Capelanul In Inchisori Tehnici Si Metode de Recuperare a Detinutilor
CUPRINS:
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. PRIVIRE GENERALĂ
1.1. Originea biblică
1.2. Scurt istoric al lucrării de capelan
1.3. Cine este capelanul?
1.4. Declarația de misiune a capelanului
1.5. Codul etic al capelanului
1.6. "Cele zece porunci" ale capelanului
CAPITOLUL II. CAPELANUL ÎN PENITENCIAR
2.1. Capelanul în contextul socio – politic românesc
2.1.1. Libertatea credințelor religioase și interzicerea constrângerilor religioase
2.1.2. Libertatea de credință și cult
2.1.3. Statutul capelanului
2.2. Capelanul și identitatea sa pesonală
2.3. Capelanul și identitatea sa profesională
2.4. Funcția capelanului de închisoare
2.5. Capelanul și drepturile fundamentale ale deținuților
2.6. Slujba de capelan în penitenciar și slujirea lui Isus
2.6.1. Modelul de slujire a lui Isus
2.6.2. Obiectivul lui Isus -persoana
2.6.3. Caracteristicile slujirii
2.6.4. Accentele slujirii
2.7. Slujirea capelanului într-un cadru multiconfesional
CAPITOLUL III. RELAȚIA CAPELANULUI CU PERSONALUL ANGAJAT DIN PENITENCIAR
3.1. Personalul angajat al penitenciarului
3.2.Acceptarea capelanului între membrii personalului angajat
3.3. Confidențialitatea capelanului
3.4. Consilierea la locul de muncă
3.5. Stresul gardianului
3.5.1. Definiția stresului
3.5.2. Etapele stresului
3.5.3. Accente specifice ale stresului gardianului
3.6. Intervenția capelanului în tratarea stresului gardianului
CAPITOLUL IV. TEHNICI ȘI METODE DE RECUPERARE A
DEȚINUȚILOR
4.1. Privire de ansamblu asupra condiției deținutului
4.2. Dimensiuni etice și filosofice în universul penitenciar. Sănătatea morală a deținuților
4.3. Consecințe psihologice ale privării de libertate
4.4. Depresia deținutului
4.4.1. Accente specifice ale depresiei deținutului
4.4.2. Modelul de consiliere a depresiei oferit de Isus
4.4.3. Caracteristicile unui consilier eficient
4.4.4. Diminuarea depresiei la deținuții expuși la risc înalt de suicid
4.5. Rolul capelanului în tratarea deținuților expuși la risc înalt de suicid
4.6. Homosexualitatea – flagelul penitenciarelor
4.6.1. Considerente generale
4.6.2. Considerente etice
4.6.3. Considerente pastorale
4.6.4. Cauze generale care conduc la un comportament homosexual
4.6.5. Cauze specifice mediului penitenciar care conduc la un comportament homosexual
4.6.6. Metode generale de tratament a homosexualității în închisori
4.6.7. Rolul capelanului în tratarea deținuților homosexuali
4.7. Reintegrarea socială a deținuților
4.7.1. Reintegrarea socială a deținuților privită în contextul românesc
4.7.2. Familia – factor de reușită a integrării sociale postpenale
4.7.3. Propunere privind combaterea cauzelor care duc la producerea fenomenelor infracționale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
=== 1 ===
ARGUMENT
În ziua în care l-am întâlnit pe Hristos și El a devenit Domnul și Mântuitorul meu, transformându-mi viața într-un mod dramatic și radical, am făcut o promisiune: i-am făgăduit lui Dumnezeu că voi spune oricui, fără teamă și fără reținere, despre felul minunat în care El m-a mântuit și mi-a dăruit o viață nouă, izbăvită de sub puterea păcatului. Am luat atunci hotărârea de a vesti puterile Lui minunate, mai ales acelora care sunt, de cele mai multe ori, marginalizați și chiar uitați de toți: lor, deținuților, oamenilor de la periferia societății.
Cinci ani mai târziu, urmând chemarea lui Dumnezeu, am devenit student al [anonimizat] Penticostal din București. Visul meu era de a deveni capelan. În acel moment,anul 1997, nu se vorbea deloc despre așa ceva în țara noastră, dar eu credeam cu tărie că va veni o zi în care visul meu va deveni realitate. Prietenii cărora le împărtășeam aceste planuri ale mele, zâmbeau a neâncredere, iar unii dintre ei, mai direcți, îmi spuneau că așa ceva nu va fi nicicând posibil în România. Nu am descurajat în fața necredinței prietenilor. E-adevărat, am avut și câțiva suporteri: soția, părinții și frații mei.
Toamna anului 1999 a adus pentru mine vestea cea mare. În sfârșit, această nouă (pentru noi, românii ) formă de slujire a celor în nevoi, se materializa în contextul românesc producându-mi o mare bucurie. M-am interesat imediat de condițiile necesare a fi îndeplinite pentru a deveni capelan. Când cererea mi-a fost aprobată și am fost cooptat în rândurile acestor minunați slujitori ai lui Dumnezeu, jubilam. Am știut atunci că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și că el mă cheamă să-mi împlinesc cel mai mare vis al vieții mele.
Anul 2000 a fost unul cu o activitate intensă și rodnică în penitenciarele din Gherla și Aiud. Am avut ocazia să întâlnesc sute de deținuți și să constat, cu plăcută surprindere, că dragostea Mântuitorului Hristos îi cucerește și le schimbă viețile. Am înâlnit oameni care au fost transformați într-un mod atât de profund, încât cei din jur nu puteau să-și explice fenomenul. În schimb, recunoșteau măreția și măiestria lucrării lui Dumnezeu.
Toți acești factori, amintiți pe scurt, s-au constituit în premise ale elaborării acestei lucrări. Doresc din toată inima ca portretul capelanului, pe care am încercat să-l redau prin intermediul lucrării de față, să reprezinte un model pentru cei care doresc să-l slujească pe Dumnezeu în mediul penitenciar. Iar tehnicile și metodele de recuperare a deținuților prezentate aici să fie un imbold pentru cei care vor fi într-adevăr interesați de soarta semenilor de după gratii. De aceea, rugăciunea mea către Dumnezeu, este aceeași ca și a lui Moise în finalul Psalmului 90: Fie peste noi bunăvoința Domnului Dumnezeului nostru! Și întărește lucrarea mâinilor noastre, da, întărește lucrarea mâinilor noastre!
INTRODUCERE
Chiar și acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, misiunea Bisericii trebuie să rămânã mântuirea celui pierdut și întărirea credinței celui mântuit. La împlinirea acestei misiuni sfinte, capelanul are o contribuție majoră. Există situații în care, prin natura împrejurărilor, mulți oameni nu pot veni la biserică și atunci trebuie dusă biserica la ei. În asemenea condiții, și nu numai, capelanul este dator să ducă tot ceea ce este sfânt, curat, vrednic de primit, adevărat și veșnic – dragostea Mântuitorului nostru Isus Hristos, propovăduirea iubirii Tatălui Ceresc, printr-o evanghelie socială.
Dintre aceia la care "trebuie să meargă biserica", deținuții sunt cei asupra cărora ne-am îndreptat atenția în cuprinsul acestei lucrări. Această categorie socială uitată de cei mai mulți, dar, totuși, deloc de neglijat din pricina dimensiunii numerice și a conotațiilor sale specifice, reprezintă o problemă acută a societății românești contemporane.
Fenomenul infracțional este în continuă creștere iar sistemul penitenciar nu poate oferi nici spațiul adecvat deținerii prizonierilor și nici metodele cele mai eficiente de recuperare și reintegrare socială a deținuților. Mai mult, societatea manifestă reținere și chiar respingere față de acești oameni, stigmatizându-i. De multe ori, deținuții ajung să fie părăsiți și uitați chiar de către familiile lor. În unele cazuri, nu puține la număr, nici părerea lor despre ei înșiși nu este una mai bună, ajungând să respingă și să urască propria imagine.
În aceste împrejurări, capelanul rămâne omul chemat de Dumnezeu să treacă dincolo de aparențe, chiar și atunci când ele sunt descurajante, și să meargă la cei aflați "în lanțuri". Aici va avea surpriza să constate că aceștia sunt și ei oameni, că și ei au nevoie de dragostea Domnului nostru Isus Hristos și că, la fel ca celorlalți, Dumnezeu le oferă și lor o viață nouă, izbăvită de păcat, prin sângele vărsat de Mielul divin. Mai mult decât atât, experiența ultimilor ani demonstrează, fără putință de tăgadă, că mulți deținuți au primit mesajul Evangheliei și că viața lor a fost schimbată în întregime. În ceea ce-i privește pe acești oameni, sunt potrivite cuvintele apostolului Pavel din cea de-a doua sa Epistolă către Corinteni, capitolul 9, versetul 17: Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi."
În acestă lucrare ne propunem să prezentăm persoana și lucrarea capelanului în închisori, precum și tehnicile și metodele folosite de acesta în vederea răscumpărării și reintegrării sociale a deținuților.
Capitolul întâi este o privire generală asupra originii biblice a slujbei de capelan, urmărind apoi evoluția istorică a acestei slujbe, definindu-l pe capelan și conturându-i profilul printr-o declarație de misiune și prin codul său etic.
În cel de-al doilea capitol prezentăm concret slujba de capelan în mediul penitenciar. Înainte de toate am stabilit locul capelanului în contextul social și politic românesc actual, precum și reglementările legislative care-i permit desfășurarea activității în penitenciar și care îi definesc statutul. Urmează statuarea identității sale personale și profesionale, funcția / funcțiile pe care o / le îndeplinește precum și poziția sa față de drepturile fundamentale ale deținuților. Capitolul continuă cu descrierea modelului de slujire în închisoare oferit de Isus, model care prezintă atât obiectivul, caracteristicile și accentele slujirii Mântuitorului, cât și felul de acțiune într-un cadru multiconfesional cum este închisoarea.
În capitolul al treilea urmărim relația capelanului cu membrii personalului angajat al penitenciarului. După ce prezentăm compoziția personalului angajat din penitenciar ne ocupăm de felul în care capelanul este acceptat între ceilalți angajați, punând accentul pe confidențialitatea capelanului și pe consilierea la locul de muncă. Deoarece munca gardianului este foarte stresantă, oferim câteva informații importante despre stres în general și alte câteva accente specifice ale stresului gardianului, urmate de intervenția capelanului în tratarea acestui stres.
În cel de-al patrulea capitol am pus accentul pe tehnicile și metodele folosite de capelan pentru recuperarea deținuților. Mai întâi oferim o privire de ansamblu asupra condiției deținutului, urmată de evaluarea dimensiunilor etice și filozofice ale universului penitenciar. Consecințele psihologice ale privării de librtate, care urmează, sunt cele care generează problemele dificile cu care se confruntă deținuții. Dintre acestea ne-am oprit asupra a trei dintre ele pe care le-am considerat deosebit de grave. Prima dintre ele, depresia, este prezentată cu aspectele ei specifice mediului penitenciar. Intervenția capelanului, care are toate caracteristicile unui consilier eficient, după modelul oferit de Isus, poate să-l ajute pe deținut să se elibereze de povara depresiei. Cazurile agravate de depresie pot conduce la încercări de sinucidere, însă și de această dată, capelanul este pregătit să intervină, alături de echipa de specialiști care se ocupă de problemele deținuților. Cea de-a treia problemă deosebit de gravă, prezentă în mediul penitenciar, este homosexualitatea, un adevărat flagel al penitenciarelor. Evaluarea considerentelor generale, etice și patorale cu privire la homosexualitate cât și al cauzelor generale care conduc la un comportament homosexual, indică existența unor cauze specifice universului penitenciar care dau naștere unor mnifestări deviante. Și de această dată, capelanul este alături de profesioniștii din administrația penitenciarului, având soluții specifice pentru tratarea deținuților.
Nu putem încheia fără a menționa importanța procesului de reintegrare familială și socială a foștilor deținuți, rolul covârșitor pe care-l are familia în acest proces precum și câteva propuneri, venite din partea noastră, privind combaterea cauzelor care duc la producerea fenomenelor infracționale.
Metodele pe care le-am folosit pentru întocmirea acestei lucrãri sunt:
1). Observarea mediului penitenciar prin mijloace specifice.
2). Vizite particulare fãcute deținuților.
3). Comunicare și pãrtãșie cu deținuții prin intermediul lucrãrii de voluntar îpenitenciarele din România.
=== 2 ===
CAPITOLUL I
PRIVIRE GENERALĂ
1.1.ORIGINEA BIBLICĂ
Activitatea capelanilor își are rădăcinile adânc înfipte în solul Scripturilor. Pilda Samariteanului din Evanghelia după Luca, capitolul 10,versetele 25-37, accentuează dorința Mântuitorului pentru urmașii Să, de a-I urma exemplul, slujindu-i pe cei aflați în nevoi, chiar dacă alții refuză să se implice și chiar dacă această slujire va necesita o mare investiție. Marcu, în Evanghelia sa, la capitolul 10, versetul 45, prezintă modelul suprem de slujire față de semeni: Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți. Marea însărcinare dată de Hristos apostolilor Săi și tuturor credincioșilor creștini, are o rezonanță deosebită pentru capelani: Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. (Marcu, 16:15).
1.2. SCURT ISTORIC AL LUCRĂRII DE CAPELAN
Lucrarea capelanilor nu este, după cum cred cei mai mulți, una modernă. Se pare că,la intrarea în Templul din Ierusalim existau câteva încăperi speciale în care stăteau slujitori calificați care consiliau persoanele venite să aducă jertfe Domnului.
Alte semnale provin din perioada Evului Mediu, când fiecare unitate militară avea capelanul ei. Acesta exercita o influență atât de mare asupra celor din jurul său, încât comandantul unității militare nu pleca la luptă fără el.
Există o lungă istorie a slujbei de capelan la locul de muncă în Statele Unite ale Americii. Episcopul Diana C. Dale, președintele Institutului Național al Capelanilor din Industrie și Afaceri susține că: "Încă din 1640 Colonia Golfului Massachusetts a stipulat în mod legal că muncitorii trebuie să fie instruiți din punct de vedere religios la locurile lor de muncă,în mod special aceia care trebuie să lucreze în ziua de duminică". De asemenea, episcopul Dale susține că poate să facă dovada documentară a faptului că în secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea existau patroni din diferite industrii, care ofereau angajaților lor asistența capelanilor.
Mai vechi decât Statele Unite înseși, pe data de 29 Iulie 1775, Congresul Continental a recunoscut necesitatea instituirii slujbei de capelan și a unei plăți autorizate pentru capelanii profesioniști din armata Continentală (20 de dolari lunar).Pe data de 9 Iulie 1776, Congresul Continental a autorizat Armata Continentală atât pentru mărirea lefei capelanilor ,cât și pentru creșterea numărului de capelani pentru trupe. În aceeași zi, generalul George Washington a ordonat numirea de capelani pentru fiecare regiment. Unii dintre acești capelani au slujit împreună cu sanitarii de pe câmpul de luptă, și ei au fost probabil primii capelani din America. Acești capelani au luat parte, în anul 1776, la constituirea Statelor Unite ale Americii.
1.3. CINE ESTE CAPELANUL?
Termenul "Capelan", derivă de la englezescul "chaplain". Conform Dicționarului Explicativ al Limbi Române însă, "capelan" înseamnă preotul unei capele,adică al unei biserici mici, izolată într-un cimitir, dar această explicație nu reprezintă absolut deloc definiția potrivită.
Deși adesea este asemănat cu un duhovnic, capelanul este mai mult decât un confesor căruia i se mărturisește o persoană aflată pe patul de moarte. Atunci, cine este capelanul?
Capelanul este omul chemat și înzestrat de Dumnezeu pentru a ajuta o persoană în stabilirea și consolidarea unei relații personale cu Dumnezeu. În acest scop el va acorda asistență pastorală, va învăța și va consilia persoana respectivă. Capelanul este omul chemat de Dumnezeu să depășească limitele denominațiunii religioase din care face parte și să slujească tuturor celor în nevoi, oferindu-le toată dragostea sa, toată pregătirea sa de specialitate, toată compasiunea și înțelegerea sa, fără a căuta în schimb vreun beneficiu material sau moral, sau fără a încerca să dobândească autoritate asupra celor pe care îi ajută. El crede cu tărie că slujirea
pe care o oferă poate aduce o schimbare rapidă a individului și a grupului în cele mai dificile circumstanțe. El este un om a cărui credință îi permite să lucreze confortabil întru-n mediu multicultural și multirasial, având o viață caracterizată de rugăciune, studiu și închinare, fiind o persoană care crede că starea familiei lui este o mărturie a puterii lui Dumnezeu. De asemenea el susține la toate nivelele și alte misiuni și activități ale denominațiunii din care face parte.
1.4. DECLARAȚIA DE MISIUNE A CAPELANULUI.
Capelanul slujește oamenilor, după voia lui Dumnezeu, activând fie ca voluntar, fie ca angajat al unei instituții: armată, poliție, penitenciar, spital, primărie, fabrică și în alte agenții unde slujirea sa este binevenită. Principiile sale călăuzitoare în activitate, pot fi înmănunchiate în următoarea Declarație de Misiune:
Misiunea capelanului este de a anticipa și de a răspunde nevoii de călăuzire emoțională și spirituală precum și de oferire a asistenței în caz de criză personală sau colectivă printre oamenii pe care îi slujește.
El este implicat activ în îmbogățirea vieții oamenilor cărora le slujește, oferindu-le ajutorul necesar pentru trăirea zilnică și pentru un mediu de lucru efectiv.
Capelanul crează și întreține o atmosferă de încredere și confidențialitate pentru angajații instituției în care își desfășoară activitatea. El procură resursele pentru sănătatea emoțională și spirituală și dezvoltarea personală.
Capelanii sunt bărbați și femei cu diferite specializări și pregătiri profesionale, care sunt dedicați bunăstării spirituale, emoționale și fizice a angajaților câmpului ocupațional în care sunt chemați să slujească.Un capelan este antrenat în domeniile consilierii, comportamentului uman, îngrijirii pastorale și în alte astfel de domenii.
Capelanii oferă și sunt ei înșiși resurse pentru tratarea stresului, a dezordinilor emoționale, pentru căsătorie și consiliere familială, pentru îngrijorare și stări depresive. Capelanii își oferă serviciile și caută resurse cu ajutorul cărora sunt gata să întâmpine nevoile celor cărora le slujesc și familiilor acestora.
Capelanii trebuie să înțeleagă că rolul lor este acela de slujire și contribuție. Slujire pentru bărbații și femeile aparținănd instituției în care își desfășoară activitatea, slujire față de biserica de care aparțin și slujire adusă Domnului și Mântuitorului lor Isus Hristos. Contribuția fiecărui capelan constă în timpul, talentul, grija, experiența sa profesională și, adesea, resursele personale. Toate acestea făcute cu o dragoste adevărată față de cei cărora le slujește.
1.5. CODUL ETIC AL CAPELANULUI
Ca slujitor al lui Dumnezeu care îi ajută pe oameni să-și fundamenteze principii etice de viață și activitate, capelanul își constituie propriul său cod etic, pe care se angajează să-lrespecte cu sfințenie:
Capelanul trebuie să cunoască obiectivele și scopurile instituției pe care o slujește.
Capelanul este dator să slujească în această calitate TUTUROR angajaților instituției, ori de câte ori este nevoie.
Capelanul este dator să respecte etica profesională și eclesiastică. El trebuie să facă abstracție de religia oamenilor cărora le slujește, oferindu-le ajutorul în mod imparțial.
Confidențialitatea trebuie păstrată după consiliere, pe tot parcursul vieții. În cazul în care confidențialitatea este violată, capelanul este exclus din instituția căreia îi slujește, cu excepția următoarelor situații: (1) Când este în pericol viața celui consiliat; (2) Când este amenințată viața altei persoane; (3) Când este în pericol siguranța națională.
Comunicarea capelanului cu instituția în care lucrează trebuie menținută în permanență fie telefonic, fie prin alte metode.
Capelanul nu va comenta public acțiunile instituției în care slujește, sau ale personalului angajat.
Capelanul nu va divulga presei, televiziunii, radioului, companiilor de asigurări sau avocaților informații despre instituție. Aceste informații vor fi păstrate numai în in interiorul instituției.
Capelanul este dator să înainteze rapoarte statistice despre programul său conducerii instituției în care lucrează, la termenele stabilite de administrație.
Capelanul se supune protocolului și măsurilor disciplinare pe durata slujirii sale de capelan.
Fiecare capelan trebuie să fie conștient de faptul că, în mod indirect, el îi reprezintă pe toți ceilalți capelani. De aceea, acțiunile sale trebuie să poarte marca acestei responsabilități.
=== 3 ===
1.5. CELE ZECE PORUNCI ALE ETICII CAPELANULUI
Manualul Capelanul îslujba comunitãții sugereazã Zece porunci ale eticii Capelanului:
I. FII ATENT LA CE AUZI ȘI LA CE SPUI
Capelanul este dator să mențină echilibrul între ascultare și vorbire. Dacă până atunci era obișnuit să audă în mediul bisericesc, de data aceasta el trebuie să audă și să vorbească într-un cu totul alt mediu. De aceea, el este acela care decide ce aude și ce spune.
II. NU REDACTA RAPOARTE FALSE
Capelanul trebuie să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă acest lucru nu este ușor. El va trebui să spună adevărul din convingere, de dragul adevărului și nu folosind un limbaj cu înțeles ambiguu.
III. NU FII NEDREPT ÎN ISPRĂVNICIE
Capelanul este persoana care are acces la informațiile, valorile și documentele instituției pe care o slujește. De aceea el trebuie să fie conștient de necesitatea păstrării discreției și a secretului de serviciu precum și de menținerea unui caracter integru, neânsușindu-și bunuri care nu-i aparțin.
IV. IUBEȘTE PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUȚI
Capelanul este dator să cunoască nevoile celor cărora le slujește și să fie sensibil la aceste nevoi în același fel în care este preocupat de propriile-i nevoi.
V. PLĂTEȘTE ZECIUIALĂ
Ca ispravnici credincioși ai harului lui Dumnezeu, capelanii trebuie să-și îndeplinească misiunea punându-și timpul și resursele materiale la dispoziția instituției pe care o slujesc. Este de datoria lor să se implice, considerând că ceea ce ei dau este datoria lor față de Dumnezeu.
VI. RESPECTĂ SABATUL
Capelanul nu este numai un ajutor pentru alții, ci și un exemplu. De aceea el trebuie să fie conștient că etica lui poate fi pusă la îndoială dacă nu respectă lucrurile pe care ar trebui să le onoreze. Mai mult decât atât, capelanul are nevoie de odihnă și refacere, pentru un randament cât mai bun al slujirii lui.
VII. FII PASIONAT DE CEEA CE FACI
Pentru o eficiență cât mai mare în lucrare, capelanul are nevoie de o educație permanentă, de devotament și elan pentru slujirea sa cât și de credință că rezultatele nu vor întârzia să apară.
VIII. FII SMERIT
Capelanul trebuie să fie conștient de influența pe care o exercită asupra celor din jurul său și de ajutorul și sprijinul pe care altcineva nu li-l poate oferi. De aceea el va fi foarte atent ca să aibă o permanentă atitudine de smerenie și credincioșie față de Acela care l-a chemat în lucrare.
IX. TRATEAZĂ ȘI VINDECĂ
Lucrarea pe care capelanul o îndeplinește îi cere să capete credibilitate în fața angajaților instituției în care slujește. În acest fel el va putea să slujească persoanei în întregime, ocupându-se nu doar de partea spirituală a relației omului cu Dumnezeu, ci și de reducerea stresului sau de echilibrul emoțional al celui căruia îi slujește.
X. NU FACE DISCRIMINĂRI
Gradul sau funcția persoanei care solicită asistență capelanului nu trebuie să-i
influențeze acestuia felul de slujire. El este chemat să slujească tuturor fără a căuta la fața omului, conștient fiind că toți au aceeași valoare în fața lui Dumnezeu.
CAPITOLUL II
CAPELANUL ÎN PENITENCIAR
2.1. CAPELANUL ÎN CONTEXTUL SOCIO-POLITIC ROMÂNESC
Contextul social și politic inaugurat de schimbările democratice din Decembrie 1989 a permis conturarea acestui mod de slujire și în universul penitenciar românesc. Reglementările actuale permit capelanului să slujească atât personalului angajat cât și deținuților.
2.1.1. LIBERTATEA CREDINȚELOR RELIGIOASE ȘI INTERZICEREA
CONSTRÂNGERILOR RELIGIOASE
Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă că:"Toți oamenii sunt… egali în drepturi și demnitate. Ei trebuie … să acționeze unii față de alții într-un spirit de fraternitate."
Credințele religioase și preceptele morale care refuză drepturile celorlalți reprezintă o discriminare și cad sub incidența Articolului 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Libertatea credinței religioase este unul din drepturile umane de bază, garantate de Articolul 18 din Declarația Drepturilor Omului aparținând Națiunilor Unite și Articolul18 al Convenției Internaționale privind drepturile civile și politice. Constrângerea în alegerea credinței religioase este interzisă în același articol al celui de-al doilea instrument.
2.1.2. LIBERTATEA DE CREDINȚĂ ȘI CULT
Paragraful 35 al Manualului Internațional privind o bună practică în
penitenciare, consemnează următoarele:
35. Sprijinul și asistența spirituală trebuie să fie tot timpul la îndemână. De când libertatea credinței religioase a devenit un drept uman de bază, deținuților trebuie să li se ofere posibilitatea să aibă acces la astfel de servicii prin propria lor voință. Acest lucru trebuie să se aplice și în cazul deținuților aflați în, suferință în detenție solitară, cu încercări de sinucidere, aflați în greva foamei sau în caz de deces. Astfel de servicii sunt, de asemenea, importante în cazul unei îmbolnăviri sau a unui deces în familie.
Mai departe, manualul prevede:
36. Responsabilitatea personală se află la baza regulilor care privesc respectarea religiei ca un drept al deținutului și nu ca o datorie a acestuia:
Regula 41 (1)
Dacă așezământul cuprinde un număr suficient de deținuți aparținând aceleași religii, trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii.
(2)
Reprezentantul calificat, numit sau aprobat conform paragrafului 1, trebuie să fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase și să facă de fiecare dată când este indicat, vizite duhovnicești, în particular, deținuților care au religia sa.
(3)
Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va refuza niciodată, nici unui deținut. Dimpotrivă, dacă un deținut se opune vizitei unui reprezentant al unei religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa.
Regula 42
În măsura în care acest lucru este practicabil, fiecărui deținut i se va permite să își satisfacă nevoile vieții sale religioase, prin participarea la serviciile religioase puse la dispoziție de către instituție, având în posesie cărțile sale religioase și instrucțiuni privind cultul din care face parte.
37. …Când există o religie de stat, trebuie să se aibă grijă ca așezământul să nu furnizeze doar un loc de cult echipat cu obiecte de rugăciune ale acestei religii. Dacă persoane de credințe diferite trebuie să folosească acest loc de cult, obiectele de rugăciune trebuie să fie mobile, astfel înât să nu afecteze celelalte grupuri.
38. Nu este nevoie să amintim că un deținut care îmbrățișează convingeri religioase extreme care pot prejudicia libertatea altor persoane, de exemplu unul care crede în violență în numele religiei, nu are dreptul să își exercite convingerile respective și administrația închisorii este obligată să îi protejeze pe ceilalți de consecințele unor astfel de convingeri.
40. Este esențial ca în orice program de tratament pentru deținuți, normele religioase să nu fie folosite fără discernământ în evaluarea progresului făcut de deținut pe linia transformării sale. Un deținut nu poate fi considerat imoral sau incorigibil, deoarece convingerile sale diferă de normele religioase predominante.
2.1.3. STATUTUL CAPELANULUI
Statutul capelanului în închisorile din România este reglementat prin Legea nr.195 din data de 6 noiembrie 2000, privind constituirea și organizarea clerului militar. Această lege a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 13 noiembrie 2000 și prevede următoarele:
Articolul1. (1) Clerul militar se constituie din preoți militari care își desfășoară activitatea în structurile forțelor armate.
(2) Clerul militar se instituie în ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției-Direcția Generală a Penitenciarelor, în scopul satisfacerii cerințelor spiritual-religioase ale militarilor.
Articolul 2. Preotul militar este slujitorul unei biserici sau al unui cult recunoscut de lege, încadrat în structurile forțelor armate, învestit cu dreptul de a oficia acte de cult și de a transmite învățătura moștenită credincioșilor pe care îi păstorește.
Articolul 3. Activitățile duhovnicești și religioase se desfășoară conform rânduielilor bisericești, după programul stabilit de preotul militar, cu aprobarea comandantului unității. Participarea militarilor la aceste activități se face pe baza opțiunii liber exprimate a acestora.
Articolul 17. Preotul din structurile militare are, în principal, următoarele îndatoriri:
a) oficiază Sfânta Liturghie, celelalte slujbe și servicii religioase, administrează Sfintele Taine, asigurând mărturisirea și împărtășirea personalului militar și civil, desfășoară activitatea de pastorație individuală și de grup în unități, conform cu cele precizate în articolul 3 aliniatul (1);
b) transmite militarilor de aceeași religie sau confesiune cu el învățătura de credință a cultului religios pe care îl reprezintă;
c) desfășoară activitate de educație religioasă, etică și civică a personalului armatei;
d) colaborează nemijlocit cu ceilalți factori educaționali din unități, comandamente și garnizoane pentru organizarea serviciilor religioase, cu ocazia unor evenimente importante din istoria și spiritualitatea poporului român;
e) acordă asistență religioasă, tuturor militarilor, inclusiv celor aflați în spitale, penitenciare sau în arestul unităților;
f) participă prin mijloace pastorale specifice la formarea spirituală, la prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale;
g) se preocupă, alături de comandanți sau șefi, de starea psiho-morală și disciplinară a militarilor;
militare în care își desfășoară ativitatea, sau la cele de pregătire militară organizată de structurile în care sunt încadrați.
h) participă, cu aprobarea comandanților, la programele de pregătire pastorală organizate de cultul religios respectiv, fără a afecta activitatea de asistență din structurile
2.2. CAPELANUL ȘI IDENTITATEA SA PERSONALĂ
Ca reprezenant al lui Dumnezeu, capelanul trebuie să îngrijească de relația omului cu Dumnezeu. Această funcție de bază pretinde dreptul la comunicare privilegiată și confidențială. Capelanul trebuie să fie conștient de sine și să fie în stare să exercite o stabilitate rațională și emoțională, în permanență. Folosindu-se de instruirea și experiența sa, capelanul trebuie să fie echipat pentru a funcționa eficient ca membru productiv al personalului corecțional.
2.3. CAPELANUL ȘI IDENTITATEA SA PROFESIONALĂ
Capelanul trebuie să fie conștient că este instruit într-o profesiune religioasă și că este capabil să îndeplinească cerințele, greutățile și tensiunile pe care le implică slujba de capelan corecțional. El trebuie să țină seama că exersează și se dezvoltă el însuși în același timp, profesând. Cu toate că el reprezintă grupul său religios, cu care este necesar să mențină un contact strâns, el este conștient pe deplin că slujirea în cadrul penitenciarului trebuie să fie lipsită de prejudecăți.
Capelanul are îndatorirea de a facilita servicii religioase pentru deținuți, indiferent de crezul său. Dacă legea statului recunoaște ca legală o anume organizație religioasă, capelanul are îndatorirea de a organiza un loc de întâlnire pentru deținuții din fiecare grup denominațional, pentru ca ei să-și exercite închinarea dacă, sunt cinci sau mai mulți. deținuți din denominațiunea respectivă. Capelanul trebuie să-și păsrteze slujirea centrată pe Hristos și să nu aibă prejudecăți denominaționale
2.4. FUNCȚIA CAPELANULUI DE ÎNCHISOARE
Capelanul care activează în închisoare se va găsi într-o serie de roluri prin care va putea sluji în mod eficient mediului penitenciar. Printre aceste roluri se află funcția de păstor, învățător și consilier.
Rolul de bază al capelanului este de a acorda asistență pastorală delincvenților încarcerați. Aceasta este o slujire de păstor, predicator și lider spiritual, dar presupune și o bună mărturie personală. Cu toate că deținutului îi poate sluji ca păstor, capelanul s-ar putea să nu aibă aceeași slujbă față de personalul închisorii.
Capelanul este un învățător; prin urmare el este un slujitor în domeniul educației creștine. În această calitate, capelanul are datoria de a fi o călăuză și un model, în vederea maturizării, a obținerii unui comportament moral și spiritual corespunzător în rândurile deținuților.
Capelanul este consilier. Prin dorința, experiența și instruirea sa, capelanul trebuie să fie gata să-i asculte și să-i ajute pe deținuți și pe cei din personalul angajat al penitenciarului în problemele și dificultățile cu care aceștia se confruntă. Capelanul își va îndeplini rolurile, raportându-se la cei care trec printr-o criză personală: suferință, vinovăție, anxietate, probleme familiale etc.
2.5. CAPELANUL ȘI DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE DEȚINUȚILOR
Un capelan conștient de misiunea sa precum și de nevoile celor aflați în sistemul corecțional militeză pentru asigurarea următoarelor drepturi fundamentale pentru deținuți:
Dreptul la un mediu de trai curat, decent, în care persoane competente acordă atenție bunăstării fizice și mentale a individului.
Dreptul de a menține și a consolida relații care leagă persoana de familie și comunitate.
Dreptul de a-și exercita și de a-și dezvolta deprinderile de muncitor activ în sistemul economic.
Dreptul la un tratament corect, imparțial și inteligent, fără acordarea unor privilegii sau drepturi speciale unor anumite persoane.
Dreptul la înțelegere și îndrumare pozitivă din partea personalului corecțional, acordate cu răbdare și pricepere.
2.6. SLUJBA DE CAPELAN DE PENITENCIAR ȘI SLUJIREA LUI ISUS
2.6.1. MODELUL DE SLUJIRE ÎN ÎNCHISOARE
În mediuL penitenciar, capelanul este reprezentantul lui Dumnezeu într-o lume de bărbați și femei care, în majoritatea lor, nu l-au cunoscut vreodată pe Dumnezeu sau nici măcar nu au știut vreodată că El există. De aceea capelanul este adesea întruchiparea imaginii pe care deținutul o are despre Dumnezeu. Dacă acțiunile capelanului nu sunt corecte sau sunt dubioase, atunci Dumnezeu ar putea, în concepția lor, să acționeze în mod asemănător față de ei. Dacă deținutul află că nu poate avea încredere în capelan, va fi foarte dificil pentru el să se încreadă în Dumnezeu. El nu poate, în cele mai dese rînduri, trece de acest nivel de înțelegere, având în vedere situația și condițiile în care se găsește deținutul. Pentru acești bărbați și femei, capelanul ar putea fi singurul prieten adevărat.
Motivația cea mai importantă pentru a sluji în închisori este oferită de porunca lui Isus de a merge în astfel de locuri. Evanghelia după Matei, capitolul 25:31-46 este una din pildele cele mai pline de autoritate pe care le-a dat Isus. Vorbind despre întoarcerea Sa și despre judecata finală a popoarelor, Isus a spus că separarea oilor, binecuvântații Tatălui pentru a moștenii împărăția cerurilor, de capre, destinate pedepsei veșnice, se va baza pe modul în care ele vor trata pe "unii dintre acești foarte neânsemnați frați " ai Lui: cei flămânzi, cei însetați, cei înstrăinați, cei goi, cei bolnavi și cei întemnițați. Isus declară în mod foarte clar că orice i s-a făcut sau nu i s-a făcut celui mai neânsemnat frate al Său, I s-a făcut sau nu I s-a făcut Lui.
În Epistola către Evrei, capitolul 13:3 ni se spune:"Aduceți-vă aminte de cei ce sunt în lanțuri, ca și cum ați fi și voi legați cu ei; de cei chinuiți, ca unii care și voi sunteți în trup.” Acest verset pledează pentru o slujbă a împăcării în care Duhul lui Dumnezeu îi dă capelanului o acceptare totală a deținutului și începe, ca reprezentant al lui Dumnezeu și al societății, să zidească o relație de încredere cu el.
În închisoare capelanul va întâlni oameni cu o religie, o moralitate, o îmbrăcăminte și un limbaj total diferite de ale lui. Pentru a accepta valoarea incomensurabilă a unei persoane din perspectiva lui Dumnezeu, nu este obligatoriu din partea capelanului să-i tolereze comportamentul. Deținuții se află în închisoare pentru că au fost slujitorii Celui Rău, iar acum sunt captivi într-un cadru neplăcut lor.
Avându-L pe Hristos, Cel care este Lumina lumii, ca exemplu, capelanul poate răspândi lumina Evangheliei în acest întuneric.
2.6.2. OBIECTIVUL LUI ISUS – PERSOANA
Capelanul care lucrează în instituțiile corecționale este încurajat să urmeze exemplul slujirii lui Isus, al cărui obiectiv este PERSOANA. Pentru a urma modelul Mântuitorului, capelanul trebuie să țină seama de următoarele acțiuni pe care Hristos le-a făcut:
1) El a umblat din loc în loc, "făcând bine și vindecând pe toți cei ce erau apăsați de diavolul 10:3" (Faptele Apostolilor, capitolul 8)
2) El a adus mesajul mântuirii. Ideea fundamentală pe care Hristos a urmărit-o cu atenție este îndepărtarea pericolelor ce amenință viața și în consecință, punerea vieții în condiții favorabile unei expansiuni libere și sănătoase. Atunci când Hristos mântuiește o persoană, El îi acordă cel mai bun cadru pentru a se dezvolta.
3)Domnul s-a deschis pe Sine pentru a sluji. Așa cum Domnul a mâncat cu vameșii și cu păcătoșii,(Luca 5:27-32), tot astfel trebuie să facă și capelanul. Așa cum Domnul a ascultat rugăciunile oamenilor de a le vindeca suferințele, (Luca 7:1-10), tot astfel trebuie să facă și capelanul. După cum Hristos s-a abătut din drum pentru a vorbi cu oamenii, (Ioan 4:4), la fel și capelanul trebuie să se ocupe de nevoile deținuților.
2.6.3. CARACTERISTICILE SLUJIRII
În asemănare cu modelul Marelui Slujitor, capelanul trebuie să posede o serie de caracteristici pentru a sluji eficient în închisori:
1) Să nu facă discriminări.
2) Să aibă o compasiune nelimitată.
3) Să manifeste preocupare față de deținuți.
4) Să se poarte cu tandrețe.
5) Să fie capabil de răbdare inepuizabilă.
6) Să nu forțeze pe nimeni să facă ceva.
7) Să manifeste un optimism terapeutic, chiar și acolo unde se pare că nu mai este nici o speranță.
2.6.4. ACCENTELE SLUJIRII
Accentele slujirii de care dă dovadă capelanul sunt acele atitudini de slujire care seamănă cu ale lui Hristos, și anume:
1) Accentul pe supremația dragostei.
2) Accentul pe importanța atitudinii lăuntrice ca izvor al comportamentului exterior.
3) Accentul pe credință, nu pe frică.
4) Accentul pe altruism, nu pe egoism și egocentrism.
5) Accentul pe compasiune, nu pe cenzură legalistă.
6) Accentul pe umilință, nu pe mândrie.
2.7. SLUJIREA CAPELANULUI ÎNTR-UN CADRU
MULTICONFESIONAL
Capelanul este slujitorul lui Dumnezeu căruia i-a fost încredințată slujba împăcării oamenilor cu Dumnezeu, indiferent de apartenența lor religioasă. Scopul slujirii lui este de a ajuta fiecăruia la dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu.
Este posibil pentru capelan să nu creadă în ceea ce susțin membrii altor denominațiuni religioase, dar, dacă dorește ca slujirea lui să aibă eficiență, va trebui să-i respecte pe toți aceștia. Capelanul nu este dator să respecte sau să agreeze învățătura sau doctrina acestor persoane, ci trebuie să aibă o atitudine de respect față de aceste persoane.
De asemenea este foarte important pentru capelan să fie conștient de faptul că mulți dintre oamenii cărora le slujește, chiar în sistemul penitenciar, sunt buni creștini, care au o relație personală cu Dumnezeu. Oamenii aceștia sunt membrii unei confesiuni creștine, pe care o frecventează și își îndeplinesc îndatoririle de credincioși.În aceste cazuri capelanul nu va încerca să devină păstorul acestor persoane.
În contextul românesc, pe fondul moștenirii totalitariste, mulți dintre oamenii cărora capelanul le slujește cu dragostea lui Hristos, nu prezintă nici cel mai mic interes față de învățăturile și preceptele creștine. Educația ateistă de care au avut parte, condițiile particulare stresante de muncă și detenție din interiorul penitenciarului, par a fi bariere serioase în calea slujirii capelanului.De aceea, el este dator să manifeste multă răbdare, compasiune, dragoste și îngăduință,după exemplul indicat de apostolul Pavel în 2.Corinteni 6:3:Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.
În slujirea sa acordată tuturor oamenilor, una dintre cele mai dificile lucrări pe care o face capelanul este acordarea sprijinului său persoanelor care nu aparțin unei credințe creștine. Adesea, aceste credințe sunt văzute ca opuse religiei creștine. În locul unei atitudini refractare, capelanul va continua să mențină un duh de slujire în încercarea sa de a ajuta persoanele respective. Mai mult decât atât, capelanul se va convinge că cel mai bun lucru pe care-l poate face pentru necreștini este să-i trimită la o persoană autorizată aparținând acelei credințe. Acționând în felul acesta, capelanul va fi perceput de ceilalți nu ca o persoană care caută adepți și care dorește controlul asupra celorlalți, ci ca un lucrător preocupat de fericirea și împlinirea tuturor. Apoi, capelanul va avea alte ocazii de slujire, în codiții mai puțin ostile.
CAPITOLUL III
RELAȚIA CAPELANULUI CU PERSONALUL ANGAJAT
DIN PENITENCIAR
3.1. PERSONALUL ANGAJAT AL PENITENCIARULUI
Penitenciarul este instituția care, datorită profilului său aparte, necesită o deservire cât mai complexă și diversă. Deținuții nu au nevoie doar de o supraveghere strictă ci și de supraveghere și ajutor, în vederea remedierii și a reintegrării lor în societate.
Compoziția personalului angajat al penitenciarului este una heterogenă, cuprinzând:
1) Lucrătorii din aparatul administrativ: director sau comandant, ofițerii cu diferite funcții și roluri, secretare și personal care se ocupă de evidență și arhivare.
2) Personal din compartimentul de tratament: psihologi, asistenți sociali, consilieri profesori, personal medical, capelani.
3) Angajați care asigură paza deținuților: gardieni și supraveghetori.
3.2. ACCEPTAREA CAPELANULUI ÎNTRE MEMBRII PERSONALULUI ANGAJAT
Capelanul care se consideră chemat de Dumnezeu să slujească într-un penitenciar trebuie să fie conștient că activitatea sa desfășoară nu numai între deținuți ci și printre angajații instituției. De aceea este esențial pentru capelan să înțeleagă structura, modul de organizare și funcțiile închisorii. Capelanul este dator este dator să înțeleagă că penitenciarul este un univers total diferit de instituțiile obișnuite și trebuie să accepte aceste particularități și să respecte regulile interioare. Pentru a se bucura de o acceptare profundă și din partea angajaților închisorii, capelanul își va însuși îndatoririle, sarcinile și statutul său. Pentru el cea mai importantă secțiune din statut sau regulament va fi cea care vorbește despre asistența angajaților, fiind preocupat de o slujire cât mai eficientă față de aceștia.
Nivelul educațional și profesional al pregătirii capelanului influențează și el gradul de acceptare al acestuia de către ceilalți angajați. Capelanul va descoperi foarte curînd că este chemat nu numai să oficieze slujbe religioase ci și să predea diferite cursuri cerute de instituție și să se susțină seminarii menite să ajute pe cei cu probleme.De aceea, o educație continuă a capelanului îi va facilita accesul în rîndurile personalului angajat și îi va spori imaginea de persoană calificată, demnă de încredere.
Sinceritatea, integritatea, disciplina zelul și devotamentul cu care participă la activitățile și problemele instituției sunt și ele un factor determinant în acceptarea capelanului între salariații închisorii. Reputația pe care și-o câștigă prin seriozitate și muncă susținută îl ajută să fie acceptat ca unul "dinăuntru", nu "dinafară", fapt care va îmbunătăți considerabil calitatea sujirii sale.
Este de datoria capelanului să fie vigilent tot timpul în ce privește securitatea. Nu poate exista nici o slujire a personalului închisorii dacă există bănueli asupra capelanului că ar încălca sau forța regulile și strategiile de securitate. În cazul în care capelanul se consideră mai presus de datoriile și responsabilitățile angajaților este foarte probabil că își va pierde dreptul de a sluji în penitenciar.
Mai presus de toate acestea, capelanul trebuie să stabilească legături cu personalul prin vizite, prin manifestarea preocupării față de angajați și prin a dovedi că îi pasă de ei. El trebuie să-și amintească în permanență că este slujitorul tuturor.
3.3. CONFIDENȚIALITATEA CAPELANULUI
Succesul activității unui capelan depinde, înainte de orice, de abilitatea lui de a iniția și a întreține o relație personală cu oricare dintre angajații instituției pe care o slujește. Dacă în cadrul bisericesc se întâmplă ca păstorul să fie iertat în cazul încălcării confidențialității, capelanul nu se va bucura de favorul acesta.
Pentru a se putea deschide și pentru a fi transparente și sincere, persoanele pe care capelanul le slujește vor să știe dacă există o confidențialitate totală din partea capelanului. Fără să aibă această siguranță, rareori oameni se vor confesa. Dacă persoana consiliată are probleme cu dependența față de alcool sau droguri, aceasta o poate costa pierderea locului de muncă sau chiar a libertății acesteia dacă se descoperă. Alții vor putea folosi orice divulgare a confidențialității pentru a înlătura dreptul angajaților la prime, avansări în grad sau în funcție, recompense.
Se impun totuși trei situații în care confidențialitatea poate fi încălcată:
1) Când este în pericol viața persoanei consiliate. În cazul în care, pe perioada desfășurării consilierii, semnalele indică în mod cert că persoana respectivă se află într-o stare care reprezintă amenințare față de viața sa (vrea să se sinucidă sau intenționează să se automutileze). În acest caz este datoria capelanului să intervină anunțând persoanele cele mai avizate pentru a lua vreo măsură.
2) Când este amenințată viața altei persoane. În timpul consilierii, pe baza unor date evidente, capelanul poate ajunge la concluzia că viața altor persoane este pusă în pericol: membrii familiei, colegi de serviciu sau alte persoane. În cazul acesta, capelanul are obligația morală și profesională, față de cei a căror viață este amenințată de persoana consiliată, de a divulga planurile acesteia.
3)Când este în pericol siguranța națională. Atunci cînd este în pericol siguranța națională sau a comunității, este în pericol și viața persoanelor. Cei care aparțin unei organizații pot fi hărțuiți, manipulați sau răniți atunci cînd organizația este în pericol. Și în acest caz, ca și în cele anterioare, este de datoria capelanului să anunțe persoanele sau instituțiile în drept să acționeze pentru înlăturarea pericolului.
În procesul consilierii, capelanul trebuie să țină cont de cei trei "R" ai confidențialității:
1) Raport – În cazul consilierii la locul de muncă, raportul este sămânța tuturor relațiilor de consiliere. Relația personală care se stabilește între capelan și cei cărora le slujește este inima slujirii capelanului. Nici un raport nu se va putea stabili vreodată fără elementul confidențialității.
2) Respect – Respectul este vital unei relații, indiferent de proagoniștii ei. El este ca un drum cu două sensuri, atât de la capelan înspre persoana consiliată cât și invers. Fără dobândirea și întreținerea unui respect reciproc, legătura de confidențialitate va fi ruptă. Capelanul trebuie să manifeste respect față de persoanele consiliate, chiar dacă lucrurile care le va afla despre acestea vor degrada imaginea de decență a angajaților respectivi. De asemenea, în cazul în care capelanul nu a dobândit respectulpersoanei consiliate, aceasta va fi refractară în a se deschide și a-și împărtăși intimitățile, fapt necesar realizării unei consilieri fructoase.
3) Ramificații – Încălcarea confidențialității poate avea unele urmări extrem de păgubitoare atât în relația capelanului cu persoana consiliată cât și cu instituția în care lucrează. Consecințele nerespectării secretului confesiunii pot fi: rușinea, acționarea în judecată, eliminarea capelanului din instituția pe care o slujea precum și pierderea dreptului de a mai consilia. De aceea cpelanul trebuie să fie conștient că el este și reprezentantul tuturor celorlalți capelani și al lui Dumnezeu, și să acționeze ca atare.
3.4. CONSILIEREA LA LOCUL DE MUNCĂ
Necesitatea consilierii la locul de muncă este determinată nu numai de nevoile și dificultățile angajaților ci și de statutul și regulile de funcționare ale instituției. De aceea în mediul penitenciar, capelanul trebuie să țină cont de o serie de factori, cum ar fi: urgența nevoii, acceptarea capelanului la locul de muncă și relația celui consiliat cu ceilalți membrii ai personalului.
1) Urgența nevoii
Capelanul este cel care decide dacă este necesară o intervenție imediată într-o situație de criză, sau dacă poate fi amânată consilierea până la terminarea orelor de program. De exemplu, dacă un angajat suferă de anxietate sau de panică în timp ce își exercită programul de muncă, se impune intervenția imediată. Un gardian nu poate intra în schimb în condiții de stres sau sub influența depresiei sau a supărării. Munca de supraveghere a deținuților, deși este generatoare de stres și tensiune, necesită mult calm, stăpânire de sine și o bună dispoziție. La realizarea acestor condiții optime pentru gardian, capelanul are o contribuție majoră.
2) Acceptarea capelanului la locul de muncă
Acest factor este deosebit de important în procesul consilierii la locul de muncă. Marea majoritate a angajaților unei închisori sunt militari de profesie, iar percepția lor față de un civil este una diferită, mai ales cănd civilul este o persoană religioasă. Viața militară este una cazonă, de renunțări și disciplină severă, o viață în care religia, dacă este prezentă într-o oarecare măsură, are o conotație extremă, un fel de apendice impus de evoluția socială și de normele societății actuale. De aceea este deosebit de important pentru capelan să fie privit ca parte integrantă a personalului. Acest fapt ar încuraja pe cei care au nevoie de consiliere să beneficieze de slujirea capelanului chiar în timpul programului de lucru.
3) Relația celui angajat cu ceilalți angajați
Capelanul trebuie să fie conștient de felul în care colegii celui consiliat în timpul programului pot percepe actul consilierii: ca pe un mod de sustragere de la îndatoririle de serviciu ale colegului lor. Din această cauză, capelanul riscă să fie privit ca unul care încurajează un asemenea comportament. Chiar și în cazul în care consilierea se impune ca o necesitate reală și urgentă, activitatea capelanului și bunele lui intenții vor fi desconsiderate de către angajații care nu înțeleg necesitatea consilierii la locul de muncă. Pentru a evita tensiunile și pentru a păstra o notă de decență, capelanul va căuta în permanență să evalueze urgența intervențiilor sale.
3.5. STRESUL GARDIANULUI
3.5.1. DEFINIȚIA STRESULUI
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, stresul este un "efect nefavorabil produs asupra organismului uman de către un factor de mediu"
El este o reacție normală de răspuns la circumstanțe anormale. Reacția față de stres este diferită de la persoană la persoană, chiar dacă victimele au suferit aceeași traumă.
3.5.2. ETAPELE STRESULUI
Răspunsul la stres se va manifesta în trei etape principale: acut, întârziat și cumulativ.
Sindromul stresului acut
Este un răspuns psihologic sau emoțional la un eveniment traumatic, având ca manifestare exterioară plânsul, starea de vomă, amețeala sau alte stări critice.
Sindromul stresului întârziat
Se definește ca fiind o reacție psihologică sau emoțională ca răspuns la un eveniment traumatic, însă manifestările apar cu o întârziere de două săptămâni până la trei luni, de la producerea incidentului. Cel mai bun exemplu este persoana care se ocupă de organizarea funeraliilor cuiva drag. Prinsă în febra pregătirilor: invitarea familiei, a prietenilor, alegerea hainelor pentru decedat, a sicriului și altele, persoana respectivă pare la încput a fi tare și echilibrată psihic și emoțional. Aceasta este numai o părere, pentru că, după plecarea celor apropiați, o cuprinde singurătatea. Acesta este punctul în care stresul acumulat în ultimele săptămâni începe să se manifeste. Problema este că persoana în cauză nu poate asocia simtomele cu trauma și de aceea crede că problemele pe care le are provin din altă parte, fapt care îngreunează foarte mult diagnosticarea și tratarea adecvată.
Sindromul stresului cumulativ
Este un răspuns psihologic sau emoțional la un eveniment traumatic stresant, care apare pe neașteptate în viața victimei. Cauza simtomelor acestui tip de stres este adesea, un eveniment care, în general, nu poate fi considerat traumatic, dar este"paiul care frânge spatele cămilei". Stresul cumulativ este o acumulare de factori și elemente de stres colectate într-o perioadă (mare) de timp, uneori de-a lungul întregii vieți. Din acest motiv, este foarte probabil ca o persoană care, atât din punct de vedere fizic și psihic, pare cât un munte, să fie distrusă de o problemă relativ nesemnificativă.
3.5.3. ACCENTE SPECIFICE ALE STRESULUI GARDIANULUI
Munca lucrătorului de penitenciare este foarte stresantă. Deși este atât de puțin cunoscută, ea este deosebit de necesară și încărcată de un dramatism greu de descris.
În mod neașteptat, cea mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care sunt dependenți de munca sa: neclaritatea rolului și schimbările frecvente în cerințele cărora trebuie să le facă față, se transformă adesea într-un cerc vicios care alimentează stresul. Poziția gardianului este foarte incomodă: dacă mediul penitenciar este privit dihotomic, gardianul este văzut separat de deținuți; dacă acest mediu este privit ierarhic, gardianul se află pe ultima treaptă, asupra lui acționând raporturile de putere și inegalitate. Din perspectiva dihotomică, gardianul pare a avea o poziție înaltă, dar din perspectivă ierarhică el se află la nivelul zero. Această dublă asimetrie furnizează o sursă permanentă de stres.
De multe ori managerii elaborează politici confuze și complicate, urmărind mai mult beneficiul managerului decât să ofere o direcție solidă pentru lucrători. De aceea filozofia și atitudinea administrației poate fi greu de urmat. Mulți manageri nu permit subordonaților să intervină în planificarea sau în evoluția instituției: a nu avea nimic de spus pentru propriul destin este atât de stresant. În același sens, deseori administratorii nu demonstrează sprijin pentru subordonații lor și de multe ori presupun că ei greșesc, înainte de a afla toate faptele.
Intoleranța față de individualitate este stresantă. Dacă o persoană vrea să fie în echipă, ea trebuie să se alăture nu numai fizic ci și emoțional, ceea ce înseamnă conformare și suprimarea sentimentelor și atitudinilor care sunt în conflict cu managerii.
Un stres considerabil asupra gardianului provine din atitudinea și sistemele de valori ale colegilor de serviciu. Un tânăr poate să-și înceapă cariera cu atitudinea că trebuie să depună toate eforturile pentru a-i ajuta pe deținuți, dar deseori constată că ceilalți gardieni nu gândesc ca el; chiar dacă în sinea lui el rămâne la credința inițială, pe față el trebuie să adopte punctul de vedere al colegilor, găsindu-se deci în situația deloc confortabilă de a simți într-un fel și de a acționa în altul.
A fi înțeles greșit de către public este deosebit de stresant. Dilema gardianului este de a fi privit de unii ca prea blând în relațiile cu deținuții, iar de alții ca fiind o brută; primii cred că închisoarea este un pension, ultimii că este un centru de tortură. Și nu o dată, gardianul aude un deținut care, personalizând detenția, îi spune: "Dacă nu ai fi tu, eu aș fi liber."
În aceste, condiții simptomele stresului cronic specific gardianului nu întârzie să apară și nu mai surprind pe nimeni: melancolie, alcoolism, hipertensiune arterială, cefalee, bulimie, agresivitate, insomnii, afecțiuni cardiace, accidente de circulație, divorț, etc.
3.6. INTERVENȚIA CAPELANULUI ÎN TRATAREA STRESULUI
GARDIANULUI
Scopul consilierii este de a face persoana care beneficiază de consiliere să devină sau să redevină funcțională. Conștient că este rînduit de Dumnezeu pentru realizarea acestui obiectiv, capelanul va căuta, cu toate resursele pe care le are la îndemână, să ajute gardianul să depășească problemele care i-au afectat viața și activitatea într-un mod atât de dureros.
Tratarea stresului nu trebuie privită ca o listă de elemente cauzatoare de stres și care trebuie înlăturate. Majoritatea oamenilor nu au nevoie de o diagnosticare care să le spună dacă suferă sau nu de stres, pentru că aceasta oricum nu-i eliberează de povara lor.
Pentru realizarea unei asistențe eficiente, capelanul trebuie să poată comunica cu gardianul care este victima stresului, conștientizându-l în primul rând să adopte o atitudine de adaptabilitate. Această atitudine nu apare în mod natural la toți oamenii, de aceea gardianul aflat sub stres are nevoie de sfătuire și de o permanentă supraveghere. Capelanul îl va ajuta pe gardian să înțeleagă că nu vine sfîrșitul lumii dacă atunci când se aștepta să fie avansat în grad a fost trecut cu vederea. Chiar dacă este victima unui abuz, el trebuie să învețe să accepte realitatea și să se adapteze ei.
Un alt lucru pe care capelanul trebuie să îl învețe pe gardian este exteriorizarea. Durerea și tăcerea sunt strâns legate una de cealaltă, de aceea persoana afectată de stres este încurajată să vorbească despre dificultățile pe care le întâmpină. Dacă gardianul consideră că nu poate vorbi cu familia sa despre problemele întâlnite la servicu, capelanul îl va îndemna să se deschidă cu încredere și să-i comunice neliniștea sa. Aceasta va conduce în mod normal la ușurarea și reducerea stresului. Dimpotrivă, dacă alege să tacă și si se frământe de unul singur, gardianul nu face alteceva decât să-și prelungască stresul și neliniștea.
În calitate de consilier, capelanul îl va îndruma pe gardian să-și învingă mânia. A nu lupta cu mânia înseamnă a deveni dependent de ea la fel ca de tutun, alcool sau droguri. A învinge mânia înseamnă a-i recunoaște existența. Mânia are nevoie de adrenalină pentru a fi întreținută. Adrenalina conține neopinefrina – un compus chimic care tonifică simțămintele bune sau rele. Emisia de adrenalină, în condiții de stres, va produce un scurt circuit la nivelul creierului, persoana ajungând să acționeze în mod automat, fără să mai gândească. În aceste condiții în care sistemul cognitiv se închide, gardianul trebuie să apeleze nu la ceea ce a învățat ani la rând în profesia sa dură (lucruri care întrețin și accetuează starea de mânie), ci la sfaturile și învățăturile pe care capelanul i le transmite cu dragoste și răbdare.
Intervenția capelanului poate fi decisivă în cazul asumării vinovăției de către cel consiliat. În cazul în care, fiind în exercițiul funcțiunii, gardianul este nevoit să deschidă focul asupra unui deținut care încearcă să evadeze, iar incidentul se soldează cu moartea celui evadat, gardianul va suferi probabil de un sentiment impus de vinovăție. El își va imputa împușcarea acelui deținut gândindu-se că, dacă nu ar fi deschis focul asupra ei, persoana respectivă ar fi putut să mai fie încă în viață. Chiar dacă gardianul nu a făcut altceva decât să îndeplinească un ordin, el continuă să se simtă vinovat. În acest caz, capelanul îl va ajuta pe gardian să înțeleagă că sentimentul de vinovăție care-l copleșește este nejustificat și că era de datoria lui să acționeze după cerințele regulamentului. Fără intervenția lui hotărâtă, viețile multor persoane nevinovate ar fi fost periclitate.
Confruntarea cu stresul presupune că persoana care se află sub stres să facă față propriei temeri și vulnerabilități. În fața complexității problemelor pe care le ridică viața, ca și în fața bolilor și a morții, persoana consiliată va reacționa cu frică, fiind conștientă de cât de vulnerabilă este. Rolul capelanului în acest caz este să ajute victima să învingă frica și să se accepte pe sine așa cum este, cu părțile sale vulnerabile.
Capelanul reprezintă un suport puternic și permanent pentru gardian și pentru administrația penitenciarelor. Prezența și intervenția sa aduce un plus de siguranță și echilibru, impulsionând personalul angajat din închisori și motivându-l la o activitate cât mai susținută și eficientă, în folosul reeducării și recuperării deținuților.
CAPITOLUL IV
TEHNICI ȘI METODE DE RECUPERARE A
DEȚINUȚILOR
4.1. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CONDIȚIEI
DEȚINUTULUI
Filosoful Nietszche definea închisoarea astfel: "O lume fără dragoste, dar care năzuiește cu disperare la dragoste".
Un deținut, vorbind despre închisoare, o descria în termenii următori:
" Ve-ți vedea că o închisoare îseamnă mai multe lucruri. Este un loc în care primul deținut pe care îl vezi arată ca un băiat de colegiu american – lucru care te surprinde. Este un loc în care scrii scrisori, dar nu te poți gândi la ceva pentru a scrie. Un loc în care scrii tot mai puține scrisori, și în cele din urmă încetezi să mai scrii.
Închisoarea este un loc al spersnței puține. În unele închisori se aplică remarca lui Dante în ce privește speranța – "Voi toți ce intrați aici renunțați la orice nădejde." Închisoarea este un loc în care flacăra vieții arde încet. La unii se stinge, dar pentu cei mai mulți ea arde încet. Cîteodată ea scapără strălucitor, dar niciodată nu arde la fel de strălucitor ca înainte.
Închisoarea este locul unde urăști cu dinții strînși, unde afli că nimeni nu are nevoie de tine, că lumea de afară merge înainte fără tine. Închisoarea este locul unde poți trăi ani de zile fără a simți atingerea unei mâini omenești, unde pot trece ani până să auzi un cuvânt bun. Închisoarea poate fi un loc în care să uiți sunetul unui plânset de copilaș, lătratul unui câine, sau chiar sunetul tonului unui telefon. Este locul unde te lupți să rămâi civilizat, dar îți pierzi echilibrul, și ești conștient de asta. Îți poți vinde sufletul, dacă ești tânăr, pe un pachet de țigări.
Închisoarea este un loc în care, dacă ești căsătorit,veghezi la moartea căsătoriei tale. Este un loc unde afli că absența nu face ca inimile să se apropie, și încetezi să-ți acuzi soția pentru că își dorește un bărbat adevărat în locul unei amintiri care se risipește. Închisoarea este locul unde mergi la culcare înainte de a obosi, în care își tragi plapuma pe cap înainte de a ți se face frig. Este un loc din care poți să evadezi – jucând cărți, citind, visând sau înebunind. Închisoarea este locul în care poți deveni parte a zidului, rămânând la fel de uman ca pietrele sau mortarul din acel zid."
4.2. DIMENSIUNI ETICE ȘI FILOSOFICE ÎN UNIVERSUL
PENITENCIAR. SĂNĂTATEA MORALĂ A DEȚINUȚILOR
Pentru persoana care execută o pedeapsă privată de libertate, mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale. Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrația locurilor de detenție, la deținuți cu pedepse mari și mai ales la recidiviști, se observă dinamica negativă a valorilor personale, fapt care duce la reducerea efectului procesului de reeducare. Cel mai mult de suferit are compartimentul relațiilor interumane. De asemenea, aprecierile individuale și colective suferă și ele deformări puternice, ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare, o raportare, la bine și la rău, prin prisma intereselor personale și mai ales, un nivel scăzut de moralitate.
Pentru un om, privarea de libertate într-un penitenciar constituie o situație deosebită, cu ample rezonanțe în mediul său de viață, atât pe durata detenției cât și după aceea, în libertate. Atâta timp cât individul se află în mediul de detenție între oameni care au comis, asemenea lui, fapte antisociale, dificultățile cele mai mari sunt în relațiile cu cei din jur. În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările și autoacuzările de la începutul detenției sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise, justificări "fabricate" în penitenciar. Ca urmare, de la un comportament pasiv, de penitență, deținutul trece la unul activ în care, interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În planul comportamentului, de la morala conformistă fundată pe vinovăție, se trece la morala frustrării întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume, atitudinea față de muncă, lege, familie și viitor și implicit modul de viață în penitenciar.
Moralitatea deținuților arată că există o contradicție mare între conștiința lor morală și manifestările lor morale. Ei cunosc ce este bine și criteriile după care este apreciat binele, dar obiectivele urmărite, mijloacele folosite și timpul acordat realizării acestora nu corespund normelor sociale acceptate.
Totodată mediul penitenciar nu permite o exteriorizare morală autentică din partea deținuților. Raporturile ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de privarea de libertate. De asemena aceste raporturi sunt dominate de interese materiale imediate care strică ambiția morală a colectivului de deținuți. În aceste condiții, cu greu poate fi vorba de existența unor deținuți a căror comportament să fie exemplar pentru restul condamnaților.
Dificultățile întâmpinate de deținuți nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc ei, ci se extinde la universul lor cultural. Acesta fiind foarte redus, relatiile între deținuți coboară la nivele inferioare, iar comunicarea între deținuți rămâne tributară nevoilor neâmplinite și dispoziției de moment. Astfel voința de a fi moral nu primește sprijin decât arareori din partea cadrelor și extrem de rar, aproape niciodată, din partea deținuților. Fiind veșnic interesați doar de aspectele personale și materiale, nu mai rămâne loc pentru soluții morale la problemele care apar. Pentru deținut, voința de a obține un beneficiu material este mai mare decât cea de a fi moral.
Educația și instruirea au un rol major în restructurarea morală, dar atâta timp cât deținuții nu-și condamnă singuri viața dusă până atunci și nu doresc sincer să se schimbe, eforturile venite din exterior nu vor avea rezultate.
4.3. CONSECINȚE PSIHOLOGICE ALE PRIVĂRII DELIBERTATE
În comparație cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate (dă naștere unei game complexe de frământări psihice și psihosociale) în sistemul detenției, absolut specifice, înlăturarea personalității prin obligativitatea purtării uniformei de deținut, care standardizează modul de viață și estompează până la anulare difernțele individuale.
Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa de informații, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea sunt note absolut particulare ale privării de libertate, fiind resimțite în mod acut de către deținut ca atingeri ale integrității sale ca ființă umană.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar este traumatizat din punct de vedere psihologic. Venind în locul de detenție deja tensionat de contactul cu organele de urmărire penală și cu autoritățile judecătorești, se vede dintr-o dată frustrat de ambianța obișnuită familială, profesională și nu mai poate dispune de petrecerea propriului timp liber.
Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice și psihosociale, reprezintă o altă caracteristică a vieții de penitenciar, sărăcia vieții de relație influențând profund capacitatea individului de a interacționa cu semenii.
Relațiile impersonale, regimul strict, activitatea controlată, lipsa informațiilor, desfășurarea monotonă a programului zilnic ca și bariera psihosocială dintre deținut și funcționarii penitenciarului constituie alte particularități ale deținutului.
Impactul detenției asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea drastică a spațiului de mișcare și organizării timpului oricărui deținut. Reducerea de mișcare al individului duce la apariția unor fenomene ancestrale de teritorialitate, care devin exacerbate și au o agresivitate mărită.
Frustarea este simțită intens și pe planul timpului. Organizarea impusă și foarte monotonă a timpului, programa zilnică reglementată sever, timpul liber, atât cât este, fiind și el impus mai ales în prima perioadă a detenției, provoacă sentimentul de frustrare continuă și, în consecință, mărește agresivitatea individului.
La mărirea sentimentului de frustrare duce și renunțarea forțată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimțită. De asemenea, deținutul este obligat să renunțe la cele mai multe din principiile pe care i le-a putut oferi în viața liberă (de exemplu: consumul de alcool, compania femeilor și a prietenilor, jocurile de noroc, etc.), ceea ce îl va duce la căutarea de surogate de satisfacții.
Detenția atrage după sine adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, față de lumea de afară și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți. Deținutul adus recent în penitenciar se va strădui să se integreze grupului de deținuți, să se supună necondiționat liderului de grup și să-și dezvolte un comportament cât mai adecvat normelor și legilor nescrise ale deținuților.
Ca orice alt grup, grupul de deținuți are și el forme de organizare pe statuturi și roluri; apar lideri care au un cuvânt greu de spus în existența și acțiunile întregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului. Există tradiții transmise de la o generație la alta de deținuți, un limbaj specific folosit de deținuți în special pentru a-și camufla intențiile și acțiunile. Normele tradiționale ca și limbajul se transmit și se mențin în pofida faptului că deținuții părăsesc penitenciarul, fie prin transfer, fie prin liberare.
În cadrul grupului de deținuți apar și fenomene socioafective între indivizi. Spre deosebire de alte grupuri umane, acestea apar cu deosebită virulență; atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt pe viață și pe moarte, afectând atât climatul de viață cât și starea de disciplină a deținuților.
Studii efectuate pe un grup mare dedeținuți au demonstrat că subiecții sunt foarte suspicioși. Dacă un membru al autorității penitenciare se apropie mai mult de deținuți, este privit de către aceștia în mod ostil, deoarece consideră că singurul lui scop este să-i tragă de limbă. În general, gardienii care sunt mai prietenoși sunt considerați fie molatici, fie fraieri. Tot din aceste cercetări a rezultat că grupul de deținuți și grupul de gardieni nu numai că se suspectează reciproc, dar sunt foarte atenți să nu fie confundați cu cei din grupa adversă, acest lucru ducând la pierderea creditului în grupul de apartenență.
4.4. DEPRESIA DEȚINUTULUI
4.4.1. ACCENTE SPECIFICE ALE DEPRESIEI DEȚINUTULUI
Depresia este cea mai frecventă stare psihică patologică. O persoană din zece prezintă tulburări de tip depresiv care ar necesita psiho terapie de susținere; din 500 de bolnavi, 86% prezintă stări depresive. De aceea o vom regăsi în mod firesc (poate cu atât mai mult) în penitenciar.
Orice depresie se exprimă în mod obligatoriu printr-o disfuncție sau deteriorare somatică, traumatisme, insuficiențe endocrine, carențe alimentare, insomnie, tulburări cardiace și digestive.
Fiecare are o experiență favorită pentru a descrie experiența sa cu depresia. Unii o numesc groapa, alții nivelul mai jos decât pântecele șarpelui, alții groapa cea neagră.
Depresia poate avaea ca punct de plecare eșecuri, stresuri, nerezolvări, incapacități conștientizate.
În detenție "șocul depunerii" este direct proporțional cu dezordinele emoționale preexistente depunerii: firele mai sensibile, cei cu un "eu" mai slab, cei imaturi în plan afectiv și social, cei bolnavi, în general suferă mai mult. La cei care intră pentru prima dată apar multiple somatizări: slăbesc, au insomnie, plâng, sunt dezorientați în timp.
Ceva mai târziu – o lună, două – se instalează sentimentul de victimare, atunci când deținutul realizează amploarea atingerii pierderilor din cauza condamnării și începe să-și imagineze handicapul situației lui familiale, profesionale și sociale. Așteptarea uneori a clarificării situației juridice, nesatisfacerea nevoilor de ajutor moral, sentimentul de neputință și deposedare, accentuat de prezența celorlalți deținuți, cu care nu-și poate găsi la început afinități, măresc chinul depunerii.
Destul de repede dezamăgirea ia locul disperării. Suportul moral al familiei lipsește: pentru mulți dintre ei aceasta încetează definitiv. În penitenciar ajungi să-ți cunoști cu adevărat prietenii de afară, spunea Gheorghe Florian. Deținutul devine nefericit, pesimist, inhibat, îi vine greu să se concentreze, să gândească, să întrețină conversații, simte o sfârșeală generală, apatie, tristețe – adică într-un cuvânt devine depresiv. În aceste condiții munca de reeducare devine ineficientă (dacă nu chiar imposibilă): Complexul zidurilor sete atât de puternic: dezamăgit de ce se întâmplă în jurul său, deținutul se refugiază în sine, dar, dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția de deținut.
Câteva elemente specifice mediului carceral explică dimensiunea sa patologică: susținerea afectivă și morală din partea rețelei sociale imediate este minimă; în cursul primelor experiențe penitenciare se dobândește o resemnare care devine invariant al personalității deținutului; pierderea controlului asupra mediului generează frecvente stări depresive.
4.4.2. .MODELUL DE CONSILIERE A DEPRESIEI OFERIT DE ISUS
Isus a fost un model de consilier. El a știut cum să vindece în sens miraculos, dar el de asemnea a știut cum să vindece prin prezența și influența Lui. Și aceasta înseamnă consilierea: influența altora prin prezența și influența personală.
Cel mai frumos exemplu al abilității de consilier al lui Isus apare în
Luca 24:13-35. Este relatarea apariției lui Hristos, după răstignirea Sa, în față a doi dintre ucenicii Lui, în timpul călătoriei lor spre Emaus. În cazul acesta, Isus nu face nici o vindecare miraculoasă: doar stă de vorbă cu ei și le permite să vorbească cu El, aducându-le vindecarea în acest fel.
Cei doi călători erau, în mod clar, depresivi. Pentru Isus acest lucru este evident de la prima vedere, deoarece îi întreabă despre motivul tristeții lor,(versetul 17). Apoi El evidențiază toate caracteristicile unui bun consilier, așa după cum cercetările moderne le-au identificat:
1) Îi invită să vorbească despre durerea lor. Chiar dacă știe ce s-a întâmplat, El le cere să-i spună ce lucruri s-au întîmplat (versetul 19). Acest fapt este, în mod clar, nu în beneficiul Său, ci al lor, deoarece știe tot despre evenimentele ultimelor câteva zile. Isus a înțeles că ei au nevoie de o reconstituire a detaliilor.
2) Îi ascultă fără să-i întrerupă sau să-i condamne. Pe tot parcursul călătoriei lor, Isus nu se impacientează nici măcar o singură dată. Chiar dacă le reproșează lipsa de pricepere și de credință față de întregul mesaj al Scripturilor (versetul 25), nu-i jignește; dovadă este faptul că l-au invitat să rămână cu ei peste noapte (versetul 29). Mai târziu, cei doi chiar au remarcat:Și au zis unul către altul:"Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?" (versetul 32)
3) El îi învață din Scripturi (versetul 27) și le prezintă pe larg planul lui Dumnezeu. Isus îi ajută să rememoreze întâmplările și să plaseze toată aparenta lor catastrofă într-o perspectivă corectă. Aceasta nu a fost o înfrângere, ci o victorie strălucită; acum nu era timpul pentru lașitate ci pentru pregătirea lucrării de evangelizare a lumii întregi.
4) El le vindecă depresia. Versetul 31 ne spune: "Atunci li s-au deschis ochii și L-au cunoscut". Mai mult decât atât, ei au văzut și mărețul plan al lui Dumnezeu și au știut că El este în control. De aceea s-au întors imediat în Ierusalim ca să le spună ucenicilor că Domnul a înviat.
Vindecarea depresiei lor nu a fost o lucrare miraculoasă specială. Isus s-a revelat pe Sine și a permis astfel procesului natural de recuperare să-și urmeze cursul. Aceasta este o vindecare ce provine din cooperarea cu Hristos cel înviat și ea rămâne și astăzi la fel de puternică și eficientă, chiar în condițiile extrem de vitrege oferite de mediul penitenciar.
4.4.3. CARACTERISTICILE UNUI CONSILIER EFICIENT
Dacă ar fi să sumarizăm caracteristicile personale, esențiale ale unui consilier pe probleme de depresie, se remarcă trei caracteristici speciale: compasiunea, determinarea și abilitatea ascultării efective. Să le analizăm în ordine:
1) Compasiunea.
Acesta este primul ingredient al unei consilieri bune, dar este deseori greșit înțeleasă. Adesea, compasiunea este percepută ca milă sau întristare pentru suferința sau necazul altora. Însă compasiunea este mai mult decât atât; ea ar trebui întotdeauna să fie simțită ca un adânc respect pentru persoana rănită. În nici un caz, consilierul nu este superior celui aflat în suferință.
Compasiunea, de asemenea, nu trebuie să fie dominată de simpatie, care este sentimentală. Simpatia în consiliere reprezintă încercarea de a înțelege durerea altuia simțind aceeași durere. Aceasta însă demonstrează incapacitatea de a înțelege cât de unic este modul în care percepe fiecare durerea. Durerea fiecăruia este unică și nu poate fi percepută în același fel de către alții.
Consilierul eficient va înțelege însă compasiunea ca empatie. Încă odată, cercetările au dovedit că empatia vindecă oamenii, în vreme ce simpatia eșuează. Empatia este definită ca protecția propriei personalități în personalitatea altcuiva, în scopul unei înțelegeri mai bune a acelei persoane, fie el, fie ea. Empatia diferă de simpatie prin aceea că se concentrează pe înțelegerea durerii altei persoane, nu pe simțirea cu ea. Riscul simpatiei constă tocmai în faptul de-a fi prins de sentimentul de durere al altei persoane, iar în acest caz accentul consilierii se poate muta cu ușurință de la durerea clientului asupra consilierului.
În calitate de consilier care tratează deținuții afectați de depresie, capelanul va adopta empatia ca manifestare a compasiunii sale. El nu va putea niciodată să simtă ceea ce simte prizonierul, în schimb va putea înțelege foarte bine prin ce trece acesta. În felul acesta deținutul se va simți mult mai bine înțeles și acceptat decât ar putea fi fără această compasiune. Câteva sugestii se impun a fi luate în consoderare de capelan,aici. Mai întâi, el trebuie să fie cald cu deținuții. Aceasta presupune ca să-și înțeleagă proprile-i probleme și slăbiciuni îndeajuns pentru a nu-i fi teamă să se expună așa cum este. Capelanul trebuie să fie prietenos, să pășească cu îndrăzneală printre deținuți și să-i salute deschis. El va fi interesat de problemele lor, va arăta respect față de opiniile lor și le va lua în considerare nevoile.
În al doilea rând, capelanul este dator să fie cinstit. Consilierea nu poate fi o mascaradă. Spre deosebire de conversațiile obișnuite, consilierea nu admite secrete. Capelanul trebuie să fie sincer și deschis în vorbire și în ascultare. El nu trebuie să fie deviant, ci direct, cinstit cu privire la propriile-i erori și doritor în mod deschis a le admite. În felul acesta deținuții vor fi mult mai deschiși și dornici să-i încredințeze problemele și necazurile.
2) Determinarea.
În exemplul oferit de Hristos consiliindu-i pe cei doi ucenici pe drumul către Emaus, este izbitor modul în care i-a determinat pe cei doi să vorbească despre experiența lor. Chiar dacă știa cel mai bine ce s-a întâmplat și ce discutau între ei pe drum (versetul 14), Isus, cu voința și determinarea de a se opri și a-i asculta, îi întrebă: Ce? (versetul 15).
Acesta este un model deosebit pentru capelanul care dorește să se raporteze în mod corect la deținutul aflat în suferință. În încercarea sa de a-l determina pe deținut să vorbească despre frământările sale, capelanul trebiue să fie caracterizat de credincioșie. El trebuie să fie persistent în căutarea cauzei depresiei și să-i comunice speranță celui consiliat. S-ar putea ca deținutul să nu-i fie prea simpatic sau să respingă sfaturile pe care acesta i le oferă cu compasiune, însă, călăuzit de principiul determinării, capelanul va merge mereu mai departe.
3) Ascultarea
Uneltele consilierii sunt vorbirea și ascultarea. Cei mai mulți dintre semenii noștri preferă să vorbească, nu să asculte. Pentru consilieri însă, ascultarea este esențială. Iată cuvinele unui om aflat în depresie,vorbind despre nevoia sa profundă de a fi ascultat: Când îți cer să mă asculți și tu începi să dai sfaturi, nu faci ce ți-am cerut.
Când îți cer să mă asculți și tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să mă simt astfel, calci peste sentimentele mele. Când îți cer să mă asculți și tu simți că trebuie să faci ceva pentru a-mi rezolva problemele, ai greșit față de mine, oricât de ciudat ar părea asta. Ascultă! Tot ce îți cer este să ascuți, nu să spui sau să faci ceva, doar ascultă-mă. Sfatul este ușor de dat. Cu o mie de lei, îi ai și pe Dear Abby și pe Billy Graham în același ziar. Pot face și eu ceva pentru mine; nu sunt neajutorat. Poate sunt descurajat și abătut, dar nu neajutorat. Când faci pentru mine un lucru pe care trebuie să-l fac eu și pot să-l fac, contribui la frica și la slăbiciunea mea. Dar, când accepți că eu simt ceea ce simt ca pe un simplu fapt, nu contează cât de irațional pare, atunci pot să nu mai încerc să te conving și pot începe să înțeleg ce stă în spatele acestui sentiment irațional.
Ascultându-i pe deținuți și încurajându-i să vorbească despre ceea ce au ținut ascuns probabil ani de-a rîndul, poate fi pentru capelan o experiență uluitoare, sau o mare povară. Capelanul trebuie să fie pregătit să asculte lucruri care nu-i vor produce bucurie sau liniște, ci dimpotrivă, fiori de neliniște și teamă.
Ascultarea cere răbdare și disponibilitate. Capelanul poate fi influențat negativ de încetineala procesului de consiliere. El crede că are răspunsuri și vrea să le prezinte repede, riscând astfel să piardă ocazia, poate unică, de a-l ajuta pe cel consiliat să privească mai adânc în viața lui și de a fi cu el în timp ce parcurge anumite momente dureroase ale experienței lui.
Este absolut esențial pentru capelan să "reflecte" celui consiliat ceea ce el spune, adică să poată repeta în cuvinte proaspete atitudinile și sentimentele esențiale ale deținutului. Acest lucru îi va arăta persoanei consiliate dacă este bine înțeles .
Reacția naturală a consilierului, când cineva îi împărtășește o întâmplare din viața sa, este de a răspunde prin povestirea unei întâmplări proprii, care adesea, va scoate în evidență persoana consilierului. Capelanul trebuie să-și învingă această reacție firească și să reacționeze în mod disciplinat, în scopul de a-l ajuta pe cel în suferință să se exteriorizeze și să vorbească deschis despre problema lui. Manualul "Capelanul în Slujba Comunității" oferă câteva reacții de ascultare:
Încurajare minimă constând într-o simplă aprobare, recunoaștere sau înțelegere. Această atitudine îl încurajează pe consiliat să continue să vorbească.
Reafirmare prin repetarea, reformularea declarației vorbitorului fără a-i schimba înțelesul. ("Din câte mi se pare, tu spui că … .")
Reflectarea sentimentelor ar putea avea unele asemănări cu reafirmarea, dar are ca obiect sentimentele declarate sau implicate.("Asta este normal… .")
Răspuns în semn de sprijin care conține încurajări, pentru ca cel consiliat să-și exprime gândurile, sentimentele, emoțiile. Răspunsul indică și faptul că cel ce ascultă este dispus să audă toate aceste trăiri ale deținutului.
Clarificare prin intermediul căreia capelanul cere mai multe informații sau dorește să dobândească o înțelegere mai exactă a sentimentelor de care este cuprinsă persoana consiliată. ("Dacă am înțeles bine … .")
Confruntare folosită atunci când există o aparentă contradicție între cuvintele și comportamentul celui consiliat, sau între ceea ce spune el și ceea ce percepe consilierul. ("Am senzația că am pierdut ceva din ceea ce ați spus … .")
4.4.4. DIMINUAREA DEPRESIEI LA DEȚINUȚII EXPUȘI LA RISC ÎNALT DE SUICID
A. Depresia – cauză a sinuciderii
Agravarea stării de detenție în penitenciar, pierderea sensului existenței, deformarea percepției asupra dificultăților văzându-le ca insurmontabile, toate aceste stări pot culmina cu crize psihice puternice și chiar cu autodistrugere. Printre cei mai importanți factori de risc suicidar se numără și depresia, cu sentimente de vinovăție, idei nihiliste și o mare inhibație psihomotorie sau în faza finală (cînd faza depresivă persistă, dar individul a dobândit inițiativa de decizie). Dintre alcoolici 12% sfârșesc prin sinucidere, actul survenind în faza depresivă a bolii, când degradarea fizică și socială a progresat vizibil.
Gravitatea actului suicidar devine din distorsiunea psihică a realității și eficacitatea trcerii la acțiune. Subestimarea de sine ,ideile de vinovăție și de lipsă de demnitate, sunt impermeabile la orice fel de argumente.
Considerând argumentele de mai sus suficient de convingătoare pentru a pleda în favoarea diminuării depresiei, Direcția Generală a Penitenciarelor a elaborat un program de diminuare a depresiei la deținuții expuși la risc înalt de suicid ("D.E.R.I.S.")
B. Subiectul vizat
Programul D.E.R.I.S. se adresează în general tuturor deținuților depresivi, însă vizează în mod special anumite categorii sau grupuri de deținuți.
În primul rând, urmează a se identifica persoanele care sunt diferite de sintagma deținuți depresivi expuși la risc înalt de suicid.
În al doilea rând, de o atenție specială vor benficia:
deținuții primari (aflați pentru prima oară în detenție)
deținuții cu vârste cuprinse între 18 – 35 de ani
deținuții cu nivel minim de școlarizare
C.Obiective generale
Între scopurile urmărite de programul D.E.R.I.S. sunt următoarele:
Umanizarea mediului penitenciar.
Minimalizarea efectelor grele ale închisorii.
Satisfacerea unor nevoi speciale ale deținuților.
Asigurarea condițiilor, a posibilității dezvoltării aptitudinilor, deprinderilor, percepției și reprezentării realiste, în vederea reintegrării sociale.
Asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană.
Neântreruperea fluxului de furnizare și prestare de servicii terapeutice și umanitare din partea societății (asistență socială, asistență terapeutică, asistență religioasă.)
Prevenirea unor dezechilibre flagrante între costurile sociale ale infracțiunilor ("costul social al suicidului").
Întărirea sentimentului de etică și echitate socială la nivelul individului, de încredere în justiție.
Crearea fondului optim, a condițiilor favorabile desfășurii activităților specifice de reeducare și reabilitare cu succes.
D. Obiective operaționale
Schimbarea opțiunii de viață a deținutului.
Dezvolarea de abilități pentru a putea lupta împotriva stărilor depresive.
Diminuarea depresiei și a stresului provocat de aceasta (pentru îndepărtarea riscului suicidar).
Reducerea numărului de tentative de sinucidere și a numărului de sinucideri la deținuții depresivi
Modificarea percepțiilor și reprezentărilor deținuților, astfel încît să aibă o imagine mai apropiată de realitate, despre sine, despre viață, despre mediul în care se află și în ce scop.
Asigurarea unei stări de sănătate bio-psiho-morală a deținutului în vederea redării lui societății.
Conștientizarea deținutului în vederea unei mai bune înțelegeri a semnificației sociale și personale a faptei sale și a consecințelor ei, în scopul prevenirii și combaterii recidivei.
E. Metodologia de realizare
a) Metodologia generală:
Odihnă activă.
Exerciții fizice în aer liber.
Suport emoțional.
Mediu familial organizat.
Suport moral.
Stimularea încrederii în sine.
Activități plăcute.
b) Metodologia specifică:
1. Odihnă activă
Terapii ocupaționale (ergoterapie)
Lectură opțională și coordonată.
Dezlegarea de rebusuri.
Vizionarea TV și ascultarea emisiunilor radio.
2. Exerciții fizice în aer liber
Exerciții de respirație corectă.
Jocuri sportive (tenis de picior, fotbal, alergări ușoare, jogging)
3. Suport emoțional
Psihoterapie (individuală și de grup)
Socioterapie (sociodramă)
Consiliere.
Asistență psihiatrică.
Asistență socială.
Asistență religioasă.
4. Mediul familial
Asigurarea păstrării legăturii cu familia (vizite, corespondențe, telefon).
Consilierea în probleme familiale
Dezvoltarea abilității în îndeplinirea rolului de: soț, tată, fiu etc.
Construirea rețelei de sprijin.
5. Suport moral
Învestirea cu roluri/funcții de încredere și de răspundere.
Bonificarea (verbală, stimulente consacrate etc.)
6. Stimularea încrederii în sine
Psihoterapie.
Consiliere.
7. Activități plăcute
Arterapie.
Meloterapie.
Terapie prin dans.
Terapie prin râs (vizionare spectacole, comedii, circ).
Cercuri artistice, literare, tehnico-aplicative.
Activități artistice competitive.
4.5. ROLUL CAPELANULUI ÎN TRATAREA DEȚINUTILOR EXPUȘI LA RISC ÎNALT DE SUICID
Ca membru component al echipei de intervenție, alături de educator, psioholog, asistent social, avocat sau alt agent social al schimbării, capelanul joacă un rol hotărâtor în tratarea depresiei deținuților expuți la risc înalt de suicid.
Înainte de toate, capelanul trebuie să fie conștient de necesitatea acționării în echipă, împreună cu ceilalți profesioniști, pentru atingerea acelorași obiective. El va recunoaște importanța intervenției fiecăruia dintre colaboratorii săi, chiar dacă aceștia operează cu metode și tehnici laice.
În al doilea rând, capelanul trebuie să mențină contactul permanent cu deținuții, căutând să le cunoască tainele, preocupările și planurile și fiind gata să le slujească prin prezența sa, prin rugăciunile, sfaturile și prin capacitatea sa de a asculta.
Capelanul trebuie să înțeleagă că intervenția în cazuri de sinucidere este o problemă de viață și de moarte și că nu este timpul să încerce ceva cu speranța că dacă totul va merge bine, va putea rezolva problema mai târziu. De cele mai multe ori, nu mai există un mai târziu pentru deținut. De aceea este important pentru capelan să aibă o înțelegere foarte clară cu privire la capacitățile sale în acest domeniu.
Ca bun profesionist dar mai ales, ca un slujitor care și-a dedicat viața slujirii semenilor săi, capelanul va căuta să dețină cât mai multe informații despre deținuți cât și despre familiile acestora. El va ști că familiile dezorganizate pot fi asociate cu sinuciderea. Existența în istoria familiei a unor dereglări psihice sau a folosirii abuzive a unor substanțe; existența în istoria familiei a unor cazuri de tentativă de sinucidere sau chiar de sinucideri; violență în familie, inclusiv abuzul emoțional, mental, fizic sausexual; expunerea la comportamentul sinucigaș al altora, inclusiv membrii ai familiei, colegi sau prin intermediul mass-media în știri sau povestiri fictive. Toate aceste date, cunoscute de capelan se pot constitui în mijloace de prevenire a suicidului deținuților.
Capelanul va apela la toate resursele de care dispune și nu va permite propriilor slăbiciuni să-l copleșească și să nu-l lase să intervină pentru a ajuta persoana. Dacă are date sau infomații despre un deținut care se gândește la, vorbește despre sau plănuiește să-și facă rău, capelanul va încuraja persoana respectivă să caute ajutor profesional. În cazul necesității unui răspuns rapid, capelanul va apela la un profesionist, recunoscînd prin aceasta că el nu are soluții pentru orice problemă și că este gata să lucreze în echipă.
Este de datoria capelanului să determine persoana care vrea să se sinucidă să vorbească. Ca un bun consilier, capelanul o va asculta fără să judece. El va încerca să asigure persoana respectivă de dragostea și înțelegerea sa, căutând să o ajute să înțeleagă că sentimentele de sinucidere sunt temporare, că depresia poate fi tratată.
Viziunea sinuciderii ca un strigăt după ajutor oferă capelanului o adevărată ocazie de slujire. Majoritatea încercărilor de sinucidere sunt expresii ale unei situații extreme care trebuie abordată nu ca o atragere a atenției, informativă, ci ca o problemă extrem de serioasă. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, capelanul are cu el Cuvâtul Vieții care transmite omului disperat mesajul de dragoste al Tatălui. Sub călăuzirea Duhului Sfânt , capelanul va oferi deținutului cuvintele Scripturii care redau: a) viziunea lui Dumnezeu asupra sanctității vieții (Geneza 1: 26-27);
b) dreptul exclusiv al Acestuia de a da viața și de a o lua (Deuteronom 32-39);
c) grija pe care o manifestă Dumnezeu față de cei depresivi și disperați (Psalmul 27:10; Psalmul 116: 1-6);
d) odihna pe care o oferă Mântuitorul Isus Hristos celor trudiți și împovărați (Matei 11:28);
e) dragostea inepuizabilă a lui Dumnezeu care l-a dat pe singurul Lui Fiu pentru mânturea care crede în El (Ioan 3:16);
f) iertarea absolută, prin jerfa lui Hristos, a oricărui păcat mărturisit (1Ioan 1:7-2:2).
Numai trăind viața pe care Dumnezeu i-a destinat-o, cu resursele pe care El i le-a oferit, deținutul va fi cu adevărat eliberat de depresie, de gândul sinuciderii și împlinit.
4.6. HOMOSEXUALITATEA – FLAGELUL PENITENCIARELOR
4.6.1. CONSIDERENTE GENERALE
Homosexualitatea este un termen ambivalent. El poate fi aplicat oamenilor care sunt atrași din punct de vedere sexual de alți membri ai sexului lor, sau actului sexual cu persoane de același sex, fie bărbați fie femei.
Diferențele dintre orientarea personală și comportament este importantă. Unii oameni cu o orientare homosexuală nu își pun niciodată în practică dorințele, pe când alții, a căror atracție este homosexuală în mod natural, se angajează ocazional în acte homosexuale.
Termenul homosexual apare pe la 1869, fiind folosit de Karl Maria Benkert, un avocat austriac pentru drepturile homosexualilor, într-un pamflet ce ataca legea prusacă a sodomiților. Istoricul francez Michel Foucault sugera în "The History of Sexuality" că concepția curentă despre homosexualitate, ca un mod de viață, ar trebui datată în 1870. În același an, un medic german, Carl Westphal, a publicat în "Archives Fur Neurologie" conceptul de homosexualitate ca un mod de viață.
4.6.2. CONSIDERENTE ETICE
A. Homosexualitatea în Biblie
Biblia nu vorbește nimic despre orientarea homosexuală, dar condamnă vehement comportamentul homosexual. Sodoma suferă judecata lui Dumnezeu pentru amenințarea violului homosexual (Genesa 19: 1-25; Judecători ( 19: 20-48). Legea Vechiului Testament prezintă practica homosexuală masculină ca urâciune și prescrie pedeapsa cu moartea pentru cei care s-au făcut vinovați de ea (Levetic 18:22; 20:13; cf. 1Împărați 14:24; 15:12; 22:46). În Noul Testament, apostolul Pavel condamnă practica homosexuală (inclusiv lesbianismul) ca fiind împotriva firii, incompatibil cu felul de viață al Împărăției lui Dumnezeu și un afront la Legea lui Dumnezeu și a Evangheliei (Romani 1:18-27; 1Corinteni 6:9-11; 1Timotei 1:8-11).
B. Natură și creație
Începând cu Toma d'Aquino, continuând cu Karl Barth și Helmut Thielike, eticienii creștini au fost preocupați de întrebarea: "Este comportamentul homosexual nefiresc?" Aceștia au insistat asupra faptului că creștinii trebuie să-și raporteze înțelegerea lor asupra naturii umane la doctrina despre creație.În viziunea lor, a întreba dacă homosexualitatea este firească înseamnă a întreba dacă Dumnezeu a făcut-o. Iar în acest caz răspunsul este, cu siguranță, negativ.
Barth argumentează cu complementaritatea bărbatului și a femeii în "imago Dei". Un individ poate face parte cu adevărat din "tovărășia umană", spunea el, numai prin raportarea la un membru din sex opus. De aceea o unire homosexuală tăgăduiește efectiv "pe celălalt" din relația "unui singur trup" pe care Creatorul a proiectat-o între bărbat și femeie.
La rândul său, Toma d'Aquino accentuează finalitatea procreativă a actului sexual. Pentru a fi natural,spune el, un act trebuie să slujească scopului pentru care a fost proectat. Actul homosexual este prin definiție, ne-procreativ în intenție și de aceea este imoral.
C. Criteriul iubirii
În vreme ce catolicii văd procreerea ca final suprem al actului sexual, protestanții oferă un model mai înalt intimității fizice, bazat pe dragostea agape. Acest tip de dragoste pe care Hristos l-a manifestat față de Biserică este modelul pentru relația dintre soț și soție. (Efeseni 5:25).
Mai mult decât atât, în declarațiile publice, aproape toate denominațiunile protestante și neoprotestante, au refuzat legiferarea comportamentului homosexual sau ordinarea celor ce practică homosexualitatea.
4.6.3. CONSIDERENTE PASTORALE
Organizația britanică "Care and Counsel" a identificat, în anul1981 acceptarea drept cea mai profundă nevoie a homosexualilor. Ei trebuie să fie asigurați încă odată că Dumnezeu îi acceptă, ei trebuie învățați să se accepte pe ei înșiși și ei au nevoie să găsească acceptare la alții.
Tendința aproape unanimă a heterosexualilor este de a-i lepăda pe cei care manifestă un comportament homosexual. Această tendință cunoscută sub numele de homofobie, este definită ca o frică față de homosexualitate. Ostilitatea homofobică însă alimentează sentimentele de alienare ale homosexualilor, îi conduce tot mai adânc înspre o atitudine de tăgăduire și de respingere și militează împotriva acceptării lor în biserică și în societate.
Creștinii avizați sunt uniți pentru a condamna homofobia. Persoana homosexuală este aproapele și de aceea are dreptul la dragostea celorlalți la fel ca oricine altcineva. Este de datoria bisericii să ofere sprijin, prietenie și accepțiune acestor oameni, în scopul recuperării lor pentru împărăția lui Dumnezeu.
4.6.4. CAUZE GENERALE CARE CONDUC LA UN COMPORTAMENT
HOMOSEXUAL
Complexitatea personalității umane și influența mediului asupra dezvoltării ființei umane face declarații absolute despre sursa condiției homosexuale. Factori ca: relația cu părinții, statutul economic și social, mediul familial, formarea religioasă, rasa, naționalitatea și temperamentul fac procesul de colectare a datelor foarte dificil.
Dintre multele teorii folosite pentru a explica dezvoltarea preferinței homosexuale, potențialele explicații pot fi grupate în trei categorii majore, fiecare cu subdiviziunile lor.
Mai întâi, există explicații fizice, incluzând posibilitățile genetice și hormonale. În al doilea rând există teorii interne, îmbrăcând forme variate de frică și confuzie. În al treilea caz, există explicații interpersonale, incluzând experiențe sexuale traumatizante, mama "dominatoare " și tata "slab sau "pasiv".
A. Teoriile fizice
Explicații genetice și hormonale pentru condiția homosexuală sunt două variații pe aceeași temă. Dincolo de aceste două teorii stă ideea de bază că trupul fizic al persoanei o predispune la tendințe homosexuale. Evidența practică a acestei idei este că persoana afectată trebuie să trăiască ceea ce este ea fizic, și astfel trebuie să trăiască un stil de viață homosexual. Unii adepți ai acestei teorii pretind că persoana în cauză nu are nici o responsabilitate pentru acțiunile sale, în vreme ce alții pretind că persoana respectivă poate controla felul în care își exprimă homosexualitatea, dar trebuie să se comporte după moda homosexuală.
Teoriile fizice au fost propuse, în ultimii ani, ca o explicație concluzivă, științifică pentru orientarea homosexuală. Dar, pe măsură ce teoriile se zdrobeau sub scrutinul ștințific din ce în ce mai extins, cei care au propus aceste idei au trebuit să caute altundeva pentru explicații viabile. Literatura de psihologie abundă de evidențe și contra – evidențe ștințifice; chiar o investigație sumară va revela discrepanțele și confuzia asupra acestui subiect.
De pe fundamentul revelației biblice, nu putem concluziona că nu există absolut nici o predispoziție fizică la homosexualitate. De vreme ce Biblia tace cu privire la acest subiect, singura metodă de descoperire utilizabilă rămâne cercetarea stiințifică, inductivă, cinstită. Se pare că până acum nu există nici o evidență că genele unei persoane sau structura ei hormonală ar fi un factor în dezvoltare preferinței homosexuale.
Unii homosexuali insistă că ei trebuie să se fi născut homosexuali deoarece sunt atrași de același sex încă de la o vârstă fragedă. Unii pretind că sunt atrași de persoane de același sex cu ei de la vârsta de 10 ani, 6 ani sau chiar 4 ani. Chiar dacă admitem că mintea lor a fost afecată la o vârstă foarte timpurie, aceasta nu înseamnă neapărat că ei s-au născut cu o predispoziție homosexuală.
B. Teoriile interne
Teoriile interne sunt acele teorii care încearcă să explice dereglările psihologice numai pe baza acțiunilor interne ale minții persoanei fără vreo intervenție a factorilor de mediu. Majoritatea teoriilor interne includ factori de frică și confuzie. Trei categorii de frică cel mai des citate sunt: inhibiția cu privire la afirmarea de sine, anxietatea față de contactul social general și frica de sexul opus.
Aceste trei categorii de frică sunt prezente în viețile multor consiliați care manifestă tendințe homosexuale. In același timp însă și alte persoane care nu sunt tentate de experiența homosexuală, luptă cu aceste temeri. De aceea, rădăcina cauzei care explică un comportament homosexual, trebuie să fie căutată în altă parte.
C. Teoriile interpersonale
Prin complexitatea ei, aria relațiilor interpersonale este una dintre cele mai bune pentru a investiga sursele problemelor psihologice. Dintre teoriile interpersonale vor fi amintite trei: experiențele sexuale traumatizante, teoria mamei "dominatoare" și teoria tatălui"slab" sau "pasiv.
Experiențele sexuale traumatizante sunt uneori oferite ca motiv pentru începerea tendințelor homosexuale în viața unei persoane. Aceste experiențe pot fi heterosexuale sau homosexuale, voluntare sau forțate. Examinând-o cu atenție totuși, molestarea sexuală pare să aibă efect asupra determinării tendințelor sexuale ale persoanei.
Teoria mamei "dominatoare" este explicată printr-un atașament anormal de puternic al mamei față de copilul de sex masculin. Acest atașament va afecta dezvoltarea copilului, împingându-l către atitudini și acțiuni feminine și implicit înspre atracția masculină. Însă și în acest caz, întrebarea apare:"Este aceasta un simplu simptom sau o cauză?" Elizabeth Moberly oferă un răspuns pertinent la această întrebare, argumentând că "un atașament anormal al mamei este, cel mai adesea, rezultatul unei detașări anormale de tatăl." În acest fel, mama "dominatoare" este un simptom și nu rădăcina condiției homosexuale.
Teoria tatălui "slab" sau "pasiv" susține că fiul pierde modelul de rol pozitiv și o alege pe mama ca model, dezvoltându-și trăsături feminine, datorită faptului că tatăl este slab sau pasiv. Totuși, nici această teorie nu pare suficient de concludentă deoarece, mulți bărbați care au avut tați slabi au o orientare heterosexuală și, de asemenea, mulți bărbați care au avut tați puternici au o orientare homosexuală.
Datorită complexității fenomenului, se pare că o constelație de factori constituenți se unesc pentru a forma mediul dezvoltării unei preferințe homosexuale.
4.6.5. CAUZE SPECIFICE MEDIULUI PENITENCIAR CARE CONDUC LA UN COMPORTAMENT HOMOSEXUAL
Mediul penitenciar, prin condiția sa aparte, oferă o perspectivă nouă discuțiilor despre homosexualitate. Penitenciarul este locul în care oamenii nu vin de bunăvoia lor, ci sunt depuși ca urmare a comportamentului lor și actelor antisociale pe care le-au comis. Aici, fiecare aduce cu el un întreg "bagaj" de gânduri, vorbe, atitudini și fapte, care, în marea lor majoritate, sunt deviate de la normele sociale general acceptate. Unul vine cu experiența traumatizantă a unei copilării petrecute într-o familie dezorganizată, unde tata era bețiv și violent, iar mama mereu în căutarea consolării în brațele altor bărbați. Un altul vine cu percepția despre lume și viață distorsionată de drama pierderii tatălui la o vârstă foarte fragedă, de un tată vitreg care nu l-a acceptat niciodată, care l-a respins, generând în mintea copilului respingerea tatălui, a respingerii imaginii masculine, a respingerii de sine și a respingerii altora fără excepție. Un altul, poate proveni dintr-o familie bună, închegată, echilibrată, dar dorința de independență, anturajul ales și probabil, lipsa de autoritate a părinților, îl conduc spre un stil de viață ce sfârșește în închisoare.
În felul acesta, universul penitenciar reprezintă un loc de întâlnire a celor mai dificile caractere și personalități, un mediu în care fenomenul homosexual întâlnește condițiile cele mai prielnice pentru apariție și dezvoltare. Aici, cauzele capătă un caracter specific, dat de următorii factori:
A. Deținerea în comun
Deși deținerea în comun este privită de către specialiștii în probleme de detenție ca una din supapele corespunzătoare evitării dezumanizării prin izolare, aceasta reprezintă și un dezavantaj major, favorizărizând apariției fenomenului homosexual. Tendința aceasta este evidentă în cazul deținuților tineri (18 – 30 ani ). Aceștia au surpriza de a se găsi dintr-o dată, pe nepregătite, în mijlocul altor deținuți, dintre care unii au experimentat deja relația homosexuală, fie în libertate, fie în timpul unei detenții anterioare. Numărul de deținuți cazați în același perimetru fiind mare, mediul închis iar spațiul de viețuire restrâns, dispar tot mai mult aspectele private ale vieții individului. Totul se desfășoară la vedere, nu există intimitate nici măcar în momentele care reclamă aceasta într-un mod deosebit, cum ar fi: îmbrăcarea și dezbrăcarea, toaleta zilnică și efectuarea necesitățilot fiziologice.
B. Spațiul de detenție redus
Chiar dacă eforturile făcut de factorii de decizie sunt dintre cele mai mari, condițiile actuale oferite de societatea românească deținuților aflați în sistemul penitenciar nu sunt nici pe departe la nivelul cerut de normele internațioale.Și aici, ca și în alte domenii problema cea mai acută este lipsa fondurilor necesare construirii unor penitenciare la standarde acceptate, care să ofere condiții normale de viață și activitate deținuților. Unele penitenciare nu pot asigura nici măcar câte un pat pentru fiecare deținut, aceștia fiind nevoiți adesea să se înghesuie câte doi într-un pat. Acest neajuns constituie și el o cauză a dezvoltării tendințelor homosexuale.
C. Întreruperea forțată a activității sexuale a individului
Arestarea și depunerea în mediul de detenție atrage după sine și întreruperea activității sexuale a individului (dacă acesta a avut-o înainte de detenție). Unei persoane care a avut o viață sexuală regulată, înainte de momentul arestării, îi va lipsi mult această activitate. De aceea, văzîndu-se în imposibilitate de a-și continua relația heterosexuală (sau homosexuală), individul va căuta să se orienteze spre ceea ce, în viziunea lui, ar putea însemna o posibilă relație sexuală.
D. Sentimentul de părăsire
În general, prăpastia dintre viața de libertate și cea din detenție este atât de mare încât deținutul încearcă un puternic sentiment de părăsire. El se simte trădat de familie, de prieteni și de societate. De aceea va căuta să se răzbune pe cei aflați în libertate, căutând să adopte niște norme de viață neconvenționale sau care chiar sfidează normele generale de conviețuire. Dintre aceste norme nou adoptate face parte, în mod frecvent, și homosexualitatea.
E. Starea materială precară
Mulți dintre deținuți provin din familii care, fie că nu pot să-i susțină material, fie că nu vor să o facă (mai ales în cazul recidiviștilor, când familia s-a săturat "să-i tot trimită pachet"). Din acest motiv, un fumător înrăit care nu mai primește țigări din partea familiei, este gata să accepte compromisul unei relații homosexuale în schimbul câtorva "fumuri".
F. Personalitate slab dezvoltată
Chiar dacă sunt infractori, nu toți deținuții au o personalitate puternică. Unii dintre ei sunt atât de ușor influențabili, încât acceptă propunerea de relație homosexuală care vine, în general, din partea unor deținuți cu vechi stagii în penitenciare.
G. Nevoia de protecție
Legile nescrise dar extrem de puternice care guvernează relațiile din universul penitenciar, au și menirea de a împărții grupul de deținuți pe sfere de influență. Aceste sfere sunt dominate și controlate de indivizi cu o personalitate puternică, autoritară, care oferă protecție celor mai slabi "de înger". Aceștia din urmă, pentru a beneficia de protecția unui deținut cu influență, acceptă să plătească prețul și să devină "concubinele" acestuia.
H. Violența și dorința de dominare
Ochii deținuților și mințile lor sunt, în nenumărate rânduri, martore fără voia lor, a dezlănțuirilor de violență bestială ale unor indivizi caracterizați de o dorință exacerbată de dominare a tovarășilor lor de detenție. Amenințările verbale, lovituri nemiloase date uneori cu corpuri contondente, au "darul" de a-l determina pe cel care a căutat să opună rezistență, să cedeze violului homosexual. Trist este faptul că cei care au văzut "spectacolul" și au scăpat, sunt mulțumiți cu asta și tac pentru a nu-și complica existența. Victimele tac și ele, sub amenințarea călăilor lor. Ceea ce este cel mai trist însă, este faptul că, după experiențe repetate, victimele violului homosexual se transformă din elemente "pasive" în elemente "active" și chiar dornice de relații de acest fel.
I. Imitarea exemplului altora
Mediul penitenciar, mai mult decât toate celelalte medii, poate fi caracterizat de tendința de imitare generală a unui anumit tip de comportament specific închisorii. Dorința de adaptare la viața interioară, dorința de a fi acceptat cât mai deplin și uneori dorința de teribilism, îl determină pe deținut să adopte un stil de viață homosexual.
J. Răzvrătirea
Fenomenul de prizonizare presupune și o atitudine ostilă față de lumea de dincolo de gratii și față de personalul închisorii. Această răzvrătire se materializează în diferite forme de protest, cum ar fi: refuzul hranei, refuzul de a presta o muncă utilă, refuzul de a colabora cu reprezentanții autorității de stat și cu persoanele care se ocupă cu recuperarea și resocializarea deținuților, aplicarea tatuajelor, automutilarea sau chiar tentative de sinucidere. Printre aceste manifestări ale răzvrătirii se numără și comportamentul homosexual.
K. Recidiva
Deși condițiile de încarcerare sunt dintre cele mai nefavorabile, iar eforturile personalului din mediu penitenciar sunt îndreptate înspre combaterea recidivei, acest fenomen continuă să reprezinte cea mai importantă problemă a sistemului corecțional. Majoritatea deținuților, odată puși în libertate, par să nu se bucure de acest drept și își continuă activitatea infracțională, reântorcându-se în spatele gratiilor. În rândul acestor indivizi se manifestă cu pregnanță fenomenul homosexual, ei părând să nu fie prea impresionați de măsurile care se pot lua împotriva lor și nici de consecințele dezastruoase pe care această atitudine le poate avea asupra sănătății lor fizice, morale și spirituale.
4.6.6. METODE GENERALE DE TRATAMENT A HOMOSEXUALITĂȚII
ÎN ÎNCHISORI
Chiar dacă este o plagă rușinoasă pentru societatea românească, homosexualitatea din închisori trebuie să fie recunoscută ca o problemă majoră. Odată recunoscute, procentajul ridicat (aproximativ 5-10 %) de deținuți care manifestă un comportament homosexual cât și aspectele, foarte adesea violente, ale actelor homosexuale, ar determina conducerea penitenciarelor să ia măsuri pentru controlarea acestui fenomen. Iată, în cele ce urmează ,câteva acțiuni care,în viziunea noastră, ar trebui să fie întreprinse:
1. ASIGURAREA UNUI SPAȚIU DE DETENȚIE ADECVAT
Creșterea numărului de deținuți, degradarea spațiilor de detenție existente
precum și nevoia de aliniere la sandardele internaționale în domeniul detenției, cer o serie de măsuri care se cuvin a fi întreprinse de către administrația locurilor de detenție. Construirea unor penitenciare moderne care să ofere un spațiu de conviețuire adecvat, dotat cu facilități pentru igiena și salubrizarea deținuților,constituie o măsură binevenită pentru scăderea ratei homosexualității. Fiecare deținut va putea să se bucure de intimitate în momentul igienizării personale sau al îmbrăcării și dezbrăcării deținutului, fapt care va contribui semnificativ la reducerea acțiunilor homosexuale.
2. SUPRAVEGHEREA ATENTĂ A DEȚINUȚILOR
Normele internaționale în domeniu prevăd un număr de gardieni mult mai mare decât cel existent la ora actuală în România. De aceea se impune un efort din partea societății românești care să ofere un număr adecvat de supraveghetori, posibilitatea de a urmări cu atenție acțiunile permanente ale deținuților, preântâmpinând în felul acesta actele homosexuale.
3. PREVENIREA RECIDIVEI
Până la ora actuală, eforturile făcute pe linia recuperării și reintegrării sociale a deținuților nu au dat rezultatele scontate. Numărul persoanelor care recidivează a crescut în mod constant, fapt ce indică necesitatea îmbunătățirii radicale a programelor de reeducare și de combatere a recidivei. Obținerea unor rezultate în domeniul combaterii fenomenului de revenire a deținuților în penitenciar ar conduce implicit la reducerea infracționalității de tip homosexual în rândurile deținuților.
4.6.7. ROLUL CAPELANULUI ÎN TRATAREA DEȚINUȚILOR
HOMOSEXUALI
Ca parte integrantă a echipei de specialiști care se ocupă de tratarea deținuților, capelanul are o contribuție decisivă în procesul de recuperare a celor care se confruntă cu homosexualitatea.
Mai întâi de toate, el este un om care crede în vindecarea homosexualității și în eficiența tipurilor diverse de terapie efectivă. Capelanul este conștient că Biblia declară că actele homosexuale sunt păcătoase. Dumnezeu nu expune comportamentul homosexual unei ridiculizări speciale ci îl numește, alături de alte păcate, o încălcare a Legii Sale (1Ioan 3:4). De asemenea, capelanul știe că Biblia spune că aceste păcate pot fi iertate și curățate la fel ca oricare alt păcat.
Există aumite rapoarte de terapie de succes în rândurile homosexualilor, prin care aceștia au reușit să-și schimbe comportamentul și preferințele lor sexuale de la homosexualitate la heterosexualitate. Daniel Cappon pretinde că 88% dintre homosexualii pe care i-a tratat au dovedit îmbunătățiri semnificative, în vreme ce 50% dintre subiecți au fost vindecați de toate simptomele homosexuale. La rândul său, Irving Bieber raportează că 19% dintre cazurile lui și-au schimbat coportamentul sexual, de la homosexualitate completă la heterosexualitate completă.
Ca reprezentant al lui Dumnezeu, capelanul va promova Evanghelia ca cea mai eficientă metodă de tratament a persoanelor care manifestă un comportament homosexual. Ea, Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede… (Romani 1:16). Capelanul va urmări nu doar schimbarea comportamentului sexual al deținutului ci, mântuirea lui și stabilirea unei relații cu Dumnezeu prin ISUS HRISTOS, această relație fiind garanția unei vieți schimbate, de libertate,demnitate și biruință.
Următoarele trei condiții sunt simple, dar cruciale în ajutorul oferit de capelan deținuților homosexuali pentru a se elibera de stilul lor de viață:
1. POCĂINȚA
Apostolul Pavel vorbește în 2Corinteni 7:10 despre o întristare după voia lui Dumnezeu care produce o pocăință ce duce la mântuire. În versetul 11 Pavel merge mai departe și descrie rolul acestei întristări după voia lui Dumnezeu în cei din Corint: Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.
Această întristare după voia lui Dumnezeu produce dragostea de neprihănire și ura față de rău care a caracterizat viața Domnului Isus.
Procesul pocăinței implică câteva elemente esențiale ,care trebuie să fie prezente în viața celui care trece prin acest proces:
A. Condamnarea păcatului
Persoana trebuie să vadă păcatul așa cum îl vede Dumnezeu și să-i înteleagă consecințele.
Cuvântul "condamnare" este un termen legal și se referă la prezentarea evidenței unei persoane , până când ea este convinsă de greșeala pe care a comis-o. Agenții condamnării păcatului sunt Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, viața unui creștin devotat și chiar circumstanțele vieții unui om care-l pun față în față cu adevărul.
Capelanul știe că numai persoana care și-a condamnat păcatul, recunoaște vestea bună a îndurării și iertării lui Dumnezeu. Deținutul care este convins pe deplin de păcatul lui se va pocăi în mod real și se va opune ispitei în mod categoric. El va renunța la stilul de viață homosexual și va trăi după voia lui Dumnezeu mult mai categoric decât cel care nu este pe deplin convis de păcatul lui.
B. Înlăturarea păcatului
Persoana trebuie să urască păcatul ca răspuns la convingerea sa asupra păcatului. Este nevoie de un răspuns radical la păcat, dacă se dorește o schimbare radicală a vieții. Cel care dorește o convertire adevărată, trebuie să urască răul și să lupte pentru înlăturarea păcatului. La fel cum aduce convingerea asupra păcatului, tot astfel Dumnezeu aduce înlăturarea păcatului, dacă persoana va striga către El și-I va cere ajutorul.
Ca o regulă, oamenii care au avut revelația grozăviei păcatului lor, și s-au prăbușit înaintea lui Dumnezeu, vor urâ păcatul și vor face tot ce le va sta în putință pentru evitarea lui în viețile lor. Capelanul cunoaște această regulă și de aceea va încuraja deținutul care dorește să-și schimbe stilul de viață homosexual, să-și înlăture păcatul. Dacă acesta din urmă nu experimentează acest aspect esențial al convertirii sale, el va avea cu siguranță de luptat cu obiceiurile rele în viața creștină.
C. Umilința
Persoana trebuie să fie dornică să-și recunoască păcatul.
Oricât de ciudat ar părea, unii oameni sunt convinși de păcatul lor, doresc să-l înlăture din viața lor, și totuși refuză să admită că au făcut ceva rău.Aceasta este o reacție izvorâtă din mândrie. Persoana este prea mândră să recunoască că ese păcătoasă și că merită să fie pedepsită pentru păcatele ei. Dumnezeu a zis: Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare (Proverbe 28:13). Doar acela care recunoaște că este vinovat va avea parte de milă.
Homosexualii regretă adesea felul lor de viață și le pare rău pentru modul în care trăiesc, dar aceasta nu le va aduce schimbarea. Ei trebuie să fie gata să recunoască că stilul lor de viață este greșit și să dorească să-l părăsească înainte de a primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatul lor. Capelanul va fi întotdeauna alături de deținuții care luptă cu păcatul și-i va ajuta să facă acest pas necesar în convertirea oricărui păcătos.
D. Renunțarea
Persoana trebuie să părăsească stilul său de viață anterior și să dorească învățarea unui alt fel de viață.
După ce o persoană a fost convinsă de păcatul ei, a luptat ca să-l înlăture și a admis cu umilință că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ea trebuie să pună capăt comportamentului său păcătos. Dumnezeu nu intenționează ca oamenii să continue să păcătuiască după ce vin la Hristos. Homosexualii se înșeală pe ei înșiși dacă se gândesc că pot avea toate beneficiile vieții creștine fără să îndeplinească această condiție esențială a mântuirii.
În slujirea sa, capelanul îl va ajuta pe deținutul care dorește să se elibereze de homosexualitate că creștinismul fără pocăință este lipsit de putere și insipid. Adevărata întoarcere implică pocăința adevărată, iar pocăința adevărată include încetarea activităților păcătoase.
E. Continuarea
Persoana trebuie să continue într-un stil nou de viață, înlocuind obiceiurile nelegiuite cu un mod corect de viețuire.
După ce o persoană s-a întors de la o viață de egoism, este imperativ ca ea să înlocuiască șablonul vechilor sale obiceiuri, cu un model neprihănit de viețuire. Persoana respectivă nu poate trăi într-un vacuum. Viața ei trebuie să fie umplută cu ceva; ea nu poate doar să se întoarcă de la păcat și să creadă că orice fel de viață îi este plăcut lui Dumnezeu. Persoana trebuie să meargă înainte și să dezolte un stil de viață iubitor (în termenii în care Dumnezeu definește dragostea), sau, dacă nu, se va întoarce la vechiul stil de viață.
Pentru homosexuali părăsirea vechiului stil de viață este foarte importantă. Ei sunt gata, adesea, să renunțe la păcatul lor, dar în momentul acesta se întreabă ce vor face tot restul vieții. Capelanul este dator să-i încurajeze pe deținuții care se confruntă cu homosexualitatea să înlocuiască aspectele negative ale vieții lor cu cele pozitive și să învețe un nou mod de viață, care îl pune pe Dumnezeu pe primul loc și pe semenii lor, iar propriile interese rămân la urmă. Dacă ei nu învață să trăiască după voia lui Dumnezeu, viețile lor vor fi goale, și vor ceda în fața ispitei, întorcându-se la vechiul fel de viață.
Capelanul trebuie să comunice aceste aspecte esențiale ale pocăinței deținuților care sunt implicați în relații homosexuale. Ele sunt etape necesare ale procesului mântuirii lor. Dacă își dorește într-adevăr oameni cu o viață schimbată, capelanul trebuie să vegheze ca nici una dintre aceste condiții ale mântuirii să nu fie omisă.
2. RECONCILIEREA
Un alt element al schimbării este reconcilierea: reconcilierea omului cu Dumnezeu și cu alți oameni.
Reconcilierea este procesul prin care se restaurează prietenia a două părți care erau dușmane. Când omul trăiește după voia lui, el trăiește în opoziție față de Dumnezeu și astfel devine dușmanul Lui (Romani 5:10; Iacov 4:4). Lucrarea pe care Hristos a făcut-o pe cruce poate să-l aducă pe om în locul în care să depună armele și să înceteze lupta împotriva Guvernatorului iubitor de oameni.
Reconcilierea cu Dumnezeu ar trebui să fie rezultatul natural al întrunirii, din partea unei persoane, a condițiilor de pocăință. Dacă acest pas nu se întâmplă în mod automat în viața deținutului care se confruntă cu homosexualitatea, capelanul trebuie să-l încurajeze să vorbească cu Dumnezeu, crezând din toată inima că El îl ascultă și îi răspunde.
Reconcilierea cu omul este, probabil, mai puțin înțeleasă și foarte adesea, mai neglijată decât reconcilierea cu Dumnezeu. Ea este o experiență profundă, dar necesită numai trei pași simpli pentru a avea loc. Mai întâi persoana trebuie să aibă o atitudine schimbată față de ceea ce a făcut. În al doilea rând , persoana trebuie să meargă la partea ofensată să caute împăcarea. În al treilea rând, persoana trebuie să-și mărturisească vina și să ceară iertare pentru ofensa adusă.
Acești trei pași sunt vizibili în pilda fiului risipitor (Luca 5:11-32). Cînd acesta "și-a venit în fire" (v.17 a.), a zis în sinea lui: "Mă voi scula: (v.18 a.) (indicând o schimbare de atitudine cu privire la ceea ce a făcut), și "mă voi duce la tatăl meu" (v.18 b.) (hotărârea de a merge la partea ofensată și de-a căuta împăcarea), și"îi voi spune" (mărturisirea vinovăției și cererea de iertare). Având în minte acești trei pași pe care Scriptura îi indică, capelanul îl va încuraja pe deținut să se împace cu cel căruia i-a greșit.
Pentru fostul homosexual, relația cu vechii săi prieteni poate fi aspectul crucial al reconcilierii. Capelanul îl va îndemna pe deținut să-și ceară iertare de la ceilalți pe care i-a implicat în păcatul sexual și să caute o relație corectă cu fiecare dintre ei.
3. RESTITUREA
Restituirea este uneori sensibilă și adesea costisitoare, dar, din moment ce a fost poruncită de Dumnezeu, ea este întotdeauna necesară.
Referințele directe la restituire în Biblie sunt cu privire la semenii noștri. În cazul deținuților care au manifestat un comportament homosexual, scopul restituirii este, de obicei, restaurarea, prin ordonarea relațiilor astfel încât ei să fie protejați de ispită. Aceasta nu înseamnă că cel care abia a scăpat de probleme să nu mai aibă prieteni, ci că acești prieteni vor fi oameni cu care el nu va mai avea relații nepotrivite. De asemenea acesta nu implică faptul că noul convertit va nutri sentimente rele față de foștii parteneri. Dimpotrivă, capelanul îl va încuraja să-i iubească și să se roage pentru ei, dar contactul cu ei va trebui să fie minim sau eliminat, în funcție de tentația pe care aceste contacte i-o pot produce.
Dumnezeu avertizează asupra faptului că persoana care crede că poate avea relații apropiate cu oameni imorali și că poate să rămână neafectată se înșeală pe sine însuși: Nu vă înșelați : Tovărășiile rele strică obiceiurile bune. (1Corinteni 15:33). Până când cel care a avut probleme cu homosexualitatea nu face restituirea în mod corect și nu stabilește prietenii noi cu creștini adevărați, el se înșeală pe el însuși și nu va putea să supraviețuiască în viața cea nouă.
Pocăința, reconcilierea și restituirea constitue vindecarea morală care așează fundamentul pentru vindecarea psihologică. Capelanul are responsabilitatea de a conștientiza pe noul convertit că acești trei pași îl vor pregăti să trăiacă o viață creștină stabilă. Dacă a avut probleme cu trecutul, el va fi bine echipat ca să reziste ispitei în prezent și să privescă înainte, spre viitor, cu speranță, trăind o viață de evlavie. Fără această pregătire, noul creștin va avea lupte, căderi și, probabil, chiar se va întoarce înfrânt la fosta lui viață. Calea spre vindecare poate fi uneori lungă și grea, dar ea este posibilă și, în mod categoric, se merită.
4.7. REINTEGRAREA SOCIALĂ A DEȚINUȚILOR
Creșterea criminalității, exacerbarea violenței, necesitatea asigurării unei protecții sporite membrilor societății, sunt realități care trebuie privite cu maximă responsabilitate. Eforturile pentru a găsi remedii cât mai eficiente în această direcție trebuie orientate pe o cale realistă de abordare nuanțată, atât a fenomenului infracțional global, cât și a individului în particular, de antrenare în activitatea de prevenire și control a acesteia a unor factori multipli, de diversificare a formelor de răspuns social. Reântoarcerea la mijloacele represive tradiționale nu este, după părerea noastră, o soluție care să rezolve problema criminalității. Examinarea condițiilor sociale care determină criminalitatea nu elimină studierea personalității infracorului, modalitățile prin care acesta filtrează influențele lumii înconjurătoare și alege, în mod responsabil, o direcție sau alta de acțiune. De aceea, analiza personalității infractorului și a mecanismelor care-l conduc la comiterea infracțiunii sunt indispensabile, după opinea noastră, pentru cunoașterea și înțelegerea proceselor cauzale.
Lumea modernă se implică, din ce în ce mai mult, în activitățile de prevenire a actelor antisociale, iar preocuparea colectivității pentru reintegrarea socială a deținuților, după ispășirea pedepsei, se amplifică pe zi ce trece.
4.7.1. REINTEGRAREA SOCIALĂ A DEȚINUȚILOR PRIVITĂ ÎN
CONTEXTUL ROMÂNESC
Schimbările produse în societatea românească, în drumul ei spre dezvoltarea democrației și constituirea statului de drept implică, prin natura lucrurilor, o nouă viziune și asupra efectelor criminalității ca fenomen social deosebit de grav, inclusiv sub raportul eficienței sancțiunilor de drept penal aplicate și concretizate în integrarea socială a foștilor deținuți.
Problematica deosebit de complexă pe care o reflectă procesul de revenire la o viață normală, în societate, a persoanelor care au executat o sancțiune de drept penal, mai ales privată de libertate, decurge, în mod firesc din cerința socială obiectivă a implicării tuturor membrilor societății în dinamica transformărilor actuale cu care aceasta se confruntă, din rândul cărora foștii infractori nu pot fi excluși.
Numai privită așa, acțiunea de integrare post penală a foștilor deținuți, s-ar putea impune în toate etapele prin care aceștia trec, începând cu momentul intrării în conflict cu ordinea de drept și până la revenirea lor în familie.
În acest context general se impune găsirea unor mijloace de acțiune și de metode pe măsură, care să permită o protecție penală a societății și o sancționare corespunzătoare a infractorilor, pe cât posibil, în afara zidurilor închisorii.
Pornind de la faptul că principalul factor care are un impact afectiv major asupra deținutului este familia din care acesta face parte, ne vom opri în cele ce urmează asupra rolului familiei în procesul de reintegrare socială a deținutului.
4.7.2. FAMILIA – FACTOR DE REUȘITĂ A INTEGRĂRII SOCIALE
POSTPENALE
I. FAMILIA. DEFINIȚIE. FUNCȚII.
Juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care-și au originea în acte juridice precum: căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate vieții de familie.
Din punct de vedere sociologic, familia desemnează grupul social fundamental care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor și a modurilor de conduită.
Familia îndeplinește funcții fundamentale în raporturile cu individul și cu societatea. În orice societate, familia reprezintă factorul primordial socializării și integrării sociale a indivizilor, cadrul de bază în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuințele membrilor săi.
În calitatea sa de grup social omogen și instituție social-juridică de bază, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare indivizii își însușesc primele noțiuni de : datorie, responsabilitate, interdicție.
Familia îndeplinește, pentru individ și pentru societate, o serie de funcții semnificative. Astfel, putem menționa:
Funcții biologice și de reprezentare, constând în satisfacerea cerințelor și necesităților sexuale ale partenerilor cuplului conjugal și asigurarea necesităților igienico-sanitare de dezvoltare normală a tuturor membrilor familiei.
Funcții pedagogico-educative – vizând asigurarea educației individului în cadrul familiei și pregătirea în vederea integrării în societate.
Funcții de solidaritate familială – incluzând ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei.
Funcții economice-realizate prin acumularea unor venituri pentru întreg grupul familial.
Funcții de reprezentare – potrivit Codului familiei "oricare dintre soți exercitând singur acest drept, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț"
II. INTEGRARE SOCIALĂ
Integrarea socială a unui individ,care a stat izolat de societate o perioadă de timp, se realizează cu mare dificultate, dar cu ajutorul familiei, are un grad de reușită mai mare decât fără ajutorul ei.
Resocializarea, ca proces de reorientare, stă la baza reintegrării în viața socială a indivizilor care au promovat comportamente criminale. Ea urmărește reorientarea și remodelarea personalității individului deviant, reeducare ce trebuie să aibă loc în consens cu normele general acceptate de societate.
În procesul de resocializare un rol important revine mediului familial, care, prin mijloace specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi modele de comportament, ruperea cu faptele delincvente săvârșite anterior și reorientarea spre scopuri dorite și permise de societate.
Următoarele două studii efectuate pe caz ne vor arăta rolul familiei în integrarea socială a indivizilor care au săvârșit infracțiuni.Vom urmări așteptările pe care le are deținutul, lucrurile pe care i le oferă familia, precum și concluziile parțiale care se desprind în urma studiilor efectuate.
a)La subiectul numărul 1 costatăm:
Așteptări: – înțelegere și iertare din partea familiei pentru fapta comisă.
– sprijin moral și afecțiune.
-acceptare de către familie ca membru deplin al acesteia.
Familia i-a oferit: – acceptare și iertare.
-sprijin moral și material.
-grijă față de copiii subiectului.
Concluzii parțiale: – așteptările lui se îndreptau spre nevoi de natură morală și afectivă.
-familia răspunde acestor nevoi, oferind, în plus, suport material.
b) La subiectul numărul 2 constatăm:
Așteptări: – întelegere și iertare.
– sprijin moral.
– acceptare de către părinți și copii.
Familia i-a oferit: – acceptare și iertare.
– sprijin moral și material, dar oferite numai de soție.
Concluzii parțiale: – așteptările subiectului numărul 1 sunt identice cu așteptările subiectului numărul 2.
– așteptările moral-afective ale subiectului numărul 2 sunt îndeplinite parțial, doar de către soție.
În urma observării atente a celor două cazuri, se impun câteva concluzii finale:
1. La baza reintegrării familiale, ca premisă a reintegrării sociale, stau, în primul rând, factori de natură morală, afectivi-emoționali.
2. Reintegrarea are loc datorită sprijinului întregii familii.
3. Răspunsul parțial al familiei la nevoile și așteptările psiho-afective și emoționale,
poate favoriza recidiva.
Având în vedere rolul covârșitor pe care-l joacă familia în procesul de reintegrare postpenală al deținutului, faptul că ea reprezintă pentru deținut "totul" și că ea este tot ce i-a mai rămas chiar după ce și-a pierdut libertatea, considerăm că este esențial să se mențină legăturile între familie și deținut. Mai mult, membrii familiei să-l trateze în așa fel încât, cel închis să simtă tot timpul că a fost în sânul familiei și că prezența lui aduce liniște acesteia. De modul în care este primit fostul deținut de familie, depinde enorm de mult dezvoltarea ulterioară a acestuia, fie în bine, fie în rău.
4.7.3. PROPUNERE PRIVIND COMBATEREA CAUZELOR CARE DUC
LA PRODUCEREA FENOMENELOR INFRACȚIONALE
Alături de familie, ne permitem să ne adresăm și altor factori hotărâtori cu următoarea propunere privind combaterea cauzelor care duc la producerea fenomenelor infracționale.
A. Mai întâi ne adresăm specialiștilor din mediul penitenciar, care se ocupă de deținuți în timpul perioadei de detenție, propunând următoarele:
1. Identificarea, relevarea și eliminarea factorilor ce au condus la săvârșirea faptelor ilegale; de exemplu, prin calificare sau recalificare profesională, prin oferirea unui loc de muncă, printr-un tratament psihologic adecvat, prin separarea deținutului de cei ce exercită o influență nefastă asupra acestuia , prin reeducare etc.
2. Oferirea unor motive în scopul de a determina deținutul nu numai să accepte reintegrarea în societate, dar chiar să o dorească. Altfel spus, în scopul de a-i induce o atitudine activă și de a-l determina să renunțe la cea pasivă.
3. Sondarea atitudinilor anumitor grupuri sociale cu privire la infracțiune în general, ori cu privire la anumite tipuri particulare de fapte ilegale, în vederea obținerii unor informații ce pot fi utilizate în cadrul conceperii programelor de reinserție socială.
B. Datele statistice au evidențiat faptul că majoritatea infractorilor prezintă carențe educaționale grave. De aceea recomandăm factorilor abilitați din domeniul învățământului o politică mai hotărâtă, care să asigure o instruire mai eficientă și, implicit, o diminuare a fenomenului infracțional. Astfel, numărul indivizilor care fac obiectul studiilor și programelor de reintegrare socială și profesională ar scădea considerabil.
C. Biserica este un alt organism care joacă un rol esențial în reintegrarea deținutului în societate. Pentru a-l sprijini pe deținut să treacă cu succes din închisoare în lumea liberă, este important ca biserica să-l accepte și să-l ajute să se simtă acceptat de cei în care a ajuns să aibă încredere și pe care se bazează. Când deținutul se întoarce acasă, ceilalți membri ai comunității trebuie să-l trateze la fel cum tratează pe oricine altcineva din lumea liberă. Biserica trebuie să fie în stare să identifice unele dintre nevoile pe care le are fostul deținut. Vor interveni unele probleme de adaptare, cum ar fi deprinderi de luare a deciziilor de comunicare, probleme cu paranoia sau alte dificultăți pe care deținutul nu este pregătit să le înfrunte. Alte nevoi pe care le-ar putea avea deținutul sunt următoarele: un loc de muncă, educație, hrană și asistență familială. În plus, probabil că proaspătul liberat nu va avea un grup de sprijin, de prieteni, colegi de muncă etc.
Biserica poate fi veriga de tranziție pentru a ieși în întâmpinarea celor mai multe nevoi de acest gen. Ea este datoare să ofere, atât cât îi stă în putință , celui ce-i caută ajutorul, asistență morală, spirituală și materială. Mai concret , în limita posibilităților financiare și a respectării cadrului legal, biserica va căuta fie să ofere ea însăși un cămin ospitalier și un loc de muncă celui care a fost pus în libertate de curând, fie să intermedieze obținerea acestor facilități de la societățile comerciale sau de la alte organizații specifice.
Prezentarea fostului deținut membrilor comunității este și ea o problemă sensibilă. Înainte de a menționa faptul că a fost la închisoare, trebuie căutat acceptul celui prezentat. Este deosebit de important să se permită fostului deținut să ia personal decizia de a destăinui că a fost închis în trecut. Lucrul acesta poate fi făcut în mod privat sau ca mărturie publică a harului măreț al lui Dumnezeu.
La rândul lor, membrii bisericii trebuie încurajați să comunice cu noul venit, pentru a-l ajuta să se simtă acceptat pe deplin în sânul comunității. În mod firesc, unii membri ai bisericii nu vor ști ce să spună fostului deținut, iar acesta, din nefericire, va putea interpreta tăcerea celorlalți ca pe un semn de respingere sau de neacceptare. De asemenea este esențial ca celui ce dorește alipirea de trupul lui Hristos să i se permită participarea activă la părtășia creștină și să i se ofere posibilitatea de a sluji altora.
Numai împlinind cea mai imprtantă lucrare pe care Hristos i-a încredințat-o, aceea de evanghelizare și mântuire a celor pierduți, Biserica va reuși să fie prezentă și activă în viața societății, recuperându-i și reintegrându-i pe foștii deținuți.
CONCLUZII
De-a lungul timpului fenomenul infracțional a preocupat și continuă să reprezinte o preocupare pentru cercetătorii mediului pentenciar. Găsirea unor soluții adecvate pentru prevenirea și stăvilirea criminalității, asigurarea unor condiții de deținere care să contribuie la vindecarea tendințelor infracționale, supravegherea atentă a deținuților prin toate mijloacele standard, sprijinul acordat foștilor deținuți în vederea reinregrării și a resocializării după detenție, cât și găsirea unor alternative la deținere; toate aceste eforturi și preocupări au un randament și o eficacitate modeste, sub așteptări.
Experiența ultimului deceniu, în care Evanghelia a pătruns dincolo de gratii, demonstrează din plin că impactul Cuvântului viu al lui Dumnezeu asupra deținuților este net superior tuturor celorlalte metode specifice. În fața iubirii veșnice a lui Dumnezeu, manifestată prin jertfa de bunăvoie a lui Hristos, răzvrătirea și împotrivirea infractorilor se năruie precum castelele de nisip. Ceea ce nu au putut realiza părinții prin grija și educația oferită, nici școala și societatea prin instruirea și pregătirea profesională pe care le acordă și nici măcar organele de drept prin măsurile restrictive (uneori de-a dreptul dureroase) de reducere a ratei infracționalității, împlinește Evanghelia lui Isus. După cum spunea Charles Colson: << Nu închisoarea m-a "schimbat radical", ci strângerea în inimă a adevărurilor revelate în Scriptură, fiindcă ea mi-a dăruit o nouă sensibilitate față de păcat și înțelegerea necesității pocăinței. Biblia m-a făcut să însetez după neprihănire și să caut sfințenia. Și ea continuă să mă îndemne să-mi schimb viața și astăzi.>> La conferința de inaugurare a Prison Fellowship România, care a avut loc în anul 1993, directorul de atunci al Direcției Generale a Penitenciarelor din țara noastră, colonelul Kiss spunea că Evanghelia pe care o propovăduiesc voluntarii creștini în penitenciare are mult mai mare influență în schimbarea comportamentului deținuților decât programele de reeducare.
Așa cum, în libertate, viețile oamenilor nu pot fi transformate, în mod real, decât prin dragostea lui Hristos, tot la fel, și în mediul penitenciar, unicul factor cu adevărat regenerator este mesajul sfânt și curat al Evangeliei.
Complexitatea fenomenului infracțional urmărit în faza sa de detenție nu ne-a permis evaluarea tuturor aspectelor care ar fi meritat atenția noastră. De aceea ne-am rezumat la o survolare a persoanei și activității capelanului, insistând asupra lucrării lui în mediul penitenciar și a intervenției sale autoritare în unele domenii încărcate de un dramatism real. Prezența capelanului înseamnă soluție atât pentru problemele persoanelor aparținând administrației penitenciarelor cât și pentru gravele frământări ale deținuților.
Cuvintele lui Viktor Frankl îl definesc pe capelan într-un mod aparte: Semnificația vieții lui este de a-i ajuta pe alții să găsească semnificația vieții lor.
BIBLIOGRAFIE:
Adams, Jay E., Manualul consilierului spiritual creștin, Societatea Misionar Română, Wheaton, Illinois, 1973.
Atkinson, David J. & Field David H. , Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Downers Grove, Illinois, Inter Varsity Press, 1995.
Atkinson, David J., Homosexuals in the Christian Fellowship, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1981.
Backus, William, Telling the Truth to Troubled People, Bethany House Publishers, Minneapolis, Minnesota, 1985.
Bailey, Sherwin D., Homosexuality and the Western Christian Tradition, London, Longmans, 1955.
Beck, Aaron T., Cognitive Therapy of Depression, New York, The Guilford Press,1979.
Birch, Ann & Hayward, Sheila, Diferențe individuale, București, Tehnică, 1999.
Bogdan, Tiberiu și Sântea, Ion, Victime și infractori: cazuri comentate de crime, violuri și tâlhării, București, "Niculescu", 1996.
Bogdan, Tiberiu, Sântea Ion și Drãgan, Cornianu Radu , Comportamentul uman în procesul judiciar, București, Editura Ministerului de Interne, 1983.
Bradford, Brick, Healing for the Homosexual, Oklahoma City, Presbyterian & Reformed Renewal Ministry, 1984.
Brezeanu, Ortansa, Integrarea socială și postpenală a infractorilor între realitate și perspectivă: studii de criminologie și penologie, București, Editura Fundației "România de mâine ", 1999.
Chipea, Florica, Sociologia comportamentului infracțional: studiu de caz în Județul Bihor, București, "Isogep – Euxin", 1997.
Colson, Charles W., Iubirea de Dumnezeu, Cluj, "Logos", 1998.
Colson, Charles W., Născut din nou, Cluj, "Logos", 1994.
Costin, Vasile, Grija pastorală a Bisericii pentru cei din închisori, Timișoara, "Andotours",1997.
Coteanu, Ion, Seche Luiza, Seche Mircea, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste Romănia, 1975 .
Crabb, Lawrence J.,Effective Biblical Counseling, Grand Rapids, MI,Ministry Resources Library,1977.
Crabb, Larry, Inside Out, Colorado Springs, Navpress, 1989.
Crabb, Lawrence, Înțelegând oamenii, Oradea, "Shalom", 1998.
Cramer, Raymond L., The Psychology of Jesus & Mental Health, Grande Rapids, MI, Zondervan Publishing House, 1971.
Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie, București, "Litera", 2000.
Dekoven, Stan, Despre ancorare, "Gnosis", București, 1997.
Diaconescu, Ion, Temnița: destinul generației noastre / memorii /, București, "Nemira", 1998.
Douglas, J.D., Dicționar biblic, Oradea, "Cartea Creștină ", 1995.
Douglas, J.D., & Tenney, Merrill C., The New International Dictionary of the Bible, Grand Rapids, MI, Zondervan Publishing House, 1987.
Drake, Ford Jon, A Christian View of Homosexuality, Nashville, TN, Broadman Press, 1985.
Dunn, Ronald, Când cerul tace…, Cluj, “Logos”, 1999.
Dunnebeil, Wolfgang, Când începe să se lumineze în întuneric, București, ”Stephanus", 1995.
Egan, Gerard, The Skilled Helper, Monterey, California, Brooks & Cole, 1986.
Erickson, Millard J., Teologie creștină, Oradea, “Cartea Creștină", 1998. Foster, Richard J., Disciplinele spirituale, Cluj, “Logos", 1996.
Floyd, Ronnie W., The Power of Prayer and Fasting, Nashville, Broadman Holman Publishers, 1997
Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi: nașterea închisorii, București, "Humanitas", 1997.
Foucault, Michel, The History of Sexuality, New York, Vintage Press, 1978.
Frankl, Victor E., Man's Search for Meaning, New York, Washington Squares Press, 1984.
Gosset, Don, How to Cope When You Can’t, Singapore, BAC Printers, 1994.
Hart, Archibald D., Counseling the Depressed, Dallas, Word Publishing, 1987.
Hausler, Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovniceascã în Răsăritul creștin Sibiu, “Deisis”, 1999.
Heinfeld, Robert, Minirth Frank, Meier Paul, We Are Driven, Nashville, Thomas Nelson Publishers, 1991.
Henrichsen, Walter A., Ucenicii se fac nu se nasc, Cluj, "Logos" 1992.
Kirwan, William , Biblical Concepts for Christian Counseling, Grand Rapids, Baker Book House, 1984.
Kubassek, Ben, Succes fără prăbușire, Oradea, “Shalom", 2000 .
Lake, Frank, Clinical Theology, London, Darton Longman and Todd, 1966.
La Haye, Tim, Învingând temperamentul prin Duhul Sfânt, Brașov, "Casa Literaturii Creștine", 1999.
Lawson, Michael, Facing Anxiety and Stress, London, Hodder 7 Stoughton, 1986.
Lawson, Michael, Facing Depression, London, Hodder & Stoughton, 1973.
Lelord, Francois, Cristophe Andre, Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, Iași, "Trei", 1998.
Lewis, C. S., Creștinismul redus la esențe, S.l., Societatea Misionară Română, 1991.
Manus, Andre, Psihozele și nevrozele adultului, București, Ștințifică, 1998.
Maxwell, John C., Dezvoltă liderul din tine, București, "Amaltea", 1999.
Miga – Beșteliu, Raluca, Drept internațional, București, "All", 2000.
Morris, Harold, Twice Pardoned, Arcadia, CA, Focus on the family publishing, 1986.
Oates, Wayne E., Slujitorul creștin, București, “Gnosis”, 1997.
Oates, Wayne E., Protestant Pastoral Counseling, Philadelphia,The Westminster Press, 1952.
Pierce, Burton T., Ministerial Ethics, Springfield, Missouri, Gospel Publishing House, 1996.
Popescu-Neveanu, Pavel, Psihologie, București, Editura Didacticã și Pedagogicã, 1997
Rădulescu, Sorin, Devianță, ciminalitate și patologie juvenilă, București, "Lumina Lex", 1999.
Richardson, G., Gerald, Swihart, Judson J., Counseling in Times of Crisis, Dallas, Word Publishing, 1987.
Safra, Jacob E., The New Encyclopaedia Britannica, Volume 9, Chicago, Encyclopaedia Britannica Inc., 1998.
Saia, Michael R., Counseling the Homosexual, Minneapolis, Bethany House Publishers, 1988.
Sanders, J. Oswald, Călcați pe urmele mele, Cluj, "Logos ", 1993.
Seamands, David A., Healing for Damaged Emotions, Colorado Springs, Chariot Victor Publishing, 1991.
Shelly, Judith Allen, & John Sandra D., Spirtual Dimensions of Mental Health, Downers Grove, Inter Varsity Press, 1983.
Skinner, B.F., Beyond Freedom and Dignity, New York, Alfred A. Knopf, 1998.
Stamps, Donald C., Biblia de studiu pentru o viață deplină, Springfield, Missouri, Life Publishers International, 1988.
Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, București, "Oscar Print", 1998.
Stott, John R. W., Crucea lui Hristos, Wheaton, Illinois, Societatea Misionară Română, 1992.
Stott, John R. W., Noua Societate a lui Dumnezeu, Oradea, “Cartea Creștinã”, 1994.
Stott, John R. W., Romani, Cluj, “Logos”, 2000.
Swindoll, Charles R., Strenghtening Your Grip, Waco, TX, Word Books Publisher, 1982.
Thiessen, Henry C., Prelegeri de teologie sistematicã, Wheaton, SMR, 1978.
Tournier, Paul, The Meaning of Persons, London, SCM Press Ltd, 1957.
Vlachos, Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, București, "Sophia", 2001.
Walker Paul L., Counseling youth, Cleveland, Pathway Press, 1967.
Wemp, Sumner C., Ghid de păstorire practică, Sine loco, Societate Misionară Română, 1985.
Woolf, Henry Bosley, The Merriam – Webster Dictionary, New York, Pocket Books, 1974.
***, Capelanul în slujba Comunității, București, "Pleroma", 2000.
***, Constituția României, București, "Lumina Lex", 1998.
***, Programe de reeducare a deținuților, București, Editura Ministerului de Justiție, 1996.
***, Revista de știință penitenciară, București, Direcția Generală a Penitenciarelor, 1996.
***, The Journal of Pastoral Care, Vol. 50, No.1, Decatur, Georgia, The JPC Publications, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capelanul In Inchisori Tehnici Si Metode de Recuperare a Detinutilor (ID: 166989)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.