direct sau indirect, consacrată funcției episcopale și în legătură cu aceasta succesiunii apostolice.
Cei mai mulți exegeți văd în pericopa I Timotei 3,1-7; un text cuprinzând o listă a însușirilor, a virtuților, aptitudinilor necesare unui candidat la hirotonie. Dar de fapt acest text pune în lumină înainte de toate, însușirile virtuțile aptitudinile și alte asemenea activități pe care trebuie să le manifeste episcopul în funcțiune și în sens larg orice slujitor hirotonit. Nu trebuie să se piardă din vedere că tema pericopei este anunțată în primul verset al capitolului trei. „Dacă cineva râvnește episcopie bun lucru poftește”.
Prezentând demnitatea și slujirea episcopală drept „bun lucru” Sfântul Apostol Pavel are în vedere înscrierea acestei slujiri și demnități printre cele mai importante valori și calități ale Bisericii de totdeauna.
Cea mai reușită și în același timp pagină de îndrumare și instruire indirectă a lui Timotei este fără îndoială această pericopă cuprinsă în I Timotei în care zugrăvim chipul model al episcopului creștin. Sfântul Apostol Pavel îl prezintă pe Timotei și lucrare pe care trebuie să o împlinească la Efes ca cel mai înalt cârmuitor spiritual creștin. Cu cât va lua aminte mai mult la cuprinsul acestei pericope cu atât mai mult Timotei va descoperi felul în care va trebui sa-și îndeplinească îndatoririle sale sacerdotale,pastorale și misionare. Sfântul Ioan Hrisostom se exprimă categoric la începutul comentariului asupra caracterului de îndrumare indirectă a lui Timotei dar și de îndrumare generală a tuturor eiscopilor pe care îl are pericopa de care ne ocupăm. El precizează că, deși apostolul arată în acest text cum trebuie să fie episcopul nu face acest lucru „în legătură cu îndrumările către Timotei ci ca și ci ca și când ar vorbi tuturor episcopilor” Dar în încheierea acestui comentariu introductiv la I Timotei 3,1-7; Sfântul Ioan Hrisostom scrie :”Prin acelea pe toți îi pune la rânduială”
Cu alte cuvinte prin Timote, folosindu-se de rânduiala lui Timotei ca episcop dar și de îndrumarea lui, toți episcopii bisericii vor fi puși în rânduială, va cunoaște felul în care trebuie să se înfățișeze înaintea oamenilor.
Un alt text unde este folosit termenul de episkopos, îl aflam într-o altă Epistolă Pastorală, „căci se cuvine episcopului să fie fără osândă ca un iconom al lui Dumnezeu neîngâmfat, nu mincinos, nu bețiv, nu bătăuș, nu iubitor de câștig urât….” (Tit.1,7;) Acest text urmează precizărilor asupra motivelor instituite lui Tit cel dintâi episcop al Bisericii din Creta: „pentru aceasta te-am lăsat în Creta ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți în fiecare cetate după cum te-am rânduit dacă este cineva fără osândă, bărbat al unei femei, copii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare ori neascultător” (Tit. 1,5-6;).
Multe din aceste îndrumări își găsesc locul și în arcul Epistolei. Cel dintâi dintre acestea privesc unele calități ale slujitorilor hirotoniți în treapta preoției propriu-zise (1,4). Dacă alegerea ultimă a candidatului la hirotonie revenea episcopului (I Timotei. 5,22;) acesta trebuie să precizeze mai întâi conduită morală, viață de familie, în general felul în care candidatul era apreciat pentru aceste aspecte ale purtării sale de către obștea creștină din care face parte (I Timote. 5,24-25;). Sau chiar de către ce di afară : adică de necreștini (I Timotei. 3,7;). Aceasta era contribuția unor astfel de factori alături de obștea de creștin la promovarea unui credincios la treapta preoției. De aceea asemenea exigențe sunt transcrise în mod ferm în Epistolele Pastorale (I Timotei. 3,2-13;) și ele apar drept condiții sine qua non nu numai ale primirii unui credincios la Hirotonie ci și a însușiri și caracteristici ale lucrări preoțești. Ele sunt atât de importante încât fac parte integrantă din însăși ideea de promovare a cuiva în ierarhia bisericească. (I Timotei. 3,13;)
În legătură cu enumerarea și stabilirea acestor condiții apare în Epistola către Tit termenul episkopos. După ce a amintit în serie de condiții pe care se cuvine să le împlinească cel ce urmează să fie hirotonit preot Sfântul Apostol Pavel scrie: căci „căci se cuvine să fie fără osândă ca un iconom al lui Dumnezeu…”
Deja în Epistola I către Timotei termenii episkopos, presbiteros și diakonos denumesc în mod precis nelăsând loc la nici o neclaritate, cele trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale. Dacă, de pildă se spune cu o reală îndreptățire că preotul este ales în vederea primirii Tainei Hirotoniei pe baza acelorași criterii și condiții ca și acelea formulate în legătură cu alegerea episcopului. (I Timotei. 3,2-7;) aceasta nu înseamnă că termenul episkopos nu desemnează pe slujitorul hirotonit în cea mai înaltă treaptă a preoției ierarhice.
Un alt text din Noul Testament unde întâlnim termenul episkopos este I Petru 2,25: „Căci erați ca niște oi rătăcite dar va-ti întors acum la Păstorul și Episcopul sufletelor noastre”. Deși aparent acest text nu ne conduce la o lărgire a cunoștințelor noastre despre treapta episcopatului în epoca apostolică, la o cercetare mai atentă, putem sa identificăm la această interesantă expunere a Sfântului Apostol Petru elemente deosebit de valoroase în încercarea de a defini locul și funcția episcopatului ierarhic în Biserica acelei epoci în care a fost scrisă Epistola I a Sfântului Apostol Petru.
Textul din I Petru 2,25 este deosebit de important prin aceea că aplicând termenul Episkopos Persoanei Mântuitorului autorul Epistolei afirmă, cel puțin indirect, existența treptei ierarhice a episcopului în Biserica acelei epoci, în general în acele Biserici cărora le este adresată Epistola. Sfântul Apostol Petru nu ar fi putut folosi termenul episkopos pentru al aplica lui Hristos într-o perioadă de timp ca aceea își scrie Epistola, dacă treapta episcopatului nu ar fi existat ea însăși în Biserica acelui timp. Aplicând acest termen Mântuitorului Sfântul Apostol Petru subliniază noblețea funcției și lucrări episcopale în Biserică, necesitatea ei pentru viața creștină și pentru creștinii înșiși care alcătuiesc Biserica.73
Treptat episcopatului este afirmată în primul rând prin enumerarea completă și în amănunt, a atribuțiunilor care îi revin episcopului ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii locale. Între aceste atribuțiuni trebuie amintite: alegerea și hirotonirea clasicilor (I Timotei. 3,1-11;) (II Timotei. 2,1-2;) retribuirea după merit (I Timotei.5,17-18;) și disciplinarea clasicilor (I Timotei. 5,19-20;) organizarea cultului divin public și păstrarea disciplinei în biserici (I Timotei. 2,1-15;) propovăduirea și apărarea dreptei învățături (I Timotei. 1,3,18;3,2,15;4,6,11; Tit. 1,9,13; 2,1,7-8;). Într-un cuvânt episcopului îi revine după Epistolele Pastorale, responsabilitatea generală pentru absolut orice desfășurare a vieții creștine din Biserica locală.
Dascălul Bisericii, Sfântul Ioan Hrisostom cel mai profund și autorizat interpret al Epistolelor Pauline face categorica precizare că atât în I Timotei 3,2 74, cât și în tit 1,7. Apostolul neamurilor desemnează pe cei mai înalți cârmuitori bisericești, adică pe episcopii care apar în scrierile canonice odată cu denumirea funcțiilor lor și cu arătarea însușirilor și virtuților de care trebuie să facă dovada (I Timotei. 3,2-7; Tit. 1,7-9;) pentru a fi primit la hirotonie. Timotei și Tit au întrunit așa cum arată Sfântul Ioan Hrisostom în cel mai înalt grad acele însușiri pe care apostolul neamurilor le cere în primul rând candidatului la episcopat. În legătură cu alegerea lui Timotei ca episcop al Bisericii Efesului Sfântul Ioan Hrisostom precizează că condiții ca cele formulate prin cuvintele „bărbat al unei singure femei” sau „având copii ascultători cu toată cucernicia” , nu i se pot aplica lui Timotei căci episcopul nu trebuie să fie obligatoriu căsătorit.
În concluzie se poate spune că înainte dea fi scrise în I Timotei și Tit condițiile primirii unui creștin la hirotonie au fost aplicate lui Timotei și Tit rânduiți episcopi de rânduirea bisericească în epoca respectivă. În persoana lui Timotei și în aceea a lui Tit sunt întruchipate în mod ideal acele însușiri cerute de Apostolul neamurilor candidaților la hirotonie. Ei vor fi și vor deveni, din ce în ce mai mult, pilde și modele nu numai credincioșilor ci și celorlalți slujitori bisericești hirotoniți contemporani dar și tuturor celorlalți episcopi ai Biserici care vor fi rânduiți de-a lungul timpului „până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Timotei. 6,14; II Timotei. 2,2;) de aceea termenul episkopos folosit în I Timotei 3,2 și Tit 1,7 trebuie mai întâi aplicat lui Timotei și Tit pentru că lor li se trasează vastul program pastoral misionar cuprins în Epistolele Pastorale și ei sunt primii care au întrunit condițiile pentru a deveni episcopi ai Bisericii „prin Timotei, scrie Sfântul Ioan Hrisostom în comentariu la I Timotei 3,1-2;” „Apostolul vorbește către toți (episcopii) iar prin acela (Timotei)pe toți îi pune în bună rânduială.” „scriidu-i lui Timotei precizează și Ecumenicul, arată, în general cum trebuie să fie episcopul”.
Când Sfântul Ioan Hrisostom precizează că „cele spuse despre episcopi sunt potrivite și pentru preoți” el se referă la faptul că însușirile cerute slujitorilor bisericești sunt practic aceleași în cazul tuturor celor trei trepte ale ierarhiei bisericești, căci un episcop, de exemplu, nu poate să aibă însușirile și virtuțile pe care le-a avut mai întâi ca diacon iar apoi ca preot.
Însușirile care sunt cerute și care privesc viața morală a slujitorilor bisericești sunt mai întâi cerute episcopilor Timotei și Tit chemați în mod stăruitor să fie ei înșiși pilde vrednice de urmat nu numai credincioșilor ci și celorlalți slujitori bisericești.(II Timotei. 4,12,15; II Timotei. 2,22-24;). Tot astfel însușirile care privesc blândețea și tactul slujitorilor bisericești erau mai întâi necesare lui Timotei și Tit. Deci între cei ce urmau să devină episcopi în Biserică și cei ce fuseseră deja rânduiți în această slujire, Timotei și Tit, nu era nici o diferență in ceea ce privește calitățile lor morale și intelectuale.
O importantă însușire pe care trebuie să o dovedească episcopul cu deosebire este cea exprimată de termenul grecesc didakticos care este tradus în limba română prin sintagma „destinul să învețe pe alții” .(I Timotei. 3,2;) „Această însușire scrie Sfântul Ioan Hrisostom nu este cerută celui cârmuit dar ea este necesară în cel mai înalt grad celui căruia i sa încredințat ocârmuirea”75 După cum notează Teodoret al Cirului,Sfântul Apostol Pavel nu vorbește aici de cel ce are darul elocinței ci de cel ce este cunoscător al învățăturii dumnezeiești pe care o poate înfățișa celor mulți.76 Un episcop se cuvine a fi bun cunoscător al Sfintelor Scripturi pe care trebuie să o interpreteze în mod corect . El trebuie să se hrănească cu „ cuvintele credinței și ale bunei învățături”căreia ia urmat (I Timotei. 4,6;) să fie cunoscător al învățăturilor sănătoase (II Timotei. 1,10;) al dreptarului învățături pe care trebuie să-l ocrotească cu ajutorul Sfîntului Duh, care sălășluiește în El ca și în apostolul îndrumător (II Timotei. 1,14;). Învățătura episcopului care a ucenicit pe lângă apostolul neamurilor este aceea pe care a auzit-o din expunerea publică făcută cu „mulți martori de față” (II Timotei. 2,7;)de către însuși Sfântul Apostol Pavel. El trebuie să transmită și să încredințeze „la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe pe alții” (II Timotei. 2,2;). Episcopul și în general propovăduitorul ortodox se deosebește radical de acei propovăduitori de false învățături „care se vâră prin case și vorbesc femeiuști împovărate de păcate și purtate de multe feluri de pofte, mereu învățând și neputând să ajungă la cunoașterea adevărului” (II Timotei. 3,6-7;).
În epistola către Tit exigența ca Episcopul să fie un priceput și bun învățător este formulat în termeni și mai categorici. Episcopul trebuie înainte de toate să urmeze „cuvântul cel credincios după învățătură ca să fie puternic și să indemne la învățătura cea sănătoasă și să convingă pe cei potrivnici”. În acest text paulin, cerința ca „episcopul să fie învățat în ce privește cuvântul cel credincios adică autentic, care este conform cu învățătura se condiționează o altă însușire a episcopului-învățător și anume aceea de a fi puternic spre a îndemna la învățătura cea sănătoasă. Scopul urmărit prin activitatea învățături a episcopului nu este numai acela de a aduce la cunoștință semenilor învățătura creștină, ci și acelea de a convinge pe cei potrivnici” (Tit.- 1,9;) În acest text Apostolul neamurilor are în vedere în primul rând pe cei ce se îndepărtau de la credință, care „sunt mulți și nesupuși, grăitori în deșert și amăgiri”. (Tit. 1,10;) După cum se știe față de această categorie de creștini trebuie să se urmeze o procedură ca aceea pe care o stabilește Mântuitorul „de-ți va greși ție fratele tău mergi și mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta ia cu tine încă unul au doi ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei spune-l Bisericii” (Matei. 18,15-17;). În toate etapele acestei proceduri trebuie să se manifeste nu numai persuasiunea cârmuitorului spiritual ci și puterea de convingere a acesteia, darul sau e a reliefa adevărul creștin și frumusețile acestuia și acela de a găsi cea mai bună metodă de a convinge pe cel ce sa despărțit de la adevărul evangelic greșeala în care se află. Astfel de însușiri trebuie să împodobească mai cu seamă un episcop deoarece lui îi revine îndatorirea de a convinge pe cel ce sa îndepărtat de la credință de greșeala sa cel puțin în ultima etapă a procedurii de îndreptare.
Comentând cuvântul Apostolilor Neamurilor din Epistola către Tit 1,9 Sfântul Ioan Hrisostom numește scaunul episcopal „tronul învățături” spunând că cel ce nu cunoaște învățătura adevărată a Bisericii și nu poate să o propovăduiască trebuie să stea departe de slujirea episcopală.77
Pentru episcop, lectura Sfintei Scripturi trebuie să fie, ca și pentru episcopul Timotei, o îndeletnicire zilnică (I Timotei. 4,13,16;). Acesta este un mod de descoperire a credinței „cele intru Hristos Iisus” Prin ascultarea asidua a predicii Sfântului Apostol Pavel, prin cercetare zilnică a Sfintei Scripturi și prin exercițiu continuu al propovăduiri Evangheliei, Timotei care va deveni primul Episcop al Bisericii din Efes, primea din partea dascălului și îndrumătorului său, această caracterizare: „El vă va aduce aminte căile cele întru mele Hristos cum învăț eu pretutindeni în toată Biserica”.(I Corinteni. 4,17;)
Textul fundamental din care rezultă condițiile desemnării și hirotonirii lui Timotei în treapta Episcopului este: „Nu nesocoti harul din tine care ți sa dat prin proorocie cu punerea mâinilor mai marilor preoți” (I Timotei. 4,14;). Textul nu urmărește, evident, să ne furnizeze informații cu privire la felul cum a fost ales și hirotonit Timotei ca Episcop al Bisericii din Efes, Sfântul Apostol Pavel stabilește exigențele cu privire la îndatoririle de Episcop pe care le luase asupra lui Timotei.
Sfântul Apostol Pavel evocă însă momentul hirotoniei lui Timotei în treapta episcopatului pentru ai aminti acestuia circumstanțele absolut deosebit, s-ar putea spune unie în care sa produs acest eveniment.
Dacă la hirotonirea lui Timotei în treapta episcopatului au participat cei mai înalți cârmuitori ai Bisericii din epocă, trebuie să se tragă și concluzia că întreaga conducere bisericească și-a dat acordul la alegerea și desemnarea lui ca Episcop al Efesului, condiție a consensului general care a guvernat, în epoca apostolică în toate momentele importante în care a soluționat marele probleme ale Biserici. Este de la sine înțeles că rolul determinant în desemnarea lui Timotei ca Episcop al Bisericii din Efes i-a revenit Sfântului Apostol Pavel datorită faptului că el era Apostolul întemeietor și îndrumător al Bisericii din Efes.
Rânduiala celor dintâi episcopi în Bisericile întemeiate între păgâni, a lui Tit și Timotei, a avut loc într-un moment al evoluției și dezvoltării Bisericii în care se poate vorbi despre încheierea epocii apostolice. Acest eveniment a fost îndelung pregătit prin alegerea unora dintre cei mai activi și mai competenți ucenici ai Apostolului neamurilor. Rânduirea lui Timotei și Tit sa făcut cu acordul întregii conduceri Bisericești din acea epocă, iar hirotonia lor a fost săvârșit într-un cadru public deosebit de solemn, de cei mai înalți cârmuitori ai Bisericii apostolice (I Timotei. 4,14;). Se poate susține că inaugurarea acestei metode de instalare a unui episcop îi aparține Sfântului Apostol Pavel care la Efes și în insula Cresta a procedat mai întâi la instalarea lui Timotei prin viu grai, și a lui Tit pentru ca mai apoi dar destul de rapid după săvârșirea momentului amintit să stabilească în scris îndatoririle care revin unui Episcop pe de o parte și clericilor și creștinilor încredințați lui spre păstorire pe de altă parte.78
2.3.1. Săvârșirea Sfintelor Slujbe.
Un aspect deosebit de important al vieții creștine din cadrul oricărei biserici este,fără nici o îndoială, cultul divin public care încă de la începutul istoric al bisericii a devenit punctul central al programului zilnic al creștinilor, manifestarea cea mai exactă a celor ce primiseră Taina Sfântului Botez intrând în Biserică.
Instalând pe Timotei și Tit ca Episcop al bisericilor din Efes și din Insula Creta, Sfântul Apostol Pavel le-a încredințat acestora spre păstorire, adică spre deplina purtare de grijă pe toți cei ce alcătuiau cele două Biserici îndatorindu-i să continue pe de altă parte, lucrarea misionară de convertire a celor ce nu primiseră încă credința.
Ca păstor dar mai cu seamă ca săvârșitor al Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, ca unul care este în biserica ce i sa încredințat spre purtarea de grijă cel mai înalt slujitor hirotonit, întâi stătător spiritual, Episcopul trebuie să devină cel ce rânduiește toate cele trebuitoare ca adunarea credincioșilor participanți la slujbele bisericești să fie prilejul cel mai potrivit al manifestărilor acelor virtuți evanghelice și al celor comportamente creștine prin care să se facă dovada puterii transformatoare a învățăturii lui Iisus asupra celor ce vor crede în mesajul sau dumnezeiesc.79
2.4. Preoții
2.4.1. Terminologie
În ce privește termenii prin care vor fi desemnați slujitorii bisericești în cea de a doua treaptă a preoției, se înregistrează în Epistola Noului Testament și în Faptele Apostolilor o primă etapă în care existența acestei slujiri este marcată într-o manieră principală sau perifrastică. Altfel spus slujirea preoțească se determină prin denumiri ale unora din lucrările reprezentative ale acesteia. Pentru a desemna pe slujitorii bisericești hirotoniți din Tesalonic, Sfântul Apostol Pavel se folosește în Epistola I către Tesaloniceni cea mai veche scriere a Noului Testament de exprimări ca: „Cei ce se ostenesc între voi”, cei ce „stau în fruntea voastră” sau cei ce „vă povățuiesc pe voi”. În Epistola I către Corinteni, slujitorii hirotoniți sunt desemnați prin expresia: „Cei Sfințiți în Iisus Hristos” sau „cei ce s-au rânduit spre slujirea sfinților” (16,16)
În alte texte slujitorii hirotoniți sunt desemnați prin termeni care redau unele din activitățile lor permanente și esențiale: învățători (Fapte 13,1; I, Corinteni. 12,12,28) păstori (Efes 4,11), chivernisitori sau cârmuitori (I cor. 12,28). Atunci când slujitorii hirotoniți sunt priviți ca misionari, pot să se numească evangheliști (Fapte 21,8; Efes 4,11), împreună lucrători cu Apostoli sau chiar Apostoli. Când sunt priviți ca cei ce împărtășesc creștinilor harul sfințitor și mântuitor, slujitorii hirotoniți sunt numiți iconomi cu tainele lui Dumnezeu.
Toate aceste denumiri pe care le primesc, în scrierile Noului Testament, slujitorii hirotoniți mai cu seamă cei din trepte de mijloc a preoției ierarhice sunt interesante și elocvente în sensul că ne dezvăluie pe lângă existența ca atare a preoților în toate Bisericile din epoca apostolică, aspecte esențiale ale lucrării pe care aceștia o desfășurau conform îndrumărilor apostolice în comunitățile creștine.
În Epistola I a Sfântului Apostol Petru în care termenul presbiterus se întâlnește înr-un astfel de context: „Pe preoții (presbiteros) cei dintre voi îi îndemn cu cel împreună preot (simpresbiteros) și martor al patimilor lui Hristos …” (I Petru 3,1) se observă accentul apăsat care este pus pe afirmația că Apostolul însuși este „împreună preot” ca și preoții cărora le adresează cuvântul. Această alăturare a stării preoților cu aceea a Apostolului însuși este un puternic argument pentru primirea de către cei dintâi a harului preoției prin Taina Hirotoniei, deoarece Sfântul Apostol Petru primise harul preoției apostolice de la însuși Domnul nostru Iisus Hristos.
Expresia „preoții Bisericii”: întâlnită în contextul „… să cheme preoții bisericii și să se roage ei pentru el ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov. 5,14;), ne amintește de aceeași expresie folosită de autorul Faptelor Apostolilor când a relatat că Sfantul Apapostol Pavel a chemat la Milet pe preoții Bisericii din Efes.
Fără să exprime în mod direct o anume lucrare sau responsabilitate ca, de pildă, denumirile anterioare de învățător, catehet, evanghelist – termenul presbiteros le subsumează pe toate. El devine în fapt către sfârșitul epocii, într-o foarte scurtă perioadă istorică, cel mai potrivit termen pentru a desemna pe slujitorul bisericesc hirotonit, în general și pe preot în special. Odată cu adoptarea acestui termen ca nume al slujitorului Bisericesc hirotonit se vor întâlni din ce în ce mai rar celelalte denumiri mai mult sau mai puțin perifrastice ale slujitorului Bisericesc hirotonit pentru ca, spre sfârșitul epocii apostolice, aceasta să dispară cu totul.
Că termenul presbiteros va deveni către sfârșitul epocii apostolice numele oficial pentru desemnarea slujitorului Bisericesc hirotonit, al păstorului creștin, este arătat de faptul că în toate acele documente din epoca apostolică în care se stabilesc regulile de pimenică, creștină, ansamblul însușirilor slujitorului bisericesc hirotonit, al raportului acestuia cu turma încredințată lui spre păstorire, se folosește conceptul de presbiteros, uneori alături de cel de episkopos, care de fapt este cuprins în sfera mai largă a celui dintâi. Tot astfel termenul presbiteros este ales pentru a desemna totalitatea titlurilor bisericești hirotoniți la Sinodul din Ierusalim.
Preoția ierarhică sacramentală își va avea propriul său vocabular, care se va stabiliza progresiv având ca termen al dezvoltării sale Epistolele pastorale, deoarece din toate scrierile Noului Terstament acestea sunt cele care apar ca consacrate în mod special și direct, tuturor aspectelor expunerii asupra preoției ierarhice sacramentale. În prima dintre cele trei Epistole Pastorale – I Timotei – vom întâlni pentru prima oară, laolaltă cei trei termeni grecești care vor fi aleși să denumească cele trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale – episkopos (I Tim 3,2), presbiteros (5,17,19 ) și diakonos (3,9,12). În epistola către Tit se întâlnesc de asemenea termenii presbiteros (1,5) și episkopos (1,7).
Textele în care termenul presbiteros desemnează în modul cel mai clar și categoric pe slujitorul hirotonit în cea de-a doua treaptă a preoției ierarhice sunt I Tim 5, 17, 18 și Tit 1, 5 deoarece primele două din aceste texte descriu raporturile de subordonare ale preoților față de episcopi, iar cel de-al treilea precizează că preotul este hirotonit de episcop.
Termenul presbiteros apare, în Epistolele Pastorale, prin urmare, cu sensul său cel mai comun, acela de preot.
Este cazul să ne referim și la traducerea în limba română a termenului presbiteros care oglindește într-un fel gradul de cunoaștere a acestei importante probleme a începutului preoției ierarhice sacramentale.
Fără îndoială traducerea termenului presbiteros în limba română cea mai potrivită până acum este aceea pe care o aflăm în Biblia din 1988, care de fapt este întâlnită în toate edițiile care se tipăresc din 1968, anul apariției primei ediții postbelice a Bibliei. Așa cum am arătat, termenul presbiteros este tradus peste tot în textele amintite prin preot.
Epistolele pastorale sunt deosebit de importante în ce privește folosirea termenului presbiteros în textul lor, deoarece, de fiecare dată acest termen se întâlnește, pe de o parte, pentru a stabili anumite aspecte ale raporturilor dintre episcop și preot (I Tim. 3, 17, 19) iar pe de altă parte pentru a evidenția că rânduirea preoților „în fiecare cetate” se săvârșește prin Hirotonie de către Episcopul caruia i se încredințează spre cârmuire o Biserică locală (Tit. 1, 5).
Cititorul care ia contact cu textele ca cele din I Tim 3, 17 și 19 va fi în situația de a înțelege în modul cel mai clar cu putință, că în Biserică, episcopul se află pe o treaptă ierarhică superioară aceleia pe care o ocupă preotul deoarece cel dintâi primește însărcinarea de a aprecia și a răsplăti după cum se cuvine lucrarea celui de-al doilea, cum rezultă din textul „Preoții care stau bine în fruntea celorlalți să fie învredniciți de îndoită cinstire, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și în învățătură” (I Tim. 3, 17).
Termenul presbiteros se întâlnește pentru a treia și ultima oară80 în Epistolele Pastorale tot într-un context care nu lasă loc de nici un dubiu în ce privește sensul său „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți în fiecare cetate” (Tit. 1, 51). Sfântul Apostol Pavel stabilește o lucrare fundamentală poate cea mai specifică unui episcop și anume hirotonirea preoților81 și desigur și a diaconilor (I Tit, 3, 10) în caz de necesitate. Sensul exact de preot al termenului de presbiteros este evidențiat tocmai de precizarea autorului sfânt că cei pe care-i desemnează trebuie să fie așezați „în fiecare cetate”. Textul ne amintește automat de paralela sa anterioară care ne dezvăluie că Sfântul Apostol Pavel și Barnaba au hirotonit la încheierea primei călătorii misionare „preoți” „în fiecare Biserică” 81.
S-a mai acreditat în studiile noastre teologice, socotința că cuvântul „preot-presbiteros” înseamnă exclusiv „bătrân” cu explicația că preotul și mai ales episcopul era hirotonit la o vârstă mai înaintată. Cărțile Noului Testament, precum și cărțile Sfinților Părinți nu confirmă părerea aceasta că vârsta înaintată era o condiție sine qua non pentru ca cineva să fie chemat la hirotonie ca preot sau episcop. Sfântul Timotei de exemplu așezat de Sfântul Apostol Pavel în Efes era destul de tânăr. El avea atunci cam 35 de ani, poate și mai puțin pentru ca Sfântul Apostol Pavel, să ia seama ca el, în purtare în dragoste, în credință, în curățenie pentru că nimeni din eparhie să nu disprețuiască tinerețile sale82. Nici bătrânețea precum nici tinerețea nu era o condiție pentru hirotonie și pentru urcarea pe treptele ierarhice, divine, ci virtuțile pe care i le numără Sfântul Apostol Pavel, Sfântului Timotei, erau trepte de urcuș spre vrednicie preoțească.
Cuvântul „preot-presbiter” desemnează o persoană de cinste, o persoană cu vrednicie intelectuală și morală iar nu o persoană bătrână, învățată. Sfântul Isidor, Arhiepiscopul Sevillei 560-636 „cel mai mare socrat al timpului său” în lucrarea sa enciclopedică „Etimologii sau origini”, în 20 de cărți face și etimologia acestui cuvânt și scrie limpede cuvântul presbiter din limba greacă este tradus în limba latină, prin cuvântul senior, nu numai pentru vârstă sau pentru bătrânețea istovită, ci pentru cinstea și meritul pe care le-au primit ei (preoții). Pentru aceasta ei – preoții – au fost numiți presbiteri.
2.4.2. Pregătirea, alegerea și Hirotonirea Preoților
Este mai presus de orice îndoială că, odată cu întemeierea unei obști sau comunități creștine este necesar ca acesteia să i se asigure o cârmuire spirituală, care să continue la nivelul cerințelor, lucrarea de propovăduire a Evangheliei și de împărtășire a hramului mântuirii începute de apostolul întemeietor.
Ținând seama de caracterul ierarhic al preoției creștine pe care se pune în legătură cu rânduirea primilor slujitori hirotoniți într-o comunitate nou întemeiată este aceea de a ști care este treapta harică și ierarhică pe care o ocupau aceștia. Pornind de la textele care evidențiază existența și lucrarea slujitorilor hirotoniți în comunitățile creștine singurul răspuns la această întrebare este acela că cei cărora li se încredințează cârmuirea spirituală a nou înființatele comunități creștine erau preoți, adică acei slujitori hirotoniți în cea de-a doua treaptă a preoției Ierarhice.
Din cuvântarea de la Milet, rezultă că preoții din Efes, cărora Apostolul neamurilor le adresează cuvântul s-au numărat printre primii ascultători ai predicii Sfântului Apostol Pavel, cunoscând activitatea acestuia din prima și a venirii sale din Efes ceea ce ne determină să ne gândim că cel puțin unii din ascultătorii cuvântării de la Milet, făceau parte din grupul celor „ca la doisprezece bărbați” (Fapte 19,7) care fiind botezați cu botezul lui Ioan a fost botezați „în numele Domnului Iisus”. (19, 5) de către Sf. Ap. Pavel care le-a împărtășit și Duhul Sfânt venind asupra lor „vorbeau în limbi și prooroceau”. (19, 6).
Practic, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un creștin pentru a putea aspira la primirea harului preoției într-una din treptele sale ierarhice sunt formulate în două pericope compacte din primele două Epistole Pastorale (I Tim. 3,2-3; Tif. 1,6-9).
2.4.3. Hirotonirea preoților
Încă din primele texte neotestamentare care relatează asupra rânduirii unor slujitori ai Bisericii apar limpede că, pentru a accede la oricare dintre cele trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale un creștin sau un cleric aflat în una din treptele de de jos ale preoției trebuie să se învrednicească de primirea Sfintei Taine a Hirotonirii (Fapte 6,41).
În Epistolele Pastorale scrierile consacrate descrierii locale încredințate definitiv celor ce alcătuiesc ierarhia bisericească în frunte cu episcopul, problema primirii harului preoției prin Sfânta Taină a Hirotonirii este prezentată pe larg și în strânsă legătură cu constatarea a candidatul la preoție a acelor calități morale și intelectual-teologice a căror listă este cuprinsă în I Tim (3,2-7; Tif 1,6).
Premergător Hirotoniei episcopul care urmează să săvârșească această Sf. Taină este îndatorat să constate existența acelor însușiri caracteristice care-l îndreptățesc pe candidat la primirea preoției. Lipsa acestor însușiri constituie un impediment la Hirotonie. Mai mult de atât episcopul rămâne direct răspunzător în fața lui Dumnezeu și a Bisericii de conduita viitoare a noului Hirotonit „Nu pune prea degrabă mâinile peste mine, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5,21). Sf. Ioan Hrisostom face o precizare importantă în legătură cu textul de mai sus: „Acum a adăugat ceea ce era mai important dintre toate și care mai ales, asigură dăinuirea Bisericii adică cele privitoare la Hirotonie”83.
În Epistolele Pastorale Sfântul Apostol Pavel ne informează mai pe larg asupra componentelor ceremoniei religioase legate de momentul săvârșirii Tainei Hirotoniei, referindu-se în mod concret la intrarea lui Timotei în rândul clericilor. Sfântul Apostol Pavel evocă în două rânduri, momentul hirotonirii lui Timotei, autorul Epistolei scriind: „Îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” iar în I Tim. 4,14 citim : Nu nesocoti harul din I Tim care ți s-a dat prin proorocie, cu mâinile mai marilor preoților.
Punerea mâinilor episcopului hirotonisitor pe capul celui ce primește harul preoției este semnul văzut prin care se săvârșește Sfânta Taină a Hirotoniei indicând momentul când harul Sf. Duh coboară asupra candidatului care devine astfel membru al ierarhiei bisericești. De naceea expresia „punerea mâinilor” (Fapte 6,6; I Tim. 4,14) este sinonimă cu hirotonie. Expresia punerea mâinilor indică punctul central al rânduirii Sfintei Taine a Hirotoniei.
Pe lângă pregătirea generală a candidatului la Hirotonie despre care am vorbit mai înainte în vederea întâmpinării momentului ca atare al Hirotoniei, candidatul era îndatorat la acea admirabilă practică ascetică a postului, împlinită și recomandată de Mântuitor și de Sfântul Apostol Pavel. În două texte care descriu în Noul Testament momentul Hirotoniei, postul apare ca o practică nu numai a candidatului la Hirotonie ci și a obștii creștine.
O altă componentă a pregătirii speciale la Hirotonie este rugăciunea care apare permanent unită cu postul în orice lucrare cu caracter spiritual.
Fără să fie în mod direct o componentă specială a candidatului pentru Hirotonie, preoția în legătură cu însușirile personale ale acestuia, care garantează și anunță pe viitorul preot de valoare, apare, în Epistolă ca o manifestare care precede venirea candidatului la hirotonit.
Intrarea lui Timotei în rândul slujitorilor hirotoniți ai Bisericii poate fi considerată ca un eveniment, ținând seama de rolul pe care acesta avea să-l joace în Biserică pentru aceea actul hirotonirii lui Timotei este precedat de profeții asupra vredniciilor lui Timotei și asupra modului în care acesta își va îndeplini îndatoririle preoțești.
Cadrul în care se săvârșește Taina Hirotonirii este fără nici o îndoială acela al cultului divin public, mai precis, acela al Sfintei Liturghii, Sfântul Apostol Pavel vorbește în textele care descriu momentul Hirotoniei lui Timotei, despre profeții care s-au făcut asupra lui Timotei chiar cu ocazia acestui eveniment.
În Epistolele Pastorale și în general în Noul Testament se întâlnesc texte care lămuresc pe deplin problema săvârșitului Sf. Taine a Hirotonirii. În această parte a prezentării de față ne referim, firește la săvârșirea Hirotoniei preotului care, îndeobște este identic cu săvârșitul Hirotoniei în treapta clerică.
Chemând pe Timotei să țină prin harul preoției, Sfântul Apostol Pavel are în vedere întreaga lucrare preoțească a ucenicului său iubit pentru că numai harul preoției angajează pe primitor în mod total și definitiv în soluționarea tuturor aspectelor pe care le ridică viața creștină și biserica într-o comunitate.
Pentru ca Hirotonirea să se poată produce trebuie îndeplinite unele condiții nu numai de către candidatul la Hirotonie ci și de către instituția Bisericească. În cazul preotului care urmează să devină cârmuitor spiritual al unei comunități creștine, condiția fundamentală a Hirotonirii acestuia este existența ca atare a acestei comunități.
Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei pentru a-i arăta cum trebuie să se poarte, el și păstoriții săi în casa lui Dumnezeu „care este iserica lui Dumnezeu cel viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3.15). Activitatea unui episcop ca și aceea a unui preot se desfășoară deci în cadrul unei Biserici ca instituție organizată conform învățămintelor Evangheliei, aplicate la condițiile istorice concrete.
Legatura Episcopului cu preoții pe care i-a hirotonit nu încetează odată cu instalarea acestora în comunitatea încredințată lor spre păstrare. Episcopul trebuie să urmărească activitatea celor hirotoniți răsplătind pe clericii care-și îndeplinesc bine îndatoririle (I Tim 5,17) și sancționând pe cei ce se fac vinovați de încălcarea disciplinei bisericești și ele privesc în același timp pe episcopi, preoți și pe diaconi.
Încercând o sistematizare a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cel ce aspiră le Hirotonie vom observa că acesta trebuie să facă dovada că este împodobit cu o serie de virtuți și însușiri speciale care-l recomandă pentru slujirea de cârmuitor spiritual. Candidatul la preoție sau la episcopat trebuie să fie: fără prihană, veghetor, înțelept, cuviincios, primitor de străin, nebețiv, nedeprins să bată, blând, pașnic, neîngălat, nu mânios, iubitor de bine, drept, sfânt, întrânat (I Tim 3,2-3; Tit 1,7-8)84.
O mare importanță acordă Sfântul Apostol Pavel familiei candidatului la hirotonie și însușirile acestuia de bun cârmuitor și chivernisitor al casei sale, chezășie a viitoarei activități a acestuia în calitatea sa de cârmuitor și chivernisitor al treburilor Bisericii (I Tim. 3,4-5).
Sfântul Apostol Pavel stabilește că preotul nu poate să fie decât o singură dată căsătorit (I Tim 3,2; Tit 1,6) dar nu obligatoriu căsătorit. El trebuie să aibă copii botezați credincioși. Copiii săi trebuie să fie, pe de altă parte, mai presus de orice învinuire de desfrânare (Tit. 1,6) și ascultători (I Tim. 3,4). Toate aceste virtuți și însușiri trebuie să le dovedească cel ce aspiră le Hirotonie constituie ceea ce în Faptele Apostolilor (6,3) este determinat prin acel „nume bun” necesar candidaților la treapta ierarhiei (6,3,3) sau acele „bune mărturii” pe care Timotei le-a primit pentru purtarea sa aleasă din partea fraților din listră și iconiu (Fapte 16,2) absolut necesare pentru promovarea unui creștin în ceata slujitorilor hirotoniți (I Tim 5,22).
Dar nu este suficientă această bună mărturie a fraților din comunitatea din care face parte candidatul la Hirotonie. Ea trebuie întregită cu buna mărturie pe care trebuie să o adusă celui ce dorește Hirotonie și „cei din afară” (I Tim. 3,7) adică păgânii, cei ce nu primiseră încă botezul. Această condiție este deosebit de importantă pentru instituția bisericească și pentru candidatul la Hirotonie însuși, căci astfel se face dovada că pe lângă alte măsuri pe care apostolul neamurilor le recomandă (I Tim 1,2; Tit. 1-2) în scopul afirmării Bisericii ca instituție care promovează binele obștesc și pacea socială și persoana slujitorului bisericesc (preot sau episcop) trebuie să devină o punte de legătură cu întreaga societate în care își va desfășura lucrarea, condiție nu numai a păcii sociale și a promovării binelui public, dar, pe termen mai scurt sau mai lung și condiție a propășirii și răspândirii Evangheliei a convertirii cât mai multor păgâni la credință.
O altă importantă condiție pe care trebuie să o îndeplinească acela care năzuiește la Hirotonie este cuprinsă în cuvintele: „Nu de curând botezat ca nu cumva, trudindu-se, să cadă în osânda diavolului” (I Tim. 3,6). Cu privire la această condiție paulină Sf. Ioan Hrisostom face o precizare importantă: „Aici (Apostolul) nu vorbește de cei tineri ci despre cei nou catehizați”. Sfântul Apostol Pavel vorbește adesea despre creșterea creștinilor în credință și în „cunoașterea lui Dumnezeu”. Există pericolul ca la începuturile credinței unii creștini să se comporte ca niște creștini copii „duși de valuri și purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii … spre uneltirea rătăcirii”.
Din prezentarea condițiilor generale pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la hirotonire în conformitate cu cele două principale pericope din Epistolele Pastorale care le cuprind, reiese cu claritate că Sfântul Apostol Pavel dorește ca preotul să fie un creștin desăvârșit care să întruchipeze prin viața și conduita sa idealul religios și moral al Evangheliei, dar și un bărbat complet, dovedind aceasta atât prin comportarea sa în familie și în societate cât și prin prestanța și autoritatea sa personală. Într-un cuvânt preotul trebuie să fie în comunitatea pe care o cârmuiește, o autentică personalitate căreia dimensiunea de om de cultură nu-i poate lipsi.
În termenii prezentării pauline, însușirea preotului de a cunoaște știința propovăduirii cuvîntului evangheliei este redat prin cuvântul grecesc … (I Tim 3,2, II Tim 2,14) tradus încă în Noul Testament de la Bălgrad și în Biblia de la București 1688 prin termenul „Învățătorii”, iar în ultimele ediții ale traducerii românești prin sintagma: „destoinic să învețe pe alții” care redă destul de fidel înțelesul termenului didakticos. „Această însușire scrie Sf. Ioan Hrisostom, nu este cerută celui cârmuit, dar ea este necesară în cel mai înalt grad celui căruia i s-a încredințat cârmuirea”.
În Epistola către Tit, condiția privind însușirea candidatului la Hirotonie și deci și a clericului de a fi bine pregătit din punct de vedere teologic pentru a fi apt să propovăduiască cu cele mai bune rezultate Evanghelia este formulat mai amplu și mai explicit.Adresându-ne lui Timotei,7. Sfântul Apostol Pavel face precizarea că slujitorul hirotonit trebuie să cunoască și să urmeze „cuvântul cel credincios după învățătură ca să fie puternic și să îndemne în învățătura cea sănătoasă și să convingă pe cei potrivnici”.85 (1,9)
La doi ani după scrierea primelor două Epistole pastorale Sfântul Apostol Pavel revine asupra calității caracteristice slujitorului hirotonit scriindu-i lui Timotei: Cele ce ai auzit de la mine cu mulți martori de față, aceștia le încredințează la oameni credincioși care vor fi destui să învețe și pe alții. (II Tim 28).85
2.4.4. Legătura dintre preoție și jertfă
E un adevăr îndeobște admis că „în toate timpurile și pe întreaga suprafață a pământului, preoția a avut un rol esențial și decisiv. Fără ea nici nu se poate concepe religia. De la treptele inferioare ale animismului și determinismului până la stadiile cele mai înaintate ale religiei universale și până la Taborul transfigurat al credinței adevărate, preoția reprezintă nu numai firul trad. rituale și teologice ci ea concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu”.
Preoția a fost legată totdeauna de jertfă. Referitor la jertfă istoria religiilor dovedește că ea este tot atât de veche cât și religia și legătura dintre preoție și jertfă este nedespărțită atât în religiile precreștine cât și în creștinism.
Creștinismul leagă jertfa de păcat. Căderea în păcat a adus o slăbire a puterii dumnezeiești în om, o incapabilitate a sa de a duce jertfe curate lui Dumnezeu. Era necesară o ființă cu totul curată care să restabilească starea de curăție de la început, să ridice „ceea ce a mai rămas bun din căderea aceea”.
Deși noțiunea de jertfă a primit diferite interpretări în decursul timpului „teologii sunt toți de acord în a stabili o strânsă legătură între jertfa care stă la baza oricărei manifestări religioase a omului din cele mai vechi timpuri cunoscute și până azi și între jertfa adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezei întrupat pentru răscumpărarea omului căzut”.
Semnificativ este și sacrificiul arderii de tot care apare ca cel mai deplin și mai simplu sacrificiu al Vechiul Testament. Este un sacrificiu prin care omul în semn de adorație față de Dumnezeu se oferă integral atât cu trupul cât și cu sufletul spre sfințire spre renaștere la viață nouă.
Holocaustul arderii de tot era socotit identic cu distrugerea. Dar această distrugere nu-și află sensul în ea însăși, ci „e vorba de o moarte a egoismului de distrugerea unei nimicnicii morale iar nu de o distrugere ontologică. În acest înțeles aducerea jertfelor înseamnă omorârea patimilor. De aceea orice persoană este și trebuie să fie subiect al jertfei proprii”. În baza jertfei astfel înțeleasă toți oamenii prin jertfele lor spirituale sunt după Sfânta Scriptură „un neam ales o preoție împărătească și o noțiune sfântă” (Jer. 19,6).
Mântuitorul depășind calitativ sacrificiile evreilor și pe cele cerute de preoți Vechiului Testament arată dragostea ca pleromă a sacrificiilor rituale. Cultul vechi va fi substituit prin cultul în duh și adevăr, duh de jertfă pentru plinirea adevărului, ca duh de slujire, o jertfă mai plăcută lui Dumnezeu va fi „inimă înfrântă și smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi”.
Jertfa Lui se va continua peste veacuri rămânând într-o continuă stare de jertfă „ca un miel înjunghiat” (Ap. 5,6) din care va izvorî continuu puterea tămăduitoare și necesară din generație în generație, deoarece și puterea păcatului se perpetuează mereu într-un continuu dinamism al ispitelor.
Făcând o asemănare între Hristos ca persoană specială a Sfintei Treimi trimisă pentru desăvârșirea și plinirea tuturor jertfelor, în jertfa sa și între persoana preotului trimis pentru continuarea și actualizarea acestei jertfe, putem să concludem că alegerea acestor „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” intră ca o realitate voită de Dumnezeu în planul mântuirii neamului omenesc, considerând că „nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci de este chemat deD umnezeu.”.
Necesitatea preoției speciale și strânsa ei legătură cu jertfa se observă ca un fir roșu atât în Vechiul Testament cât și în Noul Tetament și firește în veacul post-apostolic, deoarece „precum în Vechiul Testament era necesară instituția care să mijlocească între om și Iahve, tot așa de necesară este preoția Noul Testament aducând în continuare sacrificiul euharistic, mijlocește între creștini și Mântuitorul Iisus Hristos” în ambele testamente e o preoție instituită de Dumnezeu care prin sacrificiul adus să-i dea omului împăcare și să-i regâștige împărăția lui Dumnezeu pierdute prin păcat.
Preotul nu este un „alter Hristus”, fapt scos în evidență și de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că funcția de preot este aceea de „iconom” și că „Hristos singur este adevărat preot singurul preot al Noului Legământ”.
Textele Vechiului Testament abundă în prezentarea acestei legături nedespărțite între preot și jertfe „Apoi să aducă – se spune într-un text – jertfa fiilor lui Aaron, iar unul din ei să ia o mână plină de făină cu untdelemn și cu toată tămâia și să o ardă pe jertfe mie spre pomenirea de jertfă de mireasmă plăcută Domnului” (Lev. 2,2) în alt loc se spune „Preoții fii lui Aaron să stropească cu sângele din ea jertfelnicul de jur împrejur” (Lev. 3,2).
Iar proorocii prin aceasta zugrăvesc cu sute de ani înainte Hristos în funcție de Arhiereu ce se aduce pe sine însuși jertfă. Dar o fac și în mod mai direct în cuvinte ca acestea „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața, disprețuit și discreditat” (In 53,3). Proorocul continuă evidențiind scopul acestor suferințe, a acestei jertfe. „El a luat asupra-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat … străpuns pentru fărădelegile noastre … și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”. (Isaia 53,4-5).
În această stare de jertfă ni-l prezintă și Sfântul Apostol Pavel într-o sinteză a celor preânchipuite în Vechiul Testament prin jertfe și jertfiri văzând plinirea lor în Arhiereul Hristos zicând: „Iisus Hristos venind ca Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de Țapi și de viței, ci cu însuși sângele său și a dobândit o veșnică răscumpărare” (Evn. 9,11).
Precum în Hristos rămân nedespărțite jertfa și preoția tot așa și în Biserică aceste două realități rămân să se continue în aceeași legătură și interacționare. „De aspectul sacrificial a Bisericii este strâns legată existența preoției în Biserică. Aceste două aspecte strâns împletite sunt constitutive pentru Biserică în toată viața ei: aspectul sacrificial și cel sacerdotal își iau izvorul de alimentare și de susținere neîntreruptă în starea de jertfă și de arhiereu al lui Iisus Hristos. Ele manifestă relația strânsă între jertfa lui Hristos cea pentru noi și participarea noastră la ea”.
Legătura dintre jertfa lui Hristos și Arhiereul Hristos dintre Arhiereul Hristos și jertfa preoției speciale în Biserică precum și dintre jertfele acestea și jertfele credincioșilor, ca preoți împărătești s-a actualizat prin viața de desăvârșire a atâtor sfinți ierarhi, preoți și credincioși care s-au arătat cum spune Sfântul Apostol Pavel „în osteneală și în trudă, în privegheri, adeseori în foame și în sete, în posturi de multe ori”. (II cor. 11,27).
Astfel, făcând o comparație între jertfele Vechiului Testament și jertfele lui Hristos, putem conchide că „animalele aduse ca jertfă comună și preoția Vechiului Testament nu aveau nici pe departe forța de a polariza și de a atrage pe toți la o jertfă superioară, cum era Hristos ca jertfă și ca Arhiereu, de a atrage pe acest plan comunitar și înalt jertfele particulare Jertfele lui Hristos pentru noi s-a adus pentru a ne atrage în starea de jertfă adevărată, pentru a ne ridica din viața de egoism”.
Ca o ilustrare a celor de până acum aducem un citat din Nicolae Cabasila. El afirmă categoric că preotul este o condiție necesară și indispensabilă pentru efectuarea jertfei, zicând: „Noi credem că însuși Cuvântul Domnului este cel ce răvășește taina, însă numai prin preot prin cererea și rugăciunea lui”. În concepția ortodoxă preotul este o verigă indispensabilă de legătură între credincioșii de rând sau laicii și Dumnezeu. În această calitate el, preotul îndeplinește o dublă funcție: „pe de o parte prezintă lu Dumnezeu ceea ce oferă credincioșii (darurile, închinarea, rugăciunile sau cererile lor)iar pe de altă parte transmite poporului ceea ce vine de la Dumnezeu”.
Atât jertfa cât și preoția se vor actualiza în continuu în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt în preoția specială și în jertfa Sfintei Euharistii, pentru viabilitatea mădularelor lui Hristos – a preoției împărătești – și prin acestea pentru creșterea trupului Bisericii.86
2.5. Diaconii
Prima expunere asupra preoției ierarhice sacramentale întâlnite în cărțile Noului Testament care descriu viața creștină și organele Bisericești privesc pe acei slujitori care vor intra în vocabularul teologic și literar al ierarhiei Bisericești sub nume de diaconi. Avem firește în vedere acea perioadă din Faptele Apostolilor în care Sfântul Luca istorisește felul în care s-a produs importanul eveniment al alegerii și Hirotonirii celor șapte diaconi eleni. (6,16)
Prin înzestrarea celor șapte bărbați eleniști cu harul preoției ierarhice în treapta diaconie și prin activitatea misionară pe care ei o desfășoară, putem afirma că asistăm la apariția alături de Sfânții Apostoli a unei noi generații de slujitori ai Evangheliei ai cauzei propovăduirii credinței creștine „în veac” (Ioan 14,16). Calitatea acestor noi slujitori ai Evangheliei este absolut excepțională. Când se va putea studia conținutul predicii Sfântului Ștefan, se va putea constata înalta valoare și calitate a expunerii sale teologice. Nu încape nici o îndoială că Sfântul Ștefan ca și ceilalți șase diaconi care au fost hirotoniți odată cu el, sunt rezultatul strălucit al acelor excepționale strădanii depuse de Sfinții Apostoli în timpul lungii lor șederi la Ierusalim pentru transcrierea și încredințarea Sfintei Evanghelii către acei primi convertiți la credința din rândul cărora se vor recruta toți acei misionari care au adus cuvântul noii credințe în proviciile Palestinei, în Fenicia, Cipri și Antiohia, Siria și până la Roma.
Din rândul acestor noi misionari creștini, va fi reținut în paginile Fapttelor Apostolilor alături de Sfântul Ștefan și diaconul Filip, care după martiriul Sfântului Ștefan, în deplin acord cu Sfinții Apostoli (Fapte 8,1) a părăsit Cetatea Sfântă pentru a propovădui Evanghelia mai întâi în Samaria, apoi famenului Etiopiei și alte cetăți din Palestina. Dacă Sfântul Ștefan este prototipul propovăduitorului în Ierusalim, a slujitorului care continuă lucrarea Sfântul Apostol chiar în etate Sfântul Filip va deveni prototipul propovăduitorului Evangheliei în provinciile Palestinei a celui care desfășoară o lucrare de sine stătătoare dar îndeaproape urmărită și apreciată de Sfinții Apostoli. Ca oricare alt autentic misionar al lui Hristos, Sfântul Filip se va distinge și el prin „semnele și minunile mari” pe care le săvârșea. Ca și Sfântul Ștefan, diaconul Filip se va bucura de mari rezultate în activitatea sa misionară.
Unul din cei șapte diaconi eleniști, Sf. Ștefan, va deveni primul martir al Bisericii fiind ucis, pentru mărturisirea credinței creștine prin lapidare. Acest fapt pune în lumină spiritul de jertfă, adâncile convingeri creștine ca și deplina înțelegere a chemării la martiriu, în caz de necesitate a slujitorului Evangheliei pe care o întâlnim în predicile lui Iisus Hristos.
Pe de altă parte misiunea celor șapte diaconi eleniști este de natură să facă dovada înaltului grad de pregătire teologică, morală și misionară la care ajunseseră acei creștini din mijlocul cărora fuseseră aleși acei șapte bărbați spre a fi înzestrați cu harul preoției în treapta diaconiei. Acest fapt ne ajută să înțelegem cât de bine pregătiți erau acei misionari care după ce părăsise Ierusalimul în urma mărt. Lui Ștefan „străbăteau țara binevestind cuvântul” (8,4).
2.5.1. Instituire
Instituirea diaconilor prin rugăciuni și punerea mâinilor de către Sfântul Apostol Pavel este primul act consemnat în Noul Testament în direcția așezării treptelor preoției ierarhice.
Cuvântul diakons înseamnă în general „slujitor” iar în Noul Testament reprezintă pe „slujitorul lui Dumnezeu” sau „slujitorul Evangheliei”. (Efes 3,7; col. 1, 22, 25). Cuvântul indică uneori și harisma specială a slujirii Romani 12, 8;87 deși însemnarea principală a termenului este cea care se referă la funcțiunea de diacon adică de slujitor bisericesc în prima treaptă ierarhică (I Tim. 3,8-9).
Instituirea celor șapte diaconi prin alegere și hirotonie s-a săvârșit curând după Cincizecime mai precis înainte de convertirea lui Saul din Tars care este datată cam în jurul anului 3688. Cei aleși sunt: Ștefan, Filip, Procor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae. Pe ei „i-au pus înaintea Ap. și aceștia rugându-se și-au pus mâinile peste ei” (F. Ap. 6, 6). „Aceasta este hirotonia – zice Sf. Ioan G. d. A. – și așează mâna pe bărbat iar Dumnezeu săvârșește totul și mâna lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotonește de se hirotonește cum trebuie”.89
Misiunea la care au fost chemați cei șapte diaconi nu este o simplă slujire la mese, mai ales că aceste mese erau agape, mese ale dragostei care aveau loc oarecum în cadrul liturgic urmând îndată după împărtășirea credincioșilor90 Faptul că au fost hirotoniți ne îndreptățește să afirmăm că slujirea diaconilor avea un rol sacramental iar cei șapte diaconi sunt precursori ai slujitorilor bisericii din treapta ierarhică a diaconatului din zilele noastre. După modelul bisericii mame din Ierusalim și în celelalte biserici au fost rânduiți diaconi. Condițiile în care cineva poate fi promovat în treapta diaconatului sunt stabilite de Sfântul Apostol Pavel.
Și în epoca Apostolică ca și astăzi, diaconii nu au fost socotiți drept săvârșitori ai Sfintelor Taine ci ajutoare ai preoților și episcopilor la săvârșirea întregii lucrări preoțești de Sfințire, de propovăduire a cuvântului și de păstorire. Ei împlineau slujirea preoțească potrivit traptei lor ierarhice.
2.5.2. Caracterul ierarhic al preoților creștini
În legătură cu existența treptelor preoției creștine, se pune, indiscutabil, problema caracter ierarhic al preoției creștine. Problema caracterului ierarhic al preoției creștine se pune nu în legătură cu problema apostolilor, o preoție care aparține în exclusivitate Sfinților Apostoli, o preoție care se află pe cea mai înaltă treaptă a slujirilor sacramentale în Biserică și în același timp la începutul întemeierii Bisericii, moment pe care îl precede din punct de vedere cronologic. Caracterul ierarhic al preoției creștine este manifestat în cazul preoției instituite în B. de Sf. Ap. prin Sf. Taină a Hirotoniei.
Atât din Sfânta Evănghelie cât și din Fatptele Apostolilor se constată existența a două grupuri distincte de ucenici ai Domnului. Cei doisprezece și „ceilalți ucenici”, care în marea lor majoritate făceau parte din grupul celor 70 de ucenici. Diferența dintre aceste două grupuri de ucenici ai Domnului rezultă mai întâi din faptul că Mântuitorul însuși distinge între cei doisprezece și cei șaptezeci, dar în deosebi din prezentarea de către Sfântul Luca a felului în care s-a produs alegerea lui Matia din care rezultă cu claritate poziția absolut unică a celor ce dețineau slujirea apostoliei. (Fapt 1,25). Pentru ca cineva să treacă din rândul „celorlalți ucenici” în acela al celor doisprezece a fost necesară o alegere și rânduire prin tragere la sorți, înaintea lui Dumnezeu, de fapt o instruire sacramentală. „Ceilalți ucenici” cu toate că au petrecut cu Domnul tot timpul acțiunii Sale publice, au continuat să rămână un grup distinct de cei doisprezece, acest fapt sugerează el însuși existența unei ierarhizări între membrii grupului celor „la o sută douăzeci de frați, care vor constitui nucleul primei Biserici istorice”.
Este bine cunoscut faptul că Sfântul Apostol Pavel a poposit în unele din centrele urbane mai importante pentru mai mult timp în vederea pregătirii cât mai complete a creștinilor dar îndeosebi a slujitorilor care urmau să primească Hirotonie (Fapte 11,26). Toți acești creștini care participau la expunerile sistematice – și de durată ale Apostolului neamurilor purtau numele de ucenici (Fapt 11,24) pentru că în general cea dintâi îndatorire a creștinismului era aceea de a cunoaște cât mai aprofundat învățătura creștină. Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Pavel își va deveni poziția în Biserică scriind „Am fost propriul și Apostol învățător neamurilor” (Tim 2,7; II Tim 1,11).
Ideea de preoție ierarhică apare în Faptele Apostolilor și în împrejurarea sosirii Sfântului Apostol Pavel în Ierusalim la Încheierea celei de-a treia călătorii misionare. În prima zi a sosirii, Apostolului neamurilor este primit „cu bucurie” de către „frați” (21,17) prin care trebuie să înțelegem masa creștină din Cetatea Sfântă, iar „a doua zi”, Apostolul neamurilor va fi primit „la Iacov” (21,18) „Și au venit acolo toți preoții” (21,18).
Într-o epocă în care slujirile instituite sacramental coexistau cu slujirile harismatice ideea de ierarhie este evidențiată prin unele texte pauline în care ordinea de importanță este stabilită de autorul acestor texte care stabilește că în fruntea oricărei slujiri în Biserică, se află aceea a apostolatului. (Ier 12, 28-29) care în epocă și în Bisericile întemeiate în lumea păgână, reprezintă treapta cea mai înaltă a preoției creștine, deoarece Sfinții Apostoli asigurau prin Săvârșirea sfintei Taine a Hirotoniei existența neîntreruptă a preoției ierarhice în Biserică. Toate celelalte slujiri hirotonite se subordonau slujirii apostolice din care derivau prin Hirotonie. Între acestea sunt slujirile învățătorilor, ale cârmuitorilor, ale evangheliștilor, ale păstorilor care funcționau în baza harului cu care au fost înzestrați sacramental prin Sfinții Apostoli.
Când vorbim despre preoția ierarhică sacramentală în raport cu preoția apostolică și in raport cu trebuințele concrete, zilnice ale comunităților creștine avem în vedere că cei ce vor deveni diaconi sau preoți într-o comunitate sau Biserică trebuie să împlinească specific aceste trebuințe în conformitate cu harul preoțesc primit și cu îndatoririle încredințate lor la început de Sfinții Apostoli. Treapta episcopatului apare în Biserica istoric întemeiată între neamuri în momentul în care Apostolul întemeietor și îndrumător este conștient că nu mai poate supraveghea desfășurarea dintr-o Biserică locală căreia îi pusese început fiind pândit adesea de încercări care puteau să-i pună în primejdie viața. De aceea nu putem vorbi despre rânduirea unor episcopi în Biserici întemeiate între neamuri atât timp cât Apostolul întemeietor putea asigura personal prin vizite de revenire prin Episcop sau prin trimiși speciali, cârmuirea și îndrumarea Bisericii nou apărute. Cu totul alta este situația în ce privește treapta diaconiei și în deosebi a preoției propriu-zise. Aceasta din urmă este instituită cu prioritate în toate Bisericile nou întemeiate. Apostolul nou întemeietor aflat într-o călătorie misionară nu părăsea nici una din aceste Biserici înainte de a hirotoni preoți pentru a continua lucrarea la fața locului (Fapte 14,23; Tit. 1,51). În marile Biserici, ca de pildă în cea din Ierusalim, din Filipi sau din Efes în care necesitățile impuneau o slujire constând din asistarea celor lipsiți a văduvelor bisericești, nu vor lipsi diaconii ca unii care îndeplinesc o parte a operei samaritene în Biserică, participând însă și ca ajutători ai preoților la săvârșirea cultului divin public.
De aceea se poate spune că, preoția ierarhică, organizată în cele trei trepte ale sale (diacon, preot, episcop) apare în cadrul Bisericii istorice în legătură cu nevoile concrete, zilnice ale creștinilor și comunităților pe care aceștia le constituiau. Fiecare dintre cele trei trepte ale preoției ierarhice este legată de una sau alta dintre lucrările care trebuiau împlinite într-o comunitate locală.
Caracterul ierarhic al preoției creștine ca și îndatoririle care revin celor ce vor deveni diaconi, preoți, episcopi într-o Biserică locală vor fi puse în lumină în mod sistematic și deplin în Epistolele Pastorale.
În cele două perioade principale pe care le întâlnim în Epistolele pastorale care pun problema condițiilor de promovare a unor persoane într-una din treptele preoției ierarhice sacramentale se întâlnesc toți trei termenii care denumesc în Noul Testament, mai întâi iar după aceea, în literatura patristică de limbă greacă cele trei trepte ale preoției ierarhice: diakons (I Tim 3,8,12), presbiteros (Tit 1,5) și episkopos (I Tim 3,2). În ep. I către Tim. Singura scriere a Noului Testament în care se întâlnesc toți cei trei termeni care desemnează treptele ierarhice ale preoției sacramentale, apare termenul episkopos și termenul diakons punând în evidență treapta cea mai înaltă a preoției ierarhice și pe cea începătoare a aceleiași preoții, deoarece în legătură cu aceștia din urmă cu diaconii, Apostolul face precizarea că, dacă slujesc bine „treapta bună își dobândesc”.
Caracterul ierarhic al preoției creștine rezultă și din prezentarea de către Ap. neamurilor a meritelor hirotoniei lui Timotei. Astfel Sfântul Apostol Pavel vorbește de două ori despre Hirotonirea lui Timotei arată necesitatea ca o persoană care este etenată la preoție în Biserică să fie întâi Hirotonit în treptele inferioare ale preoției ierarhice, căci Sfântul Apostol Pavel descrie în II Tim. Hirotonirea lui Timotei în treapta diaconiei și presbiteratului.
Caracterul de existență permanentă pe care îl are treapta diaconiei rezultă cu deosebire din aceea că, în prezentările cuprinse în cele trei epistolele Pastorale, îndeosebi în I Tim 3,8-10, această treaptă își găsește un loc central în ce privește structurile definitive și deci permanente, care vor caracteriza existența instituției Bisericii de-a lungul veacurilor. În această ordine de idei trebuie făcută o remarcă și anume că Epistolele Pastorale reprezintă scrierile noului testament care cuprind în modul cel mai deplin și coerent, toate acele structuri componente și real alcătuitoare ale Bisericii istorice ale acelei Biserici care va înfrunta timpul până la Parusie.
2.5.3. Condiția primirii în treapta diaconiei
Niciodată nu s-au stabilit condițiile speciale pentru primirea darurilor excepționale numite harisme. Duhul Sfânt a revărsat aceste daruri asupra unor creștini fără ca în prealabil aceștia să fie aleși sau pregătiți în mod special. Dimpotrivă nici unul din cei ce vor deveni slujitori hirotoniți nu vor putea accede la una din treptele preoției ierarhice sacramentale fără să fie selecționat și pregătit, pe baza unor criterii precise stabilite în mod clar și amănunțit. Dar aplicarea acestor reguli cu privire la alegerea candidaților la Hirotonie indiferent de treapta pe care aceștia urmează să o ocupe în preoție se va face în voi prin Biserică (fapte 6,1-6) sub cârmuirea și îndreptarea episcopului care rămâne răspunzător, înaintea lui Dumnezeu pentru alegerea pe care o va face.
Portretul diaconului zugrăvit de Sfântul Apostol Pavel în I Tim 3,8-10 și 13-13, este deosebit de bine și de precis conturat și ne înfățișează pe creștinul ideal trăitor permanent al învățăturii evanghelice, având în această privință o practică îndelungată grăitoare prin ea însăși în ceea ce privește viața creștină a celui în cauză.
Folosind o metodă bine cunoscută în aceste prezentări ale chipului creștin al candidatului la Hirotonie, ne referim la acea manieră paulină de a-și începe portretizarea slujitorului hirotonit printr-un termen general și cuprinzător despre care Sfântul Ioan Hrisostom subliniază că folosindu-l Apostolul neamurilor „a vorbit despre toate virtuțile deodată”. Sfântul Apostol Pavel își începe portretizarea diaconului scriind că aceștia se cuvine să fie cinstiți. Termenul cinstit, onorabil, vulnerabil, vrednic de cinstire, modest, se înscrie în vocabularul paulin prin care sunt descriși cei ce au ajuns pe o înaltă treaptă a desăvârșirii morale creștine.
În cadrul acestei ofensive generalizate de implantare a Evangheliei în mediul social în care trăiau creștinii, un loc aparte le va reveni firește slujitorilor hirotoniți. Folosirea termenului „semnos” cinstit, amabil, venerabil, nobil, vrednic de cinste, de către Sfânții Apostoli pentru a descrie pe aspirantul la diaconie și chiar pe diaconul hirotonit dă expresie tocmai acestei exigențe privind viața și conduita diaconului în raport cu obștea creștină sau necreștină din care face parte. Slujitorul hirotonit este un factor activ și dinamic al implantării învățăturii Evangheliei în mediul social în care trăiește și își desăvârșește activitatea devenind lumina care luminează înaintea oamenilor, motiv pentru care Teodoret al Cirului face precizarea că semnos indică prezența unei înțelepciuni care luminează. „O astfel de viață” ca cea pe care o caracterizează termenul semnos atrage aprecieri unanime din partea bisericii și societății.
Cerând diaconului să fie sincer, deschis, să fie om al adevărului integral, Sfântul Apostol Pavel ne dezvăluie faptul că în calitatea sa de slujitor hirotonit, diaconul intră în legătură cu creștinii comunicându-le acestora anumite informații și amănunte în legătură cu viața bisericească și creștină dintr-o comunitate. Claritatea și sinceritatea trebuie să caracterizeze aceste com. făcute de diaconi. Aceste însușiri ale spuselor diaconilor fac parte din chipul Bisericii în raport cu credincioșii și cu societatea în care-și desfășoară activitatea.
Condiția cere ca viitorii diaconi să fie nebăutori de vin mult (I Tim 3,8) Sfântul Apostol Pavel condamnă lipsa de măsură și de cumpătare care, poate deveni pentru un slujitor bisericesc aflat în exercitarea atribuțiilor sale, o cauză a diminuării sau pierderii prestigiului personal și a autorității sale preoțești atrăgându-și asupra bisericii un oarecare blam, căci adesea instituția Bisericească este identificată cu persoanele care o slujesc.
O condiție importantă pe care trebuie să o îndeplinească aspirantul la treapta preoției este exprimată de Apostolul neamurilor când scrie că aceștia trebuie să fie „neagonisitori de câștigurât” (I Tim 3,8). Ca și celelalte două trăsături ale candidatului la treapta diaconiei amintite mai înainte și aceasta se înscrie în definirea acelei însușiri principale a diaconului de a fi cinstit.
Toate celelalte calități pe care trebuie să le dovedească aspirantul la primirea Sfintei Taine a Hirotoniei se referă la acel chip pe care îl dobândește acesta în raport cu ceilalți membri ai societății și ai Bisericii. De unde se poate deduce că slujitorul hirotonit trebuie să se poarte în așa fel încât în persoana sa să se realizeze toate acele amendamente cărora le-a dat expresia Evangheliei, dreptatea cea nouă. (Mt. 5,20).
Cu privire la diaconi însă, de fapt cu privire la toți slujitorii hirotoniți, pentru toți aceștia vor fi fost mai întâi hirotoniți în trepte diaconieie Apostolul neamurilor mai formulează o exigență asupra cugetului creștin al candidatului la hirotonie punând problema fundamentală a vocației preoțești.
„Taina credinței” despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în I Tim 3,9 este într-un cuvânt Sfânta Evanghelie adică acea învățătură pe care trebuie să o cunoască slujitorul hirotonit spre a o putea transmite prin propovăduire mai departe dovendindu-se „destoinic să învețe pe alții”.
Este neîndoios că Sfântul Apostol Pavel face aluzie la primirea învățăturii creștine de către candidatul la Hirotonie. Ca acea condiție a mântuirii care este credința prin intermediul căruia ajungem la înțelegere deplină și mântuitoare a propovăduirii evanghelice (Marcu 16,14) „Taina credinței este tezaurul de cunoștințe și învățături creștine în posesia cărora trebuie să se afle orice candidat la Hirotonie, drept o condiție fundamentală pentru a deveni învățător” (I Cor. 12,28). Aceasta ne reamintește despre acele școli în care erau pregătiți, mai întâi la Ierusalim de Sfinții Ap. iar după aceea în cursul celor trei calități misionare ale Sfântul Apostol Pavel, candidații la preot, din rândul cărora se vor recruta și numeroși misionari91.
Este bine cunoscut faptul că cei șapte diaconi eleniști s-au distins printr-o propovăduire intensă și încununată cu deosebite rezultate misionare. Dintre ei în afară de Sfântul Ștefan, Sfântul Filip s-a numărat printre cei ce au propovăduit în Samaria și apoi mai departe până în Cezareea.
Constatrea cugetului curat, a conștiinței împăcate cu sine însuși deci posibilitatea evidențierii obiective a acestei stări în propășirea morală revine episcopului care trebuie să administreze Taina Hirotoniei celui ce aspiră la treapta diaconiei. Această exigență este exprimată în îndemnul apostolic adresat episcopului Timotei: „Nu pune prea degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatul altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5,28).
Pe lângă informarea generală asupra stării de moralitate a candidatului le Hirotonie pe care trebuie să o realizeze episcopul (I Tim. 5,12-25) Biserica poate constata același lucru, deci curăția sufletului aspirantului la Hirotonie prin administrarea Tainei Mântuirii Păcatelor. Cu toate că în mod direct nu rezultă din vreun text anume necesitatea spovedaniei înainte de primirea Hirotoniei, însuși conceptul de „cuget curat” ne sugerează necesitatea mântuirii păcatelor de către candidatul la Hirotonie, o practică de altfel curentă în Biserica Apostolică. În orice caz, practica spovedaniei candidatului la Hirotonie pe care Biserica o menține până astăzi își poate găsi începuturile în epoca apostolică în care selecționarea celor mai buni creștini dintre cei buni pentru primirea la Hirotonie constituie una dintre cele mai importante preocupări ale Bisericii și episcopului.
În listele cuprinzând condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aspirantul le Hirotonie, un loc aparte deosebit de important revine capitolului special privind familia acestuia, fie că e vorba de candidatul la treapta episcopiei sau a preoției propriu-zise (I Tim 3,2,4-5) fac pe cel ce aspiră să devină diacon. Faptul că Apostoli repetă aceleași condiții privind femeile mai bine zis să fie căsătorit o singură dată în cazul episcopului, al preotului și al diaconului, subliniază importanța acestui criteriu în procesul de selecție a candidatului la Hirotonie.
Comentând condiționarea „Bărbat al unei singure femei” Sf. Ioan Hrisostom scrie „Apostolul a voit să închidă gura ereticilor care condamnau preoția și să arate că acest fapt nu este condamnabil ci este atât de vrednic de cinste încât cineva căsătorit poate să fie ridicat chiar pe scaunul cel sfânt. În același timp îi îndreaptă și pe cei desfrânați și oprește să se încredințeze o astfel de stăpânire unuia ce este a doua oară căsătorit. Căci cel ce nu mai păstrează nici o cinstire memoriei femeii celei dintâi, cum poate fi bun slujitor al Bisericii?”. De aceea Ap. așează această condiție înaintea tuturor pentru că nu vrea să fie nici un motiv de condamnare a cârmuitorului spiritual.
Este demn de semnalat precizarea Sf. Ioan Hrisostom care comentând textul paulin, „să fie bărbați ai unei singure femei” (I Tim 3,2) notează că și soțiile diaconilor se cuvine să fi fost o singură dată căsătorite „fiindcă acest lucru e foarte necesar folositor și cucernic în Biserică”.
Exigențele Sfântului Apostol Pavel privitoare la familia diaconului nu se opresc aici. Ca și în cazul episcopilor și al preoților Tit Autorul Epistolei – stabilește că și diaconii trebuie să facă dovada că sunt buni părinți și iscusiți chivernisitori ai propriilor case. În acest sens el scrie că diaconii trebuie să facă dovada că știu să-și chivernisească bine „copiii și propriile case” (I Tim 3,12).
2.5.4. Hirotonia diaconilor
Cei șapte diaconi eleniști au fot deci aleși după ce fuseseră pregătiți asupra învățăturii creștine de Sfinții Apostoli cum rezultă din folosirea termenului care descrie alegerea și hirotonirea lor.
Dacă alegerea celor șapte diaconi a revenit „mulțimii ucenicilor” rânduiala lor în slujbă și hirotonie le aparține de drept Sfinților Apostoli. Este important de notat și de reținut că acțiunea de rânduire și aceea de hirotonire sunt marcate în mod expres, nelăsând loc nici unei neclarități sau posibilități de interpretare contrară.
Cu privire la săvârșirea Sfintei Taine a Hirotoniei, din Tim 3,10 rezultă numai indirect că acesta este episcopul. Deducem acest fapt din aceea că Epistola I către Timotei este adresată episcopului Timotei. Care este pe această cale însărcinat să asigure alegerea și hirotonirea preoților și diaconilor pentru a împlini trebuințele spirituale ale comunității creștine.
Dar primele hirotoniri în Biserica Efesului au fost săvârșite de însuși Sfântul Apostol Pavel, dup cum se poate constata, cu precizie din cuvântarea de la Milet din care rezultă că Aposrolul Pavel a chemat la sine pentru a-i instrui în legătură cu îndatoririle care le vor reveni, în absența sa forțată pe toți slujitorii hirotoniți din Efes deoarece presbiterii din Faptele Apostolilor indică pe toți cei cărora li s-a încredințat destinul comunităților din Efes.
CAPITOLUL III.
PREOȚIA LA PROTESTANȚI ȘI LA CATOLICI
Orice comparație a tradiției ortodoxiei orientale cu tradiția altor Biserici și confesiuni din accident este foarte dificilă, deoarece în timp ce ortodoxia a girat creștinismul ecumenic cu multă rigoare și acuratețe catolicismul și protestantismul s-au conturat afară din contextul cu Orientul, ca două „confesiuni” distincte și opuse din care au derivat alte mișcări, școli și tendințe confesionaliste.
După separarea de Biserica Constantinopolelui în 1054, după eșecul conciliilor de unire din sec 13-15 Biserica din Occident, sub jurisdicția episcopului de Roma a formulat un sistem dogmatic compact cu ajutorul teologiei scolastice. Conciliul din Terent (1545-1563) face cea dintâi expunere a acestui sistem contra reformei protestante. Între timp cuvântul „dezvoltarea dogmatică” Catolicismul a formulat noi „dogme de credință”, pe care Biserica Ortodoxă în virtutea principiului concilierilor nu le-a acceptat.
Cele două biserici au în comun doctrine, instituții sacre și tradiții cumenice care ușurează dialogul teologic în vederea unirii. Există totuși divergențe și diferențe majore care fac imposibilă acum comuniunea reciprocă la cina euharistică91.
3.1. Doctrina preoțească
Teza principală a protestanților e că Biserica adevărată e nevăzută. Numai cei ce cred cu adevărat sunt membrii ai bisericii. După cum aceștia nu se cunosc între ei numai Dumnezeu îi cunoaște. Biserica adevărată este invizibilă. Astfel tot scrisul reformatorilor este plin de oscilația între tendința de a separa cu totul Biserica invizibilă de cea vizibilă și cea de a o apropria de aceasta până la identificare92.
Într-adevăr de adevarat Biserică este comunitatea nevăzută a sfinților, este clar că și ierarhic ca ceva văzut și exterior nu poate aparține bisericii adevărate, ci ea constituie o parte a Bisericii exterioare. Dar desigur în Noul Testamen în multe locuri, se pomenește rânduirea de preoți și diaconi și se propovăduiește necesitatea slujirii bisericești ca în Tit I,5; Evr. 5,4 și în general apare ierarhic ca sistem de conducere, instituit de drept divin. Este evident că trebuie să se găsească o soluție care să rezolve această chestiune. Astfel s-a conceput diviziunea ierarhiei în diviziune și în purtător în ministrerium și în sacerdoțium, dintre care cea dintâi există în Biserica de drept iar cealaltă de drept omenesc. Adică slujirea de a învăța, de a săvârși tainele și a ierta este de origine dumnezeiască; dar ea nu a fost încredințată la o categorie specială de oameni descendenți ai Apostolilor, ei la totalitatea credincioșilor: „Unde este Biserica acolo este și dreptul de a predica Evanghelia; este necesar deci, ca Biserica să posede dreptul de a chema, de a alege și de a institui slujitorii”. Nici o autoritate omenească nu poate să suprime acest drept care a fost dat Bisericii. Aceasta o confirmă și Apostolul Petru zicând: voi sunteți preoțimea împărătească.
Așadar în acest sens toți credincioși sunt preoți, în principiu și jure divino nu poate să se facă nici o distincție a creșterilor în popor păstorit și în cler care mijlocește între Dumnezeu și popor. Prin urmare clericii nu constituie o categorie specială din pricina darului Duhului Sfânt, care se transmite lor prin Hirotonire. „Preoția și slujirea Bisericească sunt lucruri cu totul deosebite, cea dintâi este comună tuturor creștinilor, cealaltă însă nu; nici nu distrugem predica respingând preoția Papală”. Nu există în Noul Testament o preoție care are ungere exterioară, veșminte sfinte și celelalte ceremonii, care fiind chip al lui Hristos, au fost suprimate de El după ce le-a împlinit pe toate. Rămâne un singur preot în veac … și ca să nu uzurpăm ceva de la El, nu dăm numele de preot nimănui dintre slujitori.
Întrucât euharistia, după protestanți, nu este jertfă iar slujirea bisericească exercită în numele comunității țintește, numai la formarea credincioșilor, este limpede că păstorii, după ei nu sunt preoți ci slujitori și egali între ei. Dacă se vede vreo deosebire întru diaconi și păstori sau episcopi, aceasta fiind numai nominală și jure humano nu însemnează nimic de vreme ce diaconul săvârșește ceea ce săvârșește și pastorul sau episcopul; nici nu se săvârșește vreo slujbă de sfințire la ridicarea diaconului la treapta de păstor: „Toți slujitorii cuvântului dumnezeiesc , în general oriunde ar fi au aceeași putere și autoritate ca fiind toți deopotrivă slujitori ai lui Hristos, care este capul Bisericii”. Este de prisos să mai repetăm că pastorii trebuiau să fie căsătoriți și că preotia calvină, pe care ei o exercită, se referă numai la Biserica văzută, ci nu pot să dea pe cineva anatemei veșnice, îndreptându-l din Biserica nevăzută.
Sistemul de conducere a Bisericilor Protestante în lipsa autorității episcopale, a centrului conducerii bisericești s-a format mai mult în spirit democrat decât aristocrat. La Reformați treburile Bisericii sunt conduse de un sinod alcătuit de clerici și laici; la alții există consistoria consiliilor Bisericești care depind de conducătorii civili locali, iar la alții găsim Superintendenți sau Antistitis, adică păstori, care au conducerea supremă, ca episcopii la ortodocși. În general, însă, conducerea treburilor bisericești în Protestantism este lipsită de esență de o acțiune și de o bază proprie.
Numai Biserica Anglicană care a păstrat treapta episcopală are și cler deosebit și putere episcopală care se exercită într-un mod similar cu Biserica Ortodoxă la Anglicani există într-adevăr și cele trei trepte ale preoției, pentru fiecare dintre ele este rânduită o ceremonie proprie și un anumit ciclu de acte liturgice.
Este adevărat că cele 39 de articole ale Bisericii Anglicane nu învață nimic clar sau desăvârșit despre preoție. Ele amintesc de trei categorii de clerici, pe episcop, pe preoți și pe clerici, constatând în general că „numai cei chemați în mod legitim pot să învețe și să săvârșească tainele fără să precizeze și modul chemării lor legitime ca Biserica Ortodoxă și Biserica Anglicană”.
Biserica Răsăriteană și Biserica Apuseană primesc preoția ca taină, potrivit cu învățăturile Sfintei Scripturi și cu mărturiile Sfintei Tradiții. Scriptura învață în adevăr că ridicarea în vrednicia preoției s-a făcut totdeauna, prin hirotonie care este semnul văzut al harului dumnezeiesc care se transmite și totodată este unit cu ea. Episcopului Timotei al Bisericii Efesenilor i s-a dat harul arhieriei prin punerea mâinilor Apostolului Pavel, iar cu privire la Preoți, Timotei este sfătuit să nu-l rânduiască fără cercetare, punându-și cu grabă mâinile pe el.
În ce privește preoția clericilor din Afara Bisericii, întrucât chestiunea aceasta face parte din problema generală a validităților tainelor din afara bisericii, au fost spuse cele cuvenite. Aici amintim numai atât, că prin economie preoția din afara Bisericii, unde se recunoaște ca taină și se săvârșește canonic, nu se repetă și nici nu se hirotonesc din nou cei care vin din această Biserică, în Biserica Ortodoxă ori în Biserica Apuseană după pilda Bisericii vechi. Prin urmare clericii care vin de la Ortodoxie din Biserica Latină, Armenească și de la altă biserică oarecare, care au preoți prin economie nu trebuie să fie hirotoniți din nou. În ce privește însă pe clericii Protestanți, este ușor de înțeles că aceștia neprimind preoția n-au fost rânduiți economic, în treaptă de aceea atunci când vin la Ortodoxie se hirotonesc din nou sau mai bine zis se hirotonesc întâia oară, dacă au celelalte însușiri cerute pentru preoție.
Se discută numai dacă Biserica episcopală a Angliei care acceptă cele trei trepte ale preoției și păstrează ierarhia bisericii, are într-adevăr preoție și în consecință dacă cei care vin din clerul ei la Biserica Ortodoxă trebuie să fie primiți în treapta lor. Pentru rezolvarea acestei chestiuni trebuie să fie examinat din punct de vedere dogmatic, pe de o parte, caracterul pe care Biserica aceasta îl atribuie preoției, iar, pe de altă parte sub aspectul istoric modul în care a fost hirotonit primul episcop al Biserica Anglicane.
Biserica Apuseană ca și vechii catolici din Olanda au respins hirotonia Anglicane. Biserica Ortodoxă nu s-a pronunțat oficial în această chestiune.93
CONCLUZII
Epistolele pastorale reprezintă sursa principală a învățăturii Sfântului Apostol Pavel și a Noului Testament despre lucrarea preoțească în epoca apostolică și implicit în toate timpurile.
Trecuseră peste douăzeci de ani de când Apostolul Neamurilor își începuse activitatea misionară. Râvna sa misionară fusese pe deplin răsplătită cu roadele din cele mai bogate. El putea să scrie romanilor că „prin puterea semnelor și a minunilor prin puterea Duhului Sfânt” Evanghelia fusese propovăduită „de la Ierusalim și din ținuturile de prin prejur până în Iliria” Apostolul Neamurilor își adaugă pârga sa misionară ostenelilor de același fel ale celorlalți Sfinți Apostoli care și ei la rândul lor propovăduiseră și propovăduiau fără încetare pe Iisu Hristos în toate părțile imperiului și chiar dincolo de frontierele acestuia. În numai câteva decenii după Pogorârea Duhului Sfânt porunca Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile” fusese împlinită prin zelul misionar al Sfinților Apostoli și mai ales prin lucrarea Apostolului Neamurilor.
Activitatea misionară de propovăduire a Evangheliei la neamuri fusese și rămânea foarte importantă căci aceasta era calea prin care sporea numărul credincioșilor și al Bisericilor dar lucrarea preoțească, acea a acelor bărbați hirotoniți în cele trei trepte ale ierarhiei bisericești era importantă pentru viața de fiecare zi a Bisericii dar mai ales pentru viitorul acesteia, pentru stabilitatea și propășirea credinței și a vieții ei.
Răspunderile care revin slujitorilor bisericești decurg în primul rând, din primirea de către aceștia a unui har deosebit a harului preoției care se împărtășește persoanelor special alese și pregătite în acest sens prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Dar cel ce primește acest dar al hirotoniei nu mai este un credincios de rând el nu mai este ca înainte nici în ceea ce privește poziția sa în Biserică și nici în ce privește lucrarea și răspunderea care i se cuvin. Chiar ființa sa lăuntrică nu mai este aceeași căci ea este împodobită cu „duhul puteri al dragostei și al înțelepciuni” (II Timotei. 1,7;) trei însușiri care fac din simplu credincios pe preotul Bisericii și îl ajută sa își împlinească misiunea în lume și în Biserică.
Duhul puterii al înțelepciunii și al dragostei sunt opuse mai ales duhului temerii care nu i-a fost dat lui Timotei prin hirotonie. „nu am luat Duh Sfânt ca să ne împuținăm spune Sfântul Ioan Hrisostom ci ca să ne întărim să cutezăm” La hirotonirea episcopului cel mai mare din săvârșitorii Tainei ținând mâna dreaptă pe creștetul celui ce se hirotonește: „Stăpâne Doamne, cela ce prin lăudatul Tău Apostol Pavel ne-ai legiuit noua rânduiala de trepte și cete…Însuți Stăpâne al tuturor și pe acesta.. întărește-l prin venirea, puterea și harul Sfântului Tău Duh, precum ai întărit pe Sfinții Tăi Apostoli… precum ai sfințit pe arhierei.” Ideea de întărire și împlinire a puterilor sufletești ale candidatului la hirotonirea în diacon, preot sau episcop, prin harul Sfântului Duh este deplin exprimată în rugăciunea care se rostește în momentul hirotoniei.
În aceeași măsură episcopul care primește prin Sfânta Taină a hirotoniei păstorirea unei Biserici locale primește de fapt aceeași harismă a Duhului pentru păstorirea întregii Biserici în mod solidar cu toți episcopii.
Preoția sacramentală cu cele trei trepte ierarhice ale sale este constitutivă structurii harice a Bisericii și prin aceasta indispensabilă acesteia pentru c numai prin episcop și preot ea împărtășește credincioșilor toate tainele, călăuzindu-i în același timp către mântuire.
Preoția a fost și este pururi în Biserică. Darurile excepționale numite uneori în Noul Testament și harisme nu sunt nici permanente nici universale în Biserică și nici indispensabile mântuirii. Harisma preoției se acordă numai prin Sfânta Taină a hirotoniei o data pentru totdeauna înzestrând pe episcop,preot sau diacon cu harul preoției care-l îndatorează definitiv să propovăduiască învățătura evanghelică să sfințească pe creștini și să cârmuiască turma râvnitoare la mântuire.
Prin aceste trei slujiri se susține viața și unitatea bisericii se întărește și se zidește lucrarea preoției obștești a credincioșilor.
NOTE BIBLIOGRAFICE
Preot Prof. Drd. Emil Cornițescu, Profeții Vechiului Testament, în Studii Teologice, an XIX(1967), nr. 7-8, p. 483.
Prof. Dr. Ene Braniște, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, an XVII(1965), nr.5-6, p. 483.
Prof. Dr. Teodor M Popescu, Sfințenia și răspunderile preoției, în Studii Teologice, an IV(1952), nr. 3-4, p. 159.
Drd. Gheorghe D. Burtan, Preoția și slujirea în cărțile profetice ale Vechiului Testament, an XXVI(1974), nr. 9-10, p. 717.
Prof. Drd. Emil Cornițescu, op. cit., p. 483.
Preot. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, EIBM, București, 1994, p. 232.
Preot. Prof. Drd. Emil Cornițescu, op. cit., p. 483.
Preot. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 227.
Dr. V. Tarnavschi, Arheologie Biblică, an 1930, p. 457.
Preot. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 227 – 229.
Preot. Prof. Drd. Emil Cornițescu, op. cit., p. 484.
Drd. Gheorghe D. Burtan, Sfințenia și răspunderile preoției, în Studii Teologice, an XXVI (1974), nr. 9-10, p. 718.
Preot. Prof. Dr. Ene Braniște, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în Biserica Ortodoxa Română, an XXIX(1965), nr. 5-6, p. 486.
Dr. V. Tarnavschi, op. cit., p. 484.
Drd. Gheorghe D. Burtan, op. cit., p. 718 – 719.
Preot. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 488.
Drd. Gheorghe D. Burtan, op. cit., p. 719.
I. V. Georgescu, Legământul Meu este un legământ de viață și de pace, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXII (1964), nr.5-6, p. 477.
Drd. Gheorghe D. Burtan, op. cit., p. 719 – 720.
Ibidem, p. 721.
Preot Prof. Drd. Emil Cornițescu, Profeții Vechiului Testament, în Studii Teologice, an XIX (1967), nr. 7-8, p. 485.
I. V. Georgescu, op. cit., p. 477.
Octavian Isopescu, Proorocul Maleahi, în Candela, an (1910), nr. 8, p. 410.
Preot Prof. Drd. Emil Cornițescu, op. Cit p. 485.
Prot. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBM, an 1997, Bucuești, p. 193.
Drd. Gheorghe D. Burtan, op. cit., p. 720.
Preot Prof. Drd. Emil Cornițescu, op. cit., p. 487.
Drd. Gheorghe D. Burtan, Preoția și slujirea în cărțile profetice ale Vechiului Testament, an XXVI (1974), nr. 9-10, p. 721.
I. V. Georgescu, op. cit., p. 477.
Ibidem, p. 481 – 482.
Preot. Prof. Dr. Mircea Chialda, Melchisedec, în rev. Caransebeș, an 1946, p. 14.
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Slujirea Preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradițiie, în Studii Teologice, an XXIX (1977), nr. 1-2, p. 1.
Pr. Vasile Mihoc, Preoția după Noul Testament, în Mitropolia Ardealului, an XIX (1974), nr. 4-6, p. 230.
Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoția Ierarhică sacramentală în Epoca Apostolică, București, 1992.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos Arhiereu veșnic, în Ortodoxia, an XXXI (1979), nr. 2, p. 217.
I. D. Ziziolas, La continue….., p. 77.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete Gnostice, II, 25, P.G., 90. 1163B.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia, VIII, p. 68.
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul Preotului după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în Studii Teologice, an VIII (1956), nr. 3-4, p. 158.
Pr. Prof. Dr. Mircea Chialda, Melchisedec, Caransebeș, 1946.
Oscar Cullman, Cristologie de Nuveau Testament, Neuchatel, 1958, p. 82.
Ibidem, p. 90.
Paul Emil Lamgevin, p. 78. apud Iustin Moisescu.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 4, P.G. XXXIII, 664, trad. Pr. Dr. Fecioru, vol I, București, 1943, p. 226.
Prof. Dr. Ene Baniște, Liturghie generală cu noțiuni de artă bisericească, EIBM, București, 1978, p. 104.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol III, EIB, București, 1978, p. 145.
Magistr. Arhim. M. Suparschi, Superioritatea Preoției Noului Testament față de Preoția Vechiului Testament după Epistola către Evrei, în Studii Tologice, an VIII (1956), nr. 5-6, p. 293.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 145.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 6, 1 la Efeseni., P.G., 62,3.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 193.
Pr. Dr. Sabin Verzan, op. cit.,
Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, EIBM, București, 1994, p. 250.
Pr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 251.
Ibidem, p. 252.
Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 232 – 234.
Pr. Dr. Ștefan Slevoacă, Preoția de hirotonie și Preoția credincioșilor, în Ortodoxia, an XXXI (1979), nr. 2, p. 233 – 267.
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Preoția generală în dirijarea credinciosului în lume, în Mitropolia Ardealului, an XXXI (1986), nr. 4, p. 43 – 50.
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Preoția Sacramentală, în Mitropolia Ardealului, an XXVIII (1983), nr. 1 – 2, p. 37-44.
Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 232 – 234.
Pr. Dr. Ștefan Slevoacă, op. cit., p. 233-267.
Pr. Lector. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Teză de doctorat, în Mitropolia Ardealului, an XXIX (1984), nr. 11-12, p. 779-925.
Pr. Prof. Vasile Mihoc, op. cit., p. 37.
Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoția Ierarhică Sacramentală în Epoca Apostolică, EIBM, București 1992.
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Temeiuri Biblice și patristice ale Ierarhiei Bisericești, în Studii Teologice, an II (1950), nr. 3-6, p. 198-199.
Pr. Ioan Mircea, Cei șaptezeci de ucenici și problema ierarhiei bisericești, în Studii Teologice, an XX (1968), nr. 9-10, p. 683.
Prof. Dumitru Stăniloaie, op. cit., București, p. 789.
Paul Evdokimov, L”Ortodoxie, Paris, 1959, p. 132.
Pr. Ioan Mircea, Apostolul după Noul Testament, în Studii Teologice, an XXII (1970), nr. 7-8, p. 560-562.
Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 705.
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 198.
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericească în Epoca Apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova 1955, p. 50-51.
Pr. Dr. Sabin Verzan, op. cit., p. 350.
Ibidem, p. 372.
Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, EIB, București, 1994, p. 353.
Comentariu la I Timotei P.G., LXII, 548.
Comentariu la I Timotei P.G., LXII, 805.
Comentariu la Epistole către Tit P.G., LXII 575.
Pr. Dr. Sabin Verzan, op. cit., p. 395.
Ibidem, p. 457.
Sfântul Ioan Hrisostom, Comentarii la I Timotei, P.G., CXXX, p. 45.
Pr. Dr. Sabin Verzan, op. cit., p. 458.
Mitropolia Olteniei, Despre slujba Preoției, p. 36.
Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola I către Timotei, în Studii Teologice, an XL (1988), nr. 4, p. 54-57.
Comentariu la Timotei P.G., LXII, 987.
Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Excurs exegetic neotestamentar, în Mitropolia Ardealului, an VII (1962), nr. 7-8, p. 452-453.
Ibidem, p. 453.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Faptele Apostolilor, omilia XIV, P.G., LX, 116.
Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoția ierarhică Sacramentală la sfârșitul Epocii Apostolice, în Ortodoxia, an VIII, p. 50-70.
Ioan Bria, Ortodoxia, nr. 2-3, p. 3-11.
Hristu Andruțos, Simbolica, ECMC, Craiova, 1955, p. 316.
BIBLIOGRFIE GENERALĂ
I. Izvoare.
Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBM,
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 4,P.G., XXXIII.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Faptele Apstolilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VIII.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete Gnostice.
II. Volume.
ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru și Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologie Biblică, EIB, București, 1994.
BRANIȘTE, Prof. Dr. Ene, Liturghie generală cu noțiuni de artă bisericească, EIBM, București, 1985.
MOISESCU, Prof. Iustin, Ierarhia Bisericească în Epoca Apostolică, ECMO, Craiova, 1955.
OSCAR, Culman, Cristologie de Nueveau Testament, Neuchatel, 1958.
HRISTU, Andruțos, Simbolica, ECMC, 1955.
STĂNILOAIE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIB, București, 1997.
TARNAVSCHI, Dr. V, Arheologia Biblică, 1930.
VERZAN, Pr. Dr. Sabin, Preoția Ierarhică Sacramentală în Epoca Apostolică, EIBM, București, 1992.
VERZAN, Pr. Dr. Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, EIBM, București, 1994.
Teologia dogmatică și Simbolică, vol II, București,1958.
III. Studii și articole.
BRANIȘTE, Prof. Dr. Ene, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, XVII (1965), nr. 5-6.
BURTAN, Drd. D. Gheorghe, Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament, în Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 9-10.
BURTAN, Drd. D. Gheorghe, Sfințenia și răspunderile Preoției, în Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 9-10.
CORNIȚESCU, Pr. Prof. Dr. Emil, Profeții Vechiului Testament, în Studii Teologice, XIX (1967), nr. 7-8.
CHIALDA, Pr. Prof. Dr. Mircea, Melchisedec, în Caransebeș,1946.
CIUDIN, Pr. Prof. Nicolae, Temeiuri biblice și patristice ale ierarhie bisericești, în Studii Teologice, II (1950). Nr. 3-6.
COMAN, Pr. Prof. Ioan, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 3-4.
GEORGESCU, I.V., Legământul meu este legământ de viață și de pace, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXII (1964), nr. 5-6.
GALERIU, Pr. Prof. Constantin, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, XXIX (1977), nr. 1-2.
ISOPESCU, Octavian, Proorocul Maleahi, în Candela,1910, nr.8.
MIHOC, Pr. Vasile, Preoția după Noul Testament, în Mitropolia Ardealului, XIX (1974), nr. 4-6.
MIHOC, Pr. Vasile, Preoția generală în dirijarea credinciosului în lume, în Mitropolia Ardealului, XXXI (1986), nr. 4.
MIHOC, Pr. Vasile, Preoția sacramentală, în Mitropolia Ardealului, XXVIII (1983), nr. 1-2.
MIHĂLȚAN, Pr. Lector. Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Teză de doctorat, în Mitropolia Ardealului, XXIX (1984), nr. 11-12.
MIRCEA, Pr. Ioan, Cei șaptezeci de ucenici și preoția ierarhie bisericești, în Studii Teologice, II (1968), nr. 3-6.
MARCU, Pr. Prof. Dr. Grigore, Excurs exegetic neotestamentar, în Mitropolia Ardealului, VIII (1962), nr. 7-8.
POPESCU, Prof. Dr. M. Teodor, Sfințenia și răspunderile Preoției, în studii Teologice, IV (1952), nr. 3-4.
STĂNILOAIE, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Arhiereu Veșnic, în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2.
SUPARSCHI, Magistr. Arhim. Superioritatea preoției Noului Testament față de preoția Vechiului Testament, după Epistola către Evrei, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5-6.
SLEVOACĂ, Pr. R. Ștefan, Preoția e hirotonie și Preoția credincioșilor, în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2.
21. VERZAN, Pr. Dr. Sabin, Epistola I către Timotei, în Studii Teologice, XL (1988), nr. 4.
DECLARAȚIE
Subsemnatul POPESCU IONUȚ-DRAGOȘ, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” a Universității din București, declar că in prezenta lucrare de licență nu am utilizat alte publicații sau referințe critice în afara celor menționate în note și în lista bibliografică și că lucrarea îmi aparține în întregime.
DATA SEMNĂTURA
08 – VI – 2004
CURRICULUM VITAE
Nume: POPESCU
Prenume: IONUȚ DRAGOȘ
Adresa: Str. Irimicului nr. 3, bl. 3, sc. 2, sector 2 București
Data nașterii: 31 August 1981
Starea civilă: necăsătorit
Studii: 1996-2000 Liceul Sfântul Pantelimon
2000-2004 student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
cadrul Universității București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Timotei Si Tit Modele ale Pastoratiei Crestine (ID: 167016)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.