Pastoratia Muribunzilor

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………..……………2

MOARTEA CA REALITATE IMINENTĂ…………………………………5

ASPECTUL ȘTIINȚIFIC AL MORȚII……………………….…………..5

MOARTEA DIN PUNCT DE VEDERE CREȘTIN…………………..…7

PSIHOLOGIA MURIBUNDULUI………………………………………..…11

ATITUDINEA ÎN FAȚA MORȚII ÎN GENERAL……………………….11

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTEA PĂCĂTOȘILOR…13

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTEA DREPȚILOR…….15

ASISTENȚA MURIBUNDULUI…………………………………………….18

ROLUL FAMILIEI ÎN UȘURAREA STĂRII MURIBUNDULUI……….18

ATITUDINEA PREOTULUI DUHOVNIC FATĂ DE

BOLNAVII PE MOARTE………………………………………………..23

PROBLEMA EUTANASIEI DIN PUNCT DE VEDERE CREȘTIN…………………………………………………………………28

PREGĂTIREA MURIBUNDULUI PENTRU VIAȚA VEȘNICĂ……33

ROLUL PEDAGOGIC AL PREOTULUI ÎN

ASISTAREA MURIBUNDULUI………………………………………..33

ROLUL SFINTELOR TAINE ÎN PREGĂTIREA MURIBUNDULUI: SPOVEDANIA, SFÂNTA EUHARISTIE ȘI MASLU…………………37

CONCLUZII……………………………………………………………………..53

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………56

=== PASTORATIA MURIBUNZILOR ===

INTRODUCERE

Considerată, pe drept cuvânt, drept “arta artelor” și “știința științelor”, pastorația este lupta fără nici o rezervă împotriva păcatului și a tuturor urmărilor pe care acesta le produce în sufletul omului.

Experiența ne-a învățat că nu dobândim niciodată suficientă știință până nu învățăm de la cineva mai înțelept decât noi, nici nu suntem pe deplin liberi din punct de vedere moral până nu ascultăm de la alții. Încercarea de a trăi fără o călăuză are drept urmare zdruncinarea credinței, debusolare, împovărare cu infinite greutăți și în cele din urmă scufundarea în întuneric.

Păstorul de suflete ia asupra sa această grea răspundere, în momentul în care Mântuitorul – prin episcop – îl trimite în mijlocul turmei Sale spre a o păstori.

El este prezent în cele mai importante clipe din viața fiecărui creștin: la botez, introducând pe cel nou născut în creștinism, la cununie, dând binecuvântarea celor ce urmează să întemeieze o familie; în clipele cele mai de pe urmă acordând ultima împărtășanie celui ce urmează să trecă în veșnicie.

Planul pastorației trebuie adaptat în permanență după structura sufletească a credincioșilor și nevoile duhovnicești ale acestora. Preotul trebuie să facă pastorație individualizată, într-un fel va călăuzi pe tineri, într-altul pe maturi, într-un fel pe credincioși sănătoși și într-altul pe cei bolnav.

Dacă pastoratia oamenilor sănătoși este oarecum mai ușoară, în schimb cea a bolnavilor prezintă mai multe dificultăți. Între cei bolnavi o categorie aparte o formează cei ajunși în stadiul terminal al bolii, muribunzii.

Cu aceștia preotul trebuie să adopte o strategie specială întrucăt nu este un lucru ușor să redai unui bolnav pe moarte liniștea sufletească, pacea adevărată, resemnarea în dureri și încrederea în puterile lui trupești și sufletești. Sentimentul ca sunt abandonați și simțul pierderii controlului asupra propriei vieți este cel mai greu chin pe care-l trăiesc majoritatea oamenilor aflați pe moarte. Rolul preotului la capătâiul credinciosului muribund este imens, el este medicul sufletesc care împletește credința cu înțelepciunea în asistența pe care o acordă celui aflat în ultimele și cele mai grele zile ale existenței sale.

Este foarte greu să se fixeze anumite norme sau reguli general- valabile în pastorația muribunzilor, deoarece boala indiferent de natura ei poate exercita asupra unor naturi opuse influnțe diferite, imprevizibile. Se impune în acest caz o individualizare a pastorației, fundamentată pe inimă cu adevărat evanghelică.

Evoluția medicinei în zilele noastre pune Biserica în situația cu care nu s-a mai confruntat în trecut. Es este chemată să se pronunțe asupra moralității unor practici de ultimă oră, care se vor a fi o mână de ajutor întinsă celor aflați, pe patul de moarte sub forma sinuciderii asistată. Reacția indiferent de natura ei trebuie justificată, oferindu-se în același timp alternative general valabile și pozitive în îngrijirea persoanei muribunde.

Urmând exemplul altor țări, în care Biserica Ortodoxă a întocmit programe speciale cu așezăminte deschise de obicei celor bolnavi în stadiul terminal și Biserica noastră ar putea la un nivel mai modest, dat fiind posibilitățile ei limitate, să finanțeze membri aleși ai comunității spre a fi pregătiți în munca de sanatoriu de îngrijire la domiciliu și vizite la spital.

Este cunoscut faptul că pe măsură ce pacienții se apropie de faza finală a vieții, doctorii și ceilalți îngrijitori tind să se retragă, lăsându-l într-o stare de abandon. O reînnoire a diaconiei filantropice ar putea veni în întâmpinarea acestor probleme. În ea ar putea fi antrenați deopotrivă atât femei cât și bărbați, voluntari cu suflet nobil dornici să îngrijească bolnavi și muribunzi într-un cadru de supraveghere și rugăciune.

Pentru a împlini cât mai bine misiunea sa, preotul trebuie să colaboreze atât cu medicul cât și cu familia în asistarea morții. Ei pot oferi acel ajutor necesar ușurănd trecerea la Dumnezeu a creștinului aflat pe moarte.

Fără a încerca să se substituie medicului, mai ales în parohiile rurale, este necesar ca preotul să cunoască regulile generale de igienă în astfel de cazuri.

Este bine ca preotul să cunoască în astfel de cazuri, mai înainte pe cel bolnav sau dacă nu-l cunoaște să se informeze de la persoanele care-l cunosc bine, pentru a putea sti dacă s-a pregătit pentru acest moment sau nu. În orice caz, din punct de vedere pastoral, fiecare preot este dator să se îngrijească de spovedanie și împartășirea cu Sfintele Taine.

Se știe faptul că moartea provoacă de multe ori solitudini, tulburări psihice, chiar tendință de sinucidere, de aceia preotul trebuie să dea dovadă de mare stăpânire de sine, având o mare înțelegere pentru situația în care se găsește muribundul: să sufere cu acesta, să simtă chiar frica păstoritului său ca și cum ar fi el însuși pe patul de suferință. Trebuie să știe că nimic nu dezamăgește și mărește amărăciunea și chinul unui om aflat pe moarte, decât o atitudine indiferentă și nimic nu-l întărește și încurajează pe acesta mai mult ca o pastorație plină de iubire.

MOARTEA CA REALITATE IMINENTĂ

ASPECTUL ȘTIINȚIFIC AL MORȚII

Moartea în gândirea oamenilor de știință este ultimul proces care închide viața. Ea este prezentată ca un fenomen necesar deoarece, disparitia unor indivizi face pentru noi combinații genetice, mai favorabile cu un potențial adaptiv mai mare.

Înainte de a intra, însă, în amănuntele științifice ale morții, ar fi bine să aruncăm o privire asupra procesului îmbătrânirii ca o prefață a ei. Acest aspect a fost dezbătut până acum sub toate aspectele fără a se putea ajunge la o soluție de definitivă. Toate teoriile care au adâncit acestă problemă s-au oprit la a constata modificările pe care timpul le impune functionării ființei vii.

Îmbătrânirea este de fapt o atrofie generală a organelor, cu excepția inimii care se hipertrofiază la o înlocuire a elementelor active, o diminuare a capacității funcționale generale, musculare, sexuale și intelectuale, la o schimbare a metabolismului celular, la modificări organice. Îmbătrânirea este o proprietate înnăscută a celulelor vii, încetinirea activități vitale începând, după câțiva cercetători, încă înainte de naștere.

Viața prezintă o curbă invariabilă care poate fi în anumite condiții încetinită sau ușor modificată, dar care conduce obligatoriu la moarte.

Unde sfârșește viața și unde începe așadar moartea?

În toate fenomenele vieții chiar și în timpul gestației embrionale, după cum am mai spus, și cu atât mai mult în declinul bătrâneții moartea îsi vădește prezența. Ea coexistă vieții după cum viața mai dăinuie încă după moarte prin vitalitatea mai robustă a câtorva țesuturi, care nu mor decât târziu, în timpul lungului proces al morții. Moartea este rezultatul incapacității organismului de a mai degaja din alimentație resursele energetice necesare pentru menținerea vieții.

Viața este un permanent echilibru între tendința de continuitate reprezentată prin sexualitate și ereditate.

Cercetările științifice au demonstrat că epiderma are capacitatea de a se regenera la fiecare 30 de zile iar leucocitele nu supraviețuiesc mai mult de 10 zile și că în general materia se reânnoiește la 8 ani.

După moartea funcțiilor vitale înregistrază de asemenea supraviețuiri ale unor funcții și țesuturi. Așadar moartea nu se instalează chiar brutal și complet într-un organism ci are o evoluție progresivă. Încetarea respiraței și a pulsațiilor cardiace, nu alcătuiesc decât un moment cu valoare relativă în separarea celor două procese. Putința readucerii la viață după depășirea acestui moment a unor bolnavi dovedesc faptul că în realitate cadavrul are părți vii, care se integrează morții în mod treptat. Astfel musculatura se mai poate contracta încă 2 – 6 de ore după moarte, spermatozoizii își păstrează mobilitatea timp de 10 – 36 de ore și pot fi chiar apți de fecundare, vasele sangvine se contractă la adrenalină 2 – 3 zile post-mortem, sângele își păstrează mai multe ore după moarte proprietățile vitale.

Așadar moartea este un întreg proces și nu un moment în timp. Adevărata moarte se înregistrează odată cu moartea sistemului nervos central, sistem care este cel mai diferențiat și mai vulnerabil din organism, fiind primul care încetează a mai funcționa:”Creierul este primul organ care moare”.

Cauzele morții sunt multiple: interne și externe sau biologice și fizice. Înțelegerea biologică a morții nefiind nici pe departe terminată deoarece ea este dincolo de biologie care se ocupă mai curând cu evoluția vieții care poartă în ea germenii morții.

În concluzie putem spune că moartea naturală este rezultatul unei uzuri totale a organismului, devenind expresia legii universale a evoluției entopice a sistemului din natură.

MOARTEA DIN PUNCT DE VEDERE CREȘTIN

“Ce folos are omul din truda lui cu care se trudește sub soare?…M-am uitat cu luare aminte la toate care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt…Și am început să mă las deznădejdii… Căci soarta omului și soarta dobitocului este aceiași: precum moare unul, moare și celălalt și toti au un singur duh de viață, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Și totul este deșertăciune.” (Ecleziast 1, 3, 14; 2, 20, 3, 19)

Nimic mai trist decât aceste cuvinte ale Ecleziastului…, pătrunse de un pesimism iremediabil, ele par să echivaleze moartea omului cu cea a dobitocului. Deși ambii au un sfârșit biologic asemănător, Ecleziastul, al cărui neliniști au fost generate mai ales de perspectiva morții, vede diferența în inima omului în care Creatorul a pus veșnicia (Eclaziast 3, 10-11).

Civilizația actuală dominată de cunoștințe și științe, a adus o îndepărtare de morți și de moarte, de privilegiul cuvântului dat pe patul de moarte, trasferând taina morții într-o problemă doar a preoților și a medicilor. Efortul de a avea în loc de a fi, a făcut moartea mai dramatică, deoarece este știut faptul că cu cât ai mai mult, mori mai greu având ce piarde.

Concepția despre moarte îți poate determina decisiv nu numai felul morții ci în primul rând, felul vieții.

Omul modern își face mereu proiecte de viitor în care nu intră în nici un caz moartea, o idee neplacută, pe care caută să nu o privească în față, iar prin modul său de a trăi îndepărtează din conștiința sa faptul evident că moartea este certă. Ea este singurul lucru care nu înșeală pe nimeni, trece pe la toți, mai devreme sau mai târziu toți facem cunoștință cu ea. E un loc de trecere care nu poate fi nici ocolit nici înlăturat pe drumul existenței noastre. Cu cât trăim mai mult, cu atât ne îndepărtăm mai mult de naștere și ne apropiem mai mult de moarte. Dumnezeu a rânduit ca acest drum să fie mai lung pentru unii, iar pentru alții mai scurt; unul îl sfârșește în pruncie, altul în tinerețe, altul la vârsta bărbăței iar altul la bătrânețe. Deși toate zilele noastre duc spre moarte numai ultima este cea care ajunge la ea. Această ultimă zi poate fi una înspăimântătoare pentru cei care s-au ancorat prea puternic în viață și o eliberare pentru cei care au știut să se pregătească pentru viața cea adevărată, viața veșnica.

Moartea ne aduce ceea ce noi înșine am pregătit, sa nu uitam că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu de tot ce ne-a dat, de tot ce ne-a cerut, de tot ce am făcut sau n-am făcut.

Sfănta Scriptura nu minimalizează moartea fizică, ci descrie cu realism spaima pe care o incearcă omul în prezenta ei. Ea numește moartea ca “împărat al spaimelor”(Iov 18,14) considerând-o vrășmașul cel din urmă care va fi ucis.

Moartea este resimțita de om ca ceva contrar naturii, pentru că Dumnezeu a creat omul pentru viață punându-I in inima dorința după ea. Murim pentru că trăim cu toții într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită.

Omul se vede de la an la an, și în felul acesta nu găsește temeiuri pentru o prefacere din temelii poate chiar o pregătire pentru moarte. Dar iată că moartea îI smulge într-o bună zi aproapele pe care il vedea in fiecare zi și în necredința lui este sfărâmat; nu era pregătit sufletește ca timpul să se termine. Dumnuzeu însă se slujește de aceasta moarte pentru ai vesti vremelnicia și a-I aminti că este doar un călător aici pe pământ.

Dumnezeu nu a făcut nicidecum moartea și nu se bucură de pieirea celor vii (Înț. lui Solomon 1,13). Ea a intrat în lume prin răutatea diavolului (Înț. lui Solomon 2,24).

Moartea nu este o pedeapsă ce trebuie ispașită într-un anumit timp, ci este glasul lui Dumnezeu care se face auzit în plină viață. Ea este de multe ori privită ca un blestem, ca o năpasta ce tulbură și îngrozește viața omenească, care aduce pierderi ce nu se pot înlocui, care aruncă jale în case, care zguduie inimi, care desparte de ființe scumpe, care aduce doliu, lăsând în urmă morminte si cimitire.

Chiar dacă prin moarte lăsăm in urma noastră pământul, avem deschis însă inaintea noastră cerul. Părăsim bunurile și plăcerile trupești dar găsim bunuri și plăceri sufletești. Existența noastră nu este decăt o punte între două lumi și poate fi comparată cu o carte a cărei prefață este viața de aici în timp ce principalul ei conținut este viața viitoare. Momentul morții nu este după cum s-ar putea crede concluzia cărții ci începutul primului capitol.

De-a lungul întregii noastre vieți, moartea ne este tovarăș de drum, ca o experiență zilnică neîntreruptă, mereu repetăndu-se. Și totuși, oricât ne-ar fi de familiară, moartea rămâne profund nefirească. În fața morții aproapelui sau a propriei noastre morți, oricât de realisti am fi, sentimentele de dezolare, oroare și chiar indignare sunt justificate.

Iisus Însuși a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (In. 26,38), iar în Grădina Ghetsimani a fost cuprins de frică în fața imanentei propriei Sale morți (Mat. 26,38). El a gustat din ea asemenea doctorului care gustă primul din mâncarea data bolnavului pentru ca acesta să o mănânce fără teamă.

Cu toate că nu a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puțin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii si compătimirii Sale. Ea ne apare, față de acestă lume căzută, ca o adevărată scăpare. Desfacerea sufletului de trup fiind îngăduită în vederea recreării și reunirii lor la învierea cea de obște, ca o plenitudine a vieții.Moartea este o despărțire care în realitate nu este chiar o despărțire. Atât morții cât și viii formeaza o singură familie. Prăpastia morții nu este chiar de netrecut pentru că ne putem întâlni cu toți in jurul jertfelnicului lui Dumnezeu.

Singurul fundament legitim al comuniunii cu cei adormiți este rugăciunea si mai ales cea făcută in timpul Dumnezeieștii Liturghii; prin această rugăciune ne unim dincolo de hotarele morții printr-o legătură puternică și de nedesfăcut.

Pentru creștini moartea își întemeiază sensul profund în moartea și învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este una dătătoare de viață. El Însuși ne îndeamnă să nu ne temem de ea, încredințându-ne prin făgăduințele dumnezeești “Cel ce crede în Mine chiar de va muri va fi viu”(In. 11,25).

Sfântul Apostol Pavel de asemenea spune cu certitudine: cei care “sunt morți în Hristos vor învia” (1 Tes. 4,16-17; 1 Cor. 15,52).

Prin credința in Dumnezeu, omul poate transforma condiția sa de muritor având posibilitatea unei vieți în care moartea nu mai există. Ea a devenit un mijloc care pune frâu răului moral în care omul a căzut.

Orice clipă poate fi pentru om cea din urmă, iar dacă moartea îl prinde fără rod, el va muri sufletește de tot, neavând cu ce se hrăni.

Moartea aproapelui nostru ne pune în fața propriului nostru sfârșit, avertizându-ne că următorut putem fi chiar noi. Trăind cu acest gând nu vom putea fi luați niciodată prin surprindere de “clipa” care poate fi cea din urmă.

PSIHOLOGIA MURIBUNDULUI

ATITUDINEA ÎN FAȚA MORȚII ÎN GENERAL

Fiecare om este o individualitate, o umanitate nerepetată și inimitabilă, care trebuie cercetată în reacțiile și particularitătile ei proprii. Dacă toți oamenii se nasc in același chip, nu toți mor însă la fel dar abia atunci simt cât de amară este moartea și cât de grea este despărțirea sufletului de trup. Această amărăciune a morții o observăm la cei care se sting sub ochii noștri. “ Auzim cât de greu suspina și gem; băgăm de seamă cât de amar suferă, cât de anevoie se desface legătura dintresuflet și trup, cât de mare luptă se ridică în conștiință împotriva despărțirii, cât de nesuferită este frica osândirii. Atunci mintea, înțelegerea și înțelepciunea se împuținează; ajutorul omenesc nu este în stare de nimic; omul rămâne singur, chiar dacă este înconjurat de o mulțime de rude și prieteni”.

Sentimentul morții prezintă o mare variabilitate la oameni: după echilibrul lor nervos, mediul social și moralitate pe care au avut-o în viață. Reacțiile psihologice la moarte trec prin mai multe faze: scepticism, dezinteres, resemnare, indiferență. În esență ele sunt fie de pasivitate și acceptare fie de revoltă.

E. K. Ross elaborează cinci faze ale confruntării cu moartea: faza de respingere, de luptă, de furie si revoltă, de dialog cu destinul, de depresie, de acceptare si în final de bucurie a desăvârșirii veșnice.

În firea lor trupească oamenii se tem si se sperie de moarte, se întristează si se înspăimântă la gândul si în fața ei. Însiși Iov regretă că moartea nu l-a prins, chiar la sânul mamei sale:”piară ziua în care m-am născut si noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit…” (Iov 3, 3-12) ca si cum ar fi un fel de moarte fără sperantă. Chiar si pentru Hristos moartea păstrează toată amărăciunea sa. Momentul din Ghetsimani, Îl arată cuprins de frică, spaimă, de tristețe de moarte pe care El a exprimă cerând Tatălui, dacă este posibil, să se depărteze de la El paharul acesta. (Mc.14, 36). El nu ezită să spună că “sufletul său este tulburat” (In. 12, 27).

În decursul istoriei oamenii au privit, oarecum, diferit moartea: fie cu mare calm si seninătate desăvârșită în antichitate sau cuprinși de o psihoză colectivă, cu preocupari macabre și reprezentări obsedante ale morții în Evul Mediu.

În fața morții nu este om care să poată face mai mult decât altil; cu toții sunt neputincioși, iar cel rămas in viață se cutremură la acest gând. Comportarea lui în perioada ce precede moartea este condiționată atât de structura sa organică și de echilibrul său nervos cât și de credința îI Dumnezeu. Dacă pentru cel sănătos moartea este o realitate indepartată, destinată a lovi pe ceilalți oameni bătrâni și bolnavi, pentru cel bolnav pe moarte utimile clipe sunt pline de insatisfacții, îndoieli și sentimente de incompletitudine, dacă este lipsit de credință. Frica morții tulbură, însă, pe orice om fie el și evlvios; chiar dacă “duhul imbărbătează, trupul neputincios tremură. Orice credincios care a cunoscut spaima de moarte știe că niciodată viața nu i s-a mai părut mai prețioasă decât atunci când îi era amenințată de moarte.

Această spaimă provine de multe ori din necunoaștere, singurătate, lipsa afectivității parentale, lipsa autocontrolului produsa de durere și nu în ultimul rând de incertitudinea existenței lui Dumnezeu și a vieții veșnice. Ea ar trebui să se transforme, în mod normal, în spaima față de viața trecătoare, de viața fără Dumnezeu. Seneca spune că ar trebui să te temi de moarte dacă ea ar trebui să se oprească la tine.

Atitudinea în fața morții în general este o trăsătură capitală a sufletului și indică prin corelația cu celelalte date sufleteștiîntreaga structură a individualitații umane.

Demnitatea omului o cere ca el să nu se teamă de moarte, în a nu o privi ca pe o nenorocire. În fond nu atât durata cât calitatea și intensitatea vieții devine esențială în fața morții, ea trebuie să devină astfel ultimul act de valorizare a ei.

Pentru a nu fi luat prin surprindere, omul nu trebuie să uite nici o clipă propria condiție de muritor și sa invețe în fiecare zi să moară, așa cum Eminescu spunea în Odă pentru metru antic : “nu credeam să invăț a muri vreodată…”.

De fiecare dată când adormim la căderea nopții, pregustăm din moarte și de fiecare dată când ne trezim, în dimineața urmatoare, suntem de parcă am înviat din morți. Poate și moartea ultimă va fi o “re-trezire”, o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru știm că ne vom trezi iarăși a doua zi dimineață. De ce n-am avea aceeași încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim fapturi noi în veșnicie?

Momentul morții are o mareție, o solemnitate și o finalitate care-I poate face pe oameni sa-si reexamineze toate atitudinile, să fie mai deschiși și mai dispuși să ierte, ceea ce înainte nu ar fi tolerat. La capătul vieții, chiar și greșelile unei viați intregi pot fi iertate.

INVĂȚĂTURA CRESTINĂ DESPRE MOARTEA PĂCĂTOȘILOR.

Chiar dacă frica și apăsarea sunt resimțite de orice om la moarte, moartea păcătosilor diferă substanțial de cea a dreptilor. Sfânta Scriptură prin glasul proorocului David ne avertizează că moartea păcătoșilor este cumplită.(David 33,21)

În clipa morții păcătosul stă in fața unei lumi de care nu s-a ocupat, pe care nu o cunoaște și de care se înfioară. El se cutremură în fața morții pentru că această lume îI este străină și nu a avut la adresa ei decât cuvinte de hulă, de batjocură, de nepăsare și acum se teme de pedeapsa ei. Moartea îI apare păcătosului ca sfârsit, le si-a făcut planuri pâna în pragul acestui sfârsit, căutând să împingă cât mai departe hotarul zilelor sale, uitând că acest lucru stă numai în puterea lui Dumnezeu.

Păcătosul nu știe altceva decât să-și facă socoteli și nu vrea să piardă puterea pe care moartea i-o smulge din mână. Pe patul de moarte nu poate încredința celor ce rămân după el decât, cel mult, bunurile sale pământești și nu un exemplu de viață creștină.

Cât timp este în putere nu-și face griji despre ce va fi după, deoarece este hotărât să nu vadă în moarte nimic altceva decât nonexistență; astfel întâmpină ceasul din urmă. Dar moartea trimite solii săi când nimeni nu-I asteaptă.

Ajuns la opusul zilelor sale, păcătosul, are mii de motive să nu moară: familie, afaceri, temeiuri personale; toate I se par atât de importante încât nimeni, chiar nici Dumnezeu, nu are dreptul să I se împotrivească. În acea clipă s-a sfârșit ci\u lumea lui fictivă, siguranța lasă loc nesiguranței, iar spaima ascunsă și tot mereu înăbușită iese acum la iveală. Idolii la care s-a închinat toată viața și în care s-a increzut nu-I pot da nici un ajutor. În clipa morții toți acești idoli îl părăsesc, se sparg dintr-o dată, iar păcătosul rămâne intr-o singurătate fioroasă.

Pe lângă acestea în ceasul morții și în cel mai păcătos se trezește conștiința păcatului; după o viață întreagă în care ea a dormit, acum revine cu o putere îndoită. ȘI cei mai mari tăgăduitori, hulitori de Dumnezeu, în clipa morții și în fața ei si-au văzut nebunia și trufia, strigând disperațin după ajutor.

Față de drepții patriarhi care mor sătui de zile binecuvântând pe copiii lor (Fac. 27,1-4) si care primesc binecuvântarea morții (Fac. 23, Tob. 14), cei răi au o moarte îngrozitoare, precum Abesalom” care s-a încurcat în crengile stejarului, rămânând spânzurat în văzduh” (II Regi 18,9).

Dacă pentru drepți ea este odihnire de osteneli și trecere de la o viață plină de necazuri la una veșnică și fericită, pentru păcătoși, moartea este veșnică. Pe toți îI primește veșnicia, dar pentru cei dintîi este fericită, iar pentru ceilalți este nenorocită.

Chiar și pe patul de moarte, păcătosul caută să se dezvinovățească, vrând să aibe ultimul cuvânt. Cu toate acestea, el va muri într-un păienjăniș de neadevăruri, într-un mod asemănător cu viața pe care a dus-o. Dacă până acum și-a înșăilat viața din minciuni, încearcă același lucru și cu moartea care l-a luat evident nepregătit.

Aproape de moarte toți păcătoșii dau semne că au vedenii cu un caracter înspăimântător. Un duhovnic relata cazul unui muribund care îngrozit striga: “luați lighioanele de pe mine!”.

În acel moment, diavolul îI arată ce îl asteaptă în cealaltă lume, iar dacă pâna acum a acoperit mereu gura iadului cu frunze și flori frumoase de patimi și placeri, acum îI pune în față păcătosului osânda și pieirea veșnică.

Chiar dacă în clipa morții păcătosul vede și înțelege totul, acum este prea târziu. Strigătul lui de disperare va răsuna zadarnic, iar răspusul pe care-l va primi de la Dumnezeu nu poate fi decât unul singur: “Du-te de la Mine blestematule în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui.” (Matei 25, 41).

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTEA DREPȚILOR.

Întreaga viață creștină nu este altceva decât o pregătire pentru moarte. Această pregătire trebuie făcută cu bucurie și optimism sub călăuzirea harului lui Dumnezeu. Cel care este pregătit să părăsească acestă lume, știe să înfrunte în modul cel mai potrivit tot ceea ce se întâmplă în viață, devenind mai bun cu semenii.

Chiar dacă mai ușoară pentru drepți, moartea rămâne o pedeapsă.

Dumnezeu înomenit, pregătindu-se de primirea morții de bunăvoie, suferea și tânjea; picaturile sudorii Lui cădeau pe pământ amestecate cu sânge: “Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Mt. 26, 38).

Chiar și Maica Domnului a simțit frica dinaintea morții, măcar că a fost înștiințată din timp de Arhanghelul Gavriil de mutarea ei în locașurile de sus și de slava ce o aștepta acolo.

Cu frică și plâns s-au pregătit de ceasul morții toți sfinții, deși înțelegeau, ca nimeni alții, însemnătatea acestui moment pentru om.

Adevăratul creștin este conștient de acestă realitate; în cadrul Pavecerniței pe care o citește seara, inainte de culcare, cere Prea Sfintei Năcătoare de Dumnezeu să îl ajute în ceasul morții: “Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet îl păzește…”.

Cei drepți nu se tem și nici nu tremură în fața morții, având convingerea că nădejdea le stă inainte. Ei nu uită niciodată că moartea va trebui să dea odată inapoi ce a furat și că oamenii, în ziua de pe urmă, se vor naște din nou la viață. Sfânta Scriptură menționează cazul unor drepți care au trecut din această viață în mod cu totul excepțional, negustând moartea: Enoh (Fac. 5, 24), Ilie (IV Regi 2, 11) și poate chiar Moise pe care Însuși Dumnezeu îl cheamă și îl îngroapă, cu toate că “nimeni nu știe mormântul lui (Deut. 34, 5-6).

Moartea celor drepți este de dorit, fiind deschisă spre răsplată: “Să moară sufletul meu moartea drepților acestora și să fie sfârșitul meu ca sfârșitul lor” (Num. 23, 10).

Creștinii care trăiesc făcând voia lui Dumnezeu și au cugetul curat, mor senini, împăcați cu ei înșiși și cu moartea pe care o primesc cu bucurie. O astfel de bucurie au trăit și sfinții care, deși martirizați in multe cazuri, s-au comportat într-un mod care a uimit asistența venită să savureze momentul, dând o lecție care avea să marcheze istoria creștinismului.

Cei care îl slujesc pe Dumnezeu se învrednicesc ca în momentul ieșirii sufletului din trup “cetele îngerești să le primească sufletele și să le poarte spre locul lor în veacul cel curat, și astfel să le călăuzească la drumul. Muribundul credincios va recunoaște în moartea lui, pacea lui Dumnezeu, a unei puteri mult mai mari decât a sa cu care trebuie să se împace.

Lângă cei care mor în Domnul stau îngerii; de mai multe ori ei au chiar viziuni ale sfințiilor ca o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. În felul acesta ei sunt feriți de spaima sosirii morții, dându-și sufletul fără durere și teamă.

Sfântul Filotei Kokkinos descriind sfârșitul binecuvântat al Sfântului Grigore de Palama, afirma că în momentul în care sufletul I-a părăsit trupul, o lumină tainică a strălucit în odaia în care se afla trupul său luminândui fața

Acolo unde sufletul l-a dorit pe Dumnezeu în vremurile de zi și de noapte și unde duhul a năzuit spre Dumnezeu “morții vor trăi și trupurile vor învia”. (Is. Sir. 26, 19)

Moartea celor drepți nu trebuie să întristeze pe cei apropiați, ci trebuie să fie un prilej pentru ei de ași examina propria viață și de a-și aminti de condiția lor de muritori.

Sfârșitul lor nu oferă un spectacol înspăimântător, așa cum ne-a obișnuit moartea, ci o lecție de demnitate întocmai cu viața pe care au dus-o, o viață închinată lui Dumnezeu. Atunci ne putem întreba cu Apostolul Pavel: “Moarte unde-ți este boldul? Iadule unde-ți este biruința”. (1 Cor 15, 55)

ASISTENȚA MURIBUNDULUI

ROLUL FAMILIEI ÎN UȘURAREA STĂRII MURIBUNDULUI

Moartea pune muribundul în situația unei ultime legături cu mediul social. E necesar ca ultimile sale clipe să fie ușurate de iubirea, regretul și compasiunea celor din jur. Familia este fără indoială, cercul cel mai apropiat sufletește de muribund. Ei îI revine dificila sarcină de a susține moralul celui care este pe cale să treacă în veșnicie. Pentru ea moartea unui membru înseamnă infinit mai mult decât moartea altcuiva. Oricât I-ar fi de greu, trebuie să infrunte inevitabilitatea morții și sa asigure îngrijirea muribundului pentru a evita, prin izolarea bolnavului, moartea sa socială.

Pentru ca moartea să nu fie ceva obscen, iar tehnologiile actuale sa nu fure oamenilor moartea, asistența morții implică in primul rând acceptarea morții ca ultimă dovadă de altruism și generozitate umană.

Asistența morții rezidă în 3 imperative și anume:

a conferi liniște trecerii din viață în moarte;

a ajuta persoana să se elibereze de vinovăție:

a ajuta ca moartea să se producă în confort.

Chiar dacă familia nu va putea alina întru totul suferința terminală, prin prezența ei plină de iubire, va reuși să dezamorseze tensiunile provocate de acest moment.

Bolnavul în faza terminală se găsește în cea mai vulnerabilă siuație din viața lui, de aceea este nevoie de toată abilitatea, căldura și iubirea din partea familiei. Ea trebuie să învețe să asculte cu răbdare ultimile cuvinte ale muribundului, încercând să nu-l întrerupă sau contrazică. Comportarea membrilor ei trebuie să fie cât se poate de firească, nelăsând impresia celui aflat pe moarte că s-ar întâmpla ceva neobișnuit.

Se impune examinarea tuturor reacțiilor și atitudinilor de către membrii familiei, căci ele vor fi reflectate în cele ale persoanei care moare și vor contribui din plin fie in folosul, fie în detrimentul ei.

Îngrijirea unui muribund înseamnă pemtru familie nu doar conștientizarea morții lui, ci și a propriei morți. Dacă până în acest moment atâtea valuri și iluzii le despărțeau de cunoașterea nudă a adevărului morții, acum se găsesc foarte aproape de ea, privind neputincioși la cel ce se stinge sub ochii lor.

Asistența muribunzilor este arta de a învăța aceste persoane să se desprindă de lumea materială pentru a trece dincolo întru găsirea sinelui, de a fi în armonie cosmică cu divinul.

Această asistență are următoarele etape:

nevoia ca muribundul să resimtă iubirea celor din jur și prin aceasta faptul că nu este abandonat;

asigurarea protecției și căldurii familiei;

respectul personalitații subiectului cu scopul de ași păstra până la sfârșit personalitatea;

ajutorul, în cazul în care este nevoie, pentru rezolvarea diferitelor probleme umane;

acordarea libertații muribundului de ași alege medicul, preotul, etc.

O persoană pe moarte are nevoie, înainte de orice, să i se arate o iubire necondiționată, să fie tratată ca oricare alta.

Nu puține sunt cazurile când bătrâni pe moarte, aflați în cel mai vulnerabil moment al vieții lor, sunt abandonați în azile sau propriile case, lăsați aproape fără nici un sprijin.

Muribundul își dorește ceea ce și noi ne dorim cel mai mult: sa fie cu adevărat iubit și acceptat. Chiar dacă de multe ori membrii familiei nu au ce să mai facă pentru a îmbunătăți lucrurile, simpla lor prezență plină de compasiune are o mare însemnătate pentru cel aflat în suferință.

Ceea ce solicită în special muribundul de la familie și în general de la cei care îl asistă, este solidaritatea, să nu fie lăsat singur, el dorește să comunice, să simtă că i se impărtășește durerea.

Întrucât nu putem învinge total suferința terminală, nu ne rămâne decât să o cultivăm, pentu că “a suferi este cel mai fericit prilej de a coincide cu tine însuți”.

În cazul în care muribundul este încă în spital, iar viața îi este întreținută cu ajutorul aparaturii, tot familia va hotărî în acord cu medicul dacă resurcitarea va continua sau nu. În orice caz ea nu va trebui prelungită inutil.

Renunțarea la aceste forme de menținere a vieții sau la tratamentul care nu mai poate duce la nici un rezultat nu înseamnă renunțare și la îngrijirile terminale, care vor alina durerile de multe ori dezumanizante.

Chiar și în condițiile de viață terminală nu se va iuta dreptul la informare al bolnavului, o informare care nu trebuie să fie goală și crudă.

Problema care se pune acum este dacă familia trebuie să spună sau nu adevărul celor aflați pe patul de suferință. Acest lucru cere o mare delicatețe și presupune mult tact din partea celui care o face. S-a constatat, de mai multe ori, că oamenii pe moarte au o presimțire a morții, dar se bazează pe alții – medicul sau cei dragi să le-o confirme. Unor bolnavi le place să li se spună direct , alții se înfricoșează auzind de moarte și trebuie menajați. Este necesară pregătirea unei stări de spirit adegvate și cunoșterea diferitelor faze psihologice ale muribundului (în special în cazul bolnavilor de cancer) pentru a se evita agravarea fazelor decisive. Este necesară chiar o gradație a comunicării adevărului și eventual oprirea la momentul oportun. Nu trebuie nici să fie spulberată orice speranță deoarece în medicină nu există previziuni absolute. Trebuie subliniat de asemenea obligația de a cunoaște gravitatea situației, mai ales în cazul în care muribundul are de luat, înaintea morții, decizii importante. Minciuna nu-I este nici într-un caz utilă și nici un comportament fals din partea familiei nu ajută la nimic.

Comunicarea este de asemenea de o mare importanță pentru cel ce-și trăiește ultimele clipe, cu ajutorul ei familia va oferi tot confortul sufletesc trecerii la veșnicie și sentimentul că nu este abandonat.

Totodată se vor depune eforturi, pe cât posibil, pentru menținerea lucidității, în vederea luării unor decizii testamentare, de repartiție a bunurilor la copii, a unor donații de organe sau de aranjare a funerariilor. Muribundul nu trebuie lipsit de conștiință, deorece numai în acestă stare poate trăi uman propria moarte.

Una din principalele griji ale familiei trebuie să fie pregătirea muribundului pentru moarte prin spovedanie și împărtățirea cu Sfintelor Taine. Ei vor trebui să cheme din timp preotul și să-l informeze în amănunt despre starea sufletească a bolnavului: de când nu mai este împărtășit , dacă cunosc amănunte despre păcate nemărturisite la spovedaniile anterioare.

Rugăciunile rostite de către preot la capătul lui, trebuie continuate și de membrii familiei cât mai stăruitor pe măsură ce se apropie clipa morții. Întreaga atmosferă a morții poate fi astfel trasfigurată și din singurătatea ce o caracterizează poate deveni un sublim moment de comunicare. În fiecare moment al vieții avem nevoie de compasiune, dar care alt moment al vieții ar putea fi mai presant decât cel al morții? Ce dar mai minunat și mai consolator ați putea face unui muribund decât că el să știe că vă rugați pentru el.

Familia trebuie să încurajeze muribundul să se împace cu prietenii sau rudele, înlesnind contactul cu acestea.

De nenumărate ori, oameni cu inimile împietrite de vinovăție și ură, găsesc, prin simplul gest de a cere iertare, o forță și o liniște nebănuită. Creștinismul subliniază puterea iertării și niciodată nu este puterea aceasta mai necesară decât atunci când cineva moare. Iertând și fiind iertați devenim plăcuți lui Dumnezeu și pregătiți pentru călătoria spre viața veșnică.

Epizarea fizică și psihică a familiei nu trebuie să determine nedorința ca totul să ia sfârșit. Muribundul este un om ca oricare altul care trebuie privit cu respectul ce se cuvine unei persoane în viață. De multe ori este de o sensibilitate neobișnuită și va simți schimbarea de atitudine, care îI va accentua durerea și așa greu de suportat.

Este o datorie a familiei, o cruce dacă vreți, să parcurgă alături de el, de muribund, ultimile clipe din viață. Oricât ar fi de greu, o inimă cu adevărat creștină, va reuși să treacă peste dificultățile ridicate de acest moment și sa-I ofere căldura sufletească atât de necesară în aceste momente.

Atunci când cel aflat pe moarte se află într-o unitate medicală, familia, trebuie să ceară personalului să nu-l mai deranjeze atât de des. Moartea într-o unitate de tratament intensiv va face ca o moarte linistită să fie extrem de dificilă.

De aceea, ori de câte ori acest lucru este posibil, oamenii trebuie să moară acasă, deoarece aici ei se simt cel mai bine. Moartea cea mai liniștită este mai ușor de de obținut într-un mediu familial.

Nu doar muribundul, ci întreaga familie trebuie să invețe cum să se despartă. Este important ca în clipa din urmă el să beneficieze de o atmosferă senină pentru a muri cât mai frumos.

Unele familii se împotrivesc plecării celor dragi, crezând că a proceda altfel ar fi o trădare sau un semn că nu-I iubesc destul. O asemenea atitudine le poate provoca mult zbucium inutil, făcând să-i fie foarte greu să se desprindă și sa moară liniștit. Este de preferat ca rudele îndurerate să nu fie prezente la capătul unui muribund dacă-i pot produce tulburare în momentul morții.

Angajații spitalelor mi-au spus că uneori persoanele pe moarte cer ca membrii apropiați ai familiei lor să nu-I viziteze atunci când mor, tocmai din cauza temerii de a nu evoca sentimente dureroase și atașamente puternice. Acest lucru este extrem de de greu de înteles pentru membrii familiei; ei pot avea impresia că muribundul nu-i mai iubește ceea ce nu este deloc adevărat..

Este foarte dificil să nu plângi atunci când te afli la patul de moarte al unei persoane dragi, dar acest lucru, după cum am văzut, nu-I este de nici un folos. În popor se spune că asemenea atitudini “întorc de la moarte” si provoacă mare durere celui aflat pe moarte. Rolul familiei în asistarea morții este esențial, de atitudinea ei ține atât ușurarea cât și agravarea stării lui. Împreună cu preotul și cu medicul, ea poate să facă ultimile clipe ale celui aflat pe moarte mai ușor de suportat, dăruind dragoste și compasiune.

ATITUDINEA PREOTULUI DUHOVNIC FAȚĂ DE BOLNAVII PE MOARTE

Îngrijirea bolnavilor în general și a celor aflați pe patul de moarte este astăzi și a fost întotdeauna o obligatie morală și o expresă poruncă evanghelică.

Mântuitorul Iisus Hristos a subliniat importanța ei cu două mii de ani în urmă, atunci când a arătat îndatoririle tuturor creștinilor de a ajuta și îngriji pe cei bolnavi (Mt. 25, 34-46, Lc. 3, 3- 37).

Ea a fost enumerată între cele șapte fapte ale milosteniei trupești, fiind formulată după cuvântul Mântuitorului Hristos care merge atât de departe încât se identifică cu cei bolnavi și lipsiți. În numele celor pe care I-am înconjurat cu dragoste în suferința lor, ne va spune la Judecata de Apoi: “bolnav Am fost și M-ați cercetat” (Mt. 25, 36).

Cercetarea și îngrijirea bolnavilor este una din cele mai mari îndatoriri pastorale ale fiecărui păstor de suflete. Ca urmaș și reprezentant al lui Hristos, preotul trebuie să urmeze întru totul exemplul lui în ce privește acest aspect. Se Știe că în această privință, Mântuitorul a arătat un interes deosebit față de oameni bolnavi, întreprinzând o acțiune continuă și sistematică pentru tămăduirea tuturor categoriilor de bolnavi.

Întemeietorul creștinismului a dat în această privință chiar o dispoziție, poruncind apostolilor și prin ei tuturor preoților următoarele: “Pe cei bolnavi vindecați, pe cei leproși curățiți” (Mt. 10, 8). Această poruncă trbuie îndeplinită cu sfințenie de toți preoții creștini din lume.

Fie că este pe patul unui spital, fie că este acasă, bolnavul pe moarte trece printr-un moment critic al vieții lui.

Durerile trupești, de multe ori de nesuportat, influențează negativ și sufletul acestuia. Mulți credincioși bolnavi devin nervoși, deprimați. Descurajați și uneori chiar revoltați împotriva autoritaților divine pentru durerile care îI incearcă.

În cele mai multe cazuri tehnicile medicale devin neputincioase, ele trebuind să lase locul, la un moment dat preotului, căruia îI va reveni dificila sarcină de a împăca muribundul cu Dumnezeu și a-l conduce pâna la pragul morții. În acest moment prezența lui este nu numai dorită dar și necesară, chiar indispensabilă.

Atitudinea preotului duhovnic la capătul muribundului trebuie să fie întocmai cu a samarineanului milostiv, care s-a aplecat cu deosebită dragoste asupra suferințelor celui aflat pe cale. (Luca 10, 3 – 37).

“Nimic nu leagă oamenii atât de puternic pe oameni laolaltă și nimic pe lume nu deschide atât de ușor pătrunderilor la inimă ca participarea sinceră la durerea și suferința semenilor noștri”.

O atitudine indiferentă din partea preotului va aduce după sine nemultumirea familiei și slăbirea încrederii în Biserică precum și înstrăinarea de Ea.

Chiar dacă cel pe moarte nu este un membru al familiei sau apropiat al lui, preotul nu trebuie să facă nici o diferență.

Una din principalele condiții cerute preotului duhovnic în vederea îndeplinirii cu succes al acestui gen de pastorație este să ajungă în timp util la cel aflat aproape de moarte. Oricât de importante sunt celelalte probleme ale parohiei, muribundul constituie, în mod cert, o prioritate. Sosirea la căpătâiul lui tocmai în ora morții când și-a pierdut conștiința și limba sau mai grav, după deces, va atrage după sine imposibilitatea exercitări în mod eficient a misiunii sale.

În cazul în care familia neglijează acest aspect, datoria lui ca păstor de suflete îl va determina să meargă chiar nechemat, bineînțeles adoptând o strategie în funcție de situația concretă.

Cercetarea unui bolnav pe moarte impune multă precauție și moderație, căci așa cum nu este îngăduit nimănui să demoralizeze pe cel bolnav, nu este permis nici să se afișeze un aer de optimism axagerat, cu privire la evoluția sănătății bolnavului, întrucât aceștia singuri pot să aprecieze starea în care se află. O îmbărbătare moderată este binevenită cu atât mai mult pentru un preot. Dacă starea bolnavului o permite și el mai este conștient, Evanghelia, viața sfinților oferă atâtea subiecte care pot fi amintite. Exemple de bărbați în suferință, asemeni lui Iov, care în cea mai crâncenă durere trupească și sufletească a rămas credincios lui Dumnezeu și crezul său religios sunt binevenite.

Ca preot, discuțiile trebuie canalizate pe teren duhovnicesc. Îndemnul de a se spovedi și împartăși trebuie să stea la loc de frunte, întrucât sunt lucruri de care cel pe moarte are neapărată nevoie. Cei bolnavi chiar dacă au ajuns în stadiul terminal, caută să fie respectați și pe deplin recunoscuți cu toată infirmitatea lor. Ei vor să fie tratați ca persoane cu demnitate și valoare chiar dacă “duc jugul unei realitați dureroase”.

În acest caz este de mare folos să se coopereze cu cel aflat pe moarte, în măsura în care acest lucru mai este posibil.

Preotul trebuie să fie prietenos cu dânsul și gata de orice ajutor fie cu sfatul, fie cu fapta. Trebie să-i convingă totuși că situația lui nu este fără speranță și oricând Dumnezeu îl poate ridica din patul durerii. O asemenea atitudine din partea preotului va avea drept urmare restabilirea sentimentului de încredere în cel bolnav, un echilibru indispensabil care să-l facă să suporte mai ușor gândul morții.

Păstorul poate mângâia pppe cel bolnav privind suferințele din punct de vedere religios și justificându-le ca o încercare a lui Dumnezeu, de a-I aduce aminte omului de deșertăciunea celor pământești și de eternitate.

Orice om, oricât de handicapat ar fi, este o ființă de neînlocuit, unică, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru care Hristos a murit. Bolnavului i se dă chiar o misiune pe care o poate îndeplini în situația în care se află: să dea mărturie prin bucurie, prin răbdarea și nădejdea sa celor care vin la el să-l viziteze și să nu dea dovadă de nervozitate sau amărăciune cum se întâmplă des la cei bolnavi.

În cadrul acestei pastorații, preotul întâlnește adeseori exemple de răbdare, de credință profundă și de înaltă resemnare.

Prin asemenea exemple, activitatea lui pastorală devine o adevărată școală, în care el învață să cunoască pe credincioși, să descopere și să aprecieze virtuțile creștine.

Iată deci, motive care fac ca problema păstoririi bolnavilor să fie deosebit de importantă nu numai pentru toți credincioșii, ci chiar și pentru păstorul de suflete și întreaga activitate pastorală.

Preotul nu trebuie să se teamă că mergând la un bolnav se va îmbolnăvi. Chiar dacă acesta suferă de o boală infecțioasă nu schimbă cu nimic obligațiile sale de păstor al sufletelor.

Atât preotul, cât și medicul, prin natura misiunii lor, se luptă cu boli fie de natură sufletească, fie trupească și nu de puține ori își pun chiar propria viață în pericol.

Ce s-ar întâmpla dacă medicul ar ezita să trateze un astfel de bolnav? Dotarile din spitalele noastre nu-I permit să se protejeze, de cele mai multe ori si totuși el intră , făcându-și datoria cu credință în Dumnezeu.

În același timp, preotul trebuie să evite reacțiile de revoltă, deprimare și chiar resemnare. Comunicarea cu muribundul este de o mare însemnătate, ea carând atenție, înțelegere, grijă, răbdare, compasiune și generozitate.

Aflat în fața celui care-și trăiește ultimile clipe, nu trebuie să dea nici o clipă impresia de ezitare sau neîncredere. Omul căruia i se adresează, fie el chiar și muribund, își pune în el toate speranțele și nu-I este permis să-l dezamăgească.

Preotul nu trebuie să dezarmeze în fața unui muribund. Atât el cât și medicul sunt adevărați “interlocutori privilegiați” ai acestuia. Ei vor împărți emoțiile ți sinceritatea cu cel aflat pe moarte, încercând să personalizeze moartea la maximum, ca un ultim moment din viață și nu vor lăsa muribundul să prcurgă singur ultimul său drum.

În fața morții preotul are nevoie de un “supliment de suflet” pentru a putea depăși împreună cu familia, momentul stingerii unui semen. Firile mai sensibile pot avea dificultăți în a asista la acest moment care poate fi transformat, de altfel, printr-o credință puternică puternică în Dumnezeu.

Preotul nu trebuie să fie străin de suferințele enoriașilor săi, având obligația să trăiască în inima parohiei sale. El poate fi solicitat la orice oră din zi și din noapte atunci când situația o cere.

O mare grijă trebuie să aibe când administrează Sfintele Taine. Situația specială în care se află muribundul, nu-I permite să facă, de multe ori, o mărturisire completă, sau sa-I dea Sfânta Împărtășanie, nefiind în stare să o primească.

În aceste cazuri, preotul va trebui să fie cu luare aminte și să dea dovadă de multă pricepere și întelepciune.

În funcție de atitudinile sale va da răspuns lui Dumnezeu pentru sufletul pe care-l păstorește. Lui i se cere să fie asemenea medicului către care bolnavul se îndreaptă cu toată încrederea că-i va diagnostica boala și va prescrie tratamentul corespunzător.

Chiar dacă mânghâierea cea mai mare ce i se poate aduce muribundului este împărtășirea cu Sfânta Euharistie, preotul se poate îngriji și de starea lui materială, unde este cazul, fie din fonduri personale, fie cu ajutorul altora.

Cu duhul blândeții și al dragostei el trebuie îndemnat apoi să-și rezolve problemele pământești, ca toți cei ai casei să nu rămână în urmă cu nemulțumiri, supărări sau conflicte pornite de la bunuri materiale.

Păstorirea bolnavilor pe moarte are și un efect asupra tuturor credincioșilor care ajung în contactmcu aceștia.

Preotul este dator să-i învețe pe cei din jurul bolnavului să se roage zilnic pentru ușurarea suferințelor și mântuirea celui aflat în acest greu impas al vieții.

Atitudinea preotului duhovnic față de muribund trebuie să fie fundamentată pe o inimă cu adevărat plină de compasiune.

Momentul la care familia îl cheamă în ajutor constituie cu adevărat piatra de încercare în misiunea sa. În măsura în care va reuși să treacă acest greu examen, va putea pe mai departe să depășească alte și alte dificultăți cu care este presărată din plin pastorația.

PROBLEMA EUTANASIEI DIN PUNCT DE VEDERE CREȘTIN

Uneori suferințele bolnavilor în stadiul terminal sunt greu de închipuit. Ele sunt amplificate și de faptul că cei mai mulți mor în spitale unde tehnicile actuale prin multiplele lor posibilități au început să “fure” oamenilor moartea.

Emil Cioran afirma că: “de milenii oamenii au fost muritori, iar astăzi au devenit muribunzi”.

În zilele noastre oamenii de stiință vor să controleze viața umană din punct de vedere fizic sau biologic, din momentul zămislirii până la sfârșitul ei, incluzând controlul durerilor bolnavilor în stadiul terminal, administrarea sau oprirea administrării hranei, lichidelor și eutanasia.

Din punct de vedere etimologic, eutanasia înseamnă o moarte ușoară, cât mai blândă, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare și prin alinarea durerilor cu anestezice, iar în concepția modernă se pretinde a fi o moarte demnă, izvorâtă dintr-o pretinsă compasiune.

În concepția clasică, eutanasia prezintă două forme:

eutanasia pasivă – înseamnă întreruperea tratamentului și decuplarea bolnavului de la aparatura medicală.

eutanasia activă – uciderea bolnavului de către medic, care la cererea suferindului sau a familiei îI face o injecție care îI produce o moarte rapidă.

Ea poate fi analizată cu trei “grade” diferite de gravitate progresivă. Este amintită întâi cea motivată de compasiune. Se vorbește apoi de gestul făcut fără cerere sau consemnul bolnavului, ca o culme a abuzului și nedreptății a unor medici sau legiuitori care își arogă puterea de decizie stabilind cine trebuie să trăiască și cine trebuie să moară. Și în cele din urmă eutanasia cerută de muribund.

Eutanasia a fost susținută încă din antichitate de Platon și Aristotel, iar astăzi există în lume multe societăți civile care pledează în favoarea ei.

Unele țări au discriminat-o, altele o discută iar în alte țări este considerată un asasinat. Majoritatea statelor o consideră însă drept “un delict penal pedepsit ca atare” dar rămâne de neânțeles de ce acolo unde s-a depistat pedepsele au fost simbolice mai ales când actul a fost făcut din milă și nu din interese materiale.

Adepții eutanasiei argumentează că prelungind terapia bolnavilor menținuți în viață ar constitui un cost inacceptabil pentru familie, personal și pentru comunitate.

Hipocrate cerea respectul vieții de la concepție până la moarte; nici un motiv nu-l poate detrmina pe medicul de azi să ia viața cuiva în mod deliberat atâta timp cât datoria lui este să facă viața confortabilă atâta cât ea există. Omorul dincompasiune este contrar menirii profesiei medicale. Riscurile practicării ei de către medici sunt atât morale, sociale cât și psihologice și juridice.

Morale (ca abatere de la mesajele perene ale medicinei de a îngriji);

Sociale (privește imaginea medicinei în fața opiniei publice);

Psihologice (orice moarte aduce o stare depresivă când conștiința nu poate fi deplină);

Juridica (eutanasia poate genera riscul abuzului de omor intenționat, de crimă).

Creștinismul nu este și nu poate fi de acord cu eutanasia. Porunca lui Dumnezeu “să nu ucizi” (Ieș. 20, 13) nu cunoaște circumstanțe atenuante. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în fața celor bolnavi și în suferință s-a oprit cu dragoste vindecându-i , nu omorându-i pentru a-i scăpa de suferință.

Știința este umană doar în măsura în care apără viața, viață care este sacră și care nu poate fi luată de la om. Medicul este prin definiție un slujitor al vieții, până la sfârșitul ei și nu o unealtă a morții. Prin eutanasie el nu-l eliberează de fapt pe bolnav de suferință, ci eliberează “familia și societatea de o povară inutilă”.

Ca și momentul nașterii, moartea trebuie să rămână în mâinile lui Dumnezeu. El singur e deasupra vieții și a morții și a procesului ei.

Există “o vreme pentru a trăi și o vreme pentru a muri”, iar acea vreme trebuie să rămână hotărâtă de Dumnezeu.

Orice cunoaștere ștințifică nu trebuie utiizată decât pentru a servi demnitatea și integritatea omului. Singura alternativă la eutanasie este asistența morții astfel ca “moartea bună să fie deci moartea cu sens uman”.

Singura moarte bună pentru crestinul ortodox este acceptarea pașnică a sfârșitului vieții sale pământești cu credință în Dumnezeu și în promisiunea învierii.

Eutanasia reprezintă o problemă gravă, de o imensă responsabilitate, care se ridică în fața conștiinței lumii contemporane și înseamnă de fapt “o execuție”.

Prezentată sub mantia curată a milei și a dragostei față de cel suferind, sau motivată de costuri inacceptabile, ea este categorie a crimei.

A lăsa să moară sau a omorâ, sub aspect moral, este același lucru. Iubirea de aproapele, în acest caz, nu înseamnă să-i curmi viața din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuți să suporte durerea până la capăt, până în clipa în care se predă lui Dumnezeu. Compasiunea și respectul elementar pentru persoana pe moarte, cer să fie folosite toate mijloacele posibile pentru ușurarea durerii, care altfel, poate duce la disperare și deznădejde.

Frica de moarte este de multe ori frica de procesul morții și de suferința fizică care îl însoțește.

O ectenie din slujbele noastre liturgice include cererea: “Sfârsit creștinesc vieții noastre, fără durere, neânfruntat în pace”.

O moarte bună este cea care păstrează un maxim de conștiință, cu un minim de suferință, împreună cu încredințarea propriei vieți în mâinile îndurătoare ale lui Dumnezeu.

Atitudinea față de muribund trbuie să se fundamenteze pe cele două porunci înscrise în Sfânta Scriptură: “Să nu ucizi” și “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Pentru creștinism, suferința terminală trebuie acceptată ca o adevărată modalitate de valorizare a vieții, prin descărcarea de vinovății, când moartea trebuie să devină un adevărat tribunal al vieții.

Dacă nu vom recunoaște suferinței un sens, vom fi cuprinși de teamă, disperare și descurajare, tristețe, enervare, care nu numai că nu ușurează suferințele trupului dar ne pot îmbolnăvi și sufletul. Sfântul Apostol Pavel ne învață că: “Suferința ne aduce răbdare și răbdarea încercare și încercarea nădejde”. (Romani 5, 3 – 4)

Morala ortodoxă interzice eutanasia, inclusiv sinuciderea asistată de medic, indiferent dacă pacientul își exprimă sau nu dorința de a muri. În caz de boală în stadiul final, unde procesul morții este ireversibil, este totuși permis ca susținerea vieții să înceteze (moarte cerebrală) ea nereprezentând pentru pacient decât o povară, greu de suportat.

Dorința muribundului de ași da sufletul pe perna lui, între cei dragi, nu înseamnă abandonarea lui de către medic și familie. Muribundului trebuie dă i se dea în continuare toate îngrijirile medicale, să fie hrănit, hidratat și să se urmărească cu multă atenție alinarea durerilor pentru ca ele să nu devină chinuitoare.

Medicii au datoria să se lupte cu moartea până în clipa în care bolnavul își dă sufletul, nu să propună să i se curme viața, deoarece viața este cel mai mare dar al lui Dumnezeu dat omului și nimeni nu are dreptul să dispună de el.

Preotul duhovnic nu trebuie să lipsească de la căpătâiul muribundului, iar spovedania și împărtășania să-i fie mângâiere până în clipa în care acesta se predă lui Dumnezeu, rugându-se ca să facă “fără durere dezlegarea din trup a sufletului robului său”.

Astăzi, de multe ori se moare în spital fapt care a contribuit la depersonalizarea morții. În acest mediu ei suferă și poate că și din acest motiv cer ca să fie eutanasiați.

Dacă omul intervine în planul lui Dumnezeu, își arogă titlul de Dumnezeu, atentând la suveranitatea Lui. El nu poate adăuga nici măcar o zi la viața sa fără voia lui Dumnezeu, dar nici nu are dreptul să ia viața cuiva.

În spatele eutanasiei sepot ascunde interese meschine, omoruri intenționate în scopuri materiale. Ea e practicată de cei care socotesc că omul are un destin pur pământesc, în timp ce creștinul socotește că moartea nu este decât o trecere spre o altă viață, că morții vor învia cu un trup nestricăcios și nemuritor.

Eutanasia se leagă de procesul de semnalizare care pătrunde în societatea noastră și care se exprimă mai ales ca fiormă supremă de revendicare a independenței omului față – sau mai ales- în fața lui Dumnezeu și în consecință, consideră inutilă suferința și refuză sensul religios al morții. Eutanasia și suicidul constituie semnul revendicării din partea omului a dreptului de a dispune de sine de propria viață și moarte.

În concluzie putem spune privitor la eutanasia activă, cădin punct de vedere creștin, nimic și nimeni nu poate autoriza uciderea unei ființe umane chiar dacă este vorba de un muribund. Nimeni nu poate solicita acest act ucigaș pentru sine dau pentru o persoană a cărei responsabilitate I-a fost încredințată. Nici o autoritate nu poate sa impună în mod legitim sau să permită. Eutanasia este fără discuție o încălcare a legii divine și o ofensă adusă demnității persoanei umane, o crumă împotriva vieții și un atentat împotriva umanității.

PREGĂTIREA MURIBUNDULUI PENTRU VIAȚA VEȘNICĂ.

ROLUL PEDAGOGIC AL PREOTULUI ÎN ASISTAREA MURIBUNZILOR.

Niciodată n-are omul mai multă trebuință de conducere, de mângâiere și îndrumare decât atunci când se găsește pe patul de moarte, care este de cele mai multe ori un loc de chin și de durere. De multe ori, în starea aceasta suferă omul întreg, căci durerile îi sfâșie corpul, iar mustrările de conștiință îl neliniștesc și îI chinuiesc sufletul, aducându-I aminte de viața trecută și înainte privind vișnicia care-l asteaptă cu înfricoșata judecată.

În această școală a suferinței prin boală, omul cunoaște prețul adevărat al vieții, vede deșertăciunea a tot ce este pământesc și se poate încredința de adevărații prieteni.

Nu este ușor să te întâlnești cu oameni bolnavi pe moarte. Ei ridică multe probleme și întrebări dificile: Cum să consoleze preotul pe cineva care știe că va muri de o boală incurabilă? Cum să vorbească cu o persoană bolnavă care este revoltată împotriva lui Dumnezeu și care nu poate să înțeleagă cauza pentru care Acesta permite ca un om să sufere atât pe patul de moarte?

Să ne reamintim cazul lui Iov și a prietenilor săi din Vechiul Testament; aceștia nu au mai fost capabili să poarte o discuție cu el.

Frustrați de negăsirea unor cuvinte ptrivite în fața dezastrului care l-a lovit pe un om drept și inocent, ei au preferat să tacă.

Situația în care este pus preotul de aceată dată, nu are nimic de a face cu ceea ce a fost obișnuit până acum. Cu toate problemele ei, pastorația celor sănătoși ridică în general mai puține probleme și dificultăți decât a celor aflați pe patul de moarte.

Loviți de o boală grea sau pur și simplu de bătrânețe, muribunzii, în acest moment greu al vieții lor, au nevoie de ajutor. Preotul este însărcinat să exercite o slujire de vindecare , de consolare și încurajare, de întărire a moralului celui bilnav ca acesta să vadă lumina din întuneric și dragostea Tatălui.

Înainte de a-I vindeca pe cei bolnavi, Hristos a avut câteodată lungi discuții cu ei. Pentru cel bolnav pe moarte, cuvântul preotului poate fi un adevărat balsam alinător, atunci când el este înzestrat cu înțelepciune, zel și dragoste pastorală.

Deși are contact cu limea, există totuși un gol, o lipsă în viața muribundului, lipsă pe care un preot înțelept o poate umple.

În această vreme de grea cumpănă, omul primește, în general, cu bucurie învățăturile mângâietoare ale Evangheliei. Acum este vremea când și cea mai împietrită inimă se mlădiază și poate fi dispusă la împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele. Acum este vremea când păcătosul învechit în păcate și fărădelegi se poate ușor aduce la căință și părere de rău.

Contactul cu cel muribund trebuie să aibe în vedere construirea unei relații. stabilirea unei prietenii și câstigarea unei confidențe. Atingerea unui suflet cere înțelepciune, răbdare și experiență.

Scopul cercetării bolnavilor de către preot este de a mângâia, îndrepta si a pregăti pentru moarte. El poate face această pregătire, în caz că boala este gravă și nu poate avea decât acest rezultat, explicând că noi toți trebuie să murim mai curând sau mai târziu și nici chiar cel sănătos nu este scutit de ea. El trebuie să găsească cuvintele cele mai potrivite când se adresează celor aflați pe patul de moarte, lucru care cere înțelepciune și pricepere, trebuind să procedeze cum va crede că este mai folositor.

Starea în care se află muribundul nu-I permite, de cel mai multe ori, să fie suficient de receptiv, nici să poată lega un dialog cu preotul. Acest lucru nu trebuie să provoace o schimbare de atitudine, ci dimpotrivă cu răbdare, el trebuie să vegheze la căpătâiul lui rugându-se pentru “pașnica despărțire a sufletului de trup”.

Acestă rugăciune va avea darul să apropie foarte mult sufletește pe bolnav de preot și invers. Ea va fi continuată, de altfel, și cu prilejul cultului divin în biserică.

În cazul în care cel aflat pe moarte mai este încă lucid, preotul va încerca să se apropie de el, fără al obosi însă cu întrebări inutile. El are nevoie de foarte multă liniște, de multă odihnă pentru a-și putea păstra cât de cât echilibrul psihic și a-și recupera energia pierdută. Suferințele vor fi prezentate din punct de vedere religios și explicate ca o încercare a lui Dumnezeu de a ne reaminti deșertăciunea celor lumești și îndreptarea atenției spre eternitate.

Chiar dacă muribundul nu a fost unul dintre cei mai buni creștini, preotul nu trebuie să facă nici o diferență, suferința cu care se luptă în acest moment muribundul este și așa destul de mare ca să mai fie amplificată de cel a cărui misiune este să aline durerea. Nici chiar cea din urmă clipă a vieții nu este pierdută pentru cel care se căiește cu adevărat și-și dă sufletul în mâna lui Dumnezeu. Preotul trebuie să ajute aceste persoane să se elibereze de vinovății prin Sfânta Spovedanie și să înlăture din mintea lor orice urmă de ezitare și inferioritate datorată infirmității sale.

În tratarea pastorală a credinciosului bolnav, preotul nu se va limita umai la utilizarea mijloacelor obișnuite pentru mângâierea celui în cauză, folosite în mod curent de toți care vin în contact cu cel bolnav. El va trebui să facă uz de metode specifice Bisericii. Convorbirea păstorului de suflete cu cel bolnav trebuie să înalțe treptat și în mod natural de la lucrurile pământești la cele cerești, de la lucrurile trecătoare la cele veșnice. Aici este un teren vast și sunt infinite posibilitați de a aduce mângâiere celui bolnav. Depinde totul de priceperea, abilitatea, răbdarea și dragostea preotului.

Rolul pedagogic al preotului se va extinde de semenea și asupra familiei. Martoră a acestui eveniment, ea va deveni mmult mai sensibilă, mai receptivă la cuvintele preotului.

În astfel de cazuri, membrii ei, se dovedesc acum foarte dornici să stea de vorbă cu el și să fie mângâiai și ajutați în suferința lor. Durerea celui aflat pe patul de moarte, face adeseori adevărate convertiri religioase cu urmări pozitive pentru tot restul vieții.

O pedagogie adecvată a preotului, va reuși să dedramatizeze moartea, să prefacă suferința muribundului în bucurie.

În acest sens, exemple mărețe din istoria creștinismului, despre eroismul cu care au fost înfruntate nenorocirie, durerile și chiar moartea, suferințele Mântuitorului, vor fi deosebit de moralizatoare.

Rămâne ca preotul să utilizeze cu îndemânare aceste exemple și să găsească mijloacele cele mai pline de compasiune și eficiente din punct de vedere pastorat, pentru a însoți muribunzii către pasul ultim al încredințării vieții lor în mâinile deschise și iubitoare ale lui Dumnezeu.

ROLUL SFINTELOR TAINE ÎN PREGĂTIRE A MURIBUNZILOR: SPOVEDANIA, SFÂNTA EUHARISTIE ȘI MASLUL.

Sfintele Taine își au izvorul în Jerta de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos; ele sunt legate strâns de moartea Lui și întrucât El a murit pentru noi, sunt legate și de propria noastră moarte. Prin mijlocirea lor, Biserica primește în sânul ei chiar din ziua nașterii sale pe fiecare nou născut și nu-l mai părăsește până la mormânt.

Asemenea unei mama bune, ea este prezentă la toate actele mai importante din viață credincioșilor ei, fie că sunt de bucurie sau durere. Biserica Ortodoxă se îngrijește de păstoriții ei nu numai în timpul tinereții lor sau doar în clipele de bucurie, ci și atunci când sunt întristați, în boli sau pe patul de moarte când Dumnezeu îngăduie trecerea lor în mormânt.

Ea săvârșește aceste lucrări sfinte cuprinzând în ele viața muribundului, făcând-o să devină bisericească și pregătită pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Oricât ar deplânge felul în care unii creștini tot amână luarea unor hotărâri, spunându-și cu ușurință că se vor îngriji de suflet în ceasul morții, Biserica tot nu refuză împlinirea datoriei ei în acel ceas. Ea face acest lucru prin puterea copleșitoarei iubiri a Mântuitorului pe cruce, care a murit și pentru cel din urmă păcătos, nelipsind pe nimeni de harul morții și învierii sale

Biserica îl învață pe om până în clipa morții și chiar dincolo de aceasta fiind cu el neîncetat prin mijlocirea Sfintelor taine cu ajutorul cărora se realizează scopul suprem al vieții: mântuirea sufletului și dobândirea asemănării noastre cu Dumnezeu.

Cei care primesc în ceasul morții mângâierea Sfintelor Taine Trăiesc pur și simplu o întregire, devenind liberi în fața lui Dumnezeu și a semenilor.

Ele împacă muribundul cu Dumnezeu, fiind asemenea unor medicamente prescrise de medic în vederea restabilirii sănătății.

Cu cât este mai prins în ițele vremelnicului, omul suportă din ce în ce mai greu ideea morții. Când ajunge pe patul de moarte primind Sfintele Taine, pestrițul acestei lumi începe să păleasca pentru dânsul. Chiar dacă în timpul vieții nu a acordat prea multă atenție credinței, acum a simțit că a primit ceva ce nu are cu nimic a face cu vremelnicia sa, ceva ce-l ajută să-și trăiască propria moarte ca pe o trecere în veșnicie.

Acolo unde la moarte intră Biserica, dăruind mângâierea Sfintelor Taine, nu doar cel ce moare, ci uneori întreaga familie își înnoiește legătura cu Dumnezeu. Ea deșlușește în ajutorul Bisericii un înțeles pe care până acum nu l-a luat decât prea puțin în seamă. Nu doar singurătatea muribundului ci și însingurarea celor din jurul luisunt acum biruite de harul sfinților.

Din punct de vedere pastoral, fiecare preot este dator să se îngrijească și să lucreze în așa fel încât nici un credincios să nu moară lipsit de împărtășirea cu Sfintele Taine.

Rolul lor, după cum am văzut, este imens, fiind necesare omului în orice etapă a vieții în care s-ar afla.

În cazul în care bolnavul nu este pregătit s-au nu este dispus să facă mărturisirea păcatelor și să primească Sfânta Împărtășanie preotul nu trebuie să forțeze nota. Adeseori sunt motive reale pentru asemenea atitudine,ca de exemplu existența unor păcate grele, ne mărturisite timp îndelungat, o aversiune față de Biserică, de preot, frica de moarte, etc.

Rolul familiei, desigur, poate fi în această privință decisiv. Ei au puterea de a-i determina pe aceștia să se apropie, măcar în ceasul crucial al existenței lor, de Sfintele Taine.

SPOVEDANIA

În nici o altă taină, rolul de păstor al preotului nu iese la iveală într-o măsură mai covârșitoare.

Spovedania constituie un prilej unic în care este încadrat credinciosul. Cu această ocazie sufletul celui care se pocăiește este adânc răscolit nu numai de o datorie religioasă ci și de o necesitate psihologică de regenerare.

Fiecare din cele șapte sfinte taine au o însemnătate deosebită în iconomia mântuirii sufletului creștinului de sub puterea păcatului, însă această taină trebuie subliniată în mod deosebit.

În nemărginita Sa bunătate și iubire Mântuitorul a lăsat tuturor păcătoșilor- indiferent de păcatele lor- un drum deschis pentru ca acestia să poată deveni din nou mădulare vii ale Bisericii.

Bolnavii și în special cei aflați pe moarte, constituie una din preocupările cele mai grabnice ale preotului. Atunci când un membru al familiei îI cere să spovedească la domiciliu pe cel bolnav, lucrul acesta rebuie să-l facă fără ezitare și amânare, pentru ca sosirea lui cu întârziere să nu fie zadarnică. El trebuie să se deplaseze la casa muribundului chiar și atunci atunci când s-ar afla în situații speciale, ca de exemplu în timpul Sfintei Liturghii. “Iar de va începe preotul a sluji Sfânta Liturghie, și la lucrarea Proscomidiei fiind, sau și la Liturghie, până la Vohodul mare și va fi chemat pentru oarecare nevoie a morții ce se va întâmpla… însă nu departe, să lase în acel loc slujirea…

Deși cazuri de acest gen sunt destul de rare, chiar inexistente, deducem totuși din acest îndemn excepționala importanță ce o are îngrijirea sufletească a celor neputincioși, precum și a celor ce moartea îI surprinde fulgerător.

De multe ori preotul este chemat la căpătâiul credincioșilor bolnavi fără ca aceștia să fie pe deplin convinși de necesitatea spovedirii. Mai mult, unii unii se tem de prezența preotului și de spovedanie zicând că acel ceas aduce în curând moartea, ceea ce face misiunea preotului foarte grea.

La cei credincioși care frecventează Biserica și se împărtășesc regulat în cele patru posturi ale anului, nu se pune această problemă ci ea apare mai ales la cei străini de Biserică.

Rămâne în sarcina preotului și a familiei lămurirea muribundului cu privire la prezența preotului și necesitatea acceptării acestor lucrări sfinte, care de altfel însoțesc viața tuturor creștinilor.

Primirea Sfintei Euharistii este condiționată, chiar și în cazul bolnavilor în primejdie de moarte, de pocăință și mărturisire.

Chiar dacă ea nu se va putea desfășura în condiții întru totul normale, rămâne absolut necesară în pregătirea muribundului pentru viața veșnică.

Mărturisirea lor se va prescurta în funcție de starea în care se află cel bolnav.

Ce se întâmplă însă, când din punct de vedere fizic, cei aflați pe moarte nu mai sunt în stare să se mărturisească, fie din cauză că li s-a legat limba sau nu mai sunt conștienți?

În acest caz, întrebările proetului nu mai sunt de nici un folos. Nu-I rămâne decât să se asigure de la cei din jurul lui în acest sens sau din anumite gesturi și comportări pe care le-ar mai putea face.

Sfântul Nicodim Aghioritul sfătuiește preotul duhovnic în această privință astfel:” dacă i s-a legat limba bolnavului, îndată trebuie să-l strângi de mână, sau să-i strigi tare, până când prin semne îți va da să înțelegi că voiește să se mărturisească. Și asa să-i citești rugăciunile de iertăciune și să-l împărtășesti cu Dumnezeieștile Taine, ca să nu se întâmple să moară neiertat și neâmpărtășit. În acest caz însăși căința și dorința de a se împărtăși va fi considerată drept mărturisire.

Credicioși bolnavi pe moarte care și-au pierdut conștiința nu li se administreză Sfânta Împărtășanie până nu își revin spre a-și mărturisi păcatele. În privința acestora un teolog român, Petre Vintilescu vorbește de o dispensă în taina Mărturisirii introducând trei categorii de muribunzi:

Cei pe care duhovnicul îI știe că au dus o viață evlavioasă și au cercetat biserica regulat la duminici și sărbători, împărtășindu-se de patru ori pe an;

Aceia cărora deși nu le cunoaște viața, totuși în ceasul morții arată pocăință, fie că ajung să o manifeste personal în fața duhovnicului, fie că cei dimprejur pot da mărturisire despre acesta, precum am menționat mai înainte;

Aceia care, chiar deși sunt știuți că au săvârșit păcate de moarte, deși îI surprinde primejdia sfârșitului grabnic al vieții, fără să-și fi terminat canoanele aspre primite și începute cu inima înfrântă și smerită. În caz de însănătoșire însă, sunt obligați să le reînceapă din punctul în care I-a surprins boala” (Can. 13 al Sin. I Ec; 6 Ancira; 73 al Sf. Vasile cel Mare; 2 și 5 al Sf. Grigore de Nissa).

Amânarea spovedaniei către sfârșitul vieții pune pe duhovnic într-o situație deosebit de delicată deoarece “este aproape imposibil să mai dezlege sufletul din țesătura unei vieți întregi și să mai poți realiza un teren bun pentru roadele pocăinței, adesea neexistând timpul fizic pentru aceste roade, întrucât nu puține sunt cazurile când prima spovedanie rămâne și ultima, cea de pe patul de moarte. În această situație spovedania nu poate fi decât formală și numai Dumnezeu știe dacă mai folosește la ceva.

Așadar, cu toată îngăduința creștinească, conform canoanelor Bisericii, după cum precizează și profesorul de teologie Petre Vintilescu nu se dă împărtășania nici pe patul de moarte acelora nu au dus tocmai o viață evlavioasă și nici nu s-au spovedit sau împărtășit vreodată și nici la moarte nu arată întoarcere și îndreptare.

În concluzie aș vrea să punctez câteva lucruri reamintite și mai sus, cu privire la spovedania celor de pe patul de moarte:

Credincioșii bolnavi pot fi spovediți și pot fi împărtășiți în orice timp din zi și din noapte, la domiciliu sau la spital, chiar după ce aceștia au mâncat și fără nici o pregătire care se cere celor sănătoși.( Can. 9 Nichifor Mărturisitor)

De la credincioșii bolnavi se cere numai mărturisirea personală (membrii familiei fiind obligați să părăsească camera în care se află credinciosul bolnav evident când acest lucru mai este posibil și starea muribundului permite acest lucru).

Dacă credinciosul bolnav se află sub epitimie și este amenințat de moarte, orice preot are dreptul să-l dezlege, chiar dacă este sub un canon dat de episcop.(Cartagina 52)

Dacă intervine însănătoșirea unui asemenea credincios bollnav, acesta are datoria de a-și îndeplini canonul și apoi să anunțe duhovnicul său. (Cartagina 7, Sfântul Grigorie de Nazians 2 – 5).

SFÂNTA EUHARISTIE

Sfânta Euharistie, arvuna vieții veșnice și chezășia învierii In. 6, 54), este hrana de care nici un creștin nu ar trebui să se lipsească. Ea este în general legată de cele patru posturi, dar poate fi primită și mai des în funcție de nevoile și vrednicia credincioșilor.

Indispensabilă credinciosului pe tot parcursul vieții sale pământești, ea este cu atât mai necesară înainte de trecerea noastră din această viață, înainte de moarte.

Pentru cel aflat pe patul morții, ea este hrana cea mai de pe urmă, cel mai bun însoțitor și apărător în fața Tronului Judecății.

Este una din cele mai mari griji, atât a celui în cauză, Cât și ale membrilor familiei, ca despărțirea sufletului de trup și trecerea în veșnicie să nu se facă fără primirea Sfintei Împărtășanii. Sfinții Părinți de la Sinodul de la Niceea, prin canonul 13 îndeamnă ca “pentru cei ce pleacă( din viață) să se păzească și acum legea veche și canonicească încât dacă pleacă cineva să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă și cea mai trebuincioasă”.

Denumită în popor și “grijanie”, cea mai de pe urmă împărtășanie reprezintă grija cea mai de pe urmă pe care trebuie să o avem aici pe pământ.

Grabnica preocupare pentru împărtășirea muribunzilor vine din necesitatea duhovnicească a apropierii omului de Dumnezeu, întrucât a trăi fără să te apropii de Hristos Euharistic, înseamnă să te îndepărtezi voit și conștient de izvorul vieții.

Însuși Mântuitorul Hristoa a zis: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață intru voi”.(Ioan 6, 53)

“Grijirea “ muribunzilor este în același timp și una din sarcinile care revin familiilor. Lor le revine datoria de a nu-i lăsa pe aceștia să treacă din această viață neîmpăcați cu Dumnezeu, cu Biserica și cu semenii.

Din nefericire, sunt numeroase cazurile când creștinii refuză să cheme preotul la căpătâiul celui bolnav, amânând acest lucru pentru ultima fază a vieții, când împărtășania devine aproape imposibil de administrat datorită neputinței celui bolnav sau muribund de a-și exprima consimțământul pentru primirea Sfintei Împărtășanii sau incapacității lor de a se spovedi, mai ales dacă nu sau spovedit de multă vreme sau niciodată.

Preotul trebuie să îndrume familia să nu aștepte ultima suflare spre a se hotărâ să ceară spovedirea și împărtășirea celui căzut la pat. El trebuie să-i îndemne prin toate mijloacele să poarte de grijă muribundului pentru a-l elibera de sub povara păcatelor, așa cum bolnavul aleargă la medic pentru a se vindeca de boli.

Credincioșii trebuiesc lămuriți asupra adevăratei semnificații pe care o are împărtășirea muribunzilor, combătând în același timp concepția greșită, întreținută de cale mai multe ori de ignoranță, că împărtășirea celui bolnav aduce după sine și obștescul sfârșit.

Sfânta Împărtășanie este numită de către Sfinții Părinți drept, “Antidot al nemuririi” și nu se dă nici într-un caz pentru a grăbi moartea credinciosului bolnav ci “Spre iertarea păcatelor și viața de veci” conform formulei rostite de preot la administrarea Tainei.

Biserica nu s-a folosit niciodată de puterea ei pentru a grăbi moartea cuiva, oricât de critică ar fi starea aceluia. Acest lucru rămâne, firesc, în mâna lui Dumnezeu. Menirea ei este de a cere în rugăciunile ei sănătate, tămăduire de boli și iertare de păcate.

Singura slujbă pe care Biserica o oficiază pentru ușurarea morții unui credincios este cea la ieșirea cu greu a sufletului. Această slujbă este de fapt una de dezlegare de păcate, pentru unele grele, nemărturisite, pentru care creștinul nu a primit dezlegare, cum ar fi blestemul preoțesc, blestemul părinților , jurământul călcat, năluciri diavolești și farmece, crimă. Ele îi îngreunează ieșirea sufletului din trup, prelungind agonia și suferința.

Sfânta Împărtășanie să dă întotdeauna pentru iertarea păcatelor și mântuirea celui bolnav și nu spre grăbirea sau ușurarea sfârșitului muribundului.

Sfânta Euharastie nu trebuie dată bolnavilor cu sila, pentru că acest lucru ar contraveni rânduielilor prevăzute de biserică, care pretinde ca penitentul să facă mărturisirea sinceră și personală. Nu este indicat să se abuzeze de privilegiul ce-l avem de a fi în deplinătatea puterilor în confruntarea noastră cu un muribund.

În cazul muribunzilor regula bisericească prevede săvârșirea rânduielii împărtășirii grabnice care este de fapt o îmbinare a rânduielii mărturisirii cu cea a împărtășirii. Această rânduială nu exclude însă necesitatea spovedaniei putându-se aplica muribunzilor care sunt conștienți și pot vorbi sau face unele semne de aprobare sau de afirmare, ori de respingere sau negare.

Trebuie menționat faptul că Sfânta Împărtășanie nu se refuză nimănui pe patul de moarte, indiferent care a fost comportarea lui în viață, cu condiția însă ca acesta să o ceară.

Faptul că el dorește împărtășania în ultima clipă a vieții este un semn de pocăință.

ȘI în cazul administrării Sfintei Euharistii celor aflați pe moarte, preotul se lovește de unele dificultăți legate în general de starea în care se află bolnavul, o stare de neputință care face de multe ori imposibilă împărtășirea lui.

Presupunând că au primit dezlegarea la spovedanie, dar starea lor a devenit atât de critică încât nu mai pot înghiți, fie din pricina unei tuse permanente, fie datorită faptului că au căzut în inconștiență și scuipă tot ceea ce li se pune în gură, conform sfatului dat de Ilie al Critului e bine ca preotul să însemneze cu Sfintele Taine semnul crucii pe buzele și de se poate și peste limba unor astfel de bolnavi, cu toate luarea aminte.

Preotul atunci când este solicitat să împărtășească muribunzi trebuie să aibă o atenție sporită pentru a nu comite un sacrilegiu. În cazul persoanelor căzute în inconștiență el nu va putea administra Sfânta Împărtășanie, pentru că ascest lucru ar echivala cu împărtășirea unui om mort. Să nu mai vorbim de cazul unor oameni care au trăit toată viața departe de Dumnezeu sau chiar au fost dușmani ai Lui.

Actul Spovedaniei și Împărtășania presupune exprimarea voinței și dorinței de pocăință și de primire a Sfintelor Taine ori un creștin aflat pe patul morții în inconștiență nu mai poate avea asemenea năzuințe iar Taina nu lucrează de la sine și nu produce efectele scontate.

În activitatea sa pastorală preotul este pus de multe ori în situația de a nu refuza dorința familiei de a împărtăși pe muribund chiar dacă acesta este în stare de inconștiență. Trebuie știut faptul ca în astfel de cazuri împărtășania se dă cu mare grijă fără a ceda ușor.

Fiind un act de voință și răspundere personală primirea Sfintei Împărtășanii nu se face niciodată prin intermedieri. Se poate lua în considerare cel mult dorința exprimată de muribund înainte de a intra în starea de inconștiență.

Familia are rolul de a purta de grijă celui în cauză, de a nu amâna prea mult momentul primirii Sfintei Împărtășanii. În cazul 6n care ea este neglijență poartă pe umerii ei, alături și de cel bolnav pe moarte bineînțeles, răspunderea pentru acest lucru. Amânarea ei pentru ultimele clipe ale vieții este o mare greșală, un act de iresponsabilitate cu consecințe grave pentru cel muribund. Acesta pentru că în primul rând există riscul de a nu mai reuși să se mărturisească și împărtășească datorită stării grave în care se află și în al doilea rând sosirea preotului să fie prea târziu când creștinul a trecut deja la cele veșnice.

În parohiile noastre fie ele de la sate sau orașe, există concepția că preotul trebuie chemat la capătul muribundului spre a-l împărtăși indiferent în ce condiții, considerând că este de datoria lui să o facă repede și în orice moment. Nu este însă adevărat; credincioșii noștri ar trebui să știe că deși preotul are întradevăr datoria de a răspunde solicitărilor de împărtășire , nu are însă și obligația de a împărtăși In orice condiții pe muribunzi.

Respectul față de Sfintele Taine îl obligă să fie foarte atent cui, când și în ce condiții dă Sfânta Împărtășanie, ca nu cumva în loc de a săvârși un act m4ntuitor să facă un sacrilegiu. El trebuie să explice creduncioșilor când se administrează taina și care sunt situațiile concrete în care ea nu poate fi administrată.

Este interzisă împărtășirea morților, așa cum făceau marconiții împotriva cărora s-a ridicat Sf. Ioan Gură de Aur. El îi condamnă vehement cerându-le să răspundă “cum a spus Mântuitorul de nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață întru voi – viilor sau morților?”

Dacă preotul sosit la casa muribundului, constată că acesta nu mai poate vorbi și deci nu se va putea mărturisi, preotul va putea în caz de moarte să-l împărtășească cu Sfânta Euharistie după ce se va încredința că poate înghiți, în caz contrar însă va citi rigăciunile la ieșirea cu greu a sufletului.

Împărtășirea poate avea loc chiar dacă bolnavul a mâncat sau a băut ceva sau cum se întâmplă cel mai des, este sub tratament luând medicamente.

Pentru acordarea Sfintei Împărtășanii este necesar măcar un minim grad de conștiență. Ea nu se dă celor bolnavi mintal, în general, excepție făcând cei a căror nebunie nu e constantă ci prezintă intermitențe.

Sfânta Euharistie este pregătită pentru credincioșii bolnavi într-un mod special în marțea Paștilor. În vechime ea era dusă într-un ceremonial aparte, dat fiind importanța ei și cinstea ce i se cuvine ca Însuși Trupul și Sângele Domnului. Preotul îmbrăcat în veșminte, mergea ținând în mână potirul cu Sfânta Împărtășanie. Înaintea lui mergea un crăsnic cu felinarul aprins fie zi sau noapte, sunând continuu din clopoțel, iar cei ce se întâlneau cu ei în drum înghenucheau în semn de evlavie și respect față de cele sfinte.

Cu timpul s-a renunțat însă la acest ceremonial. Astăzi preoții merg îmbrăcați în reverendă ducând cutia cu Sfânta Euharistie în servietă împreună cu epitrahilul și Molitfelnicul. I se cere însă mare cuvință față de cele sfinte și o mare precauție în contactul cu cei din jurul său.

Preotul trebuie să fie cu luare aminte la modul cum administrează Taina. De multe ori din lipsă de vin, este nevoie să se folosească apă care nu e prea potrivită, creând o stare de greață când se ia pe nemâncate, mai ales în cazul bolnavilor care se hrănesc mai mult în silă. Vinul însă, creează o senzație aparte dând un gust deosebit. Substituirea lui cu apa nu e binevoită din două motive: în primul rând Mântuitorul Iisus Hristos a folosit la Cina cea de Taină vin pe care l-a trransformat în însiși Sângele Său, așa cum pâinea a trasformat-o în însuși Trupul Său. Apoi pe lângă acest aspect liturgic, pâinea și vinul sunt simbolul vieții.

Este bine ca preotu; să ia cusine o sticlulă cu puțin vin din cel păstrat pentru oficierea Sf. Liturghi.

Grija pentru cei muribunzi este expresie dragostei Bisericii față de fii săi. Această preocupare nu trebuie privită ca o obligație ci ca o nobilă îndatorire, tocmai pentru care fapt ea a formulat și sacțiuni față de cei care nu dau cuvenita importanță acestei preocupări: “Preotul care chemat fiind de credincioși pentru împlinirea îndatoriilor sale a lăsat să moară (…) un bolnav neîmpărtășit, se oprește de la lucrarea celor sfinte pe timp determinat, cu canon de pocăință la Episcopie sau mănăstire.

Dată fiind graba acestei îndatoriri Biserica îngăduie chiar o imixtiune în parohiile străine, în caz de spovedire și împărtășire a credincioșilor bolnavi în stare gravă. “Administrarea Sfintelor Taine, în caz de boală într-o parohie străină nu se poate imputa clericului ce-a săvârșit-o”.

Tot legat de Sfănta Împărtășanie există în conștiința multor credincioși ideea că preotul poate prezice, prin felul în care alunecă Sf. Împărtășanie în linguriță, dacă cel bolnav va mai trăi sau nu. Lucru pe care-l stie numai Dumnezeu.

Astfel preotul este pus însituația de a prezice dacă cel împărtășit va muri sau se va însănătoși. Dacă împărtășania plutește cel în cauză va trăi, iar dacă se duce la fundul linguriței , el va muri. Sau dacă împărtășania stă la vărful linguriței, cel în cauză nu mai are mult de trăit, iar dacă stă la capătul linguriței va mai trăi.

Preotul trebuie să se abțină de la astfel de presupuneri, rolul său trebuie să rămână cel de păstor sufletesc nu de magician. El trebuie să îndrume enoriașii pe calea curată și sănătoasă a spiritualității spre a nu bătătorii căi necunoscute.

Felul în care “cade” împărtășania se datorează unor cauze firești sau pur și simplu este întâmplătoare. La împărtășirea bolnavilor se pun câteva frimituri din Sfânta împărtășanie care s-au pregătit mai înainte în Joia Patimilor, într-o linguriță, peste care se toarnă puțin vin, aghiazmă sau apă curată pentru a putea fi înghițită. În momentul în care ea este ținută un timp mai îndelungat în linguriță, cât timp se citesc rugăciunile sau dacă frimiturile sunt mari, odată cu îmbibarea lor cu vin, ele cad, firește la fundul linguriței.

Mai este și cazul în care particulele sunt foarte fine și se administrează mai repede, ele nu mai cad la fundul linguriței, rămân la suprafată. Dacă turnăm lichidul într-o anume parte a linguriței, frimiturile de împărtășanie vor fi împinse de aceasta în partea opusă putându-se opri la mijlocul, vârful sau coada linguriței.

Întrebarea pusă de familie preotului cu privire la ce va urma este total nepotrivită. Tot ce se întâmplă cu Sfânta Împărtășanie, că rămâne la suprafață sau se duce la fund, este rodul întâmplării și nu are nici o semnificație pentru muribund.

Încercarea preotului de a da un pronostic, chiar cu intenția de a mângâia familia, nu este cinstită și contravine menirii sale în care nu intră ghicitoare.

Cuasemena lucruri nu este de glumit. Datoria preotului este aceea de a administra Sfânta Împărtășanie, în timp ce vindecarea sau moartea celui în cauză trebuie lăsată în mâna lui Dumnezeu.

Sfânta Împărtășanie este antidotul nemuririi și nicidecum nu grăbește sau aduce moartea; de aceea trebuie eliminată teama falsă de a chema preotul în astfel de cazuri.

Bolnavul pe moarte trebuie să se împărtășească grabnic chiar dacă nu a trecut prea mult timp de la împărtășania anterioară. În cazul în care boala se prelungește e bine să facă acest lucru cât mai des.

Precum i-a zis ucenicii din satul Emaus lui Iisus: ”rămâI cu noi căci este seară și s-a plecat ziua”, așa trebuie să zică bolnavul pe moarte către Iisus: Rămâi cu mine Doamne căci către seara vieții mele sunt și s-a plecat ziua vieții mele.

MASLUL

Toate Tainele, începând de la botez și până la mormânt, sunt tot atâtea prilejuri care pun pe preot în legătură cu credincioșii și pe aceștia laolaltă.

Practica Sfântului Maslu apare în Evanghelie încă de la început și multe vindecări săvârșite de Apostoli sunt legate de ea: “Și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau” ne spune Sf. Marcu (6,13). ȘI Sf. Iacov relatează despre această ungere recomandând folosirea ei în Biseric2: “Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Deși administrată în mod frecvent muribunzilor ea are o arie mult mai extinsă de aplicare șianume asupra tuturor bolnavilor care a cer, chiar și atunci când starea lor nu este gravă. Biserica Rusă săvârșește această Taină pentru toți credincioșii în Săptămâna Mare; iar Biserica greacă și română o săvârșesc în mod curent în familie și în afara oricărui caz de boală fizică ungând cu untdelemn sfințit pe toți cei care participă la slujbă.

Îndatoriile pastorale obligă fiecare preot să săvârșească necondiționat taina Sf. Maslu acolo unde boala stăruie un timp mai îndelungat. Chiar dacă șansele de supraviețuire sunt minime nu trebuie renunțat la această taină întrucât scopul ei nu este numai vindecarea trupească. Întotdeauna la sănătatea fizică nu are propriuzis sens decât în raport cu scopurile ultime ale omului și cu mântuirea întregii sale ființe. Pe tot parcursul slujbei, Biserica cere lui Dumnezeu mântuirea bolnaviului odată cu vindecarea bolilor trupești.

Ungerea săvârșită în cadrul Sfântului Maslu îI dă celui ce moare un dar mult mai de preț decât sănătatea trupească vremelnică și anume putiința de a-l însoți la Tatăl, de a fi părtaș la taina Învierii și înălțării la cer.

Prin Biserică existența pământească primește o putere care o orientează spre împărtășirea din veșnicie și nemărginirea lui Dumnezeu.

Preotul îl unge pe muribund în întâmpinarea vieții care este și rămâne viața Domnului, viața veșnică, în nădejdea căreia trebuie să moară.

Rugăciunile excepțional de frumoase și de pătrunzătoare, cele șapte evanghelii alese în mod special pentru cazuri de boală și în general Întreaga rânduială a Sfântului Maslu are darul să deschidă porțile binecuvântărilor lui Dumnezeu, să reverse harul binefăcător al Părintelui ceresc peste cel bolnav și în același timp mângâierea și încurajarea de care are nevoie.

Taina este pentru muribund un adevărat tratament, rugăciunea și ungerea având pentru el importanța pe care n-o are nici cel mai scump medicament din lume.

Participarea mai multor persoane la oficierea ei arată înfrățirea cu cel în suferuntă, fiind în același timp un prilej de întărire și sporire a credinței.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica catolică începând din secolul XII practică maslul numai celor bolnavi pe moarte. Ei consideră Taina drept o ultimă ungere (extremo unctio)ce prefațează moartea, întărind sufletul în fața ei și o ultimă merindă pentru drumul spre veșnicie. Datorită acestei învățături și practici greșite, Biserica Apuseană nu repetă această Taina pentru aceiași boală (la aceiași persoană) considerând că principalul ie efect este întărirea sufletului în lupta lui cu moartea (lucru care la ortodocși se face prin împărtășirea bolnavului cu Sfintele Taine conform canonului 13 al Sin I Ec.).

Acestă inovație potrivnică atât cuvintelor Sf. Iacov referotoare la taina Sf. Maslu cât și la Tradiție.

Ei au schimbat sensul intern și însemnătatea harică a tainei, atribuindu-I rolul de conducătoare a celor ce trec în cealaltă viață și nicidecum de vindecare harică a suferințelor și iertare de păcate. Cu toate acestea astăzi se discută din ce în ce mai mult în cercurile catolice despre renunțarea la Maslu ca ultimă ungere sau ca pregătire pentru moarte. Ei vor să redea Tainei rolul inițial de rugăciune pentru tămăduirea și iertarea păcatelor.

În parohiile noastre, mai ales în mediul rural, Taina Sfântului Maslu este cerută mai ales de familiile care au pe cineva în pragul morții. Despre ea se crede că va fi vindecătoare de boli sau că va scuti pe muribund de alte chinuri prin grăbirea morții.

Înțelegerea greșită a sensului ei, determină pe mulți să ceară deschiderea Evangheliei pentru a li se vesti ce va urma. Unii preoți, din păcate, înclină să facă și aceată încercare pentru a liniști pe cel care, din auzite și-a pus ultima sperantă în această practică. Ei sunt convinși că dacă începitul evangheliei ce li s-a citit la sfârsit este tipărită cu litere roșii, muribundul se va însănătoși și se va ridica cât mai curând din patul durerilor.

Dacă un simplu credincios nu poate ști și nu cunoaște zădărnicia unor asemenea încercări, preotul care slujește adevărata credimță și care cunoște teologie, știe nu numai inutilitatea unor asemenea practici dar și pericolul ce-l generează. Familia celui pe moarte în loc să se încreadă în puterea de tămăduire a medicinei și ajutorul lui Dumnezeu, ei își pun speranța în mijloace care le prejudiciază.

Această practică “contravine duhului creștinesc, preotul situîndu-se într-o postură necorespunzătoare, reducând bogata învățătură și trăire creștină la dimensiunea unui cult magic”.

În Bucovina, de exemplu, Sf. Maslu se face întotdeauna pe cheltuiala celui bolnav sau a familiei acestuia, în timp ce în unele părți ale Transilvaniei este obiceiul ca banii pentru slujbă să fie strânși chiar și pentru oamenii cei mai avuți, umblând din casă în casă, cu convingerea că între cei generoși, unii vor fi buni și plăcuți lui Dumnezeu și prin urmare darul lor va fi luat în considerare.

Se mai crede apoi că cel ce doarme în timpul maslului precum și cel care se simte mai bine imediat după undere va muri degrabă. Același lucru se va întâmpla și cu cel care i se va deschide evanghelia având începutul însemnat cu negru. Cel care va fi treaz în schimb pe tot parcursul slujbei se va însănătoși.

Am enumerat aici doar câteva din credințele populare greșite referotoare la Taina Sfântului Maslu. După cum am văzut ea este privită fie ca pe o slujbă care va decide dacă muribundul va muri sau se va însănătoși fie ca pe un mijloc magic de aflare a viitorului celui aflat pe patul de moarte. Nu cunoaștem cum de s-a ajuns în timp la asocierea acestei Taine cu magie și nici motivul pentru care unii oameni pun atâta preț pe respectivele “practici” trecând cu vederea adevăratul rol al Tainei de întărire a credinței și nădejdii.

Chiar dacă pentru cel aflat pe moarte Taina Sfântului Maslu nu mai este o cale de vindecare de bolile trupești, deși Dumnezeu poate face minuni, ea nu-și pierde deloc importanța pentru că rugăciunile aduc ușurare și întărire a credinței, nădejdii și dragostei, înălțând sufletește atât pe cel aflat pe patul morții cât și pe cei sănătoși.

Lecturile din Apostol și Evanghelie creează o armonie și solidaritate care trebuie să existe între creștini, ei au datoria de a se susține unii pe alții atât din punct de vedere fizic cât și sufletesc.

CONCLUZIE

Din cuprinsul celor expuse în tratatul de față se poate constata că Biserica Ortodoxă se îngrijește de credincioșii săi nu numai în timpul tinereții lor și în clipele de bucurie ci și atuci când sunt pe patul de moarte.

Munca pastorală presupune mai întâi de toate pricepere și mai apoi râvnă; ambele trebuie permanent cultivate pentru ca ea să nu fie zadarnică.

Un loc unde râvna și priceperea se pot uni, dănd rezultate minunate sub aspect spiritual și uman, este și pastorația muribundului.

După o viață întregă în care preotul l-a povățuit și urmat pe bunul creștin , cu dragoste părintească, bucurându-se împreună cu el, vine clipa în care trebuie să fie din nou alături de el, de data aceasta însă la un moment aparent mai nefericit și anume pragul morții.

Misiunea preotului de vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu are loc cu fiecare creștin în parte pe tot parcursul vieții și nu încetează nici măcar în ultimele clipe ale ei.

Cercetarea muribundului e o parte foarte interesantă a serviciului pastoral, la care preotul este chemat prin legea generală a dragostei creștine și prin nenumăratele nevoi dle pastoriților.

Deși extem de importante în ceasul de pe urmă, Sfintele Taine nu trebuie să rămână singurele mijloace pentru întărirea celor aflați pe patul morții. Preotul are datoria de a-I vizita cât mai des, bineînțeles cu prudența cerută de situație, alegând timpul potrivit. Și pentru ca principiile, sfaturile și învățăturile, necesare în acest moment, să poată fi binefăcătoare, nu trebuie să lipsească de la patul bolnavului delicatețea, prudența, tăria de caracter și perseverența, unite cu blândețea și bunătatea creștinească.

În această lucrare de pastorație preotul trebuie să aibă multă sensibilitate sufletească, mult tact pastoral, fiind poate cel mai greu examen, examenul adevăratei preoții.

Acțiunile preotului trebuie să se sprijine pe convingerea că suferințele muribunfului, indiferent de ce natură sunt, constituie o adevărată școală prin care Dumnezeu dorește să ajungă la El.

Preotul trebuie să-l însoțească pe muribund până în clipa în care acesta se predă lui Dumnezeu, după exemplul Mântuitorului pe cruce: Părinte în mâinile Tale încredințez duhul Meu (Luca 23, 46). El trebuie în același timp să se roage pentru mântuirea celui aflat la sfârșitul vieții și pentru ca Dumnezeu să facă “fără durere dezlegarea din trup a robului său”

Pastorația muribunzilor trebuie considerată o importantă prioritate între numeroasele funcții pastorale pe care Biserica este chemată să și-le-asume. După cum am văzut ea cere din partea preotului mult devotament.

Starea gravă în care se află de multe ori creștinul pe moarte, face ca misiunea preotului să fie mult mai grea.

În general discretă, pastorația în ansamblul ei și cea a muribunzilor în special are marile ei stisfacții și tristeți pe care nu le știu ceilalți oameni. Ele rămânân inima preotului și se socotesc înaintea lui Dumnezeu. Lucru cu sufletul omului este mai greu și mai meritoriu în același timp decât oricare altul.

Asistența religioasă în spitale și azile de bătrâni constituie o formă nouă de activitate pastorală. Astfel preotul are ocazia să fie prezent în inima spitalelor, alături de oameni care se zbat între viață și moarte dând Sfânta Împărtășanie și însoțindu-I cu dragoste părintească până în ultima clipă.

El trebuie să ofere alternative viabile la problemele ridicate de medicina modernă ca de exemplu sinuciderea asistată de medic, care deși nu este legiferată în tara noastră timnde să apară în unele țări vecine.

În discuțiile pe care le paotă cu membrii familiei și cu medicii, preotul trebuie să-i lămurească asupra faptului că este inacceptabilă moral și opusă voinței lui Dumnezeu. Ea subliniază profesia medicală și implicit încrederea pacienților în menirea medicului de vindecare. Acest lucru ar promova sinuciderea ca pe o “cale de ieșire” acceptabilă în orice circumstanțee posibile.

Prin acțiunile sale, preotul trebuie să intervină cel mai eficient în susținerea moralului atât al celui bolnav cât și al familiei, arătând că trecerea în veșnicie e o bucurie cu adevărat pascală.

Predicile pe care preotul le rostește în diverse ocazii trebuie să conțină îndemnuri pentru fiecare credincios de a cerceta pe cei bolnavi, cu inima plină de iubire și devotament.

La capătul muribundului trebuie să dea dovadă de un adevărat tact pedagogic. Asfel de momente sunt bune prilejuri de a conștientița membrilor familiei de efemeritatea vieții pământești și necesitatea pregătirii pentru viața cea adevărată de dincolo de moarte.

Pastorația muribunzilor trebuie făcută cu compasiune, iubire și credință nezdruncinată, împăcându-i pe aceștia cu Dumnezeu, cu familia și cu prietenii.

Prin cuvintele și faptele sale, preotul trebuie să arate că “cea mai adâncă dorință a lui Dumnezeu este în mod sigur a-și deschide brațele pentru a-l primi pe cel care moare într-un loc de odihnă veșnică, unde nu mai este boală, întristare și suferință, ci numai bucuria vieții fără sfârșit”.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea șI cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

Ceaslov, Ed. Inst. Biblic șI de Misiune al B.O.R., București, 1992;

Învățătura de credință Creștină Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic șI de Misiune al B.O.R., București, 1952

Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 1974

Molitfelnic, Ediția a V-a, Ed. Inst. Biblic șI de Misiune al B.O.R., București, 1992

STUDII ȘI ARTICOLE

Balcă, Diac. Prof. Nicolae, Aspectul patologic al persoanei umane și pastorația religioasă, în “Studii Teologice”, anul VII (1955), nr. 7-8;

Băbuș, Magistrand, Protos Gr., Ierurgiile ca mijloc și prilej de pastorație, în “Studii Teologice”, anul XXXII (1954), nr. 9-10;

Braniște, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în “Ortodoxia”, anul XI(1959), nr. 4;

Idem, Despre “inovații” în săvârșirea serviciilor divine, în “Studii teologice”, anul VI (1953), nr. 3-4

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Dilemele bioetice și ortodoxia, în “Revista Teologică”, anul (1998), nr.1;

Cândea, Prof. Dr. Spiridon, Îngrijirea pastorală a crdincioșilor bolnavi, în “Mitropolia Ardealului), anul XX(1957), nr.1-2;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, București, 1991;

Jurnalul Societății Române de Anestezie și terapie intensivă, București, 1999;

Năstase, Drd. Ion, Ideea de slijire a aproapelui în cultul divin ortodox, “Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII (1978);

Petrică, Pr. Vasile, Originea practicii de “a deschide pravila”, în “Mitropolia Banatului”, anul XXI (1971), nr. 4-6;

Idem, Pastorația credincioșilor bplnavi, în “Mitropolia Banatului”, anul XXVI (1976), nr. 9-12;

Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de Judecată ale B.O.R. (Legiu B.O.R);

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Spovedania prilej de pastorație individuală, în “Studii teologice”, anul XX (1949), nr. 9-10;

Rezuș, Pr. Prof. P., Învățătura despre religia subiectivă din punct de vedere interconfesional, în “Revista teologică”, anul XXXV (1958), nr. 5-6.

LUCRĂRI

Beliș, Vasile, Tratat de medicină legală, vol. I, Ed. Medicală, București, 1995;

Biberi, Ion, Thanatos, Ed. Curtea Veche, București, 2001;

Idem, Viața și moartea în evoluția universului, Ed. Enciclopedică română, București, 1971;

T. Botoșăneanu, Episcop Calinic, tanatologie și nemurire, Ed. Cantes, Iași, 1995;

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, Ed. Patmos, Cluj – napoca, 2001;

Buga, Pr. Ioan, Pastorala, calea preotului, Ediția a II-a, revezută și adăugită, Ed. Sf. Gheorghe – vechi, București, 1999;

Cioran, Emil, Căderea în timp, Ed. Humanitas, București,1994;

Idem, Eseuri, Ed. Humanitas, București, 1995;

Idem, Ispita de a exista, Ed. Humanitas, București, 1997;

Idem, Singurătatea și destin, Ed. Humanitas, București, 1995;

Dumea, Pr. Claudiu, Omul între “a fi” și “a nu fi”, Ed. Arhiepiscopiei Romano Catolice, București, 1998;

Gan, Vasile, Memoriile unui duhovnic, Ed. Preoțimii din Protopopiatul Lupșei, Cluj, 1928;

Gibescu, Arhidiacon G.I., Manual de teologie Pastorală, Tipografia “Gutenberg”, București, 1996;

Iancovich, V.St., M-am întors din moarte, Ed. Saeculum, București, 1996;

Kernaševiç, Preot Dr. Peter, Pastoralka, Preșov, 1958;

Larchet, Jean-Claude, Teologia Bolii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997;

Ludwig-Paul, Eseuri despre experiența morții, traducere de Maria Vazaca, Ed. Humanitas, 1992;

Marian, Sorin-Florea, Înmormântarea la Români, Ed. Saeculum, București, 2000;

Montaigne, M, Essais, 3e, Paris, 1974;

Necula, Pr. Prof.Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, GalațI, 1996;

Oprișan, I.G., Spice de Grâu duhovnicesc, Tipografia Oastea Domnului, Sibiu, 1930;

Patras, I, Știința morții, Ed. Dacia, Cluj, 1995;

Petrovici, Econom Cosma, Datoriile Păstorului de suflete față de bolnavii trupești și sufletești, Ed. Noua Tipografie Profesională “Dimitrie C. Ionescu”, București, 1907;

Popescu, Prof. Teodor, M., Meditații Teologice, Ed. Sfintei Arhiepicopii a Bucureștilor, 1997;

Ribbert, H., Der Tod aus Altersschwäche, Bonn, 1908, Apud. Ion Biberi, Op. cit.

Ross K. Kubler, On Death and Dying, New York, 1970, Apud Calinic Botoșăneanu, Op. cit.

Salzano, Gritti, G., Aspetti etici della terapia del malato terminale, “Minerva Anestesiologica”, 1986

Scripcaru, Gheorghe, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scirpcaru, Bioetica, știința vieții și drepturile omului, Ed. Polirom, 1998;

Scripcaru Gheorghe, Medicină Legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993;

Seitz-Pruner, G., Pastoraltheologie, Paderborn, 1928;

Sf. Filotei Kokkinos, Viața Sf. Grigore de Palama, București, 1973

Sf. Grigore Dialogul, Everghetinos, Atena, vol.14, 1957;

Sf. Macarie Eghipteanul, Omilii duhovnicești, col. P.S.B., vol. 34, Bucureșțti, 1992;

Sf. Tihon din Zadonsk, Despre pocăință, Ed. Sophia, București, 2000;

Sgreccia, Elio, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001;

Speyr, von Adrienne, Misterul morții, traducere de Alexandru Șahighian, Ed. Anastasia, 1996;

Stan, Dr. George, Teologie și Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001;

†Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire, traducere de Boris Brusanowski, Ed. Sophia, București. 2001;

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Spovedanie și duhovnicie, București, 1939.