Isus Hristos In Persepctiva Apologeticii

2. APOLOGETICA SI PERSPECTIVA EI ASUPRA

LUI ISUS HRISTOS

2.1. Definirea apologeticii

Termenul de apologetica deriva din termenul grec apologia (aparare) si a fost folosit pentru a denumi pleodoaria pentru opiniile si actiunile unei persoane invinuite in fata legii cum a fost Socrate la Atena, iar prin excensiune pentru elogierea unor personalitatI de seama si a operelor lor.

Ca discurs pro doma, apologia este prin excelenta necritica si de aceea termenul de apologet al cuiva sau apologia a cuiva capata uneori un sens preorativ.

Apostolul Petru foloseste insa primul in sens crestin cuvqntul apologia in 1 Petru 3:15 ” Fiti todeauna gata sa raspundeti celor cui va cere socoteala” ( in original apologia cu intelesul de cere sa va aparati credinta).

Ca ramura a teologiei sistematice in sens larg,apologetica traditionala este deosebita de ramura polemica.

Apologetica se adreseaza necrediciosilor, inclusiv adeptilor altor religii folosind argumente extra biblice, petru ai face sa accepte biblia, iar polemica se adreseaza celor deviatI de la crestinismul corect si foloseste direct biblia in aceste controverse. In sens traditional apologetica este deci, apararea credintei cu argumente rationale si istorice.

Apologetica este dar in sens traditional, ramura tologiei sistematice care incearca dovedirea existentei lui Dumnezeu, prin probe rationale sau argumente logice, sau dupa alta definitie, “ Ramura teologiei care are ca scop apararea credintei crestine si dovedirea existentei lui Dumnezeu, prin argumente rationale si istorice”.

In teologia evanghelica recenta, C.H.PinnocK, tinde sa includea polemica in apologetica afirmqnd: “ Apologetica este o activitate a mintii crestine care incearca sa arate ca mesajul evangheliei este adevarat in ceea ce afirma…sa apere mesajul contra criticii si deformarii si sa aduca dovezi ale credibilitatI sale.” Pentru Pinnock: “ Nu este nici o exagerare ca majoritatea documentelor Noului Testament au fost scrise din motive apologetice specifice … pentru a impartasi credinta unui grup si pentru clarifica intrebari ce aparusera cu privire la evanghelie (…) la inceput ( apologetica) a fost necesara atqt pentru a defini credinta in fata tendintelor eretice, cqt si pentru a oferi o explicatie asupra bazei ei rationale celor interesati si principiilor de diferite feluri.”

Ramqnqnd la definirea traditionala care distinge apologetica de polemica si o considera ca o treapta premergatoare evanghelizarii, putem ///////////// din criza apologeticii secolelor XVIII – XX in urma atacurilor anti biblice ale lui David Hume, Immanuel Kant si ale altor critici care au negat bazele rationale ale religiei. Liberalismul teologic s-a conformat acestor critici dizolvqnd in mare masura crestinismul, iar neo- ortodoxismul a renuntat la argumentele rationale ale apologeticii, bazqndu-se numai in angajarea prin credinta. De aceea, Karl Barth, este clasificat printre fideisti.

Reqnvierea apologetici a avut loc prin scrierile lui C.S. Lewis, Francisc A. Schaeffer, continuata la un nivel mai academic de E.J. Carnell, A Plantinga, Cornelius van Til. Cel mai important teolog evanghelic actual C. F.H.Henry are oviziune teologica precumpanitoare apologetica si enciclopedica.

2.2. Centralitatea lui Isus Hristos

Crestinismul este religia in al carui centru se afla persoana si lucrarea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvqntul intrupat, care s-a adus pe cruce ca jertfa inlocuitoare, ispasitoare si rascuparatoarepentru pacatele oamenilor, iar prin invierea Sa din morti, El invie la o viata noua pe cei care accepta sa moara pentru pacat prin pocainta primind iertarea adusa de jertfa Lui.

Este normal ca si apologetica, adica apararea crestinismului, sa aiba in centru apararea credintei in Isus Hristos. Cei mai de seama apologeti evanghelici care si-au propus mai putin sa se adreseze teologilor si mai degraba sa se adreseze maselor, au fost procupatI de acest aspect, de pilda J.Stott, Josh McDowell.

Chiar atunci cqnd apologetica porneste de la problema filosofica a cunoasterii asa cum o face Norman Geisler si trateaza pe larg problema existentei lui Dumnezeu, obiectivul final ramqne persoana si lucrarea lui Isus Hristos.

Desigur exista lucrari apologetice care apara aspecte ale crestinismului in care Omul Isus Hristos nu este implicat dar Cuvqntul lui Dumnezeu este prezent peste tot fie ca este vorba de creatie, fie ca este vorba despre istoria lui Israel etc.

De aici decurge nu numai nevoia generata de apologetica dar si necesitatea de o examinare apologetica din perspectiva ei fundamentala centrata asupra Cuvqntului intrupat.

2.3. Modalitati de abordare a apologetici in perspectiva ei asupra lui Isus Hristos

Apologetica a avut in linii foarte generale doua mari tendinte, sau curente: un curent bazat pe ratiune care a cautat sa aduca argumente cu caracter filosofic, istoric si din alte domeni ale stiintei pentru a sustine adevarul crestin. Acest curent ar putea fi ilustrat cu un singur exeplu de ( Thomas Aquilas); si un curent bazat pe experienta spirituala personala si pe ideia de har opusa ratiuni reprezentat de pilda de Blaise Pascal cel ce a dorit sa distruga credinta in ratiune pentru a restaurea credinta in credinta.

Oarecum inte aceste doua curente se situeaza C.F.H.Henry,care porneste de la principiile primare acceptate prin credinta ( Dmnezeu si Revelatia), pentru a argumenta rational tot ce se poate deduce teologic din aceste principii. Acesta este presupozitionalismul rational.

In masura in care tratam din punct de vedere apologetic credinta in Isus Hristos este evident ca toate cele trei tendinte sunt reprezentative deoarece Isus Hristos apare ca o puternica experienta pesonala, deasemenea si ca personaj istoric a carui lucrare poate fi documentata cu metodele cercetarii de specialitate iar in final El este centrul unei religii ale carei principii primare trebuie primite prin credinta si verificate rational in toate sensurile lor prin functionalitate si finalitatea de care dau dovada. Prin urmare, nu ne putem propune sa convingem pe orcine asupra tuturor adevarurilor referitoare ale lui Isus Hristos. Este posibil sa convingem pe orice necredincios inzestrat cu o gqndire rationala despre existenta istorica a lui Isus Hristos si asupra faptului ca Noul Testament reprezinta un izvor istoric primar.

Nu ne putem astepta ca necrediciosul care recunoaste aceste premise sa devina crestin fara sa experimenteze personal pe Isus Hristos. Deasemenea nu ne putem astepta ca un necredicios care accepta principiile primare nedemonstrabile ale altor sisteme de gqndire sa renute la ele si sa accepte principiile primare nedemonstrabile ale crestinismului fara a primi prin har credinta necesara pentru convertire.

Prezentarea lui Isus Hristos din punct de vedere apologetic reprezinta deci pregatirea terenului pentru evanghelizare si nu inseamna cum sar putea crede in mod naiv cqstigarea unui suflet prin argumente rationale si istorice adica prin folosirea instrumentelor oferite de intelepciunea omeneasca. Aceasta nu exclude posibilitatea ca Duhul Sfqnt sa foloseasca discursul apologetic in scop evanghelistic facqndu-l sa se converteasca pe necrediciosul caruia ii este adresat acest discurs.

Din alt punct de vedere exista crediciosi cu o cultura generala deficitara care se lass impresionatI de argumentele pretins stiitifice ale criticilor crestinismului si ajung sa aiba unele indoieli asupra istoricitatI lui Isus Hristos si asupra valorii istorice documentare a Noului Testament. Acestia pot fi aparati in credinta lor prin argumente cu caracter rational si istoric a apologetici.

Daca apologetica generala porneste de obicei de la argumente filosofice, abordarea noastra pleaca in mod normal de la perspectiva istorica, folosind perspectiva filosofico- teologica in aspectele care depasesc posibilitatea de cunoastere a stiintelor bazat pe experienta simturilor.

Stiintele naturi pot fi si ele folosite in rezolvarea problemelor apologetice relative la Isus Hristos, de pilda, geografia, botanica, zoologia etc.,dau informatI care pot fi verificate in relatarile Noului Testament. In general, biologia si mai ales unele ramuri ale ei cum ar fi psihologia, patologia etc., ne ajuta sa raspundem la intrebari legate de modul cum a fost receptata lucrarea lui Isus in aspectele ei naturale si supra naturale.

Abordarea problemelor apologetice referitoare la Domnul Isus Hristos este influentata de factorii nationali, politici rasiali si sexuali. Nu se pot utiliza aceleasi argumente pentru o discutie cu o femeie musulmana din Teheran si un tqnar afro-american din Los Angeles. Un argument apologetic este si o extensie a celui ce sustine punctul de vedere. Conteaza deci si considerentele de ordin pedagogic si psihologic.

Evident expunerea noastra in aceasta lucrare opteaza pentru nivelul academic, teologic si istoric. Apologetica de mare eficienta este cea de popularizare. Civilizatia actuala este pentru prima data in istorie amenitata cu disparitia prin secularizare, deci apologetica este un mijloc de a salva omenirea. Criza societati actuale nu este cea de civilizatie, ci este sio criza culturala, adica o criza a adevarului.

Ideia de adevar este atacata direct sau indirect de institutul educational si mai ales mass media care modeleaza gqndirea. Apologetica reprezinta o cale pentru iesirea din criza a adevarului.Cel mai adqnc nivel al crizei actuale estee cel spiritual. Civilizatia actuala ar putea dura un secol dar oamenii care traiesc azi nu vor mai trai peste o suta de ani. Este in pericol eternitatea sufletelor pentru care s-a jertfit Isus Hristos.

Apologetica este unul din mijloacele pentru salvarea acestor suflete. Cei care cred in toate aspectele lucrarii lui Isus Hristos ( miracolele, invataturile dumnezeiesti, invierea) nu se pot numi crestini chiar daca isi spun asa. Lor li se adreseaza apologetica in perspectiva ei asupra centrului religiei crestine, Mqntuitorul si Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvqntul Intrupat.

3. NOUL TESTAMENT SURSA DE BAZA A DOCUMENTARII CU PRIVIRE LA ISUS HRISTOS.

3.1. Sunt documentele Bibliei credibile?

Este foarte important sa stim ca toate cartile Noului si Vechiului Testament si-au primit canonicitatea in virtutea inspiratiilor si nu pentru ca le-ar fi fost data de vreo anumita autoritate sau consiliu bisericesc. Sa urmarim pasi care au fost parcursi in scopul recunoasterii cartilor inspirate ale Noului Testament intru-n canon final, bine definit.

3.1.1. Era apostolica (30-100 d.H.)

Era apostolica poate fi divizata in doua unitati: prima, incadrata intre anii 30-45 (d.H.), a fost perioada traditiei orale. In acest timp, vestea buna a unui Hristos inviat a fost proclamata de catre martorii invierii. Intre anii 45-100 (d.H.) Dumnezeu a folosit cqtiva apostoli in scopul relatarii in scris a evenimentelor privitoare la viata, moartea si invierea lui Isus Hristos, dar si pentru a oferi o interpretare plina de autoritate a intelegerii lui Isus cu privire la omenire.

Daca de timpuriu circulau unele scrieri, la fel de adevarat este ca unele colectii erau curs de scriere. De exemplu, Petru, in cea de-a doua epistola, in capitolul 3 vorbeste despre scrierile lui Pavel ca avqnd aceiasi autoritate ca si restul scripturilor (2 Petru 3:15-16). Aceasta este o puternica marturie data de insusi Noul Testament cu privire la existenta unei colectii de scrieri Pauline chiar inante de 70 d.H.

3.1.2. Parintii Apostolici ( 95-150 d.H.)

O serie de persoane,incepqnd cu Clement al Romei aproximativ 95 (d.H).au inceput sa citeze foarte mult din scrierile apostolilor. Policarp de exeplu, pe la anul 130 (d.H.), citeza din Matei si din Luca lasqd de inteles ca era o credinta comuna, ca aceste inregistrari ale vietii lui Isus, circulqnd prin biserici aveau o autoritate aparte. Parintii apostolici citeaza abundent in scrierile lor si din episolele lui Pavel.

3.1.3. De la Marcion la Eusebius (150-350d.H.) Dumnezeu a folosit cqtiva apostoli in scopul relatarii in scris a evenimentelor privitoare la viata, moartea si invierea lui Isus Hristos, dar si pentru a oferi o interpretare plina de autoritate a intelegerii lui Isus cu privire la omenire.

Daca de timpuriu circulau unele scrieri, la fel de adevarat este ca unele colectii erau curs de scriere. De exemplu, Petru, in cea de-a doua epistola, in capitolul 3 vorbeste despre scrierile lui Pavel ca avqnd aceiasi autoritate ca si restul scripturilor (2 Petru 3:15-16). Aceasta este o puternica marturie data de insusi Noul Testament cu privire la existenta unei colectii de scrieri Pauline chiar inante de 70 d.H.

3.1.2. Parintii Apostolici ( 95-150 d.H.)

O serie de persoane,incepqnd cu Clement al Romei aproximativ 95 (d.H).au inceput sa citeze foarte mult din scrierile apostolilor. Policarp de exeplu, pe la anul 130 (d.H.), citeza din Matei si din Luca lasqd de inteles ca era o credinta comuna, ca aceste inregistrari ale vietii lui Isus, circulqnd prin biserici aveau o autoritate aparte. Parintii apostolici citeaza abundent in scrierile lor si din episolele lui Pavel.

3.1.3. De la Marcion la Eusebius (150-350d.H.)

Un eretic gnosticdin Asia Mica pe nume Marcion a mers la Roma prin 138 (d.H.). Acolo a propagat un punct de vedere interesant care a creat probleme Bisericii prin 150 (d.H.). Conceptul lui implica existenta doi Dumnezei, un Dumnezeu – creator- al Vechiului Testament si un alt Dumnezeu al Noului Testament care era o fiinta superioara. Marcion credea ca Pavel este singurul predicator al adevarului. Noul Testament a lui Marcion consta din zece epistole a lui Pavel, evanghelia lui Luca si Faptele Apostolilor. El respingea tot Vechiul Testament. munca lui Marcion este importanta in sensul ca din moment ce el prezinta o lista cu scrieri presupuse inspiratesi cu autoritate, Biserica era presatasa selecteze si sa-si spuna cuvqntul in privinta aceasta.

O alta influenta, diferita de cea a canoanelor lui Marcion a fost persecutia Bisericii crestine de catre statul Roman. Intr-un val de 10 persecutii violente, din anul 64(d.H.) pqna la inceputul secolului IV. Biserica a suferit amar. Intrebarea care se ridica in acest context, plina de semificatie este: “ Ce carti puteau fi acelea, pentru care crestinii considerau ca trebuie sa-si dea chiar viata?”.

Pe la 180(d.H.) a aparut canonul Muratorian, posibil prima forma de incercare a unui canon crestin. Este posibil ca Hipolitus din Roma sa fie responsabil de aceasta colectie. Lista nu este identica cu cea a canonului final stabilit cu 200 de ani mai tqrziu. Contine o colectie a Evangheliilor, a epistolelorlui Pavel, a scrierilor lui Ioan, si alte carti.

In secolul IV, istorcul Eusebius, ilusrteaza destul de bine dezvoltarea canonului Noului Testament. El citeaza trei categorii de cartii:

HOMOLOGOUMENA (cartii recunuscute): cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, epistolele pauline, 1 Petru,1Ioan, Apocalipsa.

ANTILEGOUMENA (cartii disputate): Iacov, Iuda, 2Petru, 2,3 Ioan.

NOTHA : numeroase cartii apocrifeale secolului II, dar in aparenta carti deloc apartinqnd Noului Testament.

3.1.4. Stabilirea Canonului – Atanasius, Conciliul de la Cartagina. ( 367-397d.H.)

Biserica secolului IV se dezvolta deja in doua directii: partea rasariteana influentata de Alexandria si cultura greceasca si partea apuseana, puternic influentata de cultura latina. Este remarcabil faptul ca intr-o singura generatie fiecare din aceste doua directii ale Bisericii, in mod independent una de cealalta au adoptat aceleasi 27 de carti pe care le avem si astazi.

Atanasius, episcop de Alexandria, in cea de-a 39 “scrisoare pascala” 367(d.H.), a recunoscut Noul Testament ca fiind compus din 27 de carti. El facea o demarcatie clara intre cartile autorizate si literatura necanonica.

In Vest, la sinodul cunoscut drept Conciliul de la Cartagina, episcopi latini au recunoscut acelesi 27 de carti. Conciliul tinut in anul 397( d.H.) a identificat criteriul dupa care s-au selectat cartile. Trebuie din nou mentionat faptul ca Conciliul nu a dat Noul Testament Bisericii, si nu a facut decqt sa recunoasca ceea ce Dumnezeu deja facuse.

3.2.Restaurarea textului original al Noului Testament

3.2.1. Scopul criticii textului

Scopul principal al acesti munci de cercetare a manuscriselor, numita “critica de text” este sa stabileasca un text grecesc care sa fie cqt mai apropiat cu putinta de forma in care scrierile Noului Testament au iesit mai intqi din mqna celor care le-au scris prima data.

Pentru cei care au ca punct de pornire invatatura Bibliei, gqndirea teologica exacta depinde de un Nou Testament grecesc exact. In afara de aceasta, invatatii incearca sa descopere cum ar fi putut sa influenteze istoria bisericii schimbarile intervenite in textul original al Noului Testament.

3.2.2. Cauzele modificarii textului original.

Diferente accidentale

Multimea de deosebiri ( numite fluctatii) dintre diferitele manuscrise studiate consta in cea mai mare parte din diferentele accidentale de pronuntare si ortografie sau din omisiuni.

Diferente stilistice deliberate

Anumite diferente sunt clar deliberate. Majoritatea acestora par sa fie incercari de a imbunatati stilul, de a inlatura exprimarea echivoca (neclara) sau cqteodata de a armoniza relatarile paralele din diferite carti ale Noului Testament.

Diferente motivate doctrinal

Unele fluctuatii par sa fi fost pricinuite de o preocupare a copistului cu privire la doctrina. De pilda, in Marcu 3:21, textul original pare sa indice ca prieteni si rudele lui Isus erau ingrijorati in legatura cu stanatatea mintala. Se pare ca aceasta a pus in incurcatura pe unii scribi; in unele manuscrise tmpurii, ei au schimbat redactarea, astfel incqt sa reiasa ca gloata incearca sa-l prinda pe Isus iar ingrojorarea sa fie pusa in legatura cu starea de atqtare a gloatei iar nu sanatatea mintala a lui Isus.

Din cauza stilului cam neliterar, Evanghelia dupa Marcu pare sa fi suferit majoritatea acestor felurite modificari deliberate in timpul copierii.

Credibilitatea textului Noului Testament.

Am putea aprecia cqt de bogat este Noul Testament in atestarea manuscriselor daca il comparam cu manuscrisele de care dispunem pentru unele lucrari istorice celebre din antichitate.

Pentru opera lui Caesar, “ De bello gallico” , scrisa intre 58- 50 i.H. s-au pastrat mai multe manuscrise dar numai noua sau zece sunt bune iar cel mai vechi este din sec. IX d. H. cu vreo noua sute de ani mai tqrziu decqt vremea lui Caesar.

Din cele 142 de carti ale istoriei “ Alb Urbe condita” ( De la intemeierea Romei) scrisa de celebrul istoric Titus Livius ( 59 i.H. – 17 d.H.) se pastreaza doar 35 de carti; acestea ne sunt cunoscute vreo 20 manuscrise de oarecare importanta; numai unul din ele, contin fragmente din cartile III –IV dateaza ca vechime din sec. IV d.H., celelalte fiind mai recente.

Din cele 14 carti ale “ Istoriilor” lui Tacius ( circa 100 d.H.), se pastreaza doar 4 si jumatate; din cele 16 carti ale “ Analelor” sale, zece se pastreaza integral iar doua partial. Textul acestor portiuni pastrate din cele doua mari lucrari istorice ale lui Tacitus depinde in intregime de doua manuscrise, unul din sec. IX (d.H.) si altul din sec. XI (d.H.). Manuscrise pastrate ale lucrarilor sale minore ( Dialogus de Oratoribus, Agricola, Germania) provin dintr-un codex din sec. X (d.H.).

“ Istoria razboiului peloponesiac”, scrisa de Thucydides ( 460-400 i.H.) ne este din opt manuscrise, cel mai timpuriu datqnd de pe la 900 (d.H.), si cqteva fragmente de Papirus care apartin aproximativ inceputului sec. I (d.H.). Acelasi lucru este adevarat cu “Istoriile” lui Herodot ( 488- 428 i.H.). Totus, nici un savant clasicist nu ar lua in seama un argument care ar pune la indoiala autenticitatea lui Herodot sau Thucydides fiindca manuscrisele cele mai vechi ale operelor lor care s-au pastrat sunt cu peste 1 300 de ani mai tqrzii decqt originalele.

Cqt de diferita este situatia Noului Testament in aceasta privinta cu cele 5655 de manuscrise ale sale, din care fragmentele cele mai vechi sunt doar de cu o suta de ani (sau mai putin) mai noi decqt originalele iar cel mai vechi manuscris integral este cu vreo 300 de ani mai nou decqt originalul !

Perioada de formare si datarea Evangheliilor .

Perioada de formare a fost denumita ca si perioada dintre crucificare si scrierea Evangheliilor. În perioada înfloritoare a scolii germane de la Tübingen, era populara datarea relatarilor din Evanghelii la o suta sau mai multi ani dupa crucificare.

F.C.Bauer, ca si alti critici, au presupus ca Scripturile Noului Testament au fost scrise de abia la sfârsitul secolului al II-lea. El a concluzionat ca aceste scrieri provin în principal din mituri si legende dezvoltate în lungul interval dintre viata lui Iisus si momentul când aceste relatari au fost puse pe hârtie.

Însa, descoperirile arheologice de la sfârsitul secolului al XIX-lea au confirmat acuratetea manuscriselor Noului Testament. Descoperirile unor papirusuri timpurii au acoperit golul dintre timpul lui Cristos si manuscrisele descoperite datate mai târziu. În 1955, dr. William F.Albright, recunoscut ca unul dintre cei mai mari arheologi pe teme biblice din lume, scria:

“Putem deja accentua ca nu mai exista un fundament solid pentru datarea oricarei carti a Noului Testament dupa anul 80 (d.H.), aproximativ, cu doua generatii înainte de datarea, între 130-150(d.H.) data de cei mai radicali critici de astazi ai Noului Testament”.

Opt ani mai târziu, el a afirmat într-un interviu ca data finalizarii tuturor cartilor Noului Testament a fost “probabil undeva între 50 si 75 (d.H.)”.

In cartea The best of Josh McDowell A Ready Defense , Bill Wilson, il citeaza pe, Dr. John A.T.Robinson, lector la Trinity College, Cambridge, a fost unul dintre cei mai distinsi critici, ani de-a rândul. Robinson a acceptat consensul afisat de criticismul german ca Noul Testament a fost scris cu ani dupa timpul lui Christos, la sfârsitul primului secol. Dar, “ceva mai mult decât o gluma teologica”, a decis sa analizeze argumentele asupra ultimei datari a cartilor Noului Testament, un domeniu inactiv pâna la trecerea în noul secol.

Rezultatele l-au socat. El a spus ca, datorita “trândaviei” savante, “tiraniei ipotezelor neexaminate” si “orbirii aproape fara vointa” datorata autorilor anteriori, multe dintre rationamentele anterioare sunt incosistente. El a ajuns la concluzia ca Noul Testament este opera apostolilor sau a contemporanilor lor cu care au lucrat si ca toate cartile Noului Testament trebuie sa fi fost scrise înainte de 64(d.H.).

Robinson si-a provocat colegii sa încerce sa-i demonstreze ca se înseala. Daca savantii vor redesechide problema, el este convins ca rezultatul va obliga la “rescrierea multor introducerii în – si, în cele din urma, teologii ale – Noului Testament.”

Cu aparitia lucrarii lui Robinson Redatarea Noului Testament (1976) care da o mai mare atentie dovezilor istorice decât criticile anterioare, data a fost împinsa mai înapoi, pâna în jurul anului 40(d.H.) pentru o posibila schita a lui Matei. Majoritatea savantilor care nu au înclinatie împotriva supranaturalului dateaza Evangheliile sinoptice în jurul anului 60(d.H.), unii chiar putin mai devreme. Cei care accepta existenta sursei Q pentru Matei si Marcu o dateaza de obicei înainte de 50(d.H.). Deci, exista dovezi clare ca perioada de formare nu a fost mai lunga de 17-20 de ani, posibil chiar de ordinul 7-10 ani pentru versiunea în aramaica sau evreiasca a lui Matei, spune Papias.

Aceasta concluzie este coroborata cu mai multe dovezi convergente. Mai întâi, este evident ca Cartea Faptelor a fost scrisa aproximativ în 62(d.H.).

Nu este mentionata caderea Ierusalimului, eveniment care cu siguranta nu ar fi fost omis deoarece Ierusalimul este centrul majoritatii Faptelor. Nu se mentioneaza nimic despre persecutiile lui Nero din 64(d.H.). Cartea se încheie cu prezenta lui Pavel la Roma, sub detentia lui Nero. În Fapte nu se mentioneaza martirizarea celor trei persoane centrale ale Cartii: Iacov 62 (d.H.), Pavel 64(d.H.) si Petru 65(d.H.) De ce nu se mentioneaza moartea lor, când este înregistrata moartea lui Stefan si a lui Iacov, fratele lui Ioan?

Daca Fapte a fost scrisa de Luca în 62(d.H.), atunci Evanghelia lui Luca trebuie datata mai devreme, probabil la sfârsitul anilor 50.

Primii parinti ai Bisericii, afirma ca Matei si-a scris primul relatarea. Multi critici moderni afirma ca primul este Marcu. Dar toata lumea este de acord ca relatarile lor sunt anterioare lui Luca, care nu este mai târzie de sfârsitul anilor 50. Primele scrieri incomplete ale unor parti despre vorbele si faptele lui Isus probabil ca circulau deja cu ani înainte de a fi folosite în relatarile Evengheliilor, asa cum le cunoastem. Probabil ca aceste documente circulau în anii 40-50(d.H.). Deci, din nou, perioada de formare nu poate fi mai lunga de 17-20 de ani.

Perioada de formare nu trebuie a fi interpretata ca perioada în care continutul Evangheliilor a fost formulat de catre o oarecare “comunitate creativa”. Mai degraba este perioada în care materialul era supus tranzitiei de la forma orala la cea scrisa.

Analizând concluziile criticilor, Albright scria: “Numai savantii moderni, lipsiti de metoda si perspectiva istorica pot rasuci o asemenea pagina de speculatii ca si cea cu criticile din jurul traditiei Evangheliei.”

El a adaugat ca perioada este “prea scurta pentru a permite modificarea apreciabila a esentei si chiar a specificului exprimarii lui Isus.”

Howard Vos, cercetator, declara: “Din punct de vedere al dovezilor literare, singura concluzie logica este ca cadrul pentru credibilitatea Noului Testament este infinit mai puternic decât pentru orice alta înregistrare din antichitate.”

Dovezi ale credibilitatii din geografia istorica

Spre deosebire de relatarile despre zei din diferite religii pagâne misterioase, naratiunile Evangheliilor ni-l prezinta pe Isus ca pe un om în carne si oase, calatorind în spatiul geografic real si contactând persoane cunoscute din istorie. Ca El a ocupat un loc clar în spatiu si timp devine clar prin studiul geografiei istorice din timpul lui Isus. Matin Hengel, de la Universitatea din Tübingen, Germania, spunea despre neconsiderarea elementelor culturale ca este “o proasta veche traditiei germana cu rezultate periculoase.”

Geografia istorica încearca sa precizeze locatii geografice pentru evenimente istorice. Cunoasterea celor întâmplate într-un anumit loc în trecut arata de ce Isus ar fi facut ceva în acel loc, atunci când a fost acolo. Deoarece ar fi practic imposibil pentru un scriitor neevreu de mai târziu sa cunoasca contextul istorico-geografic ce înconjura un anumit eveniment din viata lui Isus, aceste incidente dau o buna dovada ca cele descrise de scriitorii Evangheliilor s-au întâmplat cu adevarat. Iata câteva exemple:

În Nain, Isus l-a înviat pe fiul mort al vaduvei. Nain se afla în nordul unui deal din partea de sud a Galileei. Dincolo de deal, în partea sudica, se afla locul în care Elisei l-a inviat pe fiul mort al femeii sunamite. Deoarece oamenii din aceasta localitate erau familiarizati cu acest miracol, Isus si-a putut impune autoritatea printr-un miracol similar în orasul vecin. Oamenii din Nain au raspuns, “Un mare profet a ajuns printre noi!” si “Dumnezeu este în mijlocul poporului Sau!”

Calatoria Mariei si a lui Iosif în Egipt cu copilul Isus nu era o miscare întâmplatoare. 85% dintre evrei traiau în afara Israelului, iar în Alexandria, Egipt, era o comunitate mare si veche de evrei. Probabil ca Maria si Iosif aveau aici prieteni si rude.

Orasul natal al lui Isus, Nazaret, este semnificativ din mai multe motive:

Mai întâi, era un mic orasel cu probabil 20-30 de familii. Aceasta este confirmata de descoperirea a 23 de grote, presupuse a fi cimitirul din primul secol al orasului. Nazaret nu apare în lista oraselor din Iosif, în Vechiul Testament sau în Talmud. Fara îndoiala, Natanael, când Filip i-a vorbit prima data despre Isus, a raspuns “Poate iesi ceva bun în Nazaret?” (Ioan 1:46)

În al doilea rând, Nazareth se afla pe culme înalta de deasurpa Vaii Izreel. Geografia zonei se potriveste bine cu descrierea lui Luca a orasului, atunci când ne informeaza ca “Si s-au sculat, L-au scos afara din cetate, si L-au dus pqna in sprqnceana muntelui, pe care era zidita cetatea lor, ca sa-L arunce jos in prapastie.” (Luca 4:29)

În al treilea rând, Valea Izreel, numita si Câmpia lui Megiddo sau Armaghedon, era în fata orasului Nazaret. În istorie au avut loc pe aceasta câmpie peste 250 de batalii, si profetii au prezis ca tot aici se va desfasura si batalia finala. Armatele pot intra în vale prin sapte pasuri importante, ceea ce o face un câmp de lupta ideal. Pe masura ce Isus crestea, cu siguranta ca a umblat prin vale de multe ori si poate ca a reflectat adesea la sintagma “…caci toti cei ce scot sabia, de sabie va pieri”. (Matei 26:52). Este ironic si totodata tipic pentru lucrarea lui Dumnezeu ca cel numit “Printul Pacii” sa creasca cu fata spre “câmpul de lupta al istoriei”.

Adesea evanghelistii se refera întâmplator si la caracteristicile geografice, ceea ce arata cât de familiari sunt cu zona. Mai important este ca Isus pare a face si spune anumite lucruri în legatura cu mediul care Îl înconjoara, cu scopul de a lasa în urma Sa mesaje de neuitat, vii în mintile ucenicilor.

De exemplu, la la baza stâncii de 3000 de metri a muntelui Hermon, Isus îi spune lui Petru: “Tu esti Petru (Petros în lb.greaca) si pe aceasta piatra (petra în lb. greaca) Îmi voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). “Portile Locuintei mortilor” era un termen rabinic pentru orasele neevreilor. Isus a prezis ca misiunea încredintata apostolilor Sai îi va birui într-o zi pe neevrei.

Prin urmare, naratiunile evanghelice sunt incarcate cu amprentele istoriei. Daca acesti scriitori ai Scripturii, au transmis cu atata exacitate in atqt de multe detalii, cu siguranta ca se poate avea incredere ca ele au lasat o imagine exacta a cuvintelor si a faptelor personajului central, Isus din Nazaret.

Dovezi ale credibilitatii din arheologia biblica

In privinta credibilitatii istorice a relatarilor evanghelice, arheologia poate fi de mare folos. In primul rqnd, ea confirma locuri, nume, vremuri si evenimente ca fiind relatate exact in Evanghelii. In al doilea rqnd, arhelogia poate oferi cunoastera contextului cultural din vremea lui Isus. De exemplu, obiceiuri specifice, locuri, obiecte folosite in acea vreme, pot arunca o lumina asupra lucrurilor despre care se relateaza ca le-au spus sau le-au facut Isus si cei din vremea Lui. In al treilea rqnd, arheologia poate oferi informatii lingvistice si de alta natura, care sa ne ajute la o traducere si interpretare corecta a textului Evangheliilor.

In continuare vom vedea cqteva descoperiri arheologice care ne confirma autenticitatea Noului Testament. Vom prezenta doar acele descoperiri care sunt direct legate de Isus.

Pilat

Pâna în 1961, singurele referinte istorice despre Pilat din Pont erau secundare. Adica, se presupunea ca ele se refera la Pilat din Pont numai pentru ca Evangheliile se refereau la el. Apoi, doi arheologi italieni au excavat în portul mediteranean Cezarea care era capitala romana a Palestinei. Ei au dezgropat o inscriptie de 60-80 cm în latina. Antonio Frova a reusit sa reconstruiasca inscriptia. Spre surprinderea sa, el a putut citi: “Pilat din Pont, prefect al Iudeii, a prezentat Tiberium caesarenilor”

Aceasta este prima descoperire arheologica a unei referinte istorice despre existenta lui Pilat.

Nazaret

In Vechiul Testament conducatorul Iosua enumera orasele tribului lui Zabulon. Orasul Nazaret nu apare printre ele. Istoricul Iosif Favius da numele a 45 de orase si sate din Galileea, dar nu si Nazaret. Talmudul numeste 63 de orase si sate. Din nou lipseste Nazaret. Puteti întelege de ce unii savanti critici au investigat existenta “unui oras numit Nazaret” în timpurile Noului Testament.

În 1962, în timpul excavarilor lui Michael Avi-Yonah, în Cezarea, au fost descoperite si ultimele doua fragmente ale unei inscriptii alcatuite din trei parti. Aceasta este numita inscriptia Nazaret deoarece este prima citare cunoscuta a numelui “Nazaret”. Ea da dovada incontestabila a existentei orasului Nazaret în primul secol d.H.

Excavatiile din Nazaret-ul zilelor noastre arata ca el a fost locuit mult timp dupa epoca romana dar era, asa cum am aratat mai devreme, un satuc foarte mic si lipsit de importanta. Împarateasa Elena, mama lui Constantin, a construit o biserica în locul presupus a fi domiciliul familiei lui Isus. Era o practica din partea ei ca sa ridice biserici deasupra locurilor indicate în Evanghelie, pentru ca istoria sa-i pastreze memoria. De-a lungul timpului, Biserica romano-catolica a continuat traditia, ridicând o noua biserica pe locul uneia care a fost anterior distrusa.

Excavatiile de sub actuala Biserica a Bunei Vestiri au dat indicii suplimentare despre autenticitatea locului. Un piedestal al bisericii anterioare avea cuvintele “Buna Maria”, salutul lui Gabriel catre Maria, mama lui Isus.

O inscriptie din secolul al treilea având cuvintele “Domnul Hristos” arata veneratia crestinilor pentru acest loc, înainte de a fi vizitat de catre împarateasa Elena. Prin urmare, dovezile arheologice sustin cu tarie autenticitatea locului.

Mormqntul gol

Evanghelistul Matei scrie ca o parte din garzile din jurul mormqntului lui Isus au venit în oras pentru a-i relata Marelui Preot cele întâmplate. Dupa ce s-au sfatuit, Marele Preot si cu batrânii. Le-au dat soldatilor o mare suma de bani si le-au spus, si i-au invatat ce sa spuna guvernatorului. ( Matei 28:11-15).

Se pare ca aceste cuvinte au ajuns la urechile guvernatorului sau, prin alte mijloace, au ajuns la Roma. Împaratul, probabil Claudius, a trimis vorba înapoi în Palestina. “Decretul” sau, original scris în latina si tradus apoi în greaca, a fost afisat în toate locurile din obscurul satuc Nazaret, casa “Nazarineanului”.

În 1878, în Nazaret a fost gasita o placa de marmura alba inscriptionata cu urmatoarele cuvinte:

ordonan{a caesarului. este voia mea ca mormintele Si grotele sA rAmânA pe veci netulburate pentru cei care le-au ridicat din cultul fa{A de stramoSii lor sau copiilor lor sau membrilor familiei lor. DacA totuSi cineva Stie cA altul le-a demolat, sau a scos prin orice alt mijloc cadavrul, sau cu inten{ii rele le-a mutat în altA parte pentru a-i înSela, sau a mutat placa comemorarA pe altA piatrA, împotriva acestuia voi ini{ia un proces, din respect pentru zei Si pentru cultul mor{ilor. pentru ca trebuie sA fie obligatoriu respectul celor deceda{i. Este absolut interzis oricui sA-i deranjeze. pentru încAlcarea voin{ei mele cel ce o va face va primi pedeapsa capitalA pentru violarea mormântului.

Deoarece unele litere de pe inscriptie apartin primei jumatati a sec. I, cercetatorii au datat momentul compozitiei înainte de 50 d.H. si, deoarece guvernul central de la Roma nu si-a asumat administrarea Galileei decât dupa moartea lui Agripa, inscriptia trebuie sa fie dupa 44 d.H. Claudius a fost împarat între 41-54 d.H. si deci, este singurul candidat pentru apartenenta inscriptiei.

Autoritatile evreiesti s-au întrecut în a începe totul când discipolii au furat corpul lui Iisus Nazarineanul din mormântul sau. Iritat, Claudius a transmis directiva sa împreuna cu instructiuni pentru a fi afisata în orasul Nazaret. Iritarea sa poate fi observata mai ales prin faptul ca acest gen de ofensa nu ducea deloc la pedeapsa extrema anterior.

Prin urmare, putem vedea ca din punct de vedere istoric, Noul Testament, este demn de toata increderea. Daca cineva ignora autencititatea Noului Testament, ca nefiind vrednic de incredere, atunci va trebui sa ignore pe baza aceluiasi motiv aproape intreaga literatura a antichitati.

4. UMANITATEA SI DIVINITATEA LUI ISUS HRISTOS

4.1. Istoricitatea lui Isus Hristos.

4.1.1. Istoricitatea lui Isus din evanghelii.

4.1.1.1.Contextul istoric.

In forma lor finala, Evangheliile reflecta credinta si atitudinile comunitatilor crestine la vreo doua generatii de dupa crucificare. Scriitori lor erau preocupatI de Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu si nu de biografia istorica. Insa istorisirea lor cu greu ar pute fi legata de alta situatie decqt cea a Palestinei din prima jumatate a secolului I d.H. si a unei persoane care a trait atunci. Palestina se afla sub dominatie romana directa lucru pe care chiar fariseii il preferau la inceputul cqrmuirii lui Irod. Lucrarea lui Isus s-a desfasurat in timpul lui Tiberiu (14-37 d.H.) perioada in care in Palestina era pace. Relatiile cu romanii erau in general bune, le plateu tribut,exista neincredere si teama reciproca, aveu loc si incidente ocazionale care-i amenita pe romani.

Aveau loc tqlharii. Baraba era un “intemnitat notoriu” (Matei 27:16) iar cei ce erau rastignitI alaturi de Isus erau condamnatI pentru “jaf” si “crima” se aminteste cum Pilat din Pont a amestecat sqngele galileenilor cu jertfele lor( Luca 13:1).

Evangheliile relateaza multe detalii despre viata sociala. Ele indica prosperitatea comunitatilor de pescari de pe malul Galilei, cu asociatiile lor familiare slujite de angajatI, rolul fariseilor (pazitori ai ortodoxiei), ostilitatea impotriva non-iudeilor. Nimeni n-a plqns pe propietarii ne-iudei ruinati de nimicirea turmelor de porci din Gadara( Marcu 5:13-17)

Apar relatari despre rolul covqrsitor al Templului din Ierusalim spre care faceau constant pelerinaje cu ocazia sarbatorilor. Caderea turnului Siloamului( Luca 13:4) era un eveniment renumit. Dupa cadera Templului (70d.H.) nu s-ar fi inregistrat in nici o traditie localizarea exacta a scaunului de judecata al lui Pilat ( Ioan 19:13), toata zona fiind ingropata sub movile de darqmaturi. Chiar fara informatiile aditionale derivate din “Evanghelia lui Toma”si relatarile lui Isus aparute in alte surse din afara Evangheliilor si comparatia cu “Manuscrisele de la Marea Moarta”, poti accepta punctul de vedere al lui C.H.Dodd” Scriitori sinoptici ne relateaza spusele lui atqt de coerent si intrun stil atqt de distinctiv si in maniera si continut ca nici un critic nu s-ar putea indoi (chiar avqnd o rezerva fata de unele spuse individuale) ca gasim reflectqndu-se aici gqndurile unui singur si unic Invatator”.

Galileea, unde a crescut Isus, era neobisnuita in raport cu tot Orientul roman. A fost cucerita de Aristobul (104 –103 i.H.) si a atras foarte multe familii iudaice in secolul urmator. Datorita amestecului de populatii, existau tensiuni. Iudeii ocupau zona cea mai fertila, cqpia Ezdreilon. Non-iudeii au ramas in orase ca Seforis ( cinci mile de Nazaret, nu este mentionat in Evanghelii) si partea de est dincolo de Marea Galileii “Galileea neamurilor”(Matei 4:15). Iudeii din Galilea iI dispretuiau pe cei printre care traiau, fiind foarete nationalisti si vorbeu rau aramaica.

Traditia revolutionara din Nordul tarii trebuie cautata in vremea rascoalei lui Ezechia (40 i.H.). Au mai avut loc si alte revolte iar cqnd rascoala dinn 66 a izbucnit, galileeni se aflau in linia intqi.

4.1.1.2. Familia lui Isus

Isus din Nazaret s-a nascut in aceasta lume nelinistita iudeo-greco-romana in jurul anului 6 (i.H.), spre sfqrsitul domniei lui Irod. Familia lui Isus era aparent imigranta in Galileia. Recensamqntul din anul 6(i.H.) i-a obligat sa mearga in din sud (Nazaret) spre Betleem pentru a se inscrie in familia natala a lui Iosif. Atqt Matei cqt si Luca ni-l prezinta pe Isus ca descedent prin Iosif a lui Iuda, David (mostenire exclusiv iudaica), pastrata cu grija de posesorii ei.(Zah. 12:12). Isus n-a fost niciodata ironizat pentru ca era “galilean”, iar familia lui ocupa un loc proeminent in comunitate. Numele Iosif, chiar daca era “tqmplar”, inseamna “om invatat”. Se pare ca familia lui avea proprietate atqt in Capernaum, cqt si in Nazaret. Elisabeta , verisoara Mariei, era numita de Luca (1:5) “fica lui Aaron”, deci descedenta a preotilor si era casatorita cu un preot. Deci, Isus a venit dintr-un fudal iudaic solid, intr-o zona unde frontiera pagqna era o relitate prezenta.

4.1.1.3. Lucrarea lui Isus

Evangheliile nu au un stil plat, cum afirma unii, ci un stil sacramental. De aceea, dinamica si dramatismul lucrarii lui Isus nu sunt usor de sesizat inainte de Saptamqna Patimilor.

Relatia dintre Isus Hristos si Ioan Botezatorul, consemnate in Evanghelii reprezinta un astfel de exeplu de dinamica dramatica. Dupa botezarea lui Isus de catre Ioan Botezatorul, in noiembrie, anul 27 d. H., Isus face cunostinta in decembrie, anul 27 cu cinci dinre ucenicii lui Ioan Botezatorul: Andrei si Petru, fiii lui Iona, Ioan si Iacov, fiii lui Zevedei, Filip din Betsaida si Natanael (sau Bartolomeu), in urma recomadarii lui Isus de carte Ioan Botezatorul primilor doi ucenici. Abia peste un an aveau sa fie chemat acesti ucenici sa-L urmeze pe Isus permanent.

Dupa Pastele evreiesc (Pesah) din anul 28, cqnd curata Templul din Ierusalim si expune lui Nicodim doctrina nasterii din nou, are loc lucrarea lui Isus din Iudeea ( aprilie-noienbrie, anul 28), in valea Iordanului inferior, in vecinatatea lucrarii lui Ioan Botezatorul. Cu acest prilej, are loc prima tensiune intre cele doua lucrari, aplanata de Ioan cu o frumoasa recunoastere a prioritatii lui Isus.

Fiindca lucrarea lui Isus atragea atentia fariseilor mai mult decqt lucrarea lui Ioan Botezatorul, Isus isi muta lucrarea din zona de influenta a Ierusalimului, dominat de sinedriu si de romani, in tetrahia lui Irod Antipa, mai precis in Galileea, de unde putea usor sa se refugieze spre nord-est, in tetrahia lui Filip cel tolerant, sau spre nord-vest, in Fenicia.

Desi “Galileea Neamurilor” parea in afara sferi de presiune a iudaismului formalist, intemnitarea lui Ioan Botezatorul in februarie, anul 28 de catre Irod Antipa cel religios, il determina probabil pe Isus sa-si fixeze sediul la Capernaum, chiar la marginea de nord a Galileei, de unde isi desfasoara campaniile de evanghelizare.

Moarte lui Ioan Botezatorul, in martie, anul 29, marcheza inceputul ultimului an al lucrarii lui Isus, cel mai dramatic si plin de impotrivire.

Dinamica si dramatismul lucrarii lui Isus reiese cel mai bine din Evanghelia lui Matei. Dupa ce Isus expune principiile imparatiei cerurilor in predica de pe munte, si le dovedeste prin minuni si vindecari, urmeaza o reactie generala contra sa, inclusiv cea a lui Ioan Botezatorul. Aceasta determina pe Isus sa schimbe forma invataturii Sale, trecqnd de la mesajul direct din predica de pe munte la refuzul de a explica tainele imparatiei, tinqnd celebra cuvqntare in pilde din Matei 13. Aceste evenimente au loc din vara pqna in toamna anului 28.

Isus se retrage temporar la nord de Galileea, ca urmare si a uciderii lui Ioan Botezatorul. Desi participa la sarbatoarea corturilor din octombrie, anul 29, la Ierusalim, se retrage in Cesareea tetrahului Filip unde au loc in noiembrie 29 cele mai importante momente de comuniune intima intre Isus si apostolii Sai, recunoasterea lui Isus ca Hristos, proclamarea intqetatii lui Petru, prevestirea patimilor.

Episodul schimbarii la fata care a urmat pe Muntele Hermon marcheaza sfqrsitul fazei de relativa retragere si ofensiva finala a lui Isus, din decembrie anul 29 pqna la jertfa ispasitoare din primavara anului 30 ( 7 aprilie).

Lucrarea lui Isus se muta provocator pe terenul adversarilor, in Iudeea, Pereea si la Ierusalim, reusind in urmatoarele patru luni sa provoace reactia finala, crucificarea lui Mesia.

Daca 14 Nissan,data Pastelui evreiesc corespunde cu 7 aprilie, anul 30, atunci invierea a avut loc a treia zi, 9 aprilie 30, Inaltarea dupa 40 de zile, la 19 mai 30 iar Coborqrea Duhului Sfqnt care a intemeiat Biserica, a avut loc la 28 mai ( la 50 de zile dupa sabatul din 15 Nissan – 8 aprilie).

Invierea lui Isus, dovada biruintelor Sale, a fost pentru Biserica primara chiar mai importanta decqt moartea Sa ispasitoare, fiindca pe credinta nestramutata in aceasta inviere s-a bazat biruinta crestinismului in Imperiul Roman si dincolo de granitele acestuia.

4.1.2. Istoricitatea lui Isus din dovezi externe

In acest subcapitol voi prezenta cqteva referirii extrabiblice la Isus ale scriitorilor antici.

CORNELIUS TACITUS

Istoric roman, în 112 D.H. Guvernator al Asiei, fiul adoptiv al lui Iulius Agricola, Guvernator al Britaniei în 80-84 d.H. Scriind despre regimul lui Nero, Tacitus se refera la moartea lui Hristos si la existenta crestinilor în Roma:

“Dar nici o alinare venind din partea unui om, nici un dar pe care i l-ar fi facut vreun print, nici toata cainta aratata zeilor, nu ar fi ajuns pentru a-l ridica pe Nero din infamia de a fi considerat cel care a ordonat conflagratia, arderea Romei. Astfel, pentru a elimina rumoarea, a gresit învinovatind si pedepsind cu cele mai grave torturi persoane numite de obicei crestini, care au fost urâti pentru ticalosia lor. Hristos, fondatorul, a fost condamnat la moarte de Pilat din Pont, procuratorul Iudeei în regimul lui Tiberiu: dar superstitia, reprimata un timp, a iesit din nou la iveala, nu numai în Iudeea, unde se afla principala ei origine, dar si în Roma.

LUCIAN DIN SAMOSATA

Satiric din secolul al II-lea, care vorbeste dispretuitor despre Hristos si crestini. El i-a legat cu sinagogile din Palestina si s-a referit la Hristos ca la:

“Omul care a fost crucificat în Palestina pentru ca a pus bazele noului cult în lume… Mai mult, primii lor legiutori le-au insuflat ideea ca sunt toti frati unii cu altii, din momentul cqnd sunt convertiti odata pentru totdeauna negând zeii greci si închinându-se acestui intelept rastignit si traind în spiritul Legii sale”.

FLAVIUS JOSEPHUS

Istoric evreu devenit fariseu la vârsta de 19 ani; în 66 d.H. a fost comandantul trupelor evreiesti din Galileea. Dupa ce a fost capturat, s-a atasat de comandamentul roman. El afirma într-un citat vehement contestat:

“A existat cam în aceasta perioada Isus, un om drept, daca este legal sa-l numim om, pentru ca a fost un facator de lucruri minunate, un învatator de la care oamenii au primit cu placere adevarul. A atras spre el multi evrei si multi neevrei. El a fost Hristosul, iar când Pilat, la sugestia celor mai importanti dintre noi, la condamnat pe cruce, iar cei care L-au iubit de la început nu L-au uitat; pentru ca El li s-a înfatisat viu în a treia zi, asa cum au afirmat profetiile divine si zece mii de alte lucruri minunate despre El. Iar Gruparea crestinilor, astfel numiti dupa El, nu a disparut nici astazi.

PLINIU CEL TÂNaR

Guvernator al Bitaniei, în Asia Mica (112 d.H.), Pliniu a scris împaratului Traian cerându-i un sfat despre tratamentul pe care sa-l aplice crestinilor.

El a explicat ca a trebuit sa omoare barbati si femei, baieti si fete. Ar fi condamnat la moarte atât de multi încât se întreaba daca trebuie sa continue sa ucida pe oricine care este descoperit a fi crestin sau numai pe anumite persoane. Explica ca i-a obligat pe crestini sa îngenucheze în fata statuii lui Traian. Apoi continua descriind ca “i-a determinat sa-l renege pe Hristos, ceea ce un crestin adevarat nu ar fi facut niciodata.” În aceeasi scrisoare, vorbeste despre cei care au fost pusi la încercare:

“Ei au afirmat totusi ca toata vina lor, sau greseala lor, este ca au avut obiceiul de a se întâlni într-o anumita zi, înainte de a se lumina de ziua, cântând în diferite voci un imn despre Hristos ca unui zeu si ca s-au legat de un moment solemn, nu de fapte desarte, dar nu au comis niciodata vreo frauda, niciodata nu si-au falsificat vorbele, nici nu si-au negat credinta când ar fi trebuit sa o faca.

ENCICLOPEDIA BRITANICA

A cinsprezecea editie a enciclopediei Britannica rezerva 20.000 de cuvinte pentru a descrie persoana lui Isus. Descrierea sa ocupa mai mult loc decât cea a lui Aristotel, Cicero, Alexandru, Iulius Caesar, Buddha, Confucius, Mohamed sau Napoleon Bonaparte.

Cu privire la marturia mai multor relatari independente stravechi despre Iisus din Nazaret, ea contine:

“Aceste relatari independente demonstreaza ca în timpurile stravechi nici macar oponentii crestinismului nu s-au îndoit de prezenta istorica a lui Isus, care a fost diputata prima data si pe baze neadecvate, de catre mai multi autori de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, din secolul al XIX-lea si de la începutul secolului al XX-lea”.

4.2. Aspectele umanitatii lui Isus Hristos

4.2.1. Nasterea Sa umana.

In Noul Testament gasim foarte multe argumente ca Isus Hristos a avut natura umana. In Galateni 4.4. apostolul Pavel ne reaminteste ca Isus a fost nascut din femeie. Evangheliile descriu pentru noi circumstantele nasterii lui Isus. De exemplu Matei 1: 18 – 2:12. si Luca 1: 30-38. Chiar primul verset al Noului Testament ( Matei 1:1) il identifica pe Isus ca fiind fiul lui David si fiul lui Avraam. Iar in epistola catre Romani 1:3. Pavel spune ca Isus ca samqmta a lui David, referindu-se la (carne) trup.

Este important de observat ca Isus a fost foarte atent descris ca fiind copilul Mariei, dar printr-o putere supranaturala. El a avut o nastere normala, dar El a fost nascut de o fecioara! O minunata interpretare a umanitatii si divinitatii lui Isus este evidenta la nasterea dintr-o persoana remarcabila. Ingerul Gabriel a anuntat-o pe Maria “ Sfqntul care se va naste, va numit Fiul lui Dumnezeu”.Luca 1:35.

Trebie sa recunastem ca Isus din Nazaret a fost si este o importanta personalitate a istoriei.

Singura sursa reala de informatie pe care o avem despre nasterea si viata lui Isus Hristos este in cele patru Evanghelii ale Noului Testament.

4.2.2. Dezvoltarea Lui umana.

Evanghelistul Luca ne reaminteste ca Isus a fost un copil normal si cu o dezvoltare normala. ( Luca 2:40,42.). Isus Hristos s-a dezvoltat fizic, mintal, social si in sens spiritual normal. El a capatat intelepciune dupa rqnduiala legilor cresterii umane si a invatat la fel. Isus nu a avut un trup inchinat spre pacat. Prin urmare, El a servit ca un model perefect. Cartea Evrei ne arata de asemenea ca El nu a avut pacat. Isus a fost incercat in toate privintele exact asa cum si noi suntem ( Evrei 4:15).

Scriitorul cartii Evrei ne spune ce maret sacrificiu a fost la Calvar; un singur sacrificiu pentru noi totii ; aceasta a fost suficient pentru ca Isus a fost perfect, reprezentarea perfecta a tuturor oamenilor, avqnd o participare deplina in suferinta, cu tot trupul si sufletul.

4.2.3. Natura Lui umana.

Isus a posedat un trup uman. Numele de “Fiul omului” ne sugereaza natura Sa umana smerita, fiinta Sa fiind suta la suta omeneasca, si astfel timitqnd la suferintele si moartea Sa pentru totI oamenii. In evanghelii, Isus este singura persoana care foloseste numele de “Fiul omului”. El a folosit acest titlu pentru a arata ca El reprezinta toata omenirea si este egal cu omul. Aceasta inseamna ca Isus este tot atqt de uman ca si orice om. “ El a fost, in mod special, ce Adam ar fi trebuit sa fie si nu a reusit. Isus a fost om. In El vedem cum trebuie sa arate viata si natura umana.”

Chiar dupa inviere El a dovedit ca trupul Lui a fost real, adevarat. (Luca 24:39). Isus Hristos a trait de asemenea in limitele umane, fara pacat. Daca privim in evanghelii, vedem cqteva aspecte care dovedesc ca Isus a avut natura umana. In Ioan 4:6 Isus este obosit; Matei 4:2 ii este foame; Ioan 19:28 pe cruce ii este sete; Matei 8:24 nevoia de somn. Toate aceste ne arata ca Isus a avut acelasi trup si aceleasi nevoi ca si noi.

4.3. Argumente pentru divinitatea lui Isus Hristos

4.3.1. Credibilitatea lui Isus Hristos

Oricine a citit Evangheliile accepta ca Isus a fost un om întelept si drept, un învatator mare si profund. Majoritatea celor necrediciosi si chiar unii apartinând altor religii, cum ar fi cea hindusa, îl accepta ca pe cel mai mare profesor de morala din istorie. Pe scurt, el este o eminenta credibilitate.

Dar ceea ce preda un profesor credibil poate fi crezut. Daca este credibil, atunci trebuie sa îl credem, mai ales asupra propriei sale identitati. Daca nu îl credem în aceasta privinta, atunci nu putem afirma ca este credibil adica, întelept si drept.

De fapt, daca nu îl credem nici macar pentru a cunoaste cine este, atunci în mod sigur nu este credibil, întelept si drept. Daca exista vreun lucru care determina ca o persoana sa nu fie credibila, acesta este necunoasterea de sine. Un om care crede ca este Dumnezeu când nu este în mod evident Dumnezeu nu-si cunoaste propria personalitate!

Dimensiunea diferentei dintre ceea ce sunteti si ceea ce credeti ca sunteti este un indice bun pentru nesanatatea dumneavoastra. Daca cred ca sunt cel mai mare scriitor din America, atunci sunt un prost îngâmfat, dar nu sunt nesanatos. Daca cred ca sunt Napoleon, probabil ca sunt aproape de boala. Daca cred ca sunt arhanghelul Gabriel, probabil am depasit cu mult limita. Dar daca cred ca sunt Dumnezeu?… V-ati trimite copiii la scoala de duminica pentru a fi învatati de catre o persoana care crede ca este Dumnezeu?

Atunci de ce sa creada cineva în pretentia lui Isus de a fi Dumnezeu.

Motivul psihologic, personal, motivational – care difera de cel obiectiv, logic, teologic – este faptul ca el era atât de întelept, drept si credibil. Acesta este acelasi motiv pentru care au crezut atâtia în pretentiile aproape la fel de incredibile ale lui Buddha: ca traim într-o iluzie perpetua, ca gandurile noastre sunt false, ca eu, tu, spatiul si timpul, trecutul si viitorul, materia si spiritul sunt iluzii si ca singura existenta reala este complet nedenumita si indescriptibila, cu exceptia sunyata (“vidul”) si a neti, neti (“nici aceasta, nici aceea”). Ei nu au crezut în aceasta doctrina pentru ca parea reala ci pentru ca Buddha parea real. Cum putea el sa deceptioneze sau sa fie deceptionat? Era “sfânt pâna în vârful degetelor”. Acelasi principiu psihologic explica de ce crestinii, începând cu cei 12 apostoli de acum 2000 de ani si pâna la cei peste un miliard de credinciosi din zilele noastre, cred în aceasta pretentie si mai socanta: ei o cred pentru ca îl cred pe cel ce o sustine. Pentru a o nega, trebuie sa îl negati pe El. si aceasta este de neconceput.

4.3.3. Imposibilitatea alternativei

Care este alternativa la aceasta concluzie, cum ca Isus este Dumnezeu? Ce afirma necredinciosii despre acest argument? Isus a pretins ca este Dumnezeu si Isus este credibil deci, Isus este Dumnezeu. Concluzia decurge din premize. Care premize pot fi negate?

Cu privire la prima – Isus a pretins ca este Dumnezeu – probabil ca textele Noului Testament contin neadevaruri. Probabil crestinismul traditionalist este un mit, o povestioara, o fantezie. Dar aceasta conduce la întrebari chiar mai dificil de solutionat decât problema posibilitatii ca un om sa fie Dumnezeu.

Vom prezenta în continuare sapte asemenea întrebari:

(1) Daca Evangheliile contin neadevaruri, cine le-a inventat si în ce scop? Au fost apostolii lui Isus? Ce ar fi obtinut din asta? Martirizarea – greu de imaginat ca o tentatie atractiva. Un mincinos are întotdeauna motive egoiste.

(2) De ce sa fii suferit mii de credinciosi tortura si moartea pentru acest neadevar, daca stiau ca este un neadevar? Asa cum sublinia Pascal, inima omului este foarte nestatornica, mai ales cea a unui mincinos. Toti inamicii crestinismului trebuiau sa obtina o marturisire din partea unui discipol al lui Isus Cristos din care sa rezulte ca totul este un neadevar, o farsa, pentru a putea distruge aceasta noua religie înca de la început. Pentru aceasta au folosit mai multe forme de tortura si mituire. Dar nu au reusit niciodata.

(3) Ce forta ia trimis pe crestini în ghearele leilor cu imnuri pe buze? Ce minciuna a transformata vreodata lumea în asa masura? Ce neadevar a adus vreodata pentru milioane de oameni o fortificare morala, pace si bucurie atât de mare? Crestinismul a cucerit lumea mai ales prin forta sanctitatii si iubirii. Sfintii, nu teologii, au convertit lumea. Puteti discredita teologia, dar nu puteti discredita sanctitatea. Sfintii nu sunt mincinosi si mincinosii nu sunt sfinti.

(4) Daca nu este vorba despre un neadevar deliberat ci despre o halucinatie sau un mit gresit interpretat dintr-un adevar literal, atunci cine au fost naivii care l-au crezut mai întâî? Nu exista vreo alta idee pe care un evreu ar fi mai putin predispus sa o creada. Imaginati-va urmatoarele: Dumnezeul transcendent care a interzis strict milenii de-a rândul evreilor sa-l confunde cu o creatura, asa cum au facut-o pagânii – acest Dumnezeu-Creator devine o creatura, un om – un criminal crucificat. Putin probabil sa fie un mit intrat pe cale naturala în mintile evreilor.

(5) Daca mitul nu se datoreaza evreilor ci ne-evreilor, de unde apare acest mit în Noul Testament? Dintre cele 27 de carti ale Noului Testament, 25 au fost scrise de catre evrei.

4.3.4. Argumentul principal

Isus a pretins ca este Dumnezeu. Nu a lasat deschisa nici o alta optiune. Pretentia sa trebuie sa fie adevarata sau falsa deci, trebuie luata în considerare cu seriozitate. Întrebarea lui Isus catre ucenicii Sai: “Dar cine credeti ca sunt?” (Matei 16:15) are mai multe alternative.

Sunt posibile numai cinci raspunsuri la întrebarea: Daca Isus nu este Dumnezeu, atunci ce este el? Ideea de baza asupra argumentului cu privire la divinitatea lui Iisus este urmatoarea:

1. Isus a fost Domnul, mincinos, lunatic, guru sau legenda.

2. Nu este posibil sa fi fost mincinos, lunatic sau legenda.

3. Deci, “Isus este Domnul” (primul Crez crestin).

Argumentul poate fi înteles cel mai bine daca este parcurs încet, pas cu pas, de la cele mai simple spre cele mai complexe aspecte.

4.3.4.1. Domnul sau mincinos?

Daca atunci când Isus si-a formulat pretentia stia ca nu este Dumnezeu, atunci mintea si îsi inducea deliberat în eroare adeptii Sai. Dar daca era un mincinos, atunci era si un ipocrit, pentru ca spunea altora sa fie onesti, oricât i-ar costa, în timp ce el însusi gândea si traia o minciuna colosala. Mai mult, El era un demon, deoarecea spunea altora sa creada în El pentru eternitatea sufletului. Daca nu îsi putea sustine pretentiile si stia asta, atunci a fost indescriptibil de rau. În fine, trebuie sa fi fost un prost, pentru ca pretentia sa de a fi Dumnezeu a condus la crucificarea Sa.

Trebuie sa concluzionam logic ca era un mincinos deliberat. Aceasta viziune asupra lui Isus, totusi, nu coincide cu ceea ce stim despre El sau despre rezultatele vietii si învataturilor Sale. Oriunde a fost proclamat Isus, vietile sau schimbat în bine, natiunile au evoluat spre bunastare, tâlharii au devenit oameni cinstiti, alcoolicii s-au vindecat, cei plini de ura au devenit surse de iubire, nedreptii s-au îndreptat.

William Lecky, unul dintre cei mai citati istorici englezi si un oponent daruit al crestinismului organizat, scrie:

“Este rezervat crestinismului sa arate lumii un caracter ideal care, de-a lungul tuturor celor 18 secole a inspirat inimile oamenilor cu iubire pasionala; s-a aratat capabil sa actioneze la orice vârsta, în rândurile oricarei natiuni, indiferent de temperament si conditii; a fost nu doar cel mai înalt model de virtute, dar cea mai puternica dovada de practicare a ei… Simpla înregistrare a acestor trei ani scurti de viata activa a facut mai mult pentru regenerarea si usurarea omenirii decât toate dezbaterile filozofilor si moralistilor”.

Istoricul Philip Schaff spune:

”Cum, în numele logicii, al bunului simnt si experientei, poate un impostor – care este înselator, egoist, depravat – sa inventeze si sa sustina consistent de la început la sfârsit, cel mai pur si mai nobil caracter cunoscut în istorie cu cel mai perfect aer de adevar si realitate? Cum ar fi putut El sa conceapa si sa duca la indeplinire cu succes o opera de caritate fara egal, o magnitudine morala si uncaracter sublim, si sa-si sacrifice propria viata pentru acesta, în fata celor mai puternice prejudecati ale poporului si timpului Sau?”

Daca Isus a dorit sa determine oamenii sa-L urmeze si sa creada în El ca si Dumnezeu, de ce a mers la poporul evreu? De ce a mers ca un tesator de covoare nazarinean într-o tara atât de mica ca dimensiuni si ca populatie si atât de fervent adepta a unitatii indivizibile a lui Dumnezeu? De ce nu a mers în Egipt, sau chiar în Grecia, unde se credea în mai multi zei si mai multe manifestari ale lor?

Cineva care a trait asa cum a trait Isus, a gândit ca si Isus si a murit ca si El, nu poate fi un mincinos.

De ce nu poate fi Isus un mincinos?

(1) Pentru ca nu are profilul psihologic potrivit. Era lipsit de egoism, iubitor, grijuliu, plin de compasiune si de pasiune în a preda învataturile despre adevar si de a-i învata pe alti drumul spre adevar. Mincinosii spun neadevaruri din motive egoiste, cum ar fi banii, faima, placerea sau puterea. Isus a renuntat la toate placerile lumesti si chiar la viata.

(2) Pentru ca nu exista un motiv acceptabil pentru minciuna lui. Ea i-a adus dusmanie, respingere, neîntelegere, persecutie, tortura si moartea.

(3) Pentru ca nu ar fi putut spera ca “minciuna” sa sa fie un succes, pentru ca evreii erau oamenii cel mai putin potriviti din lume pentru a se închina unui om, iar Isus, ca evreu, ar fi trebuit sa o stie. De fapt, îl vedem în fiecare moment al vietii sale cunoscându-si si prezicându-si complet executia si pretinzând ca a venit pe pamânt cu un scop exact: sa sufere si sa moara.

4.3.4.2. Domn, mincinos sau lunatic?

Daca este de neconceput ca Isus a fost un mincinos, atunci nu este posibil ca de fapt El sa fi crezut cu adevarat ca este Dumnezeu, dar se însela? Desigur, este posibil sa fie simultan sincer si eronat. Dar sa mentionam ca pentru ca cineva sa creada ca este Dumnezeu, mai ales în mijlocul unei puternice culturi monoteiste si apoi sa spuna celorlalti ca destinul lor etern depinde de credinta în el, nu înseamna plutire sau fantezie ci gândurile unui lunatic în cel mai complet sens. Era Isus Hristos o asemenea persoana?

Isus poate sa fi crezut sau nu propria pretentie de a fi Dumnezeu. Daca da, atunci era un lunatic. Daca nu, atunci era un mincinos. Desigur, cu exceptia situatiei în care era Dumnezeu.

De ce nu poate fi un mincinos sau un lunatic? Datorita caracterului sau. Exista doua aspecte cu privire la caracterul lui Isus pe care le admite toata lumea: era întelept si era bun. Un lunatic este opusul unui întelept iar un mincinos este opusul unui om bun.

Un psihiatru din zilele noastre L-ar diagnostica” schizofrenic paranoid”, adica avqnd o o personalitate “rupta” in doua, cu viziuni grandomane. Si cu toate acestea, dupa multi ani de studiu al tasaturilor comportamentale specifice schizofrenicilor paranoizi, psihiatrii au observat un numar de caracteristici care sunt total inconsecvente cu marturia sursei principale care vorbeste despre Isus Hristos. De exeplu, se stie ca un schizofrenic paranoid tinde sa devina extrem de egocentric si isi reduce contactul social cu oamenii.

Josh McDowell, il citeza pe Clark H.Pinnock, care pune intrebarea:

“A fost El înselat în privinta maretiei Sale, un paranoid, un trisor neintentionat, un schizofrenic? Din nou, îndemânarea si profunzimea învataturilor Sale sustin numai completa Sa trainicie mentala. Macar daca am fi si noi la fel de sanatosi ca El!”

Cu alte cuvinte, “schizofrenicul paranoid” este opusul personalitatii lui Isus! Mai mult decât oricine altcineva din istorie, Isus a avut cele trei vituti esentiale pe care si le doreste orice fiinta umana: întelepciune, iubire si creativitate. S-a adresat pe larg oamenilor, trecând dincolo de mintile lor, spre inimile lor. A rezolvat probleme de nerezolvat. S-a daruit cu totul celorlalti, daruindu-si inclusiv viata. În sfârsit, a fost cel mai creativ, interesant si imprevizibil om care a trait vreodata. Nimeni – credincios, necredincios sau necunoscator – nu l-a plictisit vreodata. Verbul obisnuit al celor care l-au întâlnit pe Isus a fost thaumazo, “a se minuna”. Lunaticii nu sunt minunati, dar Isus Hristos a fost cea mai minunata personalitate din istorie. Daca ar fi fost nebunie, aceasta ar fi fost mult mai dorita decât sanatatea.

In cartea “Mai mult decqt un simplu tqmplar” Josh McDowell, citeaza urmatoarea evaluare a psihiatrului J.T.Fisher:

“Daca ati considera toate articolele de referinta scrise de cei mai autorizati psihologi si psihiatri despre igiena mentala – daca le-ati combina si le-ati rafina pentru a da la o parte verbalizarea excesiva – daca ati lua doar miezul si nimic din coaja si daca ati avea aceste bucati nealterate de cunoastere stiintifica pura exprimate de cel mai talentat dintre poetii în viata, ati detine înca o palida si sumara copie a Predicii de pe Munte. si nici nu poate fi vorba despre o comparatie. Timp de aproape doua mii de ani, lumea crestina a avut în mâinile sale raspunsul complet la dorinta sa cea mai apriga. Aici… se afla secretul pentru reusita în viata a omului, cu optimism, igiena mentala si satisfactie.

In concluzie, de ce nu ar fi putut fi Isus un lunatic?

(1) Pentru ca profilele psihologice sunt opuse. Lunaticilor le lipsesc calitatile de baza care straluceau în Isus: inteligenta practica, dragoste profunda si creativitate nepredictibila.

(2) Când întâlnim un lunatic simtim un disconfort pentru ca ne simtim superiori lui; când dusmanii lui Isus l-au întâlnit, au simtit un disconfort din cu totul alt motiv. Un lunatic nu va face sa va simtiti amenintati personal, numai stânjeniti si, eventual, plictisiti. Dar Isus a facut pe toti sa se simta amenintati si lipsiti de confort, dar nu plictisiti. Un lunatic seamana întunericului. Isus seamana luminii. Un lunatic este ca o persoana ce doarme. Isus a fost cel mai treaz dintre toti oamenii.

(3) Nici un evreu nu ar fi putut crede sincer ca el era Dumnezeu. Nici un grup din istorie nu a fost mai putin predispus sa confunde Creatorul cu o creatura decât evreii, care sunt singurul popor care avea o distinctie absoluta, clara, între divin si uman.

4.3.4.3. Domn, mincinos, lunatic sau legenda?

Toate cele trei ipoteze anterioare – Domnul, mincinos, lunatic – presupun ca Isus si-a pretins divinitatea. Evangheliile, ne spun ca Isus a pretins ca este Dumnezeu. Exista doar doua posibilitati: Isus a facut aceasta afirmatie; sau nu a facut aceasta afirmatie. Daca El nu a facut aceasta afirmatie, atunci divinul Isus di Evanghelii a fost doar o figura legendara. In acest caz, Isus nu a afirmat niciodata ca este Dumnezeu, iar ucenicii si adeptii Lui I-au atribuit aceasta afirmatie. Urmasi lui Isus au realizat pur si simplu un portret fals, cu sau fara intentia de a-L pune pe Isus in cea mai buna lumina posibila.

Cu toate acestea, presupunera aceasta cade datorita a trei motive: (1) asteptarile mesianice; (2) caracterul ucenicilor; (3) martorilor ocularii.

4.3.4.3.1. Asteptarile mesianice

Pentru ca evreii din timpul lui Isus sa-L fi facut pe acesta Mesia, ar fi fost necesar ca viziunea lui Isus despre Sine sa se potriveasca cu sperantele mesianice ale evreilor. Cu toate acestea, in aproape toate directiile, viziunea mesianica a lui Isus era diferita sau chiar in contradictie cu cea a contemporanilor Sai.

Iata cqteva exemple:

Atitudinea lui Isus fata de Neamurii. Evreii aveau o atitudine exrem de ostila fata de ne-evrei, considerqndu-i necurati. Alfred Edershein, scrie despre aceasta atitudine: “ Ce adevar aproape incredibil trebuie sa fi parut, atunci cqnd Domnul Isus Hristos a propovaduit printre israeliti ca fiind obiectul venirii si al Imparatiei Sale, acela de a-i face si pe evrei si pe neamuri deopotriva copiii aceluiasi Tata Ceresc ( nu de a transforma pe neamuri in evrei), de a-i elibera de sub jugul Legii atqt pe neamuri, cqt sipe evrei, indeplinind standardele pe care ea le impunea tuturor ( nu de a pune jugul Legi pe grumazul pagqnilor). Cea mai neasteptata si mai surprizatoare revelatie ( din punctul de vedere al evreilor) a fost aceea a distrugerii zidului de despartire dintre evrei si neamuri, eradicarea dusmaniei poruncita de Lege si tintuirea ei pe crucea Lui. Niciodata nu a mai existat nimic de genul acesta; nici macar o tenta de ceva asemanator nu a existat, nici in invatatura, nici in spiritul acelor timpuri. Chiar dimpotriva. In mod sigur, lucrul cel mai deosebit de Hristos a fosc chiar perioada in care El a trait.

Asteptarile mesianice ale evreilor din vremea lui Isus Hristos se concentrau asupra unui Mesia politic, care trebuia sa vina pe norii cerului, sa-i distruga pr romani si sa restabileasca noul Israel ca regat mesianic care ar fi trebuit sa conduca lumea.

Pentru a preciza ce fel de Mesia asteptau evreii, Josh McDowell, in cartea sa “ El a umblat printre noi”, il citeaza pe Geza Vermes, care sugeraza: “ Un raspus credibil urmeaza sa fie gasit prin metoda cea mai putin academica, dar in acelasi timp cea mai normativa si cea mai literara ca forma: rugaciunea.”

De aceea, una dintre cele mai bune surse care s-a pastrat cu privire la aseptarile mesianice di aceea vreme sunt Psalmii lui Solomon, scrisi probabil imediat dupa cucerirea Iudeii de catre romani, in anul 63 (i.H.). Acesti psalmii, reflecta parerea comuna ce fel de Mesia asteptau evreii. “ Priveste, oh, Doamne si ridica-le imparatul lor, fiul lui David … si incinge-l cu putere, ca sa poata zdrobi pe conducatorii nedrepti … Cu un toiag de fier sa sfarqme in bucati toata averea lor, El va distruge popoarele fara Dumnezeu cu cuvqntul guri Sale … Si va strqnge laolalta un popor sfqnt … El va face ca popoarele pagqne sa-i slujeasca sub jugul Sau … Si el va fi unimparat drept, invqtat de Dumnezeu … Si nu va fi nedreptate in zilele lui in mijlocul lor, pentru ca toti vor fi sfinti si imparatul lor va fi Unsul Domnului”.

Prin urmare, aceste sperante se potrivesc foarte greu cu Cel care a spus: “ Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” ( Ioan 18:36).

4.3.4.3.2. Caracterul ucenicilor

Ucenicii nu puteau sa inventeze o astfel de Dumnezeire, din mai multe motive. Un motiv este acesta, religia ebraica a sustinut timp de secole unitatea indivizibila a lui Dumnezeu( Deut. 6:4) si datoria suprema a oamenilor de a se supune fata de vointa Sa declarata.( Exod 20:3) Ar fi putut ucenicii lui Isus, formati in acest mediu ebraic, sa ridice la rangul de divinitate pe un om simplu, calcqnd astfel dogma centrala a credintei ebraice.

Al doilea motiv pentru care ucenicii nu puteau sa inventeze o legenda, este din punct de vedere etic. Ei i-au promis loialitate lui Isus din Nazaret, care i-a invatat sa spuna adevarul.

Increderea noastra este ca, marturiile apostolilor sunt adevarate, este faptul ca acesti ucenici, au murit martirizati, dovedind astfel credinta lor in divinitatea lui Isus Hristos si nu intr-o legenda. Ei au fost torturati si chinuiti, urmqnd sa infrunte moartea prin cele mai crude metode cunoscute la acea vreme:

Iacov a fost decapitat in Ierusalim, in 44d.H.

Filip a fost bicuit cu cruzime si apoi crucificat.

Matei a fost rapus cu sabia in Parteea, in 60 d.H.

Marcu a fost tqrqt de picioare pe strazile Alexandriei si apoi ars in ziua urmatoare.

Luca a fost spqnzurat de un maslin, in Grecia.

Iacov cel Tqnar fost aruncat dintr-un turn al Templului din Ierusalm si omorqt in bataie acolo unde a cazut.

Matia a fost batut cu pietre si decapitat.

Andrei a fost crucificat; timp trei zile a atqrnat pe cruce si a predicat neqncetat oamenilor din jurul sau dragoste lui Isus Hristos.

Petru a fost bicuit si apoi crucificat.

Toma a fost injunghiat cu sulita in India.

Iuda a fost fost crucificat in anul 72 d.H.

Bartolomeu a fost ucis in bataie cu ciomege.

Ioan a fost condamnat sa moara intr-un cazan cu ulei clocotit; totusi, el a scapat de la moarte si a murit mai tqrziu, in exil, pe insula Patmos.

Barnaba a fost ucis cu pietre de evrei din Salonic.

Pavel a fost decapitat la Roma in timpul lui Nero.

Este un lucru sa mori inselqndu-te, asa cum au murit multi, dar este cu totul altceva sa mori pentru ceva despre care stii clar ca este o inselatorie. Este greu de crezut ca martirajul este placut si de dorit.

4. 3. 4. 3. 3. Martorii oculari

Daca divinitatea lui Isus este o legenda inventata de generatiile urmatoare (“comunitatea crestina timpurie”, un termen folosit frecvent pentru “inventatorii legendei”), atunci trebuie sa existe cel putin doua-trei generatii între martorii oculari ai lui Isus ca personaj istoric si credinta unanima în noul, legendarul, divinizatul Isus; altfel, legenda nu ar fi fost niciodata crezuta ca fapta reala, deoarece ar fi fost negat de catre martorii oculari ai faptelor adevaratului Isus. Atât discipolii cât si dusmanii ar fi trebuit sa aiba motive pentru a se opune acestei noi legende.

A-L cunoaste pe Isus din istorie înseamna a-L cunoaste din exterior. Înseamna doar a stii despre El, nu a-L cunoaste cu adevarat pe El. Desi înregistrarile istorice ale vietii Sale arata ca a dorit intens ca “întreaga omenire” sa-L poata cunoaste personal. La momentul crucificarii Sale, când stia ca moartea este iminenta si cele mai importante gânduri îi umpleau mintea, îl gasim rugându-se în fata uceniicilor Sai:

Tata, a sosit ceasul; proslaveste pe Fiul Tau ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca pe Tine, cum i-ai dat putere peste orice faptura omeneasca, ca sa dea viata vesnica, acelora pe care Tu I i-ai dat. si viata vesnica este aceasta, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care Tu l-ai trimis. (Ioan 17:1-3)

Fie Isus era de un egoism suprem, fie arata întregul scop al vietii Sale în istoria omeneasca: pentru ca orice faptura omeneasca sa poata veni sa-L cunoasa. Nu doar sa stie despre El ci sa-L cunoasca personal.

Una dintre cele mai puternice dovezi ca Isus a trait, a murit si s-a înaltat din moarte este transformarea din vietile ucenicilor , de la cei dintru început si pâna la cei din zilele noastre. Sute de milioane de oameni, de-a lungul istoriei au putut sa spuna ca au venit sa-L cunoasca si ca El le-a schimbat vietile.

5. INVIEREA

5.1. Importanta invierii

Fiecare predica rostita de fiecare crestin în Noul Testament este centrata pe înviere. Evanghelia sau “vestea buna” reprezinta, în esenta, vestea învierii lui Isus Hristos. Inviera lui Isus cel rastignit este momentul decisiv al relatarilor Noului Testament si miezul credintei crestine. Intregul Nou Testament a fost scris in cadrul si din perspectiva invierii lui Isus Hristos din morti. Fara credinta ca Isus cel rastignit este viu, Biserica crestina nu ar fi existat. Învierea are o importanta practica fundamentala, si pentru noi, deoarece completeaza salvarea noastra. Isus a venit sa ne salveze de la pacat si consecinta acestuia, moartea. (Rom. 6:23) Marea importanta a învierii nu este în trecut: “Hristos s-a înaltat”, ci în prezent “Hristos este înaltat”. Intr-adevar, invierea poate fi considerata premisa majora a credintei timpurii.

De asemenea, învierea îl distinge clar pe Isus de toti ceilalti fondatori de religii. Scheletul lui Avraam, Mohamed, Buddha, Confucius, Lao-tze si Zoroastru se afla înca pe pamânt. Dar mormqntul lui Isus este gol.

Îngerul în fata mormqntului le-a întrebat pe femeii “Pentru-ce cautati intre cei morti pe Cel ce este viu?” (Luca. 24:5). Aceeasi întrebare poate fi pusa astazi istoricilor si savantilor. Daca doar nu l-am mumificat pe Hristos într-un sarcofag etichetat “istorie” sau “apologetica”, el va modela vietile noastre si focul lumii cu tot atâta putere cu cât a facut-o acum doua milenii. Aceasta este importanta existentiala a învierii.

5.2. Procesul si executia

Wolfhart Panenberg, profesor de teologie sistematica la Universitatea din München, Germania, citat de Josh McDowell in cartea sa Marturii care cer un verdict. Panenberg a fost preocupat mai ales de întrebarile legate de relatia dintre credinta si istorie. Acest savant stralucit spune “Daca învierea lui Isus s-a produs sau nu, aceasta este o întrebare istorica si,… în acest moment nu poate fi evitata. si astfel, trebuie sa decidem raspunsul la nivelul argumentelor istorice.”

Dovezile istorice, constau in evenimente care nu pot fi reproduse, cum ar fi cele empirice. Si totusi, se poate determina daca evenimentul s-a produs sau nu si in ce a constat el, daca ne bazam pe observatiile celor ce au participat la evenimentul istoric.

5.2.1. Judecata lui Isus

Isus a fost adus pentru o judecata în fata guvernatorului roman Pilat din Pont. Toate dovezile disponibile arata ca Pilat era un despot extrem de crud si nemilos. Filo mentioneaza ca era “responsabil pentru nenumarate atrocitati si numeroase executii fara judecata.”

Trebuie sa mentionam ca Isus a trecut prin sase judecati diferite. Una a fost în fata lui Ana, marele preot (Ioan 18:13), alta în fata lui Caiafa (Matei 26:57), a treia în fata Sinedriului (Matei 26:59), a patra în fata lui Pilat (Matei 27:2), cea de a cincea în fata lui Irod (Luca 23:7) iar cea de a sasea din nou în fata lui Pilat (Luca 23:11-25). Au fost trei judecati evreiesti si trei romane.

Sistemul legal evreiesc era format din doua Sinedrii diferite. Un Sinedriu format din 23 de membri care judeca situatiile ce impuneau pedeapsa capitala. Celalalt Sinedriu, din 71 de membri putea servi ca o curte de justitie pentru cazurile ce implicau seful statului, marele preot, sau pentru ofense aduse statului ori Templului. Cel de-al doilea Sinedriu nu putea judeca cazuri ce presupunea pedeapsa capitala. Probabil Sinedriul de 23 de membri este cel care l-a judecat pe Isus. Exista câte unul în fiecare oras important al Iudeei.

În sfârsit, dupa trei judecati evreiesti si trei romane, autoritatile evreiesti, împreuna cu cele romane, au hotarât crucificarea lui Isus (Matei 27:26).

Au fost luate diferite “precautii de securitate” pentru a asigura ca dupa ce va muri, Isus va ramâne mort si îngropat.

5.2.2. Rastignirea lui Isus

Alexandru cel Mare a introdus crucificarea în lumea mediteraneana – mai ales în Egipt si Cartagina. Din toate indiciile, romanii si-au însusit practica de la cartaginezi.

Moartea prin crucificare a evoluat spre una dintre cele mai neplacute si mai crude metode de tortura din lume. Cicero a numit-o “cea mai cruda si mai hidoasa dintre torturi.”

5.2.2.1. Practica biciuirii

Dupa ce curtea pronunta verdictul de crucificare, se obisnuia legarea acuzatului de un stâlp din curtea tribunalului. Criminalul era dezbracat de hainele sale si apoi sever biciuit de lictori sau biciuitori.

Biciul, cunoscut ca flagel, avea un mâner de care erau atasate curele lungi de piele de diferite lungimi. De ele erau atasate bucati ascutite de os si bucati de plumb. Evreii erau limitati de legea lor la 40 de bice. Fariseii, cu accentul lor asupra asupra respectarii cu strictete a legii, se limitau la 39 de bice pentru ca, daca au numarat gresit, sa nu încalce legea. Romanii nu aveau asemenea limitari. În afara dezgustului sau mâniei, romanii ignorau complet limitarile evreiesti si probabil ca au procedat astfel si în cazul lui Isus.

5.2.2.2. Coroana de spini

Dupa ce i-au pus lui Hristos pe cap o coroana de spini, romanii au început sa-l batjocoreasca strigând “Traiasca Regele evreilor.” L-au si batut cu o nuia. Apoi l-au lasat sa fie rastignit.

5.2.2.3. Povara crucii

Un condamnat la moarte prin rastignire trebuia sa-si poarte propria cruce de la închisoare pâna la locul executiei.

In cartea , The best of Josh McDowell A Ready Defense , Bill Wilson citeaza pe Dr. Pierre Barbet care arata ca “începusera sa foloseasca o bucata lunga de lemn, care era utilizata pentru baricadarea usilor si se numea patibulum (de la patere, a deschide) Patibulumul cântarea aproximativ 50 de kg si era purtat pe umerii victimei.

5.2.2.4. Crucificarea cu cuie

Dupa ajungerea la locul de executie, persoana condamnata era batuta în cuie sau legata de cruce. Multi au analizat exactitatea istorica a baterii în cuie a mâinilor si picioarelor.

In cartea sa, The Crucifixion of Jesus, Truman Davis, doctor in medicina, descrie ce s-a intqmplat cu trupul lui Isus, la scurt timp dupa tintuirea pe cruce, citez: “ Pe masura ce bratele slabeau, mari valuri de crampe incepeau sa-I ivaluie muschii, provocqnd o durere pulsatila, adqnca si necrutatoare. Odata cu aceste crampe apare neputinta de a se impinge in sus. Spqnzurat de mqini, muschii pectorali sunt paralizatI, iar muschii intercostali nu mai pot actiona. Aerul poate fi inspirat in plamqni, dar nu mai poate fi expirat. Isus se lupta sa se ridice, pentru a putea respira macar o gura de aer. In final, dioxidul de carbon se acumuleaza in plamqni si in sqnge si crapele se diminueaza, partial. El poate, doar spasmodic, sa se impinga in sus pentru a putea expira dioxidul de carbon si pentru a inspira oxigenul datator de viata.”

5.2.3. Mormqntul din stânca

Trupul lui Hristos a fost dus într-un mormqnt nou, sapat în stânca solida, într-un cimitir particular, apartinqnd lui Iosif din Arimatea.

Mormintele din acea epoca aveau la intrare un sant taiat in piatra, pentru a tine stqnca cu care erau inchise. Partea inferioara a acestui sant se afla chiar in fata intrarii. Atunci cqnd piatra care proptea stqnca era data la o parte, stqnca se rostogolea in jos si se potrivea singura in fata intrarii. Aceasta stqnca era estimata ca ar fi avut o greutate de 1,2- 2 tone.

5.2.4. Garda romana

Oficialitatile evreiesti erau panicate de convertirea oamenilor la Hristos. Pentru a evita o problema politica, era atât în avantajul romanilor cât si în cel al evreilor sa se asigure ca Isus a fost dat la o parte. De aceea, preotii au cerut ca mormqntul sa fie pazit de catre garzile romane.

O garda romana era o forta de securitate formata din 4-16 oameni. Fiecare membru era antrenat sa protejeze 2 metri de teren. Cei 16 membri într-un patrat cu latura de 4 pe fiecare parte puteau sa apere 36 metri patrati de teren în fata unui batalion întreg si sa pastreze controlul asupra lui.

Este normal ceea ce au facut: 4 oameni au fost plasati imediat în fata obiectivului pe care-l aveau de pazit. Ceilalti 12, au adormit în semicerc în fata celorlalti, cu capetele spre obiectiv. Pentru a fura ceea ce protejau aceste garzi, hotii ar fi trebuit sa paseasca mai întâi printre cei ce dormeau. La fiecare patru ore, avea loc schimbul garzii.

5.2.5. Sigiliul roman

Evanghelistul Matei arata ca, împreuna cu garzile, a fost aplicat si “un sigiliu pe piatra” (Matei 27:66) Dupa ce garda a inspectat grota si a împins stânca la locul ei, si a fost întinsa o panglica peste stânca. Aceasta a fost fixata la ambele capete cu ceara de sigiliu. Apoi, pe bucatile de ceara a fost aplicat sigiliul oficial al guvernatorului roman.

Scopul sigilelor in vremea aceea era de a te autentifica cu cea ce era sigilat. Deci, acest sigiliu pe mormqntul lui Isus era o marturie publica ca trupul lui Isus era într-adevar acolo. În plus, deoarece sigiliul era roman, se verifica faptul ca trupul Sau era protejat în fata vandalilor prin nimic mai putin decât puterea autoritatii Imperiului roman.

Oricine ar fi încercat sa mute piatra de la intrarea în grota ar fi rupt sigiliul si astfel, ar fi intrat sub incidenta legii si puterii romane.

5.3.Evenimentele de dupa inviere

5.3.1. Mormqntul gol

Acum, ceva s-a întâmplat. Ceva s-a întâmplat acum aproape doua mii de ani, ceva ce a schimbat cursul istoriei din “înainte de Hristos” în “anul Domnului”.

Acel ceva a fost atât de dramatic încât a schimbat vietile a 11 oameni, care au murit pâna la unul ca niste martiri.

Acel ceva a fost mormqntul gol! Chiar si dupa 2000 de ani, omenirea nu a uitat mormqntul gol si nici aparitiile de dupa înviere ale lui Isus Hristos.

Atqt ucenicii cqt si adversarii lui Isus au acceptat faptul ca mormqntul era gol. Istoricul Ron Sider analizqnd acest eveniment, trage concluzia: “ Daca si crestinii, si adversarii lor evrei au fost cu totii de acord ca mormqntul era gol, nu prea avem de ales o alta varianta decqt sa acceptam ca mormqntul gol a fost o realitate istorica.”

Iata cqteva argumente logice ca mormqntul era gol:

Preotii si conducatorii evrei stiau ca mormqntul era gol. Din cauza ca nu puteau gasi trupul, I-au acuzat pe pe ucenici ca l-au furat.

Ucenicii lui Hristos nu au mers la Atena sau Roma pentru a predica învierea lui Hristos din moarte; ei au mers direct înapoi în Ierusalim unde, daca ceea ce predicau ar fi fost fals, mesajul lor ar fi fost dezaprobat. Învierea nu ar fi fost sustinuta nici macar pentru o secunda în Ierusalim, daca mormqntul nu ar fi fost gol.

Miile de noi convertiti la crestinism, care erau evrei, au crezut ca Isus a inviat din morti. Daca El nu ar fi inviat, atunci o inspectare a mormqntului ar fi dovedit contrariul.

5.3.2.Garzile romane pleaca fara permisiune

Faptul ca garda romana si-a parasit postul este de asemenea o dovada puternica ca mormqntul era gol. Pedeapsa pentru aceasta fapta era moartea. Daca nu se afla care soldat a gresit in timpul seviciului, atunci se tragea la sort cine va fi pedepsit cu moartea pentru gresala intregii unitati de paza. Cu aceasta sabie atqrnqndu-le deaspra capului, cu siguranta ca nu putea adormi toata unitatea.

5.3.3. Aparitiile lui Hristos

Pledoaria pentru adevarul invierii, bazata pe fidelitatea si acuratetea profetiilor lui Isus si pe realitatile constatate ale mormqntului gol, ar fi incomplecta fara marturia directa despre aparitiile Sale personale.

Aparitiile lui Isus Hristos constituie punctul culminant al dovezilor precedente lor. Fara aceste aparitii, este indoielnic faptul ca apostolii ar fi putut deveni atqt de convinsi de faptul ca Isus a inviat, incqt sa fie gata sa-si dea viata pentru acest lucru.

Dr. Ewin M.Yamauchi, profesor asociat de istorie la Universitatea Miami în Oxford, Ohio, accentueaza:

“Ce da o autoritate aparte listei marturiilor ca dovada istorica este referirea ca cea mai mare parte a celor 500 de martori sunt înca în viata. Apostolul Pavel spune: “Daca nu ma credeti pe mine, îi puteti întreba pe ei.”

Este mai presus de de limitele credibilitatii sa presupunem ca primi crestini ar fi putut nascoci o asemenea povestire si apoi au predicat-o printre cei ce ar fi putut-o nega cu usurinta, scotind la iveala cadavrul lui Isus.

Un alt factor care dovedeste invierea lui Isus este ca, El s-a aratat in mai multe locuri si la oameni diferiti. De exemplu, lui Maria Magdalena, Isus I-a aparut dimineata devreme ( Ioan 20: 14); celor doi ucenici pe drumul Emausului, dupa-amiaza( Luca 24: 13-33); iar apostolilor probabil seara( Luca 24: 36-43).

Aparitiile lui Isus Hristos la persoane individuale, la grupuri mici si la multimi mari incheie demostratia realitatii invierii. Fara aceste aparitii, ar fi ramas o chestiune discutabila daca Isus a inviat sau nu din morti. Cu toate acestea, datorita numeroaselor aparitii consemnate, a contextelor diverse in care El a aparut si numarul diferit de oameni adunati la olalta in momentul aparitiiei Sale, dovezile sunt coplesitoare.

Un credincios în Isus Hristos din zilele noastre poate avea încredere deplina, asa cum au avut si acei primi crestini, ca credinta sa nu se bazeaza pe mit sau legenda ci pe faptul istoric solid al mormqntului gol si al lui Isus Hristos care s-a înaltat.

5.4. Strategii pentru argumentarea învierii: cinci teorii posibile

Credem ca învierea lui Hristos poate fi demonstrata cu cel putin tot atâta certitudine ca si orice alt eveniment universal acceptat si bine documentat din istoria antica. Pentru a demonstra aceasta trebuie sa nu luam în considerare fapte controversate (cum ar fi miracolele). Dar scepticii trebuie sa nu presupuna nici altceva. Nu trebuie sa credem ca Noul Testament este infailibil, de inspiratie divina sau macar adevarat. Nu trebuie sa presupunem ca într-adevar a existat o mormqnt gol sau aparitii dupa înviere, asa cum se relateaza. Trebuie sa acceptam numai doua lucruri, ambele fiind informatii puternice, empirice, pe care nu le contesta nimeni: existenta textelor Noului Testament asa cum le avem, si existenta (fara ca neaparat sa fie si adevarata) a religiei crestine, asa cum o cunoastem astazi.

Întrebarea este: Ce teorie despre cele întâmplate în Ierusalim în acea prima Duminica de Pasti poate fi validata de date?

Exista cinci teorii posibile: crestinismul, halucinatie, mit, conspiratie, sincopa.

Isus a murit Isus a inviat 1. Crestinism

Isus nu a inviat apostolii au fost deceptionati 2. Halucinatie

apostolii au creat mitul 3. Mit

apostolii au fost escroci 4. Conspiratie

Isus nu a murit 5. Sincopa

Teoriile 2 si 4 formeaza o dilema: daca Isus nu s-a înaltat, atunci apostolii, care au crezut ca a murit au fost fie înselati (daca au crezut ca s-a întâmplat), fie escroci (daca au stiut ca nu s-a întâmplat). Modernistii nu pot scapa de aceasta dilema pâna nu aduc o noua teorie, între cele doua, mitul. Astazi, este cea mai populara alternativa.

Deci, fie (1) învierea s-a întâmplat cu adevarat, (2) apostolii au fost înselati de o halucinatie, (3) apostolii au creat un mit (nu în sens literal), (4) apostolii au fost escroci care au conspirat pentru a convinge întreaga lume despre cea mai faimoasa si de succes minciuna din istorie, sau (5) Isus a suferit doar o sincopa si a fost inviat, nu a fost înviat. Toate cele cinci variante sunt logic posibile si trebuie examinate cu seriozitate.

Daca putem respinge toate celelalte teorii (2-5), vom demonstra adevarul învierii (1). Forma argumentarii este similara cu cea a majoritatii argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu. Nici Dumnezeu, nici învierea nu sunt direct observabile, dar din informatii direct observabile putem rationa ca singura posibilitate adecvata pentru explicarea acestor informatii este cea crestina.

Vom aborda cele patru teorii de necredinta în urmatoarea ordine: de la cea mai simpla, cea mai putin populara si cel mai simplu de respins, la cea mai populara si cea mai dificil de respins: sincopa, conspiratia, halucinatia si, în sfârsit, mitul.

5.4.1. Respingerea teoriei sincopei: sapte argumente

Sapte dovezi resping teoria sincopei:

(1) Isus nu ar fi putut supravietui crucificarii. Procedurile romane erau foarte riguroase în a elimina aceasta posibilitate. Legea romana aplica pedeapsa cu moartea oricarui soldat care lasa sub orice forma un prizonier sa scape. Nu s-a întâmplat niciodata altfel.

(2)Faptul ca soldatul roman nu a rupt picioarele lui Isus, asa cum a procedat cu ceilalti doi criminali crucificati (Ioan 19:31-33), înseamna ca acel soldat era convins ca Isus este mort. Ruperea picioarelor a grabit moartea, pentru a se putea coborî cadavrele înainte de sabbath (v.31).

(3) Ioan, un martor ocular, a adeverit ca a vazut sânge si apa iesind din inima strapunsa a lui Isus (Ioan 19:34-35). Aceasta arata ca plamânii lui Isus au cedat si el a decedat prin asfixiere. Orice expert medical poate certifica aceasta.

(4)Corpul a fost complet înfasurat în haine de înmormântare si îngropat (Ioan 19:38-42).

(5) Aparitiile de dupa înviere i-au convins pe ucenici, chiar si pe Toma ca Isus era viu în glorie (Ioan 20:19-29). Psihologic este imposibil ca ucenicii sa se fi transformat atât de mult si sa devina atât de creduli, daca Isus si-a revenit pur si simplu dintr-o sincopa, fara prezenta unui doctor. Un om bolnav, aproape mort, care a avut doar o evadare temporara din trup nu poate fi privit, fara teama, ca divin sau învingator al mortii.

(6) Cum a putut un om aproape mort si în sincopa sa miste piatra uriasa de la intrarea în grota? Cine a mutat piatra, daca nu un înger? Nimeni nu a raspuns vreodata la aceasta întrebare. Nici evreii, nici romanii nu ar fi mutat-o, pentru ca era în interesul ambelor parti sa pastreze mormqntul închis; evreii au pus piatra, iar garzile romane ar fi fost omorâte daca ar fi lasat trupul sa “evadeze”.

(7) Daca Isus s-a trezit din lesin, unde s-a dus? Gânditi-va la urmatorul lucru: acum avem un trup viu, nu un cadavru. De ce a disparut? Nu exista nici o dovada, nici macar falsa, fantezista, imaginara, despre viata lui Isus dupa crucificare, în nici o sursa, favorabila sau defavorabila, la nici un moment de timp. Un asemenea om, cu asemenea trecut, ar fi lasat urme.

Am putea afirma cu tarie ca teoria sincopei este foarte greu de crezut, dovezile vorbesc ca o asemenea ipoteza este invechita si nu are nici un sprijin vrednic de luat in seama.

5.4.2. Respingerea teoriei conspiratiei: cinci argumente

De ce nu ar fi putut ucenicii sa conceapa întreaga poveste?

(1) Daca ei au creat povestea, atunci au fost cea mai creativi, talentati si inteligenti fantezisti din istorie. Povestile pescarilor nu sunt niciodata atât de elaborate, de convingatoare, atât de transformatoare si de durabile.

(2) Caracterul ucenicilor este un contraargument puternic împotriva unei asemenea conspiratii din partea lor, fara dezacorduri. Ei erau oameni simpli, onesti, obisnuiti, nu oameni vicleni si prefacuti. Sinceritatea lor este dovedita de vorbele si faptele lor. Au predicat despre învierea lui Hristos si au trait în spiritul lui Hristos cel înviat. Au fost dispusi sa moara pentru “conspiratia” lor. Nimic nu le demonstreaza sinceritatea mai bine decât martirizarea.

Schimbarea din vietile lor de la teama la credinta, de la disperare la încredere, de la confuzie la încredere, de la îndepartare cu lasitate la tarie în convingeri, sub amenintare si persecutie, nu numai ca le demonstreaza sinceritatea, dar marturiseste si despre o cauza puternica a acesteia. Poate o minciuna sa produca asemenea transformari? Sunt adevarul si bunatatea atât de mari dusmani încât cea mai mare binefacere din istorie – sfintenia – sa se datoreze celei mai mari minciuni?

(3) Nu poate exista nici un motiv plauzibil pentru o asemenea minciuna. Minciunile sunt spuse întotdeauna pentru avantaj personal. Ce avantaj ar fi obtinut “conspiratorii” din “minciuma” lor? Au fost urâti, dispretuiti, persecutati, excomunicati, închisi, torturati, exilati, crucificati, arsi de vii, decapitati si dati mâncare la lei – greu de imaginat ca asa ceva ar fi un câstig!

(4) Daca învierea a fost o minciuna, evreii ar fi putut avea cadavrul si sa fi înabusit aceasta superstitie înca din fasa. Tot ce trebuia sa faca era sa se duca si
sa-l ia din mormqnt. Soldatii romani si conducatorii lor erau de partea lor, nu de cea a crestinilor. Iar daca evreii nu au putut lua corpul pentru ca l-au furat ucenicii, cum au reusit totusi acestia din urma sa o faca? Argumentele împotriva teoriei sincopei se mentin si în acest caz: taranii neînarmati nu puteau sa învinga soldatii romani sau sa împinga piatra de la intrare în timp ce soldatii dormeau în post.

(5) Ucenicii nu s-ar fi putut îndeparta proclamând învierea în Ierusalim – în acelasi moment, în acelasi loc, plin de martori oculari – daca ar fi fost o minciuna.

În concluzie, daca învierea a fost o minciuna datorata unei conspiratii, ea violeaza toate legile istorice si psihologice cunoscute ale minciunii. Prin urmare, este atât de nestiintifica, irepetabila, unica si neverificabila ca si învierea. Dar, spre deosebire de înviere, este contrazisa de faptele pe care le cunoastem deja.

5.4.3. Respingerea teoriei halucinatiei: sapte argumente

Daca credeti ca ati vazut un om mort umblând si vorbind, nu aveti impresia ca sunteti supus unei halucinatii, nu unui fapt real? Atunci, de ce sa nu facem aceasi ipoteza despre învierea lui Isus?

(1)Erau prea multi martori. Halucinatiile sunt private, individuale, subiective. Hristos i s-a aratat Mariei Magdalena, ucenicilor fara Toma, tuturor ucenicilor , celor doi ucenici la Emaus si chiar la cinci sute de oameni odata (1 Cor 15:3-8). Iar Pavel spune în acest pasaj (v.6) ca cea mai mare parte a celor cinci sute sunt înca vii, invitând pe orice cititor sa verifice adevarul relatarii prin chestionarea martorilor oculari – nu ar fi putut afirma niciodata aceasta si sa scape, având în vedere puterea, resursele si numarul dusmanilor sai, daca nu ar fi fost adevarat.

(2) Cei cinci sute l-au vazut pe Hristos împreuna, în acelasi moment, în acelasi loc. Ceea ce este chiar mai mult decât cinci sute de “halucinatii” private la momente si în locuri diferite, ale aceluiasi Isus.

(3) Halucinatiile dureaza de regula câteva secunde sau minute; rar ore. Aceasta a durat paisprezece zile (Fapte 1:3).

(4) Halucinatiile provin din interior, din ceea ce cunoastem deja, cel putin inconstient. Aceasta a afirmat si a facut lucruri neasteptate (Fapte 1:4,9) – ca o persoana reala, nu ca un vis.

(5) Nu numai ca ucenicii nu s-au asteptat la aceasta, dar nici macar nu au crezut-o de la început – nici Petru, nici Femei, nici Toma, nici ceilalti unsprezece. Ei au crezut ca este o fantoma. A trebuit sa manânce pentru a le demonstra contrariul (Luca 24:36-43).

(6) Ucenicii l-au atins (Matei 28:9; Luca 24:39; Ioan 20:27).

(7) O halucinatie ar explica numai aparitiile de dupa înviere; nu ar explica mormqntul gol, piatra îndepartata de la intrare sau inposibilitatea de a gasi trupul. Nici o teorie nu poate explica toate aceste informatii, cu exceptia unei învieri reale.

Orice teorie a halucinatiei cedeaza în fata faptului (care daca este o inventie, este cea mai spectaculoasa inventie care a patruns vreodata în mintea omului) ca în trei ocazii distincte aceasta halucinatie nu a fost imediat recunoscuta ca fiind Isus (Luca 24:13-31; Ioan 20:15; 21:4). Chiar garantând ca Dumnezeu a trimis o halucinatie pentru a învata adevaruri larg acceptate deja chiar si fara ea, si mult mai usor de abordat prin alte metode si cu siguranta complet umbrite de aceasta, nu am putea spera cel putin ca figura acelei halucinatii era corecta?

5.4.4.Respingerea teoriei mitului: sase argumente

(1) O problema este ca timpul scurt nu este suficient pentru dezvoltarea mitului.

Demitologistii originali s-au agatat de ideea ca Evangheliile au fost scrise la sfârsitul celui de-al doilea secol. Trebuie sa treaca mai multe generatii înainte ca elementele mitologice adaugate sa poata fi gresit interpretate ca fapte. Altfel, martorii oculari ar fi de fata pentru a discredita versiunile noi, mitice. Cunoastem alte cazuri în care s-au dezvoltat mituri si legende despre miracole în jurul fondatorului unei religii – de exemplu, Buddha, Lao-tze si Mohamed. În fiecare caz, au trecut câteva generatii înainte ca mitul sa iasa la suprafata.

Unii savanti înca disputa datarea în primul secol a Evangheliilor, mai ales a celei a lui Ioan. Dar nimeni nu disputa ca scrisorile lui Pavel au fost scrise în timpul vietii martorilor oculari ai lui Hristos.

Iata cqteva argumente ca Evangheliile sunt scrise de martorii oculari:

(2)Stilul scrierii din Evanghelii este simplu si vioi, ceea ce am astepta de la autorii lor traditionali acceptati.

Mai mult, deoarece Luca a fost scrisa înainte de Fapte si deoarece Fapte a fost scrisa înainte de moartea lui Pavel, Luca trebuie sa fie datata anterior, ceea ce demonstreaza autenticitatea ei.”

(3)Evangheliile demonstreaza cunoasterea intima a Ierusalimului înainte de distrugerea sa, în 70 e.n. … Evangheliile sunt pline de nume proprii, date, detalii culturale, evenimente istorice si particularitati si opinii ale acelui timp.

(4)Profetiile lui Isus despre acel eveniment (distrugerea Ierusalimului) trebuie sa fi fost scrise înaintea caderii Ierusalimului, pentru ca altfel biserica ar fi separat elementul apocaliptic din profetii, care par a se referi la sfârsitul lumii. Deoarece sfârsitul lumii nu a venit dupa distrugerea Ierusalimului, asa-numitele profetii despre distrugerea sa care ar fi fost de fapt scrise dupa distrugerea orasului nu ar fi facut acest eveniment sa para atât de asemanator cu sfârsitul lumii. Deci, Evangheliile trebuie sa fi fost scrise înainte de 70 d.H.

Relatarile despre slabiciunile omenesti ale lui Isus si despre greselile ucenicilor vorbesc de asemenea despre acuratetea Evangheliilor.

(5) In Christian Apologetics, Peter Kreeft, il citeaza pe Jullius Muller care a formulat argumentul anti-mit astfel:

“Nimeni nu-si poate imagina cum a putut sa apara o asemenea serie de legende într-o perioada istorica, care sa obtina un asemenea respect si sa înlocuiasca recolectarea istorica a adevaratului caracter (Isus)… daca martorii oculari erau înca disponibili si puteau fi întrebati despre veridicitatea minunilor descrise. Deci, legenda fictiva, care prefera semiîntunericul misterios al antichitatii în locul claritatii prezentului, ar dori sa cauta o îndepartare a perioadei si a spatiului, si sa îndeparteze cele mai evidente, rare si minunate creatii într-un tarâm îndepartat si necunoscut”.

(6)Un mic detaliu este semnificativ pentru a diferentia Evangheliile de un mit: primii martori ai învierii au fost femeile. În iudaismul primului secol, femeile aveau un statut social scazut si erau lipsite de drepturile legale ale unui martor. Daca mormqntul gol a fost o legenda inventata, cu siguranta ca inventatorii ei nu ar fi descris descoperirea de catre o femeie, a carei marturie era considerata lipsita de merite. Daca, pe de alta parte, scriitorii au relatat ceea ce stiau, ar fi trebuit sa relateze adevarul, chiar daca era un inconvenient din punct de vedere social si legal.

In concluzie, nu a fost înca explicata nici o alternativa la învierea reala: existenta Evangheliilor, originea credintei crestine, esecul inamicilor lui Hristos de a-i gasi cadavrul, mormqntul gol, piatra îndepartata sau relatarile aparitiilor de dupa înviere. Sincopa, conspiratie, halucinatie sau mit – sunt singurele alternative la o înviere reala, dar fiecare a fost respinsa.

Invierea lui Isus Hristos, asa cum este infatisata in Noul Testament, se potriveste cel mai bine faptelor, atqt direct, cqt si indirect. Nici o alta teorie nici macar nu se apropie de stadiul in care sa in considerare toate dovezile, lasqndu-le in acelasi timp sa vorbeasca de la sine. Dar oamenii inchisi la minte inca mai resping invierea, pe motiv ca ea este imposibila, fara sa cqntareasca cinstit dovezile.

Pentru ucenicii lui Isus dimineata invierii a insemnat o bucurie fara egal. Pentru ei invierea Celui rastignit nu a fost o ciudatenie inexplicabila, sensul ei era clar.

Pentru credinciosii nascuti din nou, invierea este o realitate prezenta cunoscuta si experimentata anticipat in partasia zilnica cu Isus cel inviat.

Prin urmare dovezile exista, si toate luate impreuna, par sa ne indice doar o singura iesire – Hristos a inviat.

6. AUTORITATEA DUMNEZEIASCA A LUI

ISUS HRISTOS

6.1. Consecinta dumnezeirii: autoritatea lui Isus Hristos

Autoritatea lui Isus Hristos, poate fi vazuta in afirmatiile Sale ca este Iehova din Vechiul Testament, in acceptarea titluirilor legate de dumnezeire, in afirmatiile Sale mesianice, in acceptare inchinarii,in implicatiile multora dintre actiunile Lui si in autoritatea poruncilor Lui.

Isus s-a autointitulat “fiul lui Dumnezeu” – adica, de aceeasi natura cu Dumnezeu. Un fiu are aceeasi natura, aceeasi esenta ca si tatal lui. Isus l-a numit pe Domnul tatal sau: “Eu si Tatal una suntem ” (Ioan 10:30) si “Cine M-a vazut Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9).

Domnul Isus Hristos sustinea ca ne va salva de la pacat si moarte. El a spus: “Eu sunt învierea si viata. Cine crede în Mine chiar daca ar fi murit, va trai.”(Ioan 11:25). Aceasta declaratie a lui Isus ne dovedeste ca El are aceasta putere, putere pe care numai Dumnezeu o are, puterea de a invia si a judeca pe cei morti. ( Ioan 5:21)

Isus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Pentru un evreu, schimbarea numelor era un fapt pe care numai Dumnezeu îl putea realiza, pentru ca numele nu reprezinta doar o catalogare umana arbitrara, ci identitatea reala pe care numai Dumnezeu o poate stabili. În Vechiul Testament numai Dumnezeu schimba numele si destinele: Avram a devenit Avraam, Sarai a devenit Sara, Iacov a devenit Israel. Un evreu care îsi schimba numele pe cale legala era excomunicat.

Cea mai evidenta si mai socanta dintre toate afirmatiile Sale este: “Adevarat, adevarat va spun ca (adica, nu exagerez sau nu ma exprim simbolic, luati spusele mele întocmai), înainte ca sa se nasca Avraam, sunt Eu“ (Ioan 8:58). El a spus si a sustinut numele sacru pe care Dumnezeu i l-a spus lui Moise, numele cu care Dumnezeu se numea pe Sine (Exod 3:14).

Isus Hristos isi dovedeste dumnezeirea si prin autoritatea poruncilor Lui. El a fost acela care a pus cuvintele Sale la nivel de egalitate cu cuvintele lui Dumnezeu. “ Ati auzit ca s-a zis celor din vechime… dar Eu va spun…”( Matei 5: 21-22, 27-28, 31-32, 33-34,38-39, 43-44). Avqnd in vedere afirmatiile lui Isus despre cuvintele Sale (Matei 24:35), ele fiind autoritare si categorice, nu putem trage decqt concluzia ca, cuvintele Sale sunt la acelasi nivel cu poruncile lui Dumnezeu.

Crestinismul sustine ca Isus din Nazaret a fost Dumnezeu in trup omenesc. Aceasta doctrina este absolut esentiala pentru adevaratul crestinism. Si daca doctina este adevarata, atunci crestinismul este unic si autoritar. Daca nu este adevarata, atunci crestinismul nu se deosebeste de alte religii.

ASPECTE METODICE

1.2. Importan[a subiectului \i motivarea op[iunii

1.2.1. Importan[a subiectului

Importan[a acestei lucr]ri se reg]se\te =n faptul c] mesianismul este un element doctrinar de referin[] al iudaismului, iar un studiu asupra sa poate oferi o cunoa\tere mai bun] a a\tept]rilor \i speran[ei mesianice de-alungul istoriei \i pqn] =n prezent. De asemenea, lucrarea de fa[], %Iudaismul \i conceptul mesianic”, =\i g]se\te importan[a =n aceea c] ea examineaz] \i evalueaz] mesianismul iudaic, atqt pentru a-i determina locul s]u =n cadrul gqndirii religioase iudaice cqt \i pentru a observa dac] acesta \i-a p]strat =n decursul evolu[iei \i dezvolt]rii sale istorice ortodoxia tanahic]. Importana[a acestei lucr]ri nu poate fi rezumat] doar la aspectele prezentate anterior, ci trebuie avut =n vedere faptul c] ea ofer] o baz] informativ] esen[ial] asupra mesianismului iudaic, care poate fi valorificat] =n sensul descoperirii unor c]i =n abordarea misionar] a evreilor, acest lucru fiind posibil \i datorit] faptului c] atqt mesianismul iudaic cqt \i hristologia \i soteriologia cre\tin] =\i g]sesc originile =n acea\i revela[ie biblic] a Vechiului Testament.

Motivarea op[iunii

Din punct de vedere practic ap]rarea aceasta preg]te\te terenul pentru evanghelizare sau zide\te credin[a celor deja converti[i \i expu\i la =ndoieli.

De aceea, am fost foarte interesat de acest subiect a c]rui tratare am considerat-o foarte util] pentru viitoarea mea lucrare pastoral], ca predicator,=nv][]tor, consilier \i evanghelist.

C. Scop

Iudaismul este cea de-a treia religie monoteist] a lumii, \i al]turi de cre\tinism, lui i se poate identifica de asemenea un caracter mesianic. Mesianismul, nu numai c] a fost un segment de referin[] al iudaismului, care se reg]sea =n preocup]rile scolasticilor evrei, ci el era \i o caracteristic] a modului =n care evreul de rqnd, neini[iat =n profunzimea gqndirii teologice, se raporta la via[] de zi cu zi. A\teptarea lui Mesia, asociat] cu re=ntoarcerea =n {ara Sfqnt], va deveni parte integrant] a teologiei, liturghiei, poeziei, \i folclorului iudaic. De asemenea pentru fiecare evreu, a\teptarea mesianic] a fost speran[a care =i d]ruia fiec]rui evreu, aflat =n fa[a opresiunii, puterea de a transcende dincolo de ea, prin promisiunea unei ere viitoare mai bune =n care Dumnezeu va avea deplina suveranitate asupra lumii. Chiar \i rigorismul legilor \i mi[voturilor iudaismului, potrivit gqndirii ebraice, avea drept drept scop conducerea evreului spre atingerea mqntuirii mesianice, indiferent dac] aceasta va avea parte de ea =n timpul vie[ii sale sau =n urma =nvierii de care va beneficia o dat] cu venirea lui Mesia.

Astfel, scopul cercet]rii de fa[], este acela de a demonstra, =n capitolele care vor urma, prin analiza efectuat] asupra mesianismului, =ncepqnd de la iudaismul biblic \i pqn] cel al epocii moderne \i contemporane, c] acesta este parte integrant] \i ocup] un loc central =n gqndirea filosofico-religioas] iudaic], chiar dac] fundalul cultural, filosofic \i socio-politic al diferitelor etape ale istoriei, a determinat diverse nuan[]ri iudaismului \i tradi[iei iudaice De asemenea se va dori observarea faptului dac], \i =n ce m]sur], din dorin[a de a oferi un r]spuns provoc]rilor cre\tinismului, mesianismul iudaic rabinic \i talmudic, care de altfel este baza care constituie fundamentul tradi[iei \i dogmaticii, iudaismului, s-a dep]rtat de tradi[ia tanahic], fapt ce ar impune o reanalizare a ideologiei mesianice iudaice actuale \i o re=ntoarcere la funtamentul biblic al acesteia.

1.1.2. +ncadrarea subiectului

1.1.2.1. +n sistemul disciplinelor teologice

Apologetica face parte din teologia sistematic] =n sens larg, al]turi de polemic], dogmatic] ( teologia sistematic] =n sens restrqns), etic] \i enciclopedia teologic].

Apologetica are =ns] o sfer] extrem de larg] folosind toate argumentele ra[ionale disponibile pentru a aduce pe necredincio\i la acceptarea celor dou] principii primare ale cre\tinismului: existen[a lui Dumnezeu \i revela[ia scriptural].

De aceea, apologetica se leag] \i de teologia exegetic] prin faptul c] =\i propune s] determine acceptarea Bibliei ca revela[ie special] a lui Dumnezeu. De asemenea, se refer] \i la teologia istoric] ale c]rei discipline sunt: protoistoria omenirii, istoria lui Israel, via[a lui Isus Hristos, istoria patristic], istoria bisericeasc] \i istoria doctrinelor cre\tine.

Lucrarea noastr] are \i obiective practice aplicative privind folosirea rezultatelor acesteia =n teologia practic] cu ale c]rei ramuri se coreleaz], a\adar =n omiletic, evanghelism \i misiologie, educa[ie cre\tin] ( catehetic]) consiliere etc.

1.1.2.2. +n sistemele \tiin[elor seculare

Pentru a ajunge la credin[a =n Dumnezeu, apologetica folose\te \i argumente filosofice. De fapt, apologetica porne\te din afara bibliei cu argumente din toate domeniile cunoa\teri seculare pentru a ajunge la biblie.

De aceea, subiectul nostru se coreleaz] cu sistemul \tiin[elor seculare mai ales cu istoria, geografia, psihologia, sociologia \i orice disciplin] din domeniul socio-uman sau \tiin[elor naturii =n care g]sim argumente pentru tratarea subiectului nostru.

Importan[a subiectului \i motivarea op[iunii pentru aceasta

1.3. Obiectivele lucr]rii

Lucrarea de fa[] =\i propune a\a cum am subliniat deja, o perspectiv] apologetic] foarte clar] \i de aceia primul s]u obiectiv este de a defini apologetica \i perspectiva ei asupra lui Isus Hristos, avqnd ca obiectiv subordonat mai ales modalit][ile de abordare ale acestei perspective apologetice.

+n continuare, ne propunem ca obiectiv abordarea apologetic] a Noului Testament ca surs] de baz] a document]rii cu privire la Isus Hristos, avqnd ca obiective subordonate rezolvarea problemelor privind: credibilitatea documentelor bibliei; restaurarea textului original; redactarea \i datarea evangheliilor; dovezile dovedite de geografia istoric] \i arheologia biblic].

Obiectivul urm]tor este stabilirea istoricit][i lui Isus Hristos, =ncadrqnd informa[iile evangheliilor ca surs] de baz] cu informa[iile oferite de cadrul istoric al vie[i lui Isus Hristos a\a cum apare acest cadru din cercet]rile seculare.

+n continuare ne propunem ca obiectiv tratarea apologetic] a problemei umanit][ii \i divinit][ii lui Isus Hristos, f]r] a intra =ntr-o analiz] cristologic] doctrinar] a naturilor lui Isus Hristos, \i limitqndu-ne la folosirea rezultatelor ob[inute pentru atingerea obiectivelor anterioare.

Dac] din punct de vedere doctrinar jertfa =nlocuitoare, jertfitoare, r]scump]r]toare a lui Isus Hristos pe cruce are locul central =n cre\tinism, din punct de vedere apologetic problemele cele mai grele sunt legate de dovedirea =nvierii lui Isus Hristos, contestat] de to[i necredicio\i pentru a desfiin[a orice relevan[] a jertfei de pe cruce. De aceea, lucrarea de fa[] =\i propune ca obiectiv esen[ial de a argumenta =nvierea lui Isus Hristos \i a combate teoriile care contest] aceast] =nviere.

Obiectivul final al lucr]rii =l reprezint] argumentarea autorit][ii dumnezeie\ti a lui Isus Hristos \i a consecin[elor acestei dumnezeiri pentru cei care o accept]: necesitatea convertirii \i a =noirii vie[ii prin urmarea lui Isus Hristos.

1.4. Metoda de lucru

1.4.1. Utilizarea surselor de documentare

1.4.1.1. Surse biblice \i teologice

Am folosit sursele scripturale ca argumente apologetice, dup] ce am stabilit credibilitatea acestor surse. De aceea ele ocup] un rol hot]rqtor =n economia lucr]rii fiind reprezentat] de diferite versiuni ale bibliei atqt =n original cqt \i =n traduceri, precum \i dic[ionare enciclopedice biblice, manuale \i comentare biblice.

Sursele teologice se refer] =n primul rqnd la lucr]ri privind doctrinele biblice \i teologice care trebuie ap]rate pentru sus[inerea credin[ei cre\tine, la lucr]ri de teologie istoric], mai ales cu privire la istoria bisericii primare, precum \i evident =n principal la lucr]rile de apologetic], punqnd accentul pe cele care se refer] la via[a \i personalitatea lui Isus Hristos.

Am folosit de asemenea lucr]ri care se ocup] de Isus Hristos din perspectiva evanghelismului, cateheticii, omileticii \i a altor discipline din ramura teologiei practice.

1.4.1.2. Surse seculare

Pentru cadrul istoric al lucr]rii lui Isus Hristos, am folosit lucr]ri de istorie secular] care trateaz] perioada respectiv] sau care se ocup] =ntr-un mod mai general de istoria culturii \i civiliza[iei. Am dat aten[ie \i criticilor antici \i moderni ai cre\tinismului cum ar fi de pild] C elsus sau I. Lenzman.

1.4.2. Prelucrarea \i interpretarea informa[iei

Informa[ia dobqndit] din sursele de documentare este prelucrat] =n func[ie de obiectivele lucr]rii noastre, metoda de lucru fundamental] fiind corelarea interdisciplinar] a informa[iilor utile din perspectiva apologeticii.

Interpretarea informa[iei s-a f]cut din punct de vedere evanghelic =n cadrul surselor teologice \i dup] criterile autencitit][ii \i obiectivit][ii \tiin[ifice =n cadrul surselor seculare.

Se poate observa totu\i c] apologetica este un domeniu de relativ] unitate interconfesional] a teologilor cre\tini de confesiuni diferite, evanghelici, romano-catolici \i grco- ortodox\i.

1.5. Terminologie

Apologetic], ap]rarea credin[ei cre\tine cu argumente ra[ionale, filosofice, istorice \i de alt] natur], cu scopul de a face acceptate principiile primare ale cre\tinismului, Dumnezeu \i revela[ia scriptural] precum \i consecin[ele acestor principii.

Polemica, disciplin] a teologiei sistematice care spre deosebire de apologetic] nu se adreseaz] necredincio\ilor ci combate devia[iile de la credin[a cre\tin] corect]. Logica, disciplin] inclus] =n filosofia cunoa\terii \i chiar =n domeniul matematicilor, avqnd un rol major \i =n apologetic] deoarece argumentele apologetice ra[ionale se bazeaz] pe logic] \i toate aspectele acestea ( coeren[a, congruen[] etc,)

Epistemologie, ramura filosofiei cunoa\terii care se ocup] de cunoa\terea \tiin[ific] sub aspect metodic, de pild] metodologia cunoa\terii filosofice \i teologice.

Filosofia religiei, spre deosebire de apologetic] are ca scop mai degrab] s] =n[eleag] \i s] evalueze religia de pe o pozi[ie filosofic], decqt s] apere religia sau o anumit] religiecu argumente filosofice. Aceasta nu =nseamn] c] apologetica nu este interesat] de filosofia religiei. Thomas Aquinas =n lucrarea Summa contra Gentiles ( Sinteze contra p]gqnilor) cuprinde materialul de apologetic] cre\tin] de mare interes pentru filosofia religiei.

Teologia filosofic], spre deosebire de filosofia religiei care reprezint] examinarea critic] a ideilor religioase =n general, teologia filosofic] examineaz] ideile unei teologi asociate cu o religie anumit]: temeiurile apologetice ale credin[ei =n existen[a lui Dumnezeu; identitatea lui Dumnezeu \i rela[ia Lui cu lumea; limbajul religios; perspectiva religiei asupra istoriei; doctrinele despre r]u, libertate, identitate uman], via[a de dup] moarte, rug]ciune, rela[ia cre\tinismului cu alte religii.

Critica biblic], o divesitate de tehnici folosite pentru a stabili redactarea original], natura stilului, sursele, datarea, persoana scriitorului \i alte elemente de acest fel privind c]r[ile bibliei.

Critica biblic] se =mparte =n: critica textual], critica literar] \i istoric], critica tradi[iei \i a formei, critica redact]rii, critica canonului \i a structuri ( ca fenomen lingvistic \i semantic =n termeni proprii iar nu istorici)

Teologia biblic], teologia bazat] pe biblie spre deosebire de teologia care cuprinde idei filosofice \i tradi[ii religioase.

Cristologie, doctrina despre Hristos, persoana \i naturile Sale, incluzqnd =n trecut \i lucrarea lui Hristos care acum este tratat] separat ca soterologie.

Soterologie, doctrina despre lucrarea mqntuitoare a lui Isus Hristos.

Schizofrenie paranoid], teorie fals] care explic] naturile lui Isus Hristos =ntr-o personalitate rupt] =n dou] cu viziuni grandomane, teorie incredibil] fiindc] schizofrenicul paranoid reduce contactul social cu oameni din cauza egocentrismului.

Demen[], alienare mintal] atribuit] def]im]tor de necredicio\i lui Isus Hristos =nc] din timpul lucr]rii Sale (Marcu 3:21), \i pe care apologe[i de limb] englez] =l exprim] cu termenul lunacy, de unde \i cuvqntul englez lunatyc, cu sensul de nebun, alienat dar \i cu sensul romqnesc de lunatic ( somnabul)care nu are nici o leg]tur] cu calomiile aduse la adresa lui Isus, fiindc] evident nici unul din aspectele activit][ii Lui nu poate fi pus =n leg]tur] cu somnabulismul. Totu\i Kreeft \i Tacelli combat f]r] rost acuza[ia neadus] de nimeni c] Isus ar fi fost somnabul.

Sincop], teorie dup] care Isus nu a murit pe cruce ci a le\inat iar apoi \i-a revenit din le\in prinr-o a\a-zis] =nviere.

Mit, teorie dup] care evangheliile au fost scrise la sfqr\itul sec. II d.Hr. \i relateaz] un mit iar nu evenimente istorice.

Memoria deficitar], o teorie fals] dup] care scriitorii Noului Testament nu ar fi putut relata precis dup] 30 de ani =ntqmpl]rile privind lucrarea lui Isus Hristos pe p]mqnt. De\i ace\ti critici nu neag] de pild] c] oameni =\i amintesc detali uitate =n stare de hipnoz], ei neag] starea de inspira[ie divin] sub care au scris scriitorii Noului Testament.

Halucina[ie, teorie fals] dup] care martorii =nvierii lui Isus Hristos nu ar fi v]zut realitatea ci au avut vedenii.

Conspira[ie, teorie fals] dup] care ucenicii lui Isus Hristos s-ar fi =n[eles s] sus[in] =n mod fals c] Isus a =nviat, de\i nu se poate explica astfel cum au putut ei s] se lase martiriza[i pentru o minciun].

Supranaturalism, teorie care accept] \i argumenteaz] posibilitatea miracolelor biblice excluse de liberalismul teologic.

Codex, cea mai veche form] de carte, constqnd din file de papirus sau de pergament ( pile de vi[el) cusute ca s] formeze un volum pentru a c]uta mai u\or diferitele trimiteri biblice decqt =ntrun sul care putea avea o lungime de cq[iva metri \i trebuia desf]\urat.

Canon, lista scrierilor biblice inspirate de Duhul Sfqnt, list] stabilit] =n cazul Noului Testament =ntr-un interval cuprins =ntre sec. II-IV d. Hr.

Homologoumena, c]r[ile recunoscute f]r] dubiu ca f]cqnd parte din Noul Testament dup] Eusebiu.

Antilogoumena, c]r[ile discutate =nainte de a fi incluse =n canonul Noului Testament, dup] Eusebiu.

Apocrife sau notha, c]r[i neinspirate de Duhul Sfqnt dintre care unele au fost temporar incluse gre\it =n canonul Noului Testament.

Flagel, tip de bici cu care a fost bicuit Domnul Isus Hristos, de unde vine \i termenul de flagelare.

Patibulum, o bucat] de lemn utilizat] pentru baricadarea u\ilor care cqnt]rea circa 50 kg. \i era purtat] =n spate de condamna[ii la crucificare.

Istoricitate, caracterul istoric real al vie[ii \i lucr]rii lui Isus Hristos dovedit prin concordan[a cu datele istorice nebiblice referitoare la Isus Hristos.

Apostol, termen din greaca biblic] =nsemnqnd, trimis a lui Dumnezeu care se refer] la Isus Hristos (Evrei 3:1), la cei trimi\i de Dumnezeu s] predice pentru Israel ( Luca 11:49), \i la cei trimi\i de bisericii ( 2Cor. 8:23; Fil. 2:25).

Petru, numele grec a lui Chifa, cel mai important dintre ucenici, care l-a =nso[it pe Isus Hristos pe p]mqnt. Numele Petros (piatr] mic]) Petra ( munte sau stqnc]). A\a dar nu Petru ( petros) a fost piatra de temelie a bisericii, ci m]rturia lui (petra) c] Isus este Hristosul Fiul Dumnezeului celui viu. ( Matei 16:16,18).

Hristos, din cuvqntul grec Hristos egal Unsul tradus din aramaic] mechi-Ha, a cuvqntului ebraic machia-H. Isus era numele personal iar Hristos era titlul S]u.

Isus, din ebraic] Yehoshua =Yeshua = Yahweh salveaz], nume care con[ine un argument al divinit][i lui Isus Hristos , de\i se =ntqlne\te \i =n cazul altor persoane biblice, de pild] Iosus din cartea cu acela\i nume din Vechiul Testament.