Pocainta Cruce Si Inviere In Triod Si Penticostar

CUPRINS

INTRODUCERE

Când vorbim în Ortodoxie despre Spiritualitate, vorbim despre ea ca despre o Spiritualitate vie, care angajează întreaga ființă a omului. De aceea ea este alimentată de o comunicare în rugăciune și de manifestarea identității de credință între persoane. O spiritualitate urmărită de unul singur se răcește, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar mintea și aceasta nu în mod constant. Însă, de Spiritualitate ține în mod necesar comuniunea. De aceea Spiritualitatea aceasta vie, care cuprinde întreaga ființă umană și e alimentată de comunicarea cu alții, creînd comuniunea, se întreține în creștinism, de cult în general și de Sfânta Liturghie și Sfintele Taine în special.

Dacă Spiritualitatea înseamnă conținutul credinței experiat în trăirea lui vie, viața liturgică ortodoxă o face aceasta într-un mod deosebit de accentuat. De aceea Liturgica Ortodoxă nu este o disciplină anexă a teologiei, e mai degrabă aplicarea ei practică și efectiv trăită, dreapta credință fiind norma “dreptei preamăriri” , așa cum afirmă Sfântul Grigirie al Nyssei: în mărturisirea persoanelor dumnezeiești stă esențialul misterului religiei, iar în participarea la riturile și simbolurile tainice se înfăptuiește mântuirea” .

Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunulor creației, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși. Acest urcuș e susținut de Hristos Cel Înviat și unit cu credincioșii prin Sfintele Taine și în special prin Sfânta Euharistie.

Astfel, fiecare Sfântă Taină este un mod diferit de întâlnire cu Hristos și de trăire a acestei întâlniri. În fiecare Sfântă Taină credinciosul se întâlnește personal cu Hristos și experimentează comuniunea de iubire cu El.Tendința omului spre păcat, însă, și materializarea acestei tendințe prin săvârșirea păcatului, îl depărtează pe om de comuniunea cu Dumnezeu și îl izolează într-o stare de egoism și singurătate.

Ieșirea din acestă stare se realizează prin mărturisirea păcatelor, care, “ca act psihologic, înseamnă o depășire a stării de închidere în sine, iar pe plan duhovnicesc este hotărârea unei angajări ferme în lupta păcatului, pentru a redobândi comuniunea cu Dumnezeu” . Întâlnirea cu Hristos și comuniunea cu El prin Taina Mărturisirii iau chipul unei dorințe arzătoare după această comuniune, în urma conștientizării că păcatul închide în sine, izolează și însingureză.

Păcatul întunecă mintea, omoară sufletul și pervertește persoana umană în integritatea ființei ei. Eliberarea de păcat însă, printr-o pocăință profundă și conștientă, produce o adevărată luminare, înnoire și înviere a persoanei umane. De aceea pocăința, ca efort ascetic de curățire de patimi, efort susținut de lacrimi și umilință, este o adevărată Cruce și Înviere.

Întărindu-mă pe această realitate duhovnicească și pe faptul că teologia Sfinților Părinți își găsește aplicare în Tadiția ascetică și liturgică, am întreprins studiul Pocăinței ca Cruce și Înviere în Triod și Penticostar. În general toate cărțile liturgice atestă pe larg importanța acestei virtuți, încât am putea spune că întrg cultul ortodox se scaldă într-o atmosferă penitențială. Triodul însă, ca o culme a spiritualității liturgice, este consacrat aproape în întregime acestei virtuți.

Ceea ce am vrut să subliniez în această teză este faptul că, pocăința este inima spiritualității Triodului, este “împărăteasa virtuților”, iar creștinul care se sârguiește în timpul Postului Mare să se elibereze de păcat, anticipează Învierea lui Hristos, care va deveni și obârșia învierii sale în ziua Paștelui, dacă pocăința sa a fost adâncă și sinceră. Pocăința este trofeul învierii și semnul distinctiv al noii nașteri spre viața fără sfârșit. Ea se identifică chiar cu această înnoire, sau mai degrabă, cu această a doua naștere.

De aceea, după ce în primul capitol al acestei lucrări, am vorbit despre locul Pocăinței (Mărturisirii) ca Taină, în cadrul cultului liturgic și în spiritualitatea creștină, iar în al doilea capitol am făcut o incursiune în timpul liturgic al Triodului, ca moment excelent și unic pentru lucrarea și desăvârșirea pocăinței, în subcapitolul 3, al celui de-al doilea capitol am arătat că Triodul are o dimensiune profund baptismală, legată indisolubil de lumina și bucuria Paștelui, iar elementul care-I conferă această dimensiune baptismală este tocmai pocăința (“botezul lacrimilor”).

Prezentă încă din vechime în literatura duhovnicească, tema “celui de-al doilea Botez”, a adevăratului Botez realizat în experiența simțită a harului – prin pocăință – va cunoaște, mai cu seamă începând din sec. IX (secolul sistematizării și desăvârșirii Triodului) o dezvoltare considerabilă în lumea creștină, în special prin Sf. Simeon Noul Teolog.

Mai apoi, pentru a înțelege mai bine pocăința a cărei poziție centrală ne-o prezintă Triodul, am vorbit în subcapitolul 4 despre “cădere și ridicare” – teme majore ale imnografiei Triodului – de a căror înțelegere corectă depinde valoarea și calitatea pocăinței. Vedem aici cum, pocăința (Crucea) asumată de creștin este deodată pocăința întregului “Adam omenesc”. Triodul ne arată că păcatul săvârșit de Adam (și de fiecare om în parte) este însuși păcatul meu: “râvnind nebunește să-l întrec în cădere pe Adam cel întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de Împărăție…”.

De aceea, pocăința personală ca luare a crucii trebuie să fie în același timp suspinul și pocăința pentru păcatele întregii omeniri, căci Însuși Mântuitorul a spus “plângeți cu cei ce plâng…”. Dar, pentru ca strigâtul pocăinței, pentru sine și pentru întreaga omenire, să străbată cerurile și să ajungă la tronul Mielului lui Dumnezeu, tebuie ca el să fie unit cu două elemente fundamentale ale pocăinței, care-i dau valoare și consistență: străpungerea inimii și lacrimile care izvorăsc din această străpungere.

De aceea, vorbind în subcapitolul 5 despre centralitatea pocăinței (cu etapele ei: conștientizare, întoarcere la sine, mărturisire și iertare), am sesizat cum pune accent Triodul pe cele două virtuți menționate mai sus. În timpul condensat al Postului Mare, creștinul este îndemnat neîncetat să practice străpungerea inimii și să imite încă de la deschiderea Triodului rugăciunea și suspinele vameșului. Consecința acestei străpungeri sunt lacrimile, criteriul discernământului, hotarul dintre trupesc și duhovnicesc, adevărata scăldătoare baptismală a persoanei umane.

Plânsul, ca și oricare altă virtute, rezultă dintr-un proces sinergic, fiindcă darul străpungerii și al lacrimilor nu este acordat decât pe măsura liberei conlucrări a omului , prin ostenelile ascetice ale Postului Mare, cu harul dumnezeiesc. De aceea, în subcapitolul 6 am prezentat care sunt, în general, aceste osteneli ascetice – s-au virtuțile obligatorii pentru lucrarea și desăvârșirea pocăinței și anume: asceza (postul), smerenia și rugăciunea, iar în capitolul 7 am arătat cum au rodit ele în marii Sfinți lucrători și desăvârșitori ai pocăinței, modele pe care Triodul ni le prezintă peste veacuri ca fiind vrednice de urmat. Triodul operează în acest fel, pentru a arăta că pocăința nu are o valoare teoretică, ci este adevăratul mod de viață și existență al persoanei umane.

Astfel, pocăința (unită cu străpungerea inimii și cu lacrimile și însoțită de celelalte virtuți menționate) produce o adevărată înviere duhovnicească și este un Paște tainic care ne face să trecem de la moarte la viață și de pe pământ la cer. Dumnezeiasca lumină a pocăinței, care strălucește pe fața scăldată de lacrimi a creștinului și bucuria pe care o va cunoaște când va prăznui împreună cu îngerii și sfinții, Paștele veșniciei.

Aceasta este posibil pentru că iconomia lui Hristos a fost deja realizată prin Crucea și Învierea Sa. Astfel, Crucea este principiul nemijlocit al virtuților (deci și al pocăinței) și, invers, toate virtuțile converg în participarea mistică a celui ce le practică la Patima lui Hristos. În Hristos și îndeosebi în Crucea Sa sunt concentrate toate virtuțile. De aceea, an de an, scopul Triodului este același, de a arăta că, pentru a ne pregăti cu vrednicie de Paștele duhovnicesc și de comuniunea integrală cu Hristos Cel Înviat, trebuie să trecem prin Cruce și să luăm asupra noastră jugul cel bun al pocăinței.

Pocăința capătă astfel o valoare neîncetată, ea nu se sfârșește niciodată în viața aceasta, ci este o permanentă Cruce și Înviere, până când chipul Crucii se va pecetlui în ființa noastră pentru ca și bucuria și lumina Învierii să rămână pe veci înlăuntrul nostru, ca daruri și rodiri ale Crucii.

CAPITOLUL I

Locul Tainei Mărturisirii în spiritualitatea creștină și

în cultul liturgic

Locul pe care-l ocupă pocăința în viața oamenilor este unul de frunte, dacă nu cel dintâi. Aceasta rezultă din însăși necesitatea ei, căci ce este pocăința pentru oamenii ce greșescîn fiecare zi decât regretul pentru păcatele trecute și evitarea prin înfrânare a păcatelor viitoare. Pocăința capătă un rol cu atât mai important, cu cât ea este pe culmea cea mai înaltă, regretul și căința nu numai pentru păcatele proprii, ci și pentru păcatele și starea păcătoasă a oamenilor. Această stare rezultă mai ales din iubire, pe care o vedem experimentată în marii sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române.

Pocăința este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul și se naște în inimă din credință și frică. Ea este a doua renaștere. „Pocăința este reînnoirea botezului, zice Sf. Ioan Scărarul, este curățirea conștiinței”. Din experiența sfinților învățăm că pocăința este întoarcerea omului de la cele contrare lui Dumnezeu și contrare firii, la lucrurile plăcute lui Dumnezeu și conforme cu firea umană așa cum a creat-o Dumnezeu. „Astfel, ea este întoarcerea de la nepăsare și nesimțire duhovnicească la trezvie ( priveghere) și simțire sfântă, este întoarcerea de la boala pricinuită sufletului prin păcat la starea de sănătate a sufletului, prin dobândirea virtuților”.

În general, în spiritualitatea răsăriteană, pocăința este plasată în categoria virtuților specifice etapei de purificare de patimi și se naște după cum am văzut mai sus din credință și frică. Cu toate acestea, după cum vom vedea pe întreg parcursul acestei lucrări, pocăința este sau trebuie să fie acel simțământ sau acea stare permanentă din viața creștinilor, chiar și a celor ajunși pe cele mai înalte culmi ale urcușului duhovnicesc. Desigur alta este pocăința novicilor și alta este ea pentru cei din urmă pe care i-am menționat.

Din capul locului trebuie să spun însă că nu putem aborda pocăința din două unghiuri diferite, adică din prisma spiritualității mai întâi, apoi din prisma cultului liturgic (când studiem pocăința ca Taină). Chiar dacă, după Sfinții Părinți există două forme ale pocăinței: pocăința ca Taină și pocăința ca lucrare permanentă în suflet, totuși puterea celei de-a doua vine din cea dintâi, iar viața spirituală, în desfășurarea și dezvoltarea ei, cunoaște oserie de etape care în Biserică sunt marcate prin Sfintele Taine ce se administrează credincioșilor. Fiecare Sfântă Taină este un mod diferit de întâlnire cu Hristosși de trăire a acestei întâlniri. De altfel, sinergia spiritualitate-viață liturgică constituie esența Ortodoxiei, unde nu întâlnim nici pietismul sentimental-individualist lipsit de viața sacramentală a Bisericii, ca în protestantism, dar nici viața liturgică ritualică și formalistă, lipsită de trăire spirituală autentică ca în catolicism.

Astfel, în Ortodoxie, în fiecare Sfântă Taină credinciosul se întâlnește personal cu Hristos și experimentează comuniunea de iubire cu El. Întâlnirea cu Hristos și comuniunea cu El prin Taina Mărturisirii, în cazul nostru, iau chipul unei dorințe arzătoare după această comuniune, în urma conștientizării faptului că păcatul închide în sine, izolează și însinea pentru cei din urmă pe care i-am menționat.

Din capul locului trebuie să spun însă că nu putem aborda pocăința din două unghiuri diferite, adică din prisma spiritualității mai întâi, apoi din prisma cultului liturgic (când studiem pocăința ca Taină). Chiar dacă, după Sfinții Părinți există două forme ale pocăinței: pocăința ca Taină și pocăința ca lucrare permanentă în suflet, totuși puterea celei de-a doua vine din cea dintâi, iar viața spirituală, în desfășurarea și dezvoltarea ei, cunoaște oserie de etape care în Biserică sunt marcate prin Sfintele Taine ce se administrează credincioșilor. Fiecare Sfântă Taină este un mod diferit de întâlnire cu Hristosși de trăire a acestei întâlniri. De altfel, sinergia spiritualitate-viață liturgică constituie esența Ortodoxiei, unde nu întâlnim nici pietismul sentimental-individualist lipsit de viața sacramentală a Bisericii, ca în protestantism, dar nici viața liturgică ritualică și formalistă, lipsită de trăire spirituală autentică ca în catolicism.

Astfel, în Ortodoxie, în fiecare Sfântă Taină credinciosul se întâlnește personal cu Hristos și experimentează comuniunea de iubire cu El. Întâlnirea cu Hristos și comuniunea cu El prin Taina Mărturisirii, în cazul nostru, iau chipul unei dorințe arzătoare după această comuniune, în urma conștientizării faptului că păcatul închide în sine, izolează și însingurează.

În paralel cu expunerea raportului pe care îl are pocăința permanentă (propriu-zisă -) cu pocăința ca Taină (mărturisirea -) vom vorbi despre Taina Mărturisirii în Biserica Ortodoxă și din punct de vedere dogmatic și liturgic, aceasta pentru a evita o expunere seacă și scolastică.

Instituirea, numirea și practicarea Tainei de la începutul Bisericii

Această taină a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morți. Textul pe crae se întemeiază acest adevăr este consemnat în Evanghelia după Ioan:

„Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”( Ioan 20, 22-23).

Chiar dacă a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa prin aceste cuvinte, totuși ea a fost anunțată de El mai dinainte de Înviere (Mat. 8,10) și chiar a fost săvârșită de însuși Întemeietorul ei, El acordând Cel dintâi iertarea păcatelor persoanelor care mărturiseau credința în El, cerând ajutorul Lui și prin aceasta mărturisind implicit păcatele lor, acceptând totodată îndemnul Lui de a nu mai păcătui. În preajma înălțării la cer, dat fiind că nu mai putea acorda iertarea păcatelor în mod vizibil, dă putere ucenicilor Săi ca să acorde această iertare, adică harul Sfântului Duh (Ioan 20,22) sau puterea Lui Însuși, lucrând în ei prin Duhul Sfânt.

Taina Mărturisirii se prezintă ca „taina prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica” ca efecte ale iertării păcatelor mărturisite.

Taina de care ne ocupăm comportă mai multe denumiri sub care este ea cunoscută atât în mediul credincioșilor cât și în rândurile credincioșilor. Astfel, ea este numită Pocăință pentru că accentuează părerea de rău declanșată de conștientizarea stării de păcătoșenie. De aceea, ea este o stare pe care credinciosul o trăiește și o exprimă sub diferite forme. Pentru cel ce a greșit pocăința se manifestă în sufletul său prin dezgust, teamă și repulsie față de păcat, iar pentru cei ce sunt mai înaintați duhovnicește ea se manifestă prin sentimentul de nevrednicie și nimicnicie în fața perfecțiunilor dumnezeiești, sentiment care se contopește de fapt cu smerenia. De aceea, cine spune că nu are nevoie de pocăință este plin de mândrie și nu se aseamănă cu Hristos Care S-a smerit pe Sine până la moarte.

O altă denumire este aceea de Mărturisire sau Taina Mărturisirii, denumire ce are un conținut mai larg datorită faptului că ea vizează expunerea păcatelor în fața duhovnicului. Trădarea ascunzișurilor conștiinței, ca urmare a conștientizării stării de păcătoșenie, a dorinței de îndreptare și de reînnoire a comuniunii cu Dumnezeu. A mărturisi ceva prin cuvânt înseamnă a avea o convingere profundă despre acel ceva. Acest lucru este afirmat clar de Sfântul Pavel: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui”(Romani 10,9-10).

Mărturisirea păcatelor este deci rezultatul convingerii existenței lor reale în viața noastră și a conștientizării pervetirii modului nostru de gândire și de făptuire sub influența lor, iar rezultatul mărturisirii este „schimbarea spiritului”, înnoirea lui, efect exprimat mai bine prin termenul grecesc metanoia.Am spus aceasta pentru a arăta legătura profundă care există între cele două denumiri: Pocăința și Mărturisirea. Așa cum am arătat la începutul capitolului, metanoia rezultă din mărturisire. Cu toate acestea, există și o pocăință și înainte de mărturisire. Aceasta este de fapt momentul de început al metanoiei (transformării). Există riscul în lumea secularizată de astăzi de a transforma Taina Mărturisirii într-o simplă mărturisire sau înșiruire a unor păcate înaintea preotului duhovnic. Dar mărturisirea implică un proces complex, care începe cu recunoașterea păcatelor și a stării păcătoase precum și tânguirea pentru ea, se continuă cu mărturisirea păcatelor în urma căreia primim un nou har cu ajutorul căruia se continuă și se desăvârșește pocăința. Numai în acest fel pocăința devine o stare permanentă și folositoare. Așa se explică de ce Părinții Bisericii recomandă o pocăință permanentă însoțită de o deasă spovedanie sau mărturisire.

De asemenea, trebuie să spunem că termenul metanoia nu înseamnă numai căință, regret și frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor și deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui, un nou început de viață, un câmp nou de lucru în duh și adevăr. Numai privită în lumina și înțelesul acestui cuvânt pocăința capătă o valoare permanentă în viața omului. Căci mărturisirea deasă, de care aminteam mai sus, nu duce la altceva decât la o transformare profundă și continuă a omului – din cel vechi în cel nou.

Astfel, după fiecare mărturisire cu căință și tânguire credinciosul primește un nou har transformator, transfigurator, iar potrivit teoriei epectazelor Sfântului Grigorie de Nyssa, omul primind har după har se transfigurează, se îndumnezeiește continuu, un har primit fiind pricină de dobândire a unui har și mai mare. Acest urcuș spre îndumnezeire nu se oprește niciodată, căci harul este infinit și nelimitat. Numai păcatul poate opri pe om din acest urcuș. Dar chiar și nepăcătuind, omul primind har după har își dă seama de imperfecțiunea, nedesăvârșirea și de nimicnicia sa în raport cu dumnezeirea și drept urmare slobozește din adâncul sufletului și a ființei sale un dureros suspin de pocăință. La marii sfinți ai Bisericii Răsăritene vedem cum aceștia chiar și pe patul de moarte se rugau să mai dobândească puțin timp pentru pocăință. Astfel, pocăința manifestată în cel mai înalt grad ca recunoaștere a nimicniciei, ca smerenie și ca tânguire chiar și pentru păcatele semenilor nu se oprește niciodată. Numai așa se explică adevăratul raport între pocăință ca stare continuă a sufletului și mărturisirea înaintea duhovnicului a acestei stări.

Observăm deci că pocăința pe cea mai înaltă culme a ei se contopește cu smerenia și iubirea față de Dumnezeu și semeni. După ce am văzut ce denumiri comportă această Taină și când a fost instituită, trebuie să spunem că taina iertării păcatelor de către episcopii și preoții Bisericii a fost practicată de la începutul Bisericii. Cazul lui Anania și al Safirei dovedește chiar și prin abatere, regula mărturisirii greșelilor în fața apostolilor (Fapte 5,3). Despre practicarea Tainei încă de la începutul Bisericii în toate cele trei componente ale ei (mărturisire păcatelor în fața preoților, căința pentru ele și iertarea acordată de preot) există numeroase mărturii. În Biserică nu se poate merge pentru rugăciune având o conștiință încărcată, precizează Didahia celor 12 Apostoli (Didahia 4).

Referitor la mărturisire păcatelor, Epistola lui Varnava spune creștinului: „Să-ți mărturisești păcatele tale”.La fel spune Clement Romanul: „e mai bine să-ți mărturisești păcatele tale decât să-ți împietrești inima”, făcând mențiune și de rolul preotului în plinirea mărturisirii și în impunerea penitenței ce îi urma. Despre mărturisirea păcatelor în perioada imediat următoare apostolilor, vorbesc și Sf. Ignatie Teoforul și Sf. Irineu în lucrarea Împotriva tuturor ereziilor.

În sec. III, Tertulian aseamănă mărturisirea păcatelor cu arătarea rănilor în fața medicilor, iar cei ce nu le descoperă din rușine, mor roși de ele. La el apare clară precizarea că mărturisirea păcatelor se făcea în particular și era secretă și doar penitența care urma mărturisirii ea uneori publică.

Sfântul Ciprian arată că iertarea păcatelor se face prin preot, iar despre cei ceîn fața unui pericol de moarte trebuie să se curățească de păcate imediat spune: „De sunt prinși de vreo strâmtorare sau primejdie de boală, să nu se aștepte prezența noastră (ca episcopi) ci pot să facă mărturisirea păcatelor lor la orice preot … ca punându-și mâinile spre penitență, să vină la Domnul cu pace”. Sfântul Părinte cere o mărturisire individuală a păcatelor, ca preoții să-și poată face o judecată dreaptă despre starea celor ce mărturisesc și despre penitența ce trebuie să le-o impună.

Origen, interpretând între altele, textul de la Levitic 5,4:”deci, dacă cineva a căzut în păcat în vreunul din aceste chipuri, să mărturisească păcatul său”, spune: „este o taină minunată și faptul că poruncește să-și pronunțe păcatul. Fiindcă în tot felul trebuie să fie pronunțate și divulgate toate cele ce le facem. Dacă facem ceva în ascuns, dacă am săvârșit ceva numai în cuvânt, sau în gândurile secrete, toate trebuie date pe față, toate trebuie spuse; spuse însă de acela care este și acuzatorul păcatului și ațâțătorul lui. Dacă, deci i-o luăm în viața aceluia înainte și ne facem noi înșine acuzatorii noștri, scăpăm de răutatea diavolului, inamicul și pârâșul nostru. Căci așa zice și proorocul undeva:

„Spune tu întâi toate și te vei îndrepta”(Isaia 43,24). Oare nu arată în chip vădit taina de care vorbim, când zice:”Spune tu întâi” ca să-ți arate ție că trebuie să previi pe acela care e gata spre acuzare? Spune tu deci, zice, întâi, ca să nu ți-o ia înainte acela. Pentru că dacă vei spune primul și vei aduce jertfa penitenței… ți se va spune și ție: „Pentru că ai primit și tu în viața ta rele, odihnește-te aici…””.

Într-o altă lucrare, același autor arată rolul pe care-l are comunitatea în vindecarea sufletească a unui membru al ei. Atunci când duhovnicul găsește de cuviință acesta, el poate prescrie o penitență publică: „… probează mai întâi medicul căruia trebuie să-i spui cauza bolii tale, care știe a boli (a suferi) cu cel bolnav, să plângă cu cel ce plânge, care să cunoască disciplina participării la durere si compătimire; ca astfel, de va spune ceva acela, care mai înainte s-a arătat medic priceput și milos, de va da vreun sfat să-l îndeplinești și să-l urmezi, de va înțelege și prevedea că boala este așa fel că trebuie expusă și tratată în comunitatea întregii Biserici, prin ceea ce s-ar folosi eventual, și ceilalți și te-ai însănătoși și t mai ușor, să dai ascultare acestui sfat mult deliberat și destul de priceput al acestui medic”.

Delegarea de către episcop este certificată în sec. III și de Didascalia Apostolilor care constituie textul de bază al cărții I și II din Constituțiile Apostolice alcătuite mai târziu. Didascalia spune episcopului:”Să nu dai pentru fiecare păcat aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuială fiecare greșeală pe cele mici și pe cele mari, și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, în mod deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia, sau bănuiala. Și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora postul, iar pe alții îi vei despărți pe măsura păcatului lor”, despărțirea însemnând oprirea de la Sfânta Împătășanie sau ex-comunicarea. Începând cu secolul IV apare evidentă deosebirea dintre mărturisirea individuală și secretă și pocăința publică. Această problemă este sancționată îndeosebi de unele dispoziții canonice ale Sinoadelor ecumenice și particulare ale unor Sfinți Părinți cu o mare autoritate duhovnicească. Practica care s-a impus și dăinuie de-a lungul veacurilor, în Biserică, chiar dacă au existat și alte practici pe care Biserica nu le-a validat și nu le-a păstrat în tradiția ei liturgică – pastorală este practica autentică de la începutul creștinismului.

Locul, timpul și săvârșitorul Tainei Mărturisirii

Locul este Biserica, acolo unde Hristos stă de față permanent în chip nevăzut. Aici în Biserică este vindecarea pentru orice suflet bolnav de păcat si de întristări sufletești. Sfântul Ioan din Kronstadt arată importanța Bisericii ca loc unic pentru pocăinței și a Sfintelor Taine în general. El spune: „ferice de cel ce nu se înstrăinează de Biserică: va avea parte de vindecare sigură, daca va căuta vindecarea. Aici se tămăduiește orbirea sufletului. Ferice de cel care, recunoscându-și această orbire, caută aici, o va găsi de ună seamă. În Biserică se află puterea care ne oferă în dar «toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie»(II Petru 1, 3).”. În Biserică totul respiră înțelepciune, sfințenie, strălucire, învioarare, învățătură; de aici țâșnește un șuvoi de viață; aici e pace, bucurie, libertate. „În lume murim prin păcate – În Biserică ne facem vii în har prin pocăință; în lume suntem supuși necazurilor, întristărilor năpastelor, bolilor – În Biserică ne eliberăm de ele, ne vindecăm, dobândim mângâiere, aflăm alinare; în lume orbecăim în bezna patimilor, nu știm ce facem, către ce tindem, fiindcă ne orbește întunericul păcatului – În Biserică ne luminăm prin deschiderea ochilor minții și vedem limpede lumina; în lume cădem în neputință trupească și sufletească – în Biserică ne întărim cu sufletul și trupul. Din Biserică iradiază iertare, viață, putere, sfințenie, adevăr, lumină, curajul duhului, mângâiere și bucurie. Minunat este Dumnezeu Care a închis atâtea bunătăți cerești în Biserica de pe pământ”.

După un obicei statornicit în Biserică, această Taină se administrează în pridvor sau în pronaos, locul care odinioară era rezervat penitențelor. Există argumente care pledează și în favoarea administrării Mărturisirii în naos, în apropiere de icoana Mântuitorului. Noul context în care Biserica își desfășoară activitatea sa pastoral-misionară, face ca prezența preotului să se impună și în unele instituții. De aceea situațiile în care preotul oficiază Taina Mărturisirii și în alte locuri decât în Biserică, precum: penitenciare, orfelinate, spitaluri, azile de bătrâni, situații considerate excepții, au devenit frecvente în Biserică. „Oficiată în Biserică sau în afara ei, condițiile de loc și timp, ca și toate celelalte elemente grupate în jurul mărturisirii trebuie să facă transparentă realitatea prezenței nevăzute a lui Hristos, care stă în față și primește mărturisirea”.

Referindu-ne la timpul săvârșirii și primirii Tainei Mărturisii, înțelegând prin aceasta atât timpul din cursul anului bisericesc, cât și frecvența, se poate spune că nu există anumite termene fixe din cursul anului bisericesc. Spovedania reînnoiește relația de comuniune și iubire cu Dumnezeu și cu semenii. Absența spovedaniei duce la slăbirea acestei relații, motiv pentru care se impune o spovedanie cât mai deasă. Criteriul cel mai eficient este cel al necesității individuale: fiecare aleargă la scaunul mărturisirii atunci când se simte împovărat și vrea să se elibereze sufletește. Dar, având în vedere faptul că nu toți credincioșii au sentimentul necesității și conștiinței datoriei de a se mărturisi, bineconturat, Biserica a rânduit toate cele patru posturi de durată de peste an. Această reglementare arată că mărturisirea are și implicații comunitare, obștești și nu numai personale. „Îmbolnăvirea unui mădular al Bisericii datorită păcatului săvârșit și petrecerea sa în această stare, prin amânarea mărturisirii, se răsfrânge asupra întregului corp, așa cum și vindecarea unui mădular, prin mărturisire și întreținerea stării de sănătate prin evitarea păcatului și deasa mărturisire, se răsfrânge benefic asupra întregii comunități”. De aceea la Înviere, Biserica – Trupul lui Hristos (Efeseni 4) – apare mai strălucitoare și mai puternică ca oricând, pentru că în Postul Mare aproape toate mădularele ei se curățesc și purifică de întinăciune și necurăție.

Desigur, pentru unii precum sunt monahii, care prin participarea lor zilnică la cultul divin al Bisericii, au înveșnicit timpul, spovedania se face regulat, aproape zilnic. Ei știu că, chiar și orice gând păcătos distruge echilibrul sufletesc, tulbură conștiința și îngreunează urcușul duhovnicesc. Pentru aceștia spovedania zilnică nu este o simplă formalitate, ci dorință permanentă de curăție, deodată cu încredințarea și nădejdea că sunt pregătiți să întâmpine „Mirele care vine la miezul nopții”, cu candele curate și luminoase.

În privința săvârșitorului, cel care are capabilitatea harică de a săvârși Taina Mărturisirii în Ortodoxie, este episcopul. Ca urmaș al Sfinților Apostoli, episcopul are puterea și dreptul de a lega și dezlega păcatele oamenilor, dar această putere el o transmite și preoților, care, „prin hirotonie, capătă în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă de către arhiereu prin hirotesie specială”.

Hirotesia în duhovnic are în structura ei două rugăciuni. În cea dintâi arhiereul se roagă ca cel ales să fie „vrednic de a lega și dezlega greșelile celor nevrednici, iar cea de-a doua este rugăciunea de consacrare a preotului spre slujba de părinte duhocnicesc”. Referitor la măreția acestuia, Sf. Siluan Athonitul spune: „dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujește preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; și dacă preotul însuși s-ar vedea în ce slavă cerească stă, ar deveni un mare nevoitor, ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el”.

Într-un mod extraordinar și unic, părintele Dumitru Stăniloae a reușit să scoată în relief și să accentueze adevărul că taina aceasta se poate săvârși numai de către preot și înaintea preotului, aceasta datorită teologiei sale trinitare și personale influențată de marii Părinți capadocieni. El spune că: „de la început până la sfârșit, Taina aceasta se petrece între două persoane într-o relație de intimitate. Și relația aceasta este înlesnită pentru penitent de faptul că preotul i se înfățișează ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu Care nu-l face să dispere, cât și cu seriozitatea care-l oprește de la bagatelizarea slăbiciunilor sale. În faza mărturisirii penitentul își descoperă taina sa preotului ca nimănui altuia și preotul cunoaște exclusiv taina lui. Penitentul știe că preotul nu va spune nimănui taina lui. Între ei are loc o taină și din acest punct de vedere. Deci, între ei se realizează o legătură sufletească profundă și intimă. Am putea spune că cei doi se leagă într-o prietenie unică, sufletele lor se ating și vibrează în această atingere cu ceea ce au ei mai intim și mai serios în ele. Penitentul realizează cu preotul comuniunea maximă care se poate realiza cu un om. E un nou motiv pentru care Taina aceasta este taina unei comuniuni cum nu există alta: e Taina restabilirii depline între un credincios și preotul ca organ văzut al lui Hristos și ca reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos și cu Biserica, pregătindu-l pentru comuniunea lui cu Trupul lui Hristos.Nici un alt om nu poate împlini rolul de intermediar al comuniunii mai extinse cu alți oameni și cu Dumnezeu, decât preotul în Taina Mărturisirii”.

Unele din motivele care fac ca o persoană să aibă un părinte duhovnicesc sunt acelea că păcatele ne întunecă vederea sufletească, apoi când ne evaluăm viața duhovnicească suntem tentați cel mai adesea să ne-o interpretăm subiectiv, iar nu în ultimul rând, Sfinții Părinți ne învață că noi nu ne putem cunoaște niciodată deplin pe noi înșine, iar în lucrarea aceasta de autocunoaștere este nevoie de un povățuitor în persoana duhovnicului. Cel ce ne cunoaște pe noi cu adevărat este, desigur, Hristos, dar noi nu putem intra în relație directă cu el, ci ajungem la el prin preotul duhovnic. De fapt eu nu mă cunosc pe mine însumi decât prin celălalt. Acest este modul de cunoaștere treimic: Fiul nu se cunoaște pe Sine decât prin Tatăl și Duhul, care sunt în Fiul. El se vede pe Sine prin intermediul celorlalte persoane. Niciodată o Persoană divină nu se revelează pe Sine, ci fiecare descoperă pe celelalte (Ioan 14,10; 17,4).

Dacă eu nu mă cunosc pe mine decât prin celălalt, atunci cu atât mai mult, eu mă pot cunoaște pe mine deplin prin intermediul preotului în care sălășluiește Hristos prin Duhul Sfânt. De aceea, singurul săvârșitor al Tainei Mărturisirii nu poate fi decât preotul.”În raportul cu Hristos și cu Biserica, persoanele alese în mod obiectiv pentru exercitarea acestei puteri (preoții), pe de o parte, primesc această putere de la Hristos, pe de alta o primesc printr-un act săvârșit în Biserică și garantat de Biserică, adică de către o altă persoană aleasă printr-un act săvârșit în Biserică, printr-o rugăciune și rânduială a Bisericii, o persoană garantată deci de comunitatea bisericească în comuniune cu toate celelalte comunități bisericeștoi. Alegerea unei astfel de persoane este deci, un act al Duhului Sfânt, dar și al Bisericii, sau al Duhului Sfânt lucrător printr-un act vizibil săvârșit în Biserică, sau de Biserică. Actele săvârșite de persoana consacrată în modul acesta au calitatea de acte ale lui Hristos, prin faptul că au girul Bisericii. Biserica în calitate de trup al lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele persoane pe care le investește cu puterea Sa, ca să exercite El Însuși, prin ele această putere”. Iată de ce săvârșitorul Tainei Mărturisirii nu poate fi decât preotul.

Nu vom vorbi în continuare despre calitățile și persoana duhovnicului, sau despre modul cum se administrează această sfântă Taină, ci pentru a înțelege mai bine pocăința și valoarea ei pe care o capătă în perioada Triodului, vom vorbi puțin despre valoarea spirituală a pocăinței în Spiritualitatea Ortodoxă și vom enumera numai etapele mărturisirii.

Etapele mărturisirii după Părinții Bisericii sunt următoarele:

Conștientizarea păcatului;

Mărturisirea păcatului;

Dobândirea iertării pentru păcatele săvârșite;

Împlinirea canonului.

După Agapie Criteanul pentru ca o spovedanie să fie mântuitoare trebuie să fie îndeplinite următoarele însușiri (decalogul spovedaniei):

să fie simplă și scurtă;

să fie smerită;

să fie adevărată;

să fie grabnică;

să fie lămurită;

să fie cu rușine;

să fie întreagă și nescurtată;

să fie tainică;

să fie tânguitoare și cu lacrimi;

penitentul să fie gata a împlini canonul primit.

Pentru a creiona o imagine cât mai clară și mai completă a ceea ce ele (pocăința și mărturisirea) au însemnat în experiența vie a Bisericii, vom aborda în cele ce urmează câteva aspecte variate ale pocăinței și mărturisirii care se desprind din scrierile Părinților filocalici. În scrierile lor, acei minunați părinți, fără a trata exhaustiv și chiar mai mult, fără a urmări să trateze o astfel de temă, dau diferite nume Tainei Mărturisirii..

Întrebându-se ce este pocăința, Sf. Isaac Sirul: „părăsirea celor mai dinainte și întristarea pentru ele” și o așează ca început, ca primă treaptă de creștere duhovnicească, fiind urmată de curăție, ca treaptă de mijloc și desăvârșire. Referindu-se la felurile mărturisiri, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că aceasta este de două feluri: „o mărturisire de mulțumire pentru binefacerile primite, mulțumire care izvorăște și din lucrarea harului în cel ce crede, și o mărturisire pricinuită de mustrare și certare pentru fărădelegi”.

O numire dată mărturisirii și care reține în mod deosebit atenția este aceea de „lucru mare și de mare cinste” care aparține Sf. Simeon Metafrastul. La fel ca și la Sf. Ioan Gură de Aur, apare astfel tendința de a egaliza Taina Mărturisirii cu Taina Euharistiei nu în ceea ce privește conținutul și darul lor, ci în ceea ce privește importanța, ordinea și intercondiționarea lor în viața credinciosului.

La alți părinți cuprinși în Filocalia românească, mărturisirea este numită lumina însăși dătătoare de lumină și trăită ca stare de luminare. Cuviosul Isaia Pustnicul spune că „cel ce va lupta împotriva leneviei și va rupe ștergarul întunericului, care este uitarea, va vedea lumina pocăinței”. Foarte concis, dar mai clar, exprimă aceste idei Teolipt al Filadelfiei. El spune: „precum când apare lumina, întunericul se împrăștie, așa lumina mărturisirii șterge gândurile patimilor, fiind și ele întuneric”. Tâlcuind afirmația lui, părintele Stăniloae, traducătorul Cuvântului despre ostenelile vieții călugărești, spune: „mărturisind gândurile rele țintuim la stâlp și le luăm puterea, căci le facem de rușine, cum ne facem pe noi înșine dacă le-am da sălaș în noi pe mai departe. De aceea, prin mărturisire, ne detașăm de ele. Lumina în care sunt puse prin mărturisire le arată în urâciunea lor și le ia puterea ispititoare. A le ține în noi, înseamnă a le ascunde întru întuneric; a le mărturisi, înseamnă a voi să fim deschiși și a nu mai ocroti în noi gânduri pe care din rușine, le ținem ascunse”.

Sf.Calist și Ignatie aseamănă pocăința „cu o corabie, care poartă pe credincioși pe marea iertării”. Ideea cel mai frecvent exprimată este cea a relației care există între Botez și Mărturisire, pentru că pocăința apare ca Taină ce reânnoiește sau renaște, dar despre aceasta vom vorbi mai mult în capitolul II.3 al acestei lucrări. În alt loc, Mărturisirea este numită Taina vindecării, care trebuie acordată în special înaintea Sf. Maslu, celor care au suferințe trupești , căci bolile trupești sunt cauzate de cele sufletești.

O altă viziune, pe care Sf.Părinți o au despre Taina Mărturisirii este aceea de dar al lui Dumnezeu, lăsat Bisericii cu multe altele, dar și chip al lucrării tainice a Duhului Sfânt. Avva Varsanufie răspunde în acest sens unui frate: „voiesc să afle iubirea ta că toate darurile se dau prin venirea Sfântului Duh de multe ori și în multe feluri. Odată a dat Dumnezeu Apostolilor Duhul să scoată draci, altădată să săvârșească vindecări; altădată să prevadă și altădată să învie morți. Dar duhul desăvârșit stă în a ierta păcatele și în a elibera sufletele de întuneric și a le aduce la lumină”.

O idee esențială în legătură cu pocăința este aceea că mărturisirea sinceră are puterea de a ierta orice păcat. Singurul păcat care nu se iartă este acela pentru care omul nu manifestă părere de rău. În această privință Sf. Isaac Sirul este cât se poate de categoric: „nu este păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăință”. Această teză este întâlnită și la alți părinți filocalici. Spre exemplu, Cuv. Teognost spune într-o scriere a sa: „nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul ce va să fie pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică și schimbătoare. Ci fiindcă, păcătuind nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, după ce am primit putere și vreme de pocăință…”.

Simplul act formal al mărturisirii păcatelor, fără frângerea inimii, nu atrage după sine iertarea, ci mai curând osânda. În strânsă legătură cu cele două aspecte de mai sus stă unul la fel de important: Sfinții Părinți vorbesc adesea despre primejdia celor ce se pocăiesc cu nădejde de a se mărturisi și a se pocăi în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Sunt mulți creștini care, după cum zice Iov „beau păcatul ca pe apă”(Iov 15,16), pentru că fiecare dintr-înșii, mai înainte de a păcătui, cugetă zicând „să pocătuiesc, apoi mă voi mărturisi, mă voi pocăi!”, iar după ce vor păcătui, mărturisindu-se, nu se vor mai îngriji pentru păcat căci zice:”m-am mărturisit, m-am pocăit! Și așa – spune Sf. Nicodim Aghioritul – ei dau în mâinile căzutului Luceafăr cheile sufletului lor, socotind ă vor putea a le lua iarăși de la dânsul când vor voi”.Aceasta este una dintre cel mai mari înșelătorii ale diavolului. Vrăjmașul știe că oamenii păcătuiesc și nu luptă împotriva pocăinței, ci și mai rău, îi războiește pe oameni cu altă înșelăciune: amânarea pocăinței. Însă aceasta pricinuiește omului foarte multe pagube: „mai întâi este numărul cel peste măsură al păcatelor”, „a doua pagubă este felurimea cea covârșitoare a păcatelor”, „a treia pagubă este nebăgarea de seamă, lauda, necăința și tăgăduirea”. „În cele din urmă, omul ajungând în adâncul răutăților, nu mai voiește nici a se mărturisi, nici a se pocăi, păcatul i se face deprindere care învârtoșează inima lor, iar unii dintre ei ajung chiar la lepădarea de credință sau erezie.”

Pentru a nu se ajunge la o asemenea stare și pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi și pocăi, Sfinții Părinți recomandă următoarele: mai întâi rugăciune puternică care vindecă gândul cel rău și mincinioasa nădejede, apoi lupta cu rădăcina acestei mincinoase nădejdi, care se naște din două necunoștințe: necunoștința a ceea ce este mărturisirea și pocăința și necunoștința lucrărilor și roadelor adevăratei pocăințe și mărturisiri; în al treilea rând, mărturisirea când se face trebuie să fie însoțită de durere și zdrobirea inimii, care se naște pe de o parte din cercarea conștiinței și a tuturor păcatelor săvârșite cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul, iar pe de altă parte, din nevoința multă și deasă. Sf. Nicodim Aghioritul spune că: „un părinte îmbunătățit făcea în tot anul cuprinzătoare mărturisire, adică își mărturisea toate păcatele făcute în toată viața sa, nu pentru altceva decât ca să ia în inima sa adevărată durere pentru păcatele sale. Pentru aceea se și gătea , mai înainte, multe săptămâni cu liniște și cugetările duhovniceștilor nevoințe, iar în ziua în care voia a se mărturisi, cheltuia opt ceasuri spre a-și iscusi lucrările zdrobirii și a cere această mare dăruire de la Dumnezeu ”.

Pe considerentele arătate mai sus, mărturisirea apare ca necesitate indispensabilă vieții duhovnicești. Petru Damaschinul spune în acest sens că „mai trebuincioasă decât toate lucrările este curăția conștiinței și sfințenia trupului, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12,14)”.

Dimensiunea specifică pocăinței creștine în duhul autentic ortodox este aceea de stare permanentă a Bisericii în integritatea ei și a fiecărui mădular în parte. Dincolo de permanentizarea stării de pocăință și îndemn spre mărturisire a păcatelor, prin intermediul formelor de cult și al perioadelor liturgice, mărturisirea ca stare permanentă este un element esențial prezent în experiența vie și personală a Părinților filocalici. Sf. Marcu Ascetul cuprinde în această pocăință necontenită: rugăciunea neântreruptă, alungarea gândurilor rele, observarea gândurilor și răbdarea necazurilor. „Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim – zice el – pentru că aceasta ne arată că îl puteam face și mai înainte, iar dacă nu l-am făcut suntem vinovați. Binele de azi trebuie să ne trezească la căință pentru lipsa binelui de ieri”.

Sf.Ioan Scărarul cuprinde și el în pocăință „nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci și o lucrare a virtuților și o răbdare a necazurilor”, iar Sf. Isaac Sirul acordă căinței trei atribute:

este cea mai înaltă dintre virtuți ;

nu se termină niciodată cât trăim ;

este un mijloc de continuă desăvârșire a noastră.

Este cazul să ne întrebăm acum în ce raport stă această căință permanentă cu pocăința ca Taină . Aceasta este o problemă discutată chiar la începutul lucrării noastre. Am văzut acolo că , de obicei „Sf. Părinți o numesc pe cea dintâi metanoia () , iar pe cea de-a doua mărturisire (). De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de-a doua și o prefigurare a efectelor celei dintâi”.

Prin căința permanentă ne pregătim pentru pocăința ca Taină, precum pocăința ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăința permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăința ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea neprefătiți sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe sau chiar zile. Câte din cuvintele și faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele și de faptele păcătoase, dacă n-am stărui asupra lor prin căință îndată ce s-au produs și dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret.

„Taina Pocăinței nu trebuie niciodată înțeleasă în termeni „magici” ca o absolvire ce se dă independent de faptul dacă eu mă pocăiesc sau nu, efectiv în ea și prin ea însăși. Dimpotrivă, această taină depinde de pocăința mea. Pentru că pocăința nu este doar enumerarea păcatelor, o tranzacție juridică. Ea este, întâi de toate, o criză reală în conștiință. Chipul adevăratei pocăințe este găsit în Evanghelie, în Parabola Fiului Risipitor. El și-a amintit tot ce a avut în casa tatălui său și cât de mult a pierdut, iar apoi a dorit cu toată ființa lui să se întoarcă”.

De aceea greșesc cei care explică Taina Pocăinței ca un fel de putere obiectivă. Dezlegarea rostită de preot este în mod cert „validă”, dar dacă nu există pocăință (părere de rău și dorință de îndreptare) adevărată din partea păcătosului, nu este valabilă pentru el. „Ceea ce Dumnezeu vrea este o inimă înfrântă. Ceea ce Dumnezeu dorește este un om care zice: „eu am primit așa de mult, îmi amintesc ce veșmânt alb am primit la Botez, și realizez acum ce murdar este el”. Numai când suntem cu adevărat dezgustați de păcat, când ne căim, adică dorim să ne schimbăm, dezlegharea este realizată. Așa este înțelegerea ortodoxă a Tainei Pocăinței, diferită în aceasta de ideea juridică romano-catolică”.

În pocăința ca Taină aruncăm efectiv gunoiul de care ne-am desolidarizat, de care ne-am detașat, dar este încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieșirea cu el în fața duhovnicului este necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm în fața lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. „Prin spovedanie dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă, extremă asupra faptelor noastre nepovârnită nici pe panta curățirii, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape întotdeauna când suntem numai cu noi, cu lăuntrul nostru”. „Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârșită detașare lăuntrică a nostră de gândurile păcătoase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele”.

Sfinții Părinți pun în legătură cu căința, lacrimile. De fapt „darul lacrimilor devine îmbelșugat pe treptele cele mai înalte ale vieții duhovnicești, dar întrucât pocăința fiind permanentă, se intensifică și ea pe treptele mai înalte, nu e greșit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăința. Apoi, ele nu trebuie să lipsească nici din pocăința începătoare, deși este mare deosebire între lacrimile fricii de la început și lacrimile iubirii de pe treptele superioare”.

Lacrimile sunt dovada că pocăința a răzbit în învârtoșarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată, iar dacă nu le avem trebuie să le cerem și să ne străduim să le dobândim. Aceasta o putem face neîncetat, dar mai cu seamă în perioada Triodului, care are un caracter penitențial foarte pronunțat. Acum, putem să strigăm și noi cu multă îndrăznire:

„Dă-mi Hristoase, ploi de lacrimi, în ziua cea plăcută a postului,

ca să plâng și să-mi spăl întinăciunea cea din pofte și să mă arăt

Ție curățit…”.

Dar despre valoarea lacrimilor și a pocăinței în viața noastră, cât și despre importanța Triodului în viața noastră, vom vorbi în capitolele ce urmează.

CAPITOLUL II

Triodul, moment excelent și unic pentru lucrarea și desăvârșirea pocăinței

Am spus în capitolul anterior, și pe bună dreptate că dimensiunea specifică pocăinței în duhul autentic ortodox este aceea de stare permanentă a Bisericii în integritatea ei și a fiecărui mădular în parte. Pocăința nu se oprește niciodată. Pe întreg parcursul anului bisericesc, omul are posibilitatea atât în cadrul cultului liturgic cât și personal, să lucreze și să desăvârșească pocăința sa. Fiecare slujbă a cultului divin este impregnată de cererea „Doamne miluiește”. De asemenea, Pavecernița, una dintre cele șapte laude bisericești are caracter penitențial. Slujba de la miezul nopții sau Miezonoptica are caracter și simbolism eshatologic, iar gândul întâlnirii în Hristos care revine pentru a judeca lumea redeșteaptă sentimentul pocăinței. Apoi, în Sfânta Liturghie, se cere „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos”. Amintim și faptul că anumite texte ale Sfintei Evanghelii, citite la Sfânta Liturghie au ca temă centrală mărturisirea.

Cu toate acestea, există în cadrul timpului liturgic o perioadă privilegiată, cu un puternic caracter penitențial. Aceasta este perioada Triodului. Ne punem întrebarea: Dacă pocăința este o lucrare permanentă a omului, de ce în această perioadă ea capătă o valoare imensă? Răspunsul este îndoit: pe de o parte, pocăința care o facem acum precede evenimentul Paștelui al Învierii lui Hristos și implicit al învierii noastre, iar pe de altă parte, pocăința pe care o săvârșim acum nu este strict personală, căci întreaga Biserică este în penitență. Întreaga comunitate eclesială suspină și strigă : „Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”. Această rugăciune scurtă de pocăință, devine acum respirația Bisericii. Suspinul meu este unit cu suspinul fratelui meu, încât suspinul lui devine suspinul meu și durerea mea devine durerea lui. Pocăința în această perioadă are o mare putere, „căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu”, spune Mântuitorul ”acolo sunt și Eu în mijlocul lor” .

Roadele pocăinței nu le culeg numai eu personal, ci odată cu aceasta, întreaga comunitatese împărtășește de roadele pocăinței, iar rodul cel mai mare este Învierea. Așadar, „Ușile Pocăinței” acum sunt ușile cerului deschise în inimi pentru toți. „De aceea, perioada Triodului, ca școală a eliberării de păcat și nevoință pentru mântuire, este un urcuș spre Sfintele Paști, o ridicare a sufletului din păcat pentru a-L întâlni pe Hristos Cel înviat, căci învierea în Hristos este cu adevărat viața împărăției lui Dumnezeu împărtășită oamenilor”.

Așadar, îndemnul spre pocăință făcut de Biserică în această perioadă nu se adresează numai mie, ci nouă tuturor.

„Veniți popoare să primim astăzi dorul posturilor,

ca o vreme a pocăinței de dumnezeu dăruită

și cu aceasta pe Dumnezeu să-l înduplecăm” sau:

„Călătoria virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți

intrați încingându-vă cu nevoința cea bună a postului”.

Triodul este cu adevărat vremea luptelor celor duhovnicești, biruința cea împotriva demonilor, înfrânarea cea întrarmată, podoaba îngerilor, îndrăznirea cea către Dumnezeu, vreme bineprimită, vremea pocăinței.

Triodul este acel timp privilegiat din cursul anului bisericesc când pregătirea pentru participarea credincioșilor la drama Patimii și Lumina Învierii din Săptămâna Mare, ia forma unei anticipări ascetice a Paștelui. Pe parcursul a patruzeci de zile de post, priveghere și rugăciune stăruitoare, ceștia lucrează cu smerenie în ei înșiși la curățirea și restaurarea firii întinate și risipite de păcat. Întreg acest efort spiritual al Postului Mare este jalonat și însoțit în Ortodoxie de cultul Bisericii cuprins în Triod, una dintre cele mai profunde și zguduitoare cărți. Deci, ca moment unic al Bisericii Răsăritene, sinteză a liturgicii și asceticii ortodoxe, asimilare practică a teologiei Părinților și reflex al spiritualității monahale, Triodul îl inițiază concret pe credinciosul ortodox în imitarea lui Iisus Hristos invitându-l la actualizarea mistagogică a Botezului său aflat în inima tainei Paștelui.

Crucea și Învierea lui Hristos devin astfel experiență concretă în cultul și în spiritualitatea Bisericii, ajung taina mântuitoare a răstignirii și învierii noastre.

Deși este o adevărată enciclopedie cultică și spirituală a Ortodoxiei, din nefericire Triodul puțin cunoscut și înțeles astăzi. Ca mare parte din valorile Orodoxiei, el este încă o comoară insuficient valorificată. Dar, în general, în câmpul studilor bizantine, cultul a rămas până în zilele noastre un domeniu oarecum marginal. Victimă a diviziunii închise în sine a disciplinelor, acesta a făcut cel mai adese ori obiectul unor studii doar istorice sau, mai recent, al unor studii liturgice comparate. Însă, liturgica ortodoxă nu este o disciplină anexă a teologiei, e mai degrabă aplicarea ei practică și efectiv trăită, dreapta credință fiind norma „dreptei preamăriri” așa cum afirma Sf. Grigorie al Nyssei:

„În mărturisirea Persoanelor dumnezeiești stă esențialul misterului religiei, iar în participarea la riturile și simbolurile tainice se înfăptuiește mântuirea”.

Astăzi, poate numai monahii sunt cei care se împărtășesc zilnic cu adevărat de dulceața și frumusețea cântărilor Triodului și a cultului divin în general. Însă noi, în istoria Bisericii avem nenumărate exemple de Sfinți și de oameni care participau zilnic la Sf. Liturghie și se împărtășeau de roadele cultului liturgic. Iată, de exemplu, creștinii din perioada primară, apoi cei din timpul Sf. Ioan Gură de Aur sau al Părinților Capadocieni care săvârșeau zilnic Sf. Liturghie. Mai nou, avem un exemplu excepțional în persoana Sf. Ioan din Kronștadt care, preot de mir fiind săvârșea Sf. Litughie în fiecare zi într-un ritm interiorizat, alert , cu cutremur mare, cu rugăciuni și lacrimi, dar în același timp solemn și plin de măreție. El, departe de orice pietism și sentimentalism lacrimogen încerca să sensibilizeze în toți participanții conștința prezenței misterului liturgic ca dar neasemănat către oameni al iubirii lui Dumnezeu și intrare reală a credincioșilor la ospățul Împărăției Sale. Pentru Sf. Ioan era clară ideea că: „întregul cult divin al Bisericii noastre Ortodoxe este astfel alcătuit încât adevăratul creștin să trăiască și pe pământ o viață cerească, sfântă, în neîncetată slujire și bună-plăcere lui Dumnezeu și unire cu El”. „Lăcașul bisericii și cultul divin este o personificare și esențializare a întregului creștinism: aici se vestește în cuvânt, în persoane și în acte toată iconomia mântuirii noastre, întreaga istorie sfântă și bisericească, toată bunătatea, înțelepciunea, credincioșia și neschimabilitatea lui Dumnezeu în actele și făgăduințle Sale, dreptatea și sfințenia Lui, veșnica Lui putere”.

Credem că astăzi ar trebui redescoperită valoarea cultului liturgic de către toți preoții și creștinii.

Pornind de la aceste considerente despre valoarea cultului divin pe de o parte, iar pe de altă parte despre valoarea pocăinței în perioada Triodului, am purces la studiul acestei teme: „Pocăința, cruce și înviere, în Triod și Penticostar”.

Mai mult decât din cărțile părinților filocalici pe care foarte mulți creștini nici nu le cunosc, credincioșii au posibilitatea să înțeleagă din cărțile Triodului și Penticostarului, în această perioadă liturgică, zi de zi, duminică de duminică, importanța pocăinței în viața lor. Alegerea acestei cărți se impunea între toate celelalte cărți liturgice, dat fiind că istoria sa reprezintă în modul cel mai sintetic, după cum spuneam mai înainte întreaga tradiție liturgică, iar prin obiectul său – pregătirea Paștelui – „arată limpede că esența însăși a ritualului e misterul: îndumnezeirea, suflet și trup, a persoanei umane prin împărtășirea ei inițiatică și ritualică de plinătatea divino-umană a Persoanei lui Iisus Hristos”.

II.1 Apariția și evoluția Triodului

Triodul utilizat astăzi în Biserica Ortodoxă constituie rezultatul unei îndelungate evoluții urcând până la originila calendarului liturgic creștin și păstrând în structura sa mărturiile principalelor etape ale acestora.

Începând din sec. II, controversele declanșate cu privire la chestiunea fixării datei Paștelui în funcție de Paștele iudaic ne arată importanța pe care o avea pentru creștinii de atunci actualizarea rituală periodică a morții și Învierii lui Hristos. În perioada aceasta a persecuțiilor, singura sărbătoare distinctă (dar și cea mai veche) era cea a Învierii, iar chemarea la martiriu era o permanență, așa încât „fiecare zi era pe atunci o Vinere Mare și un Paște, o experiență completă și sintetică a „vieții în Hristos” și a Crucii, din care iradiază lumina zilei a Opta”.

Sfârșitul persecuțiilor și „pacea constantiniană” vor antrena profunde modificări în modul conceperii locului credinciosului în lume. Din reuniunea unor mici comunități, unde cel mai adesea se improvizau rugăciuni în care ardea nerăbdarea eshatologică a martirilor, s-a trecut la o dramatizare rituală și mistagogică a „vieții în Hristos” și a participări la misterul Său teadric. De acum „botezul sângelui” martirilor este înlocuit cu „botezul lacrimilor” și „martiriul conștiinței” al asceților. În ceea ce privește cultul, se fixează din ce în ce mai mult rânduiala Sfintei Evanghelii – uniformă în primele trei veacuri – și se îmbogățește cu forme noi, apoi se generalizează sărbătorile vechi: Duminica, Cincizecimea și Învierea, se dezvoltă cultul martirilor care stă la baza cultului Sfinților în general. Mai apoi se dezvoltă viața duhovnicească și monahală, apar imne noi în care era apărată învățătura de credință împotriva ereticilor și sectelor și se stabilesc cele trei mari perioade ale anului bisericesc: Octoihul, Triodul și Penticostarul.

Am afirmat mai înainte că acum par primele imne, cântări și tropare. Pentru aceste prime forme imnografice nu era nevoie desigur de cărți aparte. La început, ele erau adăugate la începutul Psaltirii, cartea de bază a monahilor. În secolele următoare, înmulțirea troparelor face ca ele să formeze o carte aparte numită „tropologhion”. El este bza și origine tuturor celorlalte cărți de imne bisericești. Dar cântările imnografice s-au înmulțit, iar mai târziu, Sf. Ioan Damaschin († 753) a orânduit cântările Învierii pentru duminici într-o carte aparte numită Octoih, după cele opt glasuri. De aceea, tropologhion-ul fu degajat prin aceasta de o parte din conținutul său și a rămas numai cu ciclul anual al imnelor, pentru sărbătorile (mineiele de mai târziu) și cu cele pentru partea mobilă a anului bisericesc care corespunde Triodului și Penticostarului de astăzi. Nu se știe când a ieșit Triodul din acest Tropolighion, dar se știe că Triodul se deținea ca o unitate distinctă în veacul al unsprezecelea, el fiind îmbogățit mereu, încă din eacul al nouălea, când la imnele lui Sofronie al Ierusalimului, ale Sf. Andrei Criteanul († 740) și ale Sf. Cozma Ierusalimiteanul, s-au adăugat cântările lui Iosif și Teodor Studitul († 826) esențiale pentru configurația Triodului de astăzi.

Pentru a înțelege mai bine acest context, trebuie să mai spunem și următoarele: în metropole și mai cu seamă în Constantinopol, s-a dezvoltat așa numitul oficiul catedral sau „osmatikos” (cântat), care acordau un amplu spațiu cântărilor și strălucirii marilor ceremonii. În același timp, în mănăstirile Egiptului, Sinaiului și Palestinei, lua ființă un oficiu mult mai auster, în care cântările erau cel mai adesea izgonite pentru a face un loc principal recitării psalmilor și lecturii Scripturii, iar cântările și troparele erau incluse după cum am văzut mai sus, la sfârșitul Psaltirii.

Acum, slujbele capătă un caracter tot mai penitențial, fără a elimina însă caracterul luminos.

În sec. al IX-lea – care dobândise forma sa cea mai liturgică în Lavra Sf. Sava ( † 532) din Palestina – a fost adus la Constantinopol și a fuzionat puțin câte puțin cu oficiul catedral, mai ales datorită monhilor de la mănăstirea Stuchios: Iosif și Teodor Studitul etc. Acum, monahismul urban a cunoscut o înflorire nemaiîntâlnită până atunci, iar aceasta cerea o anume acomodare a rigorii ascetice palestiniene la condițile specifice de viață ale monahilor din capitală, și astfel, Sf. Teodor Studitul a adaptat „tipicul” savait modificând-ul prin preluarea anumitor trăsături ale oficiului „osmatikos”. Sfârșitul marilor erezii hristologice (787) corespunde așadar fuziunii celor doi poli, constantinopolitan și palestinian, teofanic și ascetic ai spiritualități liturgice într-o vastă sinteză , în același timp rituală, teologică și spirituală, al cărei cel mai de seamă giuvaer și martor este tocmai Triodul.

Astfel, originea Triodului se confundă cu cea a postului, pregătirilor în vederea Paștelui, iar evoluția și structura actuală a lui pătrează urmele principalelor etape ale constituirii ciclului liturgic mobil, revelând astfel profund continuitate și armonie care au călăuzit complexa și agitata istorie a cultului bizantin. Fiecare generație cretină și-a adus contribuția și geniul propriu la compunerea acestei cărți liturgice în așa fel încât să perpetueze în mod dinamic și viu scopul esențial al ciclului: pregătirea în vederea Paștelui, purificarea înintea actualizării anuale a experinței Botezului prin pocăință.

Deci, sec. al XI –lea a fost decisiv pentu emanciparea Triodului ca volum aparte de imne, căci Mineiele căpătseră statutul de cărți de sine stătătoare, iar imnografia lor fusese grupată separat de imnografia ciclului mobil al anului liturgic, adică al Triodului. Abia din sec. al XII-lea Triodul apare în forma pe care o cunoaștm astăzi de la strana cântăreților.

În această epocă, și încă de la originea sa, imnele Triodului nou cel mai adeseori unite cu cele ale Penticostarului în una și aceiași culegere, acest Triod mare distingându-se într-un „Triod al plângerii” (Triodul actual) și un Triod al bucuriei (Penticostarul de astăzi). Și pe bună dreptate, vedem cum cântările de după Paște (adică perioada Penticostarului) cuprins un număr de particularități comune cu Triodul, cum sunt canoanele cu trei ode (triode), ceea ce explică titlul lor comun. Această asociere permitea, de asemenea sublinierea continuității ciclului liturgic mobil, adunat astfel într-un singur volum de inspirație omogenă, dat fiind că imnografii Triodului și Penticostarului sunt aproape aceeași, numai că în Triod o importanță mi mare o dețin imnografii studiți, iar în Penticostar locul preponderent este ocupat de imnele palestinienilor Ioan Damaschinul și Teofan.

Astfel fixat, Triodul nu va mai cunoaște de acum înainte decât modificări ușoare, mereu în sensul completării și armonizării lui. Ultimele intervenții au fost operate în sec. al IV-lea cu ocazia disputelor isihaste. Asistăm acum la introducerea sărbătorii Sf. Grigorie Palama la încheierea definitivă a ciclului duminicilor și sărbătorilor fixe transferate și la compunerea de către Nichifor Calist Xanthopol († 1335), a Sinaxarului care comentează principalele momente ale Triodului.

În sec. al XV-lea s-au adăugat strofele Prohodului cântate în Sâmbăta Mare, dar originea lor urcă până în sec. VIII.

Printre imnografii Triodului amintim în ordine cronologică pe cei mai importanți:

În sec. VII – Sf. Sofronie al Ierusalimului a redactat majoritatea idiomelelor din Săptămâna Patimilor;

Sf. Andrei Criteanul († 740) – unul dintre cei mai străluciți imnografi; a redactat printre alte canoane Marele său Canon cântat integral în Joia Săptămânii a 5-a a Postului Mare și parțial la Pavecernița Mare a primelor cinci zile din Săptămâna întâi a Postului Mare;

Sf. Ioan Damaschinul († 753) numit „corifeul corului melozilor” a fost inițiatorul școlii Sfântului Sava († 532), a compus majoritatea canoanelor Învierii și a cântărilor din Săptămâna Mare;

Sf. Cozma de Maiuma, fratele său;

Sfinții patriarhi Gherman († 740) și Tarasie († 806)

Sf. Teodor Studitul († 826) al cărui aport atât la Triod cât și la Penticostar este considerabil atât prin calitate, cât și prin cantitate și Sf. Iosif Studitul, fratele său.

Mai amintim și imnografii constantinopolitani nestudiți: Metodie patriarhul († 847), Ignatie de Niceea, patriarhul Fotie († 875), împăratul Leon VI cel Înțelept († 912), Simeon Logofătul, Sf. Marcu Monahul și Hristofor Protasieritul. În fine, definitiv fixat prin prima sa tipărire la Veneția în anul 1522, Triodul grec nu a mai cunoscut până în zilele noastre noi modificări, el nefiind un vestigiu istoric, ci expresia cea mai izbitoare a spiritualității liturgice ortodoxe în același timp dinamice și fidele față de originile ei.

II.2. Structura Triodului

II.2.1. Timpul privilegiat și zeciuiala anului

Pentru autorii Triodului, timpul Postului Mare sau cele 40 de zile sunt „vremea prielnică” sau „prilejul pocăinței” pus înaintea oamenilor din milostivire:

„Văzut-am, cunoscut-am că bună este nouă spre pocăință vremea ce ai hotărât. Deci întru aceasta, Dumnezeule, primește rugăciunile noastre, și le îndreptează înaintea Ta, ca niște tămâie bună, ca o jertfă bineprimită”.

Dar aceste patruzeci de zile (7 săptămâni) de post în vederea Paștelui pot fi privite sub multiple aspecte. Roman Metodul vorbește de 36 de zile postite cu post aspru (adică 7 săptămâni x 5 zile = 35 zile) fără Sâmbete și Duminici, la care se adaugă Sâmbăta Mare, singura sâmbătă de peste an postită integral. Aceste 36 de zile reprezintă după el zeciuiala anului, prin care vom dobândi viața cea veșnică.

Această a zecea parte din an corespunde, așadar simbolismului numerelor 7 și 40 pentru a sugera că Postul Mare e un „timp concentrat” mijlocitor între timpul profan și veșnicie. Sau, putem considera această zeciuială și cele 10 săptămâni din toată perioada Triodului de dinaintea Învierii Domnului. De aceea Luni, în săptămâna brânzei cântăm:

„Deschisu-s-au porțile dumnezeieștii pocăințe,

să ne apropiem cu grabă curățindu-ne de mâncări

și de pofte, ca niște ascultători ai lui Hristos,

Cel ce a chemat lumea întru împărăția cerească.

Zeciuiala a tot anul aducând Împăratului tuturo

ca și Învierea Lui, cu dragoste să o vedem”.

Se știe că Legea Vechiului Testament prescria să i se aducă lui Dumnezeu a zecea parte din orice agoniseală „ca sfântă pentru Domnul” (Lev.27,32) și să se mănânce înaintea Lui într-un loc sfințit dijma produselor sale (Deut.12,17). E potrivit, așadar, ca și creștinii să împlinească duhovnicește această poruncă și să-i aducă lui Dumnezeu zeciuiala timpului cu prilejul pregătirii în vederea „Sărbătorii sărbătorilor”, primind în schimb eliberarea de patimi:

„Vedeți, vedeți, că Eu sunt Dumnezeul vostru care am sfințit

vouă pârgă, zeciuiala zilelor a tot anul; și pe aceasta am dat-o

poporului Meu, spre izbăvire de patimi și început al mântuirii.”

De fapt pentru creștini, întregul an ar trebui să fie perioadă de post (înfrânare) și luptă cu patimile, dar pentru neputință și prin iconomie, Sf. Părinți au fixat durata luptelor și a postului la a zecea parte din an, care să fie petrecută cu mai multă râvnă. Însă pentru asceți este mereu Postul Mare, spunea Sf. Teodor Studitul. În definitiv „toată viața noastră nu este altceva decât pregătirea pentru o sărbătoare”, spunea tot Sf. Teodor Studitul, pregătirea Paștelui veșniciei care va realiza în chip deplin ceea ce prefigurează în fiecare an ciclul liturgic al Triodului.

Postul Mare (ca și celelalte sărbători de altfel) este, așadar, expresia periodică a unei modalități permanente a vieții duhovnicești. Origen spunea că: „dacă suntem creștini desăvârșiți, atunci când nu încetăm să ne aplecăm asupra cuvintelor, faptelor și gândurilor Cuvântului lui Dumnezeu, care prin fire este Domnul, atunci neîncetat trăim ziua Domnului, necontenit prăznuim duminica…”. De fapt, noi continuăm asceza începută în timpul Postului Mare și în cealaltă perioadă a anului, dar aceasta mai moderat, iar când vine iarăși timpul Triodului atunci îi vom putea spori intensitatea, astfel încât prin pocăință și asceză viața omului devine o neîncetată Cruce și Înviere. Aceasta vrea să arate în ultimă instanță faptul că Postul Mare nu e o perioadă „excepțională” în timpul anului liturgic, ci e o condensare, o sinteză a întregului timp rânduită în vederea pregătirii Paștelui. Această „zeciuială a anului”, acest timp concentrat simbolic sub forma a zece, 7 săptămâni sau 40 de zile, este așadar un timp calificat pentru pocăință curățitoare a păcatelor pentru un an întreg după cum spunea avva Dorotei. Postul Mare poate apare ca un adevărat har acordat de Dumnezeu oamenilor:

„Vedeți, vedeți că Eu sunt Cel ce am hotărât vouă

vreme prielnică sfințită și sfântă spre veselie sufletească,

ungerea postului”.

Postul Mare este „vremea străpungerii inimii”, clipa aleasă între toate pentru „răscumpărarea vremii”, superioară tuturor celorlalte momente ale ciclului liturgic:

„Strălucit-a harul Tău Doamne, strălucit-a luminarea

sufletelor noastre. Iată vreme bineprimită, iată vremea pocăinței.

Să lepădăm lucrurile întunericului, și să ne îmbrăcăm

cu armele luminii. Ca trecând noianul cel mare al Postului,

să ajungem la înnoirea cea de a treia zi a Domnului…..” sau:

„Cunoscând aceste zile de acum ca unele mai presus

decât toate celelalte zile sfinte, rugăciuni să înălțăm

lui Dumnezeu cu cuget curat, mai adeseori plecând

genunchii și zicând: Doamne, primește pururea rugăciunile

și cererile robilor Tăi”.

Perioada Triodului se definește. Așadar ca un rezumat al întregului an rânduit spre pocăință, dar și ca o anticipare a Învierii realizată de bucuria care scoate sufletul din necurăția patimilor. Dar , Triodul este compus din trei părți: perioada pregătitoare, Postul Mare propriu zis și Săptămâna Mare, care îl introduc treptat pe credincios în „viața în Hristos” până în punctul ei ultim – Crucea.

În parcurgerea fiecăreia dintre aceste perioade vom face în același timp distincția dintre aspectul istoric și aspectul duhovnicesc al instituirii sărbătorilor și perioadelor respective.

II.2.2 Perioada pregătitoare

Perioada pregătitoare este constituită din Duminica „Vameșului și Fariseului”, „Duminica Fiului risipitor”, „Sâmbăta morților”, „Duminica lăsatului de brânză a izgonirii din Rai”. Am putea împărți și această perioadă în două părți, împărțire determinată de rațiuni istorice: o perioadă de pregătire duhovnicească ce include primele două Duminici ( a „Vameșului și a Fariseului” și a „Fiului risipitor”) și o perioadă de pregătire în vederea postului propriu – zis ce include cele două săptămâni ale lăsatului sec de carne și respectiv de brânză.

Sub aspect istoric, potrivit „Cronografiei lui Teofan” (810-814), Săptămâna lăsatului de carne ar fi fost instituită în sec. VI, când poporul Constantinopolului ar fi impus împăratului Iustinian postirea unei săptămâni suplimentare abținându-se spontan de la carne; contrar ordinelor împăratului. Dar Cronica lui Ioan Malalas (sec.VI) corectează acest lucru și afirmă că, de fapt termenul de „Duminica Lăsatului de carne” ( ) pe care îl utilizează amândouă nu corespundea actualei săptămâni, ci ocupa locul „Duminicii lăsatului de brânză”. Mai corect, Sinaxarul Triodului situează această introducere în epoca lui Heraclie spunând că adevăratul motiv al extinderii perioadei pregătitoare stă în zelul credincioșilor de a se pregăti cum se cuvine în vederea postului.

Mai concret, în timpul lui Heraclie împăratul (610-641), disputele între adepții unui Post Mare de opt săptămâni și polemica împotriva monofiziților legată de aceasta au atins apogeul în Palestina. Pentru a-și asigura sprijinul prețios al provinciilor monofizite, pentru campaniile sale războinice, împăratul a favorizat tentativele de reconciliere și compromis între ortodocși și monofiziți și printre acestea a propus o a opta săptămână de post parțial, pentru a mulțumi pe partizanii ambelor tabere. Monofiziții au refuzat orice compromis, iar proiectul de „unire” al împăratului a eșuat lamentabil dar, această săptămână de pregătire în vederea postului s-a păstrat fiindcă permitea armonizarea practicilor Constantinopolului și Ierusalimului și convenea astfel și credincioșilor.

Deci, după cum spuneam la început potrivit Cronografiei lui Teofan, acum la Constantinopol perioada de pregătire era încadrată de vechea „Duminică a lăsatului de carne” și de „Duminica lăsatului de brânză”. Este greu de știut dacă temele acestor două duminici: Judecata de Apoi și Izgonirea din Rai au fost legate de ele de la originile lor, dar pericopa evanghelică de la Matei 25 despre Judecata de Apoi se găsește deja la Constantinopol în sec. X pentru „Duminica lăsatului de carne”.

Dar, preocuparea bizantinilor de a pregăti intrarea în Postul Mare prin două săptămâni de post parțial s-a întins deopotrivă și la o pregătire spirituală. Astfel, Parabola Fiului Risipitor rezumă toate etapele convertirii și al pocăinței cerute în timpul Postului Mare, de aceea, era potrivit ca ea să fie evocată în fruntea Triodului. Mai târziu, în sec. XI, ea a fost completată de comemorarea Parabolei vameșului și fariseului. Astfel, aceste două duminici apar ca o dublare a cuplului Lăsatului de carne – Lăsatului de brânză, dar aplicate la un nivel diferit, pregătirea duhovnicească și interioară completând și precedând pregătirea „exterioară” ascetică.

Între sec. IX și X apar și cele două sâmbete: ale Morților și ale Asceților dinaintea celor două Duminici: a Înfricoșatei Judecăți și a Izgonirii din Rai.

Perioada pregătitoare este, așadar , structurată după imaginea ciclului complet al Postului Mare, în două cupluri simetrice și complementare rânduite în vederea intrării treptat în post. Dar, tema principală rămâne POCĂINȚA deoarece continuitatea perioadei pregătitoare și legătura ei cu ansamblul Triodului e subliniată de de idiomela UȘILE POCĂINȚEI . Aceasta evocă intrarea în Postul Mare și întoarcerea în Rai, a cărui ușă, închisă de Adam, este deschisă din nou prin pocăință.Ea contribuie la unitatea Triodului făcându-l pe credincios să se privească în tot timpul Postului Mare ca unul care n-a atins încă adevărata căință. De aceea ea se cântă până în Duminica a V-a a Postului Mare.

În lumina cuvintelor acestei cântări ne vedem cu sufletul și cu trupul întinate de păcate, ne cuprinde mâhnirea și umilința, dar, în același timp, se ivește și o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicile rugăciuni ale Maicii Domnului și lucrarea curățitoare și înnoitoare a Pocăinței ale cărei uși se deschid acum. Cele trei stihiri en învață cum să facem pocăința: întorcându-ne la noi înșine și cugetând la viața noastră păcătoasă, cu cutremur și cu teamă de Înfricoșătoarea Judecată, cu nădejde și încredere în dumnezeiasca milostivire. Ușile pe care ni le deschide Hristos la începutul Triodului sunt de fapt ușile Învierii Sale din morți; sunt ușile pascale; sunt ușile mântuirii; sunt ușile bucuriei.

Pe aceste uși ale pocăinței a intrat și vameșul din parabola primei Duminici a Triodului descuindu-le cu cheia următoarelor cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul.” Cheia lui a fost pocăința puternică unită cu smerenia. Aceasta este de fapt cea mai potrivită pregătire pentru Sfințita Patruzecime, căci ce facem noi în vremea postului decât că, ne curățim de păcate prin pocăință și smerenie. Smerenia este începutul înnoirii noastre, de aceea Triodul ne arată că vameșul prin smerenie a luat o mulțime de daruri:

„Fariseul de slavă deșartă fiind biruit ,

iar vameșul în pocăință plecându-se

au venit la Tine Însuți, Stăpâne.

Ci acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăți,

iar acesta negrăind, s-a învrednicit darurilor.”

Așadar, primele arme ale virtuții, fiind smerenia și căința, a fost potrivit ca Sfinții Părinți să instituie această Duminică ca să nu riscăm, în lipsa acestor arme, să fim biruiți încă de la intrarea în post. Imnografia acestei zile nu îndeamnă numai la smerenie, ci și la toate celelalte aspecte ale vieții duhovnicești pe care le implică această parabolă: străpungerea inimii, necestitatea rugăciunii stăruitoare și fierbinți, imperativul de a nu judeca pe aproapele etc.

Dar de unde vine puterea așa de mare a smereniei? Vedem că vameșul face două lucruri: se căiește pentru păcatele sale și cere milă de la Dumnezeu. De obicei omul se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este, iar când o face, atunci înseamnă că se smerește cu adevărat. Omul păcătos, se obișnuiește cu patimile și i se par firești, iar atunci când se trezește, are o experiență amară, iar dacă vede că nu mai poate lupta cu ele, se deznădăjduiește. Aceasta este prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului și de care el se teme când fuge de sine. Dar pentru a nu se întâmpla acesta, Triodul ne pune în față în a doua Duminică o altă parabolă: pe cea a Fiului Risipitor. Ea are tocmai acest rost: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădejde.

Duminica Fiului Risipitor dezvoltă deci, în principal, o învățătură privitoare la căință, dar și la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici și la restaurarea omului în demnitatea sa originară de „fire”. Dumnezeu așteaptă întotdeauna întoarcerea noastră ca să ne ierte (simbolizată prin îmbrățișare), ca să ne elibereze de păcat și să ne înfieze (simbolizată prin inel), să ne întărească pe cale virtuții (simbolizată prin sandalele din picioare) și să ne împărtășească de trupul euharistic al Fiului Său (simbolizată prin tăierea vițelului cel îngrășat).

Dacă smerenia din prima Duminică ne arată că prima fază în procesul pocăinței noastre este recunoașterea păcatelor și a stării noastre neputincioase, parabola fiului risipitor ne arată că următoarea fază a pocăinței este întoarcerea la Dumnezeu și mărturisirea păcatelor noastre sfințiților săi slujitori.

„Ca fiul cel desfrânat am venit și eu, Îndurate,

care toată viața am cheltuit-o întru înstrăinare;

risipit-am bogăția pe care mi-ai dat-o, Părinte;

primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc,

Dumnezeule, și mă miluiește.”

După Sfântul Grigorie Palama, milostenia dumnezeiască, sugerată de Duminica Fiului Risipitor e completată și echilibrată de comemorarea „Înfricoșatei Judecăți” din Duminica următoare, fiindcă Dumnezeu, în care dreptatea și mila coexistă într-un mod indisociabil, face ca întotdeauna timpul asprimii să fie precedat de timpul milosteniei și compasiunii.

În planul structurii perioadei pregătitoare și a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această Duminică se înscrie cu trei dimensiuni:

ea reprezintă continuarea logică a comemorării tuturor defuncților din ziua precedentă (Sâmbăta Morților), dat fiind că aceasta anticipă adunarea finală a celor vii și a celor morți și a înălța între altele tema acestei rugăciuni prin prezența a numeroase tropare ce făceau aluzie la Judecată;

ea completează, prin evocarea dreptății lui Dumnezeu, meditația la mila Lui, din Duminica Fiului Risipitor;

ea deschide cea de-a doua parte a perioadei pregătitoare consacrată pregătirii „exterioare” în vederea postului reprezentând față de duminica următoare, închinată izgonirii lui Adam din Rai, extremitatea ultimă a istoriei mântuirii, recapitulată și condensată înainte chiar de a intra în Postul Mare, pe parcursul căruia, timpul istoriei va fi „răstignit” pentru a fin îndumnezeit.

Duminica Înfricoșatei Judecăți ne atrage atenția că, dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu este mare primejdie pentru mântuire, apoi, încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Fiul risipitor nu a deznădăjduit în ceea ce privește mântuirea sa și s-a întors prin pocăință la Tată Ceresc, dar aceasta nu înseamnă că de acum înainte, el poate să păcătuiască ori de câte ori vrea pentru că Dumnezeu oricum îl iartă. Nu, pentru că Dumnezeu este drept și „dreptatea Domnului rămâne în veac”, zice psalmistul (Ps. 114,5). Dar ce este dreptatea lui Dumnezeu? Iată ce spune Triodul:

„Te-am făcut ființă cinstită și înzestrată cu libertate deplină,

de care nici Eu nu am îndrăznit să mă ating. Ți-am dat

putere să fii asemenea cu Mine, Dumnezeu prin har;

iată dar, acum ai singur ce ai ales!”

Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Judecata este de constatarea a cea ce am făcut noi în viața pământească și totodată o pecetluire pe vecie a acestei stări. Dar, ca și la toate celelalte prăznuiri ale anului liturgic, nici această duminică închinată judecății nu este o simplă „comemorare”, o aduce aminte pioasă, pentru că ea face efectiv prezent și actual în „taina” timpului liturgic obiectul ei. Pentru credincioși Parusia e deja de față:

„Sosit-a ziua, iată înaintea ușilor e judecata,

suflete priveghează! Aici împărații si domnii,

bogații și săracii se vor aduna și fiecare om

își va lua răsplata după vrednicia faptelor”

Detaliile Judecații: „arătarea înfricoșată a lui Hristos”, răsunetul trâmbiței de pe urmă, deschiderea mormintelor, cărțile deschise si vădirea faptelor ascunse ale fiecăruia, strigătele de spaimă ale celor osândiți și suferințele lor în Iad” nu fac altceva decât să trezească frica și căința credincioșilor. Astfel, fiecare clipă e un prilej de pocăință mai înainte de sfârșit și, prin urmare, e virtual purtătoare a veșniciei. Deci, accentul și în această duminică cade tot asupra pocăinței. Cei ce nu și-au trezit conștiința în Duminica Fiului Risipitor au posibilitatea să înceapă lucrarea pocăinței din această duminică. Și dacă, celelalte duminici ne-au arătat că, pocăința trebuie însoțită de smerenie și mărturisirea păcatelor, Duminica Înfricoșatei Judecăți ne arată că pocăința trebuie însoțită de milostenie. Intensitatea căinței, susținută de faptele „postului duhovnicesc”, adică faptele de milostenie, poate să izbăvească de Iad și să schimbe hotărârea Judecătorului Hristos la judecata Sa. De acea Triodul ne îndeamnă:

„Cunoscând poruncile Domnului, așa să viețuim:

pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetați să-i adăpăm,

pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe cei străini să-i aducem în casă,

pe bolnavi și pe cei din temniță să-i căutăm; ca să zică și

către noi Cel ce va să judece tot pământul:

«Veniți binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți

împărăția ce s-a gătit vouă!»(Mat. 25,34)”

Ultimul tropar propriu slujbei Utreniei ne încurajează că pocăința însoțită și ea accent pe căință și curățire interioară.de milostenie, nu se face în zadar ci în vederea primirii luminii și a bucuriei Învierii, revelând cu adevărat semnificația Duminicii Lăsatului de carne în iconomia Triodului:

„Să ne curățim mai înainte pe noi înșine fraților

cu împărăteasa virtuților, că iată a venit aducându-ne

nouă bogăție nepieritoare… Pentru aceasta cu veselie

să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu:

Cel ce ai înviat din morți păzește-ne neosândiți pe noi,

cei ce Te slăvim pe Tine, Cel ce singur ești fără de păcat!”

Săptămâna care urmează, a Lăsatului de brânză, numită „ușa de intrare” în stadionul înfrânării și care marchează, pe de o parte, începutul păzirii postului (abstinență de carne în toate zilele) și pe de altă parte, de începutul catehezei imnografice, pune și ea accent pe căință și curățire interioară:

„Strălucit-au nouă luminat, ca niște zori razele

pocăinței luminând intrările dinaintea înfrânării.”

Fiecare din săptămâna brânzei se aseamănă oarecum întregii săptămâni, iar aceasta întregii perioade pregătitoare, fiindcă acest astăzi ce punctează troparele reprezintă începutul vieții celei noi, ce va fi adoptată în timpul Postul Mare prin „modul de a fi al căinței”.

Pătrunderea treptată în ambianța Postului Mare devine și mai vizibilă miercurea și vinerea, căci ele au aproape toată rânduiala zilelor de post din Postul Mare, păstrând unele trăsături ale ciclului liturgic fix.

Săptămâna se termină cu Sâmbăta Asceților și Duminica Izgonirii din Rai.

În Sâmbăta Asceților sunt celebrați sfinții asceți ca unii care au atins deja scopul propus de Postul Mare: întoarcerea în Rai și restaurarea naturii umane în elanul ei spre îndumnezeire:

„Să ne umplem acum de mireasmă, alergând ca

spre un alt Rai al virtuților de Dumnezeu sădite,

ale sihaștrilor care cu postirea și cu lacrimile le-au înflorit,

în multe feluri roade ale vieții alese aducând

lui Dumnezeu preacuvioșii”.

Comemorarea asceților e așadar o excelentă ocazie de a evoca virtuțile ce vor trebui practicate în curând cu râvnă.

Duminica Lăsatului de brânză sau a izgonirii din Rai este pusă tot sub semnul pocăinței, pentru că taina izgonirii lui Adam din Rai reprezintă o transpunere a expulzării penitenților în afara bisericii, care odinioară avea loc atunci. Aceștia trebuiau să rămână în afara ușilor biserici, icoana Raiului, și să-și plângă păcatele, pentru a fi reintroduși în ea împreună cu catehumenii la sfârșitul Postului Mare. De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând înaintea porților Raiului pe care le-a închis prin neascultarea sa, pentru a dezvolta o teologie a păcatului și a pocăinței. Dramatismul trăit de credincioși în această duminică, dramatism insuflat de însuși dramatismul lui Adam este „asemănător” cu dramatismul trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patima lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.

Cele două extremități ale Postului Mare reprezintă deci, așa cum amintește Nichifor Calist cei doi poli cruciali ai istoriei mântuirii: căderea și mântuirea.” Dar, Postul Mare care urmează după această duminică va fi mai mult chiar și decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându-se în „al Doilea Adam” la Paște, creștinul va anticipa duhovnicește învierea de obște, trecând astfel virtual de la timp la veșnicie”.

Înviind astfel „înainte de înviere”, el va putea scăpa de asprimea judecății pe care o comemorează Duminica Lăsatului de carne, pentru a fi inițiat în mila și comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, icoana veacului viitor.

II.2.3. Postul Mare

Perioada Postului Mare cuprinde următoarele duminici: Duminica Ortodoxiei, Duminica Sf. Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Mariei Egipteanca și Duminica Floriilor.

Observăm că duminicile din Postul Mare sunt rânduite în așa fel încât creștinul înveșmântat în haina pocăinței să străbată lesne vremea postului și să ajungă la înviere. Astfel, creștinul care ține dreapta credință (Duminica Ortodoxiei), primește harul Sfântului Duh (în Duminica Sfântului Grigorie Palama) și înarmat cu puterea Sfintei Cruci (Duminica Sfintei Cruci) urcă pe scara virtuților în Duminica Sfântului Ioan Scărarul, prin pocăință și smerenie (Duminica Sfintei Maria Egipteanca) pentru a ajunge să-l întâmpine sau să se întâlnească cu Hristos în Duminica Stâlpărilor.

Prima săptămână a Postului Mare mai este numită „săptămâna curată” pentru a arăta că fervoarea cu care este păzită trebuie să fie un model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare. În ciuda diversității de stări a creștinilor, cu toții trebuie acum să aibă un singur gând, consacrându-se postului și rugăciunii. În acest sens, Sfântul Simion Noul Teolog spune:

„… toată seminția creștinească, monahi și mireni, primește, fiecare dintre noi, în prima și sfânta săptămână din Postul Mare cu lumina aprinsă binele postului, oricine își pleacă de bunăvoie gâtul sub acest jug și nu este nimeni, nici dintre cei ce deznădăjduiesc foarte de mântuirea lor și viețuiesc în nefrica și nerespectul lui Dumnezeu, care să disprețuiască legea postului în acea săptămână și să nu se înfrâneze mai degrabă el însuși, după putere, împreună cu toți.”

După patriarhul Cozma Aticul, aceasta a fost instituită în toată rigoarea pentru a-i obliga pe mireni să păzească cel puțin timp de o săptămână regulile pe care monahii și clericii trebuie să le respecte tot timpul Postului Mare.

Săptămâna I urmează aceleiași reguli ale postului ca și săptămâna patimilor. În această săptămână se citește, de luni până joi, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, împărțit în patru părți insistându-se și mai mult decât în celelalte săptămâni asupra pocăinței.

În sâmbăta de la sfârșitul săptămânii se face pomenirea Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creștinii care posteau de spurcarea cu jertfe idolești, pusă la cale de Iulian Apostatul.

Prima săptămână este încununată de Duminica Ortodoxiei, simbol atât al biruințelor duhovnicești după o săptămână de post aspru cât și sărbătoarea biruinței dreptei credințe (orto-doxia) împotriva tuturor ereziilor și rătăcirilor care au asaltat biserica lui Hristos de-a lungul a opt veacuri sau sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane la Sinodul VII Ecumenic din 707 de la Niceea:

„Strălucit-a harul adevărului și cele de demult s-au preînchipuit

umbros acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica,

pe care o însemna mai înainte chipul cortului mărturiei

și care ține credința dreaptă (ortodoxă), se îmbracă ca

și cu o podoabă mai presus de lume cu icoana după trup a lui Hristos;

ca ținând icoana Celui pe care-L cinstim, să nu rătăcim.”

A doua duminică din Post, închinată Sfântului Grigorie Palama se leagă în semnificația sa profundă de Duminica Ortodoxiei. Cinstirea icoanelor este întemeiate pe posibilitatea transfigurării sensibilului realizată prin prezența Sfântului Har.

Praznicul Sfântului Grigorie Palama a fost instituit o dată cu canonizarea sa oficială în anul 1368, dar ca adesea în Bizanț, el nu făcea decât să sancționeze un cult popular dezvoltat la puțină vreme după moartea sa (†14 noiembrie 1359) la Athos. Totuși pomenirea lui nu apare în manuscrisela Triodului decât începând cu anul 1519. Canonizarea Sfântului Grigorie Palama și instituirea sărbătorii sale în a doua duminică a Postului Mare îndată după Duminica Ortodoxiei consacrau deciziile celor două Sinoade isihaste de la Constantinopol, din anii 1341 și 1351 drept însăși expresia ortodoxiei și a marii tradiții dogmatice bizantine. Atât victoria asupra iconoclaștilor din sec. IX cât și cea asupra umaniștilor bizantini în sec. XIV e în definitiv triumful învățăturii ortodoxe a îndumnezeirii omului moștenită de la sfinții părinți asupra raționalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizanț și care și-a găsit noi susținători în scolastica occidentală și în precursorii Renașterii. Apoi, era și firesc ca prăznuirea Sfântului Har să se afle în centrul Triodului, deoarece numai prin Har poate creștinul să lupte împotriva păcatelor și patimilor sale.

Așezarea Duminicii Sfintei Cruci imediat după Duminica Sfântului Grigorie Palama se leagă de aceeași concepție, căci, alături de Sfântul Har, Sfânta Cruce este ajutorul nostru de căpetenie în lupta cu patimile și cu vrăjmașul. Sinaxarul duminicii ne arată foarte bine pricinile pentru care se face în Triod prăznuirea Sf. Cruci: Sfânta Cruce ne ajută să răbdăm suferințele, amintindu-ne de patimile îndurate de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea noastră. De aceea, accentul în această duminică, a prăznuirii Sfintei Cruci, nu cade pe suferința pe care o simbolizează Crucea, ci numai asupra puterii care izvorăște din ea, ajutând-ne să învingem ispitele și încercările: „Putere nebiruită s-a dat nouă creștinilor, crucea Ta, Mântuitorul nostru.”. Poetul liturgic a dorit ca în această perioadă de grele nevoințe să aprindă nădejdea în sufletul celor ce se pocăiesc, arătându-le că sfânta cruce este un adevărat „izvor de sfințenie” și temeiul învierii noastre.

După ce în primele două duminici, au fost întăriți în credința ortodoxă prin har și în săptămâna a IV-a au venerat Crucea, lucrătorii pocăinței își vor continua procesul până în săptămâna a VI-a, punctâdu-l cu două duminici consacrate unor modele vii ale vieții duhovnicești. Aceste două praznice sunt apropiate atât în ce privește originea, cât și funcția și taina lor, astfel că pot fi privite împreună.

Prăznuirea Sfintei Maria Egipteanca a apărut înaintea celei a Sfântului Ioan Scărarul, fiind indicată de unele manuscrise ale Triodului începând din secolulul al XI-lea, chiar dacă atunci această instituire era departe de a fi fost generată: numeroase documente continuă să prescrie pentru acestă duminică doar comemorarea bogatului milostiv și a săracului Lazăr din vechiul sistem al lecturilor de la Ierusalim, care upraviețuiște de altfel până astăzi în canonul Utreniei duminicii a V-a.

Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul al XIII-lea, pentru a se regăsi în toate documentele secolului al XV-lea. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului. Dacă primele două duminici se distingea ca o perioadă „dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, „ascetice” în ciclul duminicilor din Postul Mare.

Sfântul Ioan Scărarul e prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotodeauna în perioada Triodului făcea ca ele să nu fie solemnizate, în ciuda imporanței acestor sfinți în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie și un canon la Utrenie, nimic mai mult. De aceea, transferul lor în perioada mobilă a Triodului a permis o mai mare strălucire acordată acestor sfinți și o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare.

Din punct de vedere spiritual, lectura „Scării” Sfântului Ioan Scărarul este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare și călăuză descernământului ce trebuie să însoțească făptuirea tututor virtuților. Scara vestește urcușul către Dumnezeu al autorului ei, lăudat în același timp drept „raiul virtuților”, „legiuitorul ascezei” și „făptuitorul” prin execelență, care a purtat prin gura sa înălțările lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan reprezintă într-adevăr icoana înfrânării și a ascezei, de aceea pomenirea sa este prilejul rememorării temeiurilor ascetice. El si-a luat Crucea pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retregându-se din lume pentru a-și stăpâni plăcerile trupului și a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune:

„Depărtatu-te-ai în desfătarea lumească, cuvioase,

ca de ceva vătămător și, vestejindu-și trupul cu nemâncarea,

ai înnoit tăria sufletului și ai câștigat mărire ceraescă, vrednicule

de laudă. Pentru acesta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane”.

Penultima duminică din Postul Mare este închinată Sfintei Maria Egipteanca, cea care prin pocăință s-a ridicat la treapta sfințeniei.Păresimile s-au deschis cu parabola Fiului Risipitor, pildă în care Mântuitorul arată păcătoșilor calea care duce la izbăvire și sfârșesc cu prăznuirea Sfintei Maria Egipteanca, pildă vie a modului în care nevoințele personale ajutate sau întărite de har, pot reface ființa omenească. Puterea ei de convertire, a venit după cum se știe tot din puterea Sfintei Cruci, la fel ca și oarecând Sfântul Pavel pe drumul Damascului:

„Puterea Crucii Tale, Hristoase a făcut minune;

că și aceea care mai înainte era desfrânată

s-a nevoit cu nevoință pusnicească…”

Convertirea Mariei s-a făcut prin Sfânta Cruce, dar locul în ceata sfinților și l-a dobândit prin viața de aspre nevoințe pe care a dus-o din acea clipă. Pilda vieții ei dovedește deci, o dată mai mult că mântuirea și sfințenia pot fi atinse de oricine pornește pe calea pocăinței, ajutat de harul ceresc.

Trebuie să amintim și faptul că în săptămâna aceasta a V–a, miercuri seara, la Utrenia zilei de joi, se citește întreg Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul împreună cu viața Preacuvioasei Maria Egipteanca, scrisă de patriarhul Sofronie al Constantinopolelui. Pricina pentru care s-au rânduit acestea, precum arată Sinaxarul Triodului, este că se apropie de sfârșit postul și pentru ca oamenii să nu slăbească ostenelile și luptele duhovnicești. Condacul canonului este un puternic îndemn la trezvie și grijă pentru răspunsul cel înfricoșat:„Suflete al meu, suflete al meu! Scoală, pentru ce dormi! Sfârșitul seapropie și vrei să te tulburi! Deșteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu Cel ce este pretutindenea și toate le plinește. ”

La Utrenia sâmbetei se citește în patru răstimpuri Acatistul Bunei Vestiri, în chip sărbătoresc și cu repetarea de mai multe ori a primului condac anume alcătui în cinstea acestei prăznuiri: „Apărătoare Doamnă…”, având drept scop pomenirea și cinstirea biruințelor câștigate de creștini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului.

De la Duminica Sfintei Maria Egipteanca și până la Paște, caracterul Triodului se schimbă, acum încheindu-se pregătirea duhovnicească a credincioșilor în vederea marii sărbători. Din acest moment, Triodul începe să reamintească întâmplările petrecute în ultimele săptămâni din viața pământească a Mântuitorului. Credinciosul care până acum s-a pocăit pentru păcatele sale, începe să retrăiască momentele care preced jertfa de pe Golgota. Cel care până acum s-a străduit spre a se curăți de patimi, se pregătește să întâmpine aceste sfinte zile care îi vor aduce lumina în suflet pe de o parte, iar pe de altă parte, nu putem spune că pocăința se oprește, pentru că ea atinge culmea supremă în Vinerea Patimilor, când fiecare suferă cu Hristos gândind că el este cel care l-a răstignit pe Mântuitorul pe cruce.

II.2.4. Săptămâna Patimilor, cununa Triodului

Actualizarea dramatică a Patimii Mântuitorului începe încă din primele zile ale săptămânii a VI-a, prin evocarea narativă a bolii, morții și învierii lui Lazăr, iar mai apoi prin intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim. Menționând încă de Luni boala lui Lazăr, Sfântul Teodor Studitul zugrăvește marți trimiterea unor mesageri la Hristos de către surorile lui Lazăr:

„Fiind cuprinse de plângere, surorile lui Lazăr și-au arătat

întristarea Ție, Cunoscătorule a toate; dar Tu ai întârziat puțin,

ca să vădești minunea și săarăți apostolilor Tăi cele înfricoșătoare.”

Lazăr moare miercuri, iar joi sunt deja două zile de când zace în mormânt, iar Mântuitorul începe mersul spre Patima Sa în timp ce la Betania apropiații lui Lazăr țin doliu și varsă lacrimi așteptându-l pe Hristos. Sâmbătă se înfăptuiește una dintre cele mai mari minuni a lui Hristos, învierea prietenului său.

Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc și arătarea atotputerniciei lui Dumnezeu care răstoarnă legile naturii umane stricate. Înainte de cruce chiar, Iadul tremură la auzul glasului Său și se grăbește să-i de drumul lui Lazăr să iasă din el, anunțând astfel apropiata sa nimicire. Toate acestea îi întăresc pe ucenici înainte de Patima Sa.

Dacă învierea lui Lazăr ne arată că numai prin Hristos se împlinește învierea noastră, Duminica Floriilor ne arată chipul acestei înnoiri. Când Domnul intră biruitor în Ierusalimul nostru sufletesc, Îl întâmpinăm cu stâlpări, strigăm ca pruncii „Osana” și-I așternem haine pe cale. Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor ni-l arată Mărimurile Utreniei duminicii, care ne cheamă:

„Veniți și voi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință,

ca niște ramuri de finic și dragoste cu niște stâlpări.”

Stâlpările de virtuți sunt roadele ostenelilor ascetice desfășurate în timpul Postului Mare și ele îngăduie credincioșilor să-l primească cu vrednicie pe Hristos, fiind prin urmare, mijloacele identificării și mai strânse cu El, în Patima Sa.

Această exegeză a relatărilor evanghelice arată bine finalitatea hristologică a întregii cateheze a Triodului. După ce timp de șase săptămâni și mai bine, am fost îndemnați la pocăință, smerenie, post, străpungerea inimii și la alte virtuți de acum nu mai este timp pentru desfășurarea unei învățături teoretice, fiecare trebuind să-și arate roadele faptelor sale și să probeze valoarea lor reală: să vadă dacă ele sunt vrednice să primească pe Hristos.

În Palestina, Duminica Stâlpărilor era ziua în care se reîntorceau în mănăstire monahii ce ieșiseră din ea pentru a petrece cele 40 de zile de post în singurătatea deșertului. Acest obicei local a fost asumat și transpus de Triod pentru a deveni sensul săvârșirii „alergării celor 40 de zile” în care fiecare creștin, monah sau mirean s-a întors în el însuși pentru a practica postul sufletului și al trupului și a se consacre rugăciunii în deșertul său interior. Astfel adunarea în praznicul Stâlpărilor poate fi privită și ca o imagine, o anticipare a adunarii eshatologice a viilor și a morților pentru a se înfățișa cu toții înaintea mântuitorului Hristos. Pe de o parte, cântările Triodului spun că:

„Astăzi Harul Sfântul Duh pe noi ne-a adunat și toți,

luând Crucea Ta, zicem: Bine ești cuvântat

Cel ce vii în numele Domnului! Osana Celui dintru înălține!” iar pe de altă parte că Domnul: „va trimite pe îngerii Săi cu sunt mare de trâmbiță și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor și până la celelalte margini”(Mat. 24, 31) sau:„ Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o…”. Așadar, vedem că unul din elementele esențiale ale spiritualității Postului Mare este o comutare permanentă ce poate fi stabilită între momentul istoric al Patimii, actualizarea lui liturgică și transpunea sa eshatologică. Astfel, Patima Mântuitorului săvârșită de El într-un timp dat al istoriei este reactualizată și retrăită de fiecare credincios.

Drumul Mântuitorului Hristos spre Patimi, Cruce și Înviere debutează Luni cu blestemarea smochinului neroditor (Mat 21, 20). Aceasta arată, pe de o parte , că iudeii nu au vrut să intre în cămara cea împodobită a Mântuitorului, adică Biserica Sa, de aceea s-au făcut vrednici de blestem, iar pe de altă parte că Hristos are putere ca Dumnezeu adevărat asupra universului întreg, dar el nu folosește aceasta pentru a scăpa de patimi, ci merge la ele de bunăvoie, pentru a împlini planul de mântuire al neamului omenesc.

Sfânta și marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților. Pima pildă asemuiește intrarea în viața veșnică cu o nuntă, în care Hristos este Mirele Care ne cheamă pe toți la ospățul său, iar nuntașii trebuie să fie pregătiți cu untdelemnul fecioriei și al faptelor bune. Cealaltă pildă ne arată că omul este chemat la practicare virtuților, la sfințenie (Mat. 5, 48) pentru că el a primit talantul sfințeniei însă trebuie să neguțătorească, făcând faptele pentru care a primit puterea.

Ca o pecetluire a întregii pocăințe lucrate de-a lungul postului, Sfânta Miercuri ne arată ce minuni nu poate să săvârșească ea pentru cel ce-a practicat-o și câtă pagubă aduce când lipsește. Astfel, păcătoasa care se află în starea cea mai de jos a căderii desfrânata s-a ridicat prin pocăință cu lacrimi la treapta de mironosiță, iar Iuda care se afla pe treapta privilegiată de apostol și ucenic al Stăpânului coboară din cauza vânzării învățătorului la stadiul de trădător, iar în cele din urmă sfârșește prin sinucidere, lipsind într-însul orice urmă de pocăință.

Dacă Triodul a început cu aceeași notă opoziția dintre pocăința cu nădejde și deznădejdea, se încheie la fel cu această opoziție. La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit: după o îndelungată pregătire cu multe osteneli nu trebuie să fim fără de grijă, căci o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint. Pe de altă parte, omul păcătos și împovărat cu patimile, care nu a practicat pocăința are acum o ultimă speranță: o pocăință sinceră ca a păcătoasei îl poate salva și poate intra la ospățul de taină al nunții Mântuitorului.

În Joia Mare prăznuim: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul Hristos, Cina Cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și prinderea Domnului. În centru se află Cina Cea de Taină cu instituirea Euharistiei care se va face până la sfârșitul veacurilor în sfintele biserici, spre pomenirea jertfei Mântuitorului. Liturghia euharistică este Liturghia smereniei, liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii sale de oameni: „Aceasta să o faceți spre pomenirea mea.”

Cu rugăciunea din grădina Ghetsimani și cu prinderea Domnului am intrat deja în Vinerea cea Mare a Sfintelor și Înfricoșătoarelor Patimi. Sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare numește Biserica Patimile Domnului – sfinte pentru că Cel ce le-a răbdat este sfântul sfinților, mântuitoare pentru că ele au fost prețul răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului, înfricoșate pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra făcătorului și dătătorului de viață, care pe toate le-a răbdat până la moarte.

Astăzi nu se oficiază Sfânta Liturghie și este vreme de post total. Vinerea patimilor este o zi sumbră din toate punctele de vedere: iudeii și-au pierdut dreptul de întâi-născuți, Iuda moștenește Iadul pentru deznădejde, Petru se leapădă din mândrie de Învățătorul său, cerul se întunecă, pietrele se despică. Pe de altă parte, Vinerea Patimilor ne arată că Dumnezeu, în marea sa iubire de oameni, acceptă pe păcătosul care se pocăiește în ultimul ceas, cum este cazul tâlharului de pe cruce.

Chenoza Mântuitorului unită cu marea Sa iubire, nu are limite. În brațele Sale întinse pe Cruce, Hristos primește pe tâlharul ce se pocăiește, și îi este „sete”(Ioan 19, 28) să mântuiască tot neamul omenesc. Astfel Crucea apare ca mijloc de mântuire și izbăvire. De acum înainte el nu va mai fi un instrument de tortură și de rușine. Dacă Adam s-a izgonit prin Rai prin lemn, tot prin lemnul crucii s-a sălășluit tâlharul în Rai.

Fărădelegea s-a săvârșit, dar totodată Domnul și-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârșitu-s-a!”. Iadul cu porțile lui care zăvorăsc pe cei morți din veac, este starea decăzută a omenirii depărtate de Dumnezeu prin păcat, starea de izolare și deznădejde, în care se afla omenirea căzută. Coborând în împărăția morții, Hristos a biruit pentru totdeauna moartea, aducând în locul ei viața veșnică. De aceea, Biserica va fi de aici înainte locul unde porțile Iadului nu se mai închid niciodată înaintea omului. În această biruință asupra Iadului Domnul este ca un „leu adormit”, ca soarele care apune și răsare pentru a risipi întunericul și ca bobul de grâu care moare pentru a rodi viața veșnică.

De la spaima în fața negrăitei coborâri a Domnului pentru biruință asupra morții, Prohodul trece la odihna Sâmbetei celei Mari, care după fapta cea neagră de vineri, lasă să se întrevadă zorile albe ale Învierii. Atmosfera tristă și apăsătoare a Sfintelor Patimi dispare încetul cu încetul, iar zorile învierii înaintează tot mai luminos.

II.3. Triodul și tema celui de-al „doilea botez”

Pentru a înțelege mai bine importanța și semnificația Pocăinței în viața omului pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a cunoaște valoarea imensă pe care o are și o dobândește ea în perioada Triodului, ca perioadă privilegiată, lăsată de Dumnezeu pentru lucrarea ei, vom arăta în acest capitol legătura profundă care există între pocăință și Botez. Pe de o parte spiritualitatea ortodoxă răsăriteană subliniază foarte bine această legătură (mai ales prin reprezentanții ei de seamă: Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Efrem Sirul și alții), iar pe de altă parte, din punct de vedere istoric observăm că etapele succesive ale constituirii Triodului au lăsat asupra lui amprenta unei profunde armonii ce se reflectă în continuitatea inspirației sale baptismale.

Astfel, în Biserica veche, funcția principala a Postului Mare era aceea de a-i pregăti pe catehumeni în vederea „luminării” din noaptea pascală și, în ciuda modificărilor istorice, el și-a păstrat până în zilele noastre aceste două aspecte ale sale: de pregătire duhovnicească în vederea primirii Botezului și de înaintare treptată spre Paște. Pregătirea în vederea Botezului consta pentru catehumeni și comunitate nu numai din păzirea unui post (odinioară limitat la una sau două zile), ci și dintr-un ansamblu de practici ascetice pe care Triodul le moștenește în mod direct:

„Cei ce aspiră la Botez trebuie să se pregătească în vederea lui prin rugăciuni dese, posturi, îngenuncheri, privegheri și mărturisirea tuturor păcatelor trecute”. Deci, căința în vederea iertării tuturor păcatelor și dobândirea faptelor bune sau după cum spune și Sf. Ioan Gură de Aur condiții indispensabile înainte de cufundarea în apa Botezului: „Dacă cineva nu-și îndreaptă reaua purtare și nu-i este ușoară făptuirea virtuții, să nu fie botezat”. Așadar, toată disciplina trupească n-avea atunci alt scop decât acela de a însoți elanul căinței și al curățirii, prealabil necesar în vederea luminării:

„Pocăiți-vă, și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, și veți primi darul Duhului Sfânt”(F.A. 2,38).

Aceste cuvinte ale Sf. Petru în ziua Cincizecimii înfățișează cele trei etape ale vieții duhovnicești ce se vor reflecta în ciclul liturgic mobil: Postul Mare este timpul căinței și întoarcerii la Dumnezeu, Paștele e momentul Botezului și al Învierii cu Hristos, iar Cincizecimea cel al îndumnezeirii prin darul Duhului Sfânt.

La început, deci Postul Mare a fost orânduit de Biserică pentru cuviinciosa pregătire a catehumenului de odinioară care urmau să primească botezul la Paști.

Astfel, în prima duminică a Postului Mare, după ce erau examinați de episcop, candidații la Botez erau înscriși și primeau un nume nou, simbol al începutului unei vieți noi pecetluite de recrearea prin botez, dar a cărui anticipare era deja dispoziția sufletului spre căință. Cele patruzeci de zile care urmau era un timp de lupte duhovnicești în cursul cărora catehumenul retrăia înainte de Botez ispitele cărora li S-a supus HristosÎnsuși după un timp de renunțare și de luptă împotriva Diavolului. De aceea Triodul începe și astăzi cu îndemnul și anunțul că : „A sosit vremea pocăinței începutul luptelor duhovnicești…”

Un element fundamental care va fi transmis Triodului din perioada catehumenului este cateheza pe care episcopul o făcea în toate zilele la Ceasul I, explicând timp de cinci săptămâni, mai întâi potrivit sensului literal, iar mai apoi potrivit sensului duhovnicesc, întreaga Scriptură începând de la Cartea Facerii. Această învățătură care nu era niciodată separată d efortul de purificare continuat în timpul Postului Mare, revelează un principiu fundamental al Triodului: înțelegerea Scripturii și a dogmelor depinde de căința și smerenia creștinului care luptă în arena Postului Mare. Adaptându-le, Triodul a păstrat cu fidelitate spiritul ce călăuzea aceste cateheze. Vechii cateheze scripturistice îi corespunde astăzi sistemul de lecturi din Vechiul și Noul Testament, ale căror comentarii imnografice, cum e Canonul Mare al Sf. Andrei Criteanul, dețin funcția învățăturii pe care o oferea odinioară episcopul.

Dată fiind intensa pregătire, prin pocăință și curățire a neofitului înainte de primirea botezului creștin, ne întrebăm acum de ce totuși atât de necesară și importantă această pocăință pentru cel ce avea să fie botezat în noaptea de Paști (sau de Florii cum era la început) în numele lui Iisus Hristos?

Importanța acesteia ne-o demonstrează Sfinții Părinți. Pentru ei, inițierea în viața creștină îmbracă înainte de toate un caracter ontologic. După Sf. Chiril al Ierusalimului e o renaștere: „Nu are harul desăvârșit nici cel care este numai cufundat în apă, dar n-a fost învrednicit cu duhul, și nici nu va intra în împărăția cerurilor acela care oricât de virtuos ar fi în fapte nu va primi prin apă pecetea. Sf. Petru a poruncit lui Corneliu sutașul să se boteze în numele lui Iisus Hristos (F.A. 10, 48) pentru ca să aibă părtășia harului, prin apă, și trupul, odată ce sufletul s-a renăscut prin credință” , iar Sf. Dionisie Areopagitul spune:”…ajungem să fim îndumnezeiți prin naștere dumnezeiască”.

„Botezul este o restaurare, prin iertarea păcatelor, în demnitatea lui Adam, moarte păcatului, haină luminată, pecete sfântă care nu se poate strica, car către cer desfătare a paradisului, harisma înfierii” , „eliberare de moarte” , dar mai mult încă,” e o adevărată re-creație” , „o înnoire totală a ființei” .

Spălat de păcatele sale prin cufundarea în moartea lui Hristos și înălțarea sa în Învierea Lui, creștinul a introdus prin mărturisirea Treimii și pecetea harului Duhului într-o împărtășire efectivă de lumina dumnezeiască și Împărăție. Adevărata îndumnezeire totală (căci omul a fost făcut fiu al lui Dumnezeu prin înfiere și împreună moștenitor al lui Hristos), îndumnezeire primită pe măsura credinței, căinței și curățirii neofitului,Botezul restaurează nepătimirea simbolizată prin hainele albe pe care le îmbracă. El este „mica înviere a sufletului” după Evagrie Ponticul și Sf. Macarie, căci anticipează învierea generală sau „a treia naștere” ce se va săvârși la a doua venire prin „Botezul focului” după Sf. Grigorie Teologul.

Această restaurare a demnității filiale a omului nu implică însă nici o constrângere, ci mai degrabărestituie acestuia caracterul specific al naturii sale: libertatea, „căci Hristos s-a pogorât și a gustat moartea ca să slobozească neamul nostru de sub robia și lucrarea vrăjmașului, iar adevărata libertate este aceea de a nu fi stăpânit în nici un chip de către altcineva”. De acum înainte neofitul trebuie să se pregătească pentru „noaptea nunții” păstrându-și cu grijă curăția și făcând să rodească pârga vieții veșnice care i-a fost oferită în dar atunci. De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Cei ce ne-am botezat prin Duh în cea dintâi nestricăciune a lui Hristos după trup, așteptăm în Duh nestricăciunea cea de pe urmă a Lui, păzind-o prin stăruința în fapte bune și prin omorârea de bună voie, pe cea dintâi nepătată. Dintre cei ce nu o au pe aceasta, nici unul nu se teme de pierderea bunurilor pe care le are”.

De acum înainte e nevoie de conlucrarea omului pentru ca Dumnezeu să poată desăvârși opera Sa aducând-o la „asemănare” cu El. Întreaga viață ascetică nu constă în definitiv decât în păstrarea harului curăției.

Totuși, din pricina geloziei demonilor, odată cu Botezul începe și adevărata luptă. Acest lucru este fundamental încât Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol prezintă întreaga lor învățătură despre viața isihastă ca pe dezvoltarea harului primit la Botez. De aceea, numeroși sunt cei ce cad în păcat (dacă nu toți), după ce au fost luminați, astfel încât Sf. Ioan Scărarul socotește această nouă cădere aproape inevitabilă. Această întoarcere a sufletului la „vărsătura sa dintâi” e greu vindecabilă, căci așa cum nu există două Cruci, tot așa nu pot exista nici două botezuri cu apă. Dar, în milostivirea Sa, Dumnezeu a rânduit pentru om o nouă cale de ridicare „un al doilea botez”: CĂINȚA (μετανοια). Sfinții Părinți merg până-ntr-acolo încât afirmă că acest al doilea botez este chiar mai mare decât primul. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens că acest „botez al duhului”, numit și a doua curățire, se deosebește prin caracterul său conștient de botezul sacramental primit în pruncie. El este pregătit printr-o pocăința îndelungată și harul pe care îl dă este mai deplin:

„Osânda celor care au primit botezul Tău în pruncia lor, ducând toată viața lor o existență nevrednică de el, va fi mai mare decât a celor nebotezați cum Însuți ai spus, pentru că ei au nesocotit veșmântul Tău sfânt; și știind că acest lucru e sigur și neclintit, Mântuitorule, ai dat căința spre o a doua curățire și i-ai rânduit drept botez harul duhului pe care l-am primit mai întâi la botez”

Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog ne cheamă la tânguiri și lacrimi pentru a ne reîntoarce la casa lui Dumnezeu:”…cel ce se pocăiește, trece și din nou trece prin judecata focului dumnezeiesc și scăldat în apa lacrimilor care pătrund întregul trup, el este botezat încetul cu încetul în întregime sub lucrarea focului și a Duhului Sfânt și devine curat în întregime, cu totul fără pată, fiu al Luminii și al zilei și nu mai este de acum înainte trupul unui om muritor”.

Însă nu numsi pocăința sau lacrimile de întristare pentru păcătos ci și lacrimile de bucurie și de contemplație arată acest al doilea botez. Sfântul Părinte mai arată că el este absolut necesar pentru orice creștin și cei ce nu au fost transformați de Sfântul Duh, prin el, nu vor înțelege și nu vor experia niciodată cu adevărat efectele Tainelor Bisericii.

Această transformare deosebită de primul botez este descrisă de el prin simbolurile spălărilor, curățirii, al luminii și al focului. Ele sunt interpretate ca Duh dumnezeiesc Cel de o ființă cu Tatăl și purcezând din El. Această transformare urmează pocăinței împlinirii poruncilor, lacrimilor și Euharistiei.

După diverse păreri, acest al doilea Botez desemnează uneori martiriul sau străpungerea inimii, sau botezul lacrimilor sau alte aspecte ale vieții duhovnicești. Prezentă încă din vechime în literatura duhovnicească, tema celui de-al doilea botez, a „adevăratului Botez” realizat în experiența „simțită” a harului, va cunoaște mai cu seamă începând din secolul IX, o dezvoltare considerabilă în lumea bizantină. Botezurile neofiților adulți devenind din ce în ce mai rare, a devenit necesară reamintirea faptului că „adevăratul creștin” e cel ce realizează „în mod conștient” Marea Taină conținută în inițierea baptismală .

Bineînțeles tema celui de-al doilea botez sau metanoia, s-a dezvoltat mai ales în rândurile monahilor unde a și apărut. De exemplu, ritualul tunderii în monahism a dobândit semnificația unei restaurări a Botezului întinat de viața din lume:„Un bătrân înzestrat cu darul străvederii spunea cu tărie: Puterea pe care am văzut-o în clipa luminării (a Botezului), am văzut-o și asupra monahului când își îmbracă haina”.

De aceea ritualul are loc de preferință în timpul Postului Mare, și, dacă o permit condițiile, în cursul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Mare (când odinioară se făceau botezurile). Novicele (sau catehumenul) are ca și la botez unul sau doi nași. Egumenul rostește către el:

„Frate ai primit astăzi al doilea Botez(…) te-ai curățit de păcatele tale și te-ai făcut fiu al luminii. Novicelui i se dă un nume nou, e dezbrăcat de veșmintele sale, se închină de trei ori în fața ușilor împărătești în semn de întreită cufundare, apoi primește o nouă haină, îngerească iar în mână o lumânare aprinsă ca odinioară neofiții ce ieșeau din cristelnița baptismală în timp ce corul cântă: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat! Aliluia”(Gal.3,27). După aceasta, monahul trebuie să rămână șapte zile singur în biserică consacrându-se rugăciunii, iar în ziua a opta are loc ceremonialul depunerii culionului. De fapt, această practică este aceea pe care o păstrau neofiții după botez când, în cele șapte zile după Botez trebuiau să poarte veșmintele albe. Observăm chiar o generalizare a acestui principiu la cununie când se ridică cununiile mirilor a opta zi după cununie, iar la sfințirea unei biserici șapte zile se săvârșește zilnic Liturghia.

În concluzie, tunderea în monahism este reactualizarea botezului, metanoia fiind în același timp baie și luminare. Întreaga viață a monahului va consta într-un efort răbdător de a ajunge la o căință tot mai adâncă, pentru a găsi în ea strălucirea unică a Botezului. Deci, întregul lui efort este unul pentru redobândirea harului pierdut s-au pentru păstrarea celui câștigat. Numai așa înțelegem de ce unii sfinți precum Sf. Serafim din Sarov care a stat vreme de trei ani în genunchi pe o stâncă, rugându-se ziua și noaptea sau Sf. Siluan Athonitul, plângeau necontenit cerând mila și harul divin. De aceea, monahi precum Sf. Roman Melodul, Sf. Sfronie, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Teodor Studitul autori ai imnelor Triodului au găsit astfel în ciclul pascal un loc privilegiat pentru a exprima această realitate fundamentală a vieții duhovnicești.. Dar Triodul, cu trăsătura lui de bază, pocăința – ca al doilea Botez, nu se adresează numai monahilor ci tuturor creștinilor deopotrivă, din toate timpurile și toate locurile. Atât din punct de vedere al constituirii istorice, cât și a fundamentelor duhovnicești, ciclul Triodului apare, așadar ca o recapitulare periodică a întregii spiritualități creștine conținute sintetic în Botez.

De aceea este foarte importantă perioada Triodului pentru fiecare credincios. El are posibilitatea să asculte în cadrul imnelor din această perioadă și să practice în același timp întreaga spiritualitate condensată într-o singură carte (Triod și Penticostar). Căci cele tei trepte, pe care, începând cu Clement Alexandrinul și Origen până la marea sinteză a Sfântului Maxim Mărturisitorul, trecând prin Evagrie Ponticul și Dionisie Areopagitul, tradiția duhovnicească răsăriteană le-a distins în urcușul creștinului spre muntele contemplației, despătimirea și practicarea virtuților, vederea lui Dumnezeu în rațiunile lucrurilor create și contemplarea, sunt prin urmare, simbolizate de cele trei perioade principale care articulează ciclul liturgic mobil: Postul Mare, Paștele și Cincizecimea.

Și iată cum sunt prezentate aceste trepte în Triod:

Curățirea, despătimirea și practicarea virtuților – această primă treaptă a urcușului duhovnicesc, corespunde liturgic perioadei Postului Mare. De aceea toate cântările îndeamnă:

„Deschisus-au porțile dumnezeieștii pocăințe, să ne apropiem

cu grabă curățindu-ne de mâncări și de pofte, ca niște

ascultători ai lui Hristos…”.

„Răsărit-a primăvara Postului și floarea pocăinței.

Deci să ne curățim pe noi fraților, de toată întinăciunea…”.

„Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post;

leapădă toată povara păcatului suflete;

ca prin pocăință fierbinte să scapi de foc, și cu plângere

pentru patimi să rupi haina cea de jale,

luând veșmântul cel dumnezeiesc”.

După exercitarea în practicarea virtuților de la începutul Săptămânii Mari și până la Paște, creștinul trăiește ceas după ceas Patima lui Hristos pentru a se asocia apoi tainei Învierii Lui. Experimentând dramatic puterea botezului său, el ajunge astfel la cea de-a doua treaptă a urcușului duhovnicesc: vederea naturală a lui Dumnezeu în rațiunile lucrurilor create. Creștinul vede pe Dumnezeu în lucrurile create care-I slujesc Lui:

„De Tine, Doamne, Care ești izvorul, se tem adâncurile;

Ție slujește toată apa, de Tine Hristoase se cutremură

portarii iadului și încuietorile se sfărâmă de puterea Ta…” sau

„Cine a pus vremile? Cine păzește veacurile?

Cine hotărăște și împreunămișcă toate?Fără numai

Cel ce este fără de început, pururea împreună cu Tatăl,

ca raza în lumină”.

În modul cel mai clar, creștinul vede pe Dumnezeu în creația care suferă și care vădește astfel suferința lui Hristos. „Suspinul întregii făpturi este un suspin răspuns, ca semn al solidarizării cu Hristos Cel ce suferă și care El mai întâi a suferit pentru noi și S-a identificat cu suferințele și afectele noastre”. Mai multe texte liturgice din slujba Sfintelor Patimi exprimă acest lucru:

„Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura

văzându-Te s-a cutremurat, temeliile pământului

s-au clătinat de frica puterii Tale,

luminătorii s-au ascuns și catapeteasma templului s-a rupt;

munții s-au cutremurat și pietrele s-au despicat și

tâlharul cel credincios grăiește cu noi, Mântuitorule:

Pomenește-ne întru împărăția Ta”, sau

„Soarele a apus dacă Te-a văzut răstignit.

Cum n-ar fi apus, văzând ocara Făcătorului Său?

Ba încă și toată făptura clătinându-se, împreună cu răstignitorii

a strigat: Tu ești Dumnezeul tuturor!”

„Atunci s-a rupt catapeteasma templului;

soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit

pe Dumnezeu, de Care se cutremură toate…”.

Acestea sunt momente concludente care arată chiar și unui necredincios ,că Dumnezeu există cu adevărat și că Acesta transpare în creația care-I vădește suferința prin manifestarea ei. Chiar și după două mii de ani, în fiecare seară ,la Denia din Săptămâna Patimilor în care se face amintire de Patima cea mântuitoare a lui Hristos, natura parcă se „mișcă” și-l proclamă pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Care se jertfește pentru omenirea Sa.

Astfel, învățătura Sf. Maxim Mărturisitorul despre vederea lui Dumnezeu în rațiunile lucrurilor create , devine experiență reală și concretă pentru orice creștin care s- a curățit și luminat în perioada Postului Mare. Dar, și mai clar văd credincioșii pe Dumnezeu în rațiunile lucrurilor create, la Învierea Sa, cânt toată natura tresaltă de bucurie. În jur, pomii înfloriți, iarba înverzită, lumina soarelui, animalele și întreg cosmosul dau mărturie despre existența Fiului lui Dumnezeu Cel înviat și plin de slavă.

Perioada pascală și în final Cincizecimea simbolizează scopul final al alergării duhovnicești a creștinului: luminarea, îndumnezeirea, cunoașterea Treimii în Duhul, care este cea de-a treia treaptă a urcușului duhovnicesc. În acest sens Sf. Maxim Mărturisitorul spune:

„Prin împlinirea poruncilor mintea se dezbracă de patimi; prin contemplare duhovnicească a celor văzute se dezbracă și de înțelesurile pătimașe ale lucrurilor; în sfârșit, prin cunoașterea celor nevăzute leapădă și contemplarea celor văzute; iar de acestea se dezbracă prin cunoștința Sfintei Treimi”.

Dacă virtuțile formează o „Scară” a practicii ascetice după cum spune Sf. Ioan Scărarul, această „Scară” nu este altceva decât Hristos prin Care putem perticipa la Dumnezeire, Hristos Care ne deschide prin Învierea Sa, calea către Tatăl. Pe această„Scară” urcăm deodată prin asceză și contemplație (praxis și theoria), căci aceste două trepte se întrepătrund tot timpul fără încetare, fiindcă practicarea virtuților este deja participare la energiile divine, iar pocăința ne permite să ne îmbrăcăm în Hristos. Virtutea este deci unire cu Hristos căci:

„Scara pe care a văzut-o de mult marele între patriarhi,

suflete al meu, este arătarea suirii celei de lucrare și

a înălțării gândului”; de aceea, continuă Canonul:

„De voiești să viețuiești cu lucrarea și cu cunoștința

și cu înălțarea gândului, înnoiește-te prin pocăință”.

Acțiunea aceasta continuă de despătimire și practicare a virtuților împreună cu contemplația permit treptat sufletului „să-l vadă pe Dumnezeu într-o întunecime luminoasă”.

Sfântul Grigorie Palama, spune că această lumină este necreată, adică sursa ei este inaccesibilă căci Dumnezeu în ființa Sa este mereu inaccesibil. Deci „izvorul luminii, al focului este Iubirea supremă a dumnezeirii. Și, cu cât țâșnește mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat încât inima începe să ardă și se aruncă neâncetat în această întunecime luminoasă”.

Astfel, candidatul la „CEL DE-AL DOILEA BOTEZ”, regăsește prin practica virtuților (căință, smerenie și post) curăția și lumina baptismală. În acest sens, la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, preotul rostește din fața Sfintelor Uși ale Altarului: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, iar în actul final al pocăinței, la Înviere întreaga Biserică este invitată de preot să ia lumină din Lumina cea Veșnică a Învierii lui Hristos, cântând totodată la Sfânta Liturghie : „CÂȚI ÎN HRISTOS V-AȚI BOTEZAT ÎN HRISTOS V-AȚI ȘI ‘MBRĂCAT”

II.4. Cădere și ridicare

Înainte de a pătrunde în miezul acestei lucrări și de a vorbi despre pocăință ca element central al Triodului trebuie neapărat să vorbim despre două teme majore ale acestei cărți, fără de care pocăința nu ar avea nici un temei și nici un scop. Aceste teme sunt de fapt cei doi poli ai istoriei mântuirii: căderea și ridicarea (mântuirea) după cum amintește Nichifor Calist în sinaxarul Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. Și, observăm că acești doi poli sunt chiar cele două extremități ale Postului Mare, iar, cum scopul Triodului este de a-l face pe credincios să pătrundă în taina iconomiei , sau mai degrabă să o actualizeze în sine, pentru ca ceea ce e împlinit în Hristos, pentru întreaga natură umană, să se realizeze și în persoana sa, este potrivit ca el să fie făcut să retrăiască în chip viu și realist aceste două etape esențiale, amintite mai sus. Deci, pentru a-L „îmbrăca” prin al doilea Botez pe Hristos, Noul Adam (I Cor. 15, 45), și a-I urma în moartea și Învierea Sa, trebuie mai întâi să ne identificăm cu întâiul Adam căzut, asumându-ne în mod liber la intrarea în Postul Mare situația sa de exilat șezând la porțile Raiului:

„Vino ticăloase suflete, de plânge astăzi cele ce s-au făcut

cu tine, aducându-ți aminte de goliciuneacea din Eden

prin care te-ai scos din desfătare și din bucuria cea neîncetată!”

Se cuvine deci, pentru a ne asuma această stare, să vorbim despre antropologia pe care ne-o pune înainte Triodul. Din capul, locului trebuie să spunem că Triodul își întemeiază antropologia sa pe învățătura expusă de Părinții capadocieni și continuatorii lor. Cum remarcă pe drept cuvânt părintele Meyendorff: „Triodul implică înainte de toate un sistem antropologic patristic potrivit căruia omul nu este cu adevărat om decât în comuniune reală cu Dumnezeu, și doar atunci este cu adevărat liber.” Trebuie observat de asemenea că în Triod, ca și în scrierile patristice, expunerea dogmatică nu este niciodată separată de învățătura duhovnicească. Dogma nu este expusă decât pentru a ghida și înviora viața ascetică. Căci pe măsura curățirii sale poate ajunge omul la cunoștința Adevărului. În acest sens, Sf. Grigorie Teologul spunea: „Nu toți pot filisofa despre Dumnezeu, ci numai aceia care sunt încercați și au ajuns învățați în contemplație, pe măsură ce s-au curățit sau își curăță trupul.” De fapt Triodul, nu este o carte care urmărește o expunere sistematică a dogmelor ortodoxe ci, întemeiată pe adevărul dogmelor formulate de Sfinții Părinți și pecetluite de Sinoadele Ecumenice, urmărește înaintarea duhovnicească a credincioșilor în cadrul cultului liturgic, care exprimă de altfel trăirea în duh și adevăr (Ioan 4, 24) a adevărului creștin revelat.

Revenind la tema de față, observăm deci că, Triodul, reia întreaga învățătură scripturistică și patristică despre crearea omului și a Universului în general, despre căderea omului și efectele implicite ale acestei căderi, în special aceste teme sunt reamintite în Sâmbăta și Duminica Lăsatului sec de brânză (sau a Izgonirii lui Adam din Rai) și în prima și a V – a săptămână în cadrul Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar aceasta nu se face fără rost, ci în contextul în care credinciosul pune început pocăinței sale prin identificarea mai întâi cu Adam cel căzut.

Astfel, omul creat ultimul în ordinea și facerea lumii este cea mai înaltă dintre toate creaturile, împăratul și preotul tuturor ființelor, macrocosmosul în microcosmos. Compus din suflet și trup el este în același timp sinteza și mediatorul întregii creații văzute și nevăzute, materiala și spirituale, sensibile și inteligibile:

„Început și subzistență mi-a fost mie porunca Ta cea ziditoare,

că voind să mă alcătuiești viețuitor din fire văzută și nevăzută,

trupul mi-ai zidit din pământ și suflet mi-ai dat cu

dumnezeiasca și de viață făcătoarea Ta suflare ” sau:

„Făcătorul meu, Domnul, luând țărână din pământ și

însuflețindu-mă cu suflare de viață, m-a înviat și m-a cinstit

a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute,

și locuitor împreună cu îngerii.”

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, al nepătimirii, al nemuririi Lui, dar mai cu seamă al libertății Lui. În această stare de curățire originară, omul era cu adevărat împăratul tuturor făpturilor lui Dumnezeu de pe pământ.

Gol în Rai, el era acoperit însă de haina luminoasă a slavei dumnezeiești. În Rai, Adam¸ descoperă că este de o ființă cu Eva (Facere 2, 23) și în același timp, el dă nume tuturor făpturilor (Facere 2, 19 – 20). Astfel Adam, este chemat la o preoție cosmică, pentru a transfigura universul acesta peste care stăpânește în „Euharistie”. Dacă procesul creator constă în separații succesive, omului îi revine să facă sintezele corespunzătoare, care permit reintegrarea întregii creații în Împărăția lui Dumnezeu după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Triodul reia profunda exegeză a Sfântului Grigorie Teologul și aseamănă pomul vieții cu pomul cunoștinței dumnezeiești, al cărui rod este contemplația, iar porunca de a cultiva plantele grădinii, vocației fixate de Dumnezeu libertății lui Adam: contemplarea și slăvirii lui Dumnezeu prin rațiunile creaturilor pentru a se înălța treptat spre îndumnezeire.

Dar Diavolul, gelos pe demnitatea împărătească a lui Adam și nevrând să vadă un om ducând pe pământ viața îngerească, a propus Evei prin intermediul șarpelui îndumnezeirea pe o altă cale decât cea arătată de Dumnezeu.

Continuând această expunere a căderii primilor oameni, Triodul realizează un lucru unic și esențial pentru spiritualitatea unui creștin: el nu expune aceste teme simplu, ca pe o narațiune ci reia, precum întreaga tradiție patristică, tema imitației și îl identifică pe credincios cu Adam cel dintâi. Astfel:

„Roabă s-a făcut Eva pentru rod; vezi suflete al meu

să nu te amăgești și tu, de te va ispiti șarpele cândva,

sfătuidu-te să mănânci roadele plăcerii” sau:

„Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit,

m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, și de

împărăția cea pururea fiitoare și de desfătare, pentru păcatele mele”.

Astfel, sufletul se identifică cu Adam ca și cum alegerea lui Adam, ființă personală și colectivă în același timp, ar fi devenit generală pentru specia umană, pe toată durata istoriei (ceea ce s-ar putea exprima în final recurgând la noțiune lui Einstein despre spațiu-timp). Sufletul reia fără încetare atitudinea primei Eve:

„În locul Evei celei trupești, făcutu-s-a mie Evă înțelegătoare,

gândul cel cu poftă”. „Vai ticăloase suflete!

Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi!

Că ai căzut rău și te-ai rănit amar, că te-ai atins de pom

și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”.

În locul unei relații de comuniune cu arborele lumii din care se revarsă slava dumnezeiască, sufletul s-a lăsat amăgit „de frumusețea pomului” cedând „gândului cel cu poftă trupească”, care i-a arătat cele plăcute „gustând pururea din băutura cea amară”.

Treptat, sufletul ajunge la afirmația fundamentală pe care o face Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul, preluată pentru totdeauna de „teologia căderii în păcat”: „Am devenit propriul meu idol (însumi idol m-am făcut)”.

Rătăcirea cea dintâi care devine permanentă este deci o autoidolatrie, personală și colectivă în același timp.Rătăcirea cea dintâi care s-a permanentizat este despărțirea de Dumnezeu, refuzarea de către om o naturii sale de „chip și asemănare” a lui Dumnezeu. Consecința esențială a acestei rătăciri este izgonirea din Rai și moartea, stricăciunea și caracterul pătimaș (coruptibilitatea și pasionalitatea) legate de natura umană:

„… eu, care odinioară eram îmbrăcat în slava nemuririi,

port acum ca un ticălos muritor pielea morții”

sau:

„Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumusețea chipului celui dintâi” sau:

„… m-am dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea

pururea fiitoare și de desfătare”

sau:

„… căzut-am întru întristarea patimilor, și în stricăciunea cea materialnică;

și pentru aceasta acum vrăjmașul mă necăjește”.

Frunzele de smochin în care Adam încerca să își ascundă rușinea și „hainele de piele”, pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa (Facere 2,7), desemnează grosimea trupului menit acum morții.

„De veșmântul cel de Dumnezeu țesut m-am dezbrăcat eu ticălosul,

prin sfatul vrăjmașului, neascultând porunca Ta

cea dumnezeiască, Doamne; și acum m-am îmbrăcat în

frunze de smochin și cu haine de piele”.

Această rătăcire dintâi crește și ajunge la culmea maximă a răutății în momentul în care individul întunecat la minte, îngroșat la inimă și asaltat de moarte își proiectează angoasa asupra celuilalt (după ce a aruncat toată vina pe el) și în cele din urmă îl posedă până îl ucide. Despărțirea mea de Dumnezeu, devine astfel uciderea celuilalt și – în cele din urmă – în eșecul inevitabil al „autoîndumnezeirii”, ură de sine până la sinucidere:

„Covârșind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu

știință ucigaș al sufletul, umplându-mi trupul de viermi

și războindu-mă înaintea lui cu faptele mele cele rele”.

În această stare fiind, omul nu mai are nici o speranță de ridicare. Dar, în marea sa milostivire, Dumnezeu trimite pe Fiul Său să se întrupeze, să ia firea oamenilor, să și-o asume în mod liber, pentru a birui în propria Sa persoană toate patimile firii umane împreună cu afectul ei culminant: moartea.

Triodul exprimă întru-un mod foarte sublim acest lucru. El nu-și propune să-l aducă la disperare și deznădejde pe omul decăzut ci, dimpotrivă, să ridice pe cel ce se pocăiește la starea inițială de Fiu al lui Dumnezeu, cu posibilitatea îndumnezeirii lui. Moarte nu are în teologia bizantină sensul unei pedepse. Ea pare mai degrabă un efect suplimentar al milostivirii dumnezeiești care pune astfel o limită extinderii păcatului, împiedicându-l să devină nemuritor. Din această pricină, dar și pentru că „Hristos a biruit moartea cu moartea”, slujbele de pomenire a morților poartă pecetea unei adânci seninătăți. Păcatul nu introduce în om o nouă „natură” în care moartea să fie o componentă inițială, căci, chiar și în moarte, el își păstrează „chipul lui Dumnezeu”: „Chipul slavei tale cele negrăite sunt măcar, deși port rănile păcatului”. Chiar și în cădere omul își păstrează supremația sa asupra creaturilor, după cum dezvoltă Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Văzându-l pe Adam ieșind din Rai toată creația nu a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca: soarele să strălucească, luna să lumineze, izvoarele să țâșnească, râuril să curgă. Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și animalele s-u înfuriat împotriva lui, cerul s-a pus în mișcare să cadă cu dreptate asupra lui, pământul nu mai răbda să-l suporte în spate.

Deci ce face Dumnezeu Cel ce a zidit toate și l-a plăsmuit și pe el, Care a cunoscut mai înainte că Adam avea să calce porunca? Cu puterea, milostivirea și bunătatea Sa le reține pe toate, oprește pornirea tuturor făpturilor, le supune pe toate de îndată acestuia, ca și mai înainte ca slujind omului pentru care a fost făcută, deși a ajuns stricăcioasă pentru cel stricăcios (omul), atunci când acela se va reînnoi iarăși să se elibereze și ea din robia stricăciunii.”

Înnoirea s-a produs precum am spus prin venirea Mântuitorului în lume, dar împroprierea acestei înnoiri se face de către fiecare persoană prin efortul său personal ajutat de har divin răscumpărător. Acesta este adevăratul sens al pocăinței. Hristos tămăduitorul a venit nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși. Legea condamnă, harul mântuiește. Ceea ce contează nu este respectarea legii ci strigătul inimii (care implică mai mult decât respectarea legii) întoarcerea inimii, adevărul unei relații personale cu Hristos, care a venit în străfundul infernului meu:

„Tu ești Păstorul cel bun, caută-mă pe mine mielul,

și rătăcind fiind nu mă trece cu vederea;

Tu ești dulcele Iisus,Tu ești Ziditorul meu,

întru Tine Mântuitorule mă voi îndrepta.”

Prin practicare poruncilor, prin iubirea de vrăjmași, omul trebuie să rupă zidurile egocentrismului și diviziunii ipostasurilor, pentru a atinge unitatea naturii și a antrena „chipul” (Adamul restaurat), în urcușul să spre „asemănare”, și încă de la începutul alergării sale duhovnicești credinciosul trebuie să caute să recapituleze în el însuși întreaga natură umană.

În măsura în care dobândim o deplină conștiință a responsabilității noaste personale în extinderea universală a păcatului, vom putea efectiv participa la recapitularea istoriei mântuirii pe care o propune Triodul. Străbătând prin căință și asceză etapele succesive ale purificării în timpul Postului Mare, credinciosul este chemat să restaureze integritatea chipului pentru a se putea împărtăși de al Doilea Adam și a realiza astfel, în el însuși, îndumnezeirea firii omenești, vocația ratată a lui Adam. Acesta este motivul pentru care imnologii Triodului au așezat pocăința în centrul atenției pe tot parcursul perioadei Postul Mare. Dar despre centralitatea pocăinței în Triod vom vorbi în capitolul ce urmează.

II.5. Pocăința

II.5.1 Centralitatea pocăinței în Triod

Așa cum am văzut vorbindu-se despre tema celui “de-al doilea botez”, viața creștină duhovnicească se desfășoară sub semnul pocăinței (metanoiei). În general, toate cărțile liturgice atestă importanța acestei virtuți, însă Triodul, ca o culme a spiritualității liturgice este consacrat aproape în totalitate acestei virtuți. Nici o altă carte liturgică nu acordă căinței un loc atât de mare și nu o dezvoltă cu o diversitate atât de bogată. Chiar de la originile sale, perioada Postului Mare a fost asociată cu căința, nu numai din pricina pregătirii în vederea Botezului (după cum am afirmat în capitolele anterioare), dar și din pricina penitențelor publice, care în Biserica primară aveau loc în timpul Postului Mare. Astfel, la începutul postului, păcătoșii publici erau trimiși în pridvorul bisericii în funcție de gravitatea păcatelor lor, iar în Joia Mare avea loc ceremonia reconcilierii penitențelor și a întoarcerii lor printre credincioși, pecetea întoarcerii lor în Biserică fiind participarea la Sfânta Euharistie din Duminica Paștelui.

Din capul locului trebuie să spunem că această penitență sub forma sa publică din primele patru secole creștine, a fost determinată de faptul că în acel timp, Biserica încă nu fixase definitiv momentele psihologice și rituale ale Tainei Spovedaniei, iar mărturisirea individuală a fost cea care a dominat viața Bisericii de la Cincizecime și până în prezent. Perioada de pocăință presupunea trei acte distincte: trecerea în rândul penitențelor, săvârșirea unor acte de pocăință în acord cu gravitatea păcatelor săvârșite și în cele din urmă iertarea și împăcarea cu Biserica.

Pentru imnografii bizantini, autori ai imnelor Triodului, Postul Mare este înainte de toate “vremea pocăinței”:

“Iată, mai înainte s-a deschis ușa pocăinței, veniți dar,

iubitorilor de Dumnezeu, să ne sârguim să intrăm prin ea,

mai înainte până ce nu o va închide pe ea Hristos nouă,

ca unor nevrednici. ” sau

“vremea înfrânării” sau “vremea postului”, pentru că pocăința este intim unită cu postul și asceza.

În Triod aflăm și motivul pentru care metanoia sau pocăința este inima spiritualității lui, fiindcă ea este împărăteasa virtuților:

“Să ne curățim mai înainte pe noi, fraților,cu împărăteasa

virtuților, că iată a venit aducându-ne nouă bogăție nepieritoare.”

Vedem cum Triodul a preluat în acest sens în mod excepțional, învățătura spiritualității ortodoxe răsăritene, după cum vedem la Sf. Isaac Sirul: “că fără această suverană (pocăința), nici o altă faptă nu poate fi săvârșită”, sau la Sf. Simeon Noul Teolog care afirmă că: “pocăința este indispensabilă mântuirii fiindcă naște toate celelalte virtuți și chiar împărțirea averilor nu ne este de ajuns spre curățirea sufletului, dacă nu vom plânge și nu ne vom tângui din suflet”.

Pentru Sf. Isaac Sirul, căința este “ușa milostivirii” de aceea perioada Postului Mare corespunde “deschiderii ușilor pocăinței”, care ne deschid de fapt intrarea din nou în Raiul ale cărei porți au fost închise de neascultarea lui Adam:

“Raiule preacinstite…cu sunetul frunzelor tale roagă pe

Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultare

le-am închis ; și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul

vieții și al bucuriei cu care mai înainte întru Tine m-am desfătat”.

În experiența duhovnicească răsăriteană, adevăratul criteriu sau condiția supremă, esențială a mântuirii este deci, pocăința. Teognost spune în acest sens că “nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul viitor pentru că am păcătuit deoarece avem o fire nestatornică și schimbătoare, slăbită de păcatul strămoșesc și de păcatele personale. Dar vom da, cu certitudine socoteală că, păcătuind nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere și vreme de pocăință” .

Spiritualitatea ortodoxă ignoră caracterul exclusiv sumbru al căinței și o face să apară mai degrabă drept o virtute divino-umană. Pedeapsa conștiinței, deznădejdea de bună voie de orice mângâiere nu este numai negativă, ea este și factorul concentrării minții risipite de patimi și al învierii sale în lumina Paștelui duhovnicesc. Astfel, în Triod, metanoia devine sinonimă cu Învierea și restaurarea vocației divine a făpturii umane:

“Miluiește-mă pe mine cel ce am păcătuit, Mântuitorule,

scoală-mi mintea spre întoarcere, primește-mă pe mine

cel ce mă pocăiesc; miluiește-mă pe mine cel ce Te strig:

greșit-am Ție, mântuiește-mă! Nelegiuit-am, miluiește-mă!”

Această Înviere pe care o săvârșește căința, realizează o întoarcere la fire, dar pe o cale mai scurtă decât cea care l-a îndepărtat pe păcătos de virtute. Este “un contract” cu Dumnezeu pentru o viață nouă, a cărui inițiativă depinde în exclusivitate de libera voință a fiecăruia. Căința este de neconceput fără o schimbare toatlă și radicală a obișnuințelor, a întregii noastre vieți, fără a lua hotărârea de a ne angaja pe o cale nouă de practicare a virtuții.

Triodul insistă pe punerea în practică a acestei condiții indispensabile a căinței, definind pentru credincioși un nou mod de viață, ritmat de asceză și cult. În Postul Mare, timpul liturgic e un timp al metanoiei arătând că întreg cosmosul “simpatizează” întotdeauna cu omul, revelându-I starea sa duhovnicească, atât în căderea, cât și în ridicarea sa:

“Ia aminte cerule, și voi grăi; pământule primește în urechi

glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu și Îl laudă pe El”.

Și îngerii se bucură de căința oamenilor și așa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creștinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârșia înfierii sale în Tatăl, prin Hristos:

“…deci sculându-mă și întorcându-mă strig către Tine:

fă-mă ca pe unul din argații Tăi, Cel ce pentru mine

Ți-ai întins pe cruce preacuratele Tale mâini, ca să mă

Scoți de la fiara cea cumplită și cu haina cea dintâi să mă

Îmbraci, ca un SingurMultmilostiv! ”

II.5.2. Etapele întoarcerii la Dumnezeu: conștientizare,

întoarcere la sine, mărturisire și iertare

Bogăția termenului “metanoia”, care nu poate fi tradus cu adevărat nici prin căință, nici prin pocăință a fost subliniat adeseori fiindcă el exprimă întoarcerea totală a făpturii ce revine la Dumnezeu. Această întoarcere la Dumnezeu presupune, precum ne arată Triodul mai multe etape: conștientizarea păcatului, întoarcerea la sine, mărturisirea și iertarea.

Conștientizarea stării de păcătoșenie îl conduce pe creștin să facă o primă mișcare de concentrare sau de întoarcere la sine, conducându-l apoi imediat la convertire sau întoarcerea la Dumnezeu (ce constituie căința propriu-zisă) pecetluită apoi de mărturisirea păcatului său. Capătul acestui proces este iertarea acordată în schimbul mărturisirii, care conferă metanoiei caracterul ei vesel și restaurează pe credincios în demnitatea inițială a lui Adam. Această învățătură despre pocăință străbate cea mai mare parte a imnologiei Triodului, dar articulațiile ei apar deosebit de clare în legătură cu parabola fiului risipitor, căci temeiul căinței stă în faptul că ne-am depărtat de Tatăl ceresc și de starea naturală a lui Adam:

“Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă

părăsi, nici nu mă arăta netrebnic Împărăției Tale. Vrăjmașul

cel cu totul viclean m-a dezbrăcat și mi-a luat bogăția; darurile

cele sufletești le-am risipit ca un desfrânat…”

Pentru a înțelege mai bine ce este conștientizarea păcatului, trebuie să vedem mai întâi ce este păcatul. Păcatul este înstrăinare de noi înșine și de Dumnezeu, este “călcarea legii dumnezeiești”, “neascultare de porunca voii libere”, “răspunsul negativ al voinței noastre la chemarea lui Dumnezeu”, “boală sufletească ”, lucrarea diavolului, urâciune și necurăție, robie, bold al morții. El “nu trebuie înțeles nici în sens messalian, ca fiind ceva ontologic, natural, căci Dumnezeu nu a făcut nimica rău în sine”, nici în sensul arătat de teologii occidentali “ca act, faptă care desemnează o dispoziție, o deprindere”.

Sf. Ioan Evanghelistul arată că păcatul este o stare lăuntrică permanentă și nu numai omul luat individual, ci lumea întreagă este în păcat, ceea ce explică faptul că oricine poate cădea în păcat, dar importantă nu este căderea, ci ridicarea și întrucât “conștiința este o părticică dumnezeiască asezată în om, ca o lege naturală, pentru a discerne binele de rău”, înainte de a declanșa mișcarea întoarcerii sale, păcătosul trebuie să treacă prin fața tribunalului propriei sale conștiințe:

“De aici m-am judecat, de aici am fost osândit, eu ticălosul,

adică de cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai apru.”

De toate poate fugi omul dacă vrea, numai de conștiința sa nu, căci ea face parte din însăși ființa sa. “Omule” – zice Fericitul Augustin – “poți fugi de toate, numai de conștiința ta nu. Intră în casă, odihnește-te în pat, retrage-te înlăuntrul tău, nici un loc nu vei afla unde să te ascunzi, dacă păcătale tale te vor roade”.

Dobândind conștiința stării sale de păcătoșenie, fiul risipitor și –a adus aminte de bunurile și de fericirea de care se bucura la tatăl său, iar situația sa nenorocită de paznic la porci, într-un ținut străin îi apărea cu atât mai dureroasă, cu cât își aducea aminte de patria sa. Psalmul 136 “La râul Babilonului…” cântat în perioada pregătitoare dinaintea Postului, exprimă în acest sens sentimentul de nostalgie pe care-l încearcă în Triod orice fiu risipitor când își aduce aminte de Raiul din care s-a exilat de bunăvoie.

Dobândind conștiința îndepărtării sale de patria cerească, sufletul constată că e cu totul lipsit de virtuți și se apropie de deznădejdea totală, nemaiștiind nici măcar cum să înceapă să-și plângă multele sale păcate:

“Cum voi plânge acum căderea mea? Ce început voi pune

mântuirii mele, eu cel ce în desfrânări am viețuit, Îndurate!”

După dobândirea conștiinței păcatului și parcurgerea primei etape a mișcării convertirii, începutul căinței propriu zise este întoarcerea credinciosului la el însuși. Triodul ne îndeamnă “să intrăm în cămara sufletului”, căci perioada Postului Mare e un moment deosebit de favorabil pentru aceasta, pentru desprinderea de amăgirile lumești și de propriul eu egoist.

Sf. Isaac Sirul spune că: “atunci când omul se retrage în el însuși și se concentrează în el însuși pentru a-L descoperi pe Hristos, mișcările căinței se vor înfățișa de la sine în mintea sa“. Întoarcerea la sine constituie deja asigurarea întoarcerii la Dumnezeu prin lacrimi și nădejdea Învierii. Astfel, credinciosul realizează scopul principal al metanoiei; el își întoarce inima de la lume la sine, lăsând risipirea cu multiplicitatea care caracterizează patimile. El regăsește dinamismul originar al firii sale pentru a declanșa faza activă a căinței. Acum penitentul trebuie să-și așeze rațiunea drept judecător al faptelor sale, căci câtă vreme refuzăm să ne învinuim pe noi înșine și încercăm să ne justificăm, e cu neputință să dobândim căința. De aici până la mărturisire nu este decât un singur pas.

Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viața noastră spirituală și în progresul nostru în ea. Ea este arma duhovnicească cea mai puternică căci, spune Sf. Ioan Scărarul: “nimic nu dă dracilor și gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a hrăni și a ascunde păcatele în inimă nemărturisite”.

Adevăratul penitent nu are nevoie de nici un acuzator, pentru că se face pe sine însuși propriul său judecător pentru a scăpa de osânda viitoare:

“Întoarce-te, pocăieș-te, descoperă cele ascunse, spune lui

Dumnezeu Celui ce știe toate: “Tu știi cele ascunse ale mele,

Mântuitorul meu! Ci însuți Tu mă miluiește, precum cântă David,

După mare mila Ta.””

Numai mărturisirea face căința efectivă, dar efectul ei e direct proporțional cu rușinea, însoțitoare necesară a căinței și pedeapsă ce eliberează de pedeapsa veșnică pe cel ce se căiește sincer. În mănăstiri mărturisirea este practicată nu numai ca Sfântă Taină, ci și ca exercițiul permanent al dezvăluirii gândurilor celor mai intime unui părinte duhovnicesc. Sf. Teodor Studitul spunea despre mărturisire că: “lucrează adevărata naștere duhovnicească, prin ea se face adevărata supunere, prin ea ne asigurăm o cale fără griji, dulceața rugăciuni, progresul, urcușul neâncetat și în cele din urmă îndumnezeirea”.

Triodul recomandă să legăm de mărturisire mai ales rugăciunea și implorarea milostivirii dumnezeieși, căci cel care-și mărturisește păcatele trebuie să o facă întotdeauna strigând: “miluiește-mă”, fiindcă iertarea e rodul milostivirii, iar nu al căinței, care rămâne întotdeauna insuficientă:

“Înaintea Ta cad, Iisuse: “Greșit-am Ție, milostivește-Te

spre mine!”Ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului și

ca un Îndurat, dă-mi lacrimi de străpungere!”

Schimbarea conduitei, a conștiinței sale, a sensului și a faptelor sale, îl face pe om să implore așadar iertarea lui Dumnezeu, care este finalitatea pocăinței. Prin urmare, omul, primind iertarea păcatelor prin darul dumnezeiesc, este repus în demnitatea originară lui Adam.

Din toate cele spuse până aici, vedem că metanoia este o întoarcere, o trecere de la întuneric la lumină, este CRUCE și ÎNVIERE, anticiparea Paștelui lui Hristos care îi va face pe credincioși să treacă “de la moarte la viață și de pe pământ la cer”, de la iadul patimilor la iadul virtuțuților. În cele din urmă desăvârșirea constă în a ajunge cu ajutorul lui Dumnzeu să ne recunoaștem cei mai mari păcătoși și numai după ce vom călca pe urmele pașilor lui Hristos, de-a lungul vieții practice, vom putea fi cinstiți cu harul căinței desăvârșite, pentru a merge astfel din începuturi în începuturi după cum vedem în viața Sf. Maria Egipteanca:

“Hristos, pe Care L-ia iubit, maică, pe Care L-ai dorit, pe urmele

Căruia ai mers și pe Care L-ai aflat, Ți-a dăruit pocăința ca Unul ce

este singur Dumnezeu milostiv…”.

Viața omului este astfel o pocăință neîncetată, o permanentă Cruce și Înviere, dar despre aceasta vom vorbi în capitolul patru al aceste lucrări.

II.5.3. Căință – plâns – străpungerea inimii și

participarea trupului la căință

După cum am văzut în subcapitolul anterior, căință este cea mai importantă dintre virtuțile dezvoltate de imnografia Triodului și ea apare ca derulare a mai multor etape: conștientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine și mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea și iertarea. Cu toate acestea, ea e constituită și dintr-un proces de conlucrare dintre om și Dumnezeu, a Cărui milostivire poate face ca metanoia aă apară drept un har și un pisc al vieții duhovnicești.

Un element foarte important al căinței, care face să se coboare harul divin peste sufletul celui ce se pocăiește sunt lacrimile. Lacrimile care însoțesc plânsul sunt pecetea căinței și garanția obiectivității ei. “L-a întrebat un frate pe avva Pimen, zicând: Ce voi face păcateșor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voiește să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăvește și cel ce voiește să agonisească fapte bune, prin plâns le agonisește. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura și Părinții noștri zicând: “Plângeți!”, căci altă cale decât aceasta nu este.”

Despre lacrimi și plâns găsim în spiritualitatea răsăriteană pagini remarcabile la autori precum Sf. Ioan Scărarul, Sf. Simeon Noul Teolog sau Sf. Siluan Athonitul, ca să numim doar câțiva dintre cei mai însemnați. Lacrimile apar ca hotar între starea de păcat și curăție, ca semn că sufletul este viu căci “precum plânsul noului născut la ieșirea din pântecele mamei sale arartă ce este viu, tot astfel viu duhovnicește este cel ce plânge atunci când renaște duhovnicește”, scria Sf. Simeon Noul Teolog. De aceea Triodul adaugă întotdeauna la căință plânsul, fiindcă lacrimile pocăinței adapă sufletul pentru a-l face să înflorească toate virtuțile.

Prin rugăciunea de pocăință însoțită de lacrimi, omul poate să-și curețe simțirile și să ajungă la vederea lui Dumnezeu:

“Siloam să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne,

ca să-mi spăl și eu luminile sufletului și să Te văd cu gândul

pe Tine Lumina cea mai înainte de veci”.

Cu toate că lacrimile reprezintă cheia care deschide ușile milostivirii lui Dumnezeu, totuși izvorul lacrimilor este străpungerea inimii.Între căință-lacrimi și străpungerea inimii există de altfel o legătură indestructibilă care face ca prin lipsa a cel puțin unui element , pocăința să nu mai fie una adevărată și mântuitoare. Astfel, numai lacrimile și suspinele unei inimi înfrânte unite cu smerenia ne fac să ajungem, ca și vameșul, la milostivirea lui Dumnezeu :

“Ca vameșul suspin și cu tânguire neâncetată mă apropii acum,

Doamne, de milostivirea Ta. Miluiește-mă și pe mine, cel ce îmi

petrec acum viața întru smerenie!”

În principal, de la Sf. Isaac Sirul, autorii duhovnicești disting două trepte în străpungerea inimii, așa cum o fac și pentru celelalte virtuți: “între lacrimi, unele sunt arzătoare, iar altele care îngrașă.Toate lacrimile care vin din căință și mâhnirea inimii și care curg din pricina păcatelor, usucă trupul și -l ard…”

Pe prima treaptă (cea a lacrimilor ascetice), străpungerea ține de asceză și frica de Dumnezeu.Legate îndeosebi de ostenelile subiectului, a celui care practică pocăința, ele sting mânia (irascibilitatea), aduc blandețea și îl fac pe creștin să înainteze în practicarea virtuților după cum spune și Sf. Simeon Noul Teolog: “…acesta înălțându-și ochiii sufletului și cunoscând pe Stăpânul lui începe cu sârguință să aducă roadă lui însuși și lui Hristos celelalte virtuți”.

Lacrimile celei de a doua trepte, adică lacrimile iubirii și ale bucuriei, nu mai depind de eforturile omului. “Ele sunt provocate de Dumnezeu fără osteneală și în mod imprevizibil”. Aceste lacrimi duhovnicești sau luminoase însoțesc treapta superioară a smereniei (smerenia ca dar de la Dumnezeu) și încununează viața duhovnicească. Acest dar este foarte rar și pur gratuit, de aceea era inutil ca el să fie menționat de imnografii Triodului. Aceștia au urmat mai mult Tradiția duhovnicească a Părinților pustiei, preferând să insiste asupra strânsei legături între căință – lacrimi și străpungere, pe treapta lor ascetică. Cu toate acestea, atât lacrimile cât și străpungerea inimii (izvorul ei) sunt privite de Triod tot ca dar, ca efect al harului dumnezeiesc, chiar și pentru cei de pe treapta întâi a plânsului pentru că omul nu poate face nimic fără ajutorul harului divin. De aceea Triodul socotește plânsul un dar dumnezeiesc pe care numai Hristos îl poate acorda:

“Cu izvoarele milostivirii Tale, Îndurate, curățește-mi inima mea

cea întinată cu mușcarea păcatului;

și mă învrednicește Hristoase Iisuse, a izvorî râuri de umilință”.

De aceea ar fi cu totul eronat să vedem în curgerea lacrimilor o expresie sentimentală a căinței; e vorba mai degrabă de o adevărată “teologie a lacrimilor absolut fundamentală pentru înțelegerea spiritualității bizantine”. Aceste lacrimi duhovnicești manifestă participarea trupului la căință și restabilesc unitatea suflet-trup a ființei umane divizată de patimi.

Aceste lacrimi sunt înțelese așadar în contextul teologiei transfigurării și împărtășirii trupului de îndumnezeire, așa cum a fost ea exprimată mai târziu de Sf. Grigorie Palama în sec.XIV, cu ocazia polemicii sale cu umaniștii: “așa cum orice păcat pe care îl săvârșește omul e înafară de trup, în vreme ce desfrânatul păcătuiește în însuși trupul său (I Cor. 6,18), fiindcă întinăciunea vine de la trup, tot așa și orice faptă bună pe care o face omul e înafară de trup, pe când acela care plânge își curăță trupul și sufletul său; căci venind de sus lacrimile spală și sfințesc tot trupul, spunea un bătrân ”. De aceea, lacrimile joacă un rol central în viața duhovnicească și reprezintă criteriul principal al discenământului, așa încât este adevărată afirmația Sf. Isaac Sirul că : “lacrimile sunt hotarul dintre trupesc și duhovnnicesc”.

Puterea lacrimilor duhovnicești este redutabilă fiindcă manifestă întreaga putere curățitoare a pocăinței. Ele sunt “potopul ce cade asupra păcatelor și curățirea lumii”. Ele înmoaie asprimea și insensibilitatea sufletului și din inimă de piatră fac o inimă de carne. Apele lacrimilor sting cuptorul patimilor și au chiar puterea uimitoare și paradoxală de a stinge până și focul gheenei, după cum ne spune însuși Triodul:“…să stingem prin curgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă…”.

II.5.4. Lacrimile – “al doilea Botez”

Pentru a ne curăți de lepra păcatului, trebuie, precum am afirmat mai sus, să ne cufundăm în baia lacrimilor, în “noua scăldătoare a Siloamului”. Analogia între apa scăldătorii baptismale și apa lacrimilor s-a impus întotdeauna autorilor duhovnicești, pe urmele cărora Triodul ne învață că prin curățirea de păcatele săvârșite după Botez, lacrimile ne fac să regăsim curăția pe care o are neofitul ieșind din apa Botezului și ne dă iarăși haina luminoasă pe care am întunecat-o prin păcat:

“Cu lut mi-am amestecat mintea, eu ticălosul.

Ci spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ție,

albă ca zăpada făcând haina trupului meu.”

Străpungerea, ca și căința este, după cum am spus în subcapitolul 3, o restaurare a harului Botezului, dar mai exact decât aceasta ea este un alt botez, mai mare chiar decât cel dintâi, un “Botez al lacrimilor”, indispensabil mântuirii, după cum afirmă și Sf. Ioan Scărarul: “Deși cuvântul e îndrăzneț, izvorul lacrimilor duhovnicești e mai mare decât Botezul. Deoarece acela ne curățește de păcatele noastre de mai înainte, iar acesta, de cele de după aceea. Și primindu-l toți pe când eram prunci, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curățit și pe acela. Dacă acest Botez (al lacrimilor) nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc”.

Pentru Părinții mistici, primul Botez nu este decât arvuna celui de-al doilea, iar pe Duhul Sfânt și luminarea divină nu le dobândim decât prin al doilea (prin lacrimi). “În primul Botez apa e simbolul lacrimilor iar untdelemnul Ungerii preînchipuie ungerea lăuntrică a Duhului; dar al doilea Botez nu mai este preînchipuirea adevărului, e adevărul însuși”. În acest sens putem înțelege cuvintele Mântuitorului: “Cel ce nu se naște din apă și din Duh (sau nu se botează cu Duh Sfânt și cu foc) acela nu va intra în împărăția cerurilor ”(Ioan 3,5). Primul Botez este începutul vieții duhovnicești, dar intrarea în împărăția lui Dumnezeu este condiționată de cel de-al doilea, mai ales pentru că acesta din urmă este unit cu Sf. Euharistie.

Această adevărată “apă vie” în care se scaldă nu numai fața, dar și întreaga făptură a credinciosului, îi asigură ungerea împărătească ca unui nou David și îi deschide cerul:

“Ales fiind David rege, ca un rege s-a uns din corn cu dumnezeiescul

mir. Deci și tu suflete al meu, de poftești împărăția cea de sus ,

în loc de mir unge-te cu lacrimi”.

Ca și căința, străpungerea este o înviere duhovnicească, un Paște tainic, care ne face să trecem de pe pământ la cer, rămânând ân această lume. Dumnezeiasca lumină a străpungerii care strălucește din fața scăldată de lacrimi a ascetului este, așadar, o anticiparea a luminii și bucuriei pe care o va cunoaște cu adevărat când va prăznui, împreună cu îngerii și sfinții, Paștele veșniciei.

II.6. Rugăciunea – smerenia – asceza (postul),

virtuți esențiale în vederea lucrării pocăinței

și a restaurării omului

Vorbind de pocăință ca „al doilea Botez” sub semnul căreia se desfășoară întreaga viață duhovnicească sau ca un nou mod de viață centrat pe întoarcerea și „răsturnarea” conduitei, nu putem uita faptul că, pentru a tămădui sufletul întinat de păcat, trebuie practicate simultan toate poruncile și virtuțile pentru că prin „ele facem pe Hristos să împărățească în inimile noastre”, după cum spune Sf. Ioan Cassian. Am spus toate virtuțile pentru că, în practică, ele nu pot fi realizate independent una de cealaltă. Avva Ioan Colov a spus în acest sens : „Vreau ca omul să aibă o părticică din toate virtuțile. Dacă o piatră prețioasă sau o perlă lipsește, diadema regală nu strălucește, tot așa nici o singură virtute fără celelalte”, iar Sf. Simeon Noul Teolog spune că „virtuțile sunt mădularele trupului duhovnicesc al omului” și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă impreună cu el (I Cor. 12, 26).

Practicarea lor îngăduie înălțarea omului căzut și curățirea sa înainte de participarea tainică la Patima – Învierea lui Hristos. „Ele sunt în ultimă instanță, măsura îndumnezeirii noastre”.

Într-un mod unic și foarte precis TRIODUL, încă o dată, ne arată că CRUCEA ESTE PRINCIPIUL NEMIJLOCIT AL VIRTUȚILOR ȘI INVERS , TOATE VIRTUȚILE CONVERG ÎN PARTICIPAREA MISTICĂ A CELUI CE LE PRACTICĂ LA PATIMA LUI HRISTOS. „ÎN HRISTOS ȘI ÎNDEOSEBI ÎN CRUCEA SA SUNT CONCENTRATE ȘI ADUSE LA DESĂVÂRȘIREA LOR TOATE VIRTUȚILE, CĂCI FIINȚA TUTUROR VIRTUȚILOR E DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS ÎNSUȘI”:

„Cuvinte, Care ai fost întins pe Cruce, adunând cele

ce era depărtate de la Tine, înălțând gândul meu

din gunoiul patimilor, cu tot felul de virtuți îmbogățește-l,

dând inimii mele frica de Tine cea preacurată și sufletului meu

dragostea cea desăvârșită, care mă desparte de dragostea

cea trupească, ca să plac Ție în aceste zile prin post,

prin rugăciune și cerere, și să văd în chip luminos ziua

Învierii Tale, primind mare mila Ta”.

În acest sens, Triodul ne aduce un plus de lumină în înțelegerea tuturor virtuților, mai ales a pocăinței. Ideea de bază a Triodului este că NU PUTEM AJUNGE LA ÎNVIERE DECÂT TRCÂND MAI ÎNAINTE PRIN CRUCE, „căci prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

În legătură cu practicarea tuturor virtuților, Sf. Grigorie Teologul spune că ar fi greșit să vrem să îmbrățisăm toate virtuțile deodată: „Păzește-te și vezi să nu pierzi totul vrând să îmbrățișezi totul dintr-odată. Trebuie ca pe unele virtuți să le desăvârșim, pe altele să le păstrăm, iar pe altele să le dorim, până ce vom ajunge la scopul nostru” . Dar chiar și acest progres lent nu contrazice unitatea virtuților, fiindcă „făcând o virtute, deschizi calea mai multora și Dumnezeu te va răsplăti pentru mai multe”.Astfel, Triodul ne pune în față, pe lângă pocăință, trei virtuți esențiale care o însoțesc ca trei brațe ale aceleiași Cruci:

asceza, unită cu milostenia;

rugăciunea;

smerenia;

„Stadionul virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă întreceți intrați,

încingându-vă cu nevoința cea bună a Postului!

Căci cei ce se întrec după lege, după dreptate se și încununează.

Luând deci toate armele Crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmașului,

ca un zid nestricat ținând credința, ca o platoșă rugăciunea,

iar ca un coif milostenia. În loc de sabie să ținem postul

care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea

va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor,

Hristos, în ziua Judecății”.

Din troparul de mai sus vedem că ușa stadionului virtuților ne-o deschide postul. POSTUL este arma principală „care va îngădui ascetului să biruie asupra patimilor și demonilor și să ajungă triumfător în pragul Săptămânii Mari”. Trebuie să spunem că a separa studiului cultului de ansamblul tradiției ascetice ortodoxe, ar însemna a opera o primejdioasă abstracție. De altfel, pentru tradiția ortodoxă, „viața ascetică nu e decât prelungirea vieții primite în Sfintele Taine”. În Tradiția Ortodoxă, Tipicul, nu are valoarea unei simple colecții de rubrici, ci mai degrabă garanția și mărturia Tradiției vii. „Aici – spune Pr. A. Schmemann – a ascuns odinioară Biserica comorile iubirii de înțelepciune și ale cunoașterii ei practice ale lui Dumnezeu”. De aceea, regulile cu privire la post sunt privite mai puțin ca niște reguli rigide, cât ca niște instrumente ale unei adevărate științe duhovnicești.

Toată spiritualitatea creștină remarcă că postul nu este un scop în sine, iar acest lucru îl scoate foarte bine în relief Triodul căci, rânduiala postului și a slujbelor din această perioadă constă tocmai în stabilirea în practică a modului pocăinței, dar timpul acesta al purificării și mortificării în așteptarea învierii spre nepătimire (îndumnezeire) este deja un timp pascal, în care Învierea este în secret prezentă în bucuria pe care o oferă lacrimile căinței, în ciclul zilnic al slujbelor și în postul însuși. Astfel că, asceza și bucuria nu pot fi separate, fiindcă virtutea e și ea un act divino-uman.

Postul nu este un scop în sine, după cum am spus mai sus, dar, el rămâne auxiliarul privilegiat și indispensabil pocăinței, căci fără post, adică fără participarea trupului la efortul întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor patruzeci de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul – spune Sf. Vasile cel Mare – este începutul pocăineței”. Majoritatea troparelor din Triod care se referă la post întăresc ideea Sf. Vasile:

„Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post;

leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăință fierbinte

să scapi de foc și cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale,

luând veșmântul cel dumnezeiesc”.

În analogie cu pocăința, „care este plânsul pentru păcatele ce le-am săvârșit sau dacă am săvârșit binele, pocăința devine plâns pentru că acel bine îl puteam săvârși mai înainte”, tot așa, ne arată Triodul că: „dacă am păcătuit vom posti pentru că am păcătuit, dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim sau mai bine zis să dăm ceea ce avem – postul – și să primim ceea ce nu avem – nepătimirea ”. La nepătimire nu putem ajunge fără asceză, căci „fără o strictă înfrânare – spune Sf. Maxim Mărturisitorul – este cu neputință celui ce se nevoiește în evlavie să subjuge patimile cărnii” și „trupul prosperă în măsura în care sufletul slăbește, iar sufletul slăbește în măsura în care trupul prosperă”

Dacă Crucea este principiul nemijlocit al virtuților, postul ca și pocăința este răstignire duhovnicească, iar finalitatea lui este Învierea, intrarea în viață cu Hristos. De aceea Triodul ne îndeamnă:

„Să ne răstignim mădularele prin înfrânare, să fim treji

întru rugăciuni, precum este scris și să viețuim pe urmele Celui

ce a pătimit și patimile le-a omorât”.

Această răstignire duhovnicească o facem pentru a recâștiga Raiul pierdut din pricina lăcomiei, a nepăzirii postului:

„Surgiunit a fost Adam, scos din Rai pentru neascultare și

de la desfătare a fost lepădat, amăgit fiind de vorbele femeii și

gol a șezut în preajma locului, tânguindu-se: vai mie!

Deci să ne sârguim toți să primim vremea Postului supunându-ne

evangheliceștilor rânduieli; ca prin ele făcându-ne

plăcuți lui Hrisots să dobândim iarăși sălășluirea Raiului”.

Așadar, „postul este nimicirea morții, restaurarea firii, maica curăției, osândirea păcatului, vestitoarea pocăinței”.

Dar pentru a înțelege mai bine sensul duhovnices al postului trebuie să distingem cu claritate, după părintele. Al. Schmemann, două feluri de postiri: „postul euharistic și postul ascetic”.

Împărtășania a avut întotdeauna sensul eshatologic al unirii cu Mirele, care anticipează „Paștele veșniciei”, de aceea postul în acest caz este un post obligatoriu pentru toți. Postul ascetic, nefiind strict obligatoriu, indică reguli precise, dar care pot fi adoptate cu discernământ, după posibilitățile și treapta fiecăruia. În timp ce postul euharistic este postul Bisericii întregi în așteptarea Mirelui, postul ascetic este al creștinului în Biserică. Dar, cele două posturi nu se contrazic, ci trebuie să existe în chip necesar în viața fiecăruia, iar în practică această distincție nu este nici măcar atât de strictă căci, scopul principal al Postului Mare, de exemplu, stă în pregătirea credincioșilor în ziua Paștelui. De aceea și zilele sunt aliturgice, în sensul că „celebrarea Euharistiei propriu-zis se face numai Sâmbăta și duminica și formează astfel un fel de așteptare eshatologică, pe de o parte, iar pe de altă parte, biruirea patimii lăcomiei pântecelui se face lent pentru a fi eficientă și durabilă”. Această luptă împotriva patimii lăcomiei prin post are bineînțeles un aspect calitativ și unul cantitati, dar principalul aspect al postului este desigur aspectul lui duhovnicesc.

Creștinul trebuie să postească cu știință, unind asceza cu iubirea, căci toată asceza lipsită de iubire e străină de Dumnezeu. Din primele secole creștine, postul care însoțește în chip necesar pocăința nu e socotit primit înaintea lui Dumnezeu, decât dacă e unit și cu iubirea de săraci, milostenia, și cu orice faptă de dreptate:

„Dumnezeu nu vrea un post zadarnic, ca postind să nu faci nici o faptă de dreptate înaintea Lui. Postește lui Dumnezeu un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viața ta, ci slujește Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui; să nu se suie în inima ta nici o poftă rea. Cred însă în Dumnezeu că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El și dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău vei trăi în Dumnezeu. De vei face acestea vei posti post mare și primit de Domnul”.

De aceea și Triodul ne îndeamnă ca:

„Nesocotind plăcerile mâncărurilor prin înfrânare, să ne

închinăm milosteniei, căci prin ea, precum este scris (Evrei 12,2),

unii, fără să știe au primit ca oaspeți îngeri.

Să hrănim în cei săraci pe Cel ce ne-a hrănit cu Trupul Său.

Să ne îmbrăcăm în Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină”,

„…căci milostenia amestecată cu postul izbăvește pe om din moarte.

Pe aceasta să o îmbrățișăm fiindcă nimic nu este asemenea ei,

căci poate să mântuiască sufletele noastre”.

Pentru a fi autentic, postul trebuie însoțit de fuga de orice ură față de aproapele, de dispute și certuri, de calomnie și defăimare, de slavă deșartă, de fățărnicie, ipocrizie și scandal. Adevăratul post stă așadar, în adoptarea unui nou mod de existență (și sub acest aspect el trebuie să devină o permanență a vieții noastre), evidențiind răsturnarea radicală a ființei pe care fiecare trebuie să o realizeze prin pocăință (metanoia), dar ceea ce completează postul adaptând-l la structura timpului liturgic este RUGĂCIUNEA cu cele două dimensiuni ale sale: personală și colectivă.

Această a doua virtute esențială (dacă putem spune așa), rugăciunea este de fapt expresia practică și cea mai sinceră a pocăinței noastre. Strigătul intens de pocăință: „MILUIEȘTE-MĂ DUMNEZEULE, MILUIEȘTE-MĂ” devine în perioada Postului RESPIRAȚIA BISERICII. Repetiția permanentă a acestei rugăciuni de umilință ne conștientizează din ce în ce mai mult de neputința noastră, de starea noastră de păcătoșenie și favorizează smerenia. În cadrul comunitar și liturgic, rostirea deasă a acestei rugăciuni reprezintă o stare de transpunere a rugăciunii scurte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, pe care creștinul trebuie să o rostească în toate împrejurările vieții. Astfel, spiritualitatea liturgică și rugăciunea privată converg spre același scop unic: rugăciunea necontenită.

Rugăciunea este după cum spune Sf. Ioan Scărarul: „însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor și fiica lor, ispășirea păcatelor, pos de trecere peste ispite peretele din mijloc în fața necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor, sporirea nevăzută,hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția monahilor, visteria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”.

O particularitate specifică a slujbelor din Postul Mare o constituie rugăciunea Sf. Efrem Sirul:

”Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie;

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-mi-l mie, slugii Tale;

Așa, Doamne Împărate dăruiește-mi mie ca să-mi văd păcatele mele(căderile mele) și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

Aceste trei părți ale ei formează trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu:

cereri negative în primul grup, care urmăresc să întregească învățătura despre prima virtute despre care am vorbit: postul și asceza;

cereri pozitive în cel de-al doilea grup, care culminează cu evocarea iubirii, virtute supremă, sinteză și temelie a tuturor celorlalte și capăt al tuturor bunurilor parțiale, cereri pozitive care evocă expansiunea și înălțimea la care poate să ajungă firea umană datorită infinității iubirii dumnezeiești față de îngustimea și concentrarea ființei dezbinate de patimi, evocate în prima grupare de cereri;

cereri de păstrare a stării dobândite grație celui de-al doilea grup, în cel de-al treilea. Găsim aici dorința de a ne feri de păcatul fariseului din prima duminică, care a pierdut toată osteneala sa din cauza ultimului păcat care îl războiește pe om: mândria și judecarea aproapelui. Este dacă vrem esența pocăinței noastre, căci cine își poartă păcatele sale nu le mai vede pe ale aproapelui și în măsura în care va acoperi „cu mantia” greșelile fratelui său, Dumnezeu i le va ascunde pe ale sale.

Rugăciunea se încheie cu o doxologie pentru că ea ca și virtuțile pe care le evocă nu are decât un scop: preamărirea lui Dumnezeu.

Trebuie să mai spunem că această rugăciune specifică Postului Mare se rostește întotdeauna însoțită de metanii. De fapt, metania trupească, plecarea cu capul până la pământ este semnul văzut al pocăinței: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm năzuința noastră spre izbăvirea de păcat, spre înnoire. Cuvântul „metanie”(gr. ) în înțelesul său original tocmai aceasta însemnează: refacere, schimbare, înnoirea minții, lucrare de prefacere a omului păcătos în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârșește prin pocăință.

Este aici mai mult decât o rugăciune, este însăși lucrarea pocăinței care preface pe om. E o prefacere reală care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia de pocăință a omului. De fapt toate nevoințele Sfântului Post sunt Liturghia de pocăință la care aduce jertfă însăși ființa noastră, pe care Dumnezeu primind-o o preface și o îndumnezeiește, dar pentru că prefacerea aceasta nu se poate face dintr-o dată, această liturghie de pocăință se repetă de mai multe ori pe zi, fiecare zi fiind un pas spre plinătate și desăvârșire.

Rugăciunea Sf. Efrem reprezintă așadar, o invocare concisă și binestructurată a ansamblului programului vieții duhovnicești propus de Triod. Dar programul acesta duhovnicesc pe care ni-l propune Triodul și care are în centru pocăința este înveșmântat într-un veșmânt fără de care ne-am afla goi și lipsiți de orice folos.

Acest veșmânt sau această virtute pe care am lăsat-o la final, dar care este prima care deschide arena luptelor duhovnicești ale Triodului este SMERENIA.

Este greu să separăm virtuțile pe care le propune Triodul după cum am spus la începutul acestui capitol așa încât căința și străpungerea, virtuți principale ale Triodului sunt atât de unite cu smerenia, încât lucrarea lor este comparată de Sf. Ioan Scărarul cu unirea în distincție ale celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

În Triod, smerenia se prezintă succesiv sub trei aspecte: în deschiderea Triodului ea este evocată de Duminica Vameșului și a Fariseului; în timpul Postului Mare este legată de celelalte virtuți de numeroase tropare, iar în timpul Săptămânii Mari este înfățișată plecând de la temeiul ei hristologic, smerenia lui Hristos în patima sa. Smerenia este, deci, temelia tuturor virtuților pe care va trebui să le sporească în timpul Postului Mare, dar și încununarea supremă în clipa în care se va îmbrăca în Hristos pentru a se cufunda cu el în chenoza Patimii Sale.

Ea este evocată la începutul Triodului, în Duminica Vameșului și a Fariseului, pentru că este remediul celei dintâi patimi: mândria. Căci prin mândrie a căzut Lucifer din slava sa și Adam a călcat porunca lui Dumnezeu. Puterea smereniei este deosebit de eficace, care fiind duhuri pure, îi întrec pe credincioși în ostenelile ascetice, dar sunt întotdeauna biruiți de smerenie, smerenia fiind SINGURA VIRTUTE PE CARE NU O POT IMITA ȘI CARE NU POATE FI UMILITă DE DRACI.

Smerenia este cea dintâi virtute dezvoltate de Triod, fiindcă e însăși condiția fără de care nu putem câștiga CĂINȚA și dobândi prin urmare IERTAREA PĂCATELOR, apoi ea este și obârșia ascezei despre care am vrbit, căci după Sf. Isaac Sirul „înfrânarea și concentrarea urmează smereniei” . De fapt pocăința credinciosului se desfășoară prin coborârea în sinele propriu pentru a regăsi aici pe Adam și a-l restaura în integritatea sa după care dobândește smerenia prin aducerea aminte de păcatele sale și neputința firii omenești, revenind astfel în Rai la sfârșitul Postului Mare. Această neputință a firii umane raportată la infinitatea dumnezeiască naște smerenia. Deci, o primă treaptă a smereniei după Triod, ar fi cunoașterea de sine și a limitelor proprii. Smerenia Vameșului stă în faptul că el se arată înaintea lui Dumnezeu așa cum este implorând cu lacrimi milostivirea dumnezeiască, pentru a umple adâncul neputinței sale și pentru a-i da iertare păcatelor. Astfel și credinciosul mărturisește, imitându-l pe vameș la sfârșitul Canonului Mare, după ce a înșirat pe toți păcătoșii Vechiului și Noului Testament că:

„N-a fost în viață păcat, nici faptă, nici răutate pe care să

nu le fi săvârșit eu, Mântuitorule, cu mintea și cu cuvântul,

cu voința și cu gândul, cu știința și cu fapta păcătuind ca

nimeni altul odinioară”.

Smerindu-se, credinciosul primește har, iar acest har i se face pricină de o smerire și mai mare.

O a doua treaptă a smereniei pe care ne-o descoperă Triodul ar fi aceea a nejudecării aproapelui, oricâte fapte bune am face, adică neraportarea noastră la nivelul semenului. Aceasta a făcut fariseul care excela în faptele legii, dar care din cauza mândriei și a raportării sale față de vameș a pierdut tot folosul faptelor sale:

„Fariseul de slava deșartă fiind biruit, iar vameșul cu pocăință

plecându-se a venit la Tine, însuți, Stăpâne.

Ce acela lăudându-se s-a lipsit de bunătăți;

iar acesta negrăind s-a învrednicit darurilor”.

De aceea, Triodul ne îndeamnă „să nu ne rugăm ca fariseul, fraților, că cel ce se înalță pe sine se va smeri, ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, ca vameșul prin postire, strigând: Dumnezeule, milostivește-te de noi păcătoșii”.

O a treia treaptă a smereniei ar fi legătura strânsă între ea și asceză după cum vedem din troparul de mai sus, căci după cum spune Sf. Diadoh al Foticeii „prin post și asceză ajungem la smerenie”. Dar Triodul ne învață să ne omorâm trupul cu știință și discernământ, amestecând smerenia în toate virtuțile pentru a ni le atribui nouă, ca find efectul nevoinței noastre.

Aceste trepte însă ca temelie a realizării celui de-al doilea botez, nu le putem totuși identifica cu adevărata smerenie, căci ele ar fi doar calea ce duce la adevărata smerenie. Această smerenie superioară e negrăită și dumnezeiască și numai cine a avut experiența ei poate vorbi despre ea. Sfântul Ioan Scărarul o compară cu cerul și o numește poartă a împărăției și a nepătimirii. Ea se dă ca un har și ca plinătatea darului Duhului Sfânt numai celor desăvârșiți, căci ea este smerenia dumnezeiască, este smerenia lui Hrists. Aceasta a fost descoperită de Întruparea Sa, de chenoza Lui, care devine astfel modelul întregii smerenii creștine:

„Arătat-a Cuvântul smerenia a fi calea

cea mai bună a înălțării, smerindu-se până

la chipul cel de rob, pe care imitând-o fiecare,

smerindu-se se înalță”.

După Întrupare, Hristos împlinește toate pogorându-se până la limita acestei umilințe: moartea Dumnezeu-omului. Comemorarea spălării picioarelor în Joia Mare e prilejul de a evidenția măreția smereniei și a iubirii dumnezeiești față de om arătate de Mântuitorul Hristos.

„Arătat-a ucenicilor Stăpânul pildă de smerenie, căci Cel

ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ștergarul și și-a plecat

genunchii pentru a spăla picioarele slugilor,

Cel în a Cărui mână e suflarea tuturor celor ce sunt”.

Limita smereniei lui Hristos și modelul ultim al smereniei creștine au fost dezvăluite însă pe Cruce și prin pogorârea la Iad:

„Covârșirea smereniei Tale, Hristoase Dumnezeule a surpat

pe Cruce trufia demonică ” și „pe pământ ai venit,

pe Adam să-l mântui, și pe acesta negăsind, jos Te-ai pogorât,

pân-la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.”

Sf. Siluan Athonitul ne descoperă că „smerenia lui Hristos” nu e altceva decât modul de existență veșnic al Fiului în sânul Sfintei Treimi descoperit în iconomia pogorârii și chenozei sale mântuitoare pentru noi până la iad, iar acest mod de existență chenotică trebuie să ni-l împropriem fiecare dintre noi pentru a fi asemenea Mântuitorului. Căci, spărgând limitele strâmte ale izolării și separației individualist-egoiste ale omului căzut în păcat, răstignindu-l, SMERENIA și RUGĂCIUNEA deschid sufletul omului atât spre Dumnezeu cât și spre întreaga creație: omul îmbrățișează, ca Hristos pe Cruce, întreg cosmosul și întreaga umanitate. Astfel, consecința imediată a unei astfel de smerenii este dragostea desăvârșită, chiar și pentru vrăjmași.

II.7. Modele de pocăință

Deși pocăința în viața omului este o virtute care nu încetează niciodată, ci trebuie să dureze până la moarte, după cum mărturisește și Sf. Simeon Noul Teolog că : “Ceas după ceas și zi după zi să ne bucurăm ca să ne înnoim prin pocăință”, totuși, în ochii lui dumnezeu contează mai puțin lungimea, cât intensitatea ei. Acest lucru e de ajuns pentru a justifica stabilirea unui timp concentrat cum este Postul Mare, care reprezintă pentru fiecare clipa mărturisirii tâlharului de pe Cruce.

În acest timp privilegiat al Triodului, imnografii, pentru a insufleți zelul penitențelor, fac apel cu multă măiestrie la toate modelele scripturistice sau din Tradiția Bisericii, care și-au schimbat viața prin pocăință. Această întreagă desfășurare de imagini are drept efect trezirea conștiinței creștinului adormit în mormântul trândăviei duhovnicești.

Scopul catehezei duhovnicești a Postului Mare constă tocmai în a aplica exemplele scripturistice pe care le evocă, stării duhovnicești a credincioșilor angajați pe calea curățirii. Succesiv, creștinul își va recunoaște păcatele în cele ale fariseului, ale fiului risipitor, ale bogatului nemilostiv, ale călătorului căzut între tâlhari, ale femeii gârbove, ale cananeencei, ale lui Petru și ale altora.

Chiar dacă Triodul începe evocarea persoanelor care s-au pocăit, cu exemplul vameșului, se cade însă să amintim mai întâi de Adam, pentru că prin el a intrat păcatul în lume și pentru că Postul Mare se deschide în Duminica Lăsatului sec de brânză cu imaginea lui Adam sezând în lacrimi în fața Ușilor închise ale Raiului:

“Șezut-a odinioară Adam în preajma Raiului desfătării

și a plâns, iar cu mâinile bătându-și fața zicea:”Îndurate,

miluiește-mă pe mine, cel căzut!””

Sf. Siluan Athonitul spune că “Adam a cunoscut în Rai dulceața iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta suferea amrnic atunci când din pricina păcatului lui, a fost izgonit din grădina Edenului și a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare și suspinurile lui umpleau toată pustia, căci sufletul lui era chinuit de un singur gând: “Am supărat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău de Rai și de frumusețea lui, cât de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiecare clipă și fără de sațiu atrage sufletul spre El”.

Avem astfel un prim model de pocăință, acela al omului care, cunoscând binefacerile lui Dumnezeu, plânge pentru că a pierdut iubirea lui.

Un alt model de pocăință este cel al vameșului, care se opune tipului fariseic, adică omului mândru. Fariseul este un fruntaș pe scara socială bine cunoscut de către tot poporul. Este credincios, postește de două ori pe săptămână, dă și zeciuială la biserică și face mult bine. Vameșul este omul care, încasând impozite la vamă este mereu vorbit de rău. El știe lucrul acesta și nu se simte bine, dar trebuie să ia impozite, pentru că aceasta este meseria lui și într-o zi de sărbătoare se nimerește împreună cu fariseul la biserică. Aceiași ușă li se deschide dar, fiecare se duce la locul său; fariseul vine cu mare fală și încredere în sine, se așează tocmai în față, înalță mâinile către cer și –I face lui Dumnezeu “contabilitatea” faptelor lui bune, sfârșind prin a se compara cu ceilalți oameni și mai ales cu vameșul. Ce face însă vameșul? Abia trecut de ușă, nu face nici un pas mai departe. În colțul cel mai ascuns, se așează în genunchi cu multă sfiiciune. Nu îndrăznește să se uite la cineva, ci se uită doar la sine. Își dă seama că este un mare păcătos și se convinge pe deplin de aceasta, iar din adâncul ființei sale mustrate de conștiință rostește rugăciunea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18,13) sau cu alte cuvinte: “Dumnezeule, nu mă judeca după faptele mele cele rele! Pune Doamne, mila Ta înaintea mea, căci iată, eu pun înaintea Ta păcatele mele”.

În exemplul vameșului, avem așadar modelul celui care poate nu la cunoscut pe deplin pe Dumnezeu, dar care cunoscându-se pe sine și nejudecându-i pe ceilalți, se pocăiește fierbinte pentru întreaga sa stare păcătoasă. Pocăința lui, care este unită totodată cu smerenia și discernământul constituie model de pocăință pentru toți creștinii din toate timpurile, iar rugăciunea sa: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului și mă miluiește” a fost preluată de Biserică ca un laitmotiv, ca fiind coloana vertebrală a întregii învățuri despre pocăință sau “respirația Bisericii” fără de care nici un credincios nu se poate mântui.

Un alt model de pocăință, poate cel mai complex și sugestiv ne este înfățișat de pilda fiului risipitor, care ne revelează cei doi mari poli ai credinței creștine: pocăința și iubirea. În această parabolă, căința ni se înfățișează ca un proces în care omul și Dumnezeu au fiecare un rol necesar și de neînlocuit. Omul își revine în sine, conștientizează păcatul și îl mărturisește lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi acordă acestuia iertare.

Pentru Sf. Grigorie Palama, “cele două faze sinergice simbolizate de această parabolă reprezintă cele două etape ale vieții duhovnicești: convertirea, care depinde de noi, e începutul plânsului sau căinței, în timp ce întoarcerea în brațele tatălui marchează sfârșitul plânsului, care nu mai cunoaște durerile sau chinurile”.

Parabola fiului risipitor este o concentrare a iconomiei mântuirii, de aceea Triodul ne îndeamnă:

“Să cunoaștem, fraților, puterea tainei (pocăinței),

că Preabunul Părinte, întâmpinând pe fiul cel desfrânat,

care s-a întors de la păcat la casa părintească, îl îmbrățișează

și iarăși îi dăruiește cunoașterea slavei sale; și veselie de taină

face celor de sus înjunghiind vițelul cel îngrășat; ca și noi să

viețuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Părintelui Cel iubitor de

oameni și Celui slăvit Care S-a junghiat,

Mântuitorul sufletelor noastre”.

Cu toate că exemplele de mai sus sunt destul de grăitoare pentru a îndemna sufletul la pocăință, totuși, pocăința – destul de des, de altfel, tratată în imnografia creștină – nicăieri parcă nu capătă o atât de mare valoare și întindere ca în Marele Canon al Sf. Andrei Criteanul (care se cântă în primele patru zile ale Postului, seara la Pavecerniță și întreg în săptămâna a cincea a acestuia). Când și unde autorul nostru și –a scris capodopera sa este un fapt destul de greu de precizat, cercetătorii emițând două ipoteze diferite, cea mai plauzibilă fiind aceea că, Sf. Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv, Canonul a și fost intitulat un adevărat “cântec al lebedei”.

Simțul muzical al autorului care i-a fixat Canonului melodia glasului 6, un glas dulce care arată că durerea este îndulcită de pocăință, împreună cu experiența sa bogată de profund cunoscător al sufletului omenesc, dau Canonului un accentuat caracter de pocăință. Canonul pătrunde în cele mai adânci temnițe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței: “Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu”, drama consumată în sfuletul chinuit de păcat este minuțios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele stadii ale acestuia ar fi următoarele:

Sufletul începe să simtă în nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit:

“Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu;

ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”

Iubirea divină, prin glasul propriei conștiințe, chemă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a acestei stări:

“Vino ticăloase suflete împreună cu trupul tău, de te mărturisește

la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte

și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință .”

Sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat:

“Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi?

Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat

cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.”

Procesul propriu-zis al pocăinței:

“Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate

am fost zămislit, și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește,

ca un Îndurat, Dumnezeul părinților.”

Încununarea “luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu:

“Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii

să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând

să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit

mai mult decât toată firea omenească.”

Alături de înalta teologie a penitenței pe care o dezvoltă, Canonul Sf. Andrei Criteanul se impune și prin exemplele vii oferite de marii îndrumători ai pocăinței:Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maria Egipteanca ș.a. Ei și –au asumat în mod deplin și conștient “sfintele nevoințe ale desăvârșirii creștine”, arătând peste veacuri “cum se poate omul lumina, curăți și desăvârși”. Dar nu numai persoane din istoria Bisericii, cât mai ales personaje biblice din istoria Vechiului și Noului Testament, evocă Canonul, pe care le promovează drept pilde de urmat sau le acuză, în funcție de faptele și comportamentul lor față de Dumnezeu.Aceste exemple care sunt prezentate în păcatul sau virtutea lor, au menirea de a preveni sufletul:

“Adusu-ți-am aminte, suflete, de la Moise facerea lumii și

toată Scriptura cea așezată de acela, care îți povestește ție

de cei drepți și de cei nedrepți; din care celor de-al doilea,

adică celor nedrepți ai urmat, o suflete, păcătuind lui Dumnezeu,

iar nu celor dintâi.”

Spiritualitatea Postului Mare prin Canonul Sf. Andrei asimilează astfel păcatul personal, la păcatul originar și nu numai; ea îl angajează pe penitent la asumarea tuturor păcatelor umanității.”Trecând de la o conștiință individuală la o conștiință ontologică și recapitulând toate generațiile de la Adam încoace”, el se poate recunoaște în toți păcătoșii Vechiului Testament. Nu i-a imitat numai pe Adam și Eva, dar și pe Cain și Lameh ucigându-și conștiința. Prin faptele sale, s-a asemănat ziditorilor Turnului Babel și orgiilor locuitorilor Sodomei. Ca și Esau, și –a vândut frumusețea originară diavolului, și ca Ruben și-a întinat patul. S-a vândut păcatului așa cum frații lui Iosif l-au vândut pe acesta ca rob. Asemenea lui Faraon și –a împietrit inima și s-a înecat în valurile păcatului, ca odinioară egiptenii. Ca și evreii în pustie, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Întinat de lepra păcatului la întrecut pe David și pe Solomon, Ieroboam, Ahab și Ozia și pe toți călcătorii Legii, în numele cărora imploră acum milostivirea dumnezeiască, care să-i dea posibilitatea să se întoarcă.

Cu toate acestea, din multitudinea de modele de urmat în vederea realizării pocăinței, Canonul cel Mare ne pune înainte, o serie de persoane care au rămas peste veacuri prototipuri ale pocăinței.

Sfânta Maria Egipteanca este unul din modelele cele mai „izbitoare” pe care creștinul trebuie să le păstreze necontenit în minte pentru a-și încuraja zelul în vederea pocăinței. Cum ar putea deznădăjdui cineva, constatând că o păcătoasă atât de mare a găsit har la Dumnezeu pentru întoarcerea sa desăvârșită și stăruința ei în căință și asceză. Sf. Maria Egipteanca „a uimit toate cetele îngerești și adunările omenești cu viața ei cea minunată, căci a viețuit ca și cei fără de trup, pentru care, ca și cum ar fi fost fără materie, s-a suit cu picioarele pe apă și Iordanul a trecut”.

Sf. Maria Egipteanca este modelul tuturor celor care „aflându-se întru adâncul necuviințelor și păcatelor peste fire au o șansă de a se sui cu gând mai bun, în chip lămurit, la virtutea cea desăvârșită”, luând iertare de păcate și mai mult, întrecând chiar și firea îngerească.

Un alt model de pocăință este cel al împăratului și proorocului David. În ciuda dublului său păcat de adulter și crimă, David a fost iertat de Dumnezeu, fiindcă n-a întârziat să se căiască îndoit:

„Împreunat-a David oarecând nelegiuirea cu nelegiuire,

că a amestecat desfrâul cu uciderea; dar, îndată pocăință îndoită

a arătat…”.

Compunând Psalmul 50, el s-a făcut învățătorul pocăinței care îndeamnă pe fiecare să-și mărturisească păcatele și să nu deznădăjduiască de mila lui Dumnezeu. La fel a făcut și Manase, care păcătuind mai mult decât oricare altul (4 Regi 21,19) a fost restabilit în împărăția sa după ce și-a mărturisit păcatele și s-a smerit înaintea lui Dumnezeu (2 Par.33,12-13):

„Învinuirile lui Manase ți-ai îngrămădit cu voința suflete,

punând ca niște lucruri de scârbă patimile și înmulțind

cele dezgustătoare; dar pocăinței lui râvnind cu căldură,

câștigă-ți umilința”.

David și Manase s-au impus așadar în tradiția cultică și în evlavia credincioșilor, prin sinceritatea mărturisirii păcatelor, prin profunzimea căinței și prin hotărârea de a nu mai păcătui.

Ninivitenii reprezintă al treilea mare exemplu de căință . Aceștia au adăugat pocăinței postul și doliul, astfel că exemplul lor este deosebit de potrivit în Postul Mare :

“De niniviteni ai auzit suflete, că s-au pocăit către Dumnezeu

cu sac și cu cenușă; acestora n-ai urmat ci te-ai arătat mai

rău decât toți cei ce au greșit mai înainte de lege și după lege”.

Un alt mare model de pocăință pe care îl îndrăgește îndeosebi cultul răsăritean este tâlharul cel bun de pe cruce. Prin scurta sa mărturisire de credință și prin simplul său elan de căință, acesta este primul om de după Adam, care a reintrat cel dintâi în Rai:

“Puțin glas a slobozit tâlharul pe Cruce, și mare credință a aflat

Într-o clipeală s-a mântuit și întâi el deschizând ușile Raiului,

a intrat. Cel ce ai primit pocăința aceluia, Doamne slavă Ție!”

Față de celălalt tâlhar, care și el era răstignit dar nu a vrut să se pocăiască nici măcar în ultimul ceas al vieții sale, tâlharul cel bun, reprezintă modelul tuturor celor care, chiar dacă au venit în ceasul al XI-lea, totuși, datorită iubirii negrăite a lui Hristos Dumnezeu, au șansa mântuirii prin sinceritatea și intensitatea căinței lor.

Modelele de pocăință înfățișate de Marele Canon sunt multiple și diverse, însă ideea de bază a lui este aceea că, el se vrea și rămâne peste veacuri un puternic protest împotriva păcatului. Ca principiu de viață, Canonul Sf. Andrei Criteanul promovează permanenta pocăință pentru păcatele pe care le săvârșim clipă de clipă, precum și dorința continuă de a urma Modelului desăvârșit, care este Hristos și acelora dintre semeni care I-au slujit Lui și s-au curățit de păcate cu ajutorul harului Său.

CAPITOLUL III

Pocăința: Cruce și Înviere

III.1 Centralitatea Crucii în Triod.

Pocăința – răstignire duhovnicească

După cum am văzut în capitolele anterioare, virtuțile l-a care cheamă marii imnografi ai Triodului se concentrează în esență asupra pocăinței (metanoia). Ele sunt instrumentele, sau mai bine spus darurile lui Dumnezeu manifestate în viața pământească a lui Hristos, care îngăduie celor ce s-au îndepărtat de harul Botezului, recăzând în păcat, să fie restaurați și înnoiți cu totul după chipul lui Hristos.

Mai mult decât o virtute propriu-zisă, căința este un nou mod de viață, o stare nouă a persoanei umane aflată în căutarea adevăratei sale identități în Hristos. Nu este doar o dispoziție interioară de penitență și regret pentru îndepărtarea de intimitatea lui Dumnezeu, ci se manifestă în afară printr-o schimbare a întregii conduite a creștinului, ritmată în timpul celor patruzeci de zile de post și slujbe. Acest mod al căinței, această convertire radicală a ființei angajată pe calea curățirii și a restaurării frumuseții sale feciorelnice dobândită la Botez, nu este, desigur, decât o pregătire în vederea primirii lui Hristos în Cuminecarea pascală.

Căința se aseamănă dălții sculptorului care prelucrează masa informă a materiei pământești, pentru a face să se ivească în ea virtuțile, respectiv Hristos care este plinătatea lor.”Triodul leagă sufletul și trupul prin virtuțile morale, post și prin slujbe, pentru a converti persoana, pentru a-i da prilejul de a conlucra liber la formarea lui Hristos în ea și de a se pregăti în vederea Învierii tainice cu El, anticipând-o prin trecerea ascetică de la moarte la viață și de la patimi la nepătimire”.

Altoiți pe trupul lui Hristos prin Botez, creștinilor le rămâne să ducă la capăt această unire cu El, arătând în ipostasul lor propriu, îndumnezeirea firii omenești asumată de Cuvântul lui Dumnezeu prin asceză, prin jertfa de bunăvoie a eului lor limitat, prin imitarea și conformarea cu Patima Sa, chiar înainte de actualizarea ei rituală (în special în săptămâna Patimilor). În viața practică pe care o reprezintă perioada de pregătire a Paștelui, e potrivit să dobândim prin căință puterea Crucii, a morții, a mormântului și a Învierii:

“A Crucii prin nelucrarea păcatului, a morții prin lepădarea cea mai

deplină a răutății, a mormântului prin renunțarea la închipuirile produse

de suflet, de lucrurile supuse simțurilor, a Învierii prin bogăția virtuților

și a belșugului cunoștinței adevărului Lui și prin ridicarea cugetării de la

cele stricăcioase la înălțime, ca să ne facem un trup și un suflet cu El”.

Prin întrepătrunderea dintre moarte și Înviere, umanitate și divinitate în toate actele lui Hristos și în toate lucrările Trupului Său – Biserica, Postul Mare, atât în mod global, cât și în fiecare din elementele lui constitutive, apare ca o anticipare, o transpunere a Paștelui, iar asceza, al cărei cadru este, apare ca o “mică Înviere”; așa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul comentând pe Sf. Grigorie de Nazianz că: “împlinită încă de pe acum în Hristos, lumea de sus trebuie să se împlinească mai pe urmă în cei asemenea lui Hristos, când cei ce s-au făcut părtași asemănării morții Lui prin pătimirile lor, se vor face părtași și Învierii Lui”. Prin urmare, este lucrul potrivit ca să fim părtași dinainte, în timpul Postului Mare, atât la moarte, cât și la Învierea lui Hristos, după cum spune Sf. Teodor Studitul: “în fiecare zi să prăznuim prin omorârea patimilor învierea virtuților, imitând pe Domnul”.

Pocăința (metanoia) în Postul Mare este astfel o continuă răstignire duhovnicească, o neîncetată Cruce și Înviere într-o legătură nedespărțită. Crucea ne deschide drumul mântuirii, ștergând zapisul păcatelor noastre prin suferință și jertfă, iar Învierea încununează acest drum glorios, izbăvind lumea din stricăciunea morții, înnoind făptura și dăruind viață veșnică neamului omenesc:

“Lumina-tu-s-au toate cu Învierea Ta, Doamne, și Raiul iarăși s-a deschis;

și toată zidirea lăudându-Te, cântare Ție totdeauna aduce”.

Pocăința este deci, o neîncetată răstignire duhovnicească “o permanentă luare a Crucii pentru a urma lui Hristos”. Mântuitorul Însuși dorește să ne luăm Crucea “adică să ne lepădăm prin pocăință de iubirea pătimașă de sine, să ne răstignim față de firea veche ca să dobândim una nouă, să dobândim maimmultă viață și un plus de existență prin Înviere. Învierea este deci, o îmbogățire a persoanei la care se ajunge numai prin Cruce”. “Prin Cruce, păcatul , ca îngroșare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără de orizont a vieții trecătoare, este slăbit, subțiat, oprit. Prin Cruce, trupul și viațapământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Ea face evident faptul că viața aceasta nu e totul, ci e relativă, împreună cu plăcerile ei. Prin ea se face străveziu Dumnezeu, pentru că despovărează duhul nostru și copleșește trupul nostru, intrând în comunicare cu Dumnezeu, Care și El e Duh. Prin Cruce se dă lovitura de moarte morții, egoismului; prin Cruce se arată victoria generozității, a iubirii, a vieții superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi, învie la o viață fără moarte, în Dumnezeu”.

“A ne asemăna cu Hristos, purtând Crucea Lui, înseamnă a trăi în El și a ne bucura de harul Său. Aflându-ne pe acest drum, Iisus Hristos vine în ajutorul nostru, ușurându-ne de păcat și împărtășindu-ne puterea de a-l învinge. Tocmai pentru aceasta El s-a arătat solidar cu oamenii păcătoși și a oferit lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea păcatelor, suferințele Sale și moartea Sa. De aceea El ne-a făcut și părtași prin Sfintele Taine la patimi și la moarte. Ne-a îngropat cu Sine în mormântul Său, pentru ca ridicându-ne din el să retrăim viața Lui reînnoită“.

Din punct de vedere teologic, Pocăința ca Taină își are temeiul în răstignirea Mântuitorului pe Cruce. Sf. Chiril al Ierusalimului (Cateheza III,10) spune în acest sens că, Mântuitorul, când I s-a împuns coasta pe Cruce, a slobozit sânge și apă ca să se boteze cu apă cei care se botează în vreme de pace, iar Sf. Ioan Gură de Aur pune aici accentul pe Taina Euharistiei și în genere pe toate Tainele, “ căci nu fără pricină” –zice el-“au curs aceste izvoare –sânge și apă- ci, fiindcă amândouă au alcătuit Biserica (…) și de aici își au izvorul Sfintele Taine”.

Concluzionând cele spuse, am putea afirma că pocăința lucrată în perioada Postului Mare este în fapt o luare a Crucii, a cărei prezență în Triod este permanentă. Legătura intimă a Crucii, a oricărei cruci cu Hristos face din ea “icoana icoanelor”, locul însuși al prezenței lui Hristos în iubirea Sa mântuitoare. Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, de exemplu, după ce în Duminica Ortodoxiei s-a amintit că ea nu este idol, ci închinarea urcă la prototip, are o valoare considerabilă. Venerarea ei transmite credincioșilor bucuria Crucii, adică efectele mântuitoare ale Patimii. Cei ce o sărută cu evlavie sunt încredințați că primesc Duhul Sfânt și găsesc o adevărată sfințire în razele duhovnicești pe care le iradiază Crucea:

“Făcătoarea de viață Cruce stând înainte și de față arătându-se,

aruncă razele harului cele luminoase. Să mergem și să luăm lumină

de veselie și iertare, aducând laude Domnului”.

Venerarea lemnului Crucii e un har dat de Dumnezeu, cuprinzând în el întreaga iconomie și anticipând bucuria pe care o aduce celebrarea Patimii:

“Mare ești Doamne și mult-Milostiv! Căci ne-ai dat să ne închinăm acum

făcătoarei de viață Crucii Tale, pe care s-au pironit mâinile și picioarele Tale,

pe care s-a vărsat sângele din preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viață”.

Acest har e atât de mare, încât de Cruce nu ne putem apropia decât după ce ne-am curățit în timpul celor trei săptămâni precedente:

“Cu mulțimea milei Tale, PreaÎndurate Doamne, curățește mulțimea

păcatelor mele și mă învrednicește a vedea cu suflet curat Crucea Ta și

a o săruta întru această săptămână a Postului…”.

Din troparul de mai sus reiese că, pe de o parte, pocăința în sine este o luare a Crucii, iar pe de altă parte, de Cruce, nu ne putem apropia decât prin post, curăție și pocăință. De Cruce trebuie să ne apropiem pentru că ea este o adevărată anticipare a Patimii și Învierii lui Hristos, după cum spune și troparul:

“Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniți toți la dânsa.

Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune

înainte. Să o sărutăm deci toți, sufletește bucurându-ne!”, iar pe de altă parte, pentru că din puterea Crucii, luăm putere pentru a continua efortul nostru de curățire și pocăință. Crucea ne dă puterea de a respinge prin ânfrânare patimile trupești, pentru a ajunge la Înviere. Ea ne hrănește, sfințește și întărește sufletele și trupurile. Nu numai în duminica a treia, ci și în tot Postul Mare ea este privită drept cârma grație căreia vom ajunge la limanul mântuirii, “tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează…apărătoare celor ce li se face război”.

În centrul Postului Mare, Crucea apare ca un pom al vieții din mijlocul Raiului sub care toți ne adumbrim. Calea ce duce la Paște va fi de acum înainte marcată și organizată de semnul Crucii: e un timp răstignit care duce la Crucea lui Hristos (din Vinerea Mare):

“Preacinstita Cruce care sfințește vremea Postului se vede acum;

căreia închinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne, Iubitorule de oameni,

dă-ne cu ajutorul ei să trecem și cealaltă vreme a Postului cu străpungere

și să vedem și dătătoarele de viață Patimi, prin care ne-am izbăvit!”

Înainte de Cruce, oamenii erau supuși patimilor trupului, dar acum că iadul este nimicit, postul și înfrânarea sunt la mare cinste între creștini.

Această virtute universală a Crucii devine actuală pentru fiecare prin pocăință, prin întoarcerea și răsturnarea viețuirii sale de la patimi la virtuți. Așa cum într-un cerc, centrul este punctul de la care își schimbă direcția raza, tot așa în Postul Mare, Crucea venerată solemn în centrul său, evidențiază în primul rând această realitate fundamentală a iconomiei și dimensiunea pascală a pocăinței. În al doilea rând, Crucea regăsită în mijlocul Postului Mare, pregătește Patima lui Hristos și aduce aminte credincioșilor că Hristos s-a răstignit de bună voie în centrul lumii pentru a-i reuni pe cei împrăștiați de păcat, în unitatea Trupului Său divino-uman:

“În mijlocul pământului ai răbdat Cruce și Patimă, Îndurate, tuturor

nepătimire și răscumpărare dăruind. Pentru aceasta astăzi, la înjumătățirea

Postului, toți o punem înainte spre închinăciune și cu bucurie o sărutăm,

ca să ne învrednicim toți a vedea Patimile Tale și Învierea cea de viață

purtătoare, luminați fiind cu dumnezeieștile virtuți, Cuvinte al lui Dumnezeu,

Unule Mult-Milostiv”.

Această adunare a oamenilor evidențiază și restaurarea cosmosului dislocat de cădere și care-și regăsește de acum adevăratul său centru în Crucea cu patru brațe (dimensiuni) iradiind prin ea cu strălucirea Învierii(pentru că, se știe că omul a căzut din starea sa împărătescă dăruită de Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu l-a readus la această stare prin Cruce):

“O, câtă este puterea Crucii Tale! Aceasta a înflorit Bisericii

înfrânarea smulgând din rădăcină neânfranarea lui Adam cea din Eden,

oarecând. Că aceea a adus oamenilor moartea, iar aceasta fără

stricăciune izvorăște lumii nemurire, ca din alt izvor al Raiului,

cu vărsarea sângelui Tău cel izvorâtor de viață și a apei. Pentru aceasta

toate s-au făcut vii.”

Arătarea slăvitei Cruci în centrul Postului Mare îngăduie așadar, definirea limpede a fundamentului hristologic al tuturor virtuților chemate să fie practicate în timpul celor patruzeci de zile, având în frunte virtutea pocăinței. Viața creștinului constă înainte de toate din “a-și lua crucea sa în toate zilele” pentru a-I urma lui Hristos, sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, “de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”.

În general, monahii sunt numiți “purtători de cruce” (staurophoros), căci toată viața lor, toate gesturile, gândurile lor sunt marcate de semnul Crucii. “Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creștinul se înalță mai presus de pământ și de grijile lui”. El ajunge asemenea lui Hristos – mort pentru lume – și de fiecare dată când va fi în comuniune cu Patima Sa, se va afla în starea omului care a omorât desăvârșit toate poftele simțurilor, după cu scrie Sf. Grigorie de Nyssa: “…a ne întoarce spre Cruce, înseamnă a ne face întreaga viață moartă pentru lume și răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”.

Iată că, pocăința nu este pur și simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăși Crucea a devenit simbolul făptuirii, a pocăinței mai ales și a participării voluntare a creștinului la Patima lui Hristos în săptămâna Patimilor. Hristos însă, în Patima Sa, a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască pe Adam după cum spune Prohodul:

“Pe pământ ai venit. Pe Adam să-l mântui,

și pe acesta negăsind, jos Te-ai pogorât,

pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.”

Adam deci, a fost mântuit, iadul a fost desființat ca realitate ontologică exterioară, dar, trebuie să ținem seama că ontologia Iadului este legată de libertatea omului, care poate să-l creeze pentru sine sau pentru alții, adică de posibilitatea unui iad subiectiv, personal. Această idee o găsim într-o rugăciune adresată Sfintei Fecioare:

“Tu, Fecioară ești lăcaș al Vieții Celei nestricăcioase. Pentru aceasta

mă rog Ție: înviază-mă pe mine, cel ce zac în groapa Iadului, patimilor

mele, Fecioară.”

Este adevărat că încuietorile iadului au fost zdrobite pentru cei din Adam, dar prin Cruce trebuie ca fiecare să le zdrobească înlăuntrul voinței sale, unde germinează și se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăția lui Dumnezeu, totuși, omul își creează o stare similară cu a iadului, prin patimi și păcat:

“Mă îngrozesc și mă înfricoșează focul cel nestins al gheenei,

viermele cel cumplit, scrâșnirea dinților; ci slăbește și-mi lasă

greșelile și în starea cea dimpreună cu aleșii Tăi, Hristoase, rânduiește-mă.”

Acest lucru este arătat și în Canoanele din Octoih, nu numai din Triod. În acestea sunt descrise stările infernale ale subiectivității credinciosului și lupta lui de a le învinge. În modul cel mai profund, pogorârea la Iadul patimilor și ridicarea de acolo, prin pocăință, la Raiul virtuților, au fost ilustrate de către Sf. Siluan Athonitul, care a primit de la Însuși Hristos, porunca de a “ține neîncetat mintea în iad și de a nu deznădăjdui”. Acesta a fost un mesaj adresat prin el de către Hristos, umanității contemporane dominată de un sentiment crescând de disperare în fața absurdității generale a existenței, umanitate care a pierdut învățătura Părinților legată de pocăință, asumarea Crucii și eliberarea din iadul patimilor.

În concluzie, putem spune că pocăința, mai ales în perioada Triodului înseamnă de odată:

Asumarea Crucii prin lepădare de omul vechi și îmbrăcarea în cel nou;

Pătimirea și răstignirea duhovnicească împreună cu Hristos pentru a birui toate păcatele;

Pogorârea la Iad, împreună cu Mântuitorul Hristos, pentru a ne elibera de patimile care ne întunecă inima și în același timp pentru a plânge și pentru păcatele semenilor (a acelora care se află în iadul patimilor).

Întreg Postul Mare este, așadar, un timp rânduit în vederea răstignirii duhovnicești și ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuțile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii, este în fapt o participare voluntară și reală, chiar dacă parțială, la jertfa Crucii. Crucea este principiul nemijlocit al virtuților și invers, toate virtuțile converg în participarea mistică a celui ce le practică, la Patima lui Hristos.

Triodul atacă așadar, toate patimile și însăși rădăcinile lor: plăcerea – cauza inițială a căderii și durerea – consecința ei împreună cu moartea. Atât una, cât și cealaltă sunt indispensabil legate de viața în Hristos și de răstignirea duhovnicească (pocăința – metanoia).

III.2. Finalitatea și roadele pocăinței (a Crucii):

Învierea și Penticostarul

În subcapitolul precedent am ajuns la concluzia că pocăința este o răstignire duhovnicească, iar Triodul atacă rădăcinile patimilor: plăcerea și durerea, care sunt legate de viața în Hristos și de răstignirea duhovnicească (metanoia). Ne punem firesc, însă, întrebarea dacă pocăința sau răstignirea duhovnicească este un scop în sine sau dacă spiritualitatea Triodului este una sumbră, de jale, lacrimi și plâns, de căință și întristare? Și la ce folosesc toate acestea?

Răspunsul îl găsim tot în Triod și l-am anticipat deja când am vorbit de pocăință ca asumare a crucii și răstignire duhovnicească. Se spune adesea că Ortodoxia ar accentua, în spiritualitatea ei liturgică, Învierea, în timp ce creștinismul Occidental accentuează Crucea. Adevărul este, însă, că “Spiritualitatea Ortodoxă nu separă Crucea de Înviere, ci pune un accent deosebit pe legătura interioară ce există între taina Crucii și taina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos”.Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea și în jertfa Crucii se cuprinde deja bucuria Învierii, iar bucuria Învierii nu este despărțită de amintirea jertfei Crucii. De aceea atât la Înviere, cât și în Duminica a treia din Post sau în orice sărbătoare închinată Sfintei Cruci, cântăm:

“Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta

o lăudăm și o mărim”, sau

“Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus,

Unuia Celui fără de păcat. Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată

Lumea, totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui,

că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”I.

Biserica catolică are o preferință deosebită pentru momentul Răstignirii, căci fața lui Hristos pe Cruce, în pictura occidentală, este crispată, dominată de spaima morții și de singurătate sfâșietoare. Biserica Răsăritului însă, accentuiază în iconografia sa că Cel ce moare pe Cruce este Fiul lui Dumnezeu devenit om și că El a acceptat în mod liber moartea pe Cruce și aceasta pentru “a rămâne până la capăt în adevăr și în starea de iubire față de Tatăl Care L-a trimis în lume și față de oameni “(Ioan 10,17-18;13,1). Domnul, înainte de a muri, a iertat pe cei ce-l răstigneau și s-a rugat pentru ei (Luca 23, 34). „Foarte semnificativ este și faptul că Hristos Cel înviat, în seara zilei de Paști, când se arăta Colegiului Apostolilor, odată cu pacea, după durerile Vinerii Mari, le încredințează lor acum, înainte de înălțarea Sa la cer, puterea iertării. Și intrând le-a zis: „Pace vouă; precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan 20,21-23). Ultimele și primele cuvinte, de la hotarul dintre Cruce și Înviere, sunt cuvinte ale iertării, cale a mântuirii. Pentru aceasta a venit Hristos, și cât de mult trebuie să vorbească conștiinței creștine taina iertării. În loc de a le aminti ucenicilor păcatele răstignitorilor și biruința Lui asupra lor și a morții, Iisus le spune: „…cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate”, iar prinj aceasta instituie și Taina Bisericii”.

„Pentru Iisus, iubirea este mai tare decât moartea sau instinctul conservării (Luca 9,24-25; Mat. 10,39)”. Iubirea Mântuitorului se manifestă mai ales în coborârea Sa la iad pentru că dorește să restabilească comuniunea de viață și iubire dintre Dumnezeu și Adam cel căzut. Învierea însăși începe oarecum prin coborârea la iad și biruirea morții ca separație între Dumnezeu și om. Deci ce este această iubire a lui Dumnezeu? Crucea este puterea iubirii lui Hristos, Care ca om se dăruiește total lui Dumnezeu, iar Învierea este rodul acestei dăruiri, este un alt dar, de data aceasta dăruirea totală și veșnică a lui Dumnezeu, umanității jertfite a lui Hristos și printr-Însul și tuturor oamenilor.

„Crucea lui Hristos sau puterea iubirii lui Hristos Cel jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, și Duhul Sfânt, Cel care, prin aceasta a umplut cu desăvârșire firea Lui omenească de iubire și iradiază prin ea spre noi, lucrează împreună la orice sfințire, aducând sfințirea trupului lui Hristos în trupul nostru. Dar Hristos nu poate produce această sfințire în trupul nostru, dacă nu ne însușim și noi starea de jertfă și de dăruire generoasă a lui Hristos, care a culminat în Crucea Lui, adică dacă nu ne înfrânăm și noi de la egoismul păcatului și dacă nu ne dăruim și noi lui Dumnezeu și semenilor prin Cruce (prin pocăință și iubire). Numai prin Cruce ne deschidem din partea nostră Duhului lui Hristos, care curățește și întărește duhul omului, și prin el, și trupul lui, eliberându-l de căderea plăcerilor egoiste. Duhul Sfânt lucrează prin Crucea lui Hristos sau prin puterea trupului jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, la curățirea și sfințirea și autodăruirea noastră lui Dumnezeu și semenilor, dacă ne însușim și noi Crucea lui Hristos. Căci autodăruirea nostră lui Dumnezeu este luarea Cruci,i care e întărită și încununată de Duhul lui Hristos în noi.”

Deci, pocăința este asumarea de bunăvoie a Crucii și răstignirea noastră duhovnicească, care vor rodi în învierea, înnoirea și îndumnezeirea noastră. Așadar, Triodul ne arată că pocăința nu este numai Cruce, ci și Înviere. Este o Înviere ca rod final al alergării duhovnicești, dar și o anticipare a Învierii încă de la începutul alergării duhovnicești. Să vedem mai detaliat cum surprinde Triodul acest lucru, pentru fiecare dintre ele.

Triodul ne arată mai întâi că pocăința nu are un caracter sumbru, ci anticipează oarecum Învierea, ceea ce-i conferă un caracter bucuros. Încă de la începutul Postului, Triodul începe într-o manieră optimistă și veselă:

„Răsărit-a primăvara Postului și floarea pocăinței. Deci, să ne curățim

pe noi, fraților, de toată întinăciunea și Dătătorului de lumină cântând

să-I zicem: Slavă Ție, Unule Iubitorule de oameni” sau

„Să ne curățimmai înainte pe noi, fraților, cu împărăteasa virtuților;

că iată a venit, aducându-ne nouă bogăție nepieritoare; potolește umflarea

poftelor și împacă cu Stăpânul pe cei ce au greșit. Pentru aceasta cu veselie

să o primim pe dânsa strigând lui Hristos, Dumnezeu: Cel ce ai Înviat

din morți păzește-ne neosândiți pe noi, cei ce Te slăvim pe Tine, Cel ce

singur ești fără de păcat.”

Aceasta arată că pocăința este o necesitate a vieții noastre, dar este și darul Bisericii, făcut nouă, mai ales în perioada Triodului. Datorită acestui dar, care trebuie cultivat, credincioșii care gustă încă de pe acum din lumina Învierii, au nădejdea că se vor împărtăși pe deplin din ea, la sfârșitul Postului. De aceea, Triodul ne îndeamnă:

„…să ne întoarcem la pocăință, și să ne curățim simțirile asupra

cărora este războiul, făcând începerea postului; cu nădejdea darului,

inimile întărindu-le, iar nu cu mâncările, întru care cei ce au umblat

nu s-au folosit. Și în acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu, în

Sfânta și purtătoarea de lumină noapte a Învierii; Cel ce S-a adus

Junghiere pentru noi și S-a împărțășit de Sine ucenicilor la Cina cea

de Taină; Care risipește întunericul necunoștinței cu lumina Învierii Sale.”

În mod sugestiv, autorii Triodului compară adeseori Postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare este deci, un post luminos, în cursul căruia ne desfătăm de roadele faptelor virtuților, pe care le-a cultivat și recoltat Postul. Gazda care cheamă pe toți credincioșii la acest ospăț și îi hrănește din belșug cu contemplație este Duhul Sfânt:

„…având pe Duhul Sfânt în Post ospătător bogat, să ne săturăm de

darurile Lui și din destul să ne ospătăm, lăudându-L ca pe

Dumnezeul nostru.”

Străpungerea inimii este băutura care se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaților la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de umilință (străpungere), umplând acum harul

Postului în chip lămurit, cheamă pe toți credincioșii strigând cu veselie:

Veniți de vă desfătați, lepădând beția patimilor, ca să vă învredniciți

De mângâierea ce va să vină.”

Această hrană duhovnicească din care ne săturăm paradoxal cu atât mai mult, cu cât lipsim trupul de hrană materială este identică cu cea de care se bucura Adam în Rai:

„Dăruiește-mi și mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam

Raiul odinioară, și a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru,

Și a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit ca să ajung

și eu cu bucurie la Patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viață.”

Încă de la începutul Postului Mare, deci, Raiul este deja restaurat prin post, virtuți și pocăință, pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevărații asceți gustă dinainte în tot timpul celor patruzeci de zile, din roadele duhovnicești ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paștelui, când postul trupesc va fi întrerupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel Înviat. Atunci, creștinii se vor lumina cu adevărat în măsura în care vor fi participat la ospățul din timpul Postului Mare. „Utilizarea acestor imagini antinomice exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualității creștine, care îi cere credinciosului să dezvolte prin voință, harul pe care-l poartă deja întreg în el însuși de la luminarea Botezuliu, iar diferitele etape parcurse manifestă fiecare, scopul lor ultim: ÎNVIEREA.”

Pocăința revelează și ea tensiunea fundamentală a eshatologiei creștine între „deja” (mântuirea realizată și prezentă) și „nu încă”(așteptarea desăvârșirii în îndumnezeirea personală sau/și a doua venire a lui Hristos), iar elementul fundamental al ei care face ca ea să anticipeze dinainte Patimile Domnului și să guste dinainte din lumina Învierii, sunt mai ales lacrimile.”Lacrimile ne introduc în misterul Agoniei, în Grădina Ghetsimani, în misterul Crucii, căci izvorul lacrimilor curge din coasta străpunsă a Domnului”.

Prin lacrimi răsună geamătul Duhului Sfânt, este Duhul care plânge domol în om:

„Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule și suspinul din adânc curat

aduc Ție, strigând inima mea…”

Lacrimile sting arsura zadarnică a patimilor, iar treptat, amintirea morții devine amintirea lui Dumnezeu, amintirea Domnului care coboară în iad pentru a ne elibera. Atunci lacrimile de mâhnire pentru propriul păcat, pentru tristețea și angoasa condiției omului, așa cum Iisus le recapitulează în Patimile Sale, se transformă în lacrimi de recunoștință, de uimire și de bucurie, căci Hristos și toate actele Sale, duc spre bucuria Învierii.

Lacrimile ascetice se transformă în lacrimi duhovnicești. Nostalgia sau chiar disperarea inimii înfrânte ne fac să ajungem la dumnezeiasca milostivire, dacă nu cădem în capcana urii față de ființă, și la picioarele Celui Răstignit izbucnind în plâns. De aceea, lacrimile cele mai plăcute Triodului, sunt cele ale femeii păcătoase, în care pocăința și iubirea sunt nedespărțite. Mirul, așa cum Iisus l-a remarcat, evocă mormântul, dar și Învierea; de aceea Triodul celebrează „lumina dumnezeiască a plânsului” care strălucește pe chipul celui ce se află pe calea pocăinței. Pentru acest motiv și Părinții duhovnicești ortodocși utilizează întotdeauna, privitor la lacrimi, expresii antinomice. Sf. Ioan Scărarul vorbește despre „plânsul de bucurie făcător și de fericita tristețe bucuroasă a străpungerii cuvioase”.

El arată cum lacrimile sunt în cele din urmă pătrunse de lumina surâsului, cum ele înveselesc inima (iar pentru un creștin sărbătoarea amintește mereu de Paști – sărbătoarea sărbătorilor):”Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit și plin de har ca pe o haină de nuntă, a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”.

Jalonând cu lacrimi calea Postului Mare, credinciosul va ajunge la bucuria Paștelui sau, altfel spus, trăind în toate zilele în această stare de duhovnicească bucurie, el va destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veșmântul dumnezeiesc al adevăraților creștini și a celebra astfel întreg Postul Mare ca pe un Paște neîntrerupt, după cum spune Sf. Ioan Sărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată, nu încetează să prăznuiască fiecare zi ca o sărbătoare”.

Din toate cele spuse mai sus, concluzionăm că pocăința ne face deja să ne îmbrăcăm în Hristos, ne face receptivi la misterul pascal, ne poartă către o viață reînnoită, Hristos Însuși coboarândîn iad și făcându-ne părtași la Învierea Sa. Această Înviere, anticipată deja pe pământ, este în același timp personală și ontologică. Comuniunea noastră cu Hristos ne integrează în umanitatea Sa după Înviere.

În Hristos, imaginea dumnezeiască după care suntem făcuți și care ne atrage cu forță, este restaurată în frumusețea ei originară, ea devine în noi chemarea la o asemănare care va deveni participare. Viața, la nivelul ei cel mai înalt de intensitate, ni se comunică prin Tainele Bisericii, prin Biserica înțeleasă ca mister al Celui Înviat și „această viață se identifică cu harul Duhului, cu Lumina cea neapusă a Împărăției”. Este Pământul Făgăduinței, Pământul celor Vii pe care sufletul va trebui să-l ia în stăpânire după lungul exod al pocăinței, atunci când „săvârșind virtuți cu osârdie, va putea să vadă Învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă și laudă aducând” .

Harul primit în asceză îl readuce treptat pe om în starea de integrabilitate. Transfigurat, trupul celor care își înalță sufletul către Dumnzeu și își așează sufletul în dragostea Sa, se face părtaș la zborul sufletului și se unește cu el în comuniunea dumnezeiască. Patimile au fost învinse și dinamismul lor vital a fost transformat prin har, omul spiritual ajungând la starea de „apateia” (odihnă) și nepătimire cerească precum a făcut și Sf. Maria Egipteanca:

„Nepătimire cerească ai dobândit, prin viețuirea cea preaînaltă

de pe pământ, Maică…”.

Dimensiunea celebratoare a Postului Mare se manifestă, așadar, până aici. Ea este expresia libertății iubitoare, semnul că deși trăiește în lume, creștinul aparține deja Împărăției. Omul duhovnicesc postește pentru că el se hrănește mai întâi cu Cuvântul și cu Sfânta Împărtășanie. El își reduce somnul pentru că este locuitor al Noului Ierusalim, luminat de slava lui Dumnzeu (Apoc. 21,23). Dacă prin păcat și nepocăință credinciosul a pierdut înfierea divină, prin pocăință o redobândește și se reînnoiește. În concepția Bisericii, moartea trupului este consecința morții sufletești, de aceea, prin rugăciunea duhovnicească, credinciosul cere o înviere din păcate, care să ducă la Învierea de obște:

„Hristoase, Dumnezeule, Viața tuturor cea spânzurată pe lemnul Crucii,

înviază sufletul meu cel omorât de patimi…, că m-am depărtat de la

poruncile Tale și bogăția nepăcătuirii, pe care mi-ai dăruit-o, am risipit-o

cu voința cea iubitoare de păcate și m-am stricat și urât m-am făcut

cu lucrurile dezmierdării. Dar mă înnoiește atrăgându-mă la pocăință,

Cel ce ești mult-Milostiv”.

Tema înnoirii firii noastre, a înfrumusețării ei este relatată în toate canoanele Crucii și Învierii din Triod, Penticostar, Octoih și Minee, înțelegând că această înnoire nu este o lucrare mecanică, exercitată de Cruce asupra unor obiecte sau ființe indiferente la această înnoire, ci asupra ființelor care participă subiectiv la acest efort de înnoire din partea lui Hristos, prin Cruce, convinse de necesitatea acestei schimbări lăuntrice sufletești, o înviere ce se reflectă într-un act de conștiință, transpus apoi într-un alt act voluntar.

În răstignire și în Cruce toți creștinii văd, așadar, firea lor trecută, creată de Adam prin păcat, deodată cu ștergerea acestui păcat, precum și datoria lor de a opera aceiași înnoire pe care a adus-o Hristos, pregătindu-și astfel înaintarea spre continua desăvârșire duhovnicească:

„Crucii Tale celei făcătoare de viață neîncetat închinându-ne,

Hristoase Dumnezele, Învierea Ta cea de a treia zi slăvim:

Că printr-însa ai înnoit firea oamenilor cea stricată, Atotputernice

și suirea la ceruri ne-ai arătat ca un singur bun și de oameni iubitor ”.

III.3. Pocăința neîncetată: firul roșu ce străbate

scara virtuților în drumul spre

Înviere și îndumnezeire

Din tot ceea ce am vorbit până acum, am ajuns la concluzia că pocăința (crucea) ne deschide drumul mântuirii, ștergând zapisul păcatelor noastre prin suferință și jertfă, iar Învierea lui Hristos, care devine învierea noastră prin unirea cu El, încununează acest drum glorios, izbăvind lumea din stricăciunea morții, înnoind făptura și dăruind viață veșnică neamului omenesc:

“Luminatu-s-au toate cu Învierea Ta, Doamne, și Raiul iarăși s-a deschis;

și toată zidirea lăudându-Te, cântare Ție totdeauna aducem”.

Rămânând numai la răstignirea pe Cruce, lucrarea mântuirii s-ar fi extins numai la limitele acestei vieți. Fără Înviere, noi nu ne-am fi învrednicit de darul înfierii și al moștenirii vieții celei veșnice, iar fără răstignirea pe Cruce, noi nu am fi înțeles taina Învierii. Deci, amândouă, ca fapte reale, săvârșite însă în ordinea și cu puterea lui Dumnezeu, constituie adevărurile de temelie ale vieții noastre creștine pentru că stau la baza operei răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu.

Învierea lui Hristos este începătura învierii și a vieții celei veșnice (I Cor.15,20), icoana, prototipul și chezășia propriei noastre învieri. După Învierea Domnului, omenirea a pătruns și a explicat sensul vieții și a descoperit taina morții. Ea a înțeles că viața omenească nu se termină odată cu mormântul, ci își continuă firul existenței în eternitate în comuniune cu Hristos, izvorul vieții, Lumina cea neapropiată.

Minunea Învierii este o faptă permanentă, mereu actuală, menită să se petreacă cu fiecare din noi. Toți trebuie să experimentăm acest Paște, adică să parcurgem acest drum de trecere din moartea păcatului la viața cea nouă, sfântă și fără de prihană, pentru ca pășind pragul morții să intrăm în patria cea fericită și veșnică. Cele ce ne ajută să străbatem acest drum este Hristos, “Paștele cel nou, Jertfa cea vie jertfită, Mielușelul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. El rămâne pentru noi Paștile cel veșnic care ne însoțește și ne întărește pașii pe calea mântuirii, dându-ne har și putere ca să trecem și noi împreună cu El prin Înviere în celălalt plan de existență și astfel să moștenim desfătarea Raiului. Dar, înaintarea noastră pe treptele desăvârșirii se face printr-o actualizare continuă a prezenței lui Hristos și a împărtășirii din viața Sa dumnezeiască și veșnică.

Aceasta presupune o continuă practicare a pocăinței, atât ca mod de existență (metanoia), cât și ca taină, căci modul de transmitere și de pătrundere a vieții dumnezeieștin în umanitate se face prin Sfintele Taine. “Prin Sfintele Taine, Mântuitorul reface împreună cu fiecare din noi drumul vieții Sale pământești, începând de la Naștere, continuând cu Învierea și până la Înălțarea Sa la ceruri, comunicându-ne mereu puterea transformatoare a Învierii Sale”.

Prin Tainele și slujbele Bisericii, Mântuitorul Hristos, nu numai că ne descoperă dumnezeirea omului, ci ne-o oferă în mod real. Tot ce-a avut, tot ce-a făcut, deplinătatea vieții Sale o dă celor ce sunt membre ale Trupului Său tainic (Biserica). Prin urmare, slujbele în Biserica Ortodoxă, nu se mărginesc la o simplă comemorare sau reprezentare a unor acte din istoria mântuirii, ci înseamnă o reproducere întocmai a acestor acte, o intervenție reală a lui Dumnezeu în creație și o împărtășire obiectivă din darurile și adevărurile mântuirii.

De aceea, ori de câte ori sărbătorim Paștile, Învierea se produce realmente, dar pentru ca bucuria ei să fie deplină și să aducă folos sufletelor, ea trebuie să se producă mai întâi în inima noastră, pentru că și această inimă este un mormânt în care zace îngropat harul Botezului, adică Însuși Hristos în numele căruia ne-am botezat. Harul stă îngropat în mormântul inimii, așteptând ca piatra să fie prăvălită și să învieze Hristos în noi. Cum se prăvălește piatra de pe ușa mormântului inimii, pentru ca harul lui Dumnezeu să devină lucrător în ea? Aceasta se face printr-o neâncetată nevoință și pocăință, prin înlăturarea urii, prin iertare și împăcare unii cu alții. Numai astfel ne vom afla printre cei care se închină fără de osândă Sfintei Învieri, printre cei ce pururea se luminează cu prăznuirea.

Numai astfel, Învierea Domnului va deveni cu adevărat și învierea noastră, o înviere prezentă și continuă și nu numai viitoare, de la sfârșitul veacurilor, ci o înviere dinamică, transformatoare a vieții noastre și a lumii înconjurătoare. Așadar, pocăința nu încetează niciodată. Ne punem însă întrebarea: dacă pocăința este o virtute neâncetată și perioada Penticostarului este o perioadă de înviere, înnoire și bucurie duhovnicească, cum se împacă una cu cealaltă? Răspunsul l-am anticipat oarecum, când am arătat că troparele de la începutul Triodului , care vorbesc despre pocăință, îi conferă acesteia un caracter vesel și bucuros și nu unul sumbru, căci pocăința este un dar al lui Dumnezeu.

Perioada Triodului, ca perioadă excelentă pentru practicarea pocăinței, conține în sine, așadar, și bucuria Învierii, iar perioada Penticostarului, perioadă prin excelență pascală și de bucurie nu poate fi despărțită de lucrarea pocăinței căci, spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Postul (Triodul) a trecut, dar să păstrăm roadele postului și ale pocăinței”. După cum bucuria Învierii Domnului o trăim nu numai în zuia de Paști, ci și în fiecare duminică de peste an, tot așa și bucuria pe care o aduce și pocăința, spre iertarea păcatelor, trebuie să fie o constantă a vieții creștine. “De aceea, în fiecare duminică, la Utrenie, numai după ce rostim psalmul de pocăință (Psalmul 50), abia după aceasta cântăm :“Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim, că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toaă lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”, înțelegând și simțind în inimile noastre că bucuria Învierii este lumina și roada pocăinței”.

Bineînțeles, pocăința nu mai are aceiași valoare ca în perioda Triodului, căci păcatele ne-au fost iertate și nu mai este cazul să ne pocăim pentru ele. Cu toate acestea, noi păcătuim în fiecare zi, de aceea, pe de o parte, trebuie să ne pară rău de păcatele săvârșite, iar pe de altă parte pocăința lucrată în perioada Penticostarului și toată viața de acum înainte are o altă valoare: contopirea noastră cu “Adam cel nou” și în același timp asumarea stării noastre neputincioase și căzute a lui “Adam cel vechi”, face ca pocăința noastră să se transforme într-o pocăință pentru păcatele întregii lumi. Aceasta ne-o arată chiar Răstignirea și Învierea Mântuitorului. Mântuitorul, pe Cruce, a plâns și suspinat pentru întreaga omenire, iar după Înviere a dorit întoarcerea tuturor oamenilor la Dumnezeu, ceea ce explică de ce i-a trimis pe Apostoli să ierte și să dezlege păcatele oamenilor, să-i învețe pe oameni să se pocăiască și să se roage pentru iertarea păcatelor întregii lumi.

În plus, după învățătura despre epectaze a Sf. Grigorie de Nyssa, harul primit de la Dumnezeu nu încremenește lucrarea omului, ci îl face pe om să practice o nevoință și mai mare, să lucreze o pocăință mai intensă. Așa se explică de ce marii Părinți duhovnicești ai Bisericii, pe patul de moarte, cu toate că erau înaintați duhovnicește, doreau să mai trăiască puțin pentru a se mai pocăi încă.

Pocăința neîncetată, care conține în ea, după cum am văzut, și bucuria Învierii, este firul roșu sau coloana vertebrală ce străbate scara virtuților, în drumul nostru spre înviere și îndumnezeire. Atât pocăința pentru păcatele proprii sau pocăința (izvorâtă din iubire) pentru păcatele întregii lumi, cât și pocăința ca stare asumată, ca un nou mod de viață, după modelul marilor Părinți ai pustiei, care și pe patul de moarte doreau să mai trăiască pentru a-și plânge păcatele, face ca ea să fie o continuă Cruce și Înviere până când vom ajunge la sfârșitul ostenelilor noastre pământești, la Învierea cea de Obște, la prăznuirea Paștelui celui veșnic, împreună cu toți sfinții în Împărăția lui Dumnezeu.

CONCLUZII

După cum am văzut în abordarea temei noastre despre pocăință, ca neîncetată Cruce și Înviere, virtuțile la care cheamă marii imnografi ai Triodului se concentrează în esență asupra metanoiei. Pocăința este darul lui Dumnezeu, care îngăduie celor ce s-au îndepărtat de harul Botezului, căzând în păcat, să fie restaurați și înnoiți cu totul după chipul lui Hristos. Mai mult decât o virtute propriu-zisă, căința este un mod de viață, o stare nouă a persoanei umane aflată în căutarea adevăratei sale identități în Hristos. Asceza, căința și lacrimile îi conformează pe creștini Trupului lui Hristos și apar odată cu fiecare din elementele lor constitutive, ca o mică Înviere, ca o anticipare a Paștelui.

Tocmai în asceză, în pocăință și în întoarcerea ostenitoare la harul Botezului, candidații la “cel de-al doilea Botez”, fiind deja inițiați, pot primi arvuna “Paștelui veșniciei”, căci în Biserică timpul ciclic, marcat de diviziune dispare și se transformă în timp liturgic- “hristificat”. “Mântuitorul Hristos asumă timpul stricăciunii pentru a-l umple de veșnicie, a-l transfigura, a-l îndumnezei”.

Actualizat atât de praznicele Sale, cât și în sărbătorile sfinților, El rămâne Unul și Neîmpărțit în ciuda diversității manifestărilor Sale, așa cum sălășluiește deplin în ipostasul renăscut al sfinților, fără ca aceștia să-și piardă caracteristicile lor personale.

Sărbătorile sau perioade ca Triodul sau Penticostarul apar, prin urmare, “ca adevărate energii divine, ca taine”, “ ca sacramente ale timpului”, culminând în praznicul Paștelui, recapitulare și plinătate a tuturor sărbătorilor.

Totuși, această diversitate a sărbătorilor nu este decât una din adaptarile la condițiile cantității, căci introducându-ne în comuniunea cu Hristos-Unul, ele sunt în cele din urmă tot atâtea “mici Paști” care ne pregătesc pentru comuniunea fără contopire în viitorul Paște veșnic – Hristos, totul în toți (Coloseni 3,11). “Acolo vom cunoaște rațiunile lor (ale praznicelor) mai curat și mai înțelept în Logosul Însuși, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, în prăznuirea și veselia celor mântuiți”.

Prăznuirea veșnică a celor aleși este, deci, unirea și comuniunea cu Hristos, care e oarecum “sărbătoarea personificată”. “De aceea în această lume, praznicele și perioadele lor pregătitoare apar ca tot atâtea participări efective la Dumnezeul- Om, ca înseși căile îndumnezeirii credinciosului, prin pătrunderea în timpul îndumnezeit al Bisericii, care ascultă dinainte de legile lumii transfigurate”. Prin intermediul omului, totul în Biserică e îndumnezeit și hristificat. Toate zilele sunt Paști și duminici, adică o Înviere împreună cu Hristos și o anticipare a vieții veșnice, dar ele sunt și pregătiri pentru arătarea a ceea ce nu este încă prezent decât în parte.

Astfel, după ce l-a îndemnat pe creștinul desăvârșit să trăiască toate zilele ca pe o duminică, Origen subliniază sensul și locul unei perioade cum este aceea a Postului Mare.

„Iar când te pregătești pentru viața cea adevărată și te îndepărtezi mereu

de plăcerile vieții… ajungând să nu mai dorești plăcerile cărnii…

atunci nu încetezi să prăznuiești mereu vinerea sau „ziua pregătirii”.

Iar din clipa în care ai înțeles că Hristos, Paștele nostru,

S-a jertfit (I Cor.5,7) și că trebuie să-i prăznuim ziua mâncând din carnea

Cuvântului, atunci nu trebuie să fie nici o clipă în care să nu prăznuim

Paștele, cuvânt care înseamnă jertfă de trecere, căci prin fiecare gând,

cuvânt și faptă nu încetăm să trecem de la treburile acestei vieți

la Dumnezeu,grăbindu-ne spre cetatea Sa dumnezeiască”.

Tensiunea dialectică între „deja” și „nu încă” stă la temelia timpului liturgic, dar ea nu apare ca o contradicție, ci ca o antinomie dinamică și divino-umană. Veșnicia este efectiv prezentă și comunicabilă în Hristos, în inima timpului, dar îndumnezeirea propriu-zisă necesită libera conlucrare a credinciosului la mântuirea lui. De aceea, an de an, Biserica va propune cu răbdare aceleași sărbători și aceleași perioade (cum este perioada prin excelență de pocăință a Triodului) într-o mișcare circulară. Acest ritm circular nu se închide însă asupra lui însuși, ci vine să măsoare progresul și urcușul duhovnicesc al fiecăruia, pătrunderea sa tot mai adâncă și nelimitată în taina Dumnezeului-Om, fiindcă obiectul căutării este infinit.

Reluând astfel parcursul celor patruzeci de zile ale Postului, cel care-și va fi păstrat bunurile dobândite cu un an în urmă nu va mai străbate același drum; praznicele, troparele, forma slujbelor, însăși pocăința vor dobândi pentru el o semnificație mai adâncă și vor fi prilejul unor noi eforturi de a-și îndrepta greșelile anterioare. Prin Sfintele Taine și virtuți, creștinul devine Hristos prin har, îndumnezeind în el însuși timpul stricăciunii. Timpul cosmic deja asumat de anul liturgic, pentru a deveni timp al lui Hristos, devine astfel un timp al urcușului omului în Hristos, „și lucru înfricoșător este faptul că firea noastră e schimbătoare, e ca o aripă în zborul spre ce este mai înalt”, scrie Sf. Grigorie al Nyssei.

„Sfinții sunt într-o stare de nelucrare față de sensibil, dar care depășește orice lucrare, fiindcă urcă neîncetat spre unirea cu Cel Neapropiat”. „Pe plan liturgic această stare paradoxală a făpturii îndumnezeite se aplică timpului Bisericii – ordonat, ciclic și repetitiv”. Această repetiție este prilejul neîncetatei lucrări duhovnicești „a celui ce urcă și nu se oprește niciodată, mergând din început în început printr-un început mereu mai înalt, care n-are capăt în el însuși”:

„…căci nu va fi sfârșit al înaintării lor în veci. Pentru că stabilitatea

creșterii spre sfârșitul fără sfârșit va sta în cuprinderea Necuprinsului

și-i va sătura Cel de care nimeni nu se poate sătura. Plinătatea Lui și

slava luminii va sta în înaintarea într-un adânc și într-un început fără

sfârșit. Și așa cum, având pe Hristos ca pe Cel care a luat chip înlăuntrul

lor, stau alături Celui ce luminează în chip neapropiat, așa sfârșitul se face

în ei începutul slavei și, ca să facă înțelesul mai clar, în sfârșit vor avea

începutul, iar în început sfârșitul”

BIBLIOGRAFIE

Izvoare și cărți de cult:

Biblia – tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R . I.B.M.B.O.R., București, 1997;

*** Ceaslov – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod, ediția a II-a, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1993;

*** Liturghier – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. I.B.M.O.R., București, 2000;

*** Penticostarul – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. I.B.M.O.R., București,2000;

*** Triodul – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., ediția a VIII- a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986;

*** Tipicul Sfântului Sava- text și comentariu liturgic, vol. I, diortosire, introducere și note de monah Petru Pruteanu, Ed. Credința noastră, 2001;

Lucrări și Studii:

Agapie Criteanul – Mântuirea păcătoșilor, tipărită în 1893, cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Buzescu, Pr.Prof.N.C. – Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Cabasila Nicolae Sf. – Despre viața în Hristos, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., studiu introductiv și trad.din lb.greacă de Pr.Prof.Dr. Teodor Bodogae, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 2001;

Casian, Episcopul Dunării de Jos – Scara Căinței. Cuvântări și meditații din perioada Triodului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003;

Chiril al Ierusalimului, Sf. – Cateheze, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad.din lb.greacă și note de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Bucuria Învierii- Lumina pocăinței. Pastorală de Sfintele Paști, Ed. Trinitas, 2003;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Învierea lui Hristos –taina iertării noastre. Pastorală de Sfintele Paști (1998) în „T.V.” VIII (LXXIV), nr.1-4, 1998, pp.5-9;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Legătura interioară dintre Cruce și Înviere în „M.B.”(XXXIV), nr.3-4, 1984;

Clement Olivier – Cântecul lacrimilor, trad. Ileana Brie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 1999;

Diadoh al Foticeii – Cuvânt ascetic în 100 de capete în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, trad., introducere și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993;

Dorotei din Gaza – Învățături și scrisori de suflet folositoare, trad.din lb.greacă de Ep. Filaret Râmniceanu în 1784, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Iustinian, Ep. Maramureșului și Satmarului, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Drăgoi, pr.consilier Eugen – Îndrumarul duhovnicului, tipărit cu binecuvântarea P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000;

Efrem Sirul, Sf. – Cuvinte și învățături, Tomul I, tipărit cu binecuvântareaP.S. Iustinian, Ep. Maramureșului și Satmarului, translatare, corectură și diortosire după ediția din anul 1818 de protos. Ioan Filaret, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Efrem Sirul, Sf. – Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, Imne I, studiu introductiv și trad. de diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999;

Galeriu, Pr.Prof.Dr. Constantin – Înțelesurile Crucii în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Grigorie de Nazianz, Sf. – Cele cinci cuvântări teologice, trad.din lb.greacă, introd. și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1995;

Grigorie de Nyssa, Sf. – Despre suflet și Înviere, trad.din lb.greacă, note și comentarii de pr.Grigore Teodorescu, Ed. Herald, București, 2003;

Hausherr, Irenne – Teologia lacrimilor. Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, trad.Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000;

Ioan Gură de Aur, Sf. – Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, tipărită cu binec.P.F.P.Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad.de pr.prof.D.Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002;

Ioan din Kronstadt, Sf. – Liturghia – cerul pe pământ, cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, ediția a II- a, trad. de BorisBuzilă, studiu introductiv de diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

Isaac Sirul – Cuvinte despre Sfintele Nevoințe în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. X, trad., introd. și note de pr.prof.dr. D. Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981;

Krivocheine, arhim.Basile, – În lumina lui Hristos – Sf. Simeon. N.T. Viața, Spiritualitatea, învățătura (949-1022), trad. din franceză de pr.conf.dr.Vasile Leb și ierom. Gheorghe Iordan, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997;

Macarie Egipteanul, Sf. – 21 de cuvântări despre mântuire, apărută cu binecuvântarea I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, trad. și introd. de arhim.dr. Ioasaf Popa, Ed. Anastasia, București, 2001;

Makarios, ierom. Simonopetritul– Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, ediția a II-a, trad. de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003;

Marcu Ascetul – Despre Botez în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, ediția a IV-a, trad., introducere și note de pr.prof.dr.D. Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993;

Moca, Pr.Dumitru – Canonul Sf. Andrei Criteanul.Considerații liturgice și pastorale în „M.B.”, II (XLI), nr.4-6, 1991, pp.49-58;

Moldovan, Pr.Conf.Ilie – Sensul închinării creștinului în semnul Sfintei Cruci în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Necula, pr.prof.dr.Nicolae – Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, tipărită cu binecuvântarea P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;

Nevoitor – Război în “văzduhul inimii”, cuvinte ale Părinților filocalici despre “războiul nevăzut”, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Ep. Argeșului, Ed. Credința strămoșească, 2001;

Nicodim Aghioritul – Apanthisma, Rugăciunile Sfinților Părinți, Ed. Sofia, București, 1999;

Pașcanu, ierom Sebastian– Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (după izvoare grecești), tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Galaction Stângă, Ep. Alexandriei și Teleormanului, Editat de Schitul Crasna – Prahova, 1997;

*** Patericul Egiptean – Cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni, tipărit cu binecuvântarea P.S. Andrei, Episcop de Alba Iulia, Ed. Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1990;

Părinți Apostolici – Scrieri în PSB 1, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., trad. și note de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R.,București, 1979;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel –„În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iași, 2003;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel – Ostenitori și rodiri în ogorul Teologiei Practice (ghid bibliografic), Ed. Erota, Iași,2003;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel – Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, prefață de pr.prof.dr.Nicolae D. Necula, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, 1999;

Semen, Pr.Prof.Dr. Petre – Un pas spre Dumnezeu – Sfânta Mărturisire în „T.V.”, nr.1-3, 1991;

Siluan Athonitul, Sf. – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Discursuri teologice și etice. Scrieri I, ediția a II-a, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I.Ică jr. și un studiu de ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 2001;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Cateheze. Scrieri II, ediția a II-a, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Imne, Epistole și Capitole. Scrieri III, introducere și trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001;

Sofronie, Arhimandrit – Despre rugăciune, trad.din lb.rusă de pr.prof. Teoctist Caia, editată de Măn Lainici, 1998;

Spidlik, Pr Tomas – Spiritualitatea Răsăritului Creștin. Manual sistematic, I , trad. și prezentare de diac. Ioan I.Ică jr., cuvânt înainte de P.I. Rupnik, Ed. Deisis, Sibiu, 1997;

Spidlik, Pr Tomas – Spiritualitatea Răsăritului Creștin . Rugăciunea, II trad.diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Ascetica și Mistica Ortodoxă (vol.1-2), Ed. Deisis, M-rea Sf. Ioan Botezătorul, Alba-Iulia,1993;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Crucea ca mijloc de sfințire și bindecuvântare și ca prilej de închinare, în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească în „M.O.”, VIII, 1956, nr.4-5, p.169;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol.1,2,3), ediția a II-a, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureti, 1997;

Tănase, Protos. Petroniu. – Ușile Pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, ediția a II-a, tipărită cu binecuvântarea I.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2002;

Teodor Studitul,Sf. – Cuvinte duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1994;

Teofan Zăvorâtul Sf. – Calea spre mântuire, trad. de arhim. Paulin Lecca, note și comentarii de Mihail Nicolae Stonca, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, bucurești, 1999;

Teognost – Despre făptuire, contemplație și preoție în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IV, trad.. introd. și note de Pr.Prof.Dr. D. Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2000;

Vasile cel Mare, Sf. – Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și cuvântări. Scrieri I în P.S.B., tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad., introd.și note de Pr.D.Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986;

=== BIBLIOGR ===

BIBLIOGRAFIE

Izvoare și cărți de cult:

Biblia – tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R . I.B.M.B.O.R., București, 1997;

*** Ceaslov – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod, ediția a II-a, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1993;

*** Liturghier – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. I.B.M.O.R., București, 2000;

*** Penticostarul – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. I.B.M.O.R., București,2000;

*** Triodul – tipărit cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., ediția a VIII- a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986;

*** Tipicul Sfântului Sava- text și comentariu liturgic, vol. I, diortosire, introducere și note de monah Petru Pruteanu, Ed. Credința noastră, 2001;

Lucrări și Studii:

Agapie Criteanul – Mântuirea păcătoșilor, tipărită în 1893, cu aprobarea Sf. Sinod al B.A.O.R., Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Buzescu, Pr.Prof.N.C. – Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Cabasila Nicolae Sf. – Despre viața în Hristos, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., studiu introductiv și trad.din lb.greacă de Pr.Prof.Dr. Teodor Bodogae, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 2001;

Casian, Episcopul Dunării de Jos – Scara Căinței. Cuvântări și meditații din perioada Triodului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003;

Chiril al Ierusalimului, Sf. – Cateheze, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad.din lb.greacă și note de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Bucuria Învierii- Lumina pocăinței. Pastorală de Sfintele Paști, Ed. Trinitas, 2003;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Învierea lui Hristos –taina iertării noastre. Pastorală de Sfintele Paști (1998) în „T.V.” VIII (LXXIV), nr.1-4, 1998, pp.5-9;

Ciobotea, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei Daniel – Legătura interioară dintre Cruce și Înviere în „M.B.”(XXXIV), nr.3-4, 1984;

Clement Olivier – Cântecul lacrimilor, trad. Ileana Brie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 1999;

Diadoh al Foticeii – Cuvânt ascetic în 100 de capete în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, trad., introducere și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993;

Dorotei din Gaza – Învățături și scrisori de suflet folositoare, trad.din lb.greacă de Ep. Filaret Râmniceanu în 1784, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Iustinian, Ep. Maramureșului și Satmarului, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Drăgoi, pr.consilier Eugen – Îndrumarul duhovnicului, tipărit cu binecuvântarea P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000;

Efrem Sirul, Sf. – Cuvinte și învățături, Tomul I, tipărit cu binecuvântareaP.S. Iustinian, Ep. Maramureșului și Satmarului, translatare, corectură și diortosire după ediția din anul 1818 de protos. Ioan Filaret, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997;

Efrem Sirul, Sf. – Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, Imne I, studiu introductiv și trad. de diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999;

Galeriu, Pr.Prof.Dr. Constantin – Înțelesurile Crucii în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Grigorie de Nazianz, Sf. – Cele cinci cuvântări teologice, trad.din lb.greacă, introd. și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1995;

Grigorie de Nyssa, Sf. – Despre suflet și Înviere, trad.din lb.greacă, note și comentarii de pr.Grigore Teodorescu, Ed. Herald, București, 2003;

Hausherr, Irenne – Teologia lacrimilor. Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, trad.Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000;

Ioan Gură de Aur, Sf. – Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții, tipărită cu binec.P.F.P.Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad.de pr.prof.D.Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002;

Ioan din Kronstadt, Sf. – Liturghia – cerul pe pământ, cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, ediția a II- a, trad. de BorisBuzilă, studiu introductiv de diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

Isaac Sirul – Cuvinte despre Sfintele Nevoințe în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. X, trad., introd. și note de pr.prof.dr. D. Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981;

Krivocheine, arhim.Basile, – În lumina lui Hristos – Sf. Simeon. N.T. Viața, Spiritualitatea, învățătura (949-1022), trad. din franceză de pr.conf.dr.Vasile Leb și ierom. Gheorghe Iordan, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997;

Macarie Egipteanul, Sf. – 21 de cuvântări despre mântuire, apărută cu binecuvântarea I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, trad. și introd. de arhim.dr. Ioasaf Popa, Ed. Anastasia, București, 2001;

Makarios, ierom. Simonopetritul– Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, ediția a II-a, trad. de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003;

Marcu Ascetul – Despre Botez în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, ediția a IV-a, trad., introducere și note de pr.prof.dr.D. Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993;

Moca, Pr.Dumitru – Canonul Sf. Andrei Criteanul.Considerații liturgice și pastorale în „M.B.”, II (XLI), nr.4-6, 1991, pp.49-58;

Moldovan, Pr.Conf.Ilie – Sensul închinării creștinului în semnul Sfintei Cruci în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Necula, pr.prof.dr.Nicolae – Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, tipărită cu binecuvântarea P.S. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;

Nevoitor – Război în “văzduhul inimii”, cuvinte ale Părinților filocalici despre “războiul nevăzut”, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Ep. Argeșului, Ed. Credința strămoșească, 2001;

Nicodim Aghioritul – Apanthisma, Rugăciunile Sfinților Părinți, Ed. Sofia, București, 1999;

Pașcanu, ierom Sebastian– Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (după izvoare grecești), tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Galaction Stângă, Ep. Alexandriei și Teleormanului, Editat de Schitul Crasna – Prahova, 1997;

*** Patericul Egiptean – Cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni, tipărit cu binecuvântarea P.S. Andrei, Episcop de Alba Iulia, Ed. Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1990;

Părinți Apostolici – Scrieri în PSB 1, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., trad. și note de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R.,București, 1979;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel –„În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iași, 2003;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel – Ostenitori și rodiri în ogorul Teologiei Practice (ghid bibliografic), Ed. Erota, Iași,2003;

Sava, Pr.Conf.Dr. Viorel – Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, prefață de pr.prof.dr.Nicolae D. Necula, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, 1999;

Semen, Pr.Prof.Dr. Petre – Un pas spre Dumnezeu – Sfânta Mărturisire în „T.V.”, nr.1-3, 1991;

Siluan Athonitul, Sf. – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Discursuri teologice și etice. Scrieri I, ediția a II-a, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I.Ică jr. și un studiu de ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 2001;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Cateheze. Scrieri II, ediția a II-a, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003;

Simeon Noul Teolog, Sf. – Imne, Epistole și Capitole. Scrieri III, introducere și trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001;

Sofronie, Arhimandrit – Despre rugăciune, trad.din lb.rusă de pr.prof. Teoctist Caia, editată de Măn Lainici, 1998;

Spidlik, Pr Tomas – Spiritualitatea Răsăritului Creștin. Manual sistematic, I , trad. și prezentare de diac. Ioan I.Ică jr., cuvânt înainte de P.I. Rupnik, Ed. Deisis, Sibiu, 1997;

Spidlik, Pr Tomas – Spiritualitatea Răsăritului Creștin . Rugăciunea, II trad.diac. Ioan I.Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Ascetica și Mistica Ortodoxă (vol.1-2), Ed. Deisis, M-rea Sf. Ioan Botezătorul, Alba-Iulia,1993;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Crucea ca mijloc de sfințire și bindecuvântare și ca prilej de închinare, în „Ortodoxia” (XXXIV), nr.2, 1982;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru – Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească în „M.O.”, VIII, 1956, nr.4-5, p.169;

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol.1,2,3), ediția a II-a, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureti, 1997;

Tănase, Protos. Petroniu. – Ușile Pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, ediția a II-a, tipărită cu binecuvântarea I.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2002;

Teodor Studitul,Sf. – Cuvinte duhovnicești, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1994;

Teofan Zăvorâtul Sf. – Calea spre mântuire, trad. de arhim. Paulin Lecca, note și comentarii de Mihail Nicolae Stonca, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, bucurești, 1999;

Teognost – Despre făptuire, contemplație și preoție în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IV, trad.. introd. și note de Pr.Prof.Dr. D. Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2000;

Vasile cel Mare, Sf. – Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și cuvântări. Scrieri I în P.S.B., tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad., introd.și note de Pr.D.Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986;