Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie
Motto:
“L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu,
apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar acest lucru nu mi-a
dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile
Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești
pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și atunci L-am auzit spunându-mi: ÎNDRĂZNEȘTE SĂ ÎNȚELEGI CĂ TE IUBESC!
Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înțeles treptat că Dumnezeu e aproape, că mă iubește și că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalți. Am înțeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu și cu celălalt. Și că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristețe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire, și atunci ar cunoaște viața veșnică…”
(Părintele Dumitru Stăniloae)
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………….6
I. Fenomenologia sectară……………………………………………………9
I.1. Ce este o sectă, o erezie, o schismă și un cult religios?…………..9
I.2. Cauzele apariției și răspândirii sectelor…………………………16
I.3. Fenomenul sectar astăzi…………………………………………25
II. Scriptura și Tradiția din perspectivă denominațională………………….38
II.1.Terminologie: “Revelație”, “Scriptură”, “Tradiție”…………….38
II.2. Perspectiva denominațională asupra Sfintei Scripturi………….46
II.3. Principiul “Sola Scriptura”……………………………………..56
II.4. Cine poate interpreta Sfânta Scriptură…………………………61
II.5. Perspectiva denominațională asupra Sfintei Tradiții…………..70
II.6 Obiecții sectare față de Sfânta Tradiție…………………………77
III.Atitudinea Mișcării Ecumenice față de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție………………………………………………………………84
III.1. Ecumenismul- origine și evoluție……………………………..84
III.2. Mișcarea ecumenică- constituție și perspective………………93
III.3. Problema “Scripturii” și a “Traditiei” în conferințele ecumenice și teologia ecumenică………………………………………………102
IV. Doctrina ortodoxă despre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție………..118
IV.1. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție- metodele transmiterii Revelației divine……………………………………………………118
IV.2.Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică…………………………………………………………….129
Concluzii………………………………………………………………….137
Bibliografie……………………………………………………………….141
INTRODUCERE
Importanța deosebită pe care o prezintă tema legată de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, adică de cele două forme prin care ni s-a transmis Revelația divină, în teologia Bisericii și în viața credincioșilor, apariția și răspândirea fenomenului sectar în lumea ortodoxă, precum și importanța ei pe plan ecumenic, sunt câteva din rațiunile care au determinat analizarea și actualizarea acestei teme, atât de semnificativă pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Iisus Hristos. Desigur că, problema Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, precum și a relației dintre ele, nu este un subiect recent în istoria teologiei creștine. Încă din epoca primară, înțelegerea corectă a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții a avut o importanță definitorie pentru Biserica creștină. Toate ereziile, neînțelegerile și sectele de mai târziu au apărut pe fondul răstălmăcirii sensului Scripturii și printr-o neînțeleaptă separare de Sfânta Tradiție. Toate tratatele de teologie și studiile de specialitate recunosc importanța înțelegerii corecte a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții în viața creștină, dovedită de atenția deosebită pe care Sfinții Părinți au arătat-o față de acest subiect.
Refuzând recunoașterea unicului adevăr revelat, prezent în teologia ortodoxă, sectele și denominațiunile actuale nu îl pot folosi drept criteriu al adevărului, după care să se conducă în munca asiduă de cercetare, încât neavând nici un criteriu al adevărului, ele își îmbracă afirmațiile și ideile într-o aură, chipurile evidentă, de “adevăr”. Dar, cu cât opiniile lor personale se îndepărtează de scrierile Sfinților Părinți, cu atât mai mult această aură devine o oază de raze întunecate, ascunzând lumina adevărului.
Oamenii de astăzi au nevoie de o raportare la transcendent, și, de aceea, ei pot deveni foarte ușor victime sigure ale unor grupări sectare, străine de teologia și ethosul Bisericii Ortodoxe. În profunda criză spirituală în care se află, omenirea își caută un drum pentru a ieși din acest impas. Refuzând mesajul, cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, propovăduit de către Biserică, oamenii se văd în situația de a apela la oferta făcută de către unele secte. Speranța în fericirea telurică a dispărut, iar omul contemporan, secularizat, se vede pus în situația de a-și căuta un alt reper spiritual. Fără a se fundamenta pe Revelația divină, morala seculară a suferit un colaps total, încât lipsa de morală și de orientare religioasă, angoasa, disperarea, sărăcia, au creat o ruptură în sufletele oamenilor, ducând la proliferarea unui mod de viață superficial, a unui pansexualism, a unei viziuni hedoniste.
În condițiile unei societăți care funcționează după principiile economiei de piață, sectele își expun oferta lor religioasă, adesea luptând unele contra celorlalte, dar toate laolaltă luptând pentru eliminarea și scoaterea din istorie a Bisericii Ortodoxe. După cum am arătat în cuprinsul acestei lucrări, sectele au preluat sursele creștine pe care le folosesc în scop propriu, au preluat Sfânta Scriptură pe care au falsificat-o, au preluat unele ritualuri cărora le-au dat o nouă simbolistică, eliminând complet Sfânta Tradiție, ca fiind una îmbibată de practici păgâne și antiumane, și, deci, incompatibilă cu mesajul cuprins în Sfânta Scriptură. Sectele consideră Sfânta Scriptură ca sursă de inspirație, afirmând și susținând că Revelația divină le-a fost transmisă în mod exclusiv, fundamentalist. Ele se prezintă ca fiind legate de Biserica primară în mod direct, ele fiind “Biserica pură și autentică”, în cadrul căreia se intră prin atitudini personale de hotărâre și convertire. Cu toate că Sfânta Scriptură este prezentă la aproape toate sectele și denominațiunile de astăzi, se constată faptul că aceste mișcări și grupări religioase au pierdut adevărul despre sensul autentic al Sfintei Scripturi și valoarea ei în viața duhovnicească, în timp ce Sfânta Tradiție este respinsă într-un mod categoric.
Din cuprinsul prezentei lucrări se poate constata că Biserica Ortodoxă învață și mărturisește că Revelația divină supranaturală ni s-a transmis pe două căi: aceea a Sfintei Scripturi și aceea a Sfintei Tradiții, între ele existând o legătură de intercondiționare și reciprocitate, încât nu se poate concepe una fără alta și nici nu pot fi înțelese și adâncite una fără alta. Ele se constituie în două căi, forme sau metode prin care ni s-a transmis aceeași Revelație divină, unul și același cuvânt al lui Dumnezeu, și nu în două izvoare, după cum greșit s-a afirmat până acum. Izvorul este unul: Dumnezeu, Care Se descoperă oamenilor în acțiunea pe care o numim Revelație dumnezeiască.
Capitolul I
FENOMENOLOGIA SECTARĂ
I.1. Ce este o sectă, o erezie, o schismă și un cult religios ?
Încă de la început, trebuie făcută o precizare esențială în ceea ce privește modul în care trebuie înțelese aceste rupturi care au avut loc în sânul Creștinismului. Acestea nu sunt biserici în adevăratul înțeles al cuvântului, deoarece Biserica cea “una, sfântă, sobornicească și apostolească”, așa cum mărturisește Simbolul de credință al Bisericii creștine, Simbol stabilit la primele două Sinoade ecumenice (Niceea,325 și Constantinopol,381), a fost întemeiată de către Iisus Hristos, Logosul întrupat, Persoana a doua a Sfintei Treimi, care din iubire pentru oameni și pentru creația Sa, S-a îmbrăcat cu firea umană, cu scopul de a o ridica pe aceasta la cel mai înalt grad posibil: îndumnezeirea. Cu toate că fundamentul pe care se sprijină Biserica este mărturisirea Apostolilor, rostită de către Sfântul Apostol Petru: “ Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu ” ( Matei 16,16) , de altfel, temelia Bisericii lui Hristos, unele grupări religioase destul de recente își revendică această mărturisire, afirmând că Petru a rostit-o special pentru ele. De aceea, este foarte important să cunoaștem care sunt sensurile veridice ale acestor mișcări religioase, care nu doresc altceva decât compromiterea adevărului relevat și transmiterea acestuia într-o formă eronată.
Secta reprezintă acel nucleu de persoane, rupt de Biserica tradițională și de învățătura ei, care practică un prozelitism intens, cu scopul de a câștiga noi adepți, care promovează aceeași doctrină antieclesială și antisocială și care se izolează de ceilalți, practicând un cult simplu, lipsit de o bază doctrinară și tradițională.
Etimologic, noțiunea de sectă provine din limba latină de la substantivul secta, -ae, care înseamnă “cale, drum în viață, direcție”.1 Din perspectivă teologică și eclesială, secta reprezintă “totalitatea opiniilor celor ce s-au desprins de credința adevărată ”, precum și “gruparea celor care profesează această doctrină divergentă“2 . Uneori mai apare și terminologia seco, -are, secui, sectum, care înseamnă a tăia, a amputa, a separa, a despica, a tranșa și, care, tradus în limbaj teologic, înseamnă despărțirea de Biserica lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut Om pentru noi și pentru ridicarea noastră din păcat.
O altă origine a acestui cuvânt poate fi și aceea care provine de la cuvântul latinesc sequor, sequi, secutus sum, care înseamnă a urma ( un model, o persoană, o idee, un partid, etc), a veni după cineva care, tradus din perspectivă teologică înseamnă ascultarea și supunerea față de o autoritate străină duhului tradițional al Bisericii Ortodoxe. Această autoritate nu reprezintă altceva decât liderul sau conducătorul religios al grupării respective, care, de obicei, se consideră singurul “ iluminat “ și unicul “colaborator “ și “ trimis “ al Duhului Sfânt pentru a vesti printre oameni adevărata credință, primită de către acesta, el socotindu-se singurul care a fost capabil să o primească și să o accepte în totalitatea ei.
Secta reprezintă deci, “ o asociațiune religioasă care se abate de la Biserica Ortodoxă, având o tradiție proprie, un cult propriu, o organizație proprie” 3,considerându-se adevărata și unica biserică a Mântuitorului Iisus Hristos, singura chemată să înțeleagă și să transmită pe mai departe tainele credinței.
Erezia înseamnă abaterea, în mod conștient și liber, de la adevărul revelat al Bisericii, de la sistemul doctrinar al acesteia, de la cultul și spiritualitatea ei, culminând cu separarea totală de Trupul tainic al lui Iisus Hristos, adică de Biserica Ortodoxă, “ stâlp și temelie a adevărului “ ( I Timotei 3,15).
Etimologic, noțiunea de erezie provine din limba latină de la cuvântul haeresis și de la grecescul αιρεσις,,εως , care se traduce prin opțiune, idee separată, opinie personală, decizie definitivă a unei persoane cu privire la un adevăr biblic, falsificându-l , încât s-a afirmat că “ eresul este o încercare de crimă împotriva adevărului.” 4 Sfântul Apostol Pavel menționează faptul că ereziile au un rol pedagogic, în sensul că ele sunt îngăduite cu scopul de a ieși la iveală adevărata credință: “ Căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați” (I Corinteni 11,19), fiind așezate în categoria faptelor trupului, pătimașe și nocive, arătând în același timp și consecințele urmării acestor erezii: “ Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” ( Galateni 5, 19-21).
De asemenea, Sfântul Apostol Petru menționează faptul că au existat și vor exista întotdeauna persoane care vor contesta adevărul biblic revelat și învățători mincinoși: lui Iisus Hristos, adică de Biserica Ortodoxă, “ stâlp și temelie a adevărului “ ( I Timotei 3,15).
Etimologic, noțiunea de erezie provine din limba latină de la cuvântul haeresis și de la grecescul αιρεσις,,εως , care se traduce prin opțiune, idee separată, opinie personală, decizie definitivă a unei persoane cu privire la un adevăr biblic, falsificându-l , încât s-a afirmat că “ eresul este o încercare de crimă împotriva adevărului.” 4 Sfântul Apostol Pavel menționează faptul că ereziile au un rol pedagogic, în sensul că ele sunt îngăduite cu scopul de a ieși la iveală adevărata credință: “ Căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați” (I Corinteni 11,19), fiind așezate în categoria faptelor trupului, pătimașe și nocive, arătând în același timp și consecințele urmării acestor erezii: “ Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” ( Galateni 5, 19-21).
De asemenea, Sfântul Apostol Petru menționează faptul că au existat și vor exista întotdeauna persoane care vor contesta adevărul biblic revelat și învățători mincinoși: “ Dar au fost în popor și prooroci mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri
pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor
aduce lor grabnică pieire” (II Petru 2,1). Asemenea eretici au fost Imeneu și Alexandru, menționați în Sfânta Scriptură ( I Timotei 1,20), precum și Filet (II Timotei 2, 17), uneori ereticii fiind numiți “hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” ( Matei 24,24; Marcu 13,22 ), cum ar fi Simon Magul ( Faptele Apostolilor 8,9 ), Teudas ( Faptele Apostolilor 5,36 ) și Iuda Galileianul ( Faptele Apostolilor 5,37 ).
Având principala sarcină de a falsifica adevărul biblic, “ erezia este umbra adevărului și se ține după el continuu, ca o parodie, ca o imitație nereușită, ca o caricatură ” 5 , care, oricât ar fi de vigilentă, nu poate răsturna în totalitate doctrina biblico-tradițională a Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Schisma, spre deosebire de sectă și erezie, este definită ca fiind o separare, o despărțire, o rupere din punct de vedere canonic și administrativ în raport cu Biserica mamă, ajungându-se la o “situație de despărțire canonică și de întrerupere a comuniunii liturgice”6 dintre comunitățile religioase respective. În acest sens este bine cunoscută Schisma cea mare de la 1054, an care este considerat a fi anul oficial al despărțirii Bisericii din Apus de cea din Răsărit. Mai precis, la data de 16 iulie 1054, delegatul papei Leon al IX-lea, cardinalul Humbert depuse pe Sfânta masă a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol bula de excomunicare și aruncă anatema împotriva patriarhului ecumenic Mihail Cerularie. La rândul său, acesta răspunde cu aceeași monedă, aruncând și el anatema asupra delegației papale, consecințele și rănile acestei scindări rămânând vizibile până astăzi. “ Astăzi se înțelege mai bine că 1054 este doar un episod în acest proces de « înstăinare » dintre Apus și Răsărit, proces care a fost pus în mișcare și grăbit nu numai de evenimente teologice sau bisericești, ci de circumstanțe politice și culturale”7 . La data de 7 decembrie 1965, spre finalul închiderii ședințelor Conciliului al II-lea de la Vatican ( 1962-1965 ), papa Paul al VI-lea, în Catedrala Sfântul Petru din Roma, și patriarhul ecumenic Atenagoras I, în Catedrala patriarhală din Constantinopol ridică, concomitent, anatema, care a fost aruncată în anul 1054 asupra celor două biserici, acesta fiind primul gest de seriozitate al deschiderii spre ecumenicitate și unitate al celor două biserici. Așadar, s-a afirmat că schisma “ desemnează o dezbinare gravă și durabilă în sânul poporului creștin, dar la nivele de profunzime diferite” 8 .
Cultul religios reprezintă acel grup de persoane prin care statul laic îl recunoaște pe baza unei legi, permițându-i acestuia, în concordanță cu libertatea religioasă, desfășurarea serviciului și a activității religioase. Un cult este un grup manipulant, care se folosește de membrii săi pentru păstrarea și creșterea ca organizație , sfidând articolul din lege care prevede interzicerea prozelitismului.
Termenul cult este destul de ambiguu, în prezent el având aproximativ trei utilizări:
desemnează un alt mod de închinare. Etimologic, cuvântul provine din limba latină de la substantivul cultus,-us, care înseamnă practicare, fel de viață, mod de închinare, ritual. De exemplu, “ Cultul ( modul de închinare ) creștin ortodox” al Bisericii Ortodoxe Române e diferit de “ Cultul ( modul de închinare ) creștinilor după Evanghelie”. Deci, sub acest aspect, această noțiune poate fi privită și înțeleasă din perspectivă liturgică, adică a rânduielilor tipiconale și liturgice ale Bisericii;
cuvântul este un termen peiorativ, depreciativ pentru o mișcare religioasă care nu face parte din ceea ce se crede a fi “ biserica de stat” , “ biserica națională” și “ singura păstrătoare” a Tradiției creștine. Prin utilizarea acestui concept de către statul laic, în elaborarea Legii Cultelor, s-a ajuns la situația riscantă de a se pune semnul de egalitate între Biserica Ortodoxă Română, care este de origine apostolică, și celelalte grupări religioase, unele dintre ele apărute în secolul al XX-lea, cu multe abateri de la învățătura Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții;
termenul indică o mișcare religioasă deviată de la creștinismul biblic și patristic, negând doctrinele fundamentale ale acestuia.
În țara noastră sunt recunoscute, în mod oficial, un număr de 15 culte:
Biserica Ortodoxă Română;
Biserica Romano-Catolică și Biserica Catolică Orientală din România ( Biserica Unită);
Biserica Evanghelică-Luterană;
Biserica Armeano-Gregoriană;
Biserica Evanghelică Sinodo-presbiteriană;
Biserica Reformată;
Biserica Unitariană;
Cultul creștin de rit vechi ( lipovenesc );
Cultul creștin baptist;
Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică;
Cultul adventist de ziua a șaptea ( A.Z.S );
Cultul creștin după Evanghelie ( Biserica Evanghelică Română );
Federația comunităților ebraice;
Islamismul;
Societatea Martorii lui Iehova.
Așadar, aceste noțiuni trebuie bine înțelese pentru a nu cădea în ispita de a face confuzie între Biserica cea adevărată, întemeiată pe temelia Sfinților Apostoli și pe mărturisirea lui Petru, și celelalte grupări și mișcări religioase, paraeclesiale și antieclesiale, apărute peste noapte, fără o bază doctrinară, canonică și cultică și fără o raportare precisă la Revelația divină. Cunoscând foarte bine aceste noțiuni, și înțelegându-le, se poate trece ușor la identificarea fiecărei mișcări religioase, observându-le mult mai eficient activitatea pe care și-au propus-o spre desfășurare, precum și intențiile pe care acestea le au. De asemenea, clasificarea acestor noțiuni este de folos atât ierarhiei bisericești, cât și credincioșilor, deoarece mădularele Trupului tainic al lui Iisus Hristos vor ști cu precizie cu cine au de-a face, vor putea face o clasificare a acestor mișcări, în vederea cunoașterii fiecărui grup religios, a membrilor care compun aceste grupări, toate acestea în vederea stopării și distrugerii fenomenului sectar, atât de dăunător pentru societatea și comunitatea ortodoxă de astăzi.
I.2. Cauzele apariției și răspândirii sectelor
O sectă se caracterizează în general prin atitudinea sa împotriva preceptelor biblice și tradiționale, prin respingerea categorică a ierarhiei bisericești de instituire divină, și a organizării canonice și administrative a Bisericii lui Iisus Hristos, toate aceste contestări având consecințe nu numai în plan teologic și bisericesc, ci și social, moral, cultural și chiar psihic. Considerându-se ca veritabile persoane harismatice, liderii sectelor, prin modul și mesajul pe care-l propagă, exercită o mare presiune psihică și emoțională asupra subalternilor lor și membrilor sectei pe care aceștia le reprezintă. Uneori, deciziile reprezentanților sectei au repercusiuni și asupra societății, intrând chiar într-un conflict real cu ea, deoarece secta respinge conducerea laică a societății. Societatea este considerată a fi aliată cu Stăpânul întunericului, fiind nocivă dezvoltării “normale” a persoanelor care urmează și trăiesc după preceptele acestei societăți, numai secta fiind cea abilitată să poată salva societatea din mâna diavolului prin convertirea populației la organizația sa și la asumarea cu responsabilitate a ideilor “salvatoare” cu care aceasta vine în sprijinul salvării societății.
În general, în manualele de specialitate, sectologii identifică aproximativ aceleași cauze care au dus la apariția acestor organizații sectare, însă la cauzele “tradiționale” mai pot fi amintite câteva care țin de contextul social și economic în care-și desfășoară “activitatea” secta respectivă. Printre cauzele apariției si răspândirii sectelor pot fi enumerate următoarele: cauze religioase, sociale, morale, culturale, psihomaladive.
Cauze religioase:
înțelegerea eronată a Vechiului Testament prin continuarea unor practici rituale care nu-și mai găsesc sensul și semnificația în Noul Testament, în religia păcii și a iubirii instaurată de către Însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin venirea Sa în lume;
ridicarea la rang de scrieri inspirate și cu deplină autoritate, pe lângă cărțile biblice deja consacrate, a scrierilor apocrife, precum și selectarea unor texte din acestea și transmiterea lor alături de textele scripturistice revelate, autentice, cu scopul vădit de a induce în eroare pe credinciosul fără o pregătire specială în acest sens;
războaiele religioase dintre diferite confesiuni creștine, cu scopul de a-și câștiga statutul de “ religie oficială” în țara respectivă, cum sunt de exemplu conflictele de stradă dintre catolici și protestanți, prezente și astăzi în unele țări, cum ar fi în Irlanda de Nord;
influența demonică în rândul comunităților creștine, prin apariția îngerului întunericului ca “înger al luminii” (II Corinteni 11,15), care iscodește mintea unor răzvrătiți cu scopul de a schimba adevărul care duce la mântuire, prin promisiuni deșarte și nefondate de către nici o revelație autentică;
neuniformitatea liturgică și practicile neliturgice în cultul creștin-ortodox sunt prilej de sminteală pentru credincioșii simpli, care în pelerinajele lor pe la diverse biserici de parohie și mănăstiri, sesizează mici deosebiri în slujbele religioase, ivindu-se un mare semn de întrebare în mintea credinciosului instabil, sectarului revenindu-i simplul rol de a-i strecura îndoiala și, în același timp, promisiunea unei reale și autentice manifestări religioase prin aderarea la secta respectivă;
dorința bolnavă a unor persoane, fără vocație și capacitate de a conștientiza misiunea creștină, de a se număra în rândul ierarhiei bisericești, duce pe acestea la răzvrătirea și ridicarea împotriva ierarhilor instituiți canonic, prin succesiune apostolică, în final ele ajungând să se organizeze în adevărate grupări religioase propovăduind în mod arbitrar învățăturile Sfintei Scripturi;
negarea Revelației lui Dumnezeu produce adevărate sciziuni în Trupul tainic al lui Iisus Hristos. “ Sectarii, călăuziți de necredința suficientă în revelație și providență, lipsiți de dragoste față de credința sinceră și dezinteresată, cred în Dumnezeu datorită unor efecte ale credinței, găsite în știință prin căutarea întăririi convingerilor proprii, care sunt apoi propovăduite ca făcând parte din revelație. Pentru ei, revelația se manifestă prin libertatea iresponsabilă de tălmăcire în orice chip a Bibliei de către oricare individ, fără calificare specială”9;
credința fără fapte, fără un comportament adecvat, produce și ea depărtări din sânul Bisericii. Este bine cunoscut faptul că a crede în Iisus Hristos implică automat și manifestarea acestui caz, materializarea lui în fapte de evlavie, milostenie și iubire față de semenul nostru, pentru că “ precum trupul fără de suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este” ( Iacov 2,26 ). Sectarii speculează foarte ușor comportamentul unor creștini ortodocși, reproșându-le că, prin acest fel de comportament ortodocșii L-au izgonit pe Dumnezeu din sufletul lor.
b) Cauze sociale:
nerespectarea organizării sociale a statului laic, din ce în ce mai secularizat și condamnarea lui de către unii sectanți, în mentalitatea cărora statul ar pactiza cu diavolul în distrugerea sectei respective, prin refuzul menționării în Legea Cultelor și privarea de aceleași drepturi ca și a cultelor recunoscute, a sectei respective, ostile orânduielii sociale;
dorința morbidă de înavuțire imediată pe seama altora si tendința de câștig urât prin orice mijloace posibile, chiar și prin crimă, în unele situații;
nedreptatea socială face ca multi credincioși fideli, până mai ieri Bisericii lui Iisus Hristos, să se depărteze de viața eclesială creștină și să îmbrățișeze promisiunile sectei;
lipsa de respect a persoanei umane duce la grave neînțelegeri în sânul comunității, și chiar în sânul familiei creștine;
confuzia regretabilă între Biserica lui Iisus Hristos și societatea secularizată. Astăzi din ce în ce mai multe persoane nu mai vor să conștientizeze puterea Sfintelor Taine în viața Bisericii, făcând diverse speculații eronate asupra cultului divin ortodox, bagatelizându-l, serviciul religios și slujba religioasă de Duminică devenind un show religios, și chiar un mijloc de propagandă politică;
sărăcia, din ce în ce mai amplificată în rândul populației și luxul exorbitant al persoanelor cu influență în societatea umană, fac ca omul simplu să cadă în desnădejde, această stare ducând uneori la contestări și la mari nemulțumiri;
lipsa seriozității și responsabilității din partea clerului în privința problemelor sociale cu care se confruntă comunitatea pe care respectivul cleric o păstorește;
infuzia elementelor nefondate tradițional din spațiul occidental și implementarea acestora în societatea românească ortodoxă încă ancorată în Tradiția vie a Bisericii lui Iisus Hristos, de către unele secte, deoarece “ scopul grupărilor sectare este de a deveni instrumente de manipulare în interesul statelor puternice” 10;
frauda și specula tot mai frecvente în sistemul societății românești;
perceperea de taxe costisitoare, din partea clerului, pentru unele servicii religioase.
Cauze morale:
mândria unora dintre clerici care face pe oameni să-și piardă credința, aceștia disprețuind textul ioaneic : “ Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați ? ” (Ioan 5,44), acest text făcând aluzie și la eliminarea cultului personalității, atât de frecvent astăzi;
lăcomia ca pricină a tuturor relelor și prilej de sminteală pentru credincioși;
lenea din ce în ce mai acută în rândul persoanelor în prag de desnădejde;
necinstea și lipsa rușinii, apelarea la obrăznicie a unora spre a-și îndeplini scopul lor personal și egoist;
nerespectarea rânduielilor bisericești cu privire la post și la timpul celebrării slujbelor religioase;
pierderea sensului real al vieții de familie, căsătoria devenind un contract social între două persoane, chiar și de același sex, precum și încurajarea crescândă a căsătoriei de probă;
lipsa de moralitate a unor slujitori ai altarului duce la smintirea credinciosului, care așteaptă să vadă în preot un model pentru el și pentru comunitatea în care trăiește;
păcatele grave tot mai prezente în societatea ortodoxă: desfrânarea, avortul, homosexualitatea, lesbianismul, legiferarea prostituției, traficul de ființe umane, violul, crima, pedofilia etc., fac să fie speculate de către sectanți, aceștia venind cu “oferta” lor care duce la eliberarea de aceste probleme și rezolvarea lor prin simpla convertire la secta respectivă;
Cauze culturale:
relația greșit înțeleasă de către sectari dintre cultură și religie, în concepția lor acestea două aflându-se în opoziție;
dezinformarea populației în ceea ce privește unele realități bisericești;
mentalitatea tot mai des întâlnită conform căreia Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ar fi de origine umană și ar putea fi catalogată drept o învățătură omenească și, deci, lipsită de credibilitate;
ignorarea prezenței sectare în comunitatea creștină din partea preotului, dă impresia necunoașterii temeinice a învățăturii ortodoxe, îndoială în ceea ce spune, creând confuzie în rândul credincioșilor;
încercarea de a se uita rolul major pe care l-a avut și îl are Biserica Ortodoxă Română în domeniul cultural;
puținele cunoștințe religioase pe care le au credincioșii și ignorarea celor existente;
Cauzele psihomaladive:
metodele de intimidare și violență domestică prezente la unele persoane destul de dubioase din punct de vedere psihic;
stresul tot mai prezent în activitatea noastră poate duce la gesturi necontrolate și căderea în învățături greșite;
renunțări, neliniște și presiune psihică atât în mediul profesional cât și familial;
numărul tot mai crescând al bolnavilor psihic, posedaților de diferite patimi distrugătoare, narcomanii, alcoolicii, drogații, schizofrenicii etc.,fac ca aceștia să-și găsească “scăparea” în secte;
pentru sectari, “cheia convertirii stă în impresionarea instabililor și trădătorilor ”11, atragerea bolnavilor psihic în mrejele sectei, aceștia neavând o judecată lucidă și stabilă, căzând foarte ușor în mâna viclenilor “misionari”.
Cunoscutul sectolog Jean Vernette enumeră printre cauzele care produc apariția și creșterea numerică a membrilor unei secte așa numitele “ nevoi personale”, pe care le prezintă astfel:
“ Căutatea apartenenței sau a stării de comuniune, a reacției față de o societate dură și depersonalizată;
O nevoie de a obține răspunsuri precise, factori de siguranță într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiționale par să cedeze sub șocul permanentelor repuneri în discuție;
O căutare a integralității într-o armonie totală, de natură psiho-corporală și psiho-spirituală, care va da naștere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce funcționează ca înlocuitori de religii;
O nevoie de recunoaștere socială, de participare și angajare activă, prezentă în special în straturile defavorizate din punct de vedere social;
Revendicarea unei identități culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în țările lumii a treia;
O căutare nepotolită a transcendenței și a experienței religioase personale directe, într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sufletul;
Căutarea unei direcții spirituale și a unui conducător harismatic care să îi stea la cârmă;
Aspirația către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o «nouă eră» într-o lume în care teama colectivă crește odată cu violența, conflictele armate și tulburările planetei.”12
Desigur, acestea sunt numai câteva dintre cauzele care duc la apariția și răspândirea sectelor în comunitatea românească ortodoxă, la multe dintre acestea sectanții făcând uz fără nici o jenă și fără nici o mustrare de conștiință. De aceea, toate aceste cauze trebuie foarte bine analizate de către clericii responsabili cu apărarea integrală a adevărului revelat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, pentru a putea contracara pericolul sectar și răspândirea consecințelor nefaste pentru liniștea și bunul mers a Bisericii lui Iisus Hristos. În acest sens, preotul este mereu chemat să aibă conștiința trează și să fie pregătit în orice clipă pentru a preîntâmpina asaltul sectar, pentru a distruge învățăturile false și a promova mesajul neștirbit al Mântuitorului Iisus Hristos. De asemenea, în noul climat democratic instaurat după răsturnarea sistemului comunist în decembrie 1989, când libertatea de opinie este garantată, se face un apel călduros la păstrarea nealterată a adevărului revelat și transmiterea acestuia urmașilor, un rol foarte important avându-l și credincioșii, sănătoși psihic și stabili din punct de vedere mental, acestora revenindu-le următoarele sarcini:
“Să aprofundeze diferite aspecte ale Bisericii: doctrină, cult, spiritualitate, patrimoniu cultural și ortodox.
Să se integreze ritmului liturgic, de rugăciune al propriei parohii, spre a sesiza și conștientiza valoarea reală, profundă, unică a Bisericii, sensul vieții în Hristos, Dumnezeu și Om adevărat, ce propune în adevăr și libertate, în iubire și lumină divină adevărata împlinire spirituală a omului.
Să devină factori activi în viața social-economică, instituțională, a statului, mărturisitori ai dreptei credințe, conștiincioși și responsabili în activitatea profesională din care să facă o slujire a lui Hristos prin semenii care sunt chipul lui Dumnezeu, deschideri, ferestre către Dumnezeu și prilejuri de comuniune și desăvârșire creștină.
Să dialogheze cu preotul pentru a se informa atunci când vin în contact cu așa-zișii evanghelizatori, sectari care caută să-i smulgă din trupul Bisericii Ortodoxe și a culturii românești, din matricea unității naționale, locale, deschidere și expresie a universalității.
Sprijinirea financiară a Bisericii pentru iubire și filantropie. Prin aceasta se va contracara orice fel de prozelitism confesional sau sectar ai evanghelizatorilor rupți de spiritul Tradiției Bisericii și spațiul ortodox și românesc, contribuid la prestigiul și mărturia Ortodoxiei, a popoarelor ortodoxe acolo unde le este locul în devenirea lor istorică în simfonia popoarelor culturilor și spiritualităților lumii.” 13
I.3. Fenomenul sectar astăzi
Societatea contemporană este asaltată astăzi de numeroase secte și mișcări religioase, acestea având scopul de a decima, de a distruge și a duce la o confuzie în ceea ce privește aspectul religios, aspect de care ea nu se poate detașa. O societate fără religie, fără raportarea ei la valorile morale și religioase, nu se poate organiza în armonie, nu se poate simți împlinită și nu își poate atinge scopul pentru care ea a fost creată: buna înțelegere și comuniunea dintre oameni. În special după decembrie 1989, în țara noastră, a avut loc o avalanșă a sectelor și mișcărilor religioase, unele dintre acestea, după cum am văzut, reușind să intre în categoria celor recunoscute de către Statul român, alături de Biserica Ortodoxă Română, singura care a menținut unitatea și integritatea neamului român în cele peste două milenii de existență. Din analizele și sondajele efectuate de către sectologi, sociologi, psihologi etc. rezultă că astăzi există câteva sute, și chiar mii de secte, fiecare cu întemeietorul ei, cu doctrina sa specifică, cu “filozofia” vieții caracteristică, cu metodele de propagandă specifice, însă toate au același scop monstruos, și anume acela de a distruge Biserica Ortodoxă, singura întemeiată de Însuși Iisus Hristos și chemată să conducă omenirea spre viața cea adevărată, spre Împărăția lui Dumnezeu.
Desigur că fenomenul sectar a existat dintotdeauna, la început în cercuri mai restrânse, cu o activitate modestă, pentru ca mai apoi ele să se dezvolte și să capete amploare și cote alarmante, determinându-i pe teologi și sociologi să ia măsurile de rigoare în combaterea ideilor propagate de către acestea în scoaterea la suprafață a adevărului. Astfel, încă din scrierile Noului Testament avem informații despre existența unor grupări religioase ce se opuneau mesajului creștin. De exemplu în cartea Sfântului Apostol și Evanghelist Luca menționează câteva mișcări religioase: “eresul saducheilor” ( Faptele Apostolilor 5,17 ), care nega învierea și existența îngerilor, “eresul fariseilor” ( Faptele Apostolilor 15,5 ) și “eresul nazarinenilor” ( Faptele Apostolilor 24,5 ). Mai sunt menționate și grupările irodienilor, samarinenilor și esenienilor, din ultima categorie bănuindu-se că ar fi făcut parte însuși Sfântul Ioan Botezătorul, deoarece aceștia duceau o viață austeră, fiind retrași în pustietate pentru a uita de tentațiile lumii, locuind în grote și în peșteri, fiind foarte respectați de către oamenii simpli. Ei se pot asemăna isihaștilor și pustnicilor de astăzi. Apoi, Sfântul Apostol Pavel menționează, cu tristețe, dezbinarea comunității creștine din Corint, inițial bine întemeiată, în patru grupări sau partide: o grupare care urma prescripțiile lui Pavel, alta a lui Apollo, alta a lui Chefa, și alta a lui Iisus Hristos ( I Corinteni 1, 12 ). Într-un final, Sfântul Apostol Pavel reușește să refacă unitatea și comuniunea creștină în această comunitate, întrebându-se mirat “ Oare s-a împărțit Hristos?” ( II Corinteni 1, 12 ), făcând prezicerea definitivă că “Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13,8). De asemenea, și Sfântul Apostol Petru menționează unele secte, ai căror membrii practică un comportament antiuman și antisocial, fiind numiți “dobitoace fără minte”, “nedrepți”, “pete și ocară”, “fiii blestemului”, “izvoare fără de apă”, “nori purtați fără de furtună” ( II Petru 2, 12-17). De fapt, în toate scrierile Noului Testament, autorii scot în evidență toate grupările și mișcările religioase, precum și principalii ereziarhi. Din acea perioadă, prezentând pericolul pe care sectele le prezintă, după cum se poate constata din caracteristicile pe care autorii neotestamentari le dau acestora, s-a afirmat că secta nu este altceva decât despărțirea de Iisus Hristos, de învățătura Sa, de Biserică și de ierarhia bisericească pe care El a instituit-o. În special, după evenimentul Cincizecimii, atunci când Duhul Sfânt S-a coborât peste Sfinții Apostoli în chip de “limbi ca de foc “ (Faptele Apostolilor 2,3 ), și când a luat ființă prima comunitate creștină, prin convertirea a 3000 de suflete, în urma predicii înflăcărate pe care a susținut-o Sfântul Apostol Petru, Biserica a început, în mod oficial, să fie contrazisă, să fie contestată de unele mișcări religioase deosebit de vigilente și perfide. În urma acestor atacuri deosebit de virulente, Biserica a fost nevoită să intre în polemică cu membrii sectelor, cu doctrinele pe care aceștia le propovăduiau, încercându-se, încă de atunci, scoaterea în evidență a rolului pe care Biserica îl are de jucat în societate, precum și sistematizarea principiilor cu care Biserica opera în acel context deosebit de tensionat. Astfel, încep să apară primele scrieri apologetice, prin care Biserica dădea răspuns atacurilor sectare, atacuri ce au determinat-o să-și formuleze învățătura sa și să o definitiveze în urma consultării tuturor întâistătătorilor Bisericii lui Iisus Hristos. Dacă ar fi să recunoaștem vreun aspect pozitiv pe care l-ar fi putut aduce cei ce au contestat Biserica lui Iisus Hristos, se poate spune că acesta reprezintă însăși fixarea învățăturii și doctrinei Bisericii pentru totdeauna.
În primele secole creștine, Biserica a fost zdruncinată de cele mai mari erezii care negau divinitatea lui Iisus Hristos, a Duhului Sfânt și însăși Învierea lui Iisus Hristos. Astfel, Biserica se confruntă acum cu cea mai periculoasă erezie promovată de către preotul Arie din Alexandria Egiptului și anume arianismul, care învăța că Iisus Hristos nu este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Această învățătură greșită a fost combătută la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) de către diaconul Atanasie, care a introdus în limbajul de credință termenul όμοουσιος, singurul termen prezent în Simbolul de credință care nu se găsește în Sfânta Scriptură, însă Biserica îl consideră cel mai potrivit pentru a descrie egalitatea și consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acest termen fiind în deplin acord cu învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Apoi, Biserica s-a confruntat cu numeroși eretici cum ar fi Cerint și Ebion, Teodot, Carpocrat, Artemon, cu ereziile antitrinitare și patripasiene, apoi cu dochetismul, care susținea că Iisus Hristos ar fi avut un trup aparent, nu unul real, cu gnosticismul, cu Simon Magul, Vasilide, Menandru,Saturnin, Marcion, Tațian, care afirma că materia e rea în sine și că ar fi nedemn pentru Dumnezeu să Se coboare în materie, El care este imaterial. Nemaiavând pe cine combate, ereticii și-au îndreptat contestările asupra Fecioarei Maria. Nestorianismul susținea că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος ), ci de om (άνθρωποτόκος ) sau, în cel mai bun caz, ea poate fi numită Născătoare de Hristos (Χριστοτόκος ), nicidecum Născătoare de Dumnezeu, adevăr stabilit la Sinodul III Ecumenic (Efes,431). A fost contestată de către monotelism și monofizism însăși dualitatea celor două firi în unica Persoană a lui Iisus Hristos, precum și modul în care acestea conlocuiesc în El. O altă erezie periculoasă a fost adopțianismul, care afirma și susținea că Iisus Hristos este numai Fiul adoptiv al lui Dumnezeu Tatăl, nu Fiul născut din veci din Tatăl , așa cum mărturisește Sfânta Scriptură: “Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmi 2,7). Biserica a avut, are și va avea conștiința clară că părăsirea și abandonarea credinței lui Iisus Hristos duce la apostazie, așa cum numea apologetul latin Tertulian (160-240): “Astfel, părăsind credința mea, devin un apostat”14. În secolul al VIII-lea, Biserica a fost confruntată cu erezia iconoclaștilor sau iconomahilor care respingea cinstirea care se aducea icoanei ortodoxe, susținând că aceasta contravine poruncii a doua din Decalog, care interzicea facerea de chipuri cioplite și închinarea la acestea. La această problemă, Biserica a dat răspuns în Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787), restabilind cultul icoanelor, afirmând că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci chipului reprezentat pe aceasta.
Cu toate că împăratul Constantin cel Mare (306-337), prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, a declarat religia creștină ca fiind religio licita, adică religia permisă în Imperiul Roman, împăratul Teodosie cel Mare (379-395) declară religia creștină ca fiind oficială și recunoaște Bisericii creștine supremația, totuși sectele au fost destul de influente în rândul oamenilor simpli, ele căpătând și o conotație social-politică, deoarece mulți eretici s-au aliat cu dușmanii suveranului bizantin, atacând Biserica din toate părțile.
Din prezentarea destul de sumară a principalelor secte și învățături din primul mileniu creștin , putem constata următoarele aspecte:
“Ereziile s-au ivit pe rând, în timp și spațiu, cu diferențe între ele sau interferându-se;
Ereziile au avut o activitate scurtă sau mai îndelungată în funcție de promotorii lor și s-au schimbat ținând seama de inițiatori, care erau în același timp și «izvoditori» de noi credințe ale timpului;
Deși ereziile au dispărut, s-au transformat și au reînviat, a rămas totuși în acțiune fenomenul sectar. Unele erezii au fost atât de scurte, încât istoria lor nu le-a reținut, iar «doctrina» lor nu se cunoaște;
Datorită contactului cu alte civilizații se ivesc de acum curente raționaliste și mistice deosebit de periculoase teologiei creștine și Bisericii în general.”15
Mileniul al II-lea creștin a debutat extrem de dureros pentru Biserica Universală a lui Iisus Hristos, și anume prin Marea schismă dintre Răsărit și Apus, la 16 iulie 1054. Prin această scindare și-a făcut apariția Biserica Romano-Catolică, Biserica din Răsărit numindu-se pe mai departe Biserica Ortodoxă. Acesta a fost un proces care s-a realizat între secolele al V-lea și al XI-lea, în principal din cauza pretențiilor de superioritate ale episcopului Romei, intitulat “papă”, față de ceilalți episcopi – egalii și frații săi întru Iisus Hristos. Desprinderea catolicilor de Biserică s-a realizat și prin schimbarea învățăturii apostolice, a Crezului și a Tradiției Părinților Bisericii, a cultului divin și a organizării eclesiastice prin introducerea unor noi dogme străine de învățătura Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Aceste dogme, cum ar fi Filioque, infailibilitatea papei, primatul papal, Immaculata Conceptio, Assumptio, Purgatoriul etc. au dat naștere la nenumărate secte și erezii prezente în spațiul romano-catolic, dând tonul la raționalizarea teologiei și a cuvântului lui Dumnezeu, prezent în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sectele apărute în sânul Bisericii Romano-Catolice poartă amprenta scolastică, a raționalului, eliminând cu totul factorul spiritual tradițional creștin. Astfel de secte în sânul catolicismului sunt lombarzii, catarii, ioachimiții, frații Fratricelli, Sfânta Biserică Catolică Harismatică a Canadei, Biserica Catolică Apostolică Universală, Biserica Catolică Apostolică Occidentală, Biserica Catolică Apostolică Galicană.16 În timp ce în catolicism, sectele comportă o conotație scolastică și raționalistă, în Ortodoxie, sectele ivite în această parte poartă o amprentă mistică-bolnăvicioasă, dar și una liturgică, absolutizând cultul divin. După cum spunea reputatul sectolog Kurt Hutten , “fiecare sectă poartă amprenta confesională a Bisericii-mamă care are propria sa structură spirituală și spiritul specific. Secta este o antiteză a Bisericii în aria căreia ea apare.”17 Astfel de secte sunt bogomilii, hlâștii, scapeții, duhoborții, molocanii, studiștii, inochentiștii, Turma Sfântului Ilie, bezpopovții, popovții, lipovenismul etc., ele accentuând, în mod nejustificat, mistica creștină autentică, sănătoasă, căzând în extrema cealaltă, a misticii iraționale și bolnăvicioase.
La începutul secolului al XVI-lea, mai precis în anul 1517 are loc o mare ruptură, având consecințe nefaste până în zilele noastre, și anume apariția protestantismului. Fostul călugăr catolic, germanul Martin Luther, nemulțumit de decăderea morală a anturajului papei de la Roma, precum și de abuzurile și luxul exorbitant din palatul papal, în detrimentul factorului spiritual, a pornit o ofensivă fără precedent asupra acestor abuzuri. Întâlnindu-se cu ignoranța papei, el a început să propovăduiască mântuirea oamenilor exclusiv pe baza credinței, eliminând faptele bune ca fiind utile pentru dobândirea mântuirii, creându-se astfel principiul protestant “ sola fide”. Cu toate că scrierile noutestamentare menționează foarte clar și precis rolul faptelor bune în procesul mântuirii, în teribilismul său, Martin Luther a smuls din corpul scripturistic Epistola Sfântului Iacob, care afirmă că “credința fără fapte este moartă” (Iacob 1,26), aruncând-o în râul Elba și numind-o “epistola de paie”. Propovăduirea sa a găsit repede adepți, atât în rândul nobilimii germane, care vroia să iasă de sub tutela papei , cât și în rândul țărănimii, care vedea în aceasta o cale de emancipare. Apoi, Luther a cerut sprijinul renascentiștilor și umaniștilor secularizați, ceea ce a dus la răspândirea cu ușurință a ideilor sale, căpătând încrederea multor intelectuali de prestigiu din perioada respectivă.
Tot în perioada aceea, idei similare cu ale lui Martin Luther au început să propovăduiască și francezul Jean Calvin și elvețianul Ulrich Zwingli, fiecare având câte ceva de corectat și de reformulat, ei câștigând foarte mulți adepți, dând naștere la noi grupări anarhice, culminând cu mulțimea de fărâmițări neoprotestante, care și astăzi se divizează peste noapte. Ruptura primului val de protestanți din Biserica Romano-Catolică a pus pe roate,din cauza mândriei, duhul de dezbinare. La rândul lor, grupările rezultate s-au văzut contestate, atât din interior cât și din exterior, și în fiecare grupare nouă au fost unii nemulțumiți care au considerat că încă e ceva de îndreptat. Așa se petrece și în ziua de astăzi. Zilnic se pun bazele unor noi “biserici”, se mai reformează câte ceva și mai apare o nouă titulatură, pe lângă multitudinea deja existentă în spațiul creștin.
În noul spațiu neoprotestant, unul confuz și separat de Biserica universală a lui Iisus Hristos, sectele apar precum ciupercile după ploaie, fiecare dintre ele considerându-se a fi Biserica cea adevărată , pe care a promis-o Hristos, încât “ele eludează caracterul personalist- comunitar al Ortodoxiei.”18 După anul 1989, sectele iau ființă și se organizează foarte ușor, într-un mediu predominant ortodox. Sistemul e relativ simplu. Cu întrebările lor viclene, cei nemulțumiți creează tulburări în sânul noii grupări. Pentru o anumită perioada de timp, lucrurile merg destul de bine în interiorul sectei, deoarece cei nemulțumiți sunt puțini la număr și este ușor să spui despre ei că sunt sentimentali, că nu au lumina credinței și că nu trebuie luați în serios. Diferențele firești dintre oameni ies astfel în evidență și fiecare se luptă pentru a ocupa o poziție cât mai bună în noua adunare. Punând foarte mult accent pe Sfânta Scriptură, ei își dau seama că pentru organizarea și buna funcționare a noii comunități este nevoie de o anumită orânduială, încât principalul lucru pentru ei îl constituie organizarea noii “biserici” după modelul biblic. Sunt aleși prezbiteri, diaconi, un casier și diverși responsabili cu tinerii sau cu alte aspecte. Pozițiile de conducere sunt deținute de către persoanele cele mai influente, cele mai active și dinamice, care vorbesc foarte bine și precis, cu capacități deosebite, cu personalitate și renume, iar restul membrilor, corpul adunării, stau așezați frumos în bănci. Punând foarte mult accent pe libertatea individului în cadrul societății, se pare că avem de-a face cu o adevărată și autentică democrație – cei din bănci i-au ales pe cei de la catedră care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi dați jos la noile alegeri. Ajungându-se la acest stadiu, e un lucru firesc ca noua “biserică” să poarte o denumire, de regulă alegându-se o denumire “biblică”, un nume pretențios, cu scopul de a impune autoritate și a se bucura de respect și supunere din partea celor racolați la sectă. Fiind foarte influenți și foarte bogați, nu mai este de mirare dacă ei se înregistrează oficial și în Statutul cultelor, gruparea fiind recunoscută de către Stat. Următoarea etapă constituie și principalul obiectiv al sectei, și anume creșterea numerică a membrilor ei, încât cu cât se adună mai mulți, cu atât crește puterea și renumele sectei.
După cum am văzut mai sus, totul se rezolvă prin vot “liber” și democratic, mai puțin problema celor care au reforma în sânge. Nereușind să-și impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forțeze succesul prin felurite “descoperiri” și “iluminări” de la Dumnezeu, contestate de către majoritate. Conducătorii aleși democratic încearcă să liniștească această minoritate, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulțumiții părăsesc gruparea și pun bazele unei alte “biserici”. Acum au propria lor “biserică” și, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai s-au desprins. Urmează găsirea unui nume la fel de frumos și atrăgător, precum și toată procedura democratică prin vot și iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.
Așa au ieșit, unii după alții, toate sectele care astăzi ne asaltează din toate părțile, fiecare venind cu “învățătura oficială” pe care a lăsat-o Iisus Hristos. Într-un spațiu total diferit față de cel creștin, european, “procesul de formare a unei secte este întotdeauna același: la origine se află o personalitate de excepție (…), care a avut și o experiență spirituală ieșită din comun, a cărei intensitate sau originalitate au reținut atenția contemporanilor. Foarte repede, ca de obicei în India, alți oameni se adună în jurul celui pe care-l consideră un Maestru și pe care se străduiesc să-l imite. Dacă însuși maestrul, sau unul dintre discipolii săi, are darul organizării, secta se formează, mai mult sau mai puțin structurată, după caz.”19
După cum am văzut, prin însăși definiția lor, sectele au o atitudine protestatară față de doctrina oficială a Bisericii tradiționale, această atitudine radicală producând reacții și la nivelul societății:20
repercusiuni sociale – la început, Biserica a avut rolul major de a avertiza lumea asupra acțiunii nefaste a proliferării sectelor. Într-un final, simțind gradul de periculozitate pe care îl prezintă sectele, societatea civilă s-a autosesizat, luând măsuri de apărare prin înființarea unor asociații de specialitate;
repercusiuni mediatice- căutarea senzaționalului și a noutății poate produce la anumite medii de presă distorsiuni serioase în ceea ce privește prezentarea sectelor, mass-media având un rol determinant în ceea ce privește receptarea mesajului sectelor de către oamenii neavizați;
repercusiuni judiciare- periculozitatea și doctrina unor secte intră în atenția organelor juridice, care sunt nevoite să ia măsuri drastice, de reglementare, administrative și legislative;
repercusiuni politice- intrând în sfera de acțiune politică contestând societatea, prin refuzul recunoașterii Statului, refuzul efectuării serviciului militar obligatoriu, unele secte conduc inevitabil la premisele unor atitudini politice referitor la ele;
repercusiuni religioase- proliferarea fără precedent a sectelor produce o mutație în viața spirituală într-o “piață liberă”, în care mesajul religios autentic este pus în concurență neloială cu diversele produse ale subculturii religioase. Acestea antrenează o atitudine la nivel mondial a Bisericilor.
În societatea contemporană, prezența masivă a sectelor în mijlocul Ortodoxiei apostolice, precum și multitudinea de aspecte și idei pe care le propagă, au determinat pe sectologi să recurgă la o anumită împărțire a acestor mișcări religioase, cu scopul de a le cunoaște mai bine opinia, întemeietorii, organizarea, doctrina și perspectiva acestora. Astfel, foarte mulți sectologi au recurs la împărțirea sectelor în trei mari categorii:21
Secte de inspirație indeo-creștină: baptismul, evangheliștii (creștinii după Evanghelie), adventiștii de ziua a 7-a (A.Z.S.), penticostalii, martorii lui Iehova, mormonii (Biserica lui Isus Hristos a sfinților zilelor de pe urmă), armata salvării, copiii Domnului, falșii Mesia (Moon, Sathya Sai Baba etc.)22, Nazarinenii, Secerătorii, Betaniștii etc. Aceste secte recurg la Sfânta Scriptură, ca fiind principala armă de convertire, pe care o interpretează în mod eronat, sub “iluminarea” Duhului Sfânt, ele așteptând din clipă în clipă sfârșitul lumii;
Grupările de inspirație orientală: Asociația Internațională pentru Conștiința lui Krishna (A.I.C.K.), Meditația transcedentală, Ananda Marga (A.M.U.R.T.), Mișcarea Neo-Sannyas (Osho-Rajneesh), Misiunea luminii divine, Sahaja-Yoga, Sri Chinmay – Grupul de Meditație Sri Chinmay, Mișcarea de integrare spirituală în absolut (M.I.S.A.), Sokka-Gakkai, AUM, Bahaismul etc. Acestea își găsesc fundamentul în marile religii orientale: hinduismul, budismul, islamismul, fiind axate pe experiența mistică, având un conducător în persoana unui Maestru, al unui guru, cu scopul ultim al realizării și împlinirii sinelui, prin raportarea acestuia la Sinele suprem, Sinele veșnic, Principiul unic al existenței;
Grupările și curentele de tip gnostic, “mistic”: Tradiția paralelă, Spiritismul, Noua Gândire, Știința creștină, Știința divină, Știința religioasă ( Biserica științei Mentalului), grupurile sofiologice, Teosofia, Antroposofia, A.M.O.R.C. (Antiquus mysticus ordo rosae crucis- Ordinul rosacrucian), Frăția albă universală, Eckankar, Mișcarea Graal-ului, Scientologia (Biserica scientologică), Ufolatrii, grupul Iso-Zen, mișcarea raeliană etc. Cu toate că acestea au o ideologie total străină de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ele fac totuși unele referiri la Sfânta Scriptură, însă acestea sunt interpretate din perspectiva fiecărei mișcări.
Din prezentarea succintă a câtorva elemente ce caracterizează grupările paraeclesiale și antieclesiale, putem constata cu ușurință că, în societatea de astăzi, fenomenul sectar este deosebit de complex, încât este foarte greu de delimitat, dacă nu este studiat din mai multe perspective: teologică, psihologică, sociologică, economică, culturală etc. După cum am putut constata, această analiză interdisciplinară reprezintă o condiție sine qua non, deoarece sectele produc consecințe nefaste asupra societății în care trăim. Societatea tinde din ce în ce mai mult spre desacralizare și secularizare, fapt ce ar trebui să dea de gândit Bisericii Ortodoxe, ca una care are conștiința că ea reprezintă singura cale autentică spre Iisus Hristos-“Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Pentru atingerea acestui obiectiv de către Biserica Ortodoxă se pune în mod inevitabil următoarea întrebare: Cum poate Biserica, astăzi, într-o lume din ce în ce mai distantă față de valorile evanghelice și eclesiale, să contracareze acest fenomen, din ce în ce mai pervers și distrugător și la ce ar trebui să se raporteze Biserica în lupta cu sectele? Analiștii fenomenului sectar, precum și eminenții teologi și profesori de teologie au ajuns la fericita concluzie, conform căreia, pentru a contracara proliferarea sectelor, Biserica trebuie să scoată și mai mult în evidență adevărata învățătură despre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, despre cuprinsul și extinderea lor, despre autenticitatea și autoritatea lor, ele fiind cele două căi de transmitere a unicei Revelații a lui Dumnezeu. În aceste două căi se cuprinde întreg tezaurul revelat de care dispune Biserica în transmiterea învățăturii și conducerea tuturor credincioșilor pe calea mântuirii, deoarece ea “voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” ( I Timotei 2,4).
Capitolul II
“SCRIPTURA “ ȘI “TRADIȚIA” DIN PERSPECTIVĂ DENOMINAȚIONALĂ
II.1.Terminologie: Revelație, Scriptură, Tradiție
Etimologic, noțiunea de Revelație provine din limba latină de la verbul revelo,-are,-avi,-atum, care se traduce prin a descoperi, a dezvălui, corespondentul în limba greacă fiind αποκαλύπτω, care se traduce prin a descoperi, a dezveli, a demasca, a dezvălui, a da pe față, și ea înseamnă descoperirea, dezvăluirea unui lucru ascuns de către cineva, iar în limbaj teologic reprezintă lucrarea divină prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii pe care El a creat-o, în spațiul istoriei mântuirii neamului omenesc. Această descoperire este dată ființelor raționale, persoanelor vii, deoarece Dumnezeu dorește să dezvăluie oamenilor taina Sa și planurile Sale, atât cât le este necesar acestora pentru a se mântui, pentru a se salva din starea de păcat în care se află, în urma neascultării primilor oameni. Pentru început, Revelația s-a dat mai întâi prin proorocii și profeții Vechiului Testament, iar la “plinirea vremii” (Galateni 4,4) prin Însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Persoana a doua a Sfintei Treimi, pentru a ne face cunoscută “taina voii Sale” (Efeseni 1,9), dar și modul în care noi putem să cunoaștem, atât cât ne este accesibil, conținutul acestei taine. Această cunoaștere este obligatorie pentru cei care vor să intre în relație cu Dumnezeu. Trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu ca să putem dobândi viața veșnică cea fericită : “Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Tocmai în sprijinul acestei încercări de a cunoaște pe Creatorul și Mântuitorul lumii, Dumnezeu ne face descoperită voia Sa. Revelația divină trebuie înțeleasă atât din perspectiva comunicării de învățături, cât și din perspectiva descoperirii lui Dumnezeu prin cuvânt, fapte, evenimente, lucrări, semne, minuni după cum ne relatează Evanghelistul Ioan: “ Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20,30).
În formularea învățăturii despre Revelația divină, Biserica s-a folosit, în primul rând, de textele scripturistice. Astfel, înainte de venirea cea dintâi a Fiului lui Dumnezeu în lume, Dumnezeu S-a descoperit “ odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci” (Evrei 1,1), adică primilor oameni, imediat după căderea lor în păcat (Facere 3,15 : “ Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” ), patriarhilor Vechiului Testament, prin legămintele încheiate cu aceștia: cu Noe, Avraam, Moise, David, prin acțiunile, viziunile și profețiile săvârșite prin misionarii Vechiului Testament. În această perioadă vechi-testamentară, Dumnezeu a condus poporul lui Israel la Hristos prin Legea pe care i-a descoperit-o, cu scopul de a-L primi pe Iisus Hristos așa cum se cuvine. Pentru acest motiv, Apostolul neamurilor a numit Legea Vechiului Testament “ pedagog spre Hristos” (Galateni 3,24). Atunci când Fiul lui Dumnezeu “S-a arătat în trup” ( I Timotei 3,16), Vechiul Testament încetează, însă el nu este abolit, ci este admis de către Legea cea nouă, Legea iubirii creștine. Cu privire la Legea Veche, Însuși Mântuitorul spune că “ Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), încât se poate spune că Iisus Hristos a împlinit și desăvârșit Legea.
Dumnezeu S-a descoperit lumii în două feluri distincte: pe cale naturală și pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale Revelației: Revelația naturală și Revelația supranaturală.
Revelația naturală constă în descoperirea lui Dumnezeu prin însăși firea lucrurilor și a lumii. Toate realitățile cu care omul vine în contact nu pot fi produsul hazardului și întâmplării, nu există de la sine, nu au loc oricum, ci se desfășoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la o concluzie simplă: toate acestea sunt opera unei Ființe supreme și absolute. Sfântul Apostol Pavel ne spune că “ cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1,20).
Revelația supranaturală este descoperirea lui Dumnezeu prin persoane sau într-un mod direct, acest tip de revelație fiind mult superior celui natural, deoarece ea ne dovedește existența unui Dumnezeu personal, precum și scopul existenței omului. După cum vedem din Evrei 1,1 observăm că ea a avut loc în etape, într-un mod progresiv, însă nu se poate vorbi de vreo schimbare, ci de o clasificare, caracteristica ei esențială rămânând unitatea. Punctul culminant al Revelației supranaturale îl constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta fiind revelația Noului Testament, pe care se întemeiază Biserica Creștină.
Ideea de “revelație” este exprimată în Noul Testament și prin următorii termeni:23
φανερόω= a face vizibil, a arăta cu claritate, cu evidență, a înfățișa, a face cunoscut, a vădi, a descoperi, a da pe față ( Ioan 2,11; Romani 1,19; II Corinteni 2,14);
έπιφαίνω= a apărea, a arăta, a se arăta ( Faptele Apostolilor 27,20; Tit 2,11; 3,4) ;
δείκνυμι= a arăta, a indica (Matei 4,8; Marcu 14,15; Ioan 20,20);
έξηγώ= a explica, a lămuri, a interpreta, a se justifica, a face cunoscut (Ioan 1,18);
χρηματισμός= răspuns al lui Dumnezeu ( Romani 11,4);
φωτίζω= a lumina ( Luca 11,36; I Corinteni 4,5; Efeseni 3,9).
Așadar, Revelația este absolut necesară omului pentru mântuire, încât ea are loc “prin acte și cuvinte, prin lumină și putere; ea este acțiune luminătoare și lumină transformatoare a celui ce crede. Ea descoperă nu numai ceea ce face Dumnezeu pentru om, ci și ceea ce va deveni el prin acțiunea lui Dumnezeu și prin colaborarea sa; ea descoperă și sensul și scopul final al existenței umane, sau starea finală pentru care suntem destinați și care constituie însuși deplina realizare a noastră”.24
În ceea ce privește noțiunea de Scriptură sau de Biblie, putem spune că, etimologic, provine din limba greacă de la Βίβλος care se traduce prin biblie, carte, act scris și ea constituie o colecție de cărți pe care Biserica creștină le cinstește și le folosește în elaborarea teologiei sale, în disciplina sa canonică și în actul liturgic, în creștinism ea numindu-se Sfânta Scriptură. Cărțile cuprinse în Sfânta Scriptură sunt considerate de către Biserică a fi cărți revelate de către Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt, Care i-a inspirat
pe autorii ce au compus aceste scrieri. Biserica a împărțit Biblia după criteriul celor două mari perioade: Vechiul Testament, care a fost scris de diferite personalități iudaice, precum și de profeți, și Noul Testament scris de
apostolii și ucenicii lui Iisus Hristos, acestea două alcătuind ceea ce astăzi se
numește Sfânta Scriptură sau Biblia. În ea sunt cuprinse viețile și învățăturile unor personalități, influența acestora în viața socio-politică a perioadei respective, dar și personalitatea și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, învățătură care se constituie într-un adevărat și valoros cod doctrinar și moral, fără de care nu este posibilă înfierea noastră întru Hristos. De fapt, Sfânta Scriptură “ conține o mare varietate de scrieri de diverse valori spirituale dar de aceeași însemnătate pentru Revelație. Texte dogmatice și profetice stau alături de descrieri istorice, cronologii, rugăciuni, reguli civile, viziuni. Ea este o carte religioasă care conține adevărul lui Dumnezeu despre creație, fără să fie o carte de știintă, de cosmologie, biologie sau istorie”.25 În toată activitatea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos face adesea referiri la Sfintele Scripturi, la profeți, la Psalmi, la Moise, pentru că “dacă ați fi crezut lui Moise, ați fi crezut și Mie căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 46). În alte locuri, Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la citirea Scripturilor: “Au n-ați citit niciodată Scripturile” (Matei 21,42; Marcu 12,10). Apoi, Sfinții Apostoli mărturisesc și ei despre Scriptură: “Sfintele Scripturi” (II Timotei 3,15) și “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (II Timotei 3,16), iar Sfântul Apostol Petru afirmă că scrierile lui Pavel sunt incluse alături de celelalte Scripturi: “Cum vorbește despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3,16).
Așadar, Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, cuvânt care mărturisește despre Cuvânt, Logosul divin, încât Iisus Hristos este și rămâne centrul Scripturii, și, de aceea, “Scriptura nu poate să fie desființată” (Ioan 10,35). Astăzi, “ Scripturile nu mai reprezintă pentru creștin o carte de descifrat pagină cu pagină, ci alcătuiesc o carte desfășurată în întregime, în care toate paginile îmbrățișate dintr-o singură privire își dezvăluie misterul: Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul întregii Scripturi”.26 Pe lângă textul de la Ioan 10,35, găsim și alte locuri în care cuvântul “Scriptură” apare la singular: “N-a zis, oare Scriptura că Hristos va să vină din sămânța lui David și din Betleem, cetatea lui David ?” (Ioan 7,42); “ Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17,12); “După aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.” (Ioan 19,28); “Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduința să se dea din credința în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3,22). Aceste puține texte ne arată că deși în Sfânta Scriptură sunt cuprinse mai multe scrieri sau cărți, mai mult sau mau puțin ample, totuși ele au ca mesaj central Persoana și învățătura lui Iisus Hristos, încât s-a afirmat de către teologi că principala caracteristică a Sfintei Scripturi este unitatea și indisolubilitatea.
Cât privește noțiunea de Tradiție, aceasta provine din limba greacă de la cuvântul παράδοςις, εως, ή care se traduce prin tradiție, datină, predanie și din latinescul trado,-ere, -diti, -ditum care se traduce prin a transmite, a trece mai departe, a încredința, a preda, a lăsa pe seama, a povesti. Deci, tradiția înseamnă transmiterea pe cale orală, prin viu grai, din generație în generație, a obiceiurilor, datinilor și deprinderilor specifice unui popor, care scot în evidență ethosul său, caracterul său, constituind argumentul realității trecutului său istoric. Din perspectivă teologică, Tradiția este constituită din “ credințe, cult euharistic, Taine ale Bisericii, rugăciuni, cântări, gesturi de închinare și îngenuncheri, sărbători și posturi,etc. practicate de Biserică dintru început.” 27 Toate acestea sunt cuprinse în tezaurul Bisericii și sunt transmise de către aceasta, din generație în generație, după cum a făcut-o și Mântuitorul, iar mai apoi Sfinții Apostoli. Din cuprinsul Sfintei Scripturi vedem că, în timpul activității Sale pământești, Mântuitorul Iisus Hristos nu a scris nimic, încât toată învățătura pe care o promova El se răspândea prin viu grai, deci prin tradiție. Mai târziu, toată această propovăduire orală a început să fie redactată în scris, pentru ca Biserica să posede și documente scrise în acest sens, încât s-a afirmat că “tradiția vie este singura care păstrează ceva ce Scriptura nu e de ajuns ca să ofere: înțelegerea profundă a textelor inspirate, lucrare a Duhului acționând în Biserică”.28
Conceptul de “Tradiție” are două înțelesuri distincte:
învățătura lui Iisus Hristos transmisă Bisericii prin Sfinții Apostoli: “Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă” (I Corinteni 11,23), încât “ punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obște, simțit-am nevoie să vă scriu și să vă îndemn să luptați pentru credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3);
unul dintre cele două moduri de transmitere a Revelației divine , din generație în generație, prin care Biserica păstrează nealterat adevărul de credință, dar în același timp ea continuă și înnoiește credința Bisericii primare. Este bine cunoscut faptul că Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie cele două moduri sau căi de transmitere a Revelației divine, însă “Tradiția nu este o altă sursă a Revelației, alături de Sfânta Scriptură, ci principiul, criteriul și mediul ei permanent. Biblia și Tradiția formează un țesut, sau două șuvițe ale unei frânghii de rezistență nu două verigi succesive ale unui lanț.”29
În Scriptura Noului Testament noțiunea de “tradiție” este exprimată atât prin termenul παράδοσις, care înseamnă și acțiunea de a transmite și obiectul transmis, cât și prin termenul παράδίδωμι înțeles ca transmitere a obiceiurilor și datinilor strămoșești, dar și prin παράλαμβάνω, care se referă la ceea ce a fost primit ca o tradiție, acceptat ca o datină, ca un obicei. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem că “ Paradosis nu definește ceea ce se predă liniar, vizibil și cantitativ. Nu e o translație, ci o transmitere; paradosis este ceea ce « trece prin », « dincolo », în Duh.”30
În concluzie se poate afirma cu certitudine că Tradiția reprezintă modalitatea aleasă de către Dumnezeu pentru a împărtăși o parte din învățăturile Sale oamenilor, pentru ca acestea să fie transmise urmașilor, până la sfârșitul veacurilor, pentru ca toată omenirea, din toate timpurile, să beneficieze de ele. Fidelitatea cu care s-a transmis până acum această Tradiție eclesială demonstrează faptul că această transmitere s-a efectuat “în duh și în adevăr”(Ioan 4,24).
II.2. Perspectiva denominațională asupra Sfintei Scripturi
Confuzia religioasă care domnește în zilele noastre este mai mare ca oricând. Una dintre explicațiile acestui fapt trist o constituie înmulțirea falsurilor spirituale la o rată alarmantă. Unul din semnele vremurilor este această proliferare de secte, de mișcări religioase false și de profeți falși, dar care totuși, cu nici un chip, nu poate fi confundată cu fenomenul diversității religioase și varietății de mișcări care există în lume. Tot mai mulți creștini se întrebă: “Cum pot să deosebesc falsul de original?”, “Cine sunt adevărații creștini?”, “Care biserică este bună?”, “Care mai este rolul Scripturii astăzi?”. Această confuzie foarte nocivă poate fi risipită de îndată ce se efectuează o observare constantă a practicilor, doctrinelor și atitudinilor cu privire la viața religioasă autentică, însă confuzia poate dispărea total de îndată ce aplicăm și scoatem în evidență sensul real al Scripturii în analizarea istoricului, doctrinelor și afirmațiilor acestor mișcări religioase, deoarece Sfânta Scriptură este insuflată de către Dumnezeu. Ea îl prezintă pe adevăratul și singurul Mântuitor, care este Iisus Hristos, în termeni care nu pot fi confundați sau greșit interpretați. Din păcate, plecând de la interpretarea eronată a unor texte scripturistice, fiecare grupare sectară și-a constituit un corpus doctrinar mai mult sau mai puțin străin de Sfânta Scriptură, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii, învățături veridice și comportamente care, prin sorgintea lor, vin în contradicție cu spiritul scripturistic și tradițional al Bisericii lui Iisus Hristos, afectând atât promovarea sinceră și corectă a învățăturii lui Iisus Hristos, cât și drepturile și libertățile cetățenești și, în unele cazuri, siguranța națională, încât ele sfidează “marea biserică ecumenică”.31
În ceea ce privește perspectiva denominațională asupra Sfintei Scripturi, trebuie mărturisit faptul că de la apariția Protestantismului, începând cu anul 1517, s-a creat o altă viziune asupra Bibliei. De atunci și până astăzi, protestanții nedumeriți sau de bună credință, din toate denominațiunile, cu un minim sau pur și simplu inexistent fundament istoric, se folosesc de Scriptură ca de singura sursă de autoritate în materie de credință.Fiecare individ a ajuns propriul său “sinod ecumenic”, “episcop” sau “preot”. Fiecare își face legea după cum vrea, pretinzând că citește Sfânta Scriptură, iar Dumnezeu îi vorbește direct și personal. Această favoare a credinței individualizate este practicată în afara contextului Bisericii istorice. Fiecare protestant pretinde că-și fundamentează ideile, adesea în contradicție unele cu altele, pe Sfânta Scriptură, însă, din păcate, protestanții nu citesc Biblia în contextul istoriei creștine, iar studiul ei îl fac într-un vacuum istoric, liturgic și spiritual.
Doctrina protestantă avea să plătească scump pentru ignorarea deliberată a întelepciunii veacurilor patristice. Atât protestanții conservatori, cât și cei liberali nu au ajuns la o înțelegere, nici măcar între ei, în ceea ce privește mesajul Sfintei Scripturi. Ceea ce a început cu îndrăznețul strigăt “la o parte cu toți episcopii”, se sfârșește acum cu acceptarea că Sfânta Scriptură, ruptă din contextul Sfintei Tradiții, Sfintei Liturghii și al rugăciunii sacramentale înseamnă orice spune și face fiecare individ. Astfel, s-a ajuns să se afirme de către toate denominațiunile că “Biblia sau Sfânta Scriptură este singura autoritate și normă de credință pentru Biserica lui Dumnezeu.”32 În acord cu aceasta s-a ajuns ca în toate manualele de dogmatică ale principalelor denominațiuni să găsim prezentate punctele fundamentale care alcătuiesc corpusul doctrinar specific fiecărei secte, dintre care primul punct fundamental afirmă cu certitudine “ că Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspirație divină, prin oamenii sfinți ai lui Dumnezeu, care au vorbit și au scris, mișcați de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredințat omului cunoștința necesară în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sunt norme caracterului, criteriul de verificare a experienței, descoperirea supremă a doctrinelor și raportul demn de încredere al intervențiilor lui Dumnezeu în istorie.”33
Protestanții par să fie părinții metodei deconstructiviste, căci ei au abandonat atât contextul spiritual, cât și cel istoric în care s-a născut Sfânta Scriptură. Protestantismul modern afirmă că sensul textului rămâne inteligibil dincolo de răspunsurile emoționale individuale. Și, astfel, cercul subiecților este complet. Credința este personalizată în așa-zisa experiență a “nașterii din nou”. Biserica “trăiește în inimile noastre”, iar Sintele Taine sunt “simple simboluri” și în cele din urmă mesajul Bibliei se dovedește a fi genul de semnal pe care nebunii îl “aud” cu mințile lor bolnave atunci când voci secrete le “vorbesc” lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate auzi. În zorii protestantismului, Martin Luther și Jean Calvin au învățat și mărturisit că Sfintele Scripturi sunt sursa suficientă a cunoașterii mântuitoare, singura cale de a ajunge la Hristos, iar unii reformatori radicali au susținut ideea că Scripturile sunt nu numai sursa suficientă a doctrinei, ci și călăuza exclusivă pentru închinare și viața comunitară. Astfel, “Scriptura nu mai constituie un tot organic cu centru și periferie, cu ansamble sistematic integrate și exegetic inteligibile doar considerate împreună, ci un corp pur sumativ din care poate fi decupat orice pe felii de importanță egală”.34
Din perspectivă denominațională, Sfânta Scriptură nu conține tot ceea ce am dori să cunoaștem sau am putea cunoaște, ci tot ceea ce trebuie să cunoaștem, dar ea nu este o carte care să te învețe cum să te porți. Mulți protestanți moderni cred însă că Scripturile sunt un ghid exhaustiv, nu numai în ceea ce privește doctrina, ci și în chestiuni de închinare și administrație a Bisericii.
Eliminând complet Sfânta Tradiție și afirmând împreună cu protestanții că Sfânta Scriptură este singura sursă suficientă a doctrinei, se ajunge la concluzia conform căreia această afirmație presupune cunoașterea exactă a ceea ce constituie și a ceea ce nu constituie Sfânta Scriptură. Această ipoteză ignoră complet faptul că procesul definirii canonului Noului Testament a durat sute de ani. Reformatorii afirmă că autoritatea Bisericii nu a stabilit canonul, ci rolul ei a fost doar acela de a-l mărturisi. Caracterul canonic al anumitor cărți din Noul Testament a fost definit prin folosirea lor în cadrul Bisericii, această definire și stabilizare fiind influențată de nevoia unui răspuns pentru gnostici, care își defineau propriul canon scriptural, scoțând din Noul Testament multe pasaje, în special epistolele pauline. Trebuie să spunem, că Biserica s-a apărat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de cărți sfinte care erau acceptate în întreaga Biserică ca fiind de inspirație divină. Prin stabilirea acestei liste canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intenționat să afirme că întreaga credință creștină și tot ce este legat de închinare este conținut în ea.. Un fapt deasupra oricărei dezbateri este acela că la vremea stabilirii canonului, Biserica era aceeași cu cea de mai târziu (aceasta e o certitudine istorică). În ceea ce privește structura autorității din Biserică, episcopii ortodocși au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în același mod în care chestiunile legate de doctrină sau disciplină sunt hotărâte de către Biserica Ortodoxă până în zilele noastre. Deci, adevărul este că Biserica a stabilit canonul Noului Testament în funcție și în conformitate cu Traditia ei. Analizând veridicitatea unei cărți, pentru a stabili dacă poate face parte din canon, episcopii s-au întrebat: “Corespunde această carte învățăturilor pe care Biserica le-a ținut și transmis de-a lungul anilor?” Cărțile care erau îmbibate de erezia gnostică erau respinse de către Biserică. Dar, Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament, care nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru că nu corespundea Tradiției- învățătura și practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite cărți au fost respinse din același motiv.
Denominațiunile de astăzi afirmă adesea că ele cred doar în Sfânta Scriptură, iar uneori mărturisesc că doar “Noul Testament este singura normă, regulă, conduită și temelie a credinței noastre bazată numai pe învățăturile, întocmirile rânduite de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, precum și de Apostolii Săi, care sunt interpretatori desăvârșiți ai planului de mântuire a lui Dumnezeu, precum și primii întemeietori ai comunităților creștinilor botezați cu Duhul Sfânt și vestitori ai Evangheliei depline.”35 Pornind de la acest aspect, apar unele întrebări în legătură cu felul lor de a utiliza Sfânta Scriptură. De exemplu, de ce scriu protestanții atât de multe cărți despre doctrina și viața creștină, dacă Sfânta Scriptură este singura carte necesară?
Dacă Sfânta Scriptură ar fi fost cu totul suficientă pentru propria ei înțelegere, de ce nu se mărginesc protestanții la a înmâna Biblii la oameni? Dacă este cu totul suficientă, de ce nu produce aceleași concluzii și învățături în diferitele grupuri de protestanți? De ce se mai publică în reviste de specialitate comentarii biblice dacă oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai dau învățături sau se mai predică, în loc de a se citi doar Biblia la oameni? Răspunsul este că ei înțeleg instinctiv că Sfânta Scriptură nu poate fi înțeleasă în izolare, de unde rezulta ca o concluzie, că “ biblicismul sectar este expresia unei dorințe de legitimitate, de îndreptățire” 36 a respectivei denominațiuni în raport cu Biserica istorică.
Astăzi, fiecare confesiune religioasă are propriile sale păreri cu privire la ceea ce înseamnă “Scriptură”. De exemplu, excluzând hindușii și budiștii care au scrierile lor sfinte, islamicii mărturisesc că ei cred doar în patru cărți inspirate de către Dumnezeu: Tora ( Pentateuhul lui Moise ), Zabur ( Psalmii lui David ), Imjïl ( Evanghelia lui Iisus Hristos) și Coranul, dar Coranul este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu și el are prioritate față de celelalte scrieri. Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Iona și Iisus Hristos sunt profeții lui Alah, însă ultimul și cel mai mare profet este Mohamed. Trecând în zona sectelor pseudo-creștine, amintim câteva concepții sectare asupra Sfintei Scripturi. Unitarienii mărturisesc că “Biblia este o colecție de legende, mituri și scrieri filozofice. Ei neagă autoritatea și veridicitatea Bibliei.”37 Știința creștină, prin glasul fondatoarei Mary Baker Eddy, în cartea sa “Știință și sănătate”, afirmă că Sfânta Scriptură constituie singurul “manual” cu autoritate, dar acesta greșește în cel puțin “300.000 de locuri” în Noul Testament, pe când cartea sa este “infailibilă și divină.”38 Așadar, Sfânta Scriptură este înlăturată de către o simplă lucrare a unei “doamne” excentrice, iar alte confesiuni adaugă Sfintei Scripturi alte scrieri pentru a-și justifica opinia specifică în opoziție cu creștinismul biblic. De exemplu, mormonii sau “Biserica lui Iisus Hristos a sfinților zilelor de pe urmă” recunosc inspirația Sfintei Scripturi, dar pretind că sunt inspirate și alte cărți, cum ar fi “Cartea lui Mormon”, “Perla de Mare Preț”, “Doctrină și Legăminte”. “Cartea lui Mormon” se vrea o “nouă Revelație”, fiind considerată cuvântul lui Dumnezeu și se pretinde a fi tradusă dintr-o “egipteană modificată” și că ar fi o completare a Revelației creștine. Greșeala lui Joseph Smith, întemeietorul acestei secte, “o constituie concepția eronată potrivit căreia sistemul revelațional ar continua încă în cultul neoprotestant mormon”.39 Acesta a avut nu mai puțin de 136 de revelații. Deci, la secte, alte cărți câștigă întâietatea față de Sfânta Scriptură și o interpretează. Biblia e eclipsată de “revelațiile” mai noi, care provin de la fondatorii sau liderii sectei respective.
În ceea ce privește pe martorii lui Iehova sau studenții în Biblie, ei sunt “o tabără de refugiați din lume care au ajuns până acolo încât nici nu se mai consideră o parte a ei. O colectivitate de debusolați ai soartei uniți sub un stindard comun. O trupă de martiri moderni, care fac din viețile lor, înainte de orice, veritabile « jertfe moderne » pe altarele umbrei unde servesc. O asociație mistică de tip nou a cărei denudare este blocată de barierele intrării și ieșirii dintre aceste ziduri ale nopții. Un univers în care se petrec evenimente bizare, ce dobândesc cu timpul dimensiuni tot mai patologice și mai primejdioase pentru existența și esența umană,”40 pe lângă Sfânta Scriptură, pe care o maltratează, adevărata Evanghelie a lor este scrierea
fondatorului sectei Charles Russel, intitulată “Studii în Scripturi” (7 volume). Doctrina iehovistă este una fundamentalistă care încearcă o reîntoarcere către revelația Vechiului Testament, încât “studiul Bibliei s-a împletit cu fanatismul și negarea statului, a formelor sociale și înlocuirea acestora cu promisiunile lui Iehova”.41 De asemenea, cele mai cunoscute secte, respectiv adventiștii, penticostalii și baptiștii au eliminat și ele Sfânta Tradiție, susținând că Sfânta Scriptură este îndeajuns pentru mântuirea omului. Acestea aplică Sfânta Scriptură în orice situație, încât motto-ul lor este următorul: “Semănați un Nou Testament și nu veți putea culege decât o Biserică Baptistă.”42 Această insistență numai pe Sfânta Scriptură, în aplicarea ei în viața concretă, este scoasă în evidență și de “Mărturisirea de credință baptistă de la 1689” în care se afirmă: “Nu vă rușinați de credința voastră; amintiți-vă că ea este Evanghelia străveche a martirilor, a celor care au mărturisit-o, a reformatorilor și a sfinților. Mai presus de toate ea este adevărul lui Dumnezeu pe care porțile iadului nu îl pot birui. Viețile voastre să fie o podoabă a credinței voastre, exemplul vostru să vă împodobească crezul. Mai presus de toate trăiți în Isus Hristos, umblați în El, acordând așezare numai învățăturilor pe care El le-a dat și fiți stăpâniți de Duhul Sfânt. Țineți-vă cu putere de cuvântul lui Dumnezeu care vă este arătat aici.”43
Unele denominațiuni pun un accent exagerat pe unitatea Sfintei Scripturi ca singură normă de credință și de viață. Astfel, în primul capitol al cărții sale, Josh McDowell44 începe prin a declara că Sfânta Scriptură este complet diferită de orice altceva scris în istoria umană. Motivele care au dus la această concluzie sunt următoarele: continuitatea, răspândirea, traducerea, supraviețuirea, învățăturile și influența ei asupra literaturii universale. Aceste motive nu fac altceva decât să constituie o justificare evidentă a Sfintei Scripturi. În primul rând, există o armonie internă pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagină. Nimic nu se poate compara cu această colecție de scrieri. Oamenii de culturi diferite, cu ocupații diferite, din perioade de timp diferite, toți conduși de către Sfântul Duh, au scris după inspirația Sfântului Duh. În al doilea rând, canonul pe care îl avem astăzi este același cu cel deținut de către Biserică imediat după Sfinții Apostoli. Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp și spațiu. Ea este auto-suficientă, un standard absolut, cu puterea de a vorbi condiției umane, de a chema întreaga omenire la pocăință. Sfânta Scriptură este autoritativă, profetică, autentică, puternică. Fără aceste caracteristici esențiale, o carte nu poate fi inclusă în Biblie. Tot ce este în afara Scripturii suferă de lipsa a cel puțin unul dintre aceste criterii.
Cu toată această recunoaștere a Scripturii și a caracteristicilor ei, există și voci care neagă total orice intervenție a lui Dumnezeu în redactarea scrierilor sfinte. Astfel, cunoscutul teolog protestant Rudolf Bultmann a ajuns până la a spune că Noul Testament nu este “decât un document omenesc al pietății religioase de la începuturile creștinismului, în redactarea căruia s-ar fi făcut uz abundent de modalitățile discursive ale vechilor mitologii necreștine, și în centrul căruia stă figura istorică, dar reprezentată mitologic, a lui Iisus din Nazaret.”45 De regulă, sectele se concentrează doar asupra unor anumite adevăruri biblice în loc să studieze contextul Sfintei Scripturi. Din păcate, această atitudine se poate observa și la bisericile creștine respectabile și cu autoritate. Adeseori, ele acordă mai multă atenție învățăturilor liderilor sau fondatorilor respectivei secte, decât Scripturilor. Învățătura sectelor este uneori un amestec de texte biblice care nu au o legătură imediată. Deducțiilor le sunt aplicate ideile preconcepute ale mișcării. În ciuda afirmațiilor clare ale Sfintei Scripturi, unele dintre denominațiuni insistă să demonstreze că Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Folosesc trucuri necinstite, cum ar fi introducerea de termeni, care nu se află în textul original al textului biblic sau deducții nefondate și nesprijinite pe întreaga mărturie a Sfintei Scripturi, pentru a ocoli învățătura categorică a Sfintei Scripturi asupra acestui subiect. Uneori sectele fac schimbări majore ale învățăturilor, datorită unor situații specifice. Ele încearcă cu disperare să ascundă aceste schimbări doctrinare de orice intervenție istorică. Plecând de la aceasta, sectele traduc și adaptează Sfânta Scriptură în funcție de doctrina pe care ele o promovează, încercând prin această modalitate să dea autoritate divină învățăturilor eronate caracteristice unor secte, în acest fel “Biblia” și “învățătura” lor căpătând credibilitate în fața noilor adepți, “Biblia” lor devenind astfel normativă în ceea ce privește doctrina, credința și morala.
II.3. Principiul “Sola Scriptura”
După cum am văzut, denominațiunile, eliminând Sfânta Tradiție, au îmbrățișat doctrina conform căreia numai Scriptura ( “sola Scriptura”) este singura normă și singura călăuză pentru credință și viață, ea având, deci, autoritate absolută. Plecând de aici se poate spune că doctrina sola Scriptura este temelia teologiei protestante. Fiecare urmaș al Reformei are mentalitatea modelată de acest principiu. Mai mult decât oricare altă doctrină, sola Scriptura este doctrina definitorie pentru Protestantism. Astfel, ea se află în centrul dezbinărilor care îi separă pe toți protestanții, indiferent de denominațiune, de credința ortodoxă.
Această doctrină a luat naștere ca o reacție la abuzurile și exagerările Bisericii Romano-Catolice. Aceasta introdusese practici care erau cu totul străine de învățăturile pe care le promova Sfânta Scriptură. Practicarea indulgențelor a fost unul din marile scandaluri ale creștinismului apusean. Magisteriul Bisericii Romano-Catolice declara că în momentul în care moneda dăruită de către credinciosul simplu a căzut în vistieria Bisericii, sufletul celui decedat a și ieșit din Purgatoriu către Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, starea veșnică a sufletelor devenea dependentă aproape exclusiv de starea materială a rudelor sau prietenilor. Însă, această practică venea în contradicție cu Sfânta Scriptură, cu Tradiția Bisericii apostolice, dar avea avantajul că umplea vistieria Papei și înlesnea constituirea catedralei Sfântul Petru din Roma.
Contra acestor anomalii a luat atitudine călugărul catolic Martin Luther, care a fost nevoit să găsească o soluție viabilă prin care să le combată. Astfel, el a enunțat principiul sola Scriptura, care învăța și mărturisea că toate doctrinele și practicile creștine trebuiau bazate NUMAI pe Sfânta Scriptură. Intenția bună a lui Luther avea să se dovedească o imensă greșeală, un pericol și o capcană în secolele care au urmat, consecințele aplicării acestui principiu reflectându-se și astăzi, impunând serioase probleme în promovarea teologiei tradiționale a Bisericii lui Iisus Hristos. Conform principiului sola Scriptura, creștinii nu erau doar liberi, ci chiar datori să caute doar în Scriptură învățăturile și practicile creștine, încât “principiul « Sola Scriptura » ( numai Scriptura ) a acordat Bibliei infailibilitatea și autoritatea revelației divine cuprinsă în ea fără a mai permite altor învățături să se interpună între noi și Sfânta Scriptură.”46 Plecând de la această concepție, s-au format zeci și sute de curente. Fiecare curent a dat naștere la un contra curent, iar acestea au dat naștere la noi denominațiuni, într-o continuă fărâmițare a Protestantismului.
În baza acestui principiu, teologia protestantă, încă de la început, a fost incapabilă să înțeleagă sensul Sfintei Tradiții, a Sfintelor Taine, preoției sacramentale, a vieții liturgice etc. Ea a exclus toate acestea, pentru simplul fapt că ele nu-și găsesc fundamentul nici în Sfânta Scriptură, considerată a fi un amplu și complet “cod al adevărului, o revelație obiectivă, dată pentru a conduce omenirea din întunericul tradițiilor greșite și al miturilor la adevărata lumină a cunoașterii mântuitoare”47, nici în viața practică a adevăraților creștini, deoarece toate acestea nu folosesc omului pentru dobândirea mântuirii, ele fiind socotite ca fiind niște inovații foarte periculoase în transmiterea adevărului revelat, care se află cuprins numai în Sfânta Scriptură.
După cum s-a putut constata, presupunerea cea mai evidentă care stă la baza doctrinei sola Scriptura este aceea conform căreia Sfânta Scriptură ar conține tot ceea ce este necesar privitor la viața creștină, tot ceea ce este necesar pentru adevărata credință, practică, evlavie și închinare. Pentru a dovedi această afirmație, denominațiunile fac apel la următorul text scripturistic: “Și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3,15-17). Un alt text scripturistic invocat foarte adesea în sprijinul doctrinei sola Scriptura este următorul: “ Toate câte vă poruncesc siliți-vă să le împliniți și nici să adaugi și nici să lași ceva din ele” (Deuteronom 12,32 ). Desigur că acestea sunt numai două exemple, cele mai reprezentative, la care protestanții fac apel în argumentarea doctrinei lor cu privire la sola Scriptura. Însă, ei sunt în stare să scoată din contextul Sfintei Scripturi zeci de texte care să dovedească adevărul acestei învățături, însă nu există în toată Sfânta Scriptură nici un text care să afirme cu certitudine că numai Scriptura ar avea autoritate absolută pentru credincioși.
Așadar, sintagma sola Scriptura scoate în relief una din caracteristicile fundamentale ale Sfintei Scripturi, în concepția sectară, și anume suficiența ei, nu pentru a face educație în rândul credincioșilor, ci aceasta scoțând în evidență faptul că Sfânta Scriptură este suficientă pentru mântuire. Cu toate că astăzi au loc discuții amiabile între ortodocși și protestanți, în cadrul dialogului interteologic și în ședințele Consiliului Mondial al Bisericilor, cu privire la rolul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții în adâncirea teologiei și în viața Bisericii, totuși revistele de specialitate editate și tipărite de către diverse denominațiuni, mai susțin cu tărie faptul că Sfânta Scriptură este suverană pentru înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Tradiție este subordonată Sfintei Scripturi. În acest sens redăm următorul fragment: “Reformatorii au introdus aici ideea clarității Scripturii în toate lucrurile necesare mântuirii. Nu înseamnă că totul apare deodată clar, sau că nu e nevoie de studiu, sau că nu ar exista dificultăți de înțelegere a unor texte biblice. Înseamnă că Biblia deține calitatea specială de a fi suficient de clară pentru ca oamenii să o înțeleagă. Realitatea inspirației Scripturii înseamnă în primul rând calitatea de a fi clară și completă. Scriptura ne-a fost dată în așa fel încât să putem avea acces la ea. Ea ne face înțelepți pentru mântuire”.48
Pentru că baza teologică pe care o constituie doctrina sola Scriptura a produs în istorie doar certuri și rupturi, multe denominațiuni de astăzi au renunțat la ideea unității creștine, deoarece aceasta presupune acceptarea din partea lor a ideii de Sfânta Tradiție. De asemenea, denominațiunile consideră drept ridicolă ipoteza acceptării Sfintei Tradiții pentru că aceasta ar conduce la acceptarea cuvântului Sfântului Apostol Pavel care afirmă cu toată claritatea că “este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4,5-6). Lipsindu-le unitatea, singura care dă credibilitate, ei încearcă să creeze o falsă unitate prin filosofia relativistă a ecumenismului, în care singura credință atacată este aceea care face afirmații categorice cu privire la Adevăr. Dar aceasta nu este dragostea creștină a Bisericii, ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esența Bisericii. Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit pentru a stabili o nouă școală de gândire, ci a venit pentru a-Și zidi Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor putea birui (Matei 17,18), pe temelia iubirii Sale smerite. Această nouă comuniune a Bisericii a creat o unire a unor persoane vii, o unire organică și nu una mecanică. Această unitate este posibilă numai prin noua viață adusă de către Duhul Sfânt și experimentată în viața Bisericii, adică în ceea ce teologia ortodoxă mărturisește cu mult discernământ duhovnicesc- Sfânta Tradiție, care numai împreună cu Sfânta Scriptură poate conduce pe credincios în împărăția lui Dumnezeu.
Deci, cu toate că prin simplitatea lui, sola Scriptura este un principiu seducător, cât și prin atitudinea de reverență față de Sfânta Scriptură din partea denominațiunilor creștine, se poate spune cu tărie că acesta este total insuficient pentru formularea doctrinelor și practicilor creștine. Ca să înțelegem cum gândesc protestantii, trebuie mai întâi să știm de ce cred ceea ce cred. De fapt, dacă încercăm să ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem decât să avem o oarecare apreciere pentru motivele care l-au determinat să promoveze doctrina sola Scriptura.Cu toate acestea, Luther nu a încercat să elimine tradiția în totalitatea ei, ci a căutat să elimine acele părți ale tradiției Bisericii Romano-Catolice care erau corupte. Din păcate, retorica lui a fost mai puternică decât acțiunile lui și cei care au urmat lui, adică reformatorii mai radicali, au dus ideea de sola Scriptura la concluziile ei logice și raționale.
II.4. Cine poate interpreta Sfânta Scriptură?
Interpretarea Sfintei Scripturi este o activitate care trebuie făcută cu grijă și mai ales cu umilință și smerenie, după cum a făcut-o Însuși Mântuitorul în sinagoga din Nazaret: ” Și El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în vremile voastre” (Luca 4,21). Pe lângă aceste reguli esențiale în procesul interpretării cuvântului lui Dumnezeu revelat, mai sunt necesare și alte reguli, pe care le găsim menționate în Noul Testament (II Petru 1,16-21). Aceste reguli au fost respectate cu strictețe de către ucenicii Sfinților Apostoli, pentru ca mai apoi Sfinții Părinți, atât ai Răsăritului, cât și ai Apusului să continue tradiția noutestamentară a interpretării Sfintei Scripturi. Acum, în perioada patristică, Biserica a avut parte de o serie de interpreți remarcabili, aceștia evidențiindu-se atât prin cultura imensă și religiozitatea profundă, cât și prin metodele de care ei făceau uz în practica interpretării Sfintei Scripturi. De asemenea, ei susțineau că Sfânta Scriptură se poate interpreta corect, numai dacă punem în practică câteva sensuri, care sunt de mare ajutor în evitarea unei interpretări greșite. Astfel, s-a ajuns ca până în Evul mediu să se cunoască următoarele sensuri: literal, alegoric, moral și anagogic, încât această teorie despre sensul împătrit al Sfintei Scripturi să fie sintetizată în următorul distih:
“Litera gesta docet, quid credas allegoria,
moralis quid agas, quid tendas anagogia”
( Litera învață faptele, alegoria ceea ce este de crezut,
morala ceea ce trebuie să faci și anagogia ceea ce trebuie să nădăjduiești).49
Începând cu reforma protestantă din secolul al XVI-lea, în ceea ce privește modul interpretării Sfintei Scripturi s-a produs o schimbare radicală, ceea ce a șocat întreaga creștinătate. Eliminând Sfânta Tradiție ca izvor al credinței și îmbrățișând principiul sola Scriptura, Martin Luther a ajuns la concluzia că Sfânta Scriptură se interpretează pe sine (Scriptura Scripturae interpres ), concluzie care a ajuns să fie principiul clasic protestant în ceea ce privește interpretarea Sfintei Scripturi. Această idee că Scripturile se interpretează autonom este cu totul absurdă. Cu toate că unii protestanți nu sunt de acord cu această formulare, ea reprezintă presupunerea fundamentală pe care au făcut-o reformatorii când au început să propovăduiască această doctrină. Ideea era că Sfânta Scriptură este destul de clară în așa fel încât fiecare să o poată înțelege printr-o simplă lecturare a ei. Ei respingeau ideea că mai este nevoie în interpretarea Sfintei Scripturi de ajutorul Bisericii sau de Tradiția apostolică și patristică. Astfel, s-a ajuns la concluzia că orice creștin e liber să citească și să interpreteze Sfânta Scriptură pentru sine. În sprijinul acestei afirmații, ei aduc următoarele texte scripturistice: “Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39); “ Și, frații mei, sunt încredințat eu însumi despre voi, că și voi sunteți plini de bunătate, plini de toată cunoștința, putând să vă povățuiți unii pe alții” (Romani 15,4); “Dar vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”( Ioan 14,26); “ Cât despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El, rămâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva, ci precum ungerea Lui vă învață despre toate, și adevărat este și nu este minciună, rămâneți întru El, așa cum v-a învățat” (I Ioan 2,27). Însă, toate aceste texte sunt rupte și înțelese în afara contextului Scripturii și ele nu se referă și nu propun interpretarea individuală a Sfintei Scripturi. Ajungem să ne întrebăm cum am putea înțelege Sfânta Scriptură printr-un simplu exercițiu de “studiu biblic”, și nu în contextul rugăciunii liturgice așa cum ne învață Sfânta Tradiție? Din păcate, astăzi, foarte mulți creștini de bună credință par să citească Sfânta Scriptură doar ca pe o carte cucernică și nu ca pe o carte a adevărului care se cere interpretată stăruitor în lumina Sfintei Tradiții apostolice și patristice, a Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii și întregii învățături a Bisericii. Întotdeauna Biserica a învățat că Sfânta Scriptură nu se poate interpreta decât în stare de rugăciune smerită și în întreg contextul ei și al Sfintei Tradiții. Însă, astăzi, la întâlnirea membrilor unei secte, “rugăciunea este înlocuită cu meditația asupra problemelor zilei.”50 Astfel de lecturi cucernice, uneori cu tentă zodiacală, iau Sfânta Scriptură nu drept o carte a adevărului revelat de către Dumnezeu, ci ca un fel de bilet de papagal cu un mesaj personal și magic. Este, de fapt, totala privatizare a adevărului religios și poate lovitura de grație la adresa pretențiilor de istoricitate a creștinismului. Și ce-i mai rău este că o astfel de abordare individualistă, subiectivă a Bibliei îndepărtează lectura ei de contextul comunității de credincioși. Când Sfânta Scriptură este studiată în afara contextului Bisericii, când fiecare așteaptă ca Dumnezeu să i se adreseze individual, practicarea unei astfel de religiozități devine încă un exercițiu egoist între multe altele care au invadat lumea noastră individualistă.
Această abordare individuală a Sfintei Scripturi a fost decisă după cum am văzut chiar de către Martin Luther. În orgoliul său, Luther a decis eliminarea din Sfânta Scriptură a unor cărți care nu corespundeau teologiei sale, subiective și personale. Acestea erau prima și a doua Epistolă a lui Ioan, Epistola lui Iacov, pe care o considera ca fiind una de paie, și Apocalipsa, care, astăzi, este speculată în sensul unor interpretări privind sfârșitul apropiat al lumii. Negând Tradiția Bisericii, denominațiunile de astăzi “interpretează Biblia fără discernământ hristocentric și fără istoricitate.” 51 La fel cum Luther a avut îndrăzneala de a elimina câteva cărți din Sfânta Scriptură, tot astfel denominațiunile de astăzi continuă să individualizeze și mai mult studiul Sfintei Scripturi, în maniera anarhiei desacralizate instaurată de către Luther, și astfel s-o izoleze de contextul slujirii sacramentale comunitare. Dorindu-se o interpretare a Sfintei Scripturi având în centru Persoana lui Iisus Hristos, sectele de astăzi se îndepărtează mult de metoda de interpretare propusă de către Mântuitorul, încât “interpretările Bibliei la toți sectanții sunt sociologice, iar tendința spre primele veacuri este o confirmare a ereziilor și schismelor de atunci, nicidecum spre viața în Hristos.”52
Pe de altă parte, un principiu protestant în interpretarea Sfintei Scripturi îl constituie acela conform căruia o interpretare autentică trebuie să conducă la o experiență creștină autentică. Această experiență de viață creștină autentică în Iisus Hristos, poate să fie decisivă în veridicitatea interpretării. Impactul dintre textul biblic și interpret este decisiv, așa încât din partea interpretului se cere o viață morală exemplară. În acest sens, teologul protestant Rudolf Buttmann afirmă că “interpretarea Scripturii devine un fapt existențial, pentru că ea nu poate fi înțeleasă decât de cel care se angajează cu toată convingerea în trăirea ei.”53
Spre deosebire de greșeala protestantă cu privire la interpretarea Sfintei Scripturi, perspectiva romano-catolică se situează în extrema cealaltă, în care Sfânta Scriptură a fost încredințată spre interpretare magisteriului Bisericii, personificat în infailibilitatea papei, care are putere de a defini și dogme. Astfel “magisteriul autentic deține un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu”.54 În timp ce protestanții și denominațiunile de mai târziu au lăsat Sfânta Scriptură în mâna credincioșilor, cu scopul de a o citi și interpreta după puterea fiecăruia, teologii romano-catolici, în trecut, le-au interzis credincioșilor citirea și interpretarea Sfintei Scripturi, acesta fiind un drept exclusiv al clericului. Mai târziu unii dintre papi au păstrat această interzicere a citirii și interpretării Sfintei Scripturi de către credincioși, iar alții au fost mai flexibili în acest sens, însă s-a reafirmat cu certitudine, până în zilele noastre, că papa este infailibil, el vorbind “ex catedra” în probleme de credință și morală, ca locțiitor sau vicar al lui Iisus Hristos pe pământ, el considerându-se în continuare singurul conducător al Bisericii vizibile pe pământ. De la aceste aspecte s-a ajuns la marea greșeală, conform căreia autoritatea magisteriului Bisericii se ridică deasupra autorității Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Astfel, “magisteriul Bisericii” își angajează pe deplin autoritatea primită de la Hristos atunci când definește dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creștin la o adeziune irevocabilă de credință, adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.”55
De asemenea, de foarte multe ori, mai ales în perioada Evului Mediu, Sfânta Scriptură era interpretată doar din punct de vedere rațional, ceea ce constituia un atentat la înțelegerea și transmiterea mesajului revelat. Prin această modalitate de interpretare a Sfintei Scripturi, interpretul este complet lipsit de harul Duhului Sfânt. Este bine cunoscut faptul că pentru a face o interpretare pertinentă este nevoie de o bogată cultură generală, de foarte multe informații legate de contextul în care a apărut respectiva scriere biblică, precum și de o solidă pregătire teologică, or, făcând uz de rațiune, interpretul poate fi dus în eroare de lipsa unor informații cu privire la textul biblic, existând riscul relativizării textului biblic, iar interpretarea poate fi una subiectivă și personală. “ Așadar, încercarea de a explica mesajul Bibliei cu ajutorul unei hermeneutici pur raționaliste ar însemna că Scriptura nu este, pentru hermeneut, decât o colecție de scrieri antice care trebuie studiate ca orice altă carte. Dar nici celelalte cărți nu se studiază toate prin folosirea aceleiași metode hermeneutice. Dincolo de faptul că Sfânta Scriptură este o colecție ce cuprinde mai multe genuri și specii literare, ea este unică fiindcă este Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor într-un limbaj uman. Natura dublă pe care o are Biblia, prin faptul că este deopotrivă Cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul omului, este caracteristica ei cea mai importantă. Fiind mesajul lui Dumnezeu pentru oameni, Biblia are un loc de căpătâi în viața Bisericii. Cu toate că adevărurile Scripturii nu depind de felul în care exegetul răspunde la întrebările istorice și literare, studiul critic al Cuvântului lui Dumnezeu poate spori înțelegerea noastră cu privire la aceste scrieri sacre”56.
În ceea ce privește abordarea ortodoxă a interpretării Sfintei Scripturi, trebuie să menționăm faptul că ea este una eclesială, bazată pe Tradiția vie a Bisericii. Când un ortodox interpretează Sfânta Scriptură prin prisma Sfintei Tradiții, el recunoaște cu smerenie că nu este propriul său papă investit cu aureola infailibilității. Această smerenie, această deschidere de a fi învățați de către alții este în contradicție cu spiritul modern al lumii, care accentuează din ce în ce mai mult individualismul. În Biserica Ortodoxă, Scriptura este o parte a Tradiției, partea ei investită cu cea mai credibilă autoritate. Mulți neoprotestanți cred în mod greșit într-o falsă alegere între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și li se pare că dintre cele două ei aleg Sfânta Scriptură, în timp ce ortodocșii aleg Sfânta Tradiție. Dar, pentru un ortodox, această alegere nu există. Sfânta Scriptură este parte a Sfintei Tradiții. În acest fel de abordare a Sfintei Scripturi, credinciosul nu se străduiește să fie original, ci să înțeleagă ceea ce este deja prezent în Tradiția Bisericii, și de aici obligația firească de a nu păși dincolo de limitele pe care le-au fixat Sfinții Părinți, ci de a transmite cu credincioșie tradiția pe care a primit-o. De aceea, în Ortodoxie există o relație strânsă între Biserică, Scriptură și Tradiție, încât “ nu există Sfântă Scriptură fără interpretare și transmitere, adică fără Tradiția Bisericii, și nu există interpretare și transmitere vie fără o Biserică vie”57.
Recunoscând că interpretarea Scripturii nu este posibilă fără o anumită tradiție, întrebarea care se pune este următoarea: “Care traditie?” Astăzi, se poate spune, într-o oarecare măsură, că fiecare denominațiune își are propria sa tradiție.Protestantul sau neoprotestantul de astăzi este învățat, după cum am văzut, să interpreteze singur Sfânta Scriptură. Spiritul veacului nostru îl face pe om măsura tuturor lucrurilor.Curentul istoric al Renașterii a început în lumea romano-catolică și s-a continuat în cea protestantă.O anumită exaltare a omului, un anumit umanism străbate toată istoria, practica și învățătura Protestantismului, așa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther și cum se manifestă în zilele noastre.
Întâlnindu-se cu un text mai greu de înțeles, credinciosul ortodox nu se întreabă ce zice despre acest text psihologia sau psihiatria modernă, ci cum l-a interpretat Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul etc. Cei care au trăit la doar câteva generații de Sfinții Apostoli și au înfruntat persecutiile pentru Hristos inspiră mai multă încredere și autoritate, decât curentele din psihologia de astăzi. În Ortodoxie se recunoaște că Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaște că învățătura și practica de peste două milenii a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a înțelege sau de a interpreta.
Așadar, Sfânta Scriptură o poate interpreta numai Biserica bazată pe Tradiția apostolică și patristică, pentru că ” Biserica nu reprezintă o constrângere a libertății interpretului, o barieră externă care-i îngrădește posibilitățile de cercetare și exprimare, ci, din contră, ea este păstrătoarea și interpreta Scripturii, pe care a primit-o și a transmis-o cu fidelitate de-a lungul istoriei”58. Sfânta Scriptură este punctul cel mai înalt a Tradiției Bisericii, dar înălțimea la care se ridică se bazează pe muntele pe care este așezată. Luată din contextul Sfintei Tradiții, stânca Scripturii devine o bucată de lut care primește orice formă impusă de către cel care o manipulează. Sfânta Scriptură nu i se dă cinste atunci când este abuzată și deformată, chiar dacă aceste denaturări se fac în numele autorității ei. Trebuie să citim Sfânta Scriptură pentru că ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, ca să-i înțelegem mesajul trebuie să ne așezăm cu smerenie la picioarele Sfinților, care s-au dovedit “împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui” (Iacov 1,22), și care, prin viețile lor, s-au dovedit vrednici de a interpreta Sfânta Scriptură. Atunci când avem întrebări la scrierile Sfinților Apostoli, să mergem la acei care i-au cunoscut pe Apostoli, adică la Sfinții Părinți. Să întrebăm Biserica dacă vrem să nu fim aroganți, dacă vrem să nu ne autoînșelăm.
II.5.Perspectiva denominațională asupra Sfintei Tradiții
Începând din secolul al XVI-lea, mișcările sectare ale Reformei protestante aveau să aducă o nouă perspectivă asupra înțelegerii Bisericii creștine din primele secole, ele contestând orice fel de autoritate sacramentală a ierarhiei bisericești, a Sfintelor Taine, a puterii sinodale în Biserică, etc. Înlăturând toate acestea din teologie și din viața Bisericii, aceste denominațiuni au pus accentul în mod exagerat pe citirea și interpretarea Sfintei Scripturi într-un mod personal și subiectiv, adoptându-se în acest fel principiul sola Scriptura. O consecință imediată și firească a punerii în practică a acestui principiu, o reprezintă respingerea, fără nici un fel de resentiment, a tuturor practicilor și învățăturilor Bisericii de până atunci, adică respingerea Sfintei Tradiții ca principiu călăuzitor pentru înțelegerea Sfintei Scripturi. Din acest moment, expresia, constituită într-o declarație de credință, “aceasta este ceea ce Biserica a învățat dintotdeauna”, a început să fie înlocuită cu expresia personală și egoistă – “eu cred”. În consecință, doctrina sola Scriptura reprezintă nu numai o afirmare în ceea ce privește Sfânta Scriptură și interpretarea ei, cât o negare a Sfintei Tradiții. Negând Sfânta Tradiție, sectele de astăzi neagă de fapt pe Sfinții Părinți, ca cei ce au înțeles cel mai bine mesajul și înțelesul textelor scripturistice, pentru că “ Sfinții Părinți sunt, în scrierile lor, depozitarii cei mai de seamă ai Sfintei Tradițiuni.”59
Întreaga bogăție patristică, operele Sfinților Părinți, canoanele Bisericii, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine sunt înlăturate din doctrina sectară ca și cum acestea ar reprezenta doar niște simple obiceiuri și ceremonii, ele neavând consistență în ceea ce privește aportul lor la înțelegerea Sfintei Scripturi, deoarece ele se constituie într-o serie de predanii omenești, elementul revelațional lipsind cu desăvârșire. Cu toate că le resping categoric, sectele de astăzi, în încercarea lor de a interpreta Sfânta Scriptură, nu pot face excepție de tradiția sectei respective, deoarece se poate afirma că vrând- nevrând orice denominațiune urmează o anumită tradiție din momentul înființării ei. Pastorul sau liderul sectei nu interpretează doar Sfânta Scriptură, ci Sfânta Scriptură așa cum este ea înțeleasă și interpretată în cadrul tradițional al sectei respective, încât la interpretarea ei se adaugă câte ceva din tradiția respectivă. Desigur că tradiția sectei nu se poate identifica nicidecum cu Sfânta Tradiție , care nu este recunoscută de către ea. Din perspectivă denominațională, Tradiția “ e recunoscută numai ca ilustrativă pentru evoluția credinței”60, în timp ce ortodocșii nu înțeleg prin Tradiție doar niște simple obiceiuri ilustrative și arbitrare rămase întâmplător printre noi. Tradiția este de fapt întreaga comoară de învățături și practici creștine acumulate de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți până în zilele noastre. În fața tradițiilor denominaționale, Biserica Ortodoxă recunoaște o Tradiție de bază, Tradiția care are ca început cuvântul Scripturii, și care se continuă cu hotărârile Sinoadelor ecumenice și cu operele Sfinților Părinți ai Bisericii. Tradiția aceasta este una care încorporează în ea nu numai învățăturile, ci și practicile primelor secole. Aceasta nu este o oarecare tradiție între multe altele, ci Sfânta Tradiție.
Ținând cont de aberațiile doctrinare și corupția din Biserica Romano-Catolică din acea vreme, învățăturile degenerate pe care ea le promova și înțelegerea distorsionată a tradiției pe care o folosea ca să se apere, care nu fac parte nicidecum din Tradiția universală a Bisericii creștine, promotorul reformei- Martin Luther- a înlăturat cu totul Tradiția. Sub un anumit aspect, atitudinea lui Luther este justificată, în sensul că la ce tradiție ar fi putut să facă apel pentru a lupta împotriva abuzurilor, când tradiția în Apus era întruchipată de însuși papa, care era responsabil de aceste abuzuri? Luând în considerare și faptul că Occidentul fusese rupt de orice contact cu tradiția ortodoxă a Bisericii de Răsărit, papa Pius al IX-lea a ajuns sa afirme fără nici o mustrare de conștiință: “Eu sunt tradiția” (Io sono la tradizzione ), încât , ca reacție, s-a ajuns la a se afirma că ”Papa de la Roma este cel dintâi spirit recalcitrant în Biserica creștină, el pune interesele sale egoiste și vederile sale personale, pentru prima data, în fața intereselor mari ale Bisericii lui Hristos”61. Pentru Luther, cea care se face responsabilă pentru anomaliile din Biserica Romano-Catolică era tradiția, și pentru a reforma Biserica era necesar ca ea să fie înlăturată și să se facă apel numai la Sfânta Scriptură. Protestanții și denominațiunile de astăzi reacționează violent împotriva Sfintei Tradiții, deoarece singura tradiție pe care au cunoscut-o în general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice.
Ca să-și fundamenteze învățătura lor cu privire la Sfânta Tradiție, sectele recurg la diferite texte scripturistice scoase din context, pe care le aduc ca argumente împotriva Sfintei Tradiții. Astfel de texte sunt următoarele: “ Să nu adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsați ceva din ele; păziți poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi” (Deuteronom 4,2); “ De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?” (Matei 15,3; Marcu 7,9); “Și acestea, fraților, le-am zis ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră, să nu treceți peste ce este scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” ( I Corinteni 4,6); “Și eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărți: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta” (Apocalipsă 22,18). Însă, interpretarea pe care o dau sectanții acestor texte este complet eronată, pentru că la o analiză atentă a Sfintei Scripturi se vede clar că acestea nu sunt împotriva Sfintei Tradiții.
Din perspectivă penticostală, “prin așa zisa «Sfântă Tradiție» se înțelege mănunchiul de învățături considerate de unele biserici, ce se pretind istorice, ca fiind de emanație apostolică, transmise prin viu grai dar neincluse în Cărțile Noului Testament. La aceste învățături care au pretenția că au fost transmise prin viu grai, s-au mai adăugat și hotărârile unor sinoade care au luat decizii fără a ține seama că și-au depășit autoritatea încălcând Cuvântul scris al lui Dumnezeu”.62 Însă, Tradiția nu este un set de doctrine paralele și mai puțin însemnate decât doctrinele din Sfânta Scriptură. Este viața pe care Hristos a lăsat-o moștenire Apostolilor săi, care la rândul lor, a lăsat-o moștenire Bisericilor pe care ei le-au întemeiat. Numai aici, în această viață a Sfintei Tradiții, Scripturile pot fi corect înțelese. De aceea, Sfântul Apostol Pavel a insistat atât de stăruitor ca tesalonicenii să țină predaniile pe care le-au învățat (II Tesaloniceni 2,15).
Tradiția este scoasă de către secte în afara Bisericii, ea neputând fi luată în calcul în interpretarea Sfintei Scripturi. În numele cultului baptist, Iosif Țon mărturisește următoarele: “Noi susținem că tradiția (adică scrierile teologilor din perioada de după constituirea scrierilor canonice) nu are autoritate doctrinară și că pentru formularea doctrinei creștine să ne întoarcem la Noul Testament, deoarece acolo găsim revoluția gândirii și a voinței lui Iisus Hristos, fondatorul bisericii și capul ei viu. Această accentuare asupra supremației Noului Testament în toate problemele și practicile bisericii constituie baza poziției baptiste”.63 Cu toate că astăzi sectele dispun de cărți de rugăciune, cursuri de lecturi biblice, cateheze intense, cântări pioase, chiar rânduieli de cult, cum ar fi cele la botez, cununie și înmormântare, acestea conținând și texte biblice, toate acestea bazându-se pe o anumită tradiție specifică fiecărei secte, ele resping sub orice chip termenul de tradiție, în special cel de Sfântă Tradiție prin care înteleg o sumă de datini, impregnate cu elemente umane și chiar păgâne, și de aceea nu poate fi numită “sfântă”. Mișcările eretice, îmbrățișând principiul sola Scriptura, nu-și puteau sprijini învățăturile pe Sfânta Tradiție, căci ele veneau din afara Bisericii, și prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe forțarea sensului Scripturii și pe scrieri pretinse a fi scrise de către prooroci ai Vechiului Testament. Biserica s-a apărat împotriva unor astfel de învățături greșite apelând la originea apostolică a Sfintei Traditii. Atunci când Biserica este confruntată cu o erezie, ea este obligată să definească mai precis diferența dintre adevăr și eroare. Prin această încercare a Bisericii de a defini adevărul, se poate afirma că tradiția crește, în sensul că Biserica își adâncește învățătura sa pe baza experienței acumulate de-a lungul istoriei.
Cu privire la Tradiție, în perioada 19-23 noiembrie 1979, la Goslar (Germania), a avut loc un dialog teologic între Biserica Evanghelică a Germaniei ( E.K.D.) și Biserica Ortodoxă Română, având ca temă generală “Sfânta Scriptură, Tradiție și Mărturisire”. În urma discuțiilor, s-a ajuns la concluzia că teologia protestantă recunoaște ideea de tradiție, însă această atitudine este identică cu vechea poziție protestantă, conform căreia Tradiția se află sub valoarea și importanța Sfintei Scripturi, încât teologi de mare prestigiu în spațiul protestant cum ar fi Oscar Cullmann și pastorul Ferdinand Hahn, susțin că “ Tradiția bisericească nu poate avea acceași valoare ca Tradiția apostolică, pentru că niciodată nu poate deveni normă”.64
La această concluzie eronată asupra Sfintei Tradiții, Biserica Ortodoxă are o poziție solidă, ea fiind cea care împacă cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a Bisericii și a Tradiției. Tradiția este cea care ne-a dat Scriptura. Sfânta Scriptură mărturisește și învață că Sfânta Tradiție reprezintă moștenirea creștină începând de la Mântuitorul Iisus Hristos până astăzi, toată această doctrină putând fi cuprinsă în trei puncte, și anume:
Noul Testament nu cuprinde toate învățăturile date de Iisus Hristos și de Sfinții Apostoli. Se știe că Mântuitorul nu a scris nimic, iar Sfinții Apostoli au scris foarte puțin, în comparație cu mulțimea sfaturilor si minunilor săvârșite de către Iisus Hristos, toate acestea fiind păstrate și transmise prin Sfânta Tradiție.
Pe lângă Sfânta Scriptură trebuie păstrată și Sfânta Tradiție, adică toată învățătura Mântuitorului și a Sfinților Săi Apostoli, așa cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel: “ Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” ( II Tesaloniceni 2, 15).
Sfânta Scriptură nu se poate interpreta fără Sfânta Tradiție, deoarece fără Sfânta Tradiție nu vom putea înțelege acele texte “greu de înțeles” despre care vorbea Sfântul Apostol Petru (II Petru 3,16). “ Sfânta Tradiție ne învață cum se organizează și se conduce Sfânta Biserică; cum se săvârșesc sfintele taine și dumnezeieștile slujbe; cum să botezăm copiii, cum să cununăm tinerii, cum să ne cuminecăm, cum să spovedim păcătoșii care se pocăiesc, cum să slujim sfânta Liturghie, cum se sfințesc preoții, cum se îngroapă morții. În toate aceste privințe nu avem în Sfânta Scriptură decât îndrumări și îndemnuri generale, pe care le putem împlini numai ținând seama de ceea ce ne învață Sfânta Tradiție”65.
II.6. Obiecții sectare față de Sfânta Tradiție
După cum s-a arătat, sectanții nu admit ca izvor de credință decât Sfânta Scriptură și nu recunosc Sfânta Tradiție, hotărârile și canoanele Sinoadelor ecumenice, operele Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești, etc. Sfânta Scriptură este singurul izvor autentic al Revelației divine și singura normă autorizată în domeniul Revelației, în timp ce Sfânta Tradiție este un izvor ajutător, supus Sfintei Scripturi, cu rol comentator, care cuprinde explicații exagerate întunecând astfel adevărul revelat din Sfânta Scriptură și împiedicând mântuirea oamenilor. În sprijinul acestei afirmații, sectele și denominațiunile de astăzi aduc următoarele obiecții:
Tradiția nu poate fi o normă de credintă, ci ea este o “datină omenească” (Matei 15, 3,6-9; Marcu 7,13), ea neputând înlocui Sfânta Scriptură și neputându-se bucura de autoritate divină.
Însă, aceste texte invocate de către sectanți, în respingerea Sfintei Tradiții, se referă la unele tradiții iudaice, și nicidecum la Sfânta Tradiție. În Sfânta Tradiție se află o parte a descoperirii divine, care nu se află consemnată în scris.
Sfânta Scriptură este completă și nu are nevoie de Sfânta Tradiție, deoarece în Sfânta Scriptură se cuprinde tot ceea ce este necesar pentru mântuirea omului. În sprijinul acestei afirmații sectanții invocă textele de la Luca 1, 3-4 și Faptele Apostolilor 1,1.
Evanghelistul Luca s-a referit, prin aceste cuvinte, la Evanghelia pe care a scris-o, și nicidecum nu a dorit să afirme că tot ceea ce este necesar pentru mântuire s-ar cuprinde numai în Sfânta Scriptură. Aceasta o demonstrează Sfântul Evanghelist Ioan, care afirmă: “Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20,30).
În activitatea Sa, Iisus Hristos ne îndeamnă la citirea și respectarea Sfintei Scripturi, nu a Sfintei Tradiții (Matei 15,29; Faptele Apostolilor 17,11; Marcu 12,24).
Aici, Mântuitorul Iisus Hristos ceartă și mustră pe cei care nu știau și nu respectau Sfânta Scriptură, adică Legea Vechiului Testament, condamnând pe fariseii care falsificau învățăturile cele vechi.Vechiul Testament vorbește despre Mesia și venirea Lui în lume.
Însuși Sfântul Apostol Pavel, apostolul neamurilor, a interzis Sfânta Tradiție: ”să nu treceți peste ceea ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotiva celuilalt”(I Corinteni 4,6).
În acest text, Sfântul Pavel combate diferitele partide religioase din acea perioadă, care își disputau întâietatea între Pavel și Apollo, scoțând în evidență faptul că acest conflict este străin de tradiția creștină.
Cel care ar îndrăzni să schimbe Sfânta Scriptură “să fie anatema”(Galateni 1,8-9; Apocalipsa 22, 18-19).
Însă, Sfânta Tradiție nu are rolul de a schimba, de a scoate sau de a adăuga ceva la Sfânta Scriptură, ci ea are rolul de a face înțeleasă Sfânta Scriptură oamenilor. Sfânta Tradiție se constituie într-un autentic ”fond și element de viață religioasă sacru și indispensabil”66 în înțelegerea și explicarea Tradiției scrise, adică a Sfintei Scripturi.
Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de învățăturile omenești, înșelătoare, distincte de cele dumnezeiești: “Luați aminte să nu vă fure cineva mințile cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile
cele slabe ale lumii și nu după Hristos”(Coloseni 2,8).
Sfânta Tradiție nu este filosofie sau datină umană, în acest text Sfântul Pavel combătând filosofia gnosticilor și neoplatonicienilor, și nicidecum filosofia creștină cupinsă în Sfânta Tradiție.
Sfânta Scriptură este suficientă pentru credință și mântuire, aducând în sprijinul acestei afirmații textul paulin de la I Timotei 3,15-16.
Acest pasaj scripturistic se referă, însă, doar la Vechiul Testament, deoarece Noul Testament nu a fost încă redactat, cel Vechi fiind o “călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24), spre Noul Testament.
Învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură sunt singurele care au valoare, pe când cele din Sfânta Tradiție nu au nici o valoare, în acest sens aducând ca argument textul scripturistic din Faptele Apostolilor 17,11.
De asemenea, acest text se referă tot la Vechiul Testament, mai precis acesta face o comparație între credincioșii Vechiului Testament și cei din Noul Testament. Apoi, autorul dorea să scoată în evidență faptul că întreg Vechiul Testament se referă la persoana lui Iisus Hristos.
“O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale” (Psalmi 118,5).
În baza acestui text, sectanții afirmă că Sfânta Traditie nu are valoare de cale de transmitere a Revelației divine. Însă, aici se vorbește despre faptul că proorocul David dorește să-și petreacă întreaga viață în concordanță cu poruncile lui Dumnezeu.
“Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).
Prin acest text, sectanții doresc să scoată în evidență faptul că numai Sfânta Scriptură este vrednică de cinstire și de analiză. Luate în context, aceste cuvinte au cu totul alt sens și anume acela că Sfânta Scriptură mărturisește despre dumnezeirea lui Iisus Hristos și nicidecum că Sfânta Scriptură ar fi singura călăuză de credință.
“Și zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15,9).
Prin aceste cuvinte, sectanții afirmă că Însuși Mântuitorul a înlăturat Sfânta Tradiție. Dar, sensul acestor cuvinte este acela că Iisus Hristos a rostit acestea în momentul când fariseii s-au mirat de faptul că ucenicii Lui mâncau pâine cu mâinile nespălate. Prin învățăturile omenești, Mântuitorul S-a referit la învățăturile fariseilor. Deci, acest text înlătură tradițiile greșite ale fariseilor, tradiții potrivnice Sfintei Scripturi, și nu Sfintei Tradiții.
“Și să nu dea ascultare basmelor iudaicești și poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1,14).
Prin aceste “basme”, Sfântul Apostol Pavel s-a referit la acelea pe care Mântuitorul le-a numit “așezământ al fariseilor”, și nicidecum la Sfânta Tradiție.
După cum s-a putut vedea, toate obiecțiile aduse de către sectanți împotriva Sfintei Tradiții sunt neîntemeiate și nefondate, ei dorind doar să producă dezbinare în sânul Bisericii Ortodoxe și să creeze disensiuni în rândul credincioșilor ortodocși, precum și îndoială cu privire la adevărul Sfintei Tradiții și rolul ei, alături de Sfânta Scriptură, în mântuirea oamenilor. Din partea creștinilor ortodocși se pune în mod firesc următoarea întrebare: “ Cum s-a putut păstra , de-a lungul veacurilor, Sfânta Tradiție neschimbată și nealterată?” Răspunsul corect la această întrebare poate fi dat în contextul respectării următoarelor condiții indispensabile recunoașterii Sfintei Tradiții:
“ Să nu consfințească formulări cuprinzând în sine contraziceri sau care se contrazic cu Tradiția apostolică sigură și să nu contrazică Sfânta Scriptură. Numai astfel este posibil ca o învățătură oarecare să fie «Tradiție » și să provină de la Mântuitorul sau de la sfinții apostoli, dacă ea a fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.
Tradiția să fi fost ținută de Bisericile apostolice și să aibă continuitate neîntreruptă până azi.
Să fi fost recunoscută și urmată întotdeauna de întreaga Biserică ecumenică.
Să fie în acord cu cea mai mare parte dintre părinții și scriitorii bisericești. Când o tradiție nu îndeplinește aceste condiții, ea nu poate fi adevărată și sfântă, deci nu poate fi admisă și urmată.”67
Dumnezeu a păstrat Tradiția în Biserică pentru că El Însuși a promis aceasta. Hristos a spus că Își va zidi Biserica și că porțile iadului nu-i vor sta împotrivă (Matei 16,18). Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 4,16) și Biserica este Trupul Său (Efeseni 1,22-23). Dacă Biserica ar fi pierdut Tradiția apostolică atunci Adevărul nu ar mai fi Adevăr, căci Biserica este “stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3,15). Dacă Biserica ar fi încetat să existe, chiar și pentru o singură zi, atunci s-ar putea spune că în acea zi porțile iadului au biruit-o.
Ca dovadă că nu există nici o contradicție între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este faptul că însăși Sfânta Scriptură afirmă și întărește rolul Sfintei Tradiții. Când este vorba de Sfânta Tradiție, cei mai mulți sectari fac uz de textul scripturistic de la Matei 15, 2-3: “Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-zis: De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?” Dar, dând o interpretare superficială acestui text, s-ar ajunge la concluzia că orice tradiție sau datină are un caracter negativ, fiind o adăugire omenească la cuvântul lui Dumnezeu. Însă, Mântuitorul a spus nu că problema ar fi fost datina în sine, ci faptul că o anumită datină calcă porunca lui Dumnezeu. Contrar celor afirmate de către sectanți, teologia ortodoxă mărturisește că Tradiția și Scriptura au aceeași valoare în viața Bisericii, ca Trup Tainic al lui Hristos, și în viața credincioșilor. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să păstrăm și să ținem predaniile ( I Corinteni 11,3; II Tesaloniceni 2,15 ), adică Sfânta Tradiție, deoarece de la aceasta avem Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, Simbolul credinței, Sfintele canoane, Sfintele Taine, ierurgiile și toate rânduielile liturgice. Toate acestea, pe care le avem astăzi, le păstrăm ca moștenire de la Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, iar aceștia le-au primit de la însuși Iisus Hristos. Iată, deci, că izvorul Sfintei Tradiții este chiar Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc. Ținând cont de sfatul proorocului Solomon (Pilde 22,28: “Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi”) ,Sfântul Apostol Pavel ne face cunoscut testamentul său: “Cele ce ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4,9). În acest sens și Evanghelistul Ioan mărturisește valoarea Sfintei Tradiții și importanța ei în continuitatea și stabilitatea creștinismului: “ Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1,12).
Acestea sunt câteva din multele argumente care atestă faptul că însăși Sfânta Scriptură ne spune să păstrăm și să respectăm Sfânta Tradiție, nu să o înlăturăm sau să o transformăm într-o tradiție modernă, formată din poezii, ceremonii sterile și cântări cu orga, chitara, etc. Deci, sectanții interpretând Sfânta Scriptură numai după placul lor, adică în scop subiectiv și personal, neținând cont de nici o regulă și fără o pregătire teologică specială și respingând categoric Sfânta Tradiție, ca viață a Bisericii în Hristos, nu este de mirare faptul că ei se găsesc într-o adâncă rătăcire, care la rândul ei generează alte și alte confuzii în mintea și viața acestor oameni, care se autoexclud de la mântuirea oferită și promisă de Mântuitorul Iisus Hristos.
Capitolul III
ATITUDINEA MIȘCĂRII ECUMENICE FAȚĂ DE SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI SFÂNTA TRADIȚIE
III.1. Ecumenismul – origine și evoluție
În societatea de astăzi, în toate mediile posibile (mass-media, în mediul teologic universitar, politic, sociologic, cultural etc.), se vorbește și se vehiculează din ce în ce mai mult despre ecumenism, întâlniri ecumenice, teologie ecumenică, atitudine ecumenică, rugăciune comună și slujire ecumenică. Discuțiile cu privire la acest subiect antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, poziții pro sau contra ale celor două părți constant prezente în amfiteatrele de conferințe teologice: susținătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocșilor, în special în rândul mișcărilor neoprotestante, prin adunările ecumenice și adversarii acestei mișcări.
Etimologic, noțiunea de ecumenism provine din limba greacă, de la substantivul οίκουμένη, care se traduce prin lume, univers sau, mai precis, de la adjectivul οίκουμενικός, -ή,- όν, care înseamnă universal, ecumenic. Cu sensul de pământul locuit,lumea îl întâlnim și în Sfânta Scriptură: “Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea (τή οίκουμένη) spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24,14); “În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea “( τήν οίκουμένην- Luca 2,1). Cu același înțeles ca la Sfântul Evanghelist Luca îl găsim și în cartea Faptele Apostolilor 17,31 și 24,5. Apoi, în Epistola către Romani găsim următorul text: “În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii ( τής οίκουμένης) cuvintele lor” (Romani 10,18) Din aceste exemple s-a dedus că οίκουμένη semnifică lumea locuită, pământul locuit de către oameni, însă din perspectivă teologică această noțiune semnifică locuința sau casa lui Dumnezeu pentru toți oamenii, adică Biserica.
Pe lângă sensurile date mai sus, tratatele de specialitate mai consemnează și alte sensuri sau dimensiuni ale acestei noțiuni, cum ar fi:68
un sens geografic; din perspectiva acestui sens, noțiunea de ecumenism derivă de la substantivul οίκος care înseamnă casă, clădire, edificiu, înțelegându-se ridicarea unei clădiri, a unui edificiu; prin acest înțeles, sens, ecumenism înseamnă casa, clădirea sau edificiul creștinilor;
un sens cultural, acesta căpătând valabilitate încă din perioada lui Alexandru cel Mare, prin influența elenismului, care reprezenta la acea vreme adevărata și nobila cultură a umanității. Astăzi se afirmă din ce în ce mai des că ecumenismul are o contribuție ridicată la dezvoltarea culturii;
un sens politic, prin acesta înțelegându-se aspirațiile umanității, dar și încercările variate ale oamenilor spre îndeplinirea acestui țel;
un sens religios, care îl întâlnim pentru prima oară în discuțiile dintre Bossuet și Leibnitz, din care aflăm îngrijorarea acestora din cauza războaielor religioase, precum și consecințele acestora în istoria umanității.
Ca idee, ecumenismul a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în Anglia și America, cu scopul de a se realiza unirea câtorva confesiuni creștine ce se autodenumeau “biserici”, însă noțiunea de ecumenism a
fost introdusă la Conferința Misionară Mondială din Edinburgh (Scoția), din anul 1910, conferință prezidată de către metodistul american John Mott (1865-1955). Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea mișcării sale termenul de universalism (de la latinescul universum,-univers), ci corespondentul grecesc οίκουμένος, care aparține terminologiei Bisericii Ortodoxe răsăritene.
Din perspectivă ortodoxă, ecumenismul a existat dintotdeauna. Astfel, încă din primul mileniu creștin avem cele șapte sinoade ecumenice, care constituie baza viitoarelor întâlniri locale, iar patriarhul de Constantinopol s-a numit și se numește în continuare patriarh ecumenic, încât Biserica Răsăriteană a avut mereu conștiința ecumenicității. La începuturile Mișcării ecumenice, Ortodoxia a fost și ea prezentă, încă din secolul al XIX-lea, mai precis prin Enciclica Patriarhilor răsăriteni din anul 1848, apoi prin Enciclica Patriarhiei Ecumenice din anul 1902, când patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea cerea opinia celorlalte Biserici Ortodoxe surori cu privire la implicarea efectivă în încercarea de apropiere dintre creștini, păstrând nealterat ceea ce aparține Ortodoxiei.
Mai târziu, în ianuarie 1920, Patriarhia Ecumenică emitea o altă Enciclică, prin mitropolitul Dorotei al Brusei, care era în acea perioadă locțiitorul patriarhului ecumenic, care a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe surori și concepută după un plan în unsprezece puncte, după cum urmează:
“Acceptarea unui calendar uniform, permițând prăznuirea simultană a marilor sărbători de către toate bisericile;
Schimb de scrisori frățești cu prilejul marilor sărbători ale anului bisericesc, precum și în alte împrejurări excepționale;
Raporturi mai apropiate între reprezentanții aflați în aceeași localitate ai diferitelor Biserici;
Legături între școlile teologice; schimb de reviste, lucrări teologice și lucrări bisericești, publicate de fiecare Biserică;
Trimiterea de tineri pentru studii de către o Biserică la școlile altei Bisericii;
Țineri de conferințe pancreștine pentru a examina probleme de interes general pentru toate Bisericile;
Cercetarea imparțială și cu stăruință mai multă asupra laturei istorice, de la catedre și prin lucrări, a diferențelor dogmatice;
Respect reciproc al obiceiurilor și tradițiilor în vigoare, în diferite Biserici;
Îngăduința de a se folosi reciproc casele de rugăciune pentru oficierea slujbelor de înmormântare și a cimitirelor pentru membrii de altă confesiune care mor în țară străină;
Reglementarea între diferite confesiuni a problemei căsătoriilor mixte;
Ajutorul mutual pe care să și-l dea Bisericile pentru întărirea evlaviei, a carității și a altor situații asemănătoare”69.
Această enciclică constituie un document foarte important care a stat la baza funcționării Mișcării ecumenice, în același timp dând tonul și ajutând la implicarea cu curaj a Bisericii Ortodoxe. Prin aceasta, contribuția Ortodoxiei devine substanțială încă de dinaintea derulării întrunirilor acestei Mișcări, o parte din temele enciclice fiind tratate în ședințele ulterioare ale Mișcării ecumenice.
A urmat Declarația de la Toronto din anul 1950, la doi ani distanță de
înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) la Amsterdam (Olanda, 1948) intitulat “ Biserica, Bisericile și Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în care se preciza scopul C.E.B., și anume acela de a se realiza și menține legătura dintre Biserica Ortodoxă și celelalte confesiuni creștine.
În anul 1952, a urmat o nouă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice emisă de către patriarhul ecumenic Atenagora, prin care se lansa apelul către întreaga Ortodoxie de a participa activ la conferințele organizate de C.E.B., prin aceasta amplificându-se legăturile dintre toate Bisericile creștine.
Din perspectivă romano-catolică, originea ecumenismului este pusă pe seama ținerii sinoadelor locale de la Bari (1098), Lyon (1247) și Ferrara- Florența (1438-1439). Cu toate că există divergențe de opinie în ceea ce privește originea ecumenismului, pe care unii o leagă de existența Bisericii, între ortodocși și romano-catolici, datorită Mișcării ecumenice, s-au produs reale îmbunătățiri în ceea ce privește procesul de unire dintre cele două Biserici, despărțire survenită în anul 1054. Se știe că între Ortodoxie și Romano-Catolicism există multe puncte comune, atât doctrinare, cât și canonice și cultice, deoarece amândouă acceptă Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ca singurele metode autentice de transmitere a Revelației divine.
Biserica Romano-Catolică promovează un amplu ecumenism, mai ales în rândurile tinerilor, aceștia fiind invitați, prin rugăciune, tăcere și căutare, să meargă la izvoarele Evangheliei. Aceste invitații se concretizează, mai ales, în întâlnirea timp de o săptămână la comunitatea ecumenico-monahală de la Taizé (Franța). Această comunitate a fost înființată de către fratele Roger, în anul 1940, fiind alcătuită din monahi din peste 25 de țări. Aici, tinerii sosiți participă împreună cu monahii comunității la rugăciunea comună, care este oficiată în Biserica Reconcilierii, rugăciune care are o structură foarte simplă, ea rostindu-se în mai multe limbi, printre care și limba română, constând din:
Cântec de laudă;
Psalm;
Citiri din Sfânta Scriptură;
Timp de liniște și de meditație;
Ectenie de cerere sau de mulțumire;
Ectenie de încheiere;
Cântece meditative.
Fiecare tânăr vine aici pentru a descoperi un sens pentru viața sa, pentru a se pregăti a-și asuma responsabilități, pentru a afla dimensiunea creștină a existenței. În afară de rugăciune, tinerii, urmând acest “pelerinaj al încrederii pe Pământ”, se întâlnesc și discută despre anumite teme, schimbă impresii, petrec în tăcere și meditație, servesc masa împreună etc., totul desfășurându-se într-o reală comuniune creștină. Temele propuse pentru anul 2003 au fost următoarele:
Care este noua viață pe care Iisus ne-o propune?
Dumnezeu nu poate decât să iubească.
A dăinui întru încredere: să citim epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel.
A aprofunda o viață de comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune: o săptămână de liniște.
Fiecare dintre aceste teme era precedată de o introducere biblică, zilnică, mai lungă sau mai scurtă.
Ecumenismul promovat de către Biserica Romano-Catolică se regăsește și în alte țări, precum și în țara noastră, unde au loc întâlniri ale tinerilor cu scopul de a se cunoaște și a deveni misionari. Astfel, în anul 2003, a avut loc a IX-a întâlnire națională a tineretului, desfășurată la Oradea, tema centrală fiind: “Tinerii sunt soarele sau furtuna zilei de mâine”. Timp de cinci zile, ei au petrecut în rugăciune, cântare, participare la slujbele religioase, meditații, discuții în grupuri mici, program cultural, conferințe, etc. Prin toate aceste activități, Biserica Romano-Catolică este cunoscută pentru implicarea tinerilor în misiunea pe care ea o desfășoară.
Din perspectivă protestantă, originea ecumenismului este fixată în timpul reformei lui Martin Luther, mai precis în anul 1517. După cum am văzut, ideea de ecumenism își face apariția în acest mediu protestant, și tot aici întâlnim primele asociații creștine, care au precedat înființarea C.E.B. Astfel, avem Alianța Evanghelică (1846), Uniunea Creștină a lui Vladimir Guette, Asociația Bisericilor Anglicane și Răsăritene (1864), Conferința Internațională a Misiunilor, Alianța Bisericilor Reformate, Uniunea de la Utrecht, Parlamentul Religiilor de la Chicago (1893)70, asociații care au stat la baza constituirii Mișcării ecumenice, încât este recunoscut faptul că Protestantismul a avut un rol imens în promovarea Mișcării ecumenice. Aceste asociații, împreună cu alte inițiative misionare, au dat naștere, în secolul al XX-lea la organizarea unor conferințe misionare, mai întâi cu participare predominant protestantă pentru ca mai apoi să participe și delegați ortodocși și romano-catolici. Astfel, s-au ținut următoarele conferințe misionare, tratând câte o temă specifică:
Edinburgh (Scoția), 1910: “Evanghelizarea lumii în această generație”;
Ierusalim (Israel),1928: “Mărturia noastră este Iisus Hristos”;
Tambaram (Madras- India), 1938 : “Misiunea mondială a Bisericii”;
Witby (Canada), 1947: “O lume, un Hristos”;
Willingen (Germania), 1952: “Misiune sub Cruce”;
Achimota (Accra- Ghana), 1957-1958: “Misiunea creștină mondială este a lui Hristos, nu a noastră”;
Mexico-City (Mexic), 1963: “Misiune în șase continente”;
Bangkok (Thailanda), 1972-1973: “Mântuirea lumii astăzi”;
Melbourne (Australia), 1980: “Vie Împărăția Ta”;
Pattaya (Thailanda), 1980: “Toată lumea trebuie să audă cuvântul Lui”;
San Antonio (Texas, S.U.A.), 1989: “Facă-se voia Ta. Misiune după modelul lui Hristos”;
Salvador de Bahia (Brazilia), 1996: “Chemați la o singură speranță. Evanghelia în diverse culturi”.71
Toate aceste conferințe misionare au avut un rol foarte important în răspândirea și actualizarea religiei creștine, însă, pe de o parte, acestea nu au făcut altceva decât să fie transmisă și doctrina protestantă. Dar, este de remarcat și rolul pozitiv al acestor misiuni, în sensul că teritorii necreștine au fost încreștinate definitiv la credința în Hristos. Un alt aspect pozitiv poate fi considerat acela conform căruia acum s-au plantat semințele unui dialog teologic civilizat, al unui respect interconfesional, dar și organizării administrative a Mișcării ecumenice.
Așadar, ecumenismul a evoluat foarte mult, în special în a doua parte a secolului al XX-lea, el fiind singurul capabil care a putut realiza decența cu privire la schimbul de opinii și respectul pe care îl merită fiecare confesiune creștină, dar, cu toate acestea, “ecumenismul adevărat va începe în ziua în care Bisericile vor merge la întâlniri și colocvii fără veșmintele lor fastuoase, fără alai, neîmpăunându-se cu cărțile lor sacre, ci vor veni cu rănile pe care vor să și le vindece, cu problemele de dezlegat, cu crizele de rezolvat. Căci aceste crize, repetăm nu pot fi rezolvate decât împreună”.72
III.2. Mișcarea ecumenică- constituire și perspective
Străduința conducătorilor bisericilor în noul context al întrunirilor creștine, în scopul de a dezbate principalele puncte teologice care sunt comune tuturor confesiunilor, dar și a unor probleme sociale, devine din ce în ce mai evidentă. În dorința de a realiza cât mai des astfel de întruniri, văzând și progresele la care s-a ajuns, atât în plan teologic, cât și în plan socio-politic, la propunerea organizatorilor acestor întruniri, au luat naștere principalele organizații ale Mișcării ecumenice. Aceste organizații ecumenice sunt următoarele:
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.);
Conferința Bisericilor Europene (C.B.E.);
Conferința Creștină pentru Pace (C.C.P.).
Fiecare dintre aceste trei organizații sunt alcătuite din diferite secții specifice, cu scopul de a delimita mai precis responsabilitățile. De asemenea, fiecare organizație, în decursul timpului, a contribuit la întrunirea membrilor respectivi în mari adunări generale.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost definit ca “o comunitate a Bisericilor din lumea întreagă care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor și se străduiesc să răspundă vocațiilor comune spre slava lui Dumnezeu Cel Unul, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”, fiind alcătuit, la rândul său, din trei mișcări sau organizații:
Creștinismul Practic ( Life and Work);
Credință și Constituție (Faith and Order);
Mișcarea misionară.
C.E.B. este organizat după cum urmează:
Adunarea Generală, organul deliberativ;
Comitetul Central;
Comitetul Executiv;
Secretariatul General. Noul secretar general, începând cu 1 ianuarie 2004, este pastorul metodist Samuel Kobia, originar din Kenya.73
C.E.B a organizat și susținut următoarele adunări generale, fiecare tratând o anumită temă:
Amsterdam (Olanda), 1948: “Dezordinea lumii și planul de mântuire al lui Dumnezeu”;
Evanston (S.U.A.), 1954: “Hristos- nădejdea lumii”;
New Delhi (India), 1961: “Iisus Hristos- Lumina lumii”;
Uppsala (Suedia), 1968: “Iată, le înoiesc pe toate”(Apocalipsa 21,5);
Nairobi (Kenya), 1975: “Iisus Hristos liberează și unește”;
Vancouver (Canada), 1983: “Hristos- viața lumii”;
Camberra (Australia), 1991: “Vino, Duhule Sfânt”;
Harrare (Zimbabwe), 1998: “Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie și speranță.”74
Conferința Bisericilor Europene reprezintă cel de-al doilea organism constitutiv al Mișcării ecumenice, fiind format din Bisericile Ortodoxe, Vechi–Catolice și cele Protestante din Europa și a fost definit ca “ o comunitate a Bisericilor din Europa, care recunosc pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor și care se străduiește să apropie pe diferiți creștini europeni unii de alții printr-o cunoaștere reciprocă cât mai reală, să contribuie la o înțelegere cât mai veridică a popoarelor europene între ele, în special al celor din Est și Vest și să ajute la promovarea vieții creștine cu popoarele celorlalte continente”. C.B.E. este constituită din următoarele secții:
Adunarea plenară;
Prezidiul;
Comitetul consultativ;
Secretariatul.
C.B.E. a organizat și susținut următoarele adunări generale, tratând următoarele teme:
Nyborg ( Danemarca), 1959: “Creștinismul european în lumea secularizată de azi”;
Nyborg, 1960: “Slujirea Bisericii într-o lume în transformare”;
Nyborg, 1961: “Biserica în Europa și criza omului modern”;
Nyborg, 1964: “Trăirea împreună a continentelor”;
Portschach (Austria), 1967: “A sluji și a împăca sarcina de azi a Bisericilor Europene”;
Nyborg, 1971: “Slujitorii lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor”;
Engelberg (Elveția), 1974: “Unitate în Hristos și pace pe pământ”;
Gania (Creta-Grecia), 1979: “În puterea Duhului Sfânt, liberi pentru lume”;
Stirling (Scoția), 1986: “Lucrarea Sfântului Duh în lume”;
Praga (Cehoslovacia),1992: “Dumnezeu unește în Hristos o nouă făptură”.75
Conferința Creștină pentru Pace este al treilea organism al Mișcării ecumenice, fiind denumit ca “o mișcare ecumenică în cadrul căreia își găsește expresie responsabilitatea creștinilor față de pace, dreptatea socială și o viață demnă pentru toți oamenii”. Acest organism este structurat după cum urmează:
Adunarea generală;
Comitetul pentru continuarea lucrărilor;
Comitetul de lucru;
Președintele;
Secretarul general;
Secretariatul internațional;
Comitetele regionale;
Comisia și Biroul cu sediul la Praga.
Ca și celelalte organizații ecumenice, și C.C.P. a susținut întruniri, cu următoarele teme:
1. Praga (Cehoslovacia), 1961: “Iisus Hristos – speranța lumii”;
2. Praga, 1964: “Legământul meu cu el era viață și pace” (Maleahi 2,5);
3. Praga, 1968: “Caută și urmează pacea” (I Petru 3,11 );
4. Praga, 1971: “Responsabilitatea noastră comună într-o lume mai bună: mila și adevărul s-au întâmpinat” (Psalmi 112, 4);
5. Praga, 1978: “Dumnezeu cheamă creștinii la solidaritate pentru pace, dreptate și eliberare”;
6. Praga, 1985: “Dumnezeu cheamă: alege viața!”76
Așadar, Mișcarea ecumenică este constituită din aceste trei organisme, care la rândul lor sunt constituite în secții specifice, ocupându-se cu rezolvarea problemelor care intră în componența lor. În afară de adunările generale ale fiecărui organism ecumenic, fiecare secție constitutivă unui organism ecumenic a organizat și ea diferite întruniri, uneori preliminarii unei adunări generale, la care s-au discutat atât aspecte teologice și sociale, cât și probleme organizatorice și administrative. Pentru a stimula participarea Bisericilor la aceste întruniri ecumenice, dar și pentru aprofundarea tematicii pe care o propune Mișcarea ecumenică, este nevoie din partea participanților, și nu numai, de studii serioase de specialitate unite cu rugăciunea sinceră și smerită, de consfătuiri, întruniri și conferințe locale, sesiuni în care să se abordeze principalele teme care pot fi propuse Mișcării ecumenice, de relații culturale, de circulația literaturii teologice și religioase pentru scoaterea în evidență a tezaurului doctrinar, precum și spiritualitatea specifică fiecărei Biserici, de generalizarea unor elemente comune de înnoire creștină, dar și de participarea la acțiunile liturgice, irenice și filantropice, toate acestea făcându-se în unire deplină, liberă și conștientă cu dragostea creștină, fără de care nu se poate ajunge la nici un rezultat concret.
Cooperarea dintre Bisericile membre în cadrul Mișcării ecumenice este posibilă datorită unor elemente comune, fără de care este imposibilă înaintarea spre o înțelegere deplină. Aceste elemente comune se regăsesc în Declarația Consiliului Ecumenic din 1961, fiind de o mare importanță:
“Toate Bisericile din Mișcarea ecumenică au la bază Biblia, izvorul și cheagul unității creștine, chiar dacă nu se înțeleg asupra câtorva versete.
Ele cred în Sfânta Treime și mărturisesc că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul neamului omenesc, prin jertfa Sa de pe cruce – izvorâtă din dragoste – care este universală și eternă.
Harul izvorât din jertfa Sa aduce îndreptarea vieții și dă iertarea păcatelor.
Toate Bisericile membre admit că Biserica Domnului Hristos depășește corpul credincioșilor; deci ei îi aparțin și cei ce fac parte din alte Biserici. În consecință, există o « Ecclesia extra ecclesiam », care se recunoaște prin validitatea Botezului.
Aceste Biserici admit o preoție universală, cu o ierarhie harică pentru funcții cultice sau dialectice.
Toate practică un cult.
Ele sunt de acord asupra principiilor de viață morală predicate de Iisus și consideră iubirea pârghie a vieții sociale.
Toate recunosc că creștinii trebuie să slujească lui Dumnezeu și oamenilor prin Biserică- nu înafară de ea.
Bisericile membre admit să primească sfaturi, în scopul de a mărturisi lumii pentru Hristos, venit din cer pentru mântuirea noastră.
Ele se obligă să se ajute reciproc și să se abțină de la invective și atacuri nedemne de sentimentele de frate. Bisericile pot avea discuții extreme și sincere din dragoste, cu scopul de a învinge obstacolele care stau în calea zidirii trupului lui Hristos. Dar este exclusă o atitudine negativă, de jignire și de distrugere reciprocă.
Bisericile membre cu relații spirituale întreolaltă. Se pot ajuta și învăța reciproc, pentru ca viața lor bisericească să fie permanent înnoită și în pas cu vremea.
În sfârșit, Bisericile ecumeniste nu se tem că trebuie să renunțe la moștenirea lor, sau să ia hotărâri contra convingerilor lor. Ele se decid liber asupra hotărârilor care se iau, pentru că nu există o supra-Biserică.”77
Desigur că, unele din aceste puncte comune pot fi interpretabile, dintr-o perspectivă ortodoxă, însă scopul Mișcării ecumenice nu trebuie neglijat, și anume: apropierea dintre Biserici și unitatea creștină atât de mult dorită. De fapt, aceste două deziderate reprezintă perspectivele Mișcării ecumenice, fiecare confesiune și Biserică dorind acest lucru cât mai repede posibil, însă la aceasta trebuie să se pornească de la Scriptura scrisă și de la Tradiția Bisericii, Scriptura transmisă prin viu grai și cea care lămurește și face înțeleasă Scriptura scrisă. Acestea se regăsesc într-o deplină întrepătrundere în conștiința și teologia Bisericii Ortodoxe, încât ea poate fi caracterizată prin păstrarea și transmiterea credinței autentice, moștenită în chip integral de la Iisus Hristos și prin unitatea euharistică. Această transmitere și vizualizare a credinței se face prin actul rugăciunii liturgice, care reprezintă o mărturisire a adevărului de credință, o participare mistică la dumnezeire, întrucât cerem împărtășirea harului necreat care sfințește pe adevăratul luptător și trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim și ne face să împărtășim același Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredințarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredințare izvorâtă din puterea credinței lui.
Însă, pentru a se ajunge la unirea reală dintre Biserici, nu cum au fost cele din mileniul al II-lea creștin, este nevoie de foarte multă înțelepciune din partea membrilor Mișcării ecumenice și de foarte mult timp de reflecție și studiu. În acest sens, Mișcarea ecumenică își propune să formeze și să promoveze omul și teologul cu vocație ecumenică, receptiv la mentalitatea și viziunea ecumenică, deschis spre realitățile cu care se confruntă omenirea, propovăduitor și mărturisitor al valorilor creștine și umane comune Bisericilor membre Mișcării ecumenice. În acest sens, un obstacol în calea realizării dialogului sincer și respectuos îl constituie prozelitismul practicat de către unele denominațiuni, precum și sectarismul antiecumenic și abaterea gravă de la adevărul credinței din partea unor grupări religioase. Astfel, declarația Comisiei privind mărturia creștină, prozelitismul și libertatea religioasă, adoptată de către Comitetul Central al Consiliului Ecumenic în anul 1961, definea noțiunea de “prozelitism” astfel: “Prozelitismul nu este ceva absolut străin de mărturie, ci el este falsificarea mărturiei. Mărturia creștină este falsificată atunci când intervin lingușirea, corupția, presiunea asupra cuiva, sau intimidarea- pe cale ascunsă sau deschisă- pentru a înfăptui o așa-zisă convertire; când ridicăm succesele Bisericii noastre mai presus de slava lui Hristos; când săvârșim incorectitudinea de a compara ca ideală Biserica noastră față de realizările actuale ale altor Biserici; când căutăm să câștigăm teren pentru cauza noastră aducând mărturii mincinoase împotriva altei Biserici; când ne ocupăm de propria persoană, individual sau ca grupare religioasă, înlocuind astfel dragostea de aproapele pentru fiecare suflet cu care venim în contact. O astfel de deformare a mărturiei creștine indică lipsă de încredere în puterea Duhului Sfânt, lipsă de respect față de ființa umană și nerecunoașterea caracterului autentic al Evangheliei. Este foarte ușor să recunoști aceste greșeli la alții, dar pe de altă parte este necesar să admitem că noi trăim cu toții amenințați de ispită să cădem noi înșine într-una sau alta din ele.”78 În momentul în care prozelitismul este eradicat de către toate confesiunile și denominațiunile creștine, și nu numai, atunci se poate vorbi despre o autentică misiune creștină și încercare de unire din partea Bisericilor membre Mișcării ecumenice.
Această structură a Mișcării ecumenice are datoria de a spori dragostea creștină, respectul față de persoana umană și față de valorile morale, culturale, sociale și religioase ale fiecărei Biserici, filantropia (diaconia), de a evita polemica nejustificată și disprețul față de o anumită spiritualitate, promovând adevăratele valori, singurele care împodobesc real viața noastră: pacea, omenia, bunătatea, întrajutorarea, decența, cinstea, onestitatea, respectul reciproc etc. Concomitent cu aceste valori, Mișcarea ecumenică a îndemnat, îndeamnă și va îndemna mereu pe creștini la o reconvertire la Hristos, la o întoarcere la Hristos și la învățăturile Sale, la redescoperirea sensului real al acestei vieți telurice, la conștientizarea tuturor darurilor pe care Dumnezeu ni Le-a făcut. Unicitatea și unitatea mesajului pe care Tatăl L-a transmis prin Fiul trebuie să dea și unitatea văzută a Bisericii lui Hristos, sfâșiată de foarte multe ori în cei 2000 de ani de creștinism. Aceasta este și dorința Mântuitorului Iisus Hristos, încă de pe timpul când El era prezent fizic pe pământ: “Ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Plecând de la această dorință a Mântuitorului, care reprezintă de fapt testamentul Său cel mai scump, și de la realitatea trinitară, conform căreia între Persoanele Sfintei Treimi, cu toate că sunt distincte, dar în baza perihorezei trinitare, adică a întrepătrunderii reciproce, există o unitate perfectă, Mișcarea ecumenică are conștiința că “orice unitate despre care vorbește Ioan are originea în acțiunea divină, nu în cea umană.”79 Acest aspect clarifică rolul rugăciunii comune, ecumenice, de dinaintea și de după fiecare sesiune a unei adunări generale convocată de către organismele ecumenice abilitate. Fără rugăciune nu se poate realiza unitatea și fără ea nu există unitate. Dacă Mântuitorul însuși S-a rugat Tatălui Său pentru unitatea noastră creștinească, cu atât mai mult suntem noi datori să ne rugăm pentru unitatea creștină, rugăciune făcută în contextul Adunărilor generale ale C.E.B, cât și în cadrul săptămânii de rugăciune comună pentru unitatea creștină, care se oficiază în fiecare an. Acest spirit de rugăciune pentru unitatea creștină este intensificat, de asemenea, și în rugăciunile și ecteniile cuprinse în Liturghia ortodoxă.
III.3. Problema “Scripturii” și a “Tradiției” în conferințele ecumenice și teologia ecumenică
După cum s-a putut constata din cele prezentate, Mișcarea ecumenică are menirea de a chema toate confesiunile și Bisericile creștine la apropiere, cunoaștere și dialog în perspectiva unirii Bisericilor și a unității creștine. Această unire prin slujire și dialog ecumenic pe care o dorește întreaga creștinătate se poate realiza prin studiu interdisciplinar și analiză profundă a temelor cu elemente comune tuturor creștinilor, care ar putea facilita și înfiripa un dialog constructiv. În acest context, un rol sine qua non îl are Ortodoxia, care, cu toate că nu deține majoritatea portofoliilor în organizațiile care alcătuiesc Mișcarea ecumenică, are un cuvânt hotărâtor în ceea ce privește clarificarea unor aspecte controversate și greu de înțeles pentru celelalte confesiuni. Ortodoxia are conștiința că posedă, întreg și neștirbit, adevărul revelat al lui Hristos, sub cele două forme- Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție- precum și faptul că ea este singura care poate da răspunsuri concrete la marile dileme ale protestantismului actual. Ea are vocația de a mărturisi pe Iisus Hristos, de a proclama Evanghelia așa cum a fost primită, Evanghelie în care ne este prezentată Persoana lui Iisus Hristos, Persoana a II-a a Sfintei Treimi, ca Fiu născut din veci din Dumnezeu Tatăl și ca Mântuitor, născut din Fecioara Maria, al neamului omenesc. Rolul Mișcării ecumenice nu este de a-I schimba identitatea lui Iisus Hristos, așa încât El să fie acceptat după puterea de percepție a fiecăruia, ci este acela de a regăsi încrederea în identitatea Fiului, care ne este prezentată în Revelația divină. Această identitate a Mântuitorului este mărturisită și transmisă generațiilor următoare în chip neștirbit, de către Biserica Ortodoxă. Prin actele sale liturgico-sacramentale, Biserica Ortodoxă face posibilă cunoașterea mesajului evanghelic, înțelegerea lui, precum și transmiterea acestuia tuturor creștinilor receptivi la invitația pe care ea o adresează.
De-a lungul timpului s-au făcut studii ample și foarte serioase în ceea ce privește problemele grele, de neînțeles în chip rațional, pe care le promovează teologia. Foarte multe studii, tratate de teologie, conferințe, sesiuni, interviuri etc. au fost și sunt axate pe Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, pe dogma soteriologică, pe persoana Maicii Domunului, a cinstirii sfinților, pe ecclesiologie, eshatologie etc. La o simplă lecturare a temelor tratate în Adunările generale ale celor trei organizații ecumenice ce alcătuiesc Mișcarea ecumenică se poate ușor constata că majoritatea au pus accent pe Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, El fiind singurul care poate realiza unirea Bisericilor și unitatea creștină. Însă, pentru a scoate în evidență Persoana Mântuitorului, conferențiarii au făcut apel la textele Sfintei Scripturi, la cărțile care formează această Scriptură, punându-se astfel în discuție valoarea și autoritatea Sfintei Scripturi în viața ecclesială. Astfel, pe lângă temele generale propuse spre discuție și analiză de către Mișcarea ecumenică, au mai avut loc, în cadrul unor ședințe preliminare, dezbateri ale unor subiecte care au avut tangență cu tema generală. În astfel de ședințe, în cadrul unor secții, au avut loc și dezbateri privitoare la Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, analizându-se diferite aspecte care pot contribui la lămurirea și aplanarea unor divergențe. Toate aspectele legate de abordarea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții au fost destinate celei de a doua mișcări din alcătuirea C.E.B., și anume “Credință și Constituție” (Faith and Order). Această mișcare are principalul rol de a facilita apropierea Bisericilor pe plan doctrinar și teologic, cercetarea și analizarea problemelor de natură dogmatică.
Încă de la conferința preliminară a acestei mișcări, a fost abordată și tema “Despre Sfânta Scriptură”. Această conferință a avut loc la Geneva (Elveția) în perioada 9-20 august 1920, cu participarea a 120 de delegați din toate Bisericile creștine, sub conducerea mitropolitului Gherman Strinopoulos al Seleuciei, delegatul Patriarhiei Ecumenice. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a participat profesorul doctor Dragomir Demetrescu și părintele profesor doctor Gheorghe Rădulescu din Constanța.80 Cu toate că delegații ortodocși nu au avut drept de vot, ei au adus o contribuție esențială în ceea ce privește rolul Sfintei Scripturi în viața Bisericii și a credincioșilor, producând interesul din partea protestanților pentru adâncirea sensului real al Scripturii în viața comunității creștine.
După această Conferință preliminară, a urmat prima conferință mondială a Mișcării “Credință și Constituție” ținută la Lausanne (Elveția), în perioada 3-21 august 1927. Au participat 394 de delegați. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de către mitropolitul Nectarie al Bucovinei, profesorul Grigore Cristescu, profesorul Nicolae Colan și preotul Trandafir Scorobeț. Una din temele care s-au dezbătut la această primă conferință mondială a fost și: “Mesajul Bisericilor către lume: Evanghelia”, comisia hotărând în unanimitate, împreună cu delegații ortodocși, că pe viitor trebuie păstrați termenii prin care sunt redate dogmele creștine, cât și expresiile clasice formulate în cadrul Sinoadelor ecumenice, precum și dreptul Bisericii întregi, nu bisericilor în parte, de a interpreta și comenta Sfânta Scriptură.81 Prin această conferință s-a scos în relief impactul pe care îl are Sfânta Scriptură asupra lumii, modul de percepție din partea oamenilor simpli, precum și contextul în care este transmis mesajul scripturistic. Tot acum s-a clarificat și s-a conștientizat aspectul privind sensul profund și bogăția de învățături care este cuprinsă în paginile Sfintei Scripturi, rolul acesteia la optimizarea și îmbogățirea culturii profane, și s-a demonstrat că Sfânta Scriptură este superioară oricărei culturi, oricărei filozofii despre viață și fericire, muncă și responsabilitate, ea fiind normativă în descoperirea sensului pentru o viață autentică, fericită, optimistă și cu nădejdea în ajutorul pe care Dumnezeu îl poate da omului, în încercarea acestuia de a se elibera de sub orice dictatură și despotism, regăsind adevărata libertate în Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, căci “Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate “ (II Corinteni 3,17).
Însă, cea mai mare conferință ecumenică a mișcării “Credință și Constituție” care a dezbătut pe larg problemele legate de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a fost cea de la Montreal (Canada), din perioada 12-26 iulie 1963. La această întrunire, cu un puternic accent doctrinar, au participat aproape 500 de delegați din toate Bisericile. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat Iustin Moisescu, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teoctist Arăpașu, episcop al Aradului, diacon profesor Nicolae Nicolaescu și profesor Nicolae Chițescu. La această conferință s-au dezbătut și analizat:
Biserica în planul lui Dumnezeu;
Scriptură, Tradiție și tradiție;
Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și ministeriul Bisericii Sale;
Cultul și unitatea Bisericii;
Toți în același loc: metoda dezvoltării împreună.
După cum se vede, tema “Scriptură, Tradiție și tradiții” a făcut parte din secția a doua și, în cele ce urmează redăm câteva spicuiri din raportul acestei secții, care ne interesează în mod special: “ În cele de față noi facem distincție între numeroasele sensuri ale cuvântului tradiție. Vorbim astfel de Tradiție (cu T mare), de tradiție (cu t mic) și de tradiții. Prin Tradiție înțelegem Evanghelia însăși, transmisă din generație în generație, în și prin Biserică, Hristos însuși prezent în viața Bisericii. Prin tradiție indicăm cursul tradiției. Termenul tradiții îl luăm în două sensuri: pentru a indica de-o parte diversitatea formelor de expresie, de altă parte ceea ce se numește tradiții confesionale…Cuvântul are însă și alt sens atunci când vorbim de tradiții culturale (…) Tradiția orală și scrisă a profeților și apostolilor, sub îndrumarea Sfântului Duh, a dus la întocmirea Scripturilor și la canonizarea Vechiului și Noului Testament, Biblia Bisericii. Faptul însuși că Tradiția precede Scripturile demonstrează semnificația tradiției, dar în același timp arată Biblia ca tezaur al Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia pune problema Tradiției și a Scripturii într-un fel mai mult sau mai puțin implicit; istoria teologiei creștine o pune într-un fel explicit. Dacă în Biserica primară relația aceasta nu constituia o problemă, de la Reformă « Scriptură și Tradiție » au devenit subiect de controversă (…) Astfel putem spune că existăm ca și creștini prin Tradiția Evangheliei (paradosis-ul kerygmei ), atestată în Scriptură și transmisă în Biserică și prin ea, prin puterea Sfântului Duh. Luată în acest sens tradiția este actualizată în propovăduirea Cuvântului, în administrarea tainelor, în cult, în instrucția creștină, în teologie, în misiunea și mărturia adusă lui Hristos prin viața membrilor Bisericii (…).
Tradiția în forma sa scrisă, ca Sfântă Scriptură (cuprinzând Vechiul și Noul Testament) trebuie interpretată de Biserică în fiecare situație nouă. Aceste interpretări ale Tradiției se manifestă în cristalizarea tradiției, în mărturisirile de credință, în formele liturgice ale tainelor și ale altor elemente de cult, în propovăduirea Cuvântului și în expunerile teologice ale doctrinei Bisericii (…). Ca document, Scripturile nu sunt decât « litera ». Duhul este acela care este Domnul și care dă viața. De aceea putem spune că interpretarea corectă (luând acest cuvânt în sensul său cel mai larg), este interpretarea care este condusă de Sfântul Duh.” 82
În acest raport, Bisericile membre Mișcării ecumenice au concluzionat, într-o atmosferă irenică, că aceste întâlniri au loc în credința și nădejdea în Dumnezeu – Treime, și că, în ciuda deosebirilor dintre doctrinele fiecărei Biserici, se poate ajunge la un dialog ecumenic care poate să găsească elemente comune și să înainteze pe calea unității creștine. De asemenea, tot în acest raport se face deosebirea clară între Tradiție, înțeleasă ca Evanghelia însăși, având aceeași valoare și autoritate ca ea, Tradiție care este transmisă fidel din generație în generație, numai în și prin Biserică, și tradiții, prin care se înțeleg varietatea formelor de expresie locale creștine, legate de spiritualitatea, cultura și ethosul unei anumite regiuni. S-a conștientizat faptul că prin Tradiție se transmite credința cea adevărată în Iisus Hristos, atestată în Sfânta Scriptură și proclamată prin Biserică, Biserica fiind singura care poate interpreta Tradiția scrisă sub conducerea harului Duhului Sfânt. Prin acest raport, s-a mărturisit că Sfânta Scriptură este egală și are aceeași valoare cu Sfânta Tradiție, ele fiind cele două metode prin care s-a transmis Revelația divină și singurele în care se află cuprins adevărul revelat. S-a scos în relief și faptul că aprofundarea și analizarea Sfintei Scripturi nu se poate face oricum, ci numai cu ajutorul Bisericii, încât între Scriptură, Tradiție și Biserică există o legătură indisolubilă, singura legătură care poate descoperi taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu.
La toate temele care s-au dezbătut în cadrul acestei întruniri de la Montreal, aportul delegației ortodoxe a fost semnificativ, încât ea a avut datoria majoră “ de a afirma cu sfințenie în toată puritatea ei splendoarea dreptei credințe și, în același timp, aceea de a face acest lucru în spirit cu adevărat ecumenist”.83 Prin această conferință s-a făcut un important pas înainte, deoarece s-a putut observa că problemele dogmatice pot fi soluționate fără a apela la polemică, la atitudini contradictorii, încât confesiunile creștine au demonstrat că se pot înțelege, că se pot respecta, că pot face apel la reverență în fața adevărului mărturisit de Ortodoxie și că pot face un pas mai departe pe calea cunoașterii reciproce, în vederea unității creștine.
Următoarea conferință care a dezbătut problema Scripturii a avut loc tot la inițiativa mișcării “Credință și Constituție”, întrunire care a avut loc la Louvain (Belgia), în perioada 2-12 august 1971, participând, de asemenea, delegați din toate Bisericile creștine inclusiv din partea Bisericii Ortodoxe. La finalul ședințelor, Comitetul I, care s-a ocupat de “Autoritatea Bibliei”, a prezentat un raport din care spicuim următoarele: “ Biblia este punctul comun de referință al tuturor creștinilor și al tuturor Bisericilor. Ea este temeiul credinței lor și criteriul comportării lor. Faptul că în ultimă analiză toate Bisericile își probează și verifică propovăduirea și învățătura prin intermediul Scripturii le dă o orientare comună. Mișcarea ecumenică însăși s-a caracterizat mereu prin strânse contacte cu Scriptura. Studiul Scripturii a adunat pe creștinii de originile cele mai felurite. În cadrul Mișcării ecumenice ei au învățat să citească Biblia într-o perspectivă nouă. Orizontul lor s-a lărgit (…).
Problema autorității Bibliei nu poate fi desprinsă de procesul interpretării ei în Biserică. Referirea la inspirație pune chestiunea acțiunii Duhului în comunitatea Bisericii într-un fel nou. Dacă în cadrul exegezei actuale se pare mereu că Scriptura este rezultatul acțiunii Duhului, trebuie avut în vedere și lungul lanț al martorilor inspirați care influențează această exegeză. Duhul a chemat și inspirat pe primii martori. Dar mărturia lor odată stabilită, nu este independentă de Duhul. Pentru a fi transmisibilă, ea trebuie să fie citită în Duhul. După cum odinioară a chemat martorii, tot astfel astăzi, dezvăluind aceste mărturii indispensabile, face să nască credința, supunerea și mărturia. Duhul lucrează în Biserică.”84
Prin acest raport, s-a întărit ideea că Sfânta Scriptură reprezintă o autoritate reală prin care putem cunoaște cuvântul și voința lui Dumnezeu. S-a scos în evidență faptul că ea reprezintă punctul comun al tuturor Bisericilor, confesiunilor și denominațiunilor creștine și că de la înțelegerea și interpretarea ei corectă se poate ajunge la un real progres în apropierea Bisericilor. Însă, pentru a se ajunge aici este nevoie ca ea să fie transpusă pentru necesitățile timpului nostru, învățăturile ei să fie proclamate cu alte cuvinte, care fac posibilă înțelegerea ei de către oamenii zilelor de astăzi, din ce în ce mai secularizați, dar evitându-se diluarea sensului real al conținutului ei.
Se vorbește despre Revelație și multiplicitatea interpretărilor, însă numai Biserica a recunoscut în aceste scrieri actele cu autoritate referitoare la lucrarea Mântuitorului, autoritatea ei devenind evidentă numai în măsura în care ea primește calificativul de autorizată din partea Bisericii. În procesul ei de interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, Biserica este călăuzită de către Duhul Sfânt, încât Sfânta Scriptură trebuie citită numai în Duhul, Cel care lucrează permanent în Biserică, atât în proclamarea cuvântului scripturistic, cât și în Sfintele Taine și toate rugăciunile pe care Biserica le oficiază în numele Sfintei Treimi.
O altă conferință importantă care a dezbătut problema Sfintei Scripturi a fost cea desfășurată la Accra (Ghana), în perioada 23 iulie-5 august 1974. La această întrunire a Comisiei “Credință și Constituție” s-a făcut o referire specială în ceea ce privește raportul dintre Vechiul și Noul Testament, încât la sfârșitul ședințelor s-a întocmit un raport, din care relatăm următoarele: “Biblia constă dintr-un mare număr de cărți de toate felurile care, în cele două colecții, se referă la un singur « subiect », tratat în moduri diferite. Cei mai mulți dintre noi indică acest subiect ca fiind Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu noi. În acțiunea prin care El ne mântuie și comunică cu noi, El vrea să fie Dumnezeul nostru și ne-a hărăzit să fim poporul Său și să trăim ca atare. Pentru că e vorba de acest singur subiect în toate cărțile Bibliei, atât în Vechiul cât si în Noul Testament, putem spune că ele formează toate împreună Sfânta Scriptură. În acest cadru comun, scrierile Vechiului Testament mărturisesc despre alegerea dumnezeiască a lui Israel având în vedere toate națiunile, iar scrierile Noului Testament mărturisesc despre reînnoirea acestui Legământ în Iisus ca Mesia lui Israel și Domnul tuturor, pentru mântuirea tuturor(…). De aceea proclamarea Vechiului Testament nu poate fi contrară mărturiei centrale a Noului Testament. Iisus Hristos este orizontul propovăduirii bazate pe Vechiul Testament, precum Vechiul Testament trebuie să fie perspectiva de fond a fiecărei propovăduiri bazată pe Noul Testament”.85
Acest raport a scos în evidență un lucru foarte important pentru teologia creștină, și anume faptul că Scriptura se descoperă în Liturghia și cultul
Bisericii, iar mesajul lui Dumnezeu către lume se află cuprins atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În ceea ce privește Vechiul Testament, conferențiarii au mărturisit că el nu este depășit sau perimat, ci că în el se găsește cuvântul lui Dumnezeu, rămânând actual și după Hristos, împreună cu Noul Testament, formând Scriptura integrală și desăvârșită.
Problema Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții a fost tratată și de către fiecare Biserică creștină în parte. În acest sens, fiecare Biserică aprofundează această problemă cu scopul de a intra în dialog interteologic cu o altă Biserică, pentru a se ajunge la apropierea dintre ele. Un astfel de dialog a inițiat și Biserica Ortodoxă Română cu Biserica Anglicană, între acestea regăsindu-se multe elemente comune.
Începutul dialogului anglicano-ortodox l-a reprezentat întrunirea membrilor celor două Biserici la Conferința VII, susținută în palatul Lambeth (Londra-Anglia), reședința arhiepiscopului de Canterburry, în anul 1930, unde au fost discutate șase puncte de credință, între care primele două referindu-se la Revelația divină și la Scriptură și Tradiție. Observându-se rezultatele satisfăcătoare din această primă întrunire, membrii celor două Biserici au hotărât ca următoarea întâlnire să aibă loc la București, în perioada 1-8 iunie 1935. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a susținut o serie de conferințe, tratând diferite teme de actualitate, printre care și tema referitoare la “Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție” susținută de către eminentul profesor de teologie Vasile Loichița, precum și tema “The Prayer Book și cele 39 de articole de credință”, susținută de către rev. dr. A. J. Macdonald. În referatul său, părintele Loichița a arătat că “învățătura cea vie a Bisericii cu caracterul ei de autoritate este criteriul cel mai sigur al Tradiției, cu ajutorul căruia, din izvoarele tradiției, putem scoate cu judecată teologică sigură adevărata Tradiție, adică adevărul descoperit (revelat) și pe acesta, apoi, îl putem deosebi de elementele cu totul umane pe care torentul tradiției le poartă, fatal, ca pe un nisip împreună cu aurul adevărului revelat”86, iar în privința Sfintei Scripturi, adică a Cuvântului lui Dumnezeu în formă scrisă, același profesor demonstrează că “Sfânta Scriptură este baza documentară și obiectul prim al dialogului, cuvântul lui Dumnezeu dat oamenilor și condițiile cerute pentru mântuire; izvor de credință, sursă de descoperiri, dar și Legea document al arătării lui Dumnezeu în lume”.87 Considerată ca fiind un real succes în aprofundarea dialogului anglicano-ortodox, această conferință s-a încheiat cu următoarea concluzie, în legătură cu tema ce ne interesează în mod deosebit: “Revelația divină ni s-a transmis prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Tot ce este necesar pentru mântuire poate fi bazat pe Sfânta Scriptură așa cum este completată, explicată, interpretată și înțeleasă în Sfânta Tradiție, prin conducerea Duhului Sfânt care sălășluiește în Biserică. Suntem de acord că prin Sfânta Tradiție înțelegem adevărurile care vin de la Domnul nostru și Apostoli, definite de Sfintele Sinoade sau învățate de Sfinții Părinți, care sunt mărturisite unanim și continuu în Biserica ecumenică și sunt învățate de Biserică sub conducerea Sfântului Duh. Noi aprobăm că ceea ce conține Tradiția nu este contrar Sfintei Scripturi. Deși acestea două pot fi în mod logic diferite și deosebite, totuși ele nu pot fi separate una de alta și nici de Biserică”.88
De asemenea, dialogul anglicano-ortodox a continuat cu aceeași notă irenică și optimistă, delegațiile celor două Biserici întrunindu-se într-o nouă conferință, de data aceasta la Londra, în anul 1968. Printre temele care au fost dezbătute la această conferintă s-a numărat și cea referitoare la Sfânta Scriptură, scoțându-se încă o dată în evidență importanța vitală a Scripturii în viața și conviețuirea creștinilor. În acest sens, delegația anglicană a menționat faptul că “Evanghelia constituie o proclamare a iubirii lui Dumnezeu către toți oamenii și a voii Sale ca toți oamenii să fie una în familia copiilor lui Dumnezeu. De aceea ea este Evanghelia împăcării. Laicii sunt și ei agenți ai împăcării. Acasă, la locul de muncă, în disputele industriale, la exercitarea puterii economice, ca patroni sau ca angajați, iar în cadrul mult divizant al disputelor rasiale, laicilor le revine îndatorirea de a exercita influență creștină vizând dreptatea socială, îndurarea și pacea”.89
În ceea ce privește subiectul despre Sfânta Tradiție, amintim doar faptul că acesta a fost tratat separat la întrunirea Comisiei mixte de la Chambésy (Elveția), între 23-30 iulie 1981, Biserica Ortodoxă Română fiind reprezentată de către profesorul Nicolae Chițescu și preotul Silviu Pufulete.
Problema referitoare la tema de față a fost tratată și analizată și în cadrul dialogurilor inițiate de către Biserica Ortodoxă Română cu celelalte Biserici, cum ar fi: cu luteranii, cu reformații, cu vechii-catolici, cu uniații, cu vechii-orientali și nu în ultimul rând cu romano-catolicii. Și cu aceste Biserici, Biserica Ortodoxă Română a avut parte de reale progrese, atât în ceea ce privește mărturisirea învățăturii ortodoxe celorlalte Biserici, cât și aportul comun în adâncirea învățăturilor cuprinse în Revelație, scoțându-se în evidență faptul că Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție constituie cu adevărat cele două mijloace prin care ne este făcută accesibilă Revelația divină. Aceste teme au fost trecute și pe lista cu subiectele viitorului Sinod panortodox, care va avea un cuvânt hotărâtor de spus în ceea ce privește realizarea unității creștine. Astfel, încă de la lucrările primei conferințe panortodoxe de la Rhodos (Grecia), din perioada 24 septembrie-1 octombrie 1961, s-au luat în discuție aceste teme. În urma consfătuirilor s-a propus viitorului Sinod panortodox lista completă a temelor, dintre care fac parte și temele, cuprinse în Comisia I-a – “ Despre credință, dogmă și cultul dumnezeiesc” – legate de Sfânta Scriptură (Inspirația Sfintei Scripturi, autoritatea cărților anaghinoscomena ale Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă, editarea științifică a textului bizantin al Noului Testament), și Sfânta Tradiție (definirea noțiunii și întinderea cuprinsului ei). Cât privește ținerea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, s-a hotărât, la cea de-a patra Conferință panortodoxă desfășurată între 8-16 iunie 1966 la Chambésy, pregătirea temelor într-un Sinod pregătitor și printr-o serie de discuții presinodale de către fiecare Biserică în parte. Cum era de așteptat, din aceste teme face parte și cea referitoare la “Izvoarele Revelației”.
Din aceste aspecte sumare surprinse mai sus rezultă în mod indubitabil că problema Scripturii și a Tradiției a fost tratată cu respect și reverență de către Mișcarea ecumenică, care, la rândul ei, a propus-o spre dezbatere tuturor Bisericilor cu scopul de a pleca pe drumul unității creștine de la un punct comun: mesajul lui Hristos găsit în Sfânta Scriptură și experiat în Tradiția Bisericii. Teologia ecumenică are datoria de a face cunoscut pe Iisus Hristos, în maximă fidelitate față de evanghelia Sa, de a-L mărturisi ca unicul și adevăratul Dumnezeu. Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său mistic, și numai din această perspectivă trebuie mărturisit: un singur Dumnezeu și o singură Biserică. De aceea Hristos trebuie proclamat de către Mișcarea ecumenică ca fiind “și esență, și ființă, și viață, și minte, și rațiune, și inimă, și conștiință, și bine, și faptă bună, și dragoste, și lumină, și cale, și adevăr, și dreptate, și bucurie, și mântuire, și înviere, și înălțare, și nemurire, și veșnicie, și rai, și El e toate acestea prin Dumnezeu-omenitatea Sa, prin trupul Său Dumnezeu- omenesc: prin Preasfânta Biserică, Biserica apostolească, Biserica Sfinților Părinți, Biserica Sfintei Predanii- Biserica Ortodoxă.”90
Pentru a ajunge la scopul pe care și l-a propus, teologia ecumenică trebuie să țină cont de teologia ortodoxă, fără de care nu se poate concepe unitatea creștină. Numai teologia ortodoxă este în măsură să aducă o contribuție esențială în ceea ce privește dezvoltarea teologiei ecumenice, întrucât Ortodoxia are conștiinta păstrării și mărturisirii nealterate a adevărului revelat, precum și prezența reală a Trupului și Sângelui Mântuitorului în Sfânta Taină a Euharistiei. Pentru a se ajunge la unitate, în primul rând trebuie ajuns la unitatea euharistică, cea care dă și unitatea creștină. Însă și din partea Ortodoxiei se cere mult discernământ și multă smerenie, așa încât “mărturia ortodoxă în cadrul Mișcării ecumenice trebuie să fie nu doar o afirmație triumfalistă a faptului că reprezentăm Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, ci și o strădanie în spiritul dragostei, smereniei, și slujirii de a fi și mai angajați în Mișcarea ecumenică, în calitate de slujitori credincioși ai lui Hristos într-un proiect care depășește orice interes instituțional sau confesional…un proiect pe care nu-l putem controla sau influența pozitiv prin mijloace lumești, ci numai prin convertire la Hristos și prin practicarea credinței adevărate, inseparabilă de iubire”.91 Tocmai acesta a fost și motivul pentru care Biserica Ortodoxă Română a intrat în C.E.B. Într-un interviu acordat la postul de radio-televiziune Canada, cu prilejul celei de a III-a Adunări generale a C.E.B., de la New Delhi, mitropolitul Iustin Moisescu afirma că: “ Biserica Ortodoxă Română se încadrează în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu intenția de a pune întregul ei tezaur de credință și pietate- la lumina Scripturii Sfinte și a Tradiției Bisericii- în serviciul Evangheliei în lumea contemporană”.92
În noul context european, Ortodoxia este chemată să răspundă marilor întrebări cu care se confruntă omenirea. Lumea este din ce în ce mai însetată după spiritualitate, și, de aceea, Biserica Ortodoxă trebuie să-și promoveze spiritualitatea sa bazată pe cuvântul cuprins în textele scripturistice și pe mărturia și trăirea Sfinților Părinți. Epoca patristică este o sursă și un reper foarte important pentru regăsirea spiritualității de către omenire. Spiritualitatea patristică este vie, autentică, dinamică, plină de duhul lui Hristos, singura capabilă a da viață și a pune în mișcare ecumenismul. La rândul său, ecumenismul trebuie să se împărtășească din această trăire ortodoxă pentru a fi credibil în fața oamenilor. Mișcarea ecumenică trebuie să facă apel la conștiința Ortodoxiei, de a o chema în procesul evanghelizării necreștinilor și chiar a unor creștini, pentru că altfel ajungem să se afirme la scară globală că “ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase…iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt altceva decât erezie peste erezie”.93
Teologia ecumenică trebuie umplută cu viața în Hristos, prin chemarea Duhului Sfânt în Biserica Dumnezeului celui viu, cu practicarea virtuților cardinale –“ credința, nădejdea și dragostea” (I Corinteni 13,13) – cu optimizarea rugăciunii eclesiale, cu participarea la suferința celuilalt. Cel care vrea să realizeze cu adevărat unitatea văzută a creștinilor trebuie să urmeze pe Hristos și să iubească pe aproapele său sincer și dezinteresat. Aceste cuvinte îi sunt adresate teologului cu vocație și viziune ecumenică, cu deschidere spre valorile moral-religioase ale celorlalte Biserici, însă, cu toată această implicare în cunoașterea altei tradiții și spiritualități, nu trebuie să se uite niciodată următorul principiu fundamental pentru un teolog care cu adevărat are ceva de spus în această epocă ecumenică :” teologul se roagă la masa de lucru și studiază teologia stând în genunchi”.94 Însă, aceste cerințe se găsesc foarte frumos expuse și trăite în Ortodoxie. Ortodoxia este viață în și prin Hristos și, de aici, teologia ecumenică, trebuie să plece în mărturisirea adevărului, deoarece semnele și vestigiile unității creștine se găsesc în Ortodoxie. Sfânta Scriptură și Tradiția eclesială a Sfinților Părinți constituie punctul de plecare în refacerea unității creștinilor și a unității euharistice.
Capitolul IV
DOCTRINA ORTODOXĂ DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI
SFÂNTA TRADIȚIE
IV.1. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – metodele transmiterii Revelației divine
După cum s-a văzut într-un capitol anterior, prin Revelația divină înțelegem acțiunea sau mecanismul prin care Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, Se face cunoscut pe Sine oamenilor, descoperindu-le acestora voia și planul Său, ca aceștia să-L cunoască, atât cât este posibil, să-L preamărească întru iubire și să-și adapteze viața conform cerințelor cerute de către El, în vederea mântuirii și a vieții veșnice, adică a comuniunii de iubire veșnică cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Fără Revelație e imposibilă cunoașterea lui Dumnezeu și, implicit, incapacitatea omului de a intra în comuniune veșnică cu Creatorul său. Însă, această Revelație s-a dat omenirii, ca dar din partea lui Dumnezeu, în diferite etape istorice, începând cu cea dată prin însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Revelația Noului Testament. Cu toate că Revelația s-a dat treptat, în etape, pentru ca omul să poată înțelege conținutul ei, totuși ea este unică și unitară, deoarece unul este Dumnezeu Cel ce S-a descoperit, încât Revelația își are originea într-un singur izvor, și anume Dumnezeu, care prin Fiul Său, S-a descoperit oamenilor, Fiul fiind însuși Adevărul, adică însăși Revelația. Prin faptul că a atins apogeul în Iisus Hristos, se poate spune că “revelația dumnezeiască e de fapt istoria relațiilor dintre Dumnezeu și umanitate sau, invers, istoria restituită ca revelație și dialog”.95
Revelația divină s-a transmis oamenilor prin două metode, pe două căi, aceea a Sfintei Scripturi și aceea a Sfintei Tradiții, încât în acestea două găsim întreg conținutul Revelației dumnezeiești. Prin aceste două metode, Dumnezeu a binevoit să vină în întâmpinarea omului, pentru ca să-l ridice pe acesta la viața cea netrecătoare. Însă, aceste două căi, din punct de vedere cronologic, nu apar deodată, ci pe rând. Este binecunoscut faptul că Iisus Hristos nu ne-a lăsat nimic scris, ci toate învățăturile date de El au fost propovăduite oral, ceea ce înseamnă că, la început, ele au circulat pe cale orală. Această circulație a învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos s-a constituit în Sfânta Tradiție și prin aceasta s-a afirmat că Sfânta Tradiție precede Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură a apărut în momentul când o parte din Sfânta Tradiție a fost consemnată în scris, în acest fel luând naștere Vechiul Testament și apoi Noul Testament.
Urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care a lăsat ca testament răspândirea învățăturilor Sale la toate neamurile (Matei 28,19-20), în predica lor, Sfinții Apostoli s-au folosit însă și de scriere. Însăși Evangheliile pe care le avem astăzi în canonul biblic sunt scrieri cu caracter misionar, cu atât mai mult epistolele, îndeosebi cele pauline.
Sfânta Scriptură este alcătuită din două mari părți, și anume: Vechiul Testament și Noul Testament. În Vechiul Testament este cuprinsă Revelația divină de la Adam și Eva până la Iisus Hristos. În el găsim multe adevăruri revelate care se referă la credința în Dumnezeu și conformarea voinței omului voinței lui Dumnezeu, fiind considerat inspirat de către Duhul Sfânt. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au respectat cărțile ce alcătuiesc Vechiul Testament, numindu-le “Scripturi” ( Matei 21,42;22,29; Luca 24,32; Ioan 5,39; Faptele Apostolilor 18,24 ), “Scriptura ” (Luca 4,21; Ioan 20,9; Iacob 2,8 ), “Scripturile Sfinte” (Romani 1,2) sau “sfintele Scrieri” (II Timotei 3,15). Vechiul Testament este alcătuit din 39 de cărți canonice, la care se mai adaugă 13 cărți și fragmente necanonice, neinspirate, dar bune de citit, numite anaghinoscomena. Vechiul Testament este considerat ca fiind istoria pregătirii neamului omenesc pentru primirea mântuirii prin Iisus Hristos, adusă în Noul Testament, și ambele sunt părți integrante aceluiași scop divin: mântuirea. Toată Sfânta Scriptură a Vechiului Testament este o mărturie indirectă despe Iisus Hristos. În repetate rânduri, Mântuitorul se referă în cuvântările Sale la texte din cărțile Vechiului Testament pentru a scoate în evidență faptul că în Persoana Sa se împlinesc toate cele profețite despre venirea Lui “la plinirea vremii” (Galateni 4,4), Vechiul Testament fiind făgăduința, iar Noul Testament, împlinirea. Vechiul Testament a fost umbra celor viitoare, Noul Testament, adevăr și realitate. Sfântul Apostol Pavel numește legea lui Moise, lege cuprinsă în Vechiul Testament, “pedagog către Hristos” (Galateni 3,24).
În ceea ce privește Noul Testament, s-a afirmat că acesta reprezintă împlinirea și desăvârșirea Legii Vechi de către Însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a declarat în mod expres: “Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17). Toate cele 27 de cărți, care constituie Legea cea nouă, adică Noul Testament, vorbesc despre Persoana și lucrarea Mântuitorului în lume, precum și despre bunurile vieții viitoare, încât Noul Testament reprezintă “un imens urcuș pentru înțelegerea lui Dumnezeu și o vastă contribuție umană pentru desăvârșirea celor care cred în Dumnezeu cel viu.”96 În formarea Noului Testament intervine lucrarea divină a inspirației, fapt ce constituie garanția autenticității și superiorității Noului Testament față de Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel mărturisește că Evanghelia predicată de către el ” nu este după om “ (Galateni 1,11), ci e primită prin Revelația lui Iisus Hristos, cu ajutorul Duhului Sfânt, deoarece “Sfântul Duh este inițiatorul Sfintei Tradiții, El, prin inspirație a alcătuit Sfânta Scriptură, El, prin asistență, a consfințit Tradiția, El, prin sobornicitatea urmașilor Mântuitorului, a ajutat la formularea învățăturii de credință.”97
Sfânta Scriptură este rezultatul cooperării dintre Dumnezeu și om. Și fiindcă Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu, și nu al omului, urmează că autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu, iar omul este autorul secundar. Fiind autorul principal al Sfintei Scripturi, El își descoperă voia Sa, împărtășește credincioșilor adevărul Său dumnezeiesc, privind mântuirea lor, și ferește de greșeală pe autori pe toată durata scrierii. Fiind scrisă sub înrâurirea Duhului Sfânt de către autori care au fost sprijiniți și feriți de rătăcire în comunicarea adevărurilor divine în timpul scrierii, Sfânta Scriptură are o îndoită autoritate: divină, pentru că temeiul ei este inspirația divină, și umană, întrucât scriitorii ei sunt demni de crezare, în cărțile întregi și autentice, încât până astăzi Sfânta Scriptură “a rămas cum e: divină, nemuritoare, izvor de energii sufletești, putere de viață și prin aceasta de cultură.”98
Motivul principal pentru care Sfânta Scriptură este “sfântă” îl constituie faptul că ea își are izvorul în Dumnezeu, Izvorul sfințeniei, și că a fost scrisă sub înrâurirea divină. Ea este divină prin modul în care a fost scrisă și prin conținutul ei, care conține voia și “cuvântul lui Dumnezeu” (Marcu 7,13). De asemenea, Sfânta Scriptură este numită “Cuvântul lui Dumnezeu întrupat” (Ioan 1,1-14), “duh și viață” (Ioan 6,63), “lege împărătească” (Iacob 2,8), “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1,16), “descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 1,12), “legea Domnului” (Psalmi 1,2), cartea ce cuprinde o parte din Tradiția cea una a Evangheliei lui Hristos (Ioan 20,30-31; 21,25), cartea în care sunt puse înainte gândurile dumnezeiești scrise spre învățarea noastră (Romani 15,4; I Corinteni 10,11). În toată Sfânta Scriptură întâlnim “cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6,68), încât întreaga Sfântă Scriptură se constituie ca un adevăr sfințitor (Ioan 17,17) și mântuitor al omului și, de aceea, ea “este folositoare mai întâi de toate pentru a răspunde întrebărilor fundamentale ale existenței umane.”99
Sfânta Scriptură este o realizare în istoria Bisericii creștine. Ea este comoara cea mai scumpă din întreaga literatură universală pe care o deține omenirea din cele mai vechi timpuri. Fără ea nu se poate concepe Creștinismul, cultul, doctrina, morala, disciplina și organizarea Ortodoxiei, încât, în viziunea acesteia, Sfânta Scriptură apare “ca o înregistrare a efortului milenar al umanității de a-L înțelege pe Dumnezeu, de a-I vorbi, de a-L adora, de a-I răspunde”100, însă pe de altă parte, “ Sfânta Scriptură este în același timp consecință a revelării lui Dumnezeu și document al Revelației, dar este și revelantă, ca iradiere a conținutului revelațional cu care este încărcată”.101
În ceea ce privește Sfânta Tradiție, ca modalitate de transmitere a Revelației divine, putem spune că în ea se cuprind toate învățăturile și doctrinele creștine transmise de la o generație la alta. Sfântul Apostol Pavel mărturisește că “credința vine în auzire” (Romani 10,17), ceea ce înseamnă că rolul hotărâtor în transmiterea adevărului evanghelic, în perioada Bisericii primare, l-a avut predica orală. Este binecunoscut faptul că prima comunitate creștină s-a format în ziua Cincizecimii, prin convertirea a 3000 de suflete, în urma predicii înflăcărate a Sfântului Apostol Petru și a celorlalți. Din această cuvântare observăm faptul că Sfinții Apostoli sunt transmițătorii Evangheliei lui Iisus Hristos, încât conținutul predicii lor îl reprezintă cuvântul lui Dumnezeu. Deci, la început, ei se foloseau de predica orală ca mijloc de răspândire a adevărurilor mântuitoare. Momentul Cincizecimii constituie unul din primele momente din istoria mântuirii, în care are loc adâncirea și dezvoltarea Tradiției deja existente, încât “Tradiția nu este o păstrare pasivă a dogmelor, ci o dezvoltare și o adâncire a acestora, ținând seama de experiența actuală a Bisericii.”102
Sfinții Apostoli nu numai că au transmis învățăturile lui Iisus Hristos comunităților creștine înființate de către ei, ci ei au vegheat ca această învățătură să se păstreze și să circule fără nici o adăugire și nici o știrbire. După cum Mântuitorul Iisus Hristos a încredințat Evanghelia Apostolilor Săi, tot așa Apostolii au încredințat-o Bisericii, iar aceasta a păstrat-o și a transmis-o intactă până astăzi, având conștiința că pe linie dogmatică și cultică stă în legătură directă cu Biserica primară. Așadar, rolul și contribuția Sfintei Tradiții la înțelegerea teologiei “este de a face transparentă și viabilă doctrina de credință pentru fiecare generație, oferind și perspective de universalitate.”103
Plecând de la acest aspect, teologia a remarcat faptul că viața și activitatea Bisericii se structurează pe Sfânta Tradiție, care s-a păstrat în epoca apostolică prin viu grai și în practica Bisericii, dar începând cu secolul al II-lea după Hristos numeroase învățături și practici ale ei au fost fixate sau consemnate de către Biserică într-o serie de monumente sau documente. Astfel, conținutul Sfintei Tradiții a fost tezaurizat de către Biserica Ortodoxă în opt izvoare:
Simbolurile de credință; simbolul de credință este un rezumat sau o formă prescurtată a credinței. Biserica creștină utilizează trei simboluri de credință:
apostolic sau roman, care este cel mai vechi și care se fundamentează pe două formule, una trinitară și alta hristologică, fiind folosit de către Biserica Romano-Catolică la Taina Sfântului Botez și de către protestanți în cult, predici și învățături. În forma dezvoltată el conține câteva adaosuri, dintre care cele mai importante sunt privitoare la coborârea la iad și despre comuniunea sfinților. Mișcarea ecumenică prin conferința de la Laussane, din anul 1927, a propus ca acest simbol să fie un credo comun și un inel de legătură între bisericile despărțite;
atanasian, de origine occidentală, fiind atribuit Sfântului Atanasie cel Mare, este cel mai lung simbol, cuprinzând și adaosul Filioque, fapt pentru care s-a renunțat la ipoteza conform căreia autorul lui ar fi Sfântul Atanasie. Astăzi, acest simbol este utilizat de către Biserica Anglicană;
niceo-constantinopolitan, care are valoare și autenticitate absolută pentru Biserica Ortodoxă, numindu-se așa, deoarece a fost alcătuit de primele două Sinoade ecumenice desfășurate la Niceea (325) și Constantinopol (381). Primul Sinod a formulat primele șapte articole, pe când ultimele cinci articole au fost fixate de al doilea Sinod ecumenic. Astăzi, el este folosit de către Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, la Sfânta Liturghie, dar cu adaosul Filioque și de unele biserici protestante, iar din a doua jumătate a secolului al XX-lea el este receptat și de către comunitatea ecumenică.
Cele 85 de canoane apostolice, însă acestea nu sunt alcătuite de către Sfinții Apostoli și nici nu sunt contemporane lor, ci sunt alcătuite într-o perioadă care începe cu cea apostolică și durează până în secolul al V-lea. Li s-a dat această denumire pentru a avea o mai mare autoritate și credibilitate.
Definițiile dogmatice și canoanele celor șapte Sinoade ecumenice și ale celor nouă sinoade locale, aprobate de către Sinodul VI ecumenic. Acestea sunt hotărârile cu valoarea și cu circulația cea mai mare în Ortodoxie. Împărații bizantini le publicau și le acordau aceeași autoritate ca și legilor de stat.
Mărturiile de credință ale martirilor și cele din secolul al XVII-lea : mărturisirea Sfântului Petru Movilă (1642), mărturisirea patriarhului Dositei al Ierusalimului (1672), mărturisirea lui Ghenadie Scolarul, mărturisirea lui Mitrofan Kritopoulos.
Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și locale împotriva ereziilor.
Scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii. Literatura patristică e unul din izvoarele cele mai substanțiale ale Sfintei Tradiții. Biserica le socotește ca având autoritate dogmatică, dar mai ales exegetică, fiind cel mai bun comentar al Sfintei Scripturi, încât gândirea și învățăturile patristice sunt indispensabile teologiei ortodoxe.
Cărțile de cult și ritualurile cultice, îndeosebi Sfânta Liturghie, care sunt adevărate colecții de texte patristice cu un cuprins liturgico-dogmatic, mărturisind învățătura oficială a Bisericii.
Mărturiile istorico-arheologice (monumente funerare, lăcașuri de cult, icoane, pictura, arhitectura creștină etc.).
Clarificând aceste aspecte, s-a spus pe drept cuvânt că “Tradiția e un ieri care devine mereu azi (…).Ea oferă un cadru, oferă inspirație, sevă de jos, din trecut, pentru un copac ce trebuie să crească azi cu crengile lui, să-și împlinească rostul lui, coroana lui, în lumea de azi, în cadrul mentalităților de azi, în contextul culturii și civilizației de azi.”104 Cu toate că este dispusă spre discuții actuale, dar, în același timp, fiind stabilă în Tradiția apostolică, Sfânta Tradiție comportă două aspecte: un aspect statornic și unul dinamic. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții începe de la evenimentul mântuitor de la Cincizecime și ține până la moartea ultimului Apostol, fiind fixată apoi în scris de către Biserică până în perioada Sinoadelor ecumenice, aspect în care Biserica recunoaște fondul Tradiției dumnezeiești apostolice preluate de ea. Acest aspect statornic formează temelia de neclintit a Bisericii Ortodoxe, iar păstrarea acestui tezaur îi dă dreptul Bisericii Ortodoxe să se considere unică, sfântă, sobornicească și apostolească. Făcând uz de aspectul statornic, consemnat în cele opt monumente enumerate mai sus, Tradiția a dat răspuns și a lămurit cu precizie, pe baza Sfintei Scripturi, marile probleme doctrinare din primele secole creștine. Tradiția este viața însăși a Bisericii, care se
continuă până la sfârșitul veacurilor, deoarece Duhul Sfânt, Care e sufletul Bisericii, lucrează mereu în ea, constituindu-se astfel aspectul dinamic al Sfintei Tradiții.
Aspectul dinamic al Sfintei Tradiții s-a manifestat în sensul aprofundării izvoarelor Tradiției statornice, permanente, în special scrierile Sfinților Părinți, scoțând în relief unele sensuri care se pot adapta unei epoci și mentalități diferite, îndeosebi epocii contemporane, așa încât Tradiția “nu este numai trecutul, ci și prezentul, în care locuiește deja viitorul.”105 Desigur, că s-a realizat un progres în toate domeniile Tradiției, dar nu e valabil decât acela care se sprijină pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția apostolică, însă acest progres constă în dezvoltarea, clarificarea și înțelegerea dogmelor și a elementelor de viață creștină prezente în învățătura și practica Bisericii Ortodoxe încă din perioada primară. “A păzi « tradiția dogmatică » nu înseamnă a fi legat de formele doctrinei: a fi în Tradiție înseamnă a păzi adevărul viu în lumina Duhului Sfânt, sau, mai corect, a fi păzit în Adevăr de puterea de viață făcătoare a Tradiției; această putere păzește înnoirea neîntreruptă, ca tot ce purcede de la Duhul Sfânt.”106
Având călăuzitor pe Duhul Sfânt, prin aspectul dinamic al Sfintei Tradiții se înțelege nu numai opera Bisericii de ordin cultic, administrativ și organizatoric, ci și aprofundarea, accentuarea și precizarea unor noțiuni dogmatice, care au temeiul în Revelația divină și care sunt primite în întreaga Biserică Ortodoxă. Același Duh Sfânt care a inspirat pe autorii scrierilor biblice, asistă la dezvoltarea și adâncirea credinței și a învățăturii creștine până la sfârșitul veacurilor, El lucrând atât în Biserica primară, cât și în Biserica de astăzi, în Trupul tainic al lui Iisus Hristos. Tradiția nu înseamnă încremenire, ci este viață autentic creștină în adevărul Bisericii și, de aceea, “devotamentul față de Tradiție nu înseamnă, în primul rând, acceptarea formulelor sau a datinilor moștenite de la generațiile trecute, ci mai degrabă experiența sau trăirea personală, pururea nouă și directă a Duhului Sfânt care se află în prezent, aici și acum.”107
În concluzie, din cele prezentate succint până aici, se poate afirma că atât Sfânta Scriptură, cât și Sfinta Tradiție constituie cele două metode de transmitere a Revelației divine, amândouă fiind autentice și, de aceea, în Biserica Ortodoxă ele se bucură de aceeași autoritate. Nici Sfânta Scriptură nu conține întreaga Revelație divină, nici Sfânta Tradiție, ci Revelația divină se găsește exprimată întreagă, atât cât a voit Mântuitorul, în ambele căi, adică în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sfânta Scriptură nu se identifică cu Revelația divină și nici Sfânta Tradiție, ci fiecare se constituie într-o mărturie inspirată a acesteia. Excluzând una dintre aceste căi, nu se poate înțelege cealaltă cale sau metodă de transmitere și nu se poate identifica și clarifica o învățătură de credință, periclitând chiar mântuirea oamenilor, ci aceste două metode trebuie luate în ansamblu, încât între ele există o strânsă legătură de comuniune și reciprocitate.
IV.2 Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică
După cum s-a putut vedea din cele prezentate anterior, între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, adică între cele două căi de transmitere a Revelației divine, există un raport de reciprocitate, ele condiționându-se reciproc, deoarece Sfânta Tradiție reprezintă interpretarea Sfintei Scripturi, iar Sfânta Scriptură reprezintă criteriul Sfintei Tradiții. Pentru înțelegerea corectă a Sfintei Scripturi este nevoie de contribuția Sfintei Tradiții încât aceasta completează și comentează Sfânta Scriptură, devenind, în același timp, apărătorul și interpretul Sfintei Scripturi. Însă, interpretarea Sfintei Scripturi poate căpăta o valoare autentică numai dacă ea este făcută în cadrul Bisericii, Trupul tainic al lui Iisus Hristos, singura care nu poate deforma adevărul divin revelat și tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel a numit Biserica ca fiind “stâlpul și temelia adevărului”. (I Timotei 3,15).
În ziua Cincizecimii, Sfântul Duh S-a coborât în Biserică și de atunci este mereu prezent în ea și în Sfintele Taine pe care ea le oficiază, descoperindu-i adevărul până la sfârșitul veacurilor, garantând interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, adică afirmând și întărind rolul sfintei Tradiții în viața Bisericii. De aici apare inevitabil legătura dintre Biserică și căile transmiterii Revelației divine, încât “Tradiția se numește Biserică din cauză că aceasta o cuprinde, adică, deoarece Tradiția se găsește în Biserică și, totodată, este confirmată de Biserică; iar Biserica însăși, care explică și formulează Tradiția, se numește Tradiție, din cauza conținutului, adică, deoarece, nu învață nimic altceva decât ceea ce a fost dat de Apostoli.”108 Aceasta
înseamnă că Tradiția, care e manifestarea Sfântului Duh, aparține Bisericii în întregimea ei. Iisus Hristos a făgăduit Apostolilor că nu-i va părăsi și că le va trimite pe Sfântul Duh, ca să-i învețe adevărul. Tradiția adevărată se găsește unde e Sfântul Duh, adică în Sfânta Biserică. Cine trăiește în Biserică, trăiește în Duhul Sfânt și deci în Tradiție și după preceptele cuprinse în Sfânta Scriptură, și cine nu acceptă Tradiția și ignoră învățăturile Sfintei Scripturi, refuză să creadă în lucrarea și puterea Sfântului Duh în Biserică.
Biserica este păstrătoarea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, adică a Revelației divine, și de aceea teologia ortodoxă a afirmat că “Revelația e gândirea lui Dumnezeu.”109 Biserica a formulat canonul Sfintei Scripturi și tot ea are grijă ca Tradiția să se păstreze nealterată, socotindu-se totdeauna ca deținătoarea adevărului lui Iisus Hristos. Ar fi o mare greșeală să se creadă că atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție ar putea exista fără Biserică, fiindcă și una și alta se află în cea mai strânsă legătură cu Biserica. Fără Biserică, Tradiția n-ar fi putut exista, încetând de a mai fi practicată și transmisă. Dar, nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiție, căci ca aplicare continuă a conținutului Revelației, Tradiția este un atribut al Bisericii și ea “constituie temelia conștienței infailibile a Bisericii, nefiind nicidecum un mecanism care ar asigura cunoașterea fără greș a Adevărului, în afara și pe deasupra conștiinței personale a oamenilor, în afara oricărei judecăți și raționament din partea lor.”110 Biserica este un curent al vieții noi în Sfântul Duh. Fiecare credincios care face parte din comunitatea creștină, adică din Biserică, trăiește numai dacă stă în unire cu viața organică a acestui Trup al lui Iisus Hristos. Tocmai de aceea, “Biserica nu este o școală de învățământ teoretic, cu scopul în el însuși sau mântuitor prin el însuși, ci
locul Vitezdei pentru cei ce cred, locul sfinților și mântuitor în care e activă continuu puterea lui Dumnezeu.”111 Autoritatea supremă în Biserică aparține Sfântului Duh, care vorbește și lucrează prin viața organică a Bisericii în totalitatea ei, prin glasul episcopului care are o poziție bine definită față de Biserică. Episcopul nu este deasupra comunității, ci în ea, el fiind reprezentantul ei, glasul ei. El vorbește în numele Bisericii, dar poate să nu fie glasul ei dacă nu respectă învățăturile ei, adevărul ei. Adevărul e dat Bisericii. De aceea, numai trăind în Biserică, trăiești în adevăr, deoarece adevărul scripturistic este existență în această viață sobornicească, în comuniune, a Trupului lui Iisus Hristos, încât “atât Sfânta Scriptură cât și Biserica sunt cele mai reale întrupări ale existenței.”112
Afirmația că adevărul e dat Bisericii trebuie completată cu următoarea afirmație: conținând adevărul, Biserica e infailibilă, nu atât pentru că exprimă corect adevărul, ci pentru că ea conține adevărul. Numai în lumina Bisericii putem înțelege și defini adevărul, deoarece conștiința ei e deasupra persoanelor sau rațiunii individuale. Biserica explică Scriptura în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică păstrată de ea neschimbată. Dar, la rândul ei, tradiția aceasta a format și menținut Biserica, iar Biserica are menirea să păzească întreg și neschimbat conținutul Sfintei Scripturi în sensul lui autentic, pe care i l-a transmis Tradiția apostolică, pentru că “prin sfintele Scripturi suntem îndreptați spre virtute și contemplație netulburată.”113
Însăși Sfânta Scriptură n-ar fi existat fără Biserică, căci lista cărților canonice a fost stabilită de către Biserică și în Biserică. Sfânta Scriptură nu s-a scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar Biserica este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a Sfintei Scripturi prin Sfânta Tradiție. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei părți a Revelatiei divine, încât Sfânta Scriptură este înțeleasă ca “tradiție intensificată”, iar Sfânta Tradiție este înțeleasă ca “Scriptură lărgită”114, dar aceasta numai în cadrul Bisericii, deoarece “o Biserică a Scripturii fără Tradiție se cantonează într-o anumită arie geografică, istorică și culturală, devenind anacronică și irelevantă; o Biserică a Tradiției fără Scriptură își pierde identitatea apostolică, deschizându-se necritic unor « aggiornamente » fără sfârșit”.115
Tradiția apostolică apare odată cu Biserica și Biserica odată cu Tradiția apostolică. Dar Sfânta Scriptură ia ființă după întemeierea Bisericii și, desigur, în sânul Bisericii, și aceasta dă garanție de la început că Sfânta Scriptură este o parte autentică a Tradiției, iar din punct de vedere cronologic trebuie situată prima ca fiind Sfânta Traditie, iar din această Sfântă Tradiție o parte s-a fixat mai târziu în scris, luând naștere Tradiția scrisă, adică Sfânta Scriptură, această naștere având loc în interiorul Bisericii. Biserica se mișcă în interiorul Revelației divine, deci al Sfintei Scripturi și al Sfintei Traditii, iar Sfânta Tradiție este vie în Biserică și Cel care face ca să existe o împletire între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică este persoana Duhului Sfânt și a lucrării Sale în lume și în Biserică. Prezența Duhului Sfânt în Biserică și în sinoade nu înseamnă inspirare și revelare de dogme, ci supraveghere divină și ferirea de greșeli. În cadrul dezbaterilor sinodale nu se anulează activitatea umană, ci aceasta este supravegheată și ferită de greșeli. Tocmai pentru că este asistată de către Duhul Sfânt, “ Biserica se mișcă în sfera revelației, adică a Scripturii și a Tradiției.”116
Iată de ce Biserica, în totalitatea ei, deține adevărul și că tot ea este posesoarea infailibilității, deoarece Duhul Sfânt a fost dat întregului Trup a lui Hristos, adică Bisericii, pentru că “Tradiția este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos”117 și ea “ne face contemporan pe Hristos, deci și cele citite în Scriptură. Tradiția nu ne asigură numai legătura orizontală cu trecutul, ci și evenimentul vertical al legăturii prezente cu Hristos. Scriptura fără Tradiție ar rămâne închisă în trecut.”118
Romano-catolicii, prin papa, au ridicat magisteriul și Biserica deasupra Sfintei Scripturi, în virtutea infailibilității papale, și au făcut Scriptura total dependentă de Biserică. Plecând de la această concepție despre suprematia magisteriului față de Sfânta Scriptură, s-a ajuns la introducerea de noi dogme în învățătura romano-catolică: infailibilitatea papală, primatul papal, imaculata concepție, înălțarea cu trupul a Sfintei Fecioare Maria la cer, Filioque, etc.
După cum am văzut, teologia protestantă a trecut în cealaltă extremă: de la dependența Sfintei Scripturi față de Biserică, la dependența Bisericii față de Sfânta Scriptură. Ea a așezat Sfânta Scriptură deasupra Bisericii și a transformat conștiința liberă a fiecărui credincios în criteriu de interpretare a Sfintei Scripturi. O consecință a aplicării acestui principiu îl reprezintă eliminarea unor capitole esențiale pentru viața creștină: Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească, rolul faptelor bune pentru mântuire etc.
Ținând calea cea dreaptă, Ortodoxia mărturisește că “elementele Bisericii apostolice se aseamănă cu o casă în care Hristos este ușa, Sfânta Tradiție pereții, iar Sfânta Scriptură este acoperământul ei.”119 Pentru teologia ortodoxă criteriul de interpretare nu este nici suveranul pontif, adică papa, nici credinciosul, ci Biserica în totalitatea ei, încât ea “e universală prin credință, dar în misiunea ei se acomodează străduințelor specifice a fiecărui popor, într-o independență tot așa de mare ca și poporul însuși, Biserica are în acest sens o misiune eminamente spirituală și un caracter sobornicesc.”120 Chiar și hotărârile Sinoadelor ecumenice devin normative și capătă autoritate numai atunci când sunt receptate de către Biserica Universală, Sobornicească.
Sfânta Scriptură a fost dată prin inspirație din mulțimea învățăturilor Sfintei Tradiții, iar Biserica primește o parte dintre aceste scrieri în virtutea infailibilității ei și își exercită dreptul de discernământ pentru aceste scrieri prin asistența Duhului Sfânt. În timp ce Sfânta Scriptură ne redă cuvântul lui Dumnezeu filtrat prin cuvintele oamenilor, Sfânta Tradiție ne transmite adevărul ei prin intermediul a zeci de generații care s-au interpus de la primirea acestui adevăr și până la transmiterea lui către noi. Dar, “în transmiterea Tradiției Biserica este, pe de o parte, constrânsă de « credința ce s-a dat sfinților, odată pentru totdeauna » (Iuda 3), iar pe de altă parte, este dependentă de condițiile și exigențele acestui mesaj, de experiență umană a Bisericii- sensus fidelium.”121 Sfânta Tradiție a asigurat peste veacuri Bisericii statornicia ei neclintită în adevărurile de credință primite de la Mântuitorul și Sfinții Apostoli. Sfânta Tradiție este o formă a Revelației divine, ca și Sfânta Scriptură și ambele sunt indispensabile în viața Bisericii. Sfinții Apostoli au dat Revelației o expresie adecvată pentru toate timpurile, pentru cerințele religioase ale sufletului uman din orice vreme. Sfinții Apostoli au fost organe ale Revelației în Iisus Hristos, nu numai în sensul că au cunoscut cei dintâi conținutul vieții creștine și adevărul despre modul în care omul se poate împărtăși de ea ca să se mântuiască, ci și în sensul că ei au dat cea mai potrivită expresie umană a cuvântului lui Dumnezeu. Dacă în Sfânta Scriptură avem cuvântul scris de către Sfinții Apostoli, în Tradiția din primele secole creștine avem precizarea în crezuri, în rugăciuni, în argumentarea sacramentală a ierarhiei bisericești, toate acestea găsindu-se în Biserică. “Dacă Sfânta Scriptură este forma inspirată, fixă și pură a Tradiției, Tradiția este forma continuă în care este viabilă Sfânta Scriptură, sau Scriptura în procesul de asimilare, transmitere și interpretare neîntreruptă în Biserică.”122 Dacă în Biserică s-ar impune necesitatea unei noi formulări dogmatice, ea ar trebui să se întemeieze pe formulările Tradiției din primele opt secole acordându-i-se aceeași valoare normativă ca și Scripturii. Întrucât Biserica Ortodoxă nu și-a dezvoltat învățătura peste formulile și hotărârile Sinoadelor ecumenice și ale Sfinților Părinți, se poate spune că învățătura, cultul, organizarea ierarhică și viața spirituală a ei coincide cu Tradiția apostolică, dar “hermeneutica Tradiției pleacă de la faptul că Evanghelia eternă se înțelege în cursul transmiterii și comunicării ei în viața istorică a Bisericii.”123
Tradiția este vie și dinamică, putând fi deci extinsă, căci în fiecare timp Biserica trăiește cu aceeași intensitate învățăturile Sfintei Scripturi și valorile moștenite de la Sfinții Apostoli. De la Sfinții Apostoli și până la ultimul Sinod ecumenic (787), credința oficială a Bisericii a trecut în cult, unde învățătura devine doxologie, cuvântare de mărire a lui Dumnezeu, după cum rugăciunea și Sfintele Taine sunt pline de adevărurile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, formulate oficial de către Biserică. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție devin cultice, doxologice, liturgice și se încredințează spre păstrare clerului și poporului dreptcredincios, adică Bisericii în totalitatea ei. Privind și analizând situația Bisericilor și denominațiunilor actuale, constatăm că practica Bisericii Ortodoxe corespunde întru totul cu credința și practica primelor opt secole creștine, că ceea ce se crede este în deplin acord cu ceea ce mărturisea Vicențiu de Lerin: “Quod semper, quod ubique, quod ad omnibus creditum est” (ceea ce s-a crezut totdeauna, și în acea vreme, pretutindeni și de toți). Biserica Ortodoxă se consideră păstrătoarea prin excelență a adevărului revelat, pentru că a văzut cu claritate întrepătrunderea dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică și a contribuit la soluționarea tuturor problemelor.
Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică nu poate fi exprimat în termenii vreunei alternative, pentru că între ele există un raport de intercondiționare și de reciprocă împlinire și confirmare. Fară Biserică nu ar fi fost Scriptura și nici Tradiția. Biserica, condusă de către Duhul Sfânt, înțelege Sfânta Scriptură sub inspirația aceluiași Duh Sfânt, în lumina Tradiției, care este opera aceluiași Duh Sfânt, precum și Tradiția în lumina Scripturii. Deși este plină de Scriptură și de Tradiție, Biserica trebuie mereu să-și călăuzească și potrivească pașii după mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții.
CONCLUZII
Societatea de astăzi este dominată de o explozie de cultură, în cea mai mare parte superficială și insuficientă, care conduce la un relativism al adevărului. Diferite tradiții și culturi afirmate în ultimul timp pe scena internațională au creat un cadru intelectual larg și deschis în care este dificil de selectat și apreciat adevărul. Sub aspect religios se poate afirma că întâlnirea dintre religie și cultură a dat tonul unui transfer de cunoștințe dinspre cultură către religie. Dacă se exclude și se neglijează principiul care în Creștinism este cunoscut sub numele de “inculturație” (acceptarea unor adevăruri din știință sau cultură și trecerea lor prin prisma Revelației divine), există riscul ca adevărul revelat să fie diluat până la dispariție de contactul cu gândirea profană. Aceasta este doar una din explicațiile cu privire la fenomenul sectar de astăzi: renunțând la interpretarea Sfintei Scripturi cu ajutorul harului Duhului Sfânt și făcând apel la explicații izvorâte din gândirea subiectivă și personală, sectele au ajuns în situația de a crea o nouă învățătură de credință.
O caracteristică esențială a tuturor sectelor de astăzi este adversitatea față de Biserica Ortodoxă și refuzul recunoașterii ei. Această caracteristică izvorăște din faptul că, la origine, secta reprezintă o formă de protest față de Biserica instituită de către Mântuitorul Iisus Hristos. După cum am văzut la timpul potrivit, sectele neagă tot ceea ce nu are fundament în Sfânta Scriptură, ba chiar și unele învățături cuprinse parțial în Sfânta Scriptură, respingând categoric tot ceea ce, în teologia Bisericii Ortodoxe, înseamnă Sfânta Tradiție. Din gândirea anumitor secte se observă faptul că acestea consideră mass-media ca o nouă etapă a Revelației divine, care le permite să-și transmită doctrina, doctrină nocivă și străină duhului creștin autentic al Bisericii Ortodoxe. În fața unei asemenea concurențe, Biserica Ortodoxă trebuie să se prezinte cu Sfânta Scriptură autentică și cu Sfânta Tradiție, care constituie pentru ea baza de neînlocuit în lucrarea sa permanentă de sfințire, de învățare și de conducere a omenirii spre Împărăția lui Dumnezeu.
Revelația divină ne-a fost transmisă pe cele două căi sau metode: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, acestea avându-și unicul Izvor în persoana lui Iisus Hristos, Izvorul unității creștine. În acestea se găsește tot ceea ce este necesar omului pentru mântuire, încât disprețuirea uneia dintre ele ar pune în pericol legătura de comuniune dintre om și Dumnezeu. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție aparțin Bisericii și împreună formează temeiurile învățăturii creștin-ortodoxe, pentru că ele conțin, păstrează cu maximă fidelitate și transmit una și aceeași Revelație divină supranaturală, dar fiecare într-un mod propriu. Biserica nu este subordonată Sfintei Scripturi, așa cum afirmă greșit romano-catolicii, și nici Sfânta Scriptură nu e subordonată Bisericii, după cum afirmă protestanții, ci ele sunt egale și dependente una de alta, alături de Sfânta Tradiție.
Sfânta Scriptură este cuprinsă și interpretată în mod autentic de către Sfânta Tradiție, în Biserică. Nu orice tradiție putea fi Sfânta Tradiție mai înainte de Sfânta Scriptură, ci numai acea Tradiție din care a putut fi alcătuită Sfânta Scriptură, precum și cea de după Sfânta Scriptură care explică Sfânta Scriptură în lumina Sfintei Tradiții. Sfânta Tradiție nu înseamnă doar “posedare” a Sfintei Scripturi, ci primirea ei prin credință ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, sub asistența Duhului Sfânt, care rămâne pentru totdeauna în Biserica Mântuitorului. Între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Biserică există o legătură indisolubilă, ele alcătuind un tot unitar ale cărui părți se intercondiționează și se completează reciproc într-o unitate perfectă. Nu se poate înțelege corect Sfânta Scriptură decât numai în contextul cel larg al Sfintei Tradiții, care nu este numai conștiința vie și dinamică a Bisericii, ci și manifestarea și lucrarea Duhului Sfânt în ea. Calitatea specifică a Sfintei Tradiții față de Sfânta Scriptură constă în faptul că Sfânta Tradiție a fost forma inițială și primordială transmiterii adevărului revelat.
Așadar, Biserica este aleasă de către Mântuitorul Iisus Hristos să păstreze și să transmită adevărul revelat. Ea este comuniunea și împreună trăirea cu Hristos a celor ce cred și se botează în numele Lui. Biserica ia naștere, ca realitate istorică, în ziua Cincizecimii, încât adevărul propovăduit de către Biserică nu este unul teoretic, ci o realitate vie, este un mod de viață nouă, viață împreună cu Hristos. Sfânta Scriptură este legată de Biserica apostolilor, care este în concordanță cu învățăturile Sfinților Părinți, a Sinoadelor Ecumenice, de aceea înțelegerea ei este condiționată de rămânerea ei în Biserică. Toate Bisericile creștine primesc Sfânta Scriptură și, parțial sau integral, Tradiția apostolică, excepție făcând unele denominațiuni de astăzi care neagă totalmente rolul și importanța Sfintei Tradiții. Lipsită de cârma Tradiției și de interpretarea Sfintei Scripturi cu ajutorul harului Duhului Sfânt, teologia protestantă se adaptează la viața fiecărei epoci istorice introducând practici și învățături, care sunt străine Revelației divine. Exemplul cel mai concludent îl avem astăzi când, sub impactul mișcărilor feministe, Biserica Anglicană acceptă hirotonia femeilor, lucru foarte grav în iconomia mântuirii. Atât neglijarea Revelației divine cât și a Sfintei Tradiții, a determinat pe romano-catolici, protestanți și neoprotestanți să vină cu învățături noi, dincolo de Evanghelia lui Iisus Hristos, adâncind mereu separația dintre Biserici. Pentru eliminarea acestei despărțiri și cu dorința de unitate creștină vine în întâmpinare Mișcarea ecumenică, care încearcă și astăzi, la masa dialogului civilizat și sincer rediscutarea problemelor controversate din teologie. În același timp ea încearcă să surprindă și potențialele elemente comune sau tangențiale de doctrină, cu scopul de a înfiripa un nou dialog și de a ajunge la un numitor comun și la o concluzie comună. Însă, conținutul acestei concluzii trebuie să se raporteze la Revelația divină, cu o precisă argumentare din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, fără de care nu se poate concepe și realiza mult dorita unitate creștină.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 1988;
Noul Testament cu Psalmii, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1982;
Novum Testamentum, Graece et Latine, editio XXVII, Nestle-Aland, Editura Deutsche Bibelgesellschaff, Stuttgart, Germany, 1999;
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, București, 1993;
Tertulian, De Praescriptione haereticorum, trad. de Prof. Nicolae Chițescu, în “Apologeți de limbă latină”, colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”, nr.3, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1981;
II. CONCORDANȚE BIBLICE, DOCUMENTE, DICȚIONARE ȘI MANUALE
Adventiștii de ziua a șaptea cred…O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, trad. de Dumitru Popa, Casa de Editură “Cuvântul Evangheliei”, București, 1993;
Bria, pr.prof.dr.Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, D.T.O., ediția aII-a,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994;
Carrez, Maurice, Morel, François, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. de Gh.Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999;
Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993;
Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituții, decrete, declarații, ediție revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000;
Concordanță Biblică tematică, Editura Trinitas, Iași, 2000;
Dicționar Biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995;
Guțu, Gh., Dicționar Latin-Roomân, ediție revăzută și completată, Editura Științifică, București, 1997;
Îndrumări Misionare, coordonator Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986;
Langa, Tertulian, Credo. Dicționar teologic creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;
Mircea, Preot Dr.Ioan, Dicționar al Noului Testament, A-Z, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1995;
Moisa, Constantin, Dicționar biblic, vol.III, Editura Stephanus, București, 1998;
Peținis, Lambros, Dicționar grec-român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2001;
III. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE
Andruțos, Hr., Simbolica, trad. de profesor Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;
Antim, Radu, Societatea “Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului sectar, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1996;
Ardelean, Teodor, Fariseii lui Iehova, Editura Politică, București, 1983;
Bartoș, Emil, Iminența și pericolele tradiției creștine: un studiu comparativ, în “Plērōma”, revista învățământului superior teologic penticostal din România, nr.1, București, 2003;
Basarab, pr.prof.dr. Mircea, Aspecte din istoria interpretării Sfintei Scripturi, în “Ortodoxia”, nr.4, 1989;
Beldie, Econ.I.C., Sistemul bibliocentric al teologiei ortodoxe, Galați, 1927;
Breck, preotul profesor John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1999;
Bria, pr.prof. dr.Ion, Liturghia după liturghie. O tipologie a mărturiei creștine azi, Editura Athena, București, 1996;
Idem, Scriptură și Tradiție. Considerații generale, în “Studii Teologice”, nr.5-6, 1970;
Idem, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza și transmiterea TRADIȚIEI, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;
Idem, Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae și hermeneutica ecumenică, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.4-6, 2000;
Idem, Tratat de Teologie Dogmatică și ecumenică, Editura România Creștină, București, 1999;
Idem, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.9-10, 1970;
Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997;
Caraza, Diac. Asist. Ion, Sfânta Tradiție la unii teologi evanghelici actuali și punctul de vedere ortodox, în “Ortodoxia”, nr.2, 1980;
Idem, Trăirea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, în “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1994;
Cârstoiu, Protos. Justinian, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție- căi de transmitere și de păstrare ale Revelației divine supranaturale, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-12, 1998;
Chițescu, Prof.Nicolae, Aspecte ale Conferinței Mondiale pentru “Credință și Constituție” de la Montreal (12-26 iulie 1963), în “Ortodoxia”, nr.4-6, 1963;
Idem, Mișcarea ecumenică, în “Ortodoxia”, nr.1-2, 1962;
Idem, Scriptură, Tradiție, și tradiții, în “Ortodoxia”, nr.3-4, 1963;
Ciobotea, Protos. Conf.dr. Daniel, Mărturia ortodoxă și Mișcarea ecumenică, în “Ortodoxia”, nr.1, 1989;
Idem, Unitate și misiune. O perspectivă ortodoxă, în “Ortodoxia”, nr.4, 1989;
Comșa, Grigorie, Cheia sectelor din România, Arad, 1930;
Constantineanu, Preot. Al., Sectologie. Istoricul și combaterea sectelor din România, Tipografia cărților bisericești, București, 1943;
Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, ediția a III-a, Editura Moldova, Iași, 1994;
David, diac. Petre I., Călăuză creștină pentru cunoașterea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Editura Arhiepiscopiei Ardealului, 1987;
Idem, Călăuză creștină. Sectologie, ediția a II-a, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994;
Idem, Ecumenismul. Un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Editura Gnosis, București, 1998;
Idem, Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinței creștine, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1985;
Idem, Invazia sectelor. Coarnele fiarei apocaliptice în mileniul III, vol.I, Editura Crist-1, București, 1997;
Idem, Premise ale dialogului anglicano-ortodox: aspectul Revelației divine, teză de doctorat, în “Studii Teologice”, nr.3-6, 1976;
Idem, Sectele religioase, pericol al vieții, al moralei în societatea contemporană, în “Glasul Bisericii”, nr.5, 1986;
Felea, Preot Prof. Ilarion, Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, Editura România Creștină, București, 1999;
Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna, Auxentie, Episcopul de Foticeea, Scriptură și Tradiție, trad. de Mariana Chiper, Editura Bunavestire, Galați, 2003;
Ică, Ioan I., Problemele teologiei existențialist demitologizante în protestantismul actual, în “Mitropolia Banatului”, nr. 7-9, 1971;
Ilie, Arhimandrit Cleopa, Despre credința ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1981;
Ionescu, Pr. Alexandru, Lucrările celei de a III-a Adunări generale a C.E.B, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1962;
Ispir, Dr.Vasile Gh., Sectele religioase din România, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1928;
Lossky, Vladimir, Tradiție și tradiții, trad. de Paraschiv V.Ion, în “Studii Teologice”, nr.7-8, 1970;
Macsim, Preot Nicolae, Concepții protestante mai noi despre Sfânta Scriptură, teză de doctorat, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr.5-8, 1975;
Manolache, Anca, Biblia și Revelația în Biserica Tradiției, în “Mitropolia Banatului”, nr.5, 1987;
Mayer, Jean-François, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, ediția a II-a, trad. de Ruxana Pitea, Editura Enciclopedică, București, 1998;
McDowell, Josh, Mărturii care cer un verdict, trad. de Eugen Paul, Societatea Misionară Română, 1992;
Mihălțan, Pr.Conf.Ioan, Scriptură, Biserică, Tradiție, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr.3, 1989;
Moșoiu, Pr.Nicolae, Lucrările Comitetului central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 26 august-2 septembrie 2003, în “Telegraful român”, 1-15 septembrie, nr.33-36, 2003;
Nazarie, Iconom.Constantin, Combaterea principalelor învățături adventiste, după mai mulți autori, Tipografia cărților bisericești, București, 1913;
Negruț, Paul, Revelație, Scriptură, Comuniune. O interogație asupra autorității în cunoașterea teologică, Editura Cartea Creștină, Oradea 1996;
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, Temeiurile învățăturii ortodoxe, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1961;
Niculcea, Drd.Adrian, Scriptură, Tradiție și Mărturisire în dialogul dintre Biserica Luterană din R.F.G. și Biserica Ortodoxă Română, în “Studii Teologice”, nr.5-6, 1982;
Petraru, pr.lect.dr. Gheorghe, Baptiștii, în “Analele Universității «Al.I.Cuza» din Iași” (serie nouă) Teologie, Tomul VI, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 2001;
Idem, Biserica Ortodoxă și fenomenul secularizării, în “Analele Universității «Al.I.Cuza» din Iași”, Teologie, Tomul II, 1995-1996;
Idem, Creștinii după Evanghelie, în “Analele Universității «Al.I.Cuza» din Iași” Teologie, Tomul III, 1995-1996;
Idem, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Revelația divină și misiunea Bisericii, Editura Panfilius, Iași, 2002;
Idem, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000;
Idem, Penticostalii, în “Analele Universității «Al.I.Cuza» din Iași” Teologie, Tomul IV, 1997-1998;
Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986;
Idem, Tradiție și libertate în spiritualitatea Ortodoxă, Sibiu, 1983;
Popescu, pr.prof.univ.dr. Dumitru, Costache, Diacon Doru, Introducere în dogmatica ortodoxă. Teme ale credinței din perspectivă comparată, Editura Libra, București, 1997;
Popescu, Profesor Dr. Teodor M., Biserica și cultura, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1996;
Idem, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor și sectelor. Cauze sociale ale apariției lor, în “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1950;
Popovici, Sfântul Iustin, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, trad. de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sf. Arhangheli- Petru Vodă, 2002;
Rezuș, Prot. Dr. Petru, Filosofia confesiunilor creștine, în “Altarul Banatului”, nr.7-8, Caransebeș, 1944;
Ridenour, Fritz, De fapt, care este diferența?, G.B.V., 1991;
Sandru, prof.univ.dr. Trandafir, Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale, Editura Institutului Teologic Penticostal de grad universitar, București, 1993;
Scrima, André, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Editura Humanitas, București, 1996;
Simeon, Pr.Adrian, Biserica, sectele și frații mincinoși, Editura Pelerinul, Iași, 1997;
Spanache, Prep.Drd.Diac.Florin, Cauzele sociale ale prozelitismului contemporan, în “Analele Universității «Al.I.Cuza» din Iași”, Teologie, Tomul III, 1995-1996;
Stan, Pr.Asistent Alexandru I., Biserica Ortodoxă și religiile necreștine. Considerații istorice, teologice și ecumenice, teză de doctorat, în “Ortodoxia”, nr.3, 1984;
Stebbing C.R., Pr.Nicolas, Anglicanism și Ortodoxie. Perspective religioase pentru o lume postmodernă, trad. de Mircea Szilagy, Editura Marineasa, Timișoara, 2003;
Stăniloae, pr.prof.dr.Dumitru, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în “Ortodoxia”, nr.4, 1967;
Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în “Ortodoxia”, nr.2, 1974;
Idem, Sfânta Tradiție. Definirea noțiunii și întinderii ei, în “Ortodoxia”, nr.1, 1964;
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996;
Șurubaru, Doctorand Ioan N., Izvoarele Revelației divine în Biserica Anglicană, în “Glasul Bisericii”, nr.1-2, 1968;
Tipei, John F., Hermeneutica penticostală: o retrospectivă, în “Plērōma”, nr.2, 2003;
Vasilescu, Magistrat Dumitru, Despre mormoni, în “Studii Teologice”, nr.9-10, 1963;
Vernette, Jean, Sectele, trad.de Cleopatra Sava, Editura Meridiane, București, 1996;
Walter, Martin, Împărăția cultelor eretice, trad. de Elena Jorj, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2001;
Ware, Episcop Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe, ediția a II-a, trad. de E. Chiosa, G.Jacotă și Pr.D.Ailincăi, Editura Trinitas, Iași, 1999;
Würtz, Bruno, Doctrinele principalelor secte ale creștinismului contemporan, Timișoara, 1988;
Zielinsky, Vladimir, Dincolo de ecumenism, trad. de Carmen Dobre, Editura Anastasia, București, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie (ID: 167015)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.