Existenta Si Nemurirea Sufletului In Revelatia Si In Gandirea Parintilor
Introducere……………………………………………………………………………………………………………3
I. Constituția dihotomică a omului ………………………………………………………………………… .5
1. Crearea omului ………………………………………………………………………………………………5
2. Starea paradisiacă …………………………………………………………………………………………..8
3. Căderea în păcat …………………………………………………………………………………………..11
II. Funcțiile și spiritualitatea sufletului……………………………………………………………………15
1. Definiția și funcțiile sufletului ……………………………………………………………………….15
2. Teorii privind sufletul omenesc ……………………………………………………………………..18
3. Dihotomism sau trihotomism …………………………………………………………………………22
III. Sufletul ca ilustrare a chipului ………………………………………………………………………..25
1. Omul,chip al lui Dumnezeu …………………………………………………………………………..25
2. Alterarea chipului, urmare a păcatului originar ………………………………………………..29
3. Finalitatea chipului sau asemănarea cu Dumnezeu …………………………………………..32
IV. Relația trup suflet …………………………………………………………………………………………..35
1. Raporturile dintre trup și suflet ………………………………………………………………………35
2. Restabilirea firii umane căzute ……………………………………………………………………….39
3. Transfigurarea trupului …………………………………………………………………………………41
V. Nemurirea Sufletului și îndumnezeirea ……………………………………………………………..44
1. Scopul vieții umane sau îndumnezeirea …………………………………………………………..44
2. Viața viitoare din punct de vedre ortodox ………………………………………………………..49
a. Nemurirea sufletului …………………………………………………………………………………49
b. Ce este moartea? ……………………………………………………………………………………..50
c. Vămile văzduhului sau judecata particulară ………………………………………………..52
d. Raiul și iadul în Revelație …………………………………………………………………………56
e. Raiul și iadul în gândirea Sfinților Părinților ……………………………………………….58
VI. Existența și nemurirea sufletului în afara gândirii ecleziale …………………………………61
1. Spiritismul, primejdie de ordin dogmatic, moral și religios ……………………………….61
2. Experiențe post mortem ………………………………………………………………………………..65
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………69
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………..73
Curriculum vitae …………………………………………………………………………………75
Introducere
Existența și nemurirea sufletului nu reprezintă doar un subiect controversat al timpurilor noastre, ci și unul esențial pentru spiritualitatea creștină, și mai ales pentru cea ortodoxă, deoarece Mântuitorul Hristos S-a coborât pe pământ ca om, El Dumnezeu fiind, pentru a inaugura posibilitatea oamenilor de a se mântui, adică de a petrece cu sufletul în Împărăția Cerurilor. Dar mântuirea nu se referă doar la suflet, căci omul nu este numai suflet, ci și trup, deci se mântuiește împreună cu acesta din urmă, dar nu acum, ci la învierea cea de obște, când oamenii despărțiți prin moarte în cele două elemente componente, se vor uni iarăși în plinătate pentru o existență veșnică.
Spuneam că această temă este una controversată, deoarece, suntem martori cum în timpurile noastre știința depășește orice imaginație și ridică cunoașterea lumii acesteia pe culmi noi; dar în loc ca oamenii să-și folosească vastele lor cunoștințe pentru a evidenția prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, ei nu fac altceva decât să acopere Chipul Creatorului sub căpițele de teorii, una mai sofisticată decât cealaltă, ce nu doar contrazic, ci și încearcă cu bună știință să defăimeze Revelației dumnezeiască. Se găsesc numeroase răspunsuri, din ce în ce mai extravagante, la modul în care a apărut viața pe Pământ, dar bine-nțeles, neamintind nici măcar fugitiv numele lui Dumnezeu. Într-o astfel de lume, în care se găsesc tot felul de explicații pentru orice lucru, cu condiția să fie raționale și logice, concepția creștină despre suflet suferă o serioasă eclipsare. Oamenii au uitat să simtă, deoarece au învățat să cugete, fără să realizeze că în acest fel au pierdut o treime din ființa lor, au devenit infirmi de bună voie și acest lucru se reflectă limpede în stilul de viață la modă astăzi. Nemaipunându-se accent pe mântuirea sufletului, toată greutatea cade asupra trupului, care e transformat într-un complex instrument de plăcere.
Pornind de la aceste premize, s-a trezit în mine un interes deosebit pentru a studia partea nevăzută din om, care, în ciuda acestei invizibilități, se materializează atât de minunat în lucrările omului, atât de variat și de unic pentru fiecare persoană în parte. Și unde să încep mai bine a căuta, decât în Revelația lui Dumnezeu și în învățăturile Sale rostite prin buzele Dumnezeieștilor Părinți. În aceste locuri am socotit că voi găsi învățătura dreaptă și folositoare pentru viață, despre existența și nemurirea sufletului.
Deoarece se știe foarte puțin despre această temă în lumea științifică, motivul fiind imposibilitatea studierii și analizării sufletul după metodele cunoscute, el este trecut de obicei cu vederea, găsindu-se diferite răspunsuri mai mult sau mai puțin mulțumitoare referitoare la acest subiect. S-au făcut totuși niște analize asupra unor muribunzi, care erau cântăriți înainte și după deces, iar rezultatul a fost că după moarte, corpul a fost mai ușor cu câteva grame. Dar nici acest lucru nu i-a mulțumit pe oameni, mai ales pentru că greutatea sufletului nu a fost stabilită cu exactitate în acest mod, găsindu-se rezultate diferite și deci, neconcludente.
Atât cât privește psihologia, aceasta nu face nimic altceva decât să studieze diferitele probleme sufletești ale omului, pe care le numește „psihice”, după cum afirmă psihologul rus Dimitri Aleksandrovici Avdeev, și le consideră ca fiind probleme strict de ordin fizic, încercând să le trateze cu diferite medicamente și metode exclusiv materiale. Doctorul Avdeev le sugerează pacienților săi ca înainte să înceapă tratamentul pentru problema lor, să își consulte conștiința, și dacă simt nevoia, să meargă la preot.
Cu aceste gânduri în minte, voi încerca să îmi fac o viziune cât mai clară despre proveniența sufletului, dar și despre destinația acestuia, și mai mult decât atât, voi căuta argumente în lumea de astăzi pentru a scoate la lumină o învățătură dreaptă despre existența și nemurirea sufletului. Voi face acest lucru, bazându-mă pe argumente din Sfânta Scriptură, care au fost trecute prin sita vieții Sfinților Părinți, învățături înțelese și trăite de aceștia, cu rezultatele de rigoare. De aici, voi încerca să sustrag crema învățăturii despre suflet și să o înfățișez într-o lumină contemporană, oferind oricărui cititor o viziune ordonată și precisă cu privire la această temă.
Voi începe prezentând mai întâi originea și starea primordială a ființei umane, după care voi trece către a defini sufletul și a scoate în evidență legătura dintre acesta și chipul lui Dumnezeu din om. Apoi voi arăta relația dintre trup și suflet, după care mă voi axa pe scopul vieții umane și voi prezenta învățătura creștin-ortodoxă despre ce se petrece cu sufletul după despărțirea de corp. În încheiere, voi aduce în discuție credința în posibilitatea comunicării cu spiritele celor adormiți, și câteva mărturii contemporane despre viața de apoi aparținând unor persoane ce au fost resuscitate din starea de moarte clinică.
I. Constituția dihotomică a omului
1. Crearea omului
În Sfânta Scriptură, la capitolul Facere, ne sunt prezentate în mod clar etapele creării lumii de către Dumnezeu. Un loc important îl are aducerea la existență a omului, care are încă de la început un statul special între ființele create: ”Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pamânt și tot pământul.”(Facere 1,26).
Dumnezeu, fiind spirit absolut, chipul său în om se referă în special la natura spirituală a acestuia, adică la rațiune, voință și sentiment, însușiri sau calități ale sufletului omenesc, orientate chiar prin creație către Dumnezeu, în calitate de Bine absout Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodoret al Cirului înțeleg chipul lui Dumnezeu din om ca putere de stăpânire asupra naturii. Dar această stăpânire nu este altceva decât manifestarea chipului, prin care omul se ridică deasupra celorlalte segmente ale creației. Ținând cont de faptul că funcțiile sau mișcările sufletului omenesc nu pot fi despărțite de trup, Părinții văd în chipul lui Dumnezeu din om manifestarea integrală a ființei omenești. Pentru acest motiv, unii din Părinții Bisericii, printre care Sfântul Irineu, Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Grigorie Palama, spun că nu numai sufletul participă la chip, ci și trupul.
Chipul lui Dumnezeu în om e dat în vederea asemănării și a îndumnezeirii, ca aspirație a omului spre modelul său absolut, fără ca asemănarea să presupună și identitatea după natură cu Dumnezeu. În chip e implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului spre îndumnezeire, după cum afirma Sf. Grigorie de Nazianz: “Omul este o creatură care a primit porunca să devină dumnezeu.” Deci chipul lui Dumnezeu este un dat ontologic, iar asemănarea presupune misiunea pe care omul trebuie s-o împlinească, prin conlucrare liberă cu harul dumnezeiesc sau, cum spune Sf. Vasile cel Mare, chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate.
Ca ființă deosebită de restul creației, omul este creat în mod simultan: trup și suflet. Scriptura vorbește mai întâi de crearea trupului și apoi de crearea sufletului, așa cum rezultă din Facere 2,7: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” Dar aceasta se face nu pentru a preciza timpul creării fiecărui element in parte, ci pentru a preciza ideea că numai omul este constituit din două elemente: trup și suflet.
Sfinții Părinți spun că prin suflare, Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înțelegător, ci și harul Său. Astfel, a fi „după chipul” presupune și prezența indestructibilă a harului inerent naturii umane, prin care omul poate participa la Existența divină. Omul nu este numai “ordonat” moral sau “orientat” printr-un decret spre divin, ci el este prin creație “neamul lui Dumnezeu”(Fapte 17,29), și pentru acest motiv, chipul anticipează dumnezeirea.
Referitor la crearea omului, Sfântul Ioan Damaschin spune că: “Dumezeu l-a făcut pe om inocent, drept, virtuă a ființei umane, după care voi trece către a defini sufletul și a scoate în evidență legătura dintre acesta și chipul lui Dumnezeu din om. Apoi voi arăta relația dintre trup și suflet, după care mă voi axa pe scopul vieții umane și voi prezenta învățătura creștin-ortodoxă despre ce se petrece cu sufletul după despărțirea de corp. În încheiere, voi aduce în discuție credința în posibilitatea comunicării cu spiritele celor adormiți, și câteva mărturii contemporane despre viața de apoi aparținând unor persoane ce au fost resuscitate din starea de moarte clinică.
I. Constituția dihotomică a omului
1. Crearea omului
În Sfânta Scriptură, la capitolul Facere, ne sunt prezentate în mod clar etapele creării lumii de către Dumnezeu. Un loc important îl are aducerea la existență a omului, care are încă de la început un statul special între ființele create: ”Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pamânt și tot pământul.”(Facere 1,26).
Dumnezeu, fiind spirit absolut, chipul său în om se referă în special la natura spirituală a acestuia, adică la rațiune, voință și sentiment, însușiri sau calități ale sufletului omenesc, orientate chiar prin creație către Dumnezeu, în calitate de Bine absout Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodoret al Cirului înțeleg chipul lui Dumnezeu din om ca putere de stăpânire asupra naturii. Dar această stăpânire nu este altceva decât manifestarea chipului, prin care omul se ridică deasupra celorlalte segmente ale creației. Ținând cont de faptul că funcțiile sau mișcările sufletului omenesc nu pot fi despărțite de trup, Părinții văd în chipul lui Dumnezeu din om manifestarea integrală a ființei omenești. Pentru acest motiv, unii din Părinții Bisericii, printre care Sfântul Irineu, Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Grigorie Palama, spun că nu numai sufletul participă la chip, ci și trupul.
Chipul lui Dumnezeu în om e dat în vederea asemănării și a îndumnezeirii, ca aspirație a omului spre modelul său absolut, fără ca asemănarea să presupună și identitatea după natură cu Dumnezeu. În chip e implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului spre îndumnezeire, după cum afirma Sf. Grigorie de Nazianz: “Omul este o creatură care a primit porunca să devină dumnezeu.” Deci chipul lui Dumnezeu este un dat ontologic, iar asemănarea presupune misiunea pe care omul trebuie s-o împlinească, prin conlucrare liberă cu harul dumnezeiesc sau, cum spune Sf. Vasile cel Mare, chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate.
Ca ființă deosebită de restul creației, omul este creat în mod simultan: trup și suflet. Scriptura vorbește mai întâi de crearea trupului și apoi de crearea sufletului, așa cum rezultă din Facere 2,7: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” Dar aceasta se face nu pentru a preciza timpul creării fiecărui element in parte, ci pentru a preciza ideea că numai omul este constituit din două elemente: trup și suflet.
Sfinții Părinți spun că prin suflare, Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înțelegător, ci și harul Său. Astfel, a fi „după chipul” presupune și prezența indestructibilă a harului inerent naturii umane, prin care omul poate participa la Existența divină. Omul nu este numai “ordonat” moral sau “orientat” printr-un decret spre divin, ci el este prin creație “neamul lui Dumnezeu”(Fapte 17,29), și pentru acest motiv, chipul anticipează dumnezeirea.
Referitor la crearea omului, Sfântul Ioan Damaschin spune că: “Dumezeu l-a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărate, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătățile, ca o a doua lume, un microcosm în macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, inițiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pamânt,condus de sus, pământesc și ceresc, vremelnic și nemuritor, văzut și spiritual, la mijoc între măreție și smerenie, acelaș și duh și trup; duh din pricina harului și trup din pricina mândriei; duh ca să rămână și să laude pe binefăcător, trup ca să sufere și prin suferință să-și amintească și să se instruiască când se mândrește cu măreția. Animal condus aici, adică în viața prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinația către Dumnezeu. Se îndumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființă dumnezeiască.”
Sufletul omului este o substanță vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără formă. El se servește de corpul organic, căruia îi dă putere de viață, de creștere, de simțire și de naștere. Nu are un spirit deosebit de el, așa cum afirmă ereticii, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, volițional, activ și schimbător prin voință, fiindcă este creat.
Corpul omenesc, pe de altă parte, are trei dimensiuni: lungime, lățime și înălțime, și cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul și simțul tactil.
Omul se alătură prin rațiune de naturile necorporale și spirituale, deoarece el
raționează, cugetă, judecă fiecare lucru și năzuiește după virtute și din această cauză el a fost așezet de către Creatorul său în locul cel mai potrivit pentru a-și împlini menirea: grădina Edenului.
2. Starea paradisiacă
Cand ne referim la starea paradisiacă, avem în minte acea perioadă de timp dintre crearea omului și căderea sa în păcat. Totuși, nu pentru acesta l-a adus Dumnezeu la existență pe om.
După cum am văzut, Dumnezeu, din marea Sa iubire și înțelepciune, a voit să-l facă pe om din o fire văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa (Facere 1,26), ca pe un împărat și stăpân al întregului pământ și al celor ce sunt în el, așezându-l într-un fel de palat împărătesc, în care trăind, va avea o viață fericită și norocită. Acesta este paradisul dumnezeesc, Edenul, care înseamnă desfătare, o locuință vrednică de cel facut după chipul lui Dumnezeu.
În mijlocul lui, Dumnezeu a sădit pomul vieții și pomul cunoștinței, cel din urmă fiind o încercare, un exercițiu al ascultării și neascultăii omului. Din această cauză pomul cunoștinței a mai fost numit și pomul cunoștinței binelui și răului, căci a dat celor care s-au împărtășit din el puterea de a cunoaște propia lor fire sau natură.
Acesta era un lucru bun pentru cei desăvârșiți, pentru cei care s-au fixat în contemplația dumnezeiască, pentru că ea vestește prin ea însăși măreția Creatorului. Ea este bună deasemeni și pentru cei care nu se tem de cădere, datorită faptului că au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contemplații. Nu este bună, însă, pentru cei care sunt tineri și care mai sunt în plus și lacomi cu pofta, pentru că neavând sigură rămânerea în mai bine și pentru că nu sunt fixați solid în contemplarea singurului bine, grija de propriul lor corp îi atinge și îi smulge spre ea, ne spune tot Sf. Ioan Damaschin.
Dumnezeu ne-a creat nu cu voia ca noi să ne tulburăm cu privire la multe lucruri, nici să ne neliniștim sau să ne îngrijim mai dinainte de viața noastră. Dumnezeu a voit să ne facă fără de grijă, în așa fel, încât noi să avem un singur lucru de făcut, acela al îngerilor, de a lăuda fără de încetare și neîntrerupt pe Ziditorul, de a ne bucura de contemplarea Lui și de a lăsa pe seama Lui grija noastră. Acest lucru ni l-a grăit și prin profetul David(54,25): „Aruncă Domnului grija ta, și El te va hrăni”. Iar în Evanghelii, ne spune: “Nu vă îngrijiți cu sufletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca” (Matei 6,25). Și iarăși: “Căutați împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33). Mântuitorul, adresându-se Martei, îi spune: “Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea.” (Luca 10,41- 42).
Unii și-au închipuit paradisul că este sensibil, iar alții că este spiritual. Dar Sf. Ioan Damaschin ne spune că după cum omul a fost creat în același timp corporal și spiritual, tot astfel și locașul preasfințit al acestuia a fost creat în același timp și corporal și spiritual aveând o înfățișare dublă. De aceea, omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc, iar cu sufletul locuia într-un loc foarte înalt și incomparabil de frumos. Dumnezeu era îmbrăcămintea lui strălucitoare căci harul Său îl înveșmânta.
Sensibilitatea omului nu era coruptă de păcat, deoarece acesta nu experimentase încă pornirile rele și manifesta tendința spre binele comuniunii cu Făcătorul lui, dar fără sa fie încă întărit în curăție și în bine. Nu era păcătos, dar nici împodobit cu virtuți dobândite. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul, fara însă să aiba acea curăție câștigată prin respingerea ispitelor. Era o ființă cu spiritul nerănit și neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prin exercitarea vreunei virtuți. Chiar dacă trupul nu-i era robit legii păcatului, el nu avea nici taria ce se dobândește prin deprindere de a rămâne imun la o astfel de stare.
În ceea ce privește ratiunea, aceasta era sănătoasă, fără prejudecăți și lipsită de rătăciri. Pentru acest motiv, Dumnezeu i-a încredințat lui Adam stăpânirea pământului și a tuturor vietăților: “Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam.” (Facere 2,19). Lumea avea pentru om transparența pe care o are pentru un copil nevinovat, dar nu avea transparența pe care o are pentru sfânt, care a învins în mod real opacitatea ei.
Referitor la voință, Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voință liber. Spun fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, – căci numai Dumnezeirea e incapabilă de păcat – ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult, în libertatea voinței. Avea adică puterea să rămână și să progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeesc, după cum avea și puterea să se întoarcă de la bine și să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu e o virtute ceea ce se face prin forță.”
Aceeași idee este evidențiată și de Diadoh al Foticeii. Acesta spune că libertatea voinței reiese din faptul ca sufletul este rațional, care este oricând gata să se miște atât spre bine cât și spre rău. Efortul duhovnicesc constă în stăruința de a determina libertatea de a se mișca numai spre bine, coțând din fire pomenirea răului. El spune că lumina conștiinței adevărate stă în puterea de a deosebi fără greșeală binele de rău.
Cât privește trupul omului, acesta în starea primordială era sănătos, ferit de neajunsuri sau dureri, pentru că toate acestea sunt consecințe ale păcatului. Ca și după suflet, tupul omului a fost înzestrat de către Dumnezeu cu nemurirea. Aceasta nu înseamnă că după firea lui trupul omului ar fi fost nemuritor, neputând muri, ci avea posibilitatea de a nu muri, dacă n-ar fi căzut în păcat. Statornicia în comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală ca efect al harului dumnezeesc, al cărui instrument era pomul vieții, de la care omul a fost îndepărtat în urma păcatului.
3. Căderea în păcat
In mijlocul grădinii Eden, Dumnezeu a sădit pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Pomul vieții era un pom care avea o energie dădătoare de viață, sau din care puteau să mănânce numai cei care erau vrednici de viață și nesupuși morții. El închipuia desăvârșirea, participarea la bine, în timp ce pomul cunoștinței binelui și răului indica mâncarea sensibilă și plăcută care în aparență este dulce, dar în realitate pune pe cel care se împărtășește cu ea în comuniune cu relele. Căci Dumnezeu spune: “Din tot pomul din rai să mănânci.” (Facere 2,16). Aceste cuvinte au fost tălmăcite de Sf. Ioan Damaschin astfel: “Suie-te prin toate făpturile la Mine, Făcătorul, și culege din toate un singur fruct, pe Mine, viața cea adevărată. Toate să-ti rodească viața, iar împărtășirea cu Mine fă-o întărirea existenței tale. În chipul acesta vei fi nemuritor.”
Ispitirea protopărinților apare ca un gând străin, adus de o voință vrăjmașă, care Îl arată pe Dumnezeu egoist, rău și invidios ,deoarece îi oprește pe oameni de la ceva foarte folositor lor: “Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veti mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”(Facere 3,5). Ispita nu aduce cu ea păcatul, ci posibilitatea exercitării libertății noastre, deoarece, răul presupune întotdeauna libertate, și nu o silnicie, o posedare din afară.
Omul a păcătuit deci în mod liber. Dar, în ce constă păcatul originar? Părinții deosebesc mai multe momente în această hotărâre a liberei voințe care a despărțit pe om de Dumnezeu. Momentul moral și, ca atare, personal ar consta după toți în neascultare, în călcarea poruncii dumnezeiești. Dacă omul ar fi primit această poruncă în spiritul iubirii filiale, el ar fi răspuns voinței dumnezeiești printr-o jertfă totală, în sensul că el s-ar fi abținut de bună voie nu numai de la fructul oprit, ci de la orice obiect din afară, ca să nu trăiască decât din Dumnezeu, și să năzuiască numai și numai la unirea cu El. Porunca dumnezeiască arată voinței omenești calea de urmat pentru a atinge îndumnezeirea, o cale de desprindere de tot ceea ce nu este Dumnezeu. Dar, din păcate, voința omenească a ales calea opusă: despărțindu-se de Dumnezeu, ea s-a supus tiraniei diavolului. Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul dau atenție mai ales laturii fizice a păcatului: în loc să urmeze înclinarea spre Dumnezeu, mintea omului s-a întors către lume. În loc ca trupul să se înduhovnicească, el însuși intră în curentul vieții animale și simțuale, supunându-se condițiilor materiale. Sfântul Simeon Noul Teolog, vede o dezvoltare progresivă a păcatului în faptul că omul, în loc să se pocăiască, încearcă să se îndreptățească înaintea lui Dumnezeu: Adam arunca orice responsabilitate asupra Evei: “femeia pe care mi-ai dat-o Tu”, făcând astfel din Dumnezeu cauza dintâi a căderii sale. Eva învinuiește șarpele. Refuzând să recunoască obârșia răului numai în voința lor liberă, oamenii renunță la putința de a se libera de rău, supunând libertatea lor necesității din afară. Voința se împietrește și se închide față de Dumnezeu.
Ne putem pune totuși întrebarea: poate fi lipsa harului pricina căderii firii? Ca chip al lui Dumnezeu, persoana umană era orientată către Arhetipul său; firea sa tindea de la sine către Dumnezeuprin voință, care este o putere duhovnicească rațională. Aceasta este deoarece omul, fiind făcut de Dumnezeu, nu putea fi decât o fire bună, îndreptată spre bine, adică spre participarea la Dumnezeu, spre dobândirea harului necreat. Căderea firii este urmarea nemijlocită a liberei determinări a omului, care s-a voit așa, încât s-a așezat în această stare, în mod deliberat.
Deci lipsa harului nu este cauza, ci mai degrabă urmarea căderii firii. Omul a obturat în sine putința de a sta în legătură cu Dumnezeu, el a închis calea pentru harul care, prin el trebuia să curgă peste toată făptura.
Dar care este legătura dintre păcatul originar și moarte? Pentru a răspunde, trebuie mai întâi să analizăm cu atenție porunca divină: “Și Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă și i-a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri.” Cu ce fel de moarte i-a amenințat dumnezeu pe primii oameni? Cu care moarte, cu cea a trupului, adica a oricărui om, cu cea a sufletului, adica ruperea de Dumnezeu, sau cu cea care se numește a doua moarte? Trebuie să răspundem: cu toate morțile de mai sus! Căci prima reprezintă despărtirea sufletului de trup, a doua despărțirea sufletului de Dumnezeu, iar a treia, onstă în aceea că sufletul despătțit de Dumnezeu, dar unit cu corpul, suferă muncile veșnice, ca urmare a Judecății Universale.
Așadar, când Dumnezeu i-a zis primului om pe care l-a așezat în Paradis să nu mănânce din pomul oprit: ”căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri”, aceasta nu reprezintă numai ruperea sufletului de Dumnezeu, ci și părăsirea corpului de către suflet, cât și posibilitatea morții celei de-a doua, care nu mai e urmată de alta.
Dar de ce a zis Dumnezeu: ”cu moarte vei muri” și nu cu “morți”? Prin aceasta, trebuie să înțelegem acea singură moarte a sufletului, sau depărtare de Dumnezeu, din care rezultă celelalte. Aceasta nu înseamnă părăsirea omului de către Dumnezeu, care il face pe om să fie nesupus, ci dimpotrivă, înseamnă nesupunerea, care duce la părăsirea lui Dumnezeu. Prin amenințătoarele cuvinte “în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri”, trebuie să înțelegem de fapt că din ziua când Îl vor părăsi prin neascultare, și El îi va părăsi pe ei. Prin această moarte, El îi amenință cu toate morțile care-i urmează în mod neapărat pe cei ce se vor atinge de fructul pomului cunoștinței binelui și răului.
Sfântul Vasile cel Mare astfel interpretează binele și răul legate de fructul acestui pom, interpretare ce deschide o perspectivă optimistă spre viitor. Sfântul Vasile vede binele și răul săvârșit de Adam în faptul că mâncând din acel pom a săvârșit pe de o parte un act de neascultare, pe de alta a fost dus la cunoștința goliciunii, deci a rușinii. Dar acest lucru are și o parte pozitivă, în sensul că dă naștere în sufletul omului unui sentiment de căință. În cazul lui Adam, prin mâncare s-a născut în el ideea de a-și pregăti îmbrăcăminte spre a se înfrâna de la pornirile trupești. În general, ispita șarpelui i-a trezit pe primii oameni la lupta de apărare împotriva ispitelor lui, la lupta pentru biruirea satanei. Dumnezeu Însuși a pus în om pornirea aceasta de luptă împotriva satanei, ce va duce în cele din urmă la înfrângerea vrăjmașului în Fiul omului, Hristos. În Acesta e ultimul sfârșit al luptei: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.”
Chiar frumusețea pomului a fost pentru oameni un prilej de a lupta cu ispitele lui. Desigur, omul nu va putea birui singur asupra răului introdus în el. Omul va rămâne într-o stare ambivalentă. Accentuând asupra luptei în favoarea binelui din sine, împotriva răului care deasemenea era prezent în sine, Sf. Vasile cel Mare zice că de aceea s-a sădit un pom purtător de fructe frumoase, ca prin abținerea de la dulceață, care arată prin înfrânare binele, să ne învrednicim pe bună dreptate de cununile răbdării.
După interpretarea Sfinților Părinți, cunoștința binelui și răului, dobândită din îmbinarea între activitatea simțurilor și aspectul sensibil al lumii, constă într-o cunoaștere a pasiunilor născute în om, iar după interpretarea Sfântului Vasile, și in lupta împotriva acestor pasiuni. În general, din interpretarea patristică rezultă că omul prin cădere s-a ales cu cunoștința răului în sine, dar n-a fost cu totul copleșit de el, ci a păstrat și o opoziție împotriva lui, fără să reușească însă să ducă singur la capătul biruitor această luptă.
II. Funcțiile și spiritualitatea sufletului
1. Definiția și funcțiile sufletului
Sfânta Scriptură nu ne dă o definiție a sufletului, în ciuda faptului că face numeroase referiri către acesta. Totuși. Sfinții Părinți au o viziune cât se poate de clară asupra acestui subiect esențial pentru spiritualitatea ortodoxă.
Sfântul Grigorie de Nyssa definește sufletul ca fiind o natură, vie, rațională, care împărtășește trupului organic și senzorial putere de viață și de receptare a impresiilor senzoriale, atâta timp, firește, cât trupul rămâne în viață. Sufletul aduce putere vitală în organismul trupesc pentru a-i activa simțurile. Acest lucru înseamnă că trupul se mișcă prin puterea și energia sufletului. Deci sufletul este creat, născut, făcut de Dumnezeu, natură duhovnicească și vie care, cu ajutorul și puterea lui Dumnezeu, transmite viață trupului atâta timp cât este menținută unitatea dintre suflet și trup.
Nichita Stitatul ne spune despre suflet că acesta est natură simplă, vie, netrupească, nemuritoare, nevăzută ochilor pământești, rațională, fără chip,care se folosește de un trup material și îi dăruiește acestuia mișcarea de viață, putere de creștere, de simțire și înmulțire, având mintea ca partea cea mai pură a sa, zămislitoare a cuvântului, de sine stăpânitoare prin fire, înzestrată cu voință și cu lucrare și în stare de a se apleca spre rău, ca unul ce este zidit.
Aceste definiții scot la iveală mai multe adevăruri. Mai întâi de toate că sufletul este creat, făcut de Dumnezeu, și aceasta reiese din faptul că sufletul este schimbător, independent, și are posibilitatea de a discerne binele de rău. Posibilitatea de a alege, care constituie așa numita voință gnomică, reprezintă o trăsătură caracteristică a creației, și astfel aceasta constituie nedesăvârșirea naturii în comparație cu Cel Necreat, cu Dumnezeu.
Acum urmează antologia sufletului. Sufletul, după cum am spus ceva mai sus, este nevăzut ochilor trupești, spiritual și simplu. Trupul omului este complex, alcătuit din diferite elemente: apă, aer, pământ și foc, după cum susțin vechii filosofi. De aceea trupul se descompune în elementele din care este alcătuit, după ce este părăsit de suflet. În comparație cu acesta, sufletul este simplu, adică nu este compus din elemente diferite, și de aceea nu se descompune după părăsirea trupului.
Deși sufletul este simplu și indivizibil, are multe puteri. Mintea reprezintă partea cea mai pură a sufletului, și cea care produce cuvântul. Așadar, sufletul este rațional și intelectual. Că sufletul omului e înzestrat cu rațiune, se vede și din faptul că omul pune nume segmentelor creației, evidențiind astfel raționalitatea lor. În același timp, omul e capabil să se deosebească pe sine de restul făpturilor și de Creatorul său, deci să fie conștient de existența sa și de importanța pe care o are în rândul creației.
Datorită puterilor și energiilor sale, sufletul dă viață, mișcare, energie și simțire trupului. Simțirea este o funcție esențială a sufletului, prin care acesta percepe sau cunoaște lucrurile materiale. Simțurile sunt organele sau instrumentele prin care intrăm în contact cu obiectele sensibile. Prin simțire, omul se raportează la existență în general, formulând cu ajutorul minții judecăți de valoare și având față de aceasta atitudini conjuncturale.
O altă funcție a sufletului este libertatea voinței. Că omul este liber rezultă și din faptul că lui i s-a dat lege morală, ca să o urmeze, și el și-a dat seama că poate să o păzească sau nu, și că după cădere a avut mustrare de conștiință, fiind socotit responsabil de către Dumnezeu. De aici rezultă că omul a avut în sine conștiința binelui și răului, mai înainte de mâncarea mărului, adică de înfăptuirea păcatului, căci Eva i-a răspuns șarpelui zicând: „roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți.” Dacă omul nu ar fi știut de la bun început să diferențieze binele de rău, atunci nici nu ar fi fost corect ca el să fie tras la răspundere pentru fapta sa. Deci, după săvârșirea păcatului, Scriptura spune că „li s-au deschis ochii”, nu în sensul că înainte le erau închiși, ci că atunci ei au realizat că au săvârșit păcatul și au început să se uite unul la altul cu patimă, deoarece „au cunoscut că erau goi” .
Sufletul este, de asemenea, nemuritor. Mântuitorul, referindu-se la textul din Ieșire 3,6: „Eu sunt… Dumnezeul lui Avraam, și Dumnezeul lui Isaac și dumnezeul lui Iacov!”, spune: „Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor”.
Sf. Apostol Pavel spun în a doua sa Epistolă către Corinteni că „dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri”, ca apoi să completeze: ”Avem încredere și voim mai bine să plecăm din trup și să petrecem la Domnul. De aceea ne și străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuți Lui”. Căci Dumnezeu a făcut omul persoană, ca să participe prin comuniune la fericirea dumnezeiască și l-a făcut asemenea Lui, nemuritor, nu printr-o calitate specifică intrinsecă lui, ci printr-un dar al lui Dumnezeu, prin harul divin. Omul, căzând din starea primordială, unde sufletul era nemuritor împreună cu trupul, acesta din urmă devine muritor, pe de o parte ca pedeapsă sau ca urmare firească a păcatului, iar pe de alta ca o stavilă a răului și a păcatului, dându-i astfel o șansă de mântuire omului.
Trupul nu este deci o închisoare a sufletului, ci reprezintă un element esențial al naturii omenești, făcut de Dumnezeu, ca împreună cu sufletul să se bucure de fericire eternă, valoarea acestuia fiind evidențiată prin însăși întruparea Mântuitorului și învierea Sa. Deci și trupul este destinat eternității, prin înviere, alături de suflet.
2. Teorii privind sufletul omenesc
Concepția creștină privind umanitatea este monogenistă, adică se referă la faptul că toți oamenii au la origine perechea primordială: Adam și Eva. Porunca divină ce le-a fost dată lor în rai, aceștia o lasă ca moștenire popoarelor urmașe: „Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile care se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”. Scriptura ne vorbește despre Adam, spunând că el este „primul om zidit de Dumnezeu ca să fie părintele neamului omenesc”, și iarăși, că din Adam și Eva „s-a născut neamul omenesc”.
Din punct de vedere dogmatic, unitatea neamului omenesc explică atât universalitatea păcatului strămoșesc, cât și posibilitatea mântuirii în Hristos, „căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos, toți vor învia”.
În ceea ce privește sufletul omenesc, dat fiind că Scriptura nu ne oferă o învățătură explicită despre modul în care acesta este adus la existență și se unește cu materia trupului, au apărut trei teorii: cea a preexistenței, a transplantării și a creației.
Conform teoriei preexistenței sufletului, teorie propusă de Platon, sufletul aparține lumii ideilor și deci a existat înaintea trupului. După căderea sufletului din lumea ideilor, el a fost închis în trup ca într-o temniță. Preluând această idee, Origen spune că toate sufletele au fost create la începutul creației lumii, și în urma unui păcat comis în această stare, sunt așezate apoi în trupuri, ca pedeapsă. După Origen, cuvântul „cer” exprimă lumea spirituală, care cuprinde atât îngerii cât și sufletele. Crearea lumii văzute este expresia „căderii” din lumea spirituală, atât a îngerilor răi, cât și a sufletelor.
Legată de această teorie, este și cea a transmigrării sufletelor, sau a reîncarnării. Ea susține că sufletul trece după moarte în alt trup, și așa mai departe, până când se purifică.
Biserica a respins teoria preexistenței, cât și cea a transmigrării. Sf. Grigorie de Nyssa a criticat ideea că sufletul este preexistent trupului și că se află închis în acesta din cauza tendinței sale spre rău. Potrivit acestei concepții, omul nu este creat, decât dacă sufletul intră în trup. Dar atâta timp cât intrarea sufletului în trup atrage după sine căderea lui din lumea ideilor, iar căderea este cauzată de forța răului, acest lucru înseamnă că răul stă la baza creării ființelor. Această concepție este totuși neîntemeiată, amăgitoare și necuvioasă, fiindcă noi credem că Dumnezeu stă la temelia creației, iar nu răul sau păcatul. Păcatul nu este mai vechi decât viața. Înțelepciunea lui Dumnezeu este temelia vieții!
Pe de altă parte, concepția conform căreia sufletul nu există înaintea trupului, nu implică faptul că acesta este creat după nașterea trupului, că sufletul este mai tânăr decât trupul, deoarece nimeni nu poate crede că trupul în sine posedă energie pentru a se mișca, a crește și a se dezvolta. Acest lucru înseamnă că trupul primește viață și mișcare numai prin intermediul sufletului, care posedă energie vitală. Astfel, în cadrul Bisericii Ortodoxe, noi credem că sufletul și trupul sunt create de Dumnezeu în același timp. „Trupul și sufletul au unul și același început”.
Trupul dă temei sufletului să dea viață și mișcare, iar puterea sufletului crește pe măsură ce trupul se dezvoltă. La început, sufletul își exercită în embrion, în pântecele matern, puterea de a hrăni și a face să crească; apoi el dă puterea perceperii senzoriale acelora care se nasc și care ies la lumină, și mai târziu, ca un fruct care crește treptat, apare puterea gândurilor. Așadar, ne menținem ideea conform căreia omul este alcătuit din trup și suflet laolaltă, fără preexistența sufletului sau a trupului.
Teoria transplantării sufletelor, sau traducianismul, a fost elaborată de Tertuluian, și susține că așa cum trupurile urmașilor se nasc din trupurile părinților, tot așa și sufletele copiilor provin din sufletele părinților, fie prin divizare, fie printr-o putere creatoare cu care sufletele părinților au fost înzestrate de Dumnezeu. Această teorie supune și sufletul legilor generale ale nașterii organismelor din alte organisme și astfel explică asemănarea fizică și spirituală dintre înaintași și urmași, precum și transmiterea păcatului strămoșesc.
Biserica nu acceptă această concepție potrivit căreia sufletul embrionului este o parte a sufletului părinților, ca și cum ar fi „un mugur din ramura lui Adam”. De fiecare dată când un embrion este conceput, observăm repetarea creării dintâi, nașterea lui Adam. Căci acum, Dumnezeu, în loc să ia țărână din pământ, ia sămânță bărbătească și sămânță femeiască și astfel sufletul ia naștere. Faptul că Însuși Dumnezeu conduce lumea, reprezintă învățătura de bază a Bisericii. Așadar, sufletul nu este o emanație a sufletului androginului, nu este o prelungire a existenței părinților, ci este creat de Dumnezeu. Dacă sufletul ar primi ființă din sămânță omenească, spune Mărturisirea Ortodoxă, atunci împreună cu trupul ar pieri și s-ar preface în pulbere. Mai mult, dacă sufletele copiilor ar proveni din sufletele părinților prin transplantare sau generare, sufletele lor ar trebui să moștenească, pe lângă păcatul strămoșesc, și păcatele personale ale părinților. În același sens, e valabilă și alternativa acestei constatări: copiii născuți din părinți botezați, cărora li s-a iertat păcatul strămoșesc, s-ar naște fără păcat și, în acest caz, n-ar mai trebui botezați. Din această perspectivă trebuie deci să combatem această teorie ca fiind nefondată și dăunătoare din punct de vedere dogmatic.
A treia teorie, a creării sufletului, este cea acceptată îndeobște de Biserică. Conform acesteia, sufletul este creat de Dumnezeu odată cu crearea trupului și se manifestă odată cu dezvoltarea acestuia, idee confirmată de Profetul Zaharia, care spune: „Așa grăiește Domnul, Care întinde cerurile ca un cort, care pune temelie pământului și Care zidește duhul omului înăuntrul Său”. Căci nu omul dă sufletul și viața, ci Dumnezeu.
Părintele Stăniloae, comentând acest aspect, spune:
„Sufletul trebuie să fie de la începutul formării trupului în trup, pentru ca trupul să aibă această complexitate specială adecvată sufletului și să ofere mediul adecvat pentru mișcarea spirituală, adică pentru gândirea și voința conștientă și liberă a sufletului. E drept că Geneza ne spune că Dumnezeu a format întâi trupul omenesc din țărână și apoi i-a insuflat sufletul. Dar aceasta trebuie să o înțelegem în sensul că de când a început să se formeze trupul omenesc cu o complexitate biologică maximă, a avut în el sufletul insuflat de Dumnezeu, prin care Dumnezeu a contribuit în mod special la realizarea organismului biologic uman de maximă complexitate. De aceea, formarea trupului e considerată în Geneză ca un act creator special al lui Dumnezeu.”
Totuși, felul în care Dumnezeu creează sufletul și îl unește cu trupul, rămâne în sfera tainei, și trebuie înțeleasă ca atare.
Părintele Stăniloae spune că însăși finalitatea creației este pregătită prin inserarea spiritului liber în ea prin om, căci Dumnezeu creează lumea în mod liber pentru a o spiritualiza, pentru a o face transparentă pentru Sine. Prin spiritul uman inserat în lume, lucrează spiritul divin însuși la spiritualizarea acesteia prin lucrarea Sa în sufletul omului, dar în special prin întruparea Sa ca om. În acest fel, Dumnezeu demonstrează importanța pe care o au creația și omul, arătând astfel și marea dragoste ce le-o poartă.
3. Dihotomism sau trihotomism
De-a lungul timpului au existat păreri contrare învățăturii vechi și nou testamentare conform căreia omul ar fi compus doar din trup și suflet. Astfel, plecând de la învățătura filosofică a lui Platon și Plotin în legătură cu ființa omului, apolinariștii au susținut o concepție trihotomică. Ei afirmă ca omul s-ar compune din trei elemente: trup, suflet si spirit sau duh. Ei explica cum ca trupul este nerațional sau animal, în timp ce spiritul reprezintă partea rațională a segmentului spiritual.
De asemenea, și în alchimie se întâlnește o concepție asemănătoare. În viziunea lui Paracelsus, omul este triplu: el aparține lumii divine prin sufletul său, lumii vizibile prin corpul său și lumii angelice prin fluidul său vital sau „spiritul”. Acesta din urmă se interpune între suflet și corp aidoma unei legături. Sufletul omului, explică el, conține în sine toate științele, dar în stare latentă: a cunoaște înseamnă a se recunoaște pe sine însuși, a regăsi in sine știința prin reculegerea sufletului, prin care se realizează contactul cu planul divin sau iluminarea. Alchimiștii afirmă existența unei simetrii între cele trei lumi: lumea arhetip (Dumnezeu), macrocosmosul (natura) și microcosmosul (omul). Astfel, lumea materiala și omul sunt constituiți pe același plan divin: precum există trei persoane în Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) și trei principii materiale (sulful, sarea și mercurul), așa există și trei principii care formează ființa umană: trupul, sufletul și spiritul.
Pentru a-și susține punctul de vedere, adepții trihotomismului au invocat texte din Sfânta Scriptură în favoarea lor. După cum știm, în Noul Testament partea spirituală a omului este numită uneori suflet, iar alteori spirit sau duh, numiri folosite de Însuși Mântuitorul. În Evanghelia după Ioan 10,15 se spune: ”Precum Mă cunoaște Tatăl, și eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi.” La apropierea patimilor Sale, le zice ucenicilor în grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul meu până la moarte.”(Matei 26,38). Dar în momentul morții Sale pe Cruce a zis: ”Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. ”(Luca 23,46), iar Sfântul Evanghelist Ioan, relatând momentul, se exprimă astfel: ”Și placându-Și capul, Și-a dat duhul.”(Ioan 19,30). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, după ce l-a înviat pe tânărul Eutihie, a zis celor de față: „Nu vă tulburați, căci sufletul lui este în el. ” (Fapte 20,10). Sfântul Evanghelist Luca, descriind învierea fiicei lui Iair, spune: “Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată.”(Luca 8,55). În două locuri din Epistolele pauline sunt amintite numirile de trup, suflet și duh. Primul este la Epistola către Evrei 4,12: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțurile și cugetările inimii.” Al doilea este la Epistola I către Tesaloniceni 5,23: ”Însuși Dumnezeul păcii sa vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
Aceste texte vorbesc despre cele trei elemente ale omului dar, deoarece Cuvântul Dumnezeiesc nu se poate contrazice pe Sine, căci vorbește adesea și lămurit numai de cele doua „părți” ale omului, precum în textele:
I Corinteni 5,3-5: “Ci eu, deși departe cu trupul, însă de față cu duhul, am și judecat, ca și cum aș fi de față, pe cel ce a făcut una ca aceasta: În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus.”
I Corinteni 6,20: “Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”
I Corinteni 7,34: “Și este împărțire: și femeia nemăritată și fecioara poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfânta și cu trupul și cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului.”
Ne întrebăm cum este posibil ca duhul și sufletul să fie considerate în om „părți” deosebite? Înțelesul este altul.
În Sfânta Scriptură, natura spirituală a omului este desemnată atât prin termenul suflet cat și prin termenul spirit sau duh, dar în toate cazurile termenii sunt sinonimi. Sufletul și duhul amintite în textele de mai sus nu definesc două principii deosebite ci două funcții ale aceleași naturi spirituale. Din textul de la Evrei 4,12: “cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” se observă că, așa cum încheieturile și măduva nu sunt substanțe deosebite ci doar părți distincte ale naturii umane, tot așa sufletul și duhul (sau spiritul) nu sunt substanțe diferite ci funcții distincte ale aceleași naturi spirituale a omului. Când un om este legat de cele pământești și nu se poate ridica la o viață spirituala superioară, este numit de Scriptură ca „trupesc” sau ”om firesc care nu are Duhul”. Dimpotrivă, omul care a reușit să se situeze în planul superior al vieții în Hristos, este numit „duhovnicesc”.
În concluzie, se folosește termenul de suflet atunci când omul rămâne în sfera naturalului, iar sufletul se numește spirit atunci când acesta este ridicat în sfera supranaturală a harului divin. Această distincție nu este una ființială, ci morală. De asemenea și numeroși Părinți și scriitori duhovnicești vorbesc despre suflet și spirit, precum: Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Tațian, Sf. Irineu, Tertulian, Clement al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Efrem Sirul. Dar și în aceste cazuri prin spirit sau duh nu se înțelege o a treia parte componentă a naturii umane, ci harul divin care ridica omul din sfera naturalului la nivelul supranaturalului. În acest context, spiritul sau duhul definește omul desăvârșit din punct de vedere spiritual, în timp ce sufletul definește omul ”natural”.
III. Sufletul ca ilustrare a chipului
1. Omul,chip al lui Dumnezeu
Sfânta Scriptură, vorbind despre crearea omului, ne relatează următoarele:
„Și-a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ ”
Aici se poate vedea clar una dintre menirile omului, și anume aceea de chivernisitor al întregii creații, cât și statutul său de superioritate față de restul vietăților. Totuși, în versetul următor se face o nouă precizare:
„Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut.”
Aici se face distincția dintre chip și asemănare, dar se și arată a doua direcție a menirii omului și anume aceea a asemănării cu Dumnezeu, căci Dumnezeu nu se poate contrazice.
Referitor la momentul sădirii chipului lui Dumnezeu în om, referatul biblic spune:
„Și Domnul Dumnezeu l-a sădit pe om din țărână luată din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul întru suflet viu.”
Sfinții Părinți spun că prin această suflare, Dumnezeu nu a sădit în om numai viață biologică, ci și suflet înțelegător înrudit cu Dumnezeu, cât și harul său, ca manifestare a relației Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul propriu la actul întemeietor de relație al lui Dumnezeu. Teologul de origine rusă Vladimir Lossky, în lucrarea sa „Despre purcederea Sfântului Duh”, spune că:
„Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc, unit cu simțire și cu trup, ca pe un alt dumnezeu, nefăcut numai pe pământ minte și trup pentru bunătatea dumnezeiască, ci pentru prisosința acesteia și configurat după harul lui Dumnezeu, ca să fie același trup, minte și duh și să fie sufletul său după chipul și asemănarea dumnezeiască, ca o ființă deplin unitară din minte, din rațiune și din duh.”
Ființa noastră, deci, e înrudită cu Dumnezeu prin duhul primit, și primește duhul pentru că este capabilă de el, pentru că e capabilă de relația conștientă cu Dumnezeu. Viața spirituală a omului înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, un dialog menit să dureze neîntrerupt, continuu, chiar dacă nu cu aceeași intensitate de către fiecare. Sfântul Maxim Mărturisitorul declară că noi suntem „părticică a lui Dumnezeu.” Dar participarea aceasta nu este numai un fapt dat, ci și unul care se cere dezvoltat. Sfântul Grigorie de Nyssa leagă participarea de înrudire spunând că există ceva care-l înrudește pe om cu Dumnezeu; căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat. Acest ceva este chipul. Și pentru acest motiv, chipul nu este numai un „dar”, ci și o „misiune”.
În puritatea sa absolută de model, chipul este descoperit în Hristos, pe care Părinții Îl numesc „Arhetip”. În momentul Întrupării, „chipul lui Dumnezeu nevăzut” nu ia o formă oarecare și nu se adaptează doar formei umane, ci Dumnezeu, creând omul, avea în vedere pe „Hristos prototipul”. Hristos, „chipul Tatălui” și Hristos omul, unește în El chipul lui Dumnezeu și chipul omului. Dumnezeu se întrupează în icoana Sa vie și în același timp, omul devine fața umană a lui Dumnezeu.
Din această cauză, ontologia omului nu ține de el însuși, așa cum susțin teoriile materialiste sau sistemele filosofice antropocentrice contemporane, nici nu-și are suportul în partea superioară a sufletului, în minte sau în intelect, cum credeau filosofii antici, ci se află în Arhetipul lui, Care este persoană. De vreme ce omul este o „icoană”, existența lui nu este determinată în mod exclusiv de elementul creat din care e făcut icoana, ci de Arhetipul ei necreat. Iată motivul pentru care Părinții numesc omul „ființă teologică”: ontologia lui este iconică. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde spre chipul său dumnezeiesc. Dezvoltarea sau evoluția umanității și în general a creației se luminează din interior, iar înțelegerea ei nu se limitează la procesele de schimbare observate în materia chipului, ci fără ca aceasta să fie desconsiderată, ea se înțelege și se extinde ca o evoluție sau înălțare a chipului către Arhetip.
Deci sufletul insuflat omului este veșnic viu, nemuritor, rațional și înzestrat cu harul dumnezeiesc, căci așa este cu adevărat viu sufletul. Iar acesta este identic cu „după chipul” și chiar cu „după asemănarea”.
Dar, mai degrabă, cu ce se identifică chipul lui Dumnezeu în om? Este vreo putere a sufletului sau a trupului? Este oare însuși sufletul omenesc? Mulți dintre teologii contemporani precum Yannaras, Zizioulas, Nellas, îl identifică cu personalitatea umană, și susțin că reprezintă posibilitatea pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alții exersată în libertate și în iubire.
Macarie Egipteanul descoperă chipul lui Dumnezeu în om ca fiind în primul rând libertatea formală a omului, liberul arbitru, sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă de păcat. Pe de altă parte el este „chipul ceresc”, conținutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu, în virtutea căruia ființa umană înainte de păcat, era îmbrăcată cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt.
Sfinții Irineu, Grigorie de Nyssa și Grigorie Palama spun că nu numai sufletul, ci și trupul omenesc participă la chip, e creat după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama referă calitatea de chip și la trup , întrucât identifică chipul cu omul întreg, iar omul e constituit din trup și suflet; numele de om nu se aplică sufletului sau trupului în mod separat, ci la amândouă împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu. Adică nici o componentă a omului nu are calitatea de chip în mod separat, ci numai omul întreg se manifestă ca atare.
Putem trage deci concluzia că, întrucât chipul reprezintă posibilitatea comuniunii dintre Dumnezeu și om, el nu se referă numai la o parte componentă a ființei umane ci la omul întreg, nu doar la suflet, ci și la trup, care participă și el la această relație dintre Dumnezeu și om. Chipul nu trebuie redus doar la o putere sufletească sau doar la o funcție, fie ea una înaltă, precum mintea, ci trebuie văzut în el dinamismul creat de interacțiunea tuturor acestor facultăți spirituale cu trupul. El este o relație, o chemare și un dar. Un dar făcut omului de către Dumnezeu la creație, în care este implicată responsabilitatea omului de a valorifica acest dar conform vocației sale creaturale, adică de a desăvârși chipul în asemănare.
În calitatea omului de a fi după chipul lui Dumnezeu este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului spre îndumnezeire, tensiunea chipului fiind tensiunea icoanei spre original, spre Arhetipul ei, tensiune ce s-a accentuat odată cu depărtarea omului de harul dumnezeiesc, prin păcatul care a adus moartea în lume.
2. Alterarea chipului, urmare a păcatului originar
Dumnezeu insuflă materia cu suportul spiritual al sufletului, căruia îi adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om, începe să vorbească cu acesta, dându-i conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un tu al lui Dumnezeu, care e „chipul lui Dumnezeu”, căci acest tu poate să spună și el eu și-i poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii.
Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fața acoperită a Lui.
Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială. În Hristos avem posibilitatea progresării „din slavă în slavă” spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru umanitatea sau personalitatea autentică. Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto-idolatrizare.
Cum putem înțelege păcatul originar din această perspectivă? Teologia ortodoxă nu se oprește asupra tensiunii dintre libertate și responsabilitate, voință liberă și determinism, așa cum face teologia protestantă. Ortodoxia respinge, de asemenea, dogma scolastică despre păcatul originar transmis prin Adam la toate generațiile, ca un fel de defect genetic. De fapt, originea păcătoșeniei cuiva se află în el însuși: în voința coruptă, căzută care îl împiedică să facă binele, și îl determină să aleagă răul în mod liber și, uneori, inevitabil.
Ceea ce am „moștenit” noi de la Adam nu este vinovăția ca și consecință a păcatului său în paradis. Mai degrabă, se poate vorbi de o moștenire a mortalității, căci moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți păcătuiesc așa cum spune Sf. Apostol Pavel în Epistola sa către Romani:
„Așa cum printr-un om a intrat păcatul în lume,și prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut în toți oamenii prin aceea ca toți au păcătuit”.
Cu bună știință ne-am distrus capacitatea de autodeterminare, iar această auto-idolatrie ne-a înstrăinat de Dumnezeu și de comuniunea cu viața divină. Moartea este rezultatul direct al neascultării noastre: ea este înțeleasă fie ca o consecință „naturală” a unei desprinderi din comuniunea cu izvorul vieții, fie ca o limită așezată de către Dumnezeu peste existența umană temporală pentru ca înstrăinarea noastră să nu dureze veșnic. Moartea devine, deci, un mijloc de a pune capăt exilului nostru, o modalitate de readucere a noastră în comuniunea cu izvorul vieții veșnice.
Deci, păcatul și moartea, deși sunt văzute de către Sfântul Apostol Pavel ca puteri cosmice înrobitoare, sunt limitate în puterea lor de a corupe și de a distruge persoana umană. Teologia ortodoxă susține că păcatul nu poate șterge total chipul divin din noi. La fel, voința noastră nu poate fi coruptă în întregime prin neascultare și nici adusă la neputința de a se pocăi și de a dobândi virtuțile. Umanitatea este creată în mod esențial bună, precum întreaga creație a lui Dumnezeu. În timp ce chipul divin poate fi serios estompat, o dimensiune a voinței umane,, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește „gnomică”, opunând-o celei „naturale”, posedă o capacitate indestructibilă pentru libertatea de a alege. Înțeleasă ca o funcție a persoanei, și nu a ființei, adică o proprietate ipostatică și nu naturală, viața gnomică poate răspunde voinței divine cu credință, dragoste și supunere. Pocăința rămâne o posibilitate trainică și pentru sufletul cel mai întunecat, deoarece păcatul își are originea în dimensiunea personală și nu în cea naturală a existenței umane. Totuși, prin acest aspect personal al vieții omului, aspect identificat cu nous-ul care transcende natura și face posibilă comuniunea cu Dumnezeu, libertatea produce roadele pocăinței, care deschid calea spre îndumnezeirea personală.
Voința omului este în robie, așa cum afirmă atât Luther cât și psihologia modernă. Dar această robie e relativă și limitată, după cum afirmă antropologia ortodoxă. Distincția Sfântului Maxim între „voința naturală” și cea „gnostică” este folositoare, prin urmare, atâta timp cât ține în echilibru sclavia și libertatea voinței umane. Se rezolvă astfel antinomia dintre determinism și voința liberă, libertate și responsabilitate, și se salvează inițiativa umană, adică săvârșirea „faptelor bune”, ca un element indispensabil în dialogul divino-uman.
Pentru teologia ortodoxă aceasta înseamnă că mântuirea poate fi realizată numai prin sinergie: cooperarea sau conlucrarea dintre Dumnezeu și noi, culminând cu participarea noastră la însăși viața Lui. Inițiativa îi aparține în întregime lui Dumnezeu, dar este necesar și un răspuns uman adecvat, pentru a primi harul mântuitor. Asceza, acea viață de luptă duhovnicească riguroasă, presupune acțiune, ceea ce implică pocăința, rugăciunea și faptele iubirii. Inițiativa rămâne totuși în mâinile lui Dumnezeu, de la Care primim harul sfințitor ce ne transformă și ne ridică, ca purtători ai chipului divin, „din slavă în slavă”. Noi răspundem la negrăita revărsare a iubirii și harului divin prin interiorizarea lui în existența noastră personală. Dar chiar această lucrare a interiorizării nu este împlinită de către noi înșine, ci de către Duhul Sfânt, Care sălășluiește și lucrează în templul inimii.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, inițiativa omului este mai mult decât un simplu răspuns personal. Ea include și un aspect cosmic. Persoana umană este un microcosmos, iar vocația ei este de a învinge diferitele divizări ivite în creație prin căderea în păcat: divizări între Ființele necreate și create, între ceresc și pământesc, între inteligibil și sensibil, între Paradis și lumea fenomenelor naturale și chiar între bărbat și femeie. Această îndatorire teribilă se împlinește prin practicarea virtuților corespunzătoare fiecărei situații: castitatea depășește divizarea între sexe, iubirea învinge divizarea cosmică, etc. Acest proces,prin care divizările esențiale sunt înlăturate, duce în cele din urmă la îndumnezeirea persoanei și la transfigurarea cosmosului. Și pentru că aceste virtuți înlătură divizările amintite, ele ne sunt dăruite de către Dumnezeu, sub forma energiilor îndumnezeitoare, energii care sunt actualizate mereu în experiența Bisericii prin dimensiunea cosmică a Liturghiei, numită atât de potrivit „dumnezeiască”.
3. Finalitatea chipului sau asemănarea cu Dumnezeu
Vorbind despre crearea omului, Scriptura ne spune: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după asemănarea noastră”, ca apoi să continue: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”. Pornind de aici, Părinții disting chipul de asemănare, între ele existând totuși o intercondiționare desăvârșită.
În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Pentru ce dar nu s-a făcut ceea ce se proiectase? Pentru ce nu zice: a creat Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa? Oare a slăbit Creatorul?… Sau poate și-a schimbat planul? Nicidecum… suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă… dar, de fapt, în creație noi am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu și, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrători asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră și pentru a ne deosebi de picturile lipsite de viață, ieșite din mâna artistului.”
Referitor la momentul creării omului, Scriptura spune: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” Prin „suflarea lui Dumnezeu” se sugerează relația specială a sufletului cu Dumnezeu, în sensul că fără această relație nu este posibil progresul spiritual. Acest progres angajează omul în totalitatea lui, trupul și sufletul, împreună cu pământul din care a fost luat. Suflarea lui Dumnezeu sădește în om viața înțelegerii și a comuniunii cu El, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea, cu atât e mai dezvoltată și comuniunea. Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului, căruia i se adresează chemarea Sa și, în același timp, îi dă și capacitatea de a-i răspunde.
Comentând semnificația cuvintelor „s-a făcut omul ființă vie”, Sf. Grigorie Palama identifică viața din om cu sufletul, care este nemuritor, căci este după chipul lui Dumnezeu, dar în același timp, este și rațional. Căci nemuritorul este rațional și tinde să se asemene cu Cel care l-a făcut. Părintele Stăniloae spune că identificarea raționalului cu nemurirea se va înțelege mai bine dacă vom considera că existența omului spre moarte este nerațională și lipsită de sens, dar și dacă vom privi raționalul ca cuvântător. Omul vorbește pentru că este pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu. Omul nu va termina niciodată să răspundă „vorbirii” lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui.
Chipul lui Dumnezeu din om nu este doar o parte componentă a ființei noastre, ci reprezintă, după cum am văzut, totalitatea ființei omenești. Chipul se manifestă în primul rând în structura ierarhică a omului, a cărui viață spirituală stă în centrul existenței. Acest primat al vieții spirituale condiționează aspirația specifică spre spiritual, spre absolut. Este avântul dinamic al întregii noastre ființe către Arhetipul divin; este aspirația irezistibilă a sufletului către Dumnezeu; este erosul omenesc îndreptat spre Erosul divin. Pe scurt, este setea nepotolită, dorul înfocat după Dumnezeu, cum arată atât de minunat Sfântul Grigorie de Nazianz, când exclamă: „Pentru Tine trăiesc, vorbesc și cânt!”.
Cu alte cuvinte, fiecare facultate a sufletului omenesc reflectă chipul, dar acesta este, mai presus de toate, omul întreg cu centrul în ceea ce este spiritual, și al cărui specific este să se depășească, spre a se revărsa în oceanul nemărginit al Dumnezeirii, acolo unde își află potolirea dorului său. Este tendința icoanei spre originalul ei, a chipului spre tip.
În chip este dată, deci, posibilitatea asemănării sau îndumnezeirii; sau chipul se dezvoltă în asemănare prin virtuți, care sunt opera voinței ajutată de har. Prin păcat, chipul nu se mai angajează pe calea asemănării, dar rămâne în om ca un chip slăbit din cauza neexersării virtuților. Pentru acest motiv, se spune că Hristos a restabilit chipul, sau a aflat chipul pierdut, fără a-l crea din nou. Structurile naturii umane rămân în mod esențial aceleași , dar sunt activate în mod contrar firii.
Evidențierea chipului lui Dumnezeu din noi sau drumul spre asemănare este condiționat de comuniunea cu Dumnezeu, din care rezultă și comuniunea cu semenii. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este persoană. Din această cauză în chipul nostru vedem reproducerea misterului trinitar negrăit, până la nivelul profunzimii unde omul devine o enigmă pentru sine însuși. Dacă se vorbește de un apofatism trinitar, putem vorbi și de un apofatism antropologic. În comuniunea cu semenii se dezvăluie și misterul prezenței divine interpersonale. Căci numai din iubirea dintre Persoanele divine iradiază forța iubirii noastre interpersonale. Comuniunea interpersonală e un chip al comuniunii treimice și o participare la ea. Deci chipul dumnezeiesc în om e un chip al Treimii și el se arată în comuniunea umană.
El a fost dat omului în vederea unei uniri maxime cu Dumnezeu, pentru a se imprima în el plinătatea lui Dumnezeu, dar fără a se contopi cu El. Aceasta reprezintă îndumnezeirea. În vederea ei e dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspirație a acestuia spre modelul său absolut. Și în ea își află chipul împlinirea sa, ca asemănare maximă cu Dumnezeu. În chip e implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului spre îndumnezeire.
Asemănarea nu este însă numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. De a ceea Părinții, de la cel dintâi și până la Sfântul Grigorie Palama, au accentuat faptul că „chipul” se dezvoltă în „asemănare” îndeosebi prin virtuți, care sunt în special opera voinței, ajutată de har.
Sfântul Ioan Damaschin distinge „după chipul”, ce semnifică mintea și libertatea, de „după asemănarea”, pe care o consideră asemănare în virtute, pe cât este posibil. Prin această deosebire între chip și asemănare înțelegem declarația unor Sfinți Părinți că chipul s-a păstrat în om, deși n-a pășit pe calea asemănării. Căci deși omul după cădere a mai păstrat o anumită aspirație spre bine și o anumită capacitate de a-l face, ca și o aspirație după adevăr și o cunoaștere a unei frânturi din el, totuși Părinții nu spun că omul s-a menținut prin aceasta în mișcarea asemănării.
Un chip deplin este un chip ce se actualizează în mișcarea de asemănare. Un chip ce nu se activează este oarecum un chip slăbit, dar niciodată deplin pierdut. De aceea se spune că Hristos a restabilit chipul sau a aflat chipul pierdut, și nu că l-a creat din nou.
IV. Relația trup suflet
1. Raporturile dintre trup și suflet
Concepția Părinților privind raporturile existente între trup și suflet se distanțează de cea platonico-maniheică, conform căreia trupul ar fi închisoarea sufletului, învățând că sufletul este forța activă care pătrunde elementele materiale și le constituie într-un trup, făcând ca acesta să devină trup omenesc. El este o esență creată vie,intelectuală, care dă corpului organic și sensibil putere de viață și facultatea de a percepe cele sensibile, atâta timp cât firea este capabilă de aceasta. Sufletul nu este prezent doar într-o parte a trupului, ci în tot trupul. El nu se află nici numai în inimă, nici numai în creier, ci se unește deopotrivă cu fiecare parte a trupului într-un mod ce depășește gândirea umană. Această concepție subliniază unitatea organică dintre trup și suflet, și combate concepțiile platonică, stoică și neoplatonică, după care sufletul ar fi sălășluit într-o anumită parte a trupului.
Foarte interesantă este învățătura Sf. Grigore de Nyssa, conform căruia sufletul nu sălășluiește în trup ca „într-o vază” sau ca „într-o piele de animal jupuit”, ci, în mod paradoxal spus, „trupul este cel care locuiește într-însul”, dat fiind că cele inteligibile nu sunt limitate de trupuri. Natură spirituală, sufletul nu-și pierde calitățile “amestecându-se” cu elementele materiale, deoarece acest amestec nu trebuie înțeles ca o posedare a unui element component de către celălalt, ci ca o relație ce oferă o orientare naturii umane. Elementele componente ale trupului nu sunt posedate, nici siluite de forța sufletului, ci sunt structurate în așa fel încât să se facă mediu propice manifestării în el a puterii sufletului. Sf. Grigore ne ajută să înțelegem cum se realizează legătura dintre trup și suflet. El spune:
„Unirea dintre suflet și natura trupească este o legătură inefabilă și dincolo de orice cugetare: ea nu se face în trup (cum ar putea fi netrupescul în puterea trupului?); ea nu se realizează nici în afară (cum ar putea netrupescul să conțină în sine ceva?). Ci sufletul, într-un chip dincolo de orice imaginație și de orice cugetare, apropiindu-se de natura noastră în așa fel încât să se poată uni cu ea, se află deodată în ea și în trupul ei, fără să locuiască în ea și fără să o închidă în el”.
După cum vedem, avem de a face cu un paradox: sufletul pătrunde în toate organele trupului, dar unirea lui cu trupul nu se face totuși nici înăuntrul, nici în afara lui. Existența lui este însă evidentă și înăuntrul și în afara trupului, deoarece inteligibilul și sensibilul sunt unite în taina persoanei. Trupul uman, ca sinteză de elemente materiale unite cu sufletul, depășește într-un fel dimensiunile sale biologice sau fizice și este introdus în universul spiritului. Pe de altă parte, și sufletul se concretizează și își actualizează existența în lume prin intermediul trupului. Drept urmare, în om, cele două componente esențiale ale lui se condiționează reciproc, fără ca unul să fie redus la celălalt. În ciuda faptului că sufletul pătrunde elementele care compun trupul, el nu se confundă cu ele și nici nu devine produsul totalității funcțiilor trupului. Dar nici acesta din urmă, prin unitatea inefabilă cu sufletul, nu-și pierde calitatea de organ material de manifestare a sufletului, solidar totodată cu întreaga creație materială, dar și cu sufletul, care nu este ceva străin, un simplu trecător prin el.
Concepția epicureică despre suflet este una contradictorie: pe de o parte se afirmă că nu există nimic în afara elementelor care compun trupul uman, dar în același timp că există un suflet care face ca trupul să aibă viață, dar care dispare odată cu moartea acestuia. După Sf. Grigore de Nyssa, sufletul ori are putere asupra trupului făcându-l să aibă viață în sine, ori este produsul trupului și atunci acesta are putere peste suflet. Concepția epicureică nu numai că este parțială, dar ea duce inevitabil la ateism. Dacă se neagă existența lui Dumnezeu, atunci nu se va mai putea vorbi nici de existența sufletului. Episcopul Nyssei, inspirându-se de la stoici, afirmă existența lui Dumnezeu în lume, preluând noțiunea de microcosmos pentru om, cu scopul de a demonstra existența sufletului în trup, în analogie cu macrocosmosul, fără să accepte însă ideea panteistă. El afirmă:
„Prin urmare, dacă cosmosul întreg este o armonie muzicală cum spune apostolul, omul este și el deci un microcosmos; ceea ce Scriptura a înțeles referitor la macrocosmos, ea înțelege deopotrivă și cu privire la microcosmos, pentru că partea trebuie neapărat să fie asemenea întregului”.
După cum armonia lumii lasă să se înțeleagă că ea cuprinde în sine o prezență spirituală, la fel observând armonia naturii noastre, constatăm în ea prezența spiritului. Modul omului de a fi și de a se comporta dovedesc în el existența sufletului, care pătrunde trupul și prin simțuri percepe realitatea.
La fel cum între Dumnezeu și lume există un gen de relații, așa există și între trup și suflet, precum și între om și Dumnezeu prin intermediul sufletului, esență spirituală și simplă, înrudită, asemenea și chip al lui Dumnezeu.
Cu toate că până acum am afirmat armonia existentă în persoana umană, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că între trup și suflet există o anumită tensiune datorită existenței a două naturi care în firea umană-compusă au amândouă un cuvânt de spus. Conform naturii sale, trupul tinde spre a trăi conform naturii sale materiale, în timp ce sufletul tinde, la rândul său, spre ceea ce-i este, la fel, înrudit. Cu toate că este diferit de natura sufletului, trupul nu poate exista independent de suflet. Mai mult, putem chiar spune că trupul omenesc nu-si află identitatea în tendințele lui spre lumea din care a fost luat, ci în direcția mișcării sufletului. Dacă sufletul este, deci, o natură spirituală asemănătoare cu Dumnezeu (Facere 1,26), rezultă că asemănarea cu Dumnezeu este o proprietate capitală a vieții umane. În natura omului, trupul este parte a unui tot în care sufletul este fundamentul și principiul care imprimă trupului o viață aparte față de viața ființelor sub-umane, cu care trupul omenesc este înrudit. Materia luată din univers, în trupul omenesc, unită cu sufletul este subiectivă și personalizată. În acest sens trupul omenesc are o mare importanță în procesul de orientare a materiei în direcția spiritului. În om, partea materială este pătrunsă de spirit, acesta devenind una cu ea, o persoană. În trupul omenesc materia nu numai că se împărtășește de forța spiritului, dar și participă la Spirit; ea nu numai că suportă acțiunea Duhului lui Dumnezeu, ci este și activată în direcția lui Dumnezeu.
Nici chiar întreruperea vieții pământești nu sfârșește pentru totdeauna această legătură strânsă între suflet și trup, căci va veni vremea când toate trupurile omenești, după asemănarea trupului înviat al lui Hristos, vor învia într-o formă proslăvită, unindu-se cu sufletele lor spre a primi răsplata veșnică pentru ce au făcut bine sau rău pe parcursul vieții pământești.
2. Restabilirea firii umane căzute
După Sfântul Simeon Noul Teolog, firea umană căzută nu și-a găsit numai restabilirea în Hristos, dar și împlinirea, deoarece Hristos este Cel pentru Care a fost creată întru început umanitatea.
Omul a fost deci creat cu o capacitate de a-L primi pe Dumnezeu, în așa fel, încât aceasta nu este un simplu adaos, ci face parte din însăși definiția naturii umane. Cu alte cuvinte, dacă persoana umană nu e în comuniune cu Dumnezeu, acea persoană nu mai e deplin umană. Natura umană presupune harul, fără acesta, ea devine nenaturală, subumană. Viața omenească, concepută ca deschidere față de Dumnezeu în însăși definiția ei, presupune mișcare, creștere în însușirea Dumnezeului infinit, care, întrucât e infinit, nu poate înceta niciodată.
Omul, ne spune Sfântul Simeon, a fost creat “îndoit”, adică trup și suflet creat, pentru ca simțurile sale duhovnicești să se umple de lumina „Soarelui” Cerului, așa cum ochii fizici primesc lumina soarelui ce strălucește pe pământ. Toate facultățile sufletului sunt făcute să se împărtășească și să devină una în simțirea unificată a Treimii. Nu doar sufletul este limitat la împărtășirea de Dumnezeu, ci și întreg trupul omenesc este chemat să se împărtășească de focul imaterial al dumnezeirii.
Cu toate acestea, sufletul este mijlocitorul între energiile Duhului și trup, deoarece sufletul este locul chipului lui Dumnezeu în om. Noi suntem chemați să-L vedem pe Dumnezeu datorită faptului că Dumnezeu e deja prezent în noi în virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desăvârșit. Sfântul Simeon înțelege în această înrudire capacitatea umană de autodeterminare liberă.
Întâii oameni, înzestrați cu potențialul creșterii în virtute și în comuniune, au fost chemați ca, ținând poruncile Lui cu bucurie, să ajungă la dobândirea virtuților prin efort propriu și acestea sa-I fie aduse lui Dumnezeu precum niște daruri și care să-i ajute pe aceștia să se înalțe, înaintând treptat spre chipul și asemănarea desăvârșită cu Dumnezeu. Adam și Eva nu au fost făcuți ca să cunoască moartea, ci mai degrabă, printr-o supunere de bunăvoie ființei dumnezeiești, să crească neîncetat în împărtășirea slavei necreate, printr-un act de voință liberă.
Întâiul cuplu a eșuat. Răul nu este o natură, ci produsul alegerii, altfel spus, este deturnarea ființei libere spre ceea ce nu este. Rezultatul acestei deturnări sau pervertiri a voinței în Adam și Eva a fost catastrofa. Sfântul Simeon comentează momentul în felul următor: “Ei au căzut nu numai din nădejdea a ceea ce este mai bun, adică de a fi însăși lumina cea neînserată, ci au fost prefăcuți în stricăciune și moarte, făcându-se robi ai stăpânului întunericului și fiind stăpâniți de către el, au ajuns prin păcat în întunericul morții”
Acest lucru nu s-a petrecut cu forța, ci prin voința liberă atât a primei perechi, cât și a tuturor celor care s-au născut din ea, iar întreaga lume a fost supusă fără vrerea ei stricăciunii omului, pentru care a fost creată. Rezultatele întâiului păcat sunt o prăbușire completă, o dezbrăcare de slavă, de “haina de lumină” pentru care fusese făcută umanitatea și, prin urmare, o dezintegrare a compusului uman, o “întoarcere” la nimicul din care a fost scos la început Adam. El a ajuns “stricăcios, muritor, surd, orb, gol și nesimțitor, nedeosebindu-se întru nimic de animalele necuvântătoare, sau mai bine zis, făcându-se mai rău decât ele.”
În Hristos, sufletul și trupul sunt reunite cu Logosul Creator și blestemul morții este desființat. Compoziția originară a naturii umane ca trup, suflet și har necreat, e restaurată și împlinită deoarece sufletul nu poate să viețuiască dacă nu e luminat de cel care l-a făcut, și la fel nici trupul, dacă nu primește putere de la suflet. Cel ce a unit în mod uimitor ceea ce este inteligibil și imaterial cu lutul, Acesta se unește fără contopire cu amândouă acestea și astfel omul ajunge chipul și asemănarea aceluia, ajunge dumnezeu după har.
Hristos restabilește chipul și asemănarea pentru totdeauna. În calitate de nou Adam, El a împlinit tot ceea ce fusese chemat, și eșuase să îndeplinească primul om. Astfel, calea este din nou deschisă pentru fiecare spre a se îmbrăca din nou în “veșmântul slavei”, cel dintâi, în “haina Domnului cu care Acesta a fost îmbrăcat mai înainte de zidirea lumii, adică în Duhul Sfânt care-i schimbă pe toți în chip cuvenit lui Dumnezeu cu o schimbare străină, negrăită și dumnezeiască.”
3. Transfigurarea trupului
Problema învierii trupurilor a fost pusă încă de la începutul Creștinismului, deoarece oamenii se întrebau: nu ne este de ajuns nemurirea sufletului, de ce ne mai trebuie și învierea trupurilor?
Pentru că învierea lui Iisus este un fapt cert, nu încape nici o îndoială că El este viu. Și după exemplul Său, vor învia și creștinii, dar și ceilalți oameni, cu trupurile lor transformate. Astfel, dacă n-ar fi o înviere cu o răsplată, n-ar avea sens nici truda și nici necazurile pe care le îndură creștinii în viața aceasta.
Moartea trupurilor și sfârșitul chipului actual al lumii create, se datorează păcatului care a intrat în ele, și au scopul ca trupul omenesc și substanța creației, să se curețe de îngroșările de pe urma păcatului, prin moarte, pentru a fi readuse la existență curate și spiritualizate, subțiate. Sfântul Simeon Noul Teolog dezvoltă aceeași idee spunând că așa cum o unealtă de aramă învechită, pătată și ruginită este predată de meșter focului și acesta o face ca nouă după ce a topit-o, la fel și creația, pentru că s-a învechit și a fost pătată de păcatele noastre, va fi dizolvată de foc și preschimbată pentru a deveni strălucitoare și cu totul nouă, fără să semene cu cea de acum. Dar această transformare se face pentru a corespunde frumuseții oamenilor înviați, atunci când “drepții vor străluci ca soarele.”
Față de cei care spuneau că oamenii vor fi ca îngerii și deci nu vor mai învia cu trupul, Metodiu de Olimp, în primul său Cuvânt etic, observă faptul că Dumnezeu a avut în vedere un scop când i-a creat pe oameni ca oameni și pe îngeri ca îngeri. Pornind de aici, ar fi injurios pentru Dumnezeu să cugetăm că pe urmă s-a răzgândit și îi schimbă pe oameni în îngeri. Deci omul va învia cu trupul. Iar dacă trupurile de acum sunt slabe, naturale, stricăcioase, muritoare, pământești și acoperite de necinste, cele înviate vor fi pline de putere, duhovnicești, nestricăcioase, nemuritoare, cerești și îmbrăcate în slavă.
De-a lungul timpului s-au formulat teorii, conform cărora din suflet se va ridica la sfârșit un trup nou. Acesta, având în el putere de modelare, păstrând în el forma trupului pe care l-a avut, își va modela la înviere un trup nou, deosebit de cel din viața aceasta. Față de asemenea teorii, pe baza învățăturii Părinților, trebuie să se afirme că trupurile înviate vor avea și un conținut material, nu numai o formă, ci anume ceva din conținutul material avut pe pământ, fie măcar o cât de mică parte din materia care a trcut prin el în viață. Deci ele vor fi experiate de cei înviați ca înseși trupurile pe care le-au avut pe pământ, identice cu acelea. Căci Părinții spun că sufletele vor trebui să se bucure sau să sufere împreună cu trupurile pe care le-au avut pentru faptele lor bune sau rele. Altfel slăbește rațiunea învierii. Desigur, această identitate de formă și de substanță implică și identitate personală, deoarece fiecare om înviat își va avea trupul propriu cu caracterele lui personale.
Trupurile înviate vor avea un caracter pnevmatic. Ele nu vor avea caracterul unor obiecte tot așa de învârtoșate ca trupurile pământești. Învățătura despre trupul Domnului, care după înviere intra prin ușile încuiate și pe care, mai ales, mâncându-l îl primim toți în noi, fără a înceta să fie trupul Domnului și al nostru, ascunde un adevăr de ordin mai general. Trupurile înviate vor fi pnevmatizate, adică materia va fi copleșită de duh.
Materia, devenind groasă și impenetrabilă în urma căderii în păcat, servește exclusiv egoismului. Încetând păcatul, va înceta și starea de impenetrabilitate a trupurilor.
Această idee a penetrabilității trupurilor înviate, ne îngăduie să vorbim de un “trup universal” după înviere, căci înțelepciunea divină lucrează sobornicește. Împărăția frumuseții desăvârșite zidește chiar trupurile oamenilor că ele, devenind întrepătrunse, nu mai au în ele tendința unei stăpâniri unipersonale, ci slujesc tuturor, împlinindu-se unul pe altul și făcându-se întreguri universale care sunt organe ale atotcuprinzătoarei întregimi a Împărăției lui Dumnezeu. În felul acesta, devenim toți un trup al lui Hristos, după cum afirmă Sf. Grigore de Nyssa, dar lucrul acesta se întâmplă fără ca trupurile să se confunde între ele, fiecare păstrându-și caracterul personal și deosebit.
În ceea ce privește consistența lor, trupurile înviate vor fi de lumină, dar nu fără o structură interioară, nu ca niște manifestări inconsistente. Dacă trupul înviat ar fi o simplă manifestare luminoasă inconsistentă, așa ar trebui să fie și lumea înnoită. Dar nu aceasta este învățătura creștină. Lumea va fi luminoasă dar va avea o bogăție structurală pnevmatizată a lumii de acum. Lumea de acum este și ea o lumină, după cum arată și numele ei, lumen. Dar, după cât de complexă este lumina aceasta, și în cât de variate și multiple forme țâșnește ea ca o unitate, tot așa și în veacul viitor complexa structură luminoasă a acestei lumi nu va fi dizolvată, ci potențată la maximum prin lumina Duhului. Concepția Sfinților Părinți e că lumea și trupurile vor fi restaurate tocmai fiindcă Dumnezeu le-a făcut bune și nu revine asupra hotărârii cu privire la existența lor. Trupul este numit de unii sfinți “fratele nostru”, iar Serafim de Sarov îl numește “prietenul nostru.”
Dar dacă cei înviați întru slavă vor fi precum îngerii, ce se va întâmpla cu trupurile înviate ale păcătoșilor? Și ele vor fi incoruptibile, însă în același timp capabile să simtă chinurile. Vor avea și ele o neputrezire, dar în sens rău, ca o carne veșnic vie. De aceea nu se poate spune că trupurile lor vor forma și ele o unitate, ca vor fi și păcătoșii un “trup universal”. Căci între cei răi și egoiști nu este aceeași unitate ca între cei ce se iubesc; sau cel puțin nu vor fi uniți lăuntric între ei, ci într-un mod silnic, fiecare simțind efluviile răutății celorlalți, care pe de o parte îi înrudesc, iar pe de alta îi țin întorși unul de la altul. Numai prin iubire sunt unite real persoanele și numai în iubire sunt într-o legătură reală cu lumea. Și numai în iubire se realizează deplin și are loc plinătatea existenței.
V. Nemurirea Sufletului și îndumnezeirea
1. Scopul vieții umane sau îndumnezeirea
După cum am văzut în capitolul despre asemănare, aceasta este sinonimă cu îndumnezeirea și reprezintă gradul maxim la care omul poate ajunge în unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta nu este numai finalitatea, scopul vieții umane, ci și un întreg proces de dezvoltare a chipului prin voința omului, care este ajutată de harul lui Dumnezeu. Așadar, este vorba despre un proces teandric.
După cum aflăm de la Sf. Grigorie Palama, viața îndumnezeită este o lucrare dumnezeiască și mai presus de fire, prin care se înfăptuiește unire lui dumnezeu cu cei vrednici.
Dacă la început eforturile și ostenelile sunt mai grele și aparțin mai ales creștinului, pe măsura înaintării lui în acest univers teandric și sinergic, roadele lor, bogate și îmbucurătoare sunt mai ales efecte ale harului. Și cu cât au fost nevoințele mai mari, cu atât sunt mai variate și mai bogate darurile cu care acestea sunt răsplătite. Omul nu se îndumnezeiește, deci, prin unirea cu ființa dumnezeiască, ci prin participare personală la dumnezeirea Sfintei Treimi, prin harul necreat îndumnezeitor. Trebuie subliniat faptul că prin această unire , care este ținta cea mai înaltă voită de Creator pentru om, acesta devine dumnezeu prin lucrare, îndumnezeit prin darul Făcătorului. Expresia patristică „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu” subliniază clar acest adevăr.
Și ca să întăresc încă o dată afirmația de mai sus, aduc ca martor afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Pentru aceea S-a făcut Dumnezeu Cuvântul, Fiu al Omului și Om, ca să facă dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să credem că vom ajunge acolo unde este acum însuși Hristos, capul întregului trup, care S-a făcut pentru noi înainte mergător la Tatăl prin ceea ce este ca noi. Căci în adunarea dumnezeilor, adică a celor ce se mântuiesc, va sta Dumnezeu în mijloc, împărțind răsplățile fericirii de-acolo, nemaifiind nici o distanță între El și cei vrednici.”
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, premisa îndumnezeirii noastre, ne arată până la ce înălțimi poate fi ridicată firea omenească. Restaurată ontologic în Hristos, firea umană devine astfel capabilă de acte de mare valoare duhovnicească, culminând în deplina ei înduhovnicire, în pătrunderea ei desăvârșită de către energiile harului dumnezeiesc. Ea devine capabilă de a „suporta” îndumnezeirea.
În actul ridicării firii umane de către Hristos, este dată potențial și virtual îndumnezeirea omului, dar nerealizabilă în fapt fără eforturile ascetice tot mai curate și desăvârșite ale acestuia. De aceea, calea îndumnezeirii omului în Hristos este drumul realizării progresive și cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu, până la statura deplinătății în credință și cunoaștere a Fiului lui Dumnezeu. Același Sfânt Maxim Mărturisitorul ne învață că „atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om. Căci e vădit că Cel ce S-a făcut om fără de păcat, va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; și atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât El din pricina omului.”
Îndumnezeirea este, deci, mai presus de fire, căci aceasta nu are putere de a se înălța singură la culmile sfințeniei. Cel care lucrează aceasta este harul sfințeniei, cu puterea sa îndumnezeitoare, aflată în firea omenească de la Botez. Baza acestei lucrări o constituie firea creată, peste care se revarsă „împărtășirea mai presus de fire și dumnezeiască” a harului.
Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, în raport cu acești „dumnezei creați”, „Dumnezeu rămâne în ei în mod conștient și ei rămân în Dumnezeu, tot în mod conștient fără împărțire sau depărtare posibilă.” Omul devine ceea ce nu a fost, Dumnezeu prin har, dar rămâne și ceea ce este, fără amestecare între Dumnezeu și el.
De aici rezultă că prin procesul acesta duhovnicesc supra firesc al îndumnezeirii, omul este condus deasupra limitelor propriei sale naturi. Cu toate acestea, el nu este anulat ca persoană, facultățile sale naturale nu sunt distruse, activitatea sa fizică nu este anulată, ci toate acestea capătă o semnificație mai bogată, printr-o prevalență a duhovnicescului asupra trupescului, a spiritualului asupra materialului.
Sfântul Grigorie Palama ne explică în ce constă unirea dumnezeiască și negrăită. Ea este înfăptuită în chip tainic de harul dumnezeiesc, prin care Dumnezeu pătrunde întreg în cei vrednici, după cum și aceștia pătrund întregi în Dumnezeu, lundu-L în ei înșiși pe Dumnezeu întreg, ca răsplată a eforturilor lor. Dumnezeu străbate în ei asemenea sufletului în trup, împărtășindu-se tuturor mădularelor sale, unindu-se cu ei. Pentru a explica modul acestei împărtășiri, Sf. Grigorie Palama folosește analogia cu sigiliul care „se dă pe sine întreg fiecărei bucăți de ceară, dar fiecare din acestea se împărtășește pe cât e cu putință, pe măsura puterii ei proprii, nu numai de trăsături, ci și de unire, pentru a se întipări.”
Omul devine astfel un alt Dumnezeu, dar nu prin propriile sale puteri, ci prin harul îndumnezeitor, ci prin participare neîntreruptă la izvorul îndumnezeirii. Creștinul devine în această lucrare teandrică „dumnezeu prin lucrare”sau „prin participare”, dar fără a-și pierde calitatea și însușirile sale de om. El devine ca Dumnezeu, dar nu Dumnezeu, căci omul se împărtășește de energiile Sale necreate, nu de Ființa Sa.
Această stare se manifestă însă în diferite nuanțe și cu diferite intensități. Sfântul Grigorie Palama, făcând analogia cu un sfeșnic, spune că focul lui Dumnezeu arde uneori mai puternic în om, alteori mai potolit,iar lumina Lui luminează uneori și ea mai tare în acesta, alteori mai slab și mai întunecat, după iconomia dumnezeiască, deși sfeșnicul arde fără să se stingă. Dumnezeiasca Treime se împărtășește fiecăruia, cât este în stare omul să primească.
Sfântul Simeon Noul Teolog distinge trei etape ale unirii cu Dumnezeu.
Prima, asupra căreia insistă Sfântul Părinte în mod deosebit, se referă la eforturile pe care credinciosul le face în timpul vieții sale de dobândire a desăvârșirii. Această etapă începe la Botez și ține toată viața,cuprinzând toate eforturile credinciosului. Această etapă echivalează cu o folosire deplină a puterilor umane. În această etapă prevalează, până la un anumit moment, ostenelile creștinului, copleșite apoi de prezența plină de dragoste și de sfințenie a harului dumnezeiesc.
Cea de-a doua etapă a acestui urcuș continuu începe după moartea fizică. Atunci sfinții vor spori în comuniunea lor cu Dumnezeu,iar păcătoșii vor avansa în starea de depărtare de la fața lui Dumnezeu și vor crește în experierea întunericului, a răului și a formelor pe care acesta le îmbracă, în lucrarea diavolilor.
Iar cea de-a treia etapă se referă la starea de desăvârșire în care vor progresa neîncetat sfinții, după învierea universală, o stare de continuu progres, o fericire și o desăvârșire fără putință de cuprins.
Ceea ce subliniază, însă, în mod deosebit scrisul filocalic, în această privință, este participarea sau împărtășirea gradată de Hristos și de darurile îndumnezeirii după har sau lucrare. Căci pâinea vieții, Hristos, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, „se dă pe Sine tuturor celor ce o cer, pentru iubirea de oameni, dar nu la fel tuturor, ci celor ce au săvârșit mari fapte ale dreptății, mai mult, iar clor mai mici în acestea, mai puțin. Fiecare după cât poate primi cu vrednicia minții.” Într-un mod asemănător, Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că harul îndumnezeirii lucrează și se simte diferit de către fiecare credincios, potrivit stării sale duhovnicești. Acest har se manifestă ca apă dătătoare de viață, ca dulceață negrăită care hrănește sufletul și trupul, ca lumină care strălucește și transfigurează întregul om.
Dar oricât de desăvârșită ar fi această unire cu Dumnezeu, trebuie subliniat faptul că ea nu are sensul unirii cu ființa dumnezeiască, ci de iluminare, și d primire a harului necreat.
În acest sens, lucrarea de îndumnezeire este menită să cuprindă întreaga creație a lui Dumnezeu. Toate creaturile și întreaga lume este implicată și participă la planul de îndumnezeire prin har, dar acest lucru se realizează prin lucrarea mediatoare a omului. Acesta primește harul îndumnezeitor la Dumnezeului Sfânt și transmite, la rândul său, reflecții ale acestui har, sub forma energiilor duhovnicești, lumii însuflețite și neînsuflețite.
Aceasta se întâmplă deoarece omul este singur ființă creată, în care Dumnezeu unește inteligibilul cu sensibilul, sufletul imaterial cu materia trupului. Din acest motiv, taina îndumnezeirii se referă la ființa omenească în întregimea ei: trup și suflet. Trupul, ca suport al lucrării sufletului, se împărtășește de energiile acestuia și, prin ele, devine el însuși duhovnicesc, fără a-și pierde însă materialitatea sa. Astfel se explică starea de neputrezire a moaștelor sfinților, deoarece îndumnezeirea trupului este rod al îndumnezeirii sufletului, în baza unirii de nepătruns dintre ele.
Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă astfel această taină a dobândirii și împărtășirii energiilor îndumnezeitoare asupra trupului: „Prin aceasta, sufletul primește neschimbabilitatea, iar trupul nemurirea și întregul om se îndumnezeiește prin lucrarea îndumnezeitoare a harului Celui ce s-a întrupat, rămânând întreg om după suflet și trup, din cauza firii, și făcându-se întreg dumnezeu după suflet și trup, din pricina harului și a strălucirii dumnezeiești a fericitei slave pe care o are de pe urma Lui, strălucire decât care nu se poate cugeta alta mai mare și mai înaltă.” În taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu și a îndumnezeirii Sale umane, omul are reperul și norma după care trebuie să-și îndrepte lucrarea sa ascetică.
2. Viața viitoare din punct de vedre ortodox
a. Nemurirea sufletului
Pentru a putea vorbi despre viață după moarte, trebuie mai întâi discutată problema nemuririi sufletului. Așa cum am văzut în capitolele anterioare, sufletul este o substanță spirituală, simplă, indestructibilă și nemuritoare, ce deține puterea rațiunii, voinței și sentimentului. Totuși sufletul nu este indestructibil de la sine putere, ci acesta își are cauza în voința lui dumnezeu, cea creatoare și conservatoare, Care vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod neîntrerupt în relație cu El. Pentru acest motiv, a înzestrat Dumnezeu de la început sufletul cu harul Său, iar după întruparea Fiului Său ca om și după învierea Lui, Însuși Acesta S-a sălășluit în om, sau l-a îmbrăcat pe om în Sine, prin Botez. De aceea, un temei important pentru nemurirea sufletului celor credincioși este faptul că Hristos S-a sălășluit în ei, sau că Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om pentru vecie a devenit casă și haină lor. Cum ar putea acest sălaș al lui Hristos să fie nimicit odată cu moartea? Cum s-ar putea ca Hristos, sălaș sau haină al sufletului, să fie lipsit de sălaș sau de un locuitor al Lui? În acest sens, Sf. Apostol Pavel spune: „Căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi.” Iar in ceea ce privește sufletele necredincioșilor, prin analogie, ne dăm seama că Dumnezeu, nefiind nedrept, le ține și pe acestea să fie nemuritoare.
De aici vedem că sufletul a fost creat pentru viață veșnică, pentru a putea locui în locuința de lumină care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. dar chiar dacă el rămâne gol de Hristos, el tot există în veci,l ca să știe pentru ce mare vrednicie a fost zidit, rămânând veșnic într-un regret pentru lipsirea de ea, într-o suferință veșnică pentru despărțirea de Dumnezeu.
Teodor al Edesei declară că viața pământească dobândește un sens și se umple de un conținut curat când omul face din ea o călătorie conștientă spre moarte și spre cele de după ea, ca țintă a vieții:
„Cel ce călătorește fără țintă se va osteni în deșert. Ci ține-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu ceasul din urmă al morții înaintea ochilor, adu-ți aminte de deșertăciunea lumii, cât de înșelătoare, de neputincioasă și fără de preț este, cugetă la înfricoșata dare de seamă, cum o să înfățișeze dușmănoșii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ți aminte de muncile iadului și cum stau acolo închise sufletele; amintește-ți și de acea înfricoșată zi, adică de învierea cea de obște și de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greșește. Gândește-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoși, la rușine, la mustrarea conștiinței, la scoaterea afară de la Dumnezeu și la aruncarea în focul cel veșnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea și scrâșnirea dinților”
b. Ce este moartea?
Moartea, din punct de vedere creștin, are două accepțiuni. Pe de o parte, ea este îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat. Această moarte poate fi, la rândul ei, temporară sau veșnică, în funcție de gravitatea păcatului, de pocăință sau de lipsa acesteia. Pe de altă parte, este vorba despre moartea fizică, concretizată prin despărțirea sufletului de trup. Tot efortul creștin este acela de a scăpa de moartea veșnică prin comuniunea dinamică cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru condițiile, momentul și modalitatea separării sufletului de trup.
Din punct de vedere medical, se vorbește de mai multe morți. Moartea aparentă intervine atunci când funcțiile vitale sunt atât de slăbite, încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale. Moartea clinică se instalează atunci când funcțiile vitale au încetat, fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil. De aceea este posibil, în cazul celor două ”morți” de mai sus, ca funcțiile vitale ale pacientului să fie reactivate prin terapie intensivă și reanimare. În schimb, moartea biologică se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare al țesuturilor. În cele din urmă, moartea cerebrală reprezintă alterarea ireversibilă a vieții celulelor scoarței cerebrale, ceea ce face ca trupul omului să nu mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunică cu mediul înconjurător, ceea ce face ca trupul să nu-și mai asigure propria-i existență din schimbul cu mediul înconjurător, și nici comuniunea cu sufletul nemuritor. Va fi o structură incapabilă să asigure condițiile minime de manifestare a sufletului în ea.
Spuneam mai sus că Biserica este interesată în primul rând ca omul să evite moartea duhovnicească. Constatarea morții fizice nu este obiectul teologiei sau al filosofiei, ci ține de resortul științelor medicale și eventual juridice. Până nu demult, era considerată moartă acea persoană a cărei inimă a încetat să-i mai bată și căreia îi lipsea respirația. În zilele noastre, datorită tehnicilor de reanimare, s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces și că ea nu este în mod necesar și exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii. Moartea ca încetare efectivă a vieții presupune oprirea inimii, absența respirației spontane și moartea cerebrală. De aceea, numai în această situație, pacientul poate fi declarat, legal, mort.
Moartea, așa cum am arătat-o mai sus, este o consecință, o urmare firească a păcatului de neascultare a întâilor oameni. Primul om creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, era nemuritor, și ca dovadă a neprihănirii lui, Dumnezeu nu i-a dat nici o lege de urmat, așa cum avem noi azi, ci doar o singură poruncă.
Primul am constituie un tot perfect armonios, o îmbinare desăvârșită între trup și suflet, ambele nemuritoare, neexistând nici o contradicție între ele. Prin neascultare, însă a unicei porunci dumnezeiești, deși fusese avizat înainte de ceea ce va urma acestei neascultări, el a decăzut din nemurirea trupului lui, căci „este cu neputință să rămână nestricăcios cel ce se împărtășește cu mâncarea sensibilă”. Sufletul însă, i-a rămas nemuritor, ca și mai înainte, deoarece trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu care l-a creat.
Noi nu putem pricepe cu mintea noastră redusă, cum se realizează această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei, și nici separarea sufletului de corp în clipa morții. Moartea este un fenomen inevitabil și cel mai sigur ce se petrece în viața omului. Nimeni nu scapă de ea, deoarece ea este moștenirea noastră, consecința primului păcat săvârșit de om, transmis din generație în generație, este pedeapsa împotriva neascultării lui Dumnezeu a primului om și care se răsfrânge asupra tuturor descendenților săi. Fericitul Augustin vorbește despre transmiterea păcatului în omenire, zicând:
„Iată dar pentru ce trebuie să mărturisim că primii oameni fiind în așa fel creați ca să nu păcătuiască nu ar fi încercat nici un fel de moarte și că aceiași oameni păcătuind au fost atinși de așa moarte încât din cauza greșelei lor se născuse ceva vătămător, care s-a transmis cu aceiași pedeapsă, căci nimic nu putea naște de la ei ca să se deosebească întru ceva de ei, adică pentru grozăvia acelei neiertate greșeli a urmat o condamnare care a alterat firea lor așa de mult, că moartea drept pedeapsă pentru păcat a devenit pentru generațiile următoare o condiție naturală”.
Moartea este înspăimântătoare pentru cei ce nu se ostenesc să-l cunoască pe Dumnezeu și poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc și-L iubesc, ea este o binefacere, este capătul durerilor și suferințelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînțelegerilor cu cei necredincioși, al neputințelor noastre de a ne desăvârși, este mântuirea sufletului nostru din închisoarea trupului celui neascultător, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea și odihna veșnică.
c. Vămile văzduhului sau judecata particulară
Dar unde se duce sufletul imediat după despărțirea sa de trup? Ce semnificație au ziua a treia, a noua și a patruzecea? În ce interval de timp trece sufletul vămile văzduhului și când are loc judecata particulară?
Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunică descoperirile îngerești care i s-au făcut despre starea sufletelor după moarte, timp de patruzeci de zile. Când s-a îndeplinit misterul morții, sufletul, despărțit de trupul sau, locuiește pe pământ încă doua zile si vizitează împreuna cu îngerii locurile pe unde a făcut binele; el umblă împrejurul casei unde s-a despărțit de trupul său și chiar rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul sau. Apoi, după exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roagă in acea zi pentru cei morți. Dar în ciuda faptului că aceste două zile următoare morții constituie o regulă generală, există totuși cazuri, care, din motive întemeiate, nu satisfac regula: sfinții, nefiind atașați în nici un fel de cele pământești și trăind în continuă așteptare petrecerea lor în lumea de dincolo, nu se simt atrași nici măcar de locurile unde au săvârșit fapte bune, ci își încep cât de repede înălțarea spre ceruri.
Spațiul nesfârșit ce desparte pământul și cerurile, spațiu ce desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare, se numește, in limbaj comun, ca de altfel și în Sfintele Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți, aer. Astfel, prin cuvântul aer nu înțelegem substanța eterică ce înconjoară pământul, ci, pur și simplu, spațiul. Acest spațiu este plin de îngeri căzuți, al căror unic scop constă în a întoarce pe om de la mântuirea sa, făcând din el instrumentul răutății.
Tot spațiul dintre pământ si ceruri este împărțit in 20 de parți sau tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de câtre demoni de păcatele sale. Fiecare vamă, după cum le numesc Sfinții Părinți, căci duhurile rele se numesc vameși, corespunde unui anumit grup de păcate. Desigur ă trebuie să spunem de la bun început că demonii vameși nu au nici o stăpânire asupra celor drepți, asupra celor care s-au unit cu Hristos. Comparația trecerii sufletului printre demoni cu o vămuire, provine de la felul în care se făcea vămuirea pe vremea Sfinților Părinți. Trebuie să aruncăm o scurtă privire asupra acestei teme, pentru a înțelege de ce părinții caracterizează trecerea sufletului printre demoni ca vămuire.
În antichitate, numele de vameși era dat celor care arendau taxele publice de la stat și apoi le adunau de la oameni. Cei ce adunau taxele erau împărțiți în două categorii: primii erau așa numiții publicani sau zeciuitori, care erau clasa cea mai bogată și care reprezentau puterea autorității, iar cea de a doua categorie îi cuprindea pe vameși. Publicanii erau colectori generali ai taxelor publice, care cumpăraseră taxele de la stat, în timp ce vameșii nu erau altceva decât servitori plătiți care colectau taxele de la oameni și le dădeau publicanilor. Ei erau nedrepți, întrucât încasau taxe mai mari decât cele care trebuiau plătite stăpânilor. Din această cauză, ei aveau o reputație așa de rea în societatea antică. Platon a spus că cei care încasau taxele erau nesuferiți nu atunci când colectau taxele pentru lucrurile importante care se vedeau, ci atunci când răscoleau bagajele și lucrurile oamenilor, căutând lucrurile ascunse. Vameșii, în încercarea de a aduna cât mai multe taxe, și mai ales să nu lase să scape pe acei oameni care nu vroiau să accepte taxele grele și nedrepte, inventau tot felul de modalități pentru a-i prinde. De obicei stăteau și așteptau pe străzile înguste și-i înșfăcau pe trecători, forțându-i să le dea ceea ce aceștia le datorau. Acest lucru nu era doar neplăcut, ci și înspăimântător pentru oamenii acelor timpuri. Părinții foloseau tocmai această imagine odioasă și familiară pentru a oferi oamenilor acelor timpuri posibilitatea de a înțelege înfricoșătoarea taină a morții și a lucrurilor care se petrec atunci când sufletul se pregătește pentru ultimul drum, mai ales când acesta părăsește trupul. Sfântul Macarie Egipteanul a grăit astfel: „Așa cum vameșii pândesc pe străzile înguste și îi înșfacă pe trecători și pe necăjiți, tot așa demonii pândesc cu luare-aminte și înhață sufletele la ieșirea lor din trup; și dacă ele nu sunt curățite cu desăvârșire, nu li se îngăduie să urce în ceruri pentru a-l întâlni pe stăpânul lor, căci sufletele sunt trase în jos de demonii din văzduhuri.”
Noi împrumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii în care vămile se succed. Pe calea cerului, mergând spre răsărit, sufletul întâlnește prima vamă, unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoțit de îngerii cei buni, îi înfățișează păcatele sale făcute prin cuvânt: vorbe deșarte, flecăreala, cuvinte obscene, jigniri, luare in râs a lucrurilor sfinte, cântece pătimașe, etc.. A doua vamă este aceea a minciunii: orice minciună, călcare de jurământ, luarea numelui lui Dumnezeu in deșert, călcarea făgăduințelor făcute lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului. A treia vamă este a calomniei: calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greșeli si păcate. A patra vamă este a lăcomiei: beția, obiceiul de a mânca între mese și în ascuns, uitarea rugăciunii înainte și după mese, lipsa postului, îmbuibarea, desfătările, in sfârșit, toate formele de gastrolatrie. A cincea vamă este a leneviei: lenevire la slujbele divine și la rugăciunea fiecăruia, neglijența la lucru, lene. A șasea vamă este a furtului: tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe față. A șaptea vamă este aceea a zgârceniei și a iubirii de arginți. A opta vamă este a cămătăriei. A noua vamă este a înșelătoriei: judecăți strâmbe, măsuri false și alte îșelătorii. A zecea vamă este a geloziei. A unsprezecea vamă e a mândriei: ambiții, mândrie, prea buna părere de sine, lipsa de respect fata de părinți, cler, superiori, in general neascultări. A douăsprezecea vamă este a mâniei. A treisprezecea vamă este a răzbunării. A paisprezecea vamă este a uciderii. A cincisprezecea vamă este aceea a magiei: vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, chemarea demonilor. A șaisprezecea vamă este a necurăției: tot ce ține de acest păcat, și anume, gânduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin căsătorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate. A șaptesprezecea vamă este cea a adulterului: necredința în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor hărăzite lui Dumnezeu. A optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomit: pasiuni contra firii, incest. A nouăsprezecea vamă este a ereziei: false cugetări asupra religiei, lepădarea de credința ortodoxă, hula, blasfemia. În cele din urmă, a douazecea vamă este aceea a nemilostivirii sau a cruzimii. Trecerea vămilor are loc a treia zi după moarte.
Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vămilor și înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, arătându-si dragostea lor pentru cel mort, roagă pe Domnul a-i ierta păcatele si a-i înlesni trecerea vămilor.
După ce sufletul s-a închinat Domnului, el e purtat prin felurite locașuri ale sfinților pentru a privi frumusețile raiului. Aceasta vizitare a locuințelor cerești durează șase zile, in care sufletul admiră si slaviste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplație el uită cu totul scârbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează reproșându-si ca și-a irosit viața în nepăsare și că nu L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale.
Isprăvind vizitarea raiului, a noua zi după despărțirea sa de trup, sufletul se urcă din nou la Dumnezeu, pentru a I se închina. Pentru aceasta Biserica face rugăciuni pentru morți in ziua a noua.
După a doua închinare, Domnul poruncește ca sa-i fie arătat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferințele păcătoșilor, aude plângerile, gemetele si scrâșnirea dinților. In timpul a 30 de zile sufletul vizitează toate cotloanele iadului si tremură de frică să nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfârșit, intr-a patruzecea zi după despărțirea sa de trup, se urcă pentru a treia oara sa I se închine Creatorului. Și atunci, Judecătorul etern hotărăște locuința ce i se cuvine sufletului, după faptele sale si după viata pământeasca. Astfel, are loc judecata particulara, în a patruzecea zi după moarte. Iată pentru ce Biserica se roagă pentru morți in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea după moarte este ziua decisivă pentru soarta sufletului in viața viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotărăște starea sufletului numai pana in ziua Judecații de Apoi, Judecata generala. Această stare a sufletului, corespunzând cu viața sa de pe pământ, nu este starea sa definitivă, pentru veșnicie, ci este supusă schimbării.
Iisus Hristos, în a patruzecea zi după Învierea Sa, a înălțat natura umana la gloria suprema, așezând-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Părintelui. Așadar, după dumnezeiescul Sau exemplu, răposații, intr-a patruzecea zi după moartea lor, intră in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmând pilda Domnului Care, după înălțarea Sa a patruzecea zi, a șezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, așteptând „până ce vrăjmașii Lui vor fi puși așternut picioarelor Lui” (Evrei 10, 13), tot așa și sufletele morților, al căror destin a fost stabilit prin judecata particulară a lui Hristos, rămân în acea stare până în ziua Judecații generale, când va fi posibilă schimbarea sentinței.
d. Raiul și iadul în Revelație
În continuare, mă voi referi la tema raiului și a iadului, așa cum apare ea în învățătura lui Hristos și a Apostolilor, dar și în gândirea Sfinților Părinți.
În Noul Testament sunt trei locuri unde se vorbește despre rai. Primul este acela în care Hristos îl încredințează pe tâlhar: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Raiul despre care vorbește Iisus, este însăși Împărăția lui Dumnezeu. Aici este subliniat faptul ca raiul și Împărăția lui Dumnezeu sunt unul și același lucru, ceea ce se poate deduce din rugămintea tâlharului: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”(Luca 23,42), fiind încredințat mai apoi de Hristos că va ajunge în rai.
Cel de al doilea pasaj referitor la rai, se găsește în Epistolele Sf. Apostol Pavel, atunci când vorbește despre o experiență pe care el însuși a trăit-o: ”Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani, fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și-l știu pe un astfel de om, fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe, că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”(II Corinteni 12,2-4).
Sfântul Nicodim Aghioritul, interpretând acest pasaj, scrie: „rai este un cuvânt persan și are înțelesul de grădină în care sunt sădiți feluriți pomi.” În același timp, el arată că răpirea Sf. Apostol Pavel în rai înseamnă, potrivit unora din exegeți, timpul când lui i-au fost descoperite cuvinte mistice și de neexprimat despre rai, cuvinte care nu au fost dezvăluite nici până astăzi. Aici Sfântului Apostol i s-au arătat pomul cunoștinței binelui și răului, heruvimul cu sabia de foc ce păzește porțile Edenului, precum și celelalte mari adevăruri pe care ni le prezintă Vechiul Testament.
Al treilea pasaj se găsește în Apocalipsa Sf. Ioan. Când i se adresează Episcopului de Efes îi spune, printre altele: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.”(Apocalipsa 2,7). Diferiți Părinți, precum Sf. Andrei al Cezareii și Sf. Areta din Cezareea, interpretează pomul vieții ca reprezentând bunătățile vieții veșnice, iar raiul, viața cea fericită și veșnică.
Deci raiul, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu, desemnează unul și același lucru, și anume, viață fără de sfârșit în părtășie și unire cu Dumnezeul Treimic.
Pe de altă parte, termenul de iad (kolasij), derivă dintr-un verb (kolazo), care are două sensuri: primul este de a curăța copacul de crengile uscate, iar al doilea sens este cel de a pedepsi. În Sfânta Scriptură se folosește cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicația că Dumnezeu îl pedepsește pe om, ci în sensul că omul se pedepsește pe sine, pentru că nu acceptă darul dumnezeiesc. În orice caz, lipsa comuniunii cu Dumnezeu este o pedeapsă, mai ales dacă ne gândim că omul a fost zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și trăirea în Dumnezeu este scopul cel mai profund al existenței sale.
Mântuitorul face referire la iad, atunci când rostește cuvintele referitoare la Judecata de Apoi: „Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la mine blestemaților în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.”(Matei 25, 40-41). Apoi zice iarăși: „Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.”(Matei 25,46). De aici reiese că iadul este același lucru cu focul cel veșnic, care a fost pregătit pentru diavol și îngerii săi, iar nu pentru om. Scriptura folosește de asemenea și alți termeni pentru a prezenta iadul, și anume: „întunericul cel mai dinafară”(Matei 25,30) și „gheena focului”(Matei 5,22).
e. Raiul și iadul în gândirea Sfinților Părinților
Este imperios necesar să analizăm și cuvintele Sfinților Părinți cu privire la tema raiului și a iadului, deoarece ei sunt dascălii cei mai neîntinați ai Bisericii, purtători adevărați ai Tradiției, și ca atare Sfânta Scriptură nu poate fi interpretată fără învățătura lor de Dumnezeu insuflată.
Învățătura comună a Sfinților Părinți este că raiul și iadul nu există decât din punct de vedere al oamenilor, nu și al lui Dumnezeu. Este adevărat ca raiul și iadul există ca două feluri de viață distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiția patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuși este raiul pentru sfinți și tot El este iadul pentru păcătoși.
Acest lucru stă în strânsă legătură cu învățătura Părinților despre împăcarea omului cu Dumnezeu, precum și despre vrăjmășia omului față de Dumnezeu. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că Dumnezeu Se împacă cu oamenii, ci doar că Hristos îi împacă pe oameni cu Dumnezeu. În afară de aceasta, din întreaga Tradiție patristică reiese că Dumnezeu nu este niciodată vrăjmaș al oamenilor, ci omul devine vrăjmaș al lui Dumnezeu prin faptul că nu se împărtășește de El, că nu intră în comuniune cu El.
Vom începe a prezenta învățăturile Părinților despre rai și iad, cu Sfântul Isaac Sirul.
Vorbind despre rai, sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Și desigur, când vorbim despre iubire, ne referim, în primul rând, la energia necreată a lui Dumnezeu. El spune că raiul este iubirea lui Dumnezeu, unde ne bucurăm de toate fericirile. Dar referindu-se la iad, el spune aproape același lucru, că și iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: „Iar eu spun că cei pedepsiți în gheenă, sunt biciuiți cu biciul dragostei; și ce poate fi mai amar și mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”
Sfântul Isaac mai spune că ar fi o greșeală ca oamenii să creadă „că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu.” Așadar, chiar și cei osândiți se vor bucura de iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu își va revărsa iubirea asupra tuturor, drepți și păcătoși laolaltă, dar aceștia nu o vor simți la fel de profund și în același mod. În orice caz, ar fi absurd să credem că cei din iad nu simt prezența lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare întărește această idee comentând minunea care s-a petrecut cu tinerii din cuptor. În acest caz, focul a fost împărțit în două, astfel încât îi ardea pe cei dinafară, dar îi răcorea pe tineri ca și cum aceștia s-ar fi aflat la umbra unor pomi. În continuare, Sfântul Vasile scoate în evidență faptul că focul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru diavol și îngerii săi „este împărțit de glasul Domnului”. Focul are două puteri: una care arde și una care luminează, și de aceea el pârjolește și luminează în același timp. Astfel, cei care merită să ardă vor trăi văpaia focului, iar cei vrednici de Lumină, vor cunoaște puterea luminătoare a focului. Astfel, Sfântul încheie foarte sugestiv: „Glasul Domnului împarte para focului și după ce îl împarte, pe de o parte rămâne focul iadului, fără lumină, iar pe de alta rămâne lumina odihnei, care nu arde”.
Deci focul iadului va fi întunecat, lipsit de puterea de a lumina, în vreme ce lumina celor drepți va fi lină și nevătămătoare, și aceasta va fi urmarea lucrării dumnezeiești „împărțitoare”. Acest lucru sugerează că omul va recepta energia dumnezeiască necreată în funcție de starea sa duhovnicească.
Această interpretare a raiului și iadului nu aparține numai Sf. Isaac Sirul și Sf. Vasile cel Mare, ci este o învățătură a tuturor Părinților Bisericii, care interpretează apofatic ceea ce se spune despre focul veșnic și viața veșnică. Atunci când vorbim despre apofatism
nu vrem să spunem că Părinții denaturează învățătura Bisericii, vorbind în termeni abstracți și speculativi, ci că ei încearcă să se elibereze de conceptele gândirii umane și de imaginile lucrurilor palpabile atunci când interpretează aceste teme.
Așa explică și Sfântul Grigorie Teologul acest important adevăr care are o deosebită semnificație pentru viața duhovnicească și eclezială. Sfântul îi sfătuiește pe cei cărora li se adresează să se pătrundă de învățăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată și la răsplătirea drepților. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viața ce va să vie va fi lumină pentru cei ce și-au curățit cugetul, desigur, după măsura curățirii fiecăruia, și vor ajung în Împărăția Cerurilor, în vreme ce viața ce va veni, va fi întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă, întuneric ce în realitate reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, în măsura în care slăbește încă din viața aceasta vederea duhovnicească. Această diferență poate fi analizată și din punct de vedere al realității palpabile: același soare aduce lumină vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă. Aceasta se întâmplă nu din cauza soarelui, ci din pricina ochilor.
Așadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu însuși este și raiul și iadul oamenilor, de vreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său. De aceea, în unul din textele sale doxologice, Sf. Grigorie exclamă: „O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător, și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime pe Care toți o vor cunoaște cândva, unii întru luminare, alții întru pedeapsă!”. Cuvintele sfântului sunt limpezi și revelatoare.
Sfântul Grigorie Palama adaugă cum că întreaga zidire împărtășește slava lui Dumnezeu necreată, dar nu în același fel și nici în aceeași măsură. El spune că toți ne vom împărtăși de harul dumnezeiesc, dar fiecare într-un mod deosebit. De fapt, ne este bine cunoscută această învățătură a Bisericii, cum că harul dumnezeiesc necreat este perceput și numit în mod diferit, in funcție de rezultatul lucrării sale.
Dacă harul curățește omul, poartă numele de energie curățitoare, dacă îl luminează pe om, se numește îndumnezeitoare. Tot așa, uneori este socotită drept făcătoare de ființă, alteori drept dătătoare de viață și de înțelepciune. Prin urmare, întreaga zidire împărtășește harul dumnezeiesc necreat, dar fiecare în alt fel. Deci, harul dumnezeiesc pe care sfinții îl împărtășesc nu trebuie confundat cu alte energii dumnezeiești. Același lucru este adevărat și pentru harul dumnezeiesc pe care-l vom împărtăși în viața veșnică. În viața de apoi, cei drepți vor împărtăși energia luminătoare și îndumnezeitoare a Domnului, în vreme ce păcătoșii și cei care nu s-au curățit vor trăi văpaia slavei dumnezeiești.
VI. Existența și nemurirea sufletului în afara gândirii ecleziale
1. Spiritismul, primejdie de ordin dogmatic, moral și religios
Cu siguranță spiritismul este cea mai veche, cea mai răspândită și cea mai primejdioasă dintre doctrinele și practicile oculte care există astăzi. Spiritismul a făcut ravagii însă mai ales în anumite epoci, ca de pildă după cel de-al doilea război mondial, când nenumărate familii și-au căutat mângâierea în înșelătoarele convorbiri cu morții din ședințele spiritiste.
Din nenorocire, cea mai mare parte dintre corifeii spiritismului amestecă în doctrina lor o sumedenie de elemente creștine, prezentându-se chiar uneori a fi ei înșiși cei mai buni creștini. În felul acesta, ei izbutesc să atragă în rândurile lor numeroși credincioși ai Bisericii creștine, care nu-și dau seama în ce rătăcire, în ce primejdie și în ce păcat alunecă atunci când se lasă inițiați în doctrina spiritistă sau sunt atrași la ședințele spiritiste.
Creștinismul are și el, desigur, cultul morților, stabilind o legătură duioasă între cei vii și morții lor, prin slujbe religioase speciale, rugăciuni, pomeniri, milostenii, etc. spiritismul însă, speculând durerea firească a celor care șio-au pierdut rude apropiate, le promit o legătură mult mai strânsă cu iubiții lor dispăruți, pretinzând că îi poate face să aibă cu ei convorbiri și chiar atingeri directe în așa numitele „ședințe spiritiste”.
Dar ce este spiritismul? Este cel mai răspândit, mai molipsitor, și mai înșelător dintre curentele neo-spiritualiste și are la bază credința în existența spiritelor și în posibilitatea de a obține comunicări cu ele prin diferite procedee.
Spiritismul nu este însă ceva nou și îl întâlnim la popoarele primitive, care socoteau că prin anumite practici pot obține comunicări din partea spiritelor celor morți. Îl întâlnim și la popoarele din antichitate, la Indieni, la Egipteni, la Asiro-Babiloneni.
Existența practicilor spiritiste la vechii Evrei se vede din faptul că Vechiul Testament interzice invocarea spiritelor, și din faptul că Saul, când se afla la strâmtoare, a pus o vrăjitoare să cheme spiritul lui Samuel.
Spiritismul modern a luat naștere în America. După spusele spiritiștilor, în luna martie 1848, în locuința familiei Fox din orășelul Hydesville, statul New York, s-ar fi auzit niște zgomote ciudate. Printr-un limbaj convențional, format din ciocănituri, familia Fox ar fi reușit să intre în legătură cu spiritul care producea acele zgomote. Atât a fost de ajuns, pentru ca molima spiritistă să se răspândească în lumea întreagă cu o iuțeală fulgerătoare și să pună stăpânire chiar pe unii literați , artiști, etc. Molima spiritistă a pătruns curând și la noi în țară, contaminând nu numai pe unii orășeni, dar chiar și pe unii oameni simplii de la sat.
În ceea ce privește doctrina, nu se poate supune că există o doctrina spiritistă unitară, bine închegată, ci există atâtea doctrine spiritiste câți doctrinari, cu unele puncte comune tuturor. De fapt, aceasta nici măcar nu are o importanță de prim ordin în spiritism. Accentul se pune de obicei pe acele „fapte extraordinare” și de necontestat ale posibilității de a se primi comunicări din partea spiritelor morților, pe care spiritiștii le consideră ca fiind probe „științifice”.
Cu privire la ideea de Dumnezeu, trebuie menționat faptul că pentru spiritiști Mântuitorul Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci numai Profetul prin care s-a făcut a doua Revelație a Legii lui Dumnezeu, primul Profet fiind Moise, iar cea din urmă Revelație fiind făcută prin spiritism. Iisus nu ar fi decât un inițiat sau un mediu spiritist, El fiind considerat un om superior, dat totuși, un om.
Potrivit cosmogoniei spiritiste, lumea a fost creată de Dumnezeu, iar ființele vii au apărut mai târziu, după ce pământul a ieșit din haos și elementele, amestecate la început, s-au rânduit. Tot Dumnezeu a creat și spiritele, care sunt ființe inteligente și care populează universul în afara lumii materiale. Deși sunt necorporale, spiritele nu sunt totuși imateriale, ci sunt făcute dintr-o materie foarte fină și atât de eterată, încât nu poate cădea sub simțuri.
În ceea ce privește ființa omului, acesta este alcătuit din suflet sau spirit, cu două învelișuri: unul vremelnic, sau trupul, și altul, care însoțește sufletul nemuritor, perispiritul. Omul se perfecționează prin propriile sale eforturi și se ridică din propriile lui greșeli, în nenumăratele lui existențe pământești. El își este propriul său răscumpărător și propriul său mântuitor. Răsplata sau pedeapsa și-o dă singur omul, prin buna sau reaua folosire a liberului arbitru. Este vorba aici de faimoasa teorie a reîncarnărilor, care se află în totală contradicție cu învățătura creștină. Părintele Stăniloae spune că „reîncarnările acestea nu mențin într-o continuitate reală aceeași persoană. Ea se schimbă radical de la o reincarnare la alta. În nici o reincarnare, o ființă nu se știe identică cu cele anterioare… Toate persoanele se pierd propriu-zis, dacă mai pot fi numite persoane. Ce bucurie pot avea eu de încarnările mele viitoare superioare, dacă nu voi înregistra în conștiința mea progresul meu de la încarnarea de acum la cele viitoare? … Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă este unică; numai dacă este creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu”. Din credința în reîncarnare rezultă numeroase concluzii eronate precum adoptarea unei atitudini de moleșeală față de viața actuală și mai mult, posibilitatea omorârii oricărei persoane, căci oricare alta o poate înlocui. Pentru aceste motive considerăm teoria ca fiind neîntemeiată, nefolositoare și primejdioasă pentru suflet.
În privința felului de viață pe care spiritele o duc în lumea de dincolo, spiritiștii ne dau tot felul de amănunte. Astfel, ei ne spun că spiritele au diferite preocupări, în funcție de gradul de perfecțiune la care au ajuns, deoarece ele trăiesc într-o lume foarte asemănătoare celui de aici, mergând pe stradă, locuind în case, având școli, academii, etc.
Toate aceste idei spiritiste, considerate ca adevărate „revelări”, sunt atât de extravagante și ridicole, încât te fac să pui la îndoială însăși integritatea mintală a celor care, nu numai că le gândesc și le cred, dar și conving pe alții.
Per total, doctrina spiritistă este un sincretism de proastă calitate, care nu justifică întru nimic pretenția adepților că învățătura lor ar forma ultima și suprema religie.
Practicile spiritismului, care sunt foarte variate, începând cu invocări de spirite celebre și terminând cu „materializări” ale acestora, care nu doar mișcă mese și pahare, dar îi și ating pe participanții la ședințe, au explicații pe cât de variate, pe atât de raționale și demonstrabile.
Frauda este poate cea mai importantă dintre aceste explicații. O mare vâlvă a făcut în Franța procesul fotografului Buguet, care se specializase în fotografierea spiritelor. Constrâns de tribunal, el a recunoscut frauda și a arătat trucurile prin care izbutea să înșele buna credință a atâtor naivi. „Cutia cu spirite” a lui Buguet a devenit astfel corpul delict, care i-a vindecat de spiritism pe unii oameni mai cu judecată. Totuși, este de reținut faptul că unii oameni au o naivitate într-atât de pătimașă, încât ei nu vor să recunoască adevărul nici în momentul în care acesta le este demonstrat! „Este deosebit de interesant și semnificativ faptul că la acest proces, victimele escrocheriilor lui Buguet, n-au vrut să recunoască nici în ruptul capului că au fost înșelate. Cu toată mărturisirea fotografului, care a arătat cum a procedat pentru a „fotografia” spiritele, cu tot efortul judecătorilor de a demonstra că procedeele fotografului nu aveau nimic supranatural, martorii au continuat să declare că portretele executate de Buguet sunt portretele reale ale spiritelor morților lor. Contele de Bullet, de pildă, a declarat: „M-am dus la Buguet și, în imaginea pe care mi-a dat-o, am recunoscut pozitiv portretul soției mele; sunt perfect convins că este chipul ei.” Un alt martor a răspuns anchetatorului, care îi arăta cutia din care Buguet scotea spiritele: „M-ați chemat aici ca sa-mi spuneți că sunt un imbecil?” ”
Deoarece nu toate fenomenele spiritiste se pot explica prin fraudă, se cere găsirea unor explicații potrivite pentru fiecare tip de fenomen. Astfel, în unele situații, datorită tensiunii nervoase din cadrul ședințelor spiritiste, poate interveni halucinația sau chiar iluzia colectivă. De asemenea, iluziile auditive și vizuale joacă un rol important în construirea unui sentiment autentic de prezență reală a sufletelor celor chemați. Altă metodă des folosită și dovedită științific este hipnoza. S-a demonstrat că sugestia mediului în timpul unei stări de hipnoză, poate influența reacțiile celui expus, chiar la nivel fizic, putând apărea chiar semne pe corp datorită autosugestiei care îi este indusă acestuia.
Biserica Ortodoxă condamnă spiritismul datorită primejdiilor de ordin moral și religios pe care acesta le aduce, deoarece orice încercare de comunicare cu cei morți, oricât de zadarnică ar fi, este o revoltă împotriva lui Dumnezeu și a hotărârilor Sale. Doliul trebuie suportat de creștin cu demnitate, fără ca suferința provocată de plecarea unei persoane iubite să constituie baza unei deformări de ordin sufletesc. Suferința trebuie înțeleasă și ca un mijloc de purificare morală oferit nouă de Însuși Dumnezeu.
2. Experiențe post mortem
Există numeroase mărturii mai vechi despre experiențe post mortem, dar acestea nu au fost adunate niciodată sub un singur acoperiș, așa cum a făcut acum aproape trei decenii psihologul Raymond A. Moody. El a adunat experiențele a o sută cincizeci de subiecți, dar analiza sa s-a axat numai pe cincizeci dintre aceștia, care au avut ocazia să treacă prin aceste experiențe din pragul morții și de după moarte.
Părintele Serafim Rose, în cartea sa tratând aceeași temă, a efectuat analiza și critica concepțiilor doctorului Moody. Este semnificativ faptul că părintele Serafim, ortodox el însuși, privește aceste teme din perspectiva experienței patristice ortodoxe și are concepții sănătoase. El are o excelentă putere de pătrundere și ne ajută să privim această temă într-un cadru mai larg. Elementele folosite pentru expunerea și analiza „trăirilor de după moarte” sunt preluate din cartea părintelui Serafim Rose.
Părintele ne spune că, potrivit relatărilor, primul lucru care i se întâmplă unei persoane decedate este faptul că își părăsește trupul și începe să existe cu totul separat de el, fără însă de a-și pierde conștiința. Adeseori este capabil să vadă tot ceea ce se petrece în jur, inclusiv propriul trup mort și eforturile de resuscitare depuse de cei din preajmă; se simte mai degrabă pătruns de o stare de căldură analgezică și de ușurare decât de vreo senzație de plutire. Este cu totul incapabil de a influența mediul înconjurător prin gest sau cuvânt și, din această pricină, de multe ori resimte o stare de imensă singurătate. Procesele gândirii devin în mod obișnuit mult mai rapide, comparativ cu cele din starea trupească.
„Era o zi foarte rece, însă cât timp am fost în acel întuneric nu am simțit decât căldură și cel mai plăcut confort de care am avut parte vreodată… îi vedeam cum încearcă să mă readucă la viață. Era cu adevărat ciudat!nu am aflam prea sus; era ca și cum aș fi stat pe un soclu, dar nu cu mult deasupra lor; poate doar privind peste capetele lor. Am încercat să le vorbesc, dar nici unul dintre ei nu mă auzea, nimeni nu mă asculta”.
În continuare, părintele Serafim Rose citează exemplul unui creștin botezat care, în spiritul sfârșitului de secol XIX, rămâne cu totul indiferent față de adevărurile propriei sale credințe și nu crede în viața de apoi. Totuși, experiența trăită de el cu aproape 80 de ani în urmă, își păstrează importanța și în zilele noastre, deoarece reprezintă o descriere completă și unitară a ceea ce se petrece cu sufletul după moarte. Pornind de la această experiență, el a trecut de la starea de necredință a individului modern, la recunoașterea adevărurilor învățăturilor creștin-ortodoxe într-un mod atât de profund, încât ultimii ani din viață i-a petrecut ca monah. Publicându-și această experiență într-un volum cu numele „Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence”, a primit aprobarea de la Mitropolitul locului, ca neconținând nimic contrar învățăturii ortodoxe despre viața de apoi.
După ce își descrie agonia, moartea fizică și senzația de greutate cumplită care-l apasă înspre pământ, autorul relatării arată că:
„dintr-o dată m-am simțit împăcat cu mine însumi. Am deschis ochii, și tot ce-am văzut în acel moment, până la cele mai mărunte detalii, mi s-a imprimat în memorie cu o claritate desăvârșită.
M-am văzut stând în picioare, în mijlocul unei camere, fără nici un sprijin; în dreapta mea, toată echipa medicală se îngrămădea într-un soi de semicerc în jurul a ceva… acest fapt m-a umplut de surpriză: acel ceva în jurul căruia se îngrămădeau era un pat… M-am îndreptat spre ei să văd la ce se uită: acolo pe pat, zăceam eu însumi!
Am vrut să mă ating pe mine însumi, să-mi ridic mâna stângă cu ajutorul dreptei: dar mâna mi-a trecut de-a dreptul prin trup, ca printr-un gol… Am chemat doctorul, dar mediul în care mă aflam mi s-a vădit a fi total impropriu: nu recepta și nici nu transmitea sunetele vocii mele; am realizat astfel că mă aflam într-o stare de completă disociere în raport cu absolut tot ceea ce mă caracterizase până atunci. Mi-am realizat starea de stranie singurătate și în acel moment m-a cuprins un sentiment de panică.
Am aruncat o privire înspre par și de-abia atunci mi-a venit pentru prima oară gândul că evenimentul care mi se întâmplase ar putea fi ceea ce în limbajul nostru, în limbajul oamenilor vii, este definit îndeobște prin cuvântul „moarte”. Acest gând mi-a venit pentru că trupul meu, zăcând pe pat, avea un aspect evident de cadavru…
Sensul pe care-l dăm noi cuvântului „moarte” este inextricabil legat de ideea unui fel de distrugere, de încetare a vieții; cum puteam deci să gândesc că am murit, când eu nici o clipă nu-mi pierdusem conștiința și încă mă simțeam cum nu se poate mai viu, auzind tot, văzând tot, fiind conștient de tot, capabil să mă mișc, să gândesc, să vorbesc?”
Această experiență care nu a durat decât câteva minute contrazice așa de categoric așteptările omului modern, prin constatarea că moartea nu este un sfârșit și că viața continuă, că sufletul intră într-o stare cu totul nouă!
Părintele serafim Rose își fixează atenția asupra câtorva puncte comune pe care doctorul Moody le-a notat în timpul relatărilor subiecților analizați care au trăit astfel de experiențe. Există trei puncte comune în relatările lor.
Mai întâi sunt așa zisele experiențe extra-corporale. Acestea sunt descrise de către toți subiecții ca o stare în care sufletul părăsește trupul, acesta păstrându-și și în această stare calitatea de persoană. Se regăsește într-o lume în care simte căldură și confort, îi vede pe cei care se află în jurul trupului, dar nu poate comunica cu aceștia. Mărturiile persoanelor citate mai sus, sunt grăitoare în a exemplifica acest tip de experiență.
A doua trăsătură comună a trăirilor de după moarte este întâlnirea cu ceilalți. Adică, după spusele doctorului Moody, sufletul se simte singur numai pentru o scurtă perioadă de timp, căci destul de curând se întâlnește cu ceilalți, având în vedere faptul că nu numai după moarte, ci și înainte, el își vede deodată rudele și prietenii care au murit:
„Doctorul se lăsă păgubaș, și le zise rudelor mele că tocmai am murit… Mi-am dar seama atunci că în cameră se află mai multe persoane decât știam eu că sunt în realitate, unele dintre ele plutind în jurul tavanului camerei. Erau acolo toți cei pe care îi cunoscusem în viața mea, dar care muriseră deja. Mi-am recunoscut bunica și o fată pe care o cunoscusem încă de pe când mergeam la școală și mulți alți prieteni și rude… era o ocazie cu totul fericită și am simțit că toți veniseră acolo pentru a mă proteja sau a mă conduce”.
Explicând acest fenomen, Sfântul Grigorie Cel Mare spune în Dialogurile sale că se întâmplă des ca un suflet ajuns în ceasul morții sale, să-i recunoască pe aceia cu care va avea de împărtășit aceeași soartă veșnică de egală pedeapsă sau de bună răsplată.
A treia trăsătură comună acestor trăiri de după moarte este ființa de lumină, sau entitatea luminoasă. Toți cei care au avut astfel de experiențe au descris apariția unei lumini, a cărei strălucire creștea repede în intensitate. Toți au simțit-o ca pe o personalitate aparte, plină de căldură și iubire, de care cel de curând decedat se simțea atras ca de o forță magnetică.
„Eram afară din trup, nu am nici o îndoială în privința aceasta, pentru că îmi puteam vedea trupul pe masa de operații. Sufletul îmi ieșise afară! M-am simțit foarte rău la început, din pricina asta, dar puțin mai târziu a apărut această lumină strălucitoare. Părea cam ștearsă la început, pentru ca să se transforme în cele din urmă într-o rază uriașă… La început, când a venit lumina, nu eram prea sigur de ce se întâmpla, dar apoi m-a întrebat nu știu cum, dar cumva m-a întrebat dacă sunt pregătit să mor”
Nu este ușor să judecăm astfel de stări, deoarece ele ies din limitele obișnuitului. De obicei, judecăm totul pe baza propriilor noastre prejudecăți și întotdeauna în limitele rațiunii. De aceea, trebuie să fim foarte atenți și să nu acceptăm orice experiență ca fiind adevărată, căci putem cădea pradă amăgirilor. Mai presus de toate, trebuie să credem în cuvântul Domnului și să căutăm calea de a ne mântui, lăsând necunoscutul în grija lui Dumnezeu. Totuși, nu trebuie nici să le respingem în totalitate, precum fac protestanții, care cred că sufletele intră într-un somn adânc până la Înviere, și nici precum ateii, care susțin că energia vitală a trupului dispare odată cu moartea acestuia, ci să fim cu discernământ și să deosebim acele relatări care au folos duhovnicesc, de cele care sunt inventate și conțin tot felul de exagerări, cu scopul de a impresiona.
Concluzii
Existența și nemurirea sufletului este un subiect despre care nu s-a scris mult, de aceea am întâmpinat anumite dificultăți în găsirea și adunarea materialelor necesare. Spun acest lucru, deoarece Sfinții Părinți au pus mai mult accent pe învățăturile legate de felul cum să ne trăim viața pentru a ne câștiga mântuirea, decât pe studierea și explicarea fenomenelor extra senzoriale, ce constituie tema lucrării de față. Totuși, Părinții au atins în învățătura lor, diferite aspecte ale acestei teme și mi-au fost de mare ajutor în special scrierile Sfântului Ioan Damaschin, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale celor trei Sfinți Grigorie, de Nyssa, de Nazianz și Palama, ale Sfântului Vasile cel Mare și nu în ultimul rând, ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Nu trebuie sa-l uit pe Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, de a cărui gândire am încercat să mă apropii cât mai mult, aducând aproape în fiecare capitol și comentariul său cu privire la respectiva temă.
În cele ce urmează, voi încerca să prezint pe scurt conținutul fiecărui capitol în parte și să evidențiez scopul pe care l-am urmărit în alcătuirea sa.
Omul, din primul moment al existenței, a fost cununa întregii creații, scopul ei și, în consecință, responsabil pentru ea. El unește în sine cele două lumi create, cerul și pământul, pe care Sf. Vasile cel Mare ni le descoperă ca fiind, primul, lumea îngerilor și al doilea, lumea materială, această unire fiind realizată prin sufletul spiritual ce pătrunde trupul material, dându-i putere și viață, și mișcare spre infinit, care este Dumnezeu. Accentul cade pe chipul lui Dumnezeu care i-a fost dat omului în vederea asemănării cu Creatorul său, scop spre care aduce cu sine întreaga lume creată. În starea primordială, omul, care era lipsit de griji sau de nevoi, avea o singură poruncă, a cărei finalitate era creșterea acestuia în virtute prin păstrarea ei și în final, îndumnezeirea. Datorită neîncrederii omului în Dumnezeu și a dorinței sale de desăvârșire prin propriile sale puteri, s-a făcut rob al simțurilor și s-a apropiat de îngerii căzuți care astfel au căpătat o mai mare îndrăznire în ispitirea omului. Moartea a venit și ea ca o urmare a păcatului, cu ambivalența morții sufletești și trupești, dar și cu sensul de pedeapsă, pe de o parte, iar pe de alta, de izbăvire din păcat și suferință.
Sufletul, este creat de Dumnezeu, după cum afirmă și profetul Zaharia, este de natură spirituală, e nevăzut, nemuritor, simplu, deține rațiune, libertatea voinței și putere de simțire, oferă viață trupului, pe care îl pătrunde în totalitate. Nemurirea sa nu este de la sine, ci este făcut astfel prin voință Dumnezeiască. Dumnezeu voiește ca persoanele pe care le face pentru comuniunea cu Sine, și pe care le înzestrează cu chipul Său, să nu moară, ci să trăiască veșnic, bucurându-se de infinitatea iubirii Sale. Cei ce refuză această unire cu energiile Sale necreate, suferă datorită lipsei de dragoste din ei, dar Dumnezeu îi ține totuși și pe aceștia în viață, datorită bunătății Sale.
Sufletul de la Dumnezeu se unește cu trupul în momentul conceperii și se dezvoltă odată cu el, oferindu-i putere de creștere și de mișcare. La fiecare concepere, Dumnezeu unește materia cu spiritul, așa cum a făcut pentru prima oară cu Adam, și cum face la fiecare Sfântă Liturghie la transformarea Darurilor în sângele și trupul Mântuitorului. Și trupul, împreună cu sufletul, are ca scop îndumnezeirea. Dar acesta, deoarece se supune legilor biologice, materiale, se descompune în elementele alcătuitoare, din care va fi recompus la a doua Judecată, ca la început, cu puterea lui Dumnezeu, și reunit cu sufletul, spre viață veșnică.
Chipul lui Dumnezeu i-a fost dat omului în vederea realizării asemănării cu Creatorul. El se referă la capacitatea acestuia de a comunica cu Dumnezeu, care este persoană, și Care l-a făcut și pe om persoană. Chipul se reflectă atât în trup cât și în suflet, pentru că om nu este nici unul din aceste două elemente separat.
Dialogul continuu cu Dumnezeu, pentru care omul a fost făcut dintru început, a fost întrerupt prin căderea în păcat, chipul omului fiind întunecat, și voința lui îndreptată spre rău. Dar și în din această stare omul se poate ridica, dar nu cu forțele sale proprii, ci cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Acestuia nu i se cere decât un răspuns adecvat inițiativei divine, și anume, fapte bune. Deci îndreptarea omului se realizează prin sinergie, și nu prin forțe proprii.
Între trup și suflet se află o oarecare tensiune, ca urmare a păcatului, deoarece în loc să domine partea inteligibilă, spirituală, tinde să domine cea materială și stricăcioasă. Eforturile omului trebuie să se concentreze în a birui tendințele instinctive, animalice, luându-L ca model de viață pe Hristos, și primind ajutor și întărire în alegerea făcută, prin Sfintele Taine.
După cum am văzut, scopul vieții umane este îndumnezeirea. Aceasta cuprinde omul în totalitatea sa, și se realizează plenar în Eshatologie. Îndumnezeirea înseamnă participarea omului la energiile divine necreate, devenind dumnezeu după har și nu după ființă. Această stare poate fi pregustată încă din viață, așa cum au făcut sfinții.
În ceea ce privește viața de după moarte, ea are un sens precis. După cum ne-au descoperit părinții văzători cu duhul, sufletul, după moarte, face o călătorie atât prin locurile pe unde a trăit, cât și prin rai și iad, după care este judecat și trimis în locul cel mai potrivit în conformitate cu faptele sale. În această stare, sufletul așteaptă Judecata Universală care, spre deosebire de prima,care este particulară, are sentințe definitive. Raiul și iadul sunt doar stări cunoscute de om, și nu create de Dumnezeu, ele reprezentând dragostea Dumnezeiască trăită de fiecare om în funcție de vrednicia sa, după cum afirmă Sfinții Părinți.
Totuși, mai există și alte concepții tangente celei creștine cu privire la suflet și la viața acestuia după moarte, dintre care cea mai însemnată este spiritismul, fiind foarte la modă în zilele noastre. El susține că cei vii pot lua legătura cu spiritele celor decedați, pentru a alina tristețea rudelor îndurerate, sau pentru a primi diverse revelații de la personalități istorice cu mare greutate, precum Napoleon, Cezar, Cleopatra, etc. Imaginația debordantă și frauda sunt evidente mai ales analizând mesajele lăsate de astfel de personalități, care sunt de o calitate execrabilă. Spre exemplu, Napoleon nu se mai pricepe la tactică militară, Newton a uitat fizica, iar Eminescu scrie versuri proaste… Numeroase astfel de practici au fost demascate, dar mediile spiritiste caută în permanență metode noi de a crea efecte iluzorii, pentru a păcăli naivii și a profita de nefericirea lor.
Experiențele post mortem reprezintă un subiect în egală măsură interesant și discutabil. Totuși, sunt trei elemente comune acestor evenimente: ieșirea din trup și trăirea conștientă în afara acestuia, întâlnirea cu persoane decedate și apariția unei lumini cu caracter personal, care comunică cu persoanele decedate. Acesta, după ce și-au revenit, au identificat această lumină cu un înger sau chiar cu Hristos. Ei sunt fie îndemnați de această ființă spirituală să-și verifice conștiința, fie sunt întrebați dacă sunt pregătiți pentru moarte. Ceea ce este interesant e faptul că numeroase persoane care au trecut prin astfel de experiențe, și care nu erau persoane religioase, și-au schimbat viața datorită acestora, devenind foarte apropiate de Biserică. Totuși, aceste experiențe extra-corporale, trebuie privite cu atenție, după cum ne sfătuiesc și Sfinții Părinți, deoarece pot fi închipuiri ale minții sau chiar înșelări diavolești.
În concluzie, viața după moarte este o realitate dovedită atât de experiențele extatice ale Sfinților Părinți, cât și de ieșirile din corp ce au loc în lumea contemporană. Nemurirea sufletului presupune o existență în lumea spirituală, ceea ce presupune comuniunea cu celelalte ființe spirituale și de asemenea existența unei răsplăți pentru cei buni și nedreptățiți în viață, și a unei pedepse pentru cei asupritori și răi în viață. Experiențele post mortem nu vorbesc de nici un fel de judecată a sufletelor, deoarece ele nu durează de obicei mai mult de câteva minute. Totuși, ele sunt esențiale pentru a confirma concepția creștină despre existența și nemurirea sufletului.
Bibliografie
Sf. Ioan Damaschin, DOGMATICA, Ediția a II-a, Editura institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1943
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ, Vol. 1, Editura institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
Pr. Prof. De. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA, Vol.1, Ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1992
Lossky, TEOLOGIA MISTICĂ A BISERICII DE RĂSĂRIT, Editura Anastasia
Fericitul Augustin, “DE IMMORTALITATE ANIMAE”, Tipografia Speranța, București 1907
Hierotheos Mitropolit de Nafpaktos, Viața după moarte, Editura Bunavestire, Galați 2000
Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, PSB, Vol. 30, București 1998
Preot Ioan C. Teșu, Omul – Taină teologică, Editura Christiana, București, 2002
Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică și Simbolică, Vol.1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003
Pr. Prof. Vasile Răducă, ANTROPOLOGIA SF. GRIGORE DE NYSSA, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Sf. Simeon Noul Teolog, DISCURSURI TEOLOGICE ȘI ETICE, Scrieri 1, Editura Deisis, Sibiu, 1998
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, Vol. 3
Sf. Grigorie Palama, A Sfântului Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare, în Filocalia…, Vol. 7
Sf. Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, Editura Anastasia, București 1996
Ierom. Nacu-Daniil Stoenescu, Învățătura despre Sfânta Treime în imnurile Sfântului Simeon Noul Teolog, în „Mitropolia Banatului”, anul 1985, nr. 5-6
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, trad., introd. și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M., București 1983
Cf. Dr. Gh. Scripcaru, Medicină legală, pag. 350, la Dr. George Stan, Teologie și bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria 2001
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, PSB, Vol. 34, București, 1992
Sf. Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sf. Apostol Pavel, Atena, 1971, vol.2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA, Vol. 10, E.I.B.M, București, 1981
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I, Tâlcuire la Psalmul 28, PSB, Vol. 17, București, 1986
Paul Heuze, Les morts rivent-ils? Enquete sul l’etat present des esciences psychiques, Paris 1921
Serafim Rose, Sufletul după moarte, Editura Anastasia, București 2002
Părintele Mitrofan, Viața noastră după moarte, Editura Agapis, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Existenta Si Nemurirea Sufletului In Revelatia Si In Gandirea Parintilor (ID: 166995)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.