Conceptul Despre Dumnezeu In Vechiul Testament
Capitolul 1
ASPECTE METODICE
1.1. Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
1.2. Importanța subiectului
1.3. Scopul lucrării și motivarea opțiunii
1.4. Surse de documentare și metode de lucru
1.4.1. Surse de documentare
1.4.1.1. Vechiul Testament
1.4.1.2. Comentarii la Vechiul Testament și dicționare biblice
1.4.1.3. Cărți și articole de teologie biblică și dogmatică
1.4.2. Prelucrarea și interpretarea informației
1.4.3. Metode de lucru
1.4.4. Utilizarea surselor
1.5. Terminologia de bază
1.5.1. Tetragrama –
1.5.2. Unicitatea și Unitatea
1.5.3. Atributele
1.5.4. Providența
1.5.5. Revelația
1.6. Preliminarii
Capitolul 2
CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU
2.1. Afirmația existenței lui Dumnezeu
2.2. Cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul numelor Sale
2.2.1. Tetragrama-
2.2.1.1. Scopul suveranității și personalițății lui Dumnezeu
2.2.1.2. Caracterul moral al lui Dumnezeu
El -
Elohim -
El-Elyon – „Cel Prea Înalt”
El-Șadai – (cel puternic)
Adonai – (Domn, Stăpân)
Melech (rege)
Yahwe Țevaot –
2.2.9. Dumnezeul cerului –
Capitolul 3
EXISTENȚA LUI DUMNEZEU
3.1. Unicitatea și unitatea lui Dumnezeu
3.2. Trinitatea lui Dumnezeu
3.3. Caracteristicile ființei lui Dumnezeu
3.3.1. Spiritualitatea lui Dumnezeu.
3.3.2. Dumnezeu este viu.
3.4. Atributele lui Dumnezeu
3.4.1. Atributele metafizice
3.4.1.1. Aseitatea sau independența absolută
3.4.1.2. Eternitatea
3.4.1.3. Imuabilitatea
3.4.1.4. Atotprezența
3.4.1.5. Atotputernicia
3.4.1.6. Atotștiința
3.4.1.7. Înțelepciunea
3.4.2. Atribute morale sau etice
3.4.2.1. Libertatea absolută
3.4.2.2. Sfințenia
3.4.2.3. Bunătatea
3.4.2.4. Dreptatea
3.4.2.5. Veracitatea și credindicioșia
Capitolul 4
RELAȚIA DINTRE DUMNEZEU, LUMEA VĂZUTĂ ȘI NEVĂZUTĂ
4.1. Raportul (relația) dintre Dumnezeu și lumea văzută
4.1.1. Dumnezeu creatorul universului
4.1.2. Dumnezeu – creatorul omului.
4.1.2.1. Asemănara omului cu Dumnezeu
4.1.2.2. Căderea omului în păcat
4.1.3. Providența divină
4.1.3.1. Provindeța divină ca păstrare
4.1.3.2. Providența divină ca guvernare
Revelația lui Dumnezeu
4.1.4.1. Revelația directă
4.1.4.2. Revelația lui Dumnezeu prin îngeri
4.1.4.3. Revelația lui Dumnezeu prin vise și viziuni
4.1.4.4. Oracolul Urim și Tumim
4.1.4.5. Revelația lui Dumnezeu prin proorocie
4.1.4.6. Revelația lui Dumnezeu prin minuni
4.1.4.7. Revelația lui Dumnezeu în natură
4.2. Relația dintre Dumnezeu și lumea nevăzută, îngerii
4.2.1. Îngerii buni. Terminologia, originea și natura îngerilor
4.2.2. Activitatea și clasificarea îngerilor
4.2.3. Îngerii căzuți
Capitolul 5
Dumnezeu judecător și mântuitor
5.1. Dumnezeu ca judecător
5.1.1. Dumnezeu judecătorul poporului Israel
5.1.2. Dumnezeu judecătorul întregii omeniri
5.2. Dumnezeu ca mântuitor
6. CONCLUZII
=== Conceptul despre Dumnezeu in Vechiul Testament ===
Capitolul 1
ASPECTE METODICE
1.1. Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
Subiectul de studii al lucrării de față este, conceptul despre Dumnezeu în Vechiul Testament și va fi analizat din punctul de vedere al exegezei biblice și teologiei biblico-dogmatice. Subiectul lucrării se încadrează în domeniul de studiu al teologiei exegetice, care își propune ca prin mijloacele specifice analizei textuale, să determine o înțelegere clară, neechivocă, a conceptului despre Dumnezeu în Vechiul Testament. De asemenea, teologia biblică vechi-testamentară, reprezintă o altă arie de studiu în care se încadrează lucrarea de față. Analiza noțiunilor teologice majore, privitor la conceptul despre Dumnezeu în întreg Vechiul Testament. Atât aspectul exegetic, cât și cel biblico-dogmatic sunt imperios necesare înntr-o discuție care are ca subiect conceptul despre Dumnezeu în Vechiul Testament.
1.2. Importanța subiectului
Importanța acestui subiect constă în aceea că, Conceptul despre Dumnezeu este elementul primordial și fundamental cuprins în gândirea vechi testamentară. Importanța acestei lucrări derivă din faptul că ea oferă o bază informativă esențială asupra conceptului despre Dumnezeu, care își găsește originile în revelația biblică a Vechiului Testament. Întreaga scriptură și în mod special, Vechiul Testament, au ca scop descoperirea persoanei lui Dumnezeu. De asemenea tema abordată în lucrarea de față își dovedește importanța sa ținând cont de contextul contemporan în care noțiunea despre Dumnezeu a suferit atingeri degradate. În aceste aceste vremuri Dumnezeu a fost redus la un simplu un simplu termen, a fost declarat mort, sau pur și simplu pentru a nu mai stânjeni pe nimeni, a fost alungat. În urma ciuntirii Dumnezeului Scripturilor, locul Său a fost luat de idoli clădiți după propia imaginație a oamenilor. Felul de viață a contemporanilor noștri dovedește de altfel cărui dumnezeu îi slujesc.
Această temă este deosebit de importantă, pentru că prin ea se se urmărește stabilirea din punct de vedere conceptual a unor noțiuni corecte despre persoana și lucrarea Domnului, cele pe care Vechiul Testament ni le pune la dispoziție
1.3. Scopul lucrării și motivarea opțiunii
Despre cum am enunțat lumea în care trăim a abandonat concepția înaltă despre Dumnezeu, pe care o avea cândva și a înlocuit-o cu una mai ieftină și lipsită de demnitate, încât aceasta a ajuns cu totul nevrednică. Această concepție ieftină despre Dumnezeu nu s-a produs dintr-o dată, ci treptat, fără ca lumea să-și dea seama de lucrul acesta, și tocmai această inconștiență face ca situația ei să fie una tragică.
Imaginea aceasta ieftină despre Dumnezeu, aproape universal prezentă în rândul creștinilor, este cauza a nenumărate alte rele mai mici. Din aceasta imagine ieftină despre Dumnezeu a gândirii omului, a rezultat o nouă filosofie de viață a omnului.
O dată cu pierderea ideii de Dumnezeu, s-a pierdut și sentimentul de teamă sfântă și cel a conștiinței prezenție divine. Totodată s-a pierdut și spiritul de închinare și capacitatea de a ne retrage în noi înșine pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu în tăcere și adorare.
În acest context, cea mai serioasă problemă care stă în fața Bisericii este întotdeauna cunoașterea lui Dumnezeu, Însuși, așa cum este El, iar cel mai important lucru pentru om este nu ceea ce spune sau face la un moment dat, ci modul în care se raportează lăuntric la Dumnezeu. Esențial pentru ființa umană este felul în care Îl concepe pe Dumnezeu.
Este vital pentru noi ca ideea noastră despre Dumnezeu sa corespundă cât mai mult posibil cu ceea ce este ființa Sa în realitate. Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu s-ar putea găsi unul pe care Dumnezeu să-l urască mai mult decât idolatria, căci idolatria este, în esență, o denigrare a caracterului Său. Esența idolatriei constă în a nutri gânduri despre Dumnezeu care sunt nedemne de El. Măcar că oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu, după cum spune Pavel: „…nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat’’.
Singura cale de recuperare a imaginii corecte despre Dumnezeu este întoarcerea noastră la revelația biblică. Astfel ținând cont de aceaste gânduri motivatoare scopul primordial al lucrării este aceea de a face o restituire biblică, din perspectiva Vechiului Testament a conceptului despre Dumnezeu.
1.4. Surse de documentare și metode de lucru
1.4.1. Surse de documentare
1.4.1.1. Vechiul Testament
Sursele primare folosite în tratarea subiectului expus de această lucrare, sunt cărțile canonice ale Vechiului Testament, mai concret, textele biblice care scot în evidență coceptul de Dumnezeu. Pentru studiul exegetic s-a apelat la textul Vechiului Testament în limba ebraică (BHS). De asemenea s-au folosit câteva traduceri ale aceluiași text în limba greacă (LXX), română și engleză.
1.4.1.2. Comentarii la Vechiul Testament și dicționare biblice
Comentariile făcute la textele biblice din Vechiul Testament, reprezintă fiecare un mod de abordare specific unui anume autor. Varietatea opiniilor exprimate, oferă posibilitatea unei înțelegeri cât mai aproape de realitate. De asemenea comentariile ne ajută pe noi să înțelegem mult mai bine felul în care un anume text a fost interpretat la un moment dat în istorie, de către o anumită persoană, mai mult sau mai puțin inspirată. Observarea și analizarea obiectivă a argumentelor aduse de către fiecare comentator, indiferent de aparteneța sa denominațională, ajută la interpretarea făcută unui anumit pasaj. Dicționarele și Lexiconale biblice ne ajută în perceperea corectă a sensului pe care un anumit termen îl are la un moment dat în istorie, deoarece un cuvânt își poate modifica sensul în funcție de perioada istorică în care este folosit. Folosirea lexicoanelor a fost utilă pentru dezvoltarea unui sitem hermeneutic corect cu obiectivul situării tot mai aproape de ceea ce autorul a inteționat să exprime prin folosirea unor termeni, care nu au fost aleși la întâmplare.
1.4.1.3. Cărți și articole de teologie biblică și dogmatică
Sistematizarea și compartimentarea principalelor concepte creștine, din perspectiva unor autori diferiți, conferă o viziune amplă asupra mesianismului vechi-testamentar. În acest sens cărțile și articolele de teologie biblică și dogmatică au fost extrem de utile.
1.4.2. Prelucrarea și interpretarea informației
Toate informațiile obținute din sursele de documentare, prezentate anterior, au fost prelucrate astfel încât să corespundă cu scopul acestei lucrări. Corelând aspectul informațional cu interdisciplinar pentru a corespunde cu perspectiva teologiei exegetice și biblice, se va aborda o metodologie de lucru analitică și descriptivă. Interpretarea informației se intenționează a fi una ce se desfășoară sub auspiciile criteriilor autenticității și obiectivității științifice din cadrul surselor seculare.
1.4.3. Metode de lucru
Pentru ca elementul obiectivității să fie inclus în studiul intreprins de această lucrare, sunt folosite câteva metode de cercetarea științifică, specifice investigației teologice. În primul rând metoda exegetică, prin intermediul căreia se vor analiza pasaje biblice vechit testamentare care evidențiază noțiunile componente ale conceptului despre Dumnezeu vechi-testamentar. Apoi, în al doilea rând se va folosi metoda analizei specifice teologiei biblice a Vechiului Testament, care are ca scop delimitarea și sistematizarea noțiunilor teologice majore privitoare la conceptul despre Dumnezeu ăn Vechiul Testament.
1.4.4. Utilizarea surselor
Interpretarea surselor s-a făcut din puct de vedere Vechi Testamentar deoarece aceasta este și scopul lucrării de față. Informația pe care am ales-o din sursele de documentare a fost prelucrată în fucnție de obiectivele acestei lucrări, acelea de a scoate în evidență conceptul de Dumnezeu în Vechiul Testament.
1.5. Terminologia de bază
1.5.1. Tetragrama –
Cele patru litere alcătuiesc numele lui Dumnezeu și a căror transliterare este „YHWH”. În general, Vechiul Testament nu cunoaște pentru Dumnezeu decât un singur nume propiu și acesta este „YHWH”. Cuvântul „YHWH” derivă de la verbul „haia”, care însemna „a fi".
1.5.2. Unicitatea și Unitatea
Unitatea lui Dumnezeu înseamnă că nu există decât un singur Dumnezeu și că natura divină este dedivizată și indivizibilă. Faptul că există doar un singur Dumnezeu este marele adevăr al Vechiului Testament.
1.5.3. Atributele
Atributele lui Dumnezeu sunt acele calități esențiale care țin de natura Sa și care revelează în exterior aceasta substanță. Sunt calități permanente care nu pot fi dobândite sau pierdute. Ele sunt intriseci.Atributele lui Dumnezeu sunt dimensiunile esențiale și inerente aparținând însăși naturii Lui.
1.5.4. Providența
Providența este o activitate neîntreruptă a Creatorului prin care, prin bunătatea și mărimea Lui fără margini (Ps. 145 :9), El susține creaturile Sale într-o existență ordonată, îndrumă și guvernează toate evenimentele, circumstanțele și acțiunile îngerilor și ale oamenilor (Gen. 45:5-8; Iov 1:12; Ps. 107), și direcționeză totul pentru a-Și împlinii scopurile Sale, spre Slava Sa.
1.5.5. Revelația
Revelația divină este actul prin care Dumnezeu se face cunoscut creaturilor Sale, pe Sine, ființa Sa, voia Sa și planurile Sale. Primul pas în comunicarea adevărului și în dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu către omul mărginit este și rămâne revelația divină. Fără această descoperire de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. Înainte de a fi scrisă vreo carte din Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe feluri. Revelației lui Dumnezeu în Vechiul Testament este desigur descoperirea lui Dumnezeu față de poporul Său; revelația persoanei Sale și a caracterului Său precede și explică revelația scopurilor Sale.
1.6. Preliminarii
În capitolul ce poartă numele „Cunoașterea lui Dumnezeu” se va evidenția ceea ce spune Vechiul Testament despre existența și cunoașterea lui Dumnezeu. Discuția despre afirmația existenței lui Dumnezeu va fi unul primul punct al acestui capitol. Apoi va fi prezentate numele prin care Dumnezeu s-a descoperit oamenilor în Vechiul Testament, nume care vorbesc despre persoana și caracterul lui Dumnezeu.
În capitolul trei ne propunem să delimităm atributele lu Dumnezeu din perspectiva Vechiului Testament. Astfel vom enunța principalele atribute ale persoanei lui Dumnezeu cum ar fi unicitatea, unitatea etc.
Pentru a-l descoperi ep Dumnezeu trebuie să avem o percepție clară asupra acelor noțiuni prin care Dumnezeu se descrie pe Sine sau este descris de cei cu care Dumnezeu a comunicat. Toate aceste elemente vor contribui la formarea unei imagini corecte, deoarece va dezvălui ceea ce este și ceea nu este Dumnezeu.
Următorul pas îl va constitui conturarea persoanei și lucrării lui Dumnezeu așa cum reise aceasta din relaționările celui Prea Înalt cu lumea văzută și nevăzută. Dumenzeu S-a descoperit pe Sine în intermediul comunicării voii Sale oamenilor. Felul acesta de interacționare au scos la iveală informații fundamentale care definesc persoana dumnezeirii și care ne va ajuta pe noi să nu avem o imagine obiectivă despre cel Prea Înalt.
În ultimul rând vor fi evidențiate alte două aspecte ale persoanei lui Dumnezeu, calitatea de judecător și mântuitor.
Capitolul 2
CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU
2.1. Afirmația existenței lui Dumnezeu
Vechiul Testament debutează cu afirmarea existenței lui Dumnezeu. Nu întâlnim nici un argument destinat să-l convingă pe cititor de existența lui Dumnezeu. În acord cu porunca a treia, și pentru a evita folosirea profană a Numele Sfânt, evreii au folosit diferite denumiri pentru Dumnezeu, precum „Creatorul”. În acest fel convingerea despre existența lui Dumnezeu a fost recunoscută ca inevitabilă, de vreme ce universul există.
Dumnezeu nu este doar Creatorul întregului univeres. Ordinea cosmincă rămâne perpetuu dependentă de voința Sa. Creația nu este un act al trecutului, care să se mențină prin ea insăși automat. Procesele din natură reprezintă funcționarea neîncetată a puterii divine creatoare.
Dumnezeu nu are început și tocmai acest concept al absentei începutului deosebește ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu. Biblia nu încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, pur și simplu, consideră că anumite adevăruri sunt evidente prin ele însele, după cum este existeța lui Dumnezeu. Într-o declarație sublimă, El mătură ateismul afirmându-Și existența, înlătură politeismnul declarând că El este Unul, și demolează panteismul separându-Se pe Sine Însuși de materie. Nu se menționează când a fost creat universul, ci doar faptul că El l-a făcut „la început”. Genesa 1:1 nu comentează cu privire la vechimea pământului, ci pur și simplu declară că Dumnezeu l-a creat „la început”.
În revelația lui Dumnezeu din Vechiul Testament și în mod indirect în afirmația existenței Sale, principalele accente se pun pe următoarele:
unicitatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator și Conducător al tuturor lucrurilor;
sfințenia Lui, adică totalitatea caracteristicilor Sale copleșitoare care îl separă de cine este omul: (măreția și puterea, puritatea, dragostea față de neprihănire precum și ura față de nelegiuire);
credincioșia legământului Lui, răbdarea, compasiunea și loialitatea manifestată în împlinirea scopurilor Sale, față de poporul cu care a încheiat un legământ.
Descoperirea lui Dumnezeu față de oamneni își găsește înțelesul în restabilirea legăturii pierdute între om și Dumnezeu. Dumnezeu s-a descoperit lui Adam și apoi lui Avraam, afirmându-și la modul cel mai concret existența Sa și caracterul Său. Nu găsim nici o explicație sau vreun argument prin care El să-și motiveze sau să-și explice existența Sa în fața acestor doi eroi ai Vechiului Testament. Dumnezeu ia cerut lui Avraam să-și părăsească țara și poporul său și să se ducă într-o țară pe care El i-o va arăta. Aici Dumnezeu urma să-și arate arate identitatea și autoritatea Sa.
Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam a existat o revelație și un răspuns, o declarație de credință și un pas al credinței. Percepția lui Dumnezeu a început cu declarații de credință (Gen.12:1-3). „Domnul zisese lui Avraam: Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Pe măsură ce Dumnezeu îi vorbea despre un loc nou și despre un popor nou, Avraam trebuia să-și dovedească credința față de această declarație să înceapă călătoria spre o nouă țară. Declarația de credință este urmată de un pas al credinței (Gen.12:4). „Avraam a plecat, cum îi spusese Domnul, și a plecat și Lot împreună cu el. Avraam avea șapte zeci și cinci de ani când a ieșit din Haran.” În momentul în care Dumnezeu i-a spune să ducă la îndeplinire porunca Lui, a intervinit și o promisiune, aceea că El îl va face o națiune mare și va fi binecuvântat.
Revelația lui Dumnezeu își are atât baza, cât și limitele în voia lui Dumnezeu și în mijloacele Sale preferate de a-Și media Cuvântul. Ființele umane, în general, nu au nici un fel de resurse de a delimita natura și voința lui Dumnezeu. Dumnezeu, care se face de cunoscut în libertatea Sa suverană și în manifestările alese de El Însuși, revelează în special câtorva persoane ceea ce fusese până atunci ascuns tuturor și descoperă limpede tot ceea ce vrea oamenilor aleși de El.
Credința nezdruncinată în Dumnezeul cel atotputernic se arată peste tot in Vechiul Testament. Orice carte, orice capitol, orice verset, nu vorbește decât despre Dumnezeu și lucrarea Lui în lume, de om și de comportarea lui față de acest Dumnezeu creator. Când omul ascultă de zidiotorul Său, atunci progresează și este fericit. Când n-ascultă omul de Dumnzeu, atunci el este pedepsit și chiar nimicit .
2.2. Cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul numelor Sale
Numeroasele nume ale lui Dumnezeu din Scriptură ne descoperă ceva din ceea ce este Dumnezeu și ne vorbesc despre caracterul Său. Aceste nume nu sunt simple titluri oferite de oamneni, ci, în cea mai mare parte a lor, sunt descrieri făcute de Dumnezeu cu privire la Sine Însuși. Astfel în parte ne dezvăluie aspecte diferite ale caracterului Său. Chiar și atunci când nu este folosit un nume anume, expresia „numele Domnului” indică ceva despre caracterul Lui.. Din aceste numiri, percepem, într-o oarecare măsură, și noțiunile pe care aveau evreii despre Creatorul lumii. În Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin câteva nume diferite:
2.2.1. Tetragrama-
Diversitatea prin care Dumnezeu este desemnat în Biblie (Vechiul Testament) și în Talmud exprimă încercările omului de a cuprinde ceva din esența divină. Astfel, în episodul rugului aprins, Moise refuză de prima dată să accepte misiunea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o. Drept răspuns Dumnezeu îi dezvăluie tetragrama: .
Despre originea cuvantului s-a scris foarte mult față de oricare altă problemă a Vechiului Testament. S-a presupus că acest cuvânt a fost împrumutat de la egipteni, fenicieni, babilonieni, persani și chiar de la indieni. Ideea că numele „” a fost împrumutat din religia egipteană a fost lansată de Schiller. Schiller a adoptat această ipoteză, bazat pe lucrarea lui Reinhard, care la rândul lui își fundamentează ideea sustinută pe cele afirmate de Voltaire. Voltaire a scos în evidență o legendă a lui Clement Alexandrinul, care spunea că in Egipt nimeni n-ar fi putut intra în templul lui Serapis, dacă n-ar fi purtat pe piet sau pe frunte numele de Yaho-ho. La rândul său Didor din Sicilia a afirma că preoții egipteni purtau pe piept numele de Iao, atunci când intrau in templul lui Serapis, după cum marele preot al evreilor purta numele lui
Ideea că numele este împrumutat din Egipt, se mai găsește după un fundament în inscripția lui Plutarch din templul lui Isis din Sais. Această inscripție sugereză că numele ar însemna „Cel Voinic, Cel ce este, Cel care va fi”. Totuși demn de subliniat este faptul că mulți critici pun la îndoială autenticitatea acestei inscripții. Nici un alt scriitor dintre cei vechi, după cum ar fi Herodot, Strabo, Diodor, Filon din Alexandria, Clement Alexandrinul sau Origen, care erau foarte bine informați cu privire la religia egipteană, nu amintesc nimic despre această inscripție a lui Plutarch. Dar, chiar dacă incripția ar fi autentică, nu se poate spune că numele a fost împrumutat din religia egipteană, pentru că inscripția se referă la zeița Neit din Sais, ca personificarea zeiței luminii, din care derivă totul, după concepția egipteană.
Gesner a încearcat să dovedească că egiptenii ar fi cântat la servicile lor divine numele , însă această părere a lui Gesner s-a bazat pe un pasaj greșit înțeles de Eusebiu. În acest caz nu este vorba despre , ci de cele șapte vocale, care erau semne muzicale si astronomice. Acestea le reprezentau pe cele șapte planete, cum s-a demonstrat mai apoi.
Cum reise din Exod 5:2, unde Faraon a cerut precizări cu privire la identificarea lui : („Cine este , care să ascult de glasul Lui, și să las pe Israel să plece?” Eu nu cunosc pe „” și nu las pe Israel să plece”), și din răspunsul lui Moise și al lui Aron, din versetul 3: („Dumnezeul evreilor), rezultă că egiptenilor le era complet necunoscut numele „”. Din cercetările făcute de cercetători contemporani s-a constatat că în religia egipteană nu se găsea numele „” sau unul asemănător lui.
Hartmann este de părere că numele „” este împrumutat de la fenicienii. El își bazeză afirmația pe fragmetele descoperite de Sanchuniaton, în care este amintit un preot al zeului Yevo. Filon din Biblos afirmă că fragmentele din Sanchuniaton pe care își fundamentează părerea Hartmann nu sunt autentice, pentru că el își atribuie scrierea unui autor fenician, cum s-a atestat mai târziu.
În general, Vechiul Testament nu cunoaște pentru Dumnezeu decât un singur nume propiu și acesta este . Cuvântul derivă de la verbul „haia”, care însemna „a fi”.
Numele este descoperit prin teofonia de la Horeb (Exod 3:6). Cel ce se pe sine descoperă este: „Dumnezeul lui Moise, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac”. Cu această ocazie El vorbește lui Moise pe numele cel adevărat: „Eu sunt cel ce sunt” (). Sunt mulți autori moderni care cred că numele este mult mai vechi decât teofania de la Horeb, și anume că numele era cunoscut si de către patriarhi. Scholz crede că textul din Exod 3:6 „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacov”, nu vorbește despre faptul că până la Horeb numele lui Domnului nu era cunoscut, ci textul din Exod 3:6, arată manifestarea reală a „numelui” lui Dumnezeu.
Cel mai proeminent pasaj care ne ajută să înțelegem numele îl găsim în Exod 3:14, unde Dumnezeu îi spune lui Moise ce să spună israeliților dacă-l vor intreba, care este numele Domnului, care l-a trimis. Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt.” Și a adăugat: „vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numește „Eu sunt” m-a trimis trimis la voi.”
Eu sunt cel ce este: Dumnezeu s-a autorevelat cu privire la persoana Sa și comunică niște adevăruri cu privire la natura Lui cea mai profundă. Dumnezeu este ființa cea mai reală „ens realissimun”; sigur că aici nu se are în vedere noțiunea abstractă de ontos on. Expresia aceasta nu poate arăta acel fel de existență care este împărtășită de lucruri în general. Ea implică ideea că Dumnezeu existența prin însăși natura Lui, că existența lui provine de la El Însuși, că originea Lui nu vine de la vreo altă ființă, El fiind existența.
Eu sunt cel ce sunt: Conform acestei concepții, își axează descoperirea pe acitivitatea Sa liberă ca Suveran al lui Israel. Formula care apare atât de des în Ezechiel: „și ei vor ști că Eu sunt ”, arată această sudare indisolubilă a numelui lui cu autorevelarea Sa, la fel de limpede cum se găsește în prefață decalogului. Astfel că, încă din start, Israel nu a fost în situația de a-și însuși numele lui „” și de a face din el un obicei.
Eu voi fi ceea ce voi fi: Evreii au fost duși în eroare de unele idei, asemănătoare cu cele moderne, conform cărora lumea îi este necesară lui Dumnezeu, pe cât este de necesar Dumnezeu lumii. Dumnezeu se descoperă ca drept Creatorul Suveran. „El există prin Sine și de aceea este veșnic și astfel dă ființă și existență fiecărei făpturi”.
Eu cauzez să fie ceea ce se întâmplă: În această privință descoperirea pe care o dă „” este aceea că, în calitate de Creator al universului și Autor al Legământului, El este capabil să-Și îndeplinească scopul legat de poporul Său aflat în Egipt. El este „Acela care împlinește ceea ce promite”. El este „Împlinitorul”. a promis scoaterea poporului Evreu din Egipt și a împlinit această juruință.
Eu sunt prezent: Potrivit acestei idei, sublinează prezența Lui activă, sensibilă față de nevoile lui Moise și ale poporului Său, în favoarea căruia este gata să intervină în mod răscumpărător. nu vorbește despre „existența lui Dumnezeu” ci despre „prezența lui Dumnezeu”, și mai ales despre prezența Lui în activitatea Sa în care Își rezervă libertatea de a acționa asa cum voiește El. i S-a revelat lui Moise prin lucrările lui divine. În acest caz nu s-a dat nici o revelație despre secretul naturii Sale, ci găsim doar exprimarea prezenței lui Dumnezeu. În cel mai strict sens. „Eu sunt cel ce este prezent”
Versetul din Deuteronom 32:29 îl menționează pe Dumnezeu zicând: „Să știți dar că Eu sunt Dumnezeu, și că nu este alt Dumnzeu afară de Mine”. Această declarație pe care Dumnezeu o folosește, îl separă pe Dumnezeu de așa numiți dumnezei care nu au nici o putere să salveze pe cei ce cred în ei.
Versetul 4 din Osea 13 „Dar Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, din țara Egiptului încoace. Tu cunoști că nu există alt Dumnezeu afară de Mine, și nu este alt Mântuitor afară de Mine” și versetul 27 din Ioel 2 „Și veți ști că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, și nu este altul afară de mine” declară că este Dumnezeul Israelului deoarece a eliberat pe poporul Israel din Egipt, și că într-adevăr nu există alt Dumnezeu care poate elibera ca El. La fel ca Moise, Osea și Ioel sublinează și leagă numele Domnului de faptele Sale din cadrul istoreie lui Israel, și de unicitatea Sa.
În cartea lui Isaia există opt texte care scot în evidență anumite calității ale lui asemănătoare cu cele din textul compus în Exod 3:14. Două din aceste texte includ terminologia „Eu, Yahwe”…”Eu sunt” (Isaia 41:4; 43:11-13). Textul din Isaia 45:18 afirmă: „Eu sunt Yahwe”. Celelalte cinci texte din Isaia (43:25; 46:4; 48:12-13; 51:12; 52:6) conțin următoarele afirmații „Eu sunt el”. Deși aceste versete se referă la , se poate înțelege că identitatea lui Dumnezeu este subânțeleasă. Aceste pasaje îl descriu pe ca Domn al istoriei (41:4; 43:11; 45:18), ca și creator și susținător al pământului și al rasei umane (41:4; 45:18; 46:4; 48:12-13), ca salvator (43:10-13, 25), și ca mângâitor al Israelului (51:12) și ca speranță pentru viitor (52:6). Toate aceste concepte se potrivesc accentele teologice din Exod 1-4 și fiecare ajută la conturarea argumentului potrivit căreia „” este singurul Dumnezeu adevărat.
2.2.1.1. Scopul suveranității și personalițății lui Dumnezeu
Ideea de Dumnezeu poate fi privită în primul rând, prin perspectiva ariei de întindere a puterii lui . Se pleacă de la ideea unui Dumnezeu nomadic al războiului, în perioada mozaică, se dezvoltă apoi ideea unui Dumnezeu al tării Canaan, unui Dumnezeul al lumii și se sfârșește cu monoteismul absolut din perioada exilului.
Puterea lui a fost arătat la început pe câmpul de luptă. Toate victorile poporului Israel demonstrează cât de mult este identificat cu victoria în fiecare caz în parte. Liderii umani sunt agenții Săi, controlați, conduși de Duhul lui Dumnezeu. Nu e nici un accident că în literatura timpurie a Israelului, referința la Vechiul Testament este aceea de „Cartea războaielor lui Yahwe”.
Intrarea poporului Israel în Canaan, nu a schimbat doar stilul lor de viață de la unul normal la unul agricol, ci a exercitat o influență puternică asupra religiei lor și a deschis un nou domeniu în care suveranitatea Domnului poate fi extinsă. Când Israeliții s-au instalat lângă canaaniți, ei nu s-au închinat dumnezeilor locali ai recoltei sau viței de vie, însă atributele acestor zei le-au fost atribuite lui Dumnezeu, căruia I se aducea închinare la diferite altare locale și probabil fără vreo schimbare a ceremoniei. Aceasta a fost un mare pericol pentru poporul Israel. Conceptul privitor la Dumnezeu – ca Persoana, care se afla într-o relație morală cu Israel, era în pericol de a fi transformat într-unul care-l asociază pe Dumnezeu cu natura (un dumnezeu-natură).
Profetul Isaia (Is. 64:8) și Ieremia au afirmat ca nu există alt Dumnezeu înafară de Dumnezeul poporului Israel. Chiar si versetul din Deuteronom 6:4, sublinează aspectul acesta că „ este singurul Dumnezeu”.
Numele personal, , denotă o personalitate și un caracter care este în multe aspecte, așa de clar conturat ca și oricare figură umană din Vechiul Testament. Personalitatea divină tranșcende personalitatea umană. Dar, există o natură personală asemănătoare cu cea umană. De aceea Vechiul Testament face un portret detailiat al lui : „El crează primul om asemenea unui olar, El se plimbă în gradina Edenului pe care El a creat-o, discută cu primii oameni într-o manieră umană, dar El are și puterea de a-i pedepsi.
2.2.1.2. Caracterul moral al lui Dumnezeu
Relația dintre Dumnezeu și Israel a fost una apropiată, de ajutor acordat de către Cel tare către cel slab. Literatura și istoria pre-profetică revelează suficiente aspecte în acest sens. Impresia pe care ni-o formăm asupra caracterului lui Dumnezeu din experiența acestor profeți, este confirmată de literatura narantivă și legală. Este adevărat că „Decalogul ritual” este preocupat doar de ritual și nu cu moralitatea, iar „Decalogul moral” (cele 10 porunci) poate fi văzut ca un compedium al învățăturilor. Cartea Legământului (Ex. 20:22 – 23:19) nu este doar un cod ritualistic de legi, ci un cod care scoate în evidență caracterul Domnului.
Cu siguranță, Dumnezeu care cere o astfel de comportare de la poporul Său este deja posesorul unui caracter moral. Caracterul moral a lui Dumnezeu este surprins cel mai bine în scrierile profeților Amos, Osea și Isaia. Aceștia sunt preocupați de relația morală care există între Dumnezeu și Israel, dar fiecare subliniază un aspect diferit al acestei relații și prezintă o idee caracteristică lui Dumnezeu.
Amos se concentrează pe dreptatea absolută a supremației divine. Domnul este un mare conducător cu principii morale. Adevărata închinare în fața lui Dumnezeu este moralitatea (Amos 5:21-25). Dumnezeu e drept și judecă lumea prin standardul propiului caracter. Accentul din Amos neglijează unele aspecte ale relației dintre Dumnezeu și Israel (legătura de dragoste), însă aceastea sunt subliniate de către profetul Osea. Profetul Osea pe vede pe Dumnezeu nu ca pe un conducător moral, ci ca pe un Tată și Soț, accentul căzând pe greșelile religioase și sociale ale lui Israel. Caracterul lui Dumnezeue este văzută prin intermediul relațiilor umane de familie. Cei doi profeți subliniază cele două trăsături fundamentale ale lui Dumnezeu „dreptatea și dragostea”.
Ceea ce Isaia aduce nou este accentul pe sfințenia divină. Aceasta amintește de personalitatea Sa divină, nu umană.
El -
Originea acestui cuvânt a fost foarte mult discutată. Cei care au studiat originea cuvântului, au ajuns la părerea că acest nume ale lui Dumnezeu a fost comun si popoarelor semite. Cuvântul El a fost derivat de la rădăcina „yl” sau „wl” cum comportă sensul de a „a fi tare, a fi puternic” sau pur și simplu „puternic”.
Unii comentatori cred că numele El a fost adus de evrei, la intrarea lor în Canaan, dar s-ar putea ca ei să fi găsit această denumire la populațiile canaanite de origine semintă.
Elohim -
Prima formă a Numelui Divin în Biblie, „Elohim”, apare în Genesa 1:1, și este o declarație că Dumnezeu este singurul Dumnezeu din veșnicie în veșnicie. Originea cuvântului „Elohim” a fost mult discutată. Unii semitologi consideră că Elohim este pluralul numelui „Eloah”. Singularul numelui „Elohim” îl întâlnim doar în poezie și este folosit doar în formă compusă în Vechiul Testament. Forma de plural poate sugera și ea pluralitatea puterilor, indicând plinitudinea forței. De aici avem cuvântul: „Atoptupernicul”. Îl întâlnim adeseori în formă compusă. Mai mulți cercetători ai Vechiului Testament, consideră că avem de-a face cu un plural al maiestății, care exprimă ideea potrivit căreia în persona lui Dumnezeu sunt concentrate toate puterile ce pot fi concepute cu mintea omenească. Genesa 1:1 arată foarte limpede că (Elohim) a fost cel care a făcut cerurile și pământul. Este foarte important să știm, că primul lucru pe care Dumnezeu a vrut să-l cunoaștem despre Sine este faptul că El este creatorul cerurilor și al pământului.
Există anumite legături ale numelui Elohim. Dat fiind faptul că acest nume al lui Dumnezeu înseamnă Cel Puternic și apare la pluralul maiestății, ar fi de așteptat să fie folosit asociat cu acele elemente care exprimă măreția lui Dumnezeu și faptele Sale deosebește pe Dumnezeu.
În legătură cu suveranitatea Lui. Elohim este folosit ca să-l descrie ca „Dumnezeul întregului pământ” (Is.54:5), „Dumnezeul oricărei făpturi” (Ier.32:27), „Dumnezeul cerului” (Nee. 2:4) și „Dumnezeul dumnezeilor și Domnul domnilor” (Dt.10:17).
În legătură cu lucrarea Lui de creație. Dumnezeu este Elohim, cel care a creat toate cerurile și pământul. (Gen.1:1; Is.45:18).
În legătură cu judecata Lui (Ps.50:6; 58:11).
În legătură cu lucrările lui mărețe față de Israel (Dt.5:23; 8:15; Ps.68:7).
„La început Elohim…” așa numește Tanahul (Vechiul Testament) realitatea abosolută, în spiritul monoteismului necompormis. Dumnezeul cel viu Își face apariția la începutul istoriei omenirii și într-un stadiu ulterior ei. Nu există nici un indiciu în Tanah cu privire la cunoștiința unui stadiu pre-teist, a unor vremuri cu zei ne cunoscuți. Textele Îl înfățișează pe Elohim ca singurul Dumnezeu care a avut relații cu omul încă de la începutul istoriei. Ideea că Elohim (din Geneza) a fost împrumutat din miturile posibile de către scriitorii evrei, au eliminat apoi treptat caracteristicile politeiste – prin dezvoltarea înțelegerii religioase – reflectă o prejudecată lipsită de confirmare obiectivă. În afara Bibliei, Elohim nu poate fi găsit nicăieri în intenția sa dinstinct monoteistă. Formele lui sunt cuplate pretudinteni cu numele zeilor străini, ce reflectă o ambianță religioasă politeistă. Aceasta este conceptia Tanahului – doar un singur Dumnezeu care domnește peste tot ceea ce există.
În Orientul antic existau foarte mulți zei și de aceea era o mare confuzie; Cananiții afirmau că au șaptezeci de zei, cu diferite funcții, deseori conflictuale (șaptezeci de fii ai marelui zeu); însă în Tanah nu există nici un conflict între funcțiile lui Dumnezeu. El este Dumnezeul unic care este mai presus de toate, un Dumnezeu al moralității și al ralațiilor umane, un Dumnezeu al tuturor națiunilor, un Dumnezeu peste întreaga natură. Există un singur Dumnezeu care deține controlul suprem asupra destinului, un Dumnezeu care-l creează pe om cu voință libreră.
El-Elyon – „Cel Prea Înalt”
Numele Elyon nu se vorbește decât însoțit de cuvântul El ( Gen. 14:18-22 ). Au fost descoperite unele tăblițe la Ugarit (Rash-Shamra) și Ebla, din care putem deduce că numele Elyon era unul atribuit in mod special divinității. Uneori Elyon era asociat cu Dumnezeu pentru a intensifica și mai mult ideea că Domnul este „conducătorul cel mai mare” al omului. În cărțiile poetice, Elyon este folosit si singur, pentru a desemna pe Dumnezeul cel preamărit (Ps. 18:13; 46:5; 50:14; 73:11; 85:5; 107:11; Plângeri 3:35-38).
El-Șadai – (cel puternic)
Ca și numele precedent „Elyon”, numele de „Șadai” este întâlnit în cărțiile Vechiului Testament fie singur, fie asociat cu numele „El” ( Deut. 32:17 ). În cărțile poetice, cuvântul „Șadai” se găsește pus în paralel cu numele lui Dumnezeu Yahveh ( Gen. 49: 25; Num. 24:2 ). Cuvântul „Șadai” derivă de la rădăcina „șadad” care înseamnă „a fi tare, sănătos”. L. Hehn spune că: „numele Șadai se înrudește cu babilonianul șadu rabu „munte mare”, un nume pe care l-au purtat zei Bel, Enlil, Anu, Amuru”.
Ca și numele Elyon, numele de Șadai a fost un atribut asociat cu „El”, cu scopul de a-i scoate în evidență și mai mult superioritatea absolută a lui Dumnezeu. Cu timpul acest atribut a devenit o denumire a lui Dumnezeu, foarte mult folosită de către autorii Vechiului Testament.
Adonai – (Domn, Stăpân)
Cuvântul (Adonai) este derivat de la , iar acesta, la rândul său, din rădăcina „dun”, care în timp a dispărut și însemna „a ridica, a îndrepta”. Cuvântul „Adonai este la plural, iar singularul este „Adoni”. Termenul înseamnă domn, stăpân și proprietar (Gen.19:2; 40:1; 1Sam.1:15). Evreii foloseau cuvântul „Adonai” pentru al invoca pe Dumnezeu, dorind să exprime atât atitudinea de respect față de Dumnezeu, cât și calitatea de stăpân a lui Ihwh, așa după cum, în mod analogic, relația de suveranitate-vasalitate era ceva caracteristic societiții ebraice de atunci (Ex.21:1-6). Când este folosit cu referire la relația dintre Dumnezeu și om, termenul redă ideea autorității absolute a lui Dumnezeu. Iosua a recunoscut autoritatea Căpetenii oștirilor Domnului (Ios.5:14), iar Isaia s-a supus autorității Domnului, Stăpânul Său (Is.6:8-11). În Biblie, cuvântul „Adonai” este utilizat la vocativ (Gen. 15:2-8; 18:23-32; 19:18), ceea ce înseamnă că la început a fost folosit ca un titlu dat lui Dumnezeu, ci mai putin ca un nume propiu. Cu timpul și acest atribut a devenit un nume propiu, după cum putem să observăm din scrierile profetice ( Is. 6:1 ).
Melech (rege)
Acest nume al lui Dumnezeu îl găsim mai mult în Isaia (6:5; 44:6; 44:21), și în mai mulți Psalmi (5:44; 44:5; 48:3; 74:12; 84:4). Numele „Melech” mai este întâlnit și în 1Sam. 8:7; Num.23:21. Acest nume în vechime era folosit, pentru a arăta că Dumnezeu este creatorul si stapânul cerului și al pământului.
În cartea lui Isaia, cuvântul „rege” este un mume atribuit în mod obișnuit lui Dumnezeu, dar după cum putem observa el nu a devenit un nume propiu pentru divinitate (Is. 4:2; 43:15). Cu toate acestea, ideea că Dumnezeu este regele poporului, respectiv al credincioșilor săi și că aceștia sunt oarecum o proprietate a Lui, este o idee comună tuturor cărților din Vechiul Testament. Critica modernă interpretează această idee în sensul că omul s-ar afla în fața lui Dumnezeu ca un sclav. Dar cei care au emis astfel de interpretări au omis faptul că în vechime substantivul (ebed rob”) comportă, de multe ori, și următoarele înțelesuri: „cel însărcinat cu o anumită misiune”, „mandatat” cum au fost Moise, David, și ceilalți profeții.
Pe lângă aceste numiri ale lui Dumnezeu, care-i evidențiaza caracterul Său de Domn și Conducător, se mai află și un șir întreg de epitete. Au fost folosite ca atribute ale lui Dumnezeu cuvintele „cel mare”; „cel prea înalt”; „cel tare”; „cel strălucitor”.
Yahwe Țevaot –
Dumnezeu în cadrul Vechiului Testament, mai poartă numele și de Yahweh Țevaot, adică „Domnul Oștirilor”. În cărțile Vechiului Testament, mai găsim și formula Domnul Dumnezeul Oștirilor (2 Sam. 5:10; Ier. 5:14; 15:16). Numele de Yahweh Țevaot îl desemna pe Domnul Dumnezeul ca Dumnezeul tuturor puterilor cerești și pământești.
Așadar, numele Yahweh Țevaot îl descrie pe Dumnezeu în chip general, ca Stăpânul cel atotputernic care guvernează toată creatura Sa, în cer și pe pământ. Cu timpul și numele de Yahweh Țevaot a fost folosit mai rar.
2.2.9. Dumnezeul cerului –
Această denumire o găsim mai mult in cărțiile postexilice Ezra 2; Neemia 1:5; Dan 2:37, dar o mai găsim și în Psalmul 1:4. Acest nume al lui Dumnezeu ne arată că El locuiește în cer, deci este mai presus de oameni. Evreii îl înțelegeau pe Dumnezeu ca Dumnezeul cerului și al pământului și a tuturor celor văzute și nevăzute. Denumirea de „Dumnezeul cerului” simboliza înălțimea cea fără de comparație, în raport cu omul.
Capitolul 3
EXISTENȚA LUI DUMNEZEU
3.1. Unicitatea și unitatea lui Dumnezeu
Baza monoteismului este credința într-un singur Dumnezeu. Religia Vechiului Testament, este o religie monoteistă prin execlență. Ea ne vorbeste de un Dumnezeu unic, care a făcut cerul si pământul si care se îngrijește și stăpânește lumea văzută si nevăzută.
Chiar pe prima pagină a cărții Genezei, Dumnezeu este descris ca fiind unic-Creatorul întregului univers. Cele zece porunci, a căror vechime este incontestabilă, începe prin excludera oricărei false divinități (Exod 20:3).
Din momentul în care Moise a primit revelația pe muntele Horeb și i-a fost făcut de cunoscut numele adevăratului Dumnezeu, , acesta l-a conceput pe Domnul ca singurul Dumnezeu adevărat. Au existat și oameni care au crezut că este numai dumnezeul suprem, stapânul altor dumnezei existenți ce nu trebuiau adorați, după cum era cazul la babiloneni. Carțile Pentateuhului si cele ale profeților, nu mărturisesc decât despre existența unui singur Dumnezeu, si acesta este , care a creat universul și care conduce întrega omenire.
Profeții preexilici sublinează aspectul acesta. Pentru Amos este clar că Dumnezeu conduce destinele filistenilor, arameenilor și moabiților, (Amos 9:7). De aici putem presupune că evreii care îl ascutau pe Amos aveau o concepție asemănătoare despre Dumnezeu. De asemenea, constatăm că și Isaia consideră că Dumnezeu este cel care îi ridică pe asirieni si pe egipteni împotriva regatului iudeu (Is. 7:18; 10:4.), și subliniază faptul că credința în Domnul, singurul dumnzeu adevărat, va “cuprinde” pe toată lumea și că în viitor toate popoarele pământului vor primi învățătura de la (Isaia 2:1-4). Ieremia profețește că Domnul va aduce asupra celor din Iuda și asupra celor din Ierusalim pe dușmanul de la nord, pe Nabucadnețar regele lor (Ier. 27:6).
Concepția rabinică depre Dumnezeu este absolut monoteistă. Accentuând în chip riguros unicitatea lui Dumnezeu, evreii s-au apărat împotriva a două curente de gândire. Primal curent era idolatria, pe care rabinii o identificau cu viața imorală, sub impresia pe care le-o făcea politeismul grec si roman. ,,Idolatrul smulge de pe ceafa sa jugul legii lui Dumnezeu”, adică el trăieste fără nici o constrângere morală.
Însemnătatea morală implicată în această noțiune este evențiată prin următoarea hotărâre rabinică: “dacă cineva este silit, sub amenințarea cu moartea, să încalce toate poruncile Torei, el poate accepta aceasta, în afară de poruncile referitoare la idolatrie, imoralitate si varsare de sânge” (Sanh., 74a).
Pe de altă parte, rabinii au fost nevoiți să apere monoteismul (strict) împotrivă creștinilor din primele secole, care susțineau un monoteist trinitar. Fragmentul esențial care tratează acest subiect este următorul: “Cei denumiti minim”.
Motivul pentru care Vechiul Testament pune un accent atât de apăsat pe unicitatea lui Dumnezeu se datorează căderii în idolatrie a oamenilor și închinarii aduse zeilor. Totuși, unicitatea lui Dumnezeu nu a devenit o problemă decât atunci când poporul Israel a începe să-l adore pe zeul Baal, la fel ca pe Domnul. Poporul Israel a căzut în idolatrie în timpul șederii în Egipt (Iosua 24:14), la muntele Sinai (Ex. 32:1-6), în Canaan (Jud. 2:11-13; 2 Împ. 17:7-23). În poporul Israel, au existat unii oamenii care credeau într-o arecare măsură și în existența dumnezeilor falși, ajungând până acolo că s-au închinat lor în mod organizat sub forma unui cult.
Afirmația „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” scoate în evidență că Dumnezeu este unic și posedă un caracter unic. În timpul exilului, Israel a învățat că nu există un alt dumnezeu ca (Ex. 15:11), că nu există alt dumnezeu, decât , care lucrează și vorbește în situații istorice cruciale. Pentru că Dumnezeu posedă o natură și un caracter constant, oamenii pot fi siguri că este în mod permanent plin de adevăr, unic și vrednic să primească slava.
Expresia „Asculă Israel”a fost folosită în Deut.5:1 pentru a deschide capitolul ce conține decalogul. Și în 4:1 a fost folosit cu versetul din 5:1. Împreună cei trei termeni realizează o structură importantă în prima parte a cărții Deuteronom 4-11. Expresia deschide „marea perorație” (Deut. 4-11) și în mod specific secțiunea cheie din 4:1-40. În 5:1, deschide capitolul care conține decalogul. De asemenea, în 6:4, deschide secțiunea principală de la 6:4-7:11, iar în 9:1, aceeași expresie deschide structura paralelă cuprinsă între 9:1-9:12.
În 10:12 expresia este folosită pentru a deschide secțiunea finală majoră a primei părți din Deuteronom 10:12-11:25. Termenul este folosit singur în 25:10, după un prolog istoric (26:1-9), în prezentarea „primelor roade” la sărbătoarea Corturilor și încă o dată în 31:19 pentru a introduce „marele cântec a lui Moise” (32:1-43) care era învățat de copii lui Israel.
Versetul 4 din Deuteronom 6 a fost tradus în numeroase feluri. Fiecare dintre aceste traduceri au o măsură de adevăr în forma poetică a textului prezent. C.H. Gordon sugeraeză următoarea traducere: „ este Domnul Dumnezeu, este unicul Dumnezeu”. M. Dahood traduce întreg versetul după cum urmează: „Asculta, Israele, Dumnezeul nostru este unicul”. S.D. MacBride traduce în felul următor: „Dumnezeul nostru este , singurul ”
Totuși, din toate aceste locuri și altele multe, unicitatea lui Dumnezeu nu este încă destul de clar. Conformată chiar celebrului verset din Deuteronom 6:4 „Ascultă, Israele, Yahweh Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu", încă îi mai lipsea ceva, ca să aibă toată claritatea necesară. Meritul formulării teoretice a monoteismului revine lui Isaia. Profetul Isaia introduce un element nou de ordin rațional în vechea religie, element cerut de împrejurările istorice. Profeții dinaintea lui Isaia nu au avut nevoie să accentueze existența unui singur Dumnezeu. Isaia în capitolul 40 și următoarele capitole demonstrează unicitatea lui Dumnezeu. (Isaia 43 :10-11; 41:4 ; 44:8; 45:6; 45:22; 46:9).
Poporul Israel a fost poporul ales de Dumnezeu. Alegerea pe care i-a făcut-o Dumnezeu, poporului lui Israel, s-a datorat dorinței lui Dumnezeu de a face de cunoscut Israeliților că El este „unicul Dumnezeu”. Acesta a fost scopul alegerii poporului Israel de către Dumnezeu. De-a lungul istoriei lor Israeliților au invățat câte ceva din acest adevăr până cînd au ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu așa cum este El, „unic”. Idolatrie trebuie înlăturată, iar Israelul trebuie să știe că este „unicul Dumnezeu”. Înainte de El, și după El nu a existat și nu va exista nici un alt dumnezeu. Dumnezeul lui Israel este superior tuturor dumnezeilor, pentru că El nu are început și nici sfârșit. Acest adevăr profund nu este rodul minții speculative a unui profet, ci este revelația pe care „unicul Dumnezeu” a descoperit-o poporului Israel.
Criticii din zilele noastre au atacat părerea tradiționalistă a Bisericii creștine, care admite că monoteismul Vechiul Testament a fost revelat patriarhilor, dar și lui Moise în mod special. Criticii consideră că israeliții au fost politeiști, ca toate neamurile păgâne contemporane, și că încetul cu încetul, aceștia au evoluat sprei monoteism, în special în timpul profeților, și în mod sigur după exil.
Anumite pasaje din Biblie scot în evidență că ar exista anumite urme de politeism în religia Vechiului Testament. Unele pasaje biblice acordă și zeilor păgâni o anumită putere, dar mult mai mică decât lui Yahwe. (Ex.12:12; 15:11; Deut.6:14; 7:14; ler.1:16; 7:18). În Tanah întâlnim pasaje în care zeii păgânilor sunt numiți: „alți dumnezei" (Elohim aherim). În Gen. 35:2 și Ier.5:19, aceasta poartă denumirea de: (Dumnezei străini). Totuși pentru a sublinia falsitatea lor, Vrechiul Testament îi numește pe zeii păgâni în felul următor: (havelim – fum, iluzie) (Deut. 32:21; Ier. 2:5), (meitim – mortăciuni) (Ps.106:28).
Psalmul 115:4-8 dovedește și mai clar, opinia Vechiul Testament despre zeii cei mulți ai păgânilor: „Idolii sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechii, dar n-aud, au nas, dar nu mirose, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot nici un sunet din gâtlejul lor. Ca ei sunt cei ce-i fac; toți câți se încred în ei".
Ipoteza că Israeliții au fost politeiști la început nu-și găsește nici un argument solid. Toate argumentele aduse spre susținerea acestei teze n-au nici o putere. În toate timpurile, au fost oameni, care, atrași fiind de cultul libidinos, canaanit, mergeau acolo să se închine idolilor, însă din totdeauna Israelitul autentic și conștient a avut ca loc de închinare numai templul din Ierusalim, iar ca ’’Dumnezeu unic’’, numai pe .
3.2. Trinitatea lui Dumnezeu
Iudaismul antic a știut că Dumnezeu este unul, este duh, este etern și neschimbător. Revelația Vechi Testamentară a lui Dumnezeu exaltă unicitatea Dumnezeului personal viu și disprețuiește politeismul religiilor păgâne. Faptul că „Domnul Dumnezeul nostru, este singurul Domn" (Deut. 6:4) este primul adevăr pe care îl declară Biblia despre natura lui Dumnezeu. Primii creștini au fost evrei care, fără excepție și fără compromis, împărtășeau credința revelată în monoteism și oroarea acesteia față de politeism.
Creștinismul propovăduiește o formă trinitariană a monoteismului. Faptul că Dumnezeul viu este triunic – că trei persoane eterne coexistă în unica esență divină – este afirmația creștină distinctă despre divinitate. Alături de numele proprii ale lui Dumnezeu și de numele determinate de perfecțiunile Lui, Biblia, Vechiul Testament și Noul Testament, enumeră și numele personale de Tată, Fiu și Duh Sfânt. Doctrina Trinității este declarația unică a creștinătății referitoare la ființa divină și este definitorie pentru teismul creștin. În teologia creștină, termenul ,,trinitate’’ înseamnă că există trei individualități etern distincte în aceeași esență divină, cunoscute ca Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei individualități sunt trei persoane, și astfel s-ar putea vorbi despre tripersonalitatea lui Dumnezeu. Crezul Atanasian exprimă astfel credința trinitară: „Noi ne închinăm unui Dumnezeu în Trinitate, și Trinității în unitate; noi facem disticție între persoane, dar nu divizăm substanța divină. Toate cele trei persoane sunt coeterne și coegale una cu alta”. Trinitatea lui Dumnezeu trebuie deosebită de triteism și de sebalianism. Triteismul neagă unitatea esenței lui Dumnezeu și suștine existența a trei dumnezei distincți. Singura unitate recunoscută este cea a scopului și a înzestrării. Cele trei persoane sunt consubstațiale. Sebalianismul susținea o trinitate a revelației, și nu a naturii. Această doctrină susținea că Dumnezeu, ca Tată, este creatorul și legiuitorul ; ca Fiu, El este același Dumnezeu întrupat ca să împlinească slujba răscumpărării ; iar ca Duh Sfânt, este același Dumnezeu care lucrează la regenerare și la santificare. Dumnezeu este unul, în ciuda faptului că este tripersonal; El este esențialmente un singur Dumnezeu în a cărui unitate inviolabilă coexistă etern trei persoane.
Biblia prezintă revelația progresivă a lui Dumnezeu. Începând cu relatarea din Genesa, anticipările timpurii câștigă tot mai multă claritate în cursul unei descoperiri scripturale tot mai largi. Religia Vechiului Testament acordă un loc esențial în credință și practică singurului Dumnezeu în persoana lui Elohim, creatorul tuturor lucrurilor și al omului (după chipul Lui), al revelației răscumpărătoare a lui Iahweh care urmează să fie împlinită în Fiul mesianic; și Duhului Sfânt care înnoiește și însuflețește poporul lui Dumnezeu.
Deși principalul accent al Vechiului Testament este asupra unității lui Dumnezeu, nu lipsesc aluziile la pluralitatea Dumnzeirii, nici sugestiile că această pluralitate este o trinitate. În Pentateuh par să existe numai sugestii rudimentare privitoare la adevărul trinitarian cum ar fi pronumele personale la plural: „Să facem’’ (Gen. 1:26) sau forma plurală a numelui lui Dumnezeu, Elohim, folosit cu un verb la singular.
Forma de plural este folosită probabil pentru accentuare, mai degrabă decît pentru exprimarea pluralității. Indicații mai clare că această pluralitate este o trinitate se găsesc în următoarele aspecte:
a) Se face distincție între Domnul și Domnul. În Genesa 19:24 se afirmă: „Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer", iar Osea 1:7 declară: „Voi avea milă de casa lui luda, și-i voi izbăvi prin Domnul, Dumnezeul lor".
b) Se face distincție între Fiul și Tatăl. Fiul, vorbind prin profetul Isaia ne spune: „Domnul Dumnezeu M-a trimis cu Duhul Său" (Is. 48:16 ; Isaia 63:9-10). În Psalmul 2:7 citim: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut". El este Fiul lui Dumnezeu înainte de a se încarna (Isaia 9:6). Obârșia Lui „se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei" (Mica 5:2).
c) Se face distincție între Duhul și Dumnezeu. În Genesa 1:1 citim: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pămîntul", iar versetul 2 afirmă: „Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor". Este de remarcat de asemenea citatul: „Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămîne pururea în om" (Gen. 6:3; Num. 27:18; Ps. 51:11; Is. 40:13; Hag. 2:4-5).
d) Folosirea triplă a cuvântului „sfânt". În Isaia 6:3 poate implica trinitatea, la fel ca și tripla benedicție din Numeri 6:24-26.
Repetarea de trei ori a cuvântului Sfânt s-ar referi la Sfânta Treime, dar aici repetarea este facută ca să dea termenului de: „Sfânt" aplicat lui Yahwe cea mai înaltă putere. Lucrul acesta se vede clar și în Ieremia 7:4, unde este repetată de trei ori expresia: „templul lui Yahwe", tocmai spre a ne arăta că este vorba de „templul Domnului", care este mai sfânt decât orice.
Expresia mereu repetată în Vechiul Testament, “îngerul Domnului", face referire la cea de-a doua persoană a trinității înainte de încarnare. Aparițiile Sale din Vechiul Testament au prevestit venirea Sa în trup. Îngerul Domnului este identificat cu Domnul și totuși distinct de El. El i-a apărut lui Agar (Gen. 16:7-14), lui Avraam (Gen. 22:11-18), lui Iacov (Gen. 31:11-13), lui Moise (Exodul 3:2-5), lui Israel (Exodul 14:19), lui Balaam (Num. 22:22-35), lui Ghedeon (Jud. 6:11-23), lui Manoah (Jud. 13:2-25), lui Ilie (1 Regi 19:5-7) și lui David (1 Cron. 21:15-17). Îngerul Domnului a ucis 185.000 de asirieni (2 Regi 19:35), a stat între mirți în vedenia lui Zaharia (Zah. 1:11), 1-a apărat pe marele preot losua împotriva lui Satan (Zah. 3:1-2) și a fost unul dintre cei trei oameni care i-au apărut lui Avraam (Gen. 18).
În lumina celor spuse mai sus despre trinitate în Vechiul Testament, putem conchide împreună cu Berkhof: „Vechiul Testament conține o anticipare clară a revelației depline a Trinității".
3.3. Caracteristicile ființei lui Dumnezeu
Ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa, va rămâne nepătruns de mintea omenească. Ceea ce noi știm este că Dumnezeu există. Din ceea ce desprindem din cărtile Vechiului Testament, înțelegem că ființa lui Dumnezeu ni se înfațișează sub două aspecte: Dumnezeu este spirit și Dumnezeu este viu.
3.3.1. Spiritualitatea lui Dumnezeu.
Prin spiritualitate înțelegem că Dumnezeu nu este material sau corporal, ci spirit pur, imaterial, simplu, nevăzut, perfect, rațional și liber. Numai ca ființă spirituală Dumnezeu poate poseda atributele pe care ratiunea omenească le consideră inseparabile de noțiunea de Dumnezeu.
Versetul 3 din Isaia 31 ,,Căci Egipteanul este om nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne nu duh’’, profetul Isaia așează într-o structură paralelă pe Dumnezeu și spiritul, alătri de opusele lor de ordin material – omul și camea.
Spiritualitatea lui Dumnezeu se arată prin faptul că El nu poate fi văzut de oamenii muritori. Israeliții nu au văzut nici un chip atunci când Dumnzeu li S-a aratat la Horeb, și de asemena li s-a interzis să-și facă vreo imagine a lui Dumnezeu (Deut. 4:15-19). Moise a putut să vadă Slava lui Dumnezeu, a putut să-L vadă pe dinapoi pe Dumnezeu, dar fața Lui nu a putut-o vedea. „Fața mea nu se poate vedea” (Exod 33:23).
Cu toate că Dumnezeu este spirit, totuși el este personal. Peste tot în Vechiul Testament găsim exprimată această idee, și anume că Dumnezeu este o ființă atotștiutoare și desăvârșită. Unde vorbește Dumnezeu, El se exprimă prin termenul Eu. Spiritualitatea exclude complet materia. Pornind de la această idee, ar părea că Vechiul Testament contrazice spiritualitatea lui Dumnezeu, deoarece întâlnim antropomorfismele și antropopatismele de tot felul. Aceasta este numai o aparență, în realitate, Vechiul Testament este străin de orice materialitate pentru ideea de Dumnezeu.
Antropomorfisme aflate în Vechiul Testament sunt expresii inevitabile vorbirii omenești imperfecte. Ca să se facă înțeles, omul pleacă de la noțiunile cunoscute de el și societatea în mijlocul căreia trăiește. Omul nu vede în lume o ființă mai perfectâ decât el și de aceea nu știe și nu poate da lui Dumnezeu însușiri mai de cinstite decât pe cele ale sale. Numai că lui Dumnezeu, omul le atribuie în cel mai înalt grad și adăugând la acestea și pe altele pe care le cunoaște din revelație.
Multiple expresii, antropomorfiste le găsim foarte des în cărtile Vechiului Testament. Astfel, găsim atribuindu-se lui Dumnezeu forma omenească și organele trupului uman, ca mâini, brațe, degete, ochi, urechi, gură, nas. Dumnezeu vede, ascultă, vorbește, strigă, miroase și se descoperă omului în mai multe feluri.
Așadar, antropomorfismele Vechiului Testament sunt numai niște expresii intuitive ale acțiunilor și proprietăților lui Dumnezeu. Multe din ele sunt puse pe seama lui Dumnezeu, și asemenea există și acțiuni și comparații luate din lumea animală: „Ei vor urma pe Domnul ca pe un leu, care va răcni, căci El însuși va răcni". (Osea 11:10). „Eu m-am făcut ca un leu pentru ei, și-î pândesc ca un pardos pe drum. Mă năpustesc asupra lor ca o ursoaică lipsită de puii ei, le sfâșii învelișul inimii, îi înghit ca un leu" (Osea 13 :7-8). „Pentru Efraim voi fi ca o molie, ca o carie voifipentru casa lui luda" (Osea 5 :12). Aceste antropomorfisme au scopul să-L facă pe Dumnezeu real și să exprime diferitele lui interese, puteri si activități.
Din citatele de mai sus nu se poate trage concluzia că avem de-a face cu prezentări sau elemente zoomorfice. Israel n-a fost îndemnat spre acest fel de închinare. În Vechiul Testament aflăm multe locuri care exclud reprezentarea corporală a lui Dumnezeu, dându-ne posibilitatea să înțelegem corect folosirea termenilor antropomorfici.
În Vechiul Testament întâlnim de multe ori expresii ca: ochii, vederea lui Dumnezeu. În Iov 10 :4 ni se spune despre Dumnezeu: „Oare ai ochii de carne, sau vezi cum vede un om ?". În Psalmul 77:71, lui Dumnezeu îi este atribuit un semn ca oricărui muritor. Argumentul cel mai important care scoate în evidență că israeliții n-au adorat pe Dumnezeu sub forma corporală este porunca dată de El: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfațișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sai jos pe pâmânt în apele mai de jos ale pământului" (Ex. 20:4).
Judecătorul Samuel și profetul Ilie au respins orice fel de statuie care să-l reprezinte pe Dumnezeu. Este foarte probabil că porunca care prevedea interzicerea făuririi și închinarea la chipuri cioplite să fi avut drept scop și atenționarea omului că prin această încercare nu se face altceva decât se fură din gloria lui Dumnezeu și să-l limiteze în fața oamenilor pe Creatorul, cel Atotputernic.
Profetul Isaia folosește mai mlte expresii ironice când vorbește de zeii și cultele păgâne care era atât de răpitoare pentru Israeliți. Contra umanizării lui Dumnezeu, poeții și profeții accentuează mereu că Dumnezeu nu doarme, nu ostenește, nu are ochi cum are omul, El nu regretă faptele sale ca oamenii (I Sam. 15:29) nici nu se mânie ca un om (Osea 11:9), căci El este Dumnezeu și nu om.
In scrierile Vechiului Testament găsim următoarele idei că Dumnezeu este Părintele, Ziditorul, Cercetătorul, Cel care cunoaște toate spiritele (Num. 16:22; 27:16; lov 12:10; Is. 57:16; Prov 16:2; ler. 17:10 Ecles.12:7) și că lângă El se „află un spirit pe care Dumnezeu îl trimite în diferite misiuni, prin care își împlinește planurile’’. În Vechiul Testament nu întâlnim un citat în care să ni se spună că Dumnezeu este numai spirit. Această expresie se poate să fi fost evitată, deoarece ar fi putut micșorat ideea de Dumnezeu personal. Totuși și pentru Vechiul Testament este spirit care umple cerul și pământul cu mărirea Sa, cu duhul Său (ler. 23:24; Is. 6:3; Is. 66 :1; 1Împ. 8:27; Ps.l39:7).
În măsura în care Vechiul Testament și-a format ideea despre spiritualitatea lui Dumnezeu, cum reiese din scrierile sale, el a căutat să-1 apropie pe Dumnezeu de realitățile cele mai subtile și mai ales de lumină. Lumina este haina cu care se îmbracă Dumnezeu. (Ps. 104:2). Lumina este ziua Domnului, chiar dacâ pentru cei răi va fi întuneric. (Am. 5:18). Lumina este însuși Dumnezeu (Deut. 33:2; Is. 10:17; 60:1; Hab. 3:4; Ez. 1:28; Ps. 18:13).
Scriitorii Vechiului Testament își dau seama că această lumină nu este Dumnezeu, ci, din contră, ea reprezintă numai strălucirea lui Dumnezeu (chabod), iar Dumnezeu ca persoană se află totdeauna în spatele acestei măreții (Ex. 24:17; 33:18; Ez. 1:28; 3:13). Ce se află în spatele acestei măreții este spiritualitate curată, despre care omul nu mai poate afirma nimic și în fața căreia nu poate sta decât în stare reverentă și ascultare.
3.3.2. Dumnezeu este viu.
Una dintre caracteristicile ființei lui Dumnezeu, după scrierile Vechiului Testament, este că El este viu. La această caracterizare s-a ajuns în comparație cu zeitățile canaanite pe care profeții, în special, le socoteau lucruri moarte. Proorocii au ajuns la această părere datorită concepțiilor canaanite despre zeitățile naturii, care mureau și înviau odată cu vegetația naturii, ce dispare toamna și apare primăvara.
În contrast cu aceste zeități canaanite, Yahwe, Dumnezeul lui Israel, trăiește și și este viu în veci de veci. Oricine își pune speranța în El nu se înșală. Yahwe este numit ,,Dumnzeul cel viu’’ (Ios. 3:10; 1Sam. 17:26; Ps.84:2). Proorocul Habacuc scoate în evidența acest aspect subliniând că Dumnezeu lui Israel este viu: „Doamne, nu esti Tu din veșnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu ? Nu vom muri” (Hab. 1:12).
Dumnezeul Vechiului Testament este viu în comparație cu zeii pâgânilor, aceștia fiind simple închipuiri, făcuți de mâini omenești: „Idolii lor sunt argint și au, făcuți de mâini omenești. Au gură, dar nu vorbesc, au ochii, dar nu văd, au urechii, dar nu aud, au nas, dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg, nu scot nici un sunet din gâtlejul lor.",( Ps. 115: 4-7; 135:16; Deut. 4:28; Isaia 44:9).
În Isaia 41 :23, profetul ne arată că dumnezeii străini n-au nici putere: „Spuneti-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții. Dar, iată că nu sunteți nimic și lucrarea voastră nu este nimic ". „Idolii lor sunt o suflare goală (Is. 41:29). Yahwe este singurul Dumnezeul viu, singurul în măsură să-l poate să scapa pe om de suferință și necaz (Ps. 42:3-9; 84:2; lov 19:25), singururul care poate să dea viața morților, căci el este izvorul vieții (Ps. 36:10; ler. 2:13; 17:13; Deut. 30:20).
Această caracteristică a lui Dumnezeu se poate observa mai bine începând cu epoca profetului Ilie, totuși ea este mult mai veche. Ea se regăsește și pe timpul lui Moise. Numeroase citate din Biblie ne arată că Yahwe este numai viață și mișcare. El nu este un Dumnezeu care se odihnește în mijlocul poporului Său, El nu doarme și nu se odihnește.
Din această calitate a lui Dumnezeu, de a fi viu, se explică două aspecte specifice ale Vechiului Testament :
a) În primul rând, Dumnezeul este un Dumnezeu al istoriei, al acțiunii și existența Lui echivalează cu activitatea Sa. Dumnezeul lui Israel este creatorul universului și al pământului, având această caracteristică : (este viu);
b) În al doilea rând, chiar de la început, religia Vechiului Testament are o orientare eshatologică. Ea este religia care așteaptă continuu noi descoperiri din partea lui Dumnezeu și fapte din ce în ce mai mărețe pentru a se apropia tot mai mult de scopul ultim al Domnului. De aceea domeniul acestei religii nu este prezentul, ci totdeauna viitorul.
3.4. Atributele lui Dumnezeu
Vechiul Testament ni-l descoperă pe Dumnzeu ca și o persoană – în patru aspecte:
Dumnezeu ca premiză
Dumnezeu ca prezență. În mod supranatural el este locuitorul permanet al Templului si este perzent oriunde.
Dumnezeu ca persoană, căruia i sunt adresate rugăciunile.
Dumnezeu ca personalitate. El este un Dumnezeu pe care îl putem cunoaște și pe care îl putem lua ca model.
Dumnezeu când s-a revelat oamenilor și-a dat Lui însuși un nume. A cunoaște numele cuiva înseamnă a avea o relație cu cel ce poartă acel nume. Tocmai deaceea Dumnezeu este o persoană deoarece cu El se poate sta de vorbă prin intermediul rugăciunilor.
Atunci când vorbim depsre atributele lui Dumnezeu, ne referim la acele calități ale Lui care vorbesc despre ceea ce este Dumnezeu. Ele sunt însăși caracteristicile naturii lui Dumnezeu. Atributele sunt calități permanente. Ele nu pot fi dobândite sau pierdute. În cazul atributelor lui Dumnezeu se poate spune ca acestea sunt dimensiuni esențiale și inerente apartinând însăși naturii Lui. În timp ce modul în care îl înțelegem noi pe Dumnezeu este filtrat prin propia noastră structură mentală, atributele Lui nu sunt concepțiile noastre proiectate asupra Lui, ci ele sunt caracteristici obiective ale naturii Lui.
Atributele lui Dumnezeu sunt inseparabile de ființa sau esența lui Dumnezeu. De asemenea atributele lui Dumnezeu nu sunt colecție de părți constitutive și nici ceva pe lângă esența Lui. Noi îl cunoaștem pe Dumnezeu doar așa cum S-a revelat El pe Sine; deși revelația Lui de Sine este fără îndoială concordantă cu natura Lui deplină, și este exactă, ea nu este o revelație completă.
Atributele lui Dumnezeu sunt calități imanente sau intranzitive și calități emanente sau tranzitive. Primele sunt cele care rămân în cadrul naturii lui Dumnezeu, un exemplu îl constituie spiritualitate Lui. Atributele emanete sau tranzitive sunt cele care ies din natura lui Dumnezeu și operează în afara ei, afectând creația. Mila lui Dumnezeu este un atribut tranzitiv.
O altă calitate a atributelor lui Dumnezeu este cea care împarte atributele în naturale si morale. Atributele morale sunt cele care în contextul uman s-ar raporta la conceptul de bine (ca fiind opus celui rău). Exemple în acest sens sunt sfințenia, dragostea, mila, și credincioșia. Atributele naturale sunt superlativele non-morale ale lui Dumnezeu, cum sunt omicunoaștera și atotputernicia Lui.
Cănd spunem că Dumnezeu este o persoană afirmăm că Dumnezeu este un agent rațional, un agent moral, conștient de Sine, cu o voință proprie. În calitatea Sa de Inteligență supremă, El este sursa oricărei rațiuni din univers. Intrucât creaturile raționale ale lui Dumnezeu posedă o natură indepedentă, Dumnezeu trebuie să posede cu caracter care este divin atât în transcendeță cât și în imanența Sa.
În natura Sa Dumnezeu este spirit pur. La un stadiu foarte timpuriu al revelației Sale ca autor al universului creat, Dumnezeu este prezentat ca Spiritul care a adus lumina în întuneric, care a produs oridine în haos.
3.4.1. Atributele metafizice
3.4.1.1. Aseitatea sau independența absolută
Dumnezeu nu este condiționat de nimeni și de nimic în afară de El. El este în sine însuși cauza și toate condițiile existenței sale. Aseitatea sau existența și viața absolută a lui Dumnezeu este exprimată în Vechiul Testament de însuși Dumnezeu.
Prin expresia Elyon „cel preaînalt", prin aceasta Dumnezeu este zugrăvit ca o ființă care, în ce privește baza și originea existenței Sale, nu depinde de nici o altă ființă. El este din Sine și prin Sine, este Dumnezeul cel mai înalt (Ps. 83 :18).
În această aseitate se află cea mai mare profunzime a vieții divine care umple de o teamă sfântă pe muritorul de rând, fiindcă El nu poate pătrunde această profunzime (Ps. 47:2).Vechiul Testament ni-l prezintă pe Dumnezeu cu anumite proprietății specifice Lui: izvorul vieții (Ps. 36:9) ; Dumnezeul vieții (Ps. 42:8) ; Stăpânul și împărțitorul vieții (Ps. 21:4; 30:6); Dumnezeul cel viu (los. 3:10; Rut 3:13; 1Sam. 14:31; 2Sam. 2:27; ler. 23:24; Ez. 5:11).
3.4.1.2. Eternitatea
Dumenezeu este infinit și în raport cu timpul. El este fără început și fără sfârșit, El este independent față de orice succesiune a timpului, și El este cauza timpului. Eternitatea lui Dumnezeu este afirmată din abundență în Vechiul Testament. Dumnezeu este numit ,,Dumnezeul cel veșnic” ( Gen. 21:33). Psalmistul spune: ,,Din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu” (Ps. 102:27). Isaia îl descrie pe Dumnezeu ca ,,Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică ’’ (Is. 57:11).
Dumnezeu este independent de orice succesiune a timpului. Dumnezeu, scrie Shedd : ,,are o stăpânire simultană asupra duratei Sale totale’’. Eternitatea este pentru Dumnezeu un „acum’’ un ,,etern prezent’’, El își are întreaga Sa existență într-un idivizibil prezent.
Noțiuni generale pentru Dumnezeu, ca Cel Etern, sunt: (El Olam) sau (Elohe Olam) care înseamnă „Dumnezeul Cel Etem" (Is. 40:28); ,,Meleh haolam" care înseamnă „rege veșnic" (Is. 6:5; ler. 10:10); (ioșev kedem) care înseamnă „cel care tronează din vechime" (Ps. 55:19); „regele etenității" (Dan. 7:9); Yahwe cel dintâi și cel de pe urmă (Is. 41:4; 44:6; 48:12).
3.4.1.3. Imuabilitatea
Dumnezeu este neschimbător în esența Sa, în atributele Sale, în conștiința Sa și în voința Sa. Orice schimbare trebuie să fie ori spre bine, ori spre rău, dar Dumnezeu nu se poate schimba înspre bine, de vreme ce El este absolut perfect; nu se poate schimba nici înspre rău din același motiv. Această însușire se află exprimată deja în numirile divine de Yahwe și Elohim și este amintită în multe pasaje ale Vechiului Testament. (Maleahi 3:6 ; Is. 40:8 ; Is. 40:28 ; Is. 51:6).
Imuabilitatea lui Dumnezeu se datorează unității esenței Sale. Omul are un suflet si un trup, două substanțe, una imaterială și una materială. Dumnezeu este ,,unul”, El nu se schimbă. Imuabilitatea lui Dumnezeu se datorează și existenței Sale necesare și autoexistenței Sale. Vechiul Testament declară că nu există schimbare în Dumnezeu (Iacov 1:17); El nu se schimbă în ce privește caracterul Său (Ps. 102:26-27; Mal. 3:6); planurile și scopurile Sale (Ps. 33:11; Is. 46:10); promisiunile Sale ( 1Împ. 8:56; 2Cro. 1:20); dragostea si îndurarea Sa (Ps.103:17) sau dreptatea Sa (Gen. 18:25; Is.28:17).
Imuabilitatea Sa nu trebuie confundată cu imobilitatea. Dumnezeu este activ și intră în relați cu oamenii schimbători. În aceste relații, este necesar ca Dumnezeul neschimbător să modifice modul în care îi tratează pe oamenii schimbători, pentru a rămâne neschimbat în caracterul și în planurile Sale. Dumnezeu îi tratează diferit pe oameni înainte de a fi mântuiți si după aceea (Prov.11:20; 12:12). Lui Dumnezeu, căruia nu-i poate părea rău (Num. 23:19), Îi pare bine atunci când oamenii se schimbă din rău în bine sau viceversa (Gen. 6:6; Ex. 32:14; Ier. 18:7-11; Ioel 2:13; Iona 3:10).
3.4.1.4. Atotprezența
Prin omniprezență se înțelege că Dumnezeu poate fi prezent pretutindeni în același timp. Atotprezența lui Dumnezeu este prezentată în Vechiul Testament în două feluri:
a) Dumnezeu nu poate fi restrâns în spațiu (1 Împ 8:27).
b) Dumnezeu este peste tot. (Ps. 139:7-10; Is. 66:1; Ier 23:23-24)
Atotprezența lui Dumnezeu face referire specială la prezența Sa înăuntrul universului (1 Regi 8:27; Ps. 139:7-10; Isaia 66:1; leremia 23:23, 24). Atotprezența lui Dumnezeu nu este o latură necesară a Ființei Sale, ci este un act liber al voinței Sale. Dacă Dumnezeu ar vrea să distrugă universul, omniprezența Sa ar înceta, dar El însuși nu ar înceta să existe. Panteismul îl leagă pe Dumnezeu de univers, dar Dumnezeu este transcendent și nesupus acestuia. Dumnezeu, Cel care totdeauna este prezent, este totdeauna gata să ne ajute (Deut. 4:7; Ps. 46:1; 145:18). Dar ea este și o sursă de avertismente și de restricții pentru cel credincios. Oricît de mult ar încerca, păcătosul nu poate fugi de Dumnezeu. Nici depărtarea și nici întunericul nu îl ascund de El (Ps. 139:7-10).
În contradicție cu atotprezența lui Dumnezeu, părerea criticii este că la baza atotprezenței lui Dumnezeu sunt teofaniile. Această părerea este forțată. Dumnezeu neavând trup, ci fiind numai spirit, prezența Sa într-un anumit loc nu exclude prezența în alte locuri. Teofaniile sunt numai niște vestiri ale apropierii lui Dumnezeu, ce se află peste tot și pretutindeni este același. Ele își au baza în necesitatea omului de a constata prezența și voința divină prin percepția simțurilor. De aceea și formele de apariție sunt deosebite, corespunzând individualităților și timpurilor diferite. Yahweh s-a revelat în mai multe forme: într-un tufiș ce ardea, când într-o stâlp de foc și nor, în chip omenesc și, cum este cazul profeților, în vedenii și vise.
Atotprezența lui Dumnezeu nu este restrânsă deloc de pasajele din Vechiul Testament în care Yahwe este prezentat ca ,,Cel ce tronează în cer" (Ps. 2:4), sau în templu unde Dumnezeu se află în mod continuu prezent (Ex. 2:3; Num. 7:89). Tronarea în cer nu exclude prezența Sa în alt loc. Ceva mai mult, după concepția Vechiului Testament, Yahwe apare ca cel ce tronează în cer și în același timp ca cel care se află peste tot pământul prezent (Ps. 11:4; 113:5). Tronarea lui Dumnezeu în cer indică puterea sa nemarginită peste toată lumea, slava Sa peste tot ce este pământesc și omenesc.
3.4.1.5. Atotputernicia
Dumnezeu este atotputernic și este în stare să facă orice vrea. Deoarece voința Sa este limitată de natura Sa, Dumnezeu poate face orice este în armonie cu perfecțiunea Sa. Sunt unele lucruri pe care Dumnezeu nu le poate face, deoarece ele sînt contrare naturii Sale de Dumnezeu.
Atotputernicia divină este acea însușire a lui Dumnezeu în virtutea căreia El poate tot ce voiește. Lui Dumnezeu nimic nu-i este imposibil. „Este ceva cu neputințâ pentru Yahweh"? (Gen. 18, 14); „Domnul nostru este în cer, El face tot ce voiește" (Ps. 115:3; 135:5); „Domnul oștirilor a jurat, și a zis : Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlinii" (Is. 14:24; 14:27; ler. 32:17).
Atotputernicia lui Dumnezeu se poate descoperi în tot universul pe care Dumnezeu 1-a alcătuit cu puterea Sa și pe care 1-a așezat să se conducă după legile Sale (Ps. 74:13-17; Ps. 89:9-14). Dumnezeu este creatorul cel mare și guvematorul întregii omeniri (Is. 4:12). Dumnezeu este stăpânul tuturor oamenilor, regele tuturor po-popoarelor, toți stau sub puterea Sa (Ier. 10:7).
Dumnezeu își arată omnipotența Sa față de întreaga suflare a pârmântului, dar în mod special El și-o manifestă față de poporul lui Israel, poporul ales, pe care 1-a scos din țara robiei, din Egipt (Ier. 2:6-7; 11:4; 16:11), dându-le și țara promisă Canaanul (Ier. 3:18; 32:22).
În Vechiul Testament, Yahwe mai este numit “Cel Atotputernic” (Gen 17:1), este în stare să facă orice lucru pe care și l-a propus (Iov 42:2), deoarece Lui toate lucrurile îi sunt posibile și nimic nu este prea greu pentru El (Ier. 32:17). Se poate face o distincție între puterea absolută a lui Dumnezeu și puterea Sa obișnuită. Putere absolută înseamnă că Dumnezeu poate lucra direct, fără cauze secundare. Creația, minunile, revelația nemijlocită, inspirația și regenerarea sunt manifestări ale puterii Sale absolute. Lucrările providențiale ar putea fi ilustrații ale puterii obișnuite când Dumnezeu folosește cauze secundare. În ambele cazuri, Dumnezeu își exercită operativitatea Sa divină.
3.4.1.6. Atotștiința
Revelația ne spune că Dumnezeu, ca ființă absolut spirituală, este înzestrat cu rațiune atotcuprinzătoare. Dumnezeu este atotștiutor, prin aceasta înțelegem că El știe tot ce este de știut și că știe toate perfect. Știința ori cunoașterea lui Dumnezeu are ca obiect atât ființa proprie divină, adică cunoașterea de sine, cât și existența extradivină, după manifestarea Sa exterioară, precum și după ființa sa intrinsecă. Pentru că este spirit absolut, Dumnezeu cunoaște totul și asta mai ales că tot ce există este creatura Sa (Ps. 147:4).
Dovezile existenței unui proiect în creație și a inteligenței în om dovedesc atotștiința lui Dumnezeu. Aceste dovezi se găsesc în lumea neînsuflețită, în lumea însuflețită și în relațiile dintre aceste două lumi. Aceste dovezi își găsesc cea mai înaltă exprimare în inteligența omului. Știința Sa atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu este o dovadă suplimentară a atotștiinței Lui (Ps. 139:1-10; Prov. 15:3; ler 23:23-25). Scriptura declară că înțelegerea lui Dumnezeu este infinită (Is. 46:10), că nimic nu este ascuns de El (Ps. 147:5; Evrei 4:13).
Sfera cunoașterii lui Dumnezeu este infinită :
a) El Se cunoaște perfect pe Sine. Nici o ființă creată nu are o completă și perfectă cunoaștere de sine.
b) Tatăl, Fiul și Duhul Se cunosc perfect Unul pe Altul. Numai Ei au o asemenea cunoaștere reciprocă.
c) Dumnezeu cunoaște lucrurile care realmente există. Aceasta include creația neînsuflețită (Ps. 147:4), lumea animală (Ps. 50:10-11), oamenii și lucrările lor (Ps. 33:13-15; Prov. 15:21), gândurile și inimile oamenilor (Ps. 139:1-4; Prov. 15:3), durerile și aspirațiile oamenilor (Exodul 3:7).
d) El cunoaște toate lucrurile posibile. El a știut că cetatea Cheila 1-ar trăda pe David lui Saul dacă David ar rămîne în apropierea ei (1 Sam. 23:11, 12). Anumiți idealiști neagă existența unei distincții între cunoaștere și putere, susținând că gândirea și cunoașterea sunt întotdeauna exercitarea puterii creatoare. Conform părerilor lor, Dumnezeu creează prin gândire și cunoaștere (gândind și cunoscând). Posedarea unei înțelepciuni și exercitarea ei sînt însă două lucruri diferite. Astfel, Dumnezeu are cunoașterea a tot ce este posibil, cât și a ceea ce realmente există. Atotștiința nu trebuie confundată cu cauzarea. Precunoașterea și predeterminarea nu sunt în mod necesar identice.
e) Dumnezeu cunoaște viitorul. Din punctul de vedere al omului, cunoașterea viitorului de către Dumnezeu este precunoaștere, dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu nu este, de vreme ce El cunoaște toate lucrurile printr-o intuiție simultană. El cunoștea dinainte viitorul (Is. 46:9-10; Dan. 2:7), calea rea pe care avea să apuce Israel (Deut. 31:20-21), înălțarea lui Cirus (Is. 44:25-45:7), venirea lui Hristos (Mica 5:2).
Dumnezeu cunoaște cele mai ascunse gânduri ale omului, încearcă inima și rărunchii, cunoaște toate gândurile, toate simțurile și suferințele omului (Ps. 7:9 ; Ps. 38:9; ler. 17:10).
3.4.1.7. Înțelepciunea
Înțelepciunea divină, în raport cu omnișcineța, este mult mai rar amintită în cărtile Vechiului Testament. În Pentateuch, înțelepciunea lui Dumnzeu nu-i pomenită deloc, iar în Psalmi și în Profeți apare în anumite pasaje ca un atribut pe care Dumnezeu și l-a făcut cunoscut în creație, alături de atotputernicia Sa (Ps. 104:24; Is. 28:29; Ier. 10:12; Ier. 51:5).
Cel mai des întâlnim înțelepciunea lui Dumnezeu în cărțiile lov și Proverbe. În aceste cărți se vorbește despre înțelepciune într-o formă mult mai practică, etică și speculativă. Momentele principale, ce rezultă din această descriere a înțelepciunii divine sunt următoarele:
a) Înțelepciunea divină nu poate fi pătrunsă de om. Numai Dumnezeu o cunoaște, El este posesorul ei (Iov 28:12; 28:20). Pe pământ nimeni nu poate pătrunde înțelepciunea divină. Acela care poate face acest lucru este numai Dumnezeu (Iov 28:25; 12 :13).
b) Înțelepciunea a existat înainte de creație, deoarece îi aparține lui Dumnezeu. Este din veșnicie și va rămâne în veșnicie. În cartea Proverbelor, capitolul 8, înțelepciunea este pusă să vorbească în contrast cu prostia, ce a fost descrisă în capitolul 7 ca o desfrânată. După ce înțelepciunea a expus unul după altul foloasele ei cele mari, în versetele 22 la 25, ea dă asigurarea că Yahwe a creat-o ca început al acțiunilor Sale, înaintea celorlalte făpturi, chiar mai înainte de a fi pământul.
c) Dumnezeu și-a revelat înțelepciunea chiar de la creație (Ier. 10:12; 51:15). După Iisus fiul lui Sirah 1:10 ea a fost vărsată de Dumnezeu peste toate lucrurile Sale (16 : 25; 41 : 22). Când Dumnezeu a început creația, ea a fost de față (Prov. 8:27-32).
d) Înțelepciunea divină se îndreaptă într-un mod special către poporul Israel. Prin înțelepciune a condus Dumnezeu poporul lui Israel în toate.
Înțelepciunea este inteligența lui Dumnezeu arătată în alegerea celor mai înalte țeluri și a celor mai potrivite mijloace pentru atingerea acelor țeluri. Deși Dumnezeu caută să promoveze fericirea ființelor create de El și să-i desăvârșească pe sfinți în sfințenie, nici unul dintre acestea nu este țelul suprem. Țelul suprem este propria ,,Sa glorie”. Toate lucrările Sale în creație (Ps. 19:1-6; Prov. 3:19), în păstrare (Neemia 9:6), în providență (Ps. 33:10-11; Dan. 4:35) și în răscumpărarea poporului Israel si a întregii omeniri au în vedere acest scop a lui Dumnezeu.
3.4.2. Atribute morale sau etice
În virtutea spiritualității Sale, Dumnezeu are voință și sentiment, care de asemenea sunt perfecte. Atributele morale sau etice sunt acele afirmații necesare ale esenței divine care implică calități morale.
3.4.2.1. Libertatea absolută
Sub această însușire înțelegem că în toate actele Sale, Dumnezeu se deternină numai de Sine și prin Sine, fară vreun motiv din afară. El poate face tot ce voiește și așa cum voiește. La Dumnezeu nu există schimbare de voință, ci totul se voiește de la El printr-un act unic, neschimbător și etern. De aceea, nu poate fi vorba de deliberare sau sfătuire la Dumnezeu, iar dacă în Sfânta Scriptură întâlnim câteodatâ acești termeni, ei sunt luați numai în sens impropriu. Despre libertate absolută a lui Dumnezeu se vorbește foarte des și destul de lămurit în revelație și mintea ne spune că, dacă omul este liber în actele sale, cu atât mai mult trebuie să fie Dumnezeu.
Libertatea lui Dumnezeu este menționată în Psalmul 115, unde puterea lui Dumnezeu cea mare este pusă alături de slăbiciunea idolilor (Ps. 115 :3). Legile umane nu sunt în stare să stea împotriva lui Dumnezeu (Prov. 21 :1).
3.4.2.2. Sfințenia
Dumnezeu este separat în mod absolut și înălțat deasupra tuturor ființelor create de El, și este de asemenea separat în mod absolut de orice rău moral și de orice păcat. În primul sens prezentat, sfințenia Sa nu este realmente un atribut care să fie coordonat cu celelalte, ci mai degrabă unul care cuprinde același spațiu cu celelalte. Acest atribut denotă perfecțiunea lui Dumnezeu în tot ceea ce este El. În al doilea sens, sfințenia Sa este privită ca eterna armonie dintre Ființa Sa și voința Sa. Voința lui Dumnezeu este expresia naturii Sale, care este sfîntă.
Sfințenia deține cel mai înalt rang dintre atributele lui Dumnezeu. Este atributul prin care Dumnezeu a vrut cel mai mult să fie cunoscut în vremurile Vechiului Testament (Lev. 11:44, 45; los. 24:19; 1Sam. 6:20; Ps. 22:3; Is. 40:25; Ez. 39:7; Hab. 1:12). Sfințenia Lui este scoasă în evidență prin hotarele stabilite în jurul muntelui Sinai atunci cînd Dumnezeu S-a pogorât pe el (Ex. 19:12-25), prin împărțirea cortului și a templului în locul sfânt și locul preasfânt (Ex. 26:33; 1Împ. 6:16, 19), prin jertfele stabilite care trebuia aduse dacă un israelit voia să se apropie de Dumnezeu (Lev. 1-7), prin preoția specială care trebuia să medieze între Dumnezeu și popor (Lev. 8-10), prin multele legi despre necurăție (Lev. 11-15), prin sărbătorile lui Israel (Lev. 23) și prin poziția specială a lui Israel în Palestina (Numeri 23:9; Deut. 33:28-29).
Sfințenia este caracteristica de căpetenie a Dumnezeului Vechiului Legământ. Am putea-o numi temelia întregii religii a Vechiului Testament, căci așa prevede prescripția mozaică pentru adepții lui Yahwe: „Voi trebuie să fiți sfinți, câci sfânt sunt eu, Yahwe, Dumnezeul vostru" (Lev. 19:2; 20:7).
În Levitic, capitolele 17 la 26 sublinează sfințirea ca un principiu subînconjurător. Poporul lui Dumnezeu, Israel, trebuia să fie diferit de celelalte națiuni (Lev. 18:1-5). Israeliții trebui să fie sfinți deoarece Dumnezeul lor era sfânt (Lev. 19:2; 20:7, 26). Dumnezeu i-a pus de o parte pe poporul Israel, ca un popor sfânt, ales (Lev. 22:31-33).
Clement spune: ,,Sfințenia pe care o cere Dumnezeu de la poporul Israel nu este doar o pietate privată, nici chiar o simplă participare pasionată la o venerație publică, ci este un mod de viață pe care poporul Israel trebuia să-l aibe, implicând fiecare angajament personal, familial și social. Sfințenia pe care o cere Dumnezeu de la poporul Lui, impune un exemplu complet de comportament moral și social asupra poporului ales”. Poporul Israel putea fi sfânt numai dacă asculta cuvântul Celui Sfânt. Sfințenia lor se obținea în urma relației lor cu Yahwe. Astfel capitolele 17 la 19 din Levitic sublinează faptul că Israel trebuia să fie diferit, mai sfânt decât națiunile pe care ei le vor stăpâni.
Cheia spre statutul Israelului ca o națiune sfântă este bunăvoința lor de a păstra legile lui Dumnezeu (Lev. 19:37), astfel relația lor cu Dumnezeu și credința lor cu în Dumnezeu produce sfințirea poporului.
Sințenia lui Dumnezeu include mai mult decât dragostea alegătoare (Lev. 18:13), călăuzirea divină și revelația de Sine personală (Lev. 19:2). Ralph Smith observă că cea mai clară afirmație a sfințenie divine apare în Amos 4:2, pentru că aici Dumnezeu face promisiuni bazate pe sfințenia Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este la fel de sfânt ca și caracterul Lui, care este sfânt.
În cartea lui Isaia, Domnul este numit „Sfîntul" de treizeci de ori. Trei lucruri importante trebuie învățate din faptul că Dumnezeu este sfânt.
a) Există o prăpastie între Dumnezeu și păcătos (Is. 59:1-2; Hab 1:13). Nu numai că păcătosul este înstrăinat de Dumnezeu, dar și Dumnezeu este înstrăinat de păcătos. Înainte de venirea păcatului, omul și Dumnezeu aveau părtășie unul cu altul; dra după ce omul a păcătuit acea părtășie a fost întreruptă.
b) Omul trebuie să se apropie de Dumnezeu prin meritele altcuiva, dacă vrea să se apropie de El. Omul nici nu are și nici nu este în stare să atingă starea de curăție sufletească necesară pentru a avea acces la Dumnezeu. În sfințenia lui Dumnezeu găsim rațiunea ispășirii; ceea ce a cerut sfințenia Lui, a procurat dragostea Lui
c) Noi ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu cu „evlavie și cu frică". O înțelegere corectă a sfințeniei lui Dumnezeu ne duce la o concepție adecvată despre eul păcătos (Ps. 66:18). lov (lov 40:3-5), Isaia (6:5-7) sunt exemple remarcabile pentru ilustrarea acestei relații. Umilința, căința și mărturisirea păcatului izvorăsc dintr-o concepție biblică despre sfințenia lui Dumnezeu.
Împotriva sfințeniei lui Yahwe, Dumnezeul lui Israel, au fost aduse anumite pasaje care vor să contrazică sfințenia divină. Sunt mai multe pasaje din Vechiul Testament care aparent contrazic sfințenia lui Yahwe. Unele pasaje biblice le întâlnim în poruncile din Pentateuh, unde Dumnezeu dă poruncă poporului Israel de a nimici pe Canaaniți (Ex. 34:16; Deut. 7:3). Această poruncă a lui Dumnezeu nu izvorăște dintr-o pornire sadică de a ucide, ci dintr-o măsură de siguranță, de a păzi de idolatrie pe poporul Israel. Pentru a fi feriți de căderea în idolatrie Dumnezeu prin Moise a dat porunca să lupte impotriva cananiților, o luptă de nimicire și să nu se aibe cu ei nici o legătură, atâta timp cât își vor păstra credințele lor idolatre (Ex. 34:16; Deut.7:3).
Un alt lucru care aparent pune în contradicție sfințenia lui Dumnezeu este folosirea antropomorfismelor și antropopatimele care sunt puse pe seama lui Dumnezeu. În cârțile Vechiului Testament, găsim numeroase expresii care sunt compatibile numai ființei omenești. Numai omul se înfurie, se răzbună, doarme, mănâncă. Dumnezeu, spirit absolut, n-are nimic comun cu toate acestea. Și totuși în cărțile biblice găsim expresii ca „Dumnezeu se bucură" (Deut. 30:9; Is. 62:5; 65:19), „Dumnezeu se întristează" (Gen. 6:6; ler. 7:18; Ez. 16:42), „Dumnezeu nu uită, își amintește" (Ps. 9:19; 42:9). Antropomorfismele și antropopatismele sunt împrumuturi din limbajul obișnuit, datorită sărăciei de exprimare a poporul Israel din perioada Vechiului Testament.
Dumnezeu cere de la poporul Israel să fie un popor sfânt, deoarece sfințenia este caracteristica de căpătâi a Dumnezeului Vechiului Testament.
3.4.2.3. Bunătatea
În sensul larg al cuvântului, bunătatea lui Dumnezeu include toate calitățile care se potrivesc cu concepția despre o persoană ideală; adică, ea include asemenea calități cum sunt sfințenia lui Dumnezeu, dreptatea și adevărul Lui, cît și dragostea, bunăvoința, îndurarea și harul Lui.
Dragostea lui Dumnezeu.
Dragostea lui Dumnezeu este acea perfecțiune a naturii divine prin care Dumnezeu este într-o eternă comunicare de Sine. Nu este doar un impuls emoțional, ci o afecțiune rațională voluntară, avându-și temelia în adevăr și în sfințenie, și aplicarea în libera alegere. Aceasta nu înseamnă că negăm sentimentul, pentru că adevărata dragoste implică în mod necesar un sentiment. Dacă Dumnezeu nu are nici un sentiment, atunci El nu are dragoste. Faptul că pe Dumnezeu îl doare pentru păcatele poporului Său implică faptul că El își iubește poporul și îi pasă de poporul Lui (Is. 63:9). Dragostea lui Dumnezeu își găsește principalele obiecte în persoanele Treimii.
Bunăvoința lui Dumnezeu.
Datorită bunătății Sale, Dumnezeu se poartă cu bunăvoință, tandru, blînd, cu toate ființele create de El (Ps. 145:9). Creațiunea este lucrarea mîinilor lui Dumnezeu și este declarată ca fiind foarte bun (Gen. 1:31). Dumnezeu nu poate urâ ceea ce El a făcut (lov 10:3; 14:15). Bunăvoința lui Dumnezeu se manifestă în preocuparea Sa pentru binele ființelor create de El și este potrivită cu nevoile și cu capacitățile acestora (lov 38:41; Ps.104:21; 145:15).
c) Îndurarea lui Dumnezeu este bunătatea Sa manifestată față de cei care sunt în nenorocire sau în suferință.
3.4.2.4. Dreptatea
Dreptatea lui Dumnzeu se află în strânsă legătură cu sfințenia lui Dumnezeu. Dreptatea este acea însușire a lui Dumnezeu în virtutea căreia El dă creaturilor libere ceea ce li se cuvine: celor ce au făcut bine le dă răsplată, iar celor care au facut rău le dă pedeapsă.
Dreptatea divină este cea care se manifestă în exterior, din ceea ce constituie sfințenia lui Dumnezeu. Prin dreptatea Sa, Dumnezeu își manifestă plăcerea Lui față de faptele bune și neplăcerea față de cele rele. Această însușire, pe care Dumnezeu și-o atribuie în numeroase pasaje biblice, evreul o desemna prin (țedek – simțire justă) și (mișpat – exteriorizarea dreptei simțiri).
Dreptatea lui Dumnezeu are următoarele aspecte:
a) Dumnezeu este drept ( – țadik) este Dumnezeul care iubește dreptatea (Ps. 7:9; Ps. 7:17; Ps. 11:7; Ps. 33: 5; 37:28, 116:5; Deut. 32:4). Toate legile Sale, toate judecățile Sale și toate hotărârile Sale sunt drepte.
b) Dumnezeu, ca judecător drept, posedă cea mai autentică imparțialitate (Deut. 10:17-18; Ps. 48:11).
c) Dumnezeu răsplătește tuturor după faptele lor, răsplătește pe cel bun și pedepsește pe cel rău (Ps. 62:12; Ps. 18:20, 24-26; Iov 34:11).
d) În dreptatea lui Dumnezeu este cuprinsă toată lumea (Ps. 9:7-9; Gen. 18:25; Is. 3:13).
e) Dreptatea lui Dumnzeu nu are sfârșit și dăinuiește în veci (Ps.71:15,16, 19; 103:17).
f) Dreptatea lui Dumnezeu se va arăta desăvârșită în timpurile mesianice (Is. 45:8).
3.4.2.5. Veracitatea și credindicioșia
Veracitatea lui Dumnezeu constă în faptul că El împărtășește creaturilor Sale, prin descoperire, numai adevărul, pentru că este un Dumnezeu sfânt și omnișcient. Dumnezeu este adevăr. Adevărul lui Dumnezeu este temelia oricărei cunoașteri. Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu prin faptul că El este adevăratul Dumnezeu autentic și veritabil. Fidelitatea este consecvența voinței divine, ceea ce Dumnezeu a hotarât sau fagăduit.
În sensul Vechi Testamentar, veracitatea (emet) divină înseamnă că Dumnezeu este ceea ce El se descoperă. Poruncile, legile și orânduielile lui Dumnezeu conțin numai și numai adevărul pe care Dumnzeu l-a transmis oamenilor (2Sam. 7:28 ; Ps. 119:151; Is. 45.19; Is.45:23). Fiecare om trebuie să umble în adevărul lui Dumnzeu (Ps. 25:5; Ps. 26:3).
În sens practic, (emet – credincioșia) apare ca fidelitate ce i se atribuie lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu ia hotărâri și împlinește ceea ce El a fagăduit sau amenințat (Gen. 34:6). Poporul Israel cunoaște că Yahwe este singurul Dumnezeu fidel, fiindcă El păstrează legătura și iubirea cu cei care-1 iubesc și cei păzesc poruncile Sale, până la al miilea neam de oameni ( Deut. 7:9). Fidelitatea lui Dumnezeu este fară sfârșit. Ea ajunge până la nori (Ps. 36:5). Este veșnică și va dura din neam în neam (Is. 40: 8 ; Ps. 119:90).
Fidelitatea divină este chezășia mântuirii pentru toți cei buni, iar pentru cei păcătoși, cei care nu se încred în Dumnezeu este nimicirii lor (Ps. 91:4-5; Ps. 54:6-7).
Capitolul 4
RELAȚIA DINTRE DUMNEZEU, LUMEA VĂZUTĂ ȘI NEVĂZUTĂ
4.1. Raportul (relația) dintre Dumnezeu și lumea văzută
Din vremuri străvechi, omul a încercat să rezolve „enigma" începutului universului. El și-a pus mereu întrebarea: „Oare a existat dintotdeauna sau are un început? Dacă are un început, cum și cînd a venit în ființă?" Știința singură nu poate rezolva această problemă. Știința poate încerca să găsească un răspuns la problema originilor, dar deoarece știința trebuie să opereze în domeniul cunoașterii empirice, studiul originilor și al cauzelor prime este cu necesitate în afara domeniului său. Nici filozofia nu a dat un răspuns adecvat problemei. Filozofia fie că neagă creația, fie că o explică într-un asemenea mod încât o neagă de fapt. Un răspuns la problema originilor trebuie găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.
Vechiul Testament începe cu Dumnezeu, Creatorul. Dumnezeu este făcătorul a tot ce se vede și ce nu se vede, Dumnezeu este creatorul lumii. El a făcut toate lucrurile din nimic sau a chemat din neființă în ființă tot ce există în afară de Siine, adică lumea sau universul.
4.1.1. Dumnezeu creatorul universului
Cartea Geneza îl prezintă pe Dumnezeu la originea universului. În centrul creației se găsește Dumnezeu. Subiectul cărții Genesa nu este pulsarii și quasarii, ci „Dumnezeu creatorul”. Dumnezeul Vechiului Testament este numit Dumnezeul veșnic inepuizabil (Is. 40:28-31), Domnul Suveran al întregii creații și al istoriei universale (Is. 40-55). Toată creația îsi are originea în Dumnezeu.
Geneza, capitolul 1, afirmă cu insistență că Dumnezeu a creat cerurile și pământul (1:1), lumina (1:3), firmamentul (1:6), vegetația și copacii (1:11), luminătorii cerului (1:14), ființele vii și păsările (1:20), animalele domestice și sălbatice (1:24), omul, atât bărbatul, cât și femeia (1:26). Dumnezeu a creat universul prin intermediul Cuvântului Său și, mai mult, El a creat universul „ex nihilo”. Vechiul Testament nu-L pune pe Dumnezeu alături de materia existentă sau de haosul etern.
Activitatea creatoare din timpul celor șase zile ale săptămânii creației este indicată prin porunca creatoare lui Dumnezeu: „Să…", care nu lasă loc vreunui univers de-sine-existent, unor agenți creatori intermediari sau unui început și unei dezvoltări întâmplătoare.
Activitatea Lui creatoare include următoarele:
În prima zi (Gen. 1:1-5), Dumnezeu a creat cerurile și pământ, inclusiv timpul, spațiul, materia, energia și gravitația. Cerurile includ îngerii și corpurile fizice cerești create, împreună cu mediul lor înconjurător (Neem 9:6; Ps. 136:5-6; 146:6; Exod. 20:11). îngerii erau prezenți când Dumnezeu a creat pământul (Iov 38:4-7). El a poruncit ca o lumină temporară să lumineze pământul până în ziua a patra, când lumina soarelui a strălucit pe pământ (v.17). El a mai inițiat mișcarea de rotație a pământului, care nu era încă pregătit pentru a fi locuit de om.
În a doua zi (v.6-8), Dumnezeu a creat atmosfera pământului („întindere") situată între apa de pe pământ și apa suspendată deasupra pământului sub formă de vapori.
În a treia zi (v.9-13), Dumnezeu a despărțit marea și uscatul în entități individi și a creat vegetația.
În a patra zi (v. 14-19), Dumnezeu a făcut ca luna, soarele și stelele să lumina simultan pe pământ. Versetul 16 trebuie înțeles fie în sensul că Dumnezeu al făcut aceste corpuri cerești în ziua respectivă din materie existentă creată, în prima zi, fie ca o retrospectivă a primei zile când a creat aceste corpuri. Oricum, în ziua a patra le-a pus la locul lor și a făcut ca lumina lor să strălucească instantaneu pe pământ.
În a cincea zi (v.20-23), Dumnezeu a creat viața marină și zburătoarele, descrise ca „viețuitoare".
În a șasea zi (v.24-31), Dumnezeu a creat animalele de pe uscat, târâtoarele și omul. Omul se deosebește de animale prin faptul că este făcut după chipul lui Dumnezeu. Acest chip înseamnă similaritate („asemănare"), nu identitate, și constă în esența persoanei. Dumnezeu i-a dat omului nou creat o lucrarea de împlinit.
Faptul că activitatea de creație s-a limitat la șase zile se vede din Geneza 2:1 și însuși Exod 20:11 o declerară. În a șaptea zi (Gen. 2:1-3), Dumnezeu Și-a încetat activitatea creatoare în domeniul creației materiale. Odihna Sa nu este urmarea epuizării Lui (Is. 40:28), ci a încheierii scopului creator. A doua relatare a creației (Gen. 2:4-25) prezintă mai multe detalii despre crearea lui Adam și a Evei și responsabilitățile lor (v.l9 este o retrospectivă a pasajului 1:21-25). Această informație completează prima relatare despre Creație (Gen. 1:1-2:3).
Din faptul că Dumnezeu a creat universul prin Cuvântul Lui (Gen.1; Is. 41:4; 48;13; Amos 9:6; Ps. 33:6), putem înțelege că universul creat de El nu este o necesitate ultimă, și nici o emanație divină inevitabilă, ci este lucrarea unui Dumnezeu atotputernic care actionează conștient și rațional. Dumnezeu este Domnul întregii creații, aceasta nu înseamnă numai că El are aseitate, în afară de Dumnezeu nimic nu are realitate independentă. El este creatorul și susținătorul absolut al universului, toate celelelte își iau substanța și forma din decretul și din fapta lui.
Dumnezeu a creat universul din nimic, nu s-a folosit de unele materiale preexistente. Folosirea cuvântulului ebraic (bara) ne dă impresia că Dumnezeu în crearea universului s-a folosit de unele materiale deja existente. Cuvântul apare în Vechiul Testament de trezeci și opt de ori în rădăcina Qal și de zece ori în Nifal. Forma substanțială (bria – creație) apare o singură dată (Num. 16:30). Rădăcinile Qal și Nifhal sunt întrebuințate numai în legătură cu Dumnezeu, nu și cu creatura Sa, omul.
Verbul (bara) exprimă caracterul unic al acestei lucrări divine a lui Dumnezeu, și nu exprimă existența unor materiale de care s-a folosit Dumnezeu. În textele poetice verbul este alternat cu câțiva termeni care descriu acțiunea de a face sau a modela un lucru: (asa – a face) (Is. 41:20; 43:7; 45:7; Amos 4:13), (yațar-a forma) (Is. 45:7; Amos 4:13; Is. 43:1,7), (chun – a stabili), (yasad – a întemeia) (Ps. 89:11-12), (hadas – a reînoi) (Ps. 51:10). Trebuie remarcat că verbul „bara” nu apare niciodată cu un acuzativ care să denote un obiect pe care Creatorul, Dumnezeu, să îl prelucreze pentru a forma ceva nou. Astfel, ideea de creație din nimic nu este exclusă ca sens al acestui cuvânt, cu toate că nu a fost nici demonstrat.
Unii critici se îndoiesc ori neagă faptul că Vechiul Testament sprijină ferm creația „ex nihilo”, iar pentru alții, aceasta nu ese nici măcar de conceput. Creația „ex nihilo” nu poate fi concepută, spun ei, din cauză că creația absolută, la fel ca și distrugerea absolută, cade în afara experienței noastre. Întrucât creația este primul moment în timp, ea se găsește la începutul succesiunii temporale, lucru care nu stă la dispoziția noastră. De fapt, adevăratul motiv pentru care nu putem localiza creația absolută în succesiunea noastră temporală este mai degrabă acela că noi nu putem măsura vârsta universului creat. Dar ceea ce poate fi conceput de omul rațional se limitează numai la ceea ce putem cunoaște prin experiență.
Expresia „ex nihilo” sau „din nimic” a dat uneori naștere la unele înțelegeri greșite. Acel „nimic” a ajuns să fie considerat de unii gânditori ceva din care a fost făcut totul, un fel de substanță. Pentru unii existențialiști cum ar fi Martin Heidegger, nonexistența are o realitate metafizică virtuală proprie cu capacitatea de a rezista ființării. Când vorbim despre creație din nimic, trebuie să ne gândim la un nimic din care a fost făcut totul. În crearea universului nu au fost implicat nici un material. Filosofii neagă creația și postulează ale originii ale universului. Obiectivele filosofice privind originea universului se reduc la două obiective:
universul a existat întotdeauna
universul este cauzat de la sine.
Ateismul, care neagă existența lui Dumnezeu, trebuie fie să considere materia eternă, fie să găsească o altă cauză naturală. Dualismul argumentează fie pentru existența a două principii eterne, unul bun și unul rău, fie pentru existența a două ființe eterne, Dumnezeu și Satan sau Dumnezeu și materia. Panteismul consideră creația o parte din Dumnezeu. Agnosticismul susține că nimeni nu poate cunoaște ceva despre Dumnezeu sau despre creația Sa. Creștinismul afirmă că creația s-a făcut prin voia suverană și prin lucrarea unui Dumnezeu infinit, care, deși este imanent în creația Sa, este și transcendent creației Sale.
Creația „ex nihilo”, spune Gilkey este „un act total unic”. „Creația nu poate fi ca un proces natural sau uman oarecare, din acelea care nu sunt familiare. Orice încercare de descriere directă și precisă a creației în termenii experienței noastre va falimenta inevitabil prin obiectul ei”.
Donald Bloesch insistă pe faptul că creația „ex nihilo” este „cu siguranță ancorată în mărturia scripturală ca întreg”. În Genesa 1, după cum remarcă Werner Foerster creația „apare din nimic prin Cuvântul lui Dumnezeu”. Atunci când a adus în ființă întreaga realitate, Dumnezeu a creat pur și simplu universul prin Cuvântul Lui. Ființele umane pot porunci numai celora care sunt gata să asculte sau să nu asculte și pot sa cauzeze numai ceea ce există. Dumnezeu singur „cauzează ceea ce nu există încă. El poruncește, și în ascultare față de porunca aceasta, creația are loc”. Cel care a chemat creația din nimic, are și putere s-o reducă la nimic (Deut. 32:39; Ps. 102:26; 104:29). Orice rezistență față de scopul ultim a lui Dumnezeu trebuie să fie abandonat; ființa creată este doar un vad în mâinile olarului (Ier. 18:1; Is. 29:16; 45:9), și nu poate nici să se ascundă, nici să fugă de El (Ps. 33:14; 94:9; 139).
Cele două concepții „creația prin Cuvântul lui Dumnezeu și creația din nimic (ex nihilo) merg mână în mână. Creația doar prin Cuvântul lui Dumnezeu presupune creația „ex nihilo”. Concepția biblică nu este „creația din ceva”, ci „creația din nimic” prin Cuvântul lui Dumnezeu (Gen. 1:3; Ps. 33:6-9).
Deși Dumnezeu nu a fost nevoit să creeze, El a făcut-o din motive bune și suficiente. Dumnezeu a avut un scop când a creat universul, și creația lui Dumnezeu împlinește acest scop. În primul rând, Dumnezeu a creat universul pentru a-Și arăta gloria (Ps. 8:1; 19:1; Is. 40:5; Ez. 1:28). Creația neînsuflețită Îl glorifică, creaturile însuflețite se supun planului Său. În al doilea rând, Dumnezeu a creat universul pentru a primi glorie (1 Cron. 16:29; Ps. 29:1-2; Ier. 13:16). Fiecare parte a creației este capabilă să împlinească scopul lui Dumnezeu.
4.1.2. Dumnezeu – creatorul omului.
Mai întâi de toate Dumnezeu a creat universul, materia generală, ce cuprinde în sine toate elementele cosmince, iar în urmă la creat pe om. Omul a fost creat la urmă pentru că el în ființa Sa întrunește elementele lumii materiale, dar si cele spirituale.
În Vechiul Testament, referitor l-a crearea omului avem două argumente, unul îl găsim în capitolul întâi și altul în capitolul al doilea din cartea Genezei. Ambele argumente ne spun că omul este creatura lui Dumnezeu (Gen. 2:7). Din aceste argumente, înțelegem că Dumnezeu l-a creat pe om din tărâna pământului și din sufletul Său viu, asa a devenit omul o fință vie.
Omul, după natura și ființa sa, este compus din trup și suflet. Vechiul Testament numește pe om „Adam”, care în corelație cu cuvântul ebraic (adamah) (pământ etern) ne arată că omul este creat din pamânt.
Cărțile Vechiului Testament sunt în deplină concordanță pentru a ne arăta că omul este compus din trup și suflet. În ebraică, trupul este numit (basar), iar mai rar întâlnim și cuvântul „beter”, iar sufletul este numit (ruah), (nefeș) și (lev). Ultimul cuvânt (lev – inimă) interpretat în chip metaforic este luat în sens de spirit sau suflet. ( Ps. 44:25; Iov 14:22; 12:10; Ecl. 12:7). Aceste versete din Vechiul Testament subiniază faptul că omul este compus din trup și suflet.
Cuvântul suflet (ruah) este, folosit să indice spiritul lui Dumnezeu, dar de obicei el ne arată: spiritul care însuflețește corpurile umane. El este dat de Dumnezeu și este nemuritor (Gen 6:3, Ier 15:9; Plângeri 2:12). La moartea omului, spiritul se întoarce înapoi la Dumnezeu; Spiritul (ruah) este guvernatorul voinței și înțelegerii (Hag. 1:14). El este cel ce are voința (Ex. 35:33), înțelepciunea – (ruah hocmah) și prevederea ( Iov 20:3; 32:8; Prov. 17:27). Spiritul este cel ce dă naștere la acțiune și viață morală, pentru că îl face pe om să-l caute pe Dumnezeu (Is. 26:9; Ps 63:2), gândește și cercetează (Ps. 77:6), îl laudă pe Dumnezeu (Ps 108:3).
În ce privește principiul vieții în om, spiritul (ruah) poate manifesta anumite afecțiunii ca, neliniste (Gen.41:8; Dan. 2:3), descurajare (Ps. 142:2; Is. 61:3), mâhnire (1 Împ. 21:5), necăjire (Is. 57:15; 65:14). Spiritului i se mai atribuie si virtuții și defecte. Răbdare (Ecle.7-8), curaj (Ios. 2:11; Hab. 1:11) prudență (Prov. 17:27), umilință (Prov. 29:23), mândrie (Prov. 7, 8), nerăbdare (Ex.6:9), supărare (Prov.14:29).
Cuvântul (ruah), ca putere divină, răsuflarea sau viața, se întâlnește nu numai la om, ci și la animale (Gen. 7:15; 7:22). Dumnezeu este numit stăpân al tuturor creaturilor (Num. 16:22). Când Dumnezeu își retrage spiritul (ruah) toate creaturile mor și se întorc în țărână (Ps. 104:29; Ecl. 3:19).
Cuvântul (nefeș – suflet) se folosește acolo unde este vorba de manifestări bilogice ale omului, comune cu cele ale animalelor, sau unde este vorba de unele impulsuri psihice: iubire, ură, jale, bucurie. Aceste stări sufletești sunt folosite foarte rar în legătură cu cuvântul ruah”, de pildă mândria și smerenia. Despre (nefeș) ni se spune în Levitic 17:14 că își are sediul în sânge, nicioadata nu ni se spune lucrul acesta despre (ruah). În schimb, cuvântul (ruah) se folosește acolo unde este vorba despre funcțiile spirituale propiu-zise ale omului, ca despre voință, gândire, imaginație
În opoziție cu cuvântul suflet, , ca principiu de voință și gândire este complet asemenea lui (Deut.4:9; 1 Sam. 20:4; Prov. 19:2). Sufletului i sunt atribuite iubirea (Gen. 34:3), mânia (Is. 15:4), descurajarea (Gen.42:21) nerăbdarea (Jud. 16:16), amărăciunea (Iov 10:1), grija (Ps. 13:2), necazul (Ps. 31:10). Sufletul îl caută pe Dumnezeu (Deut. 4:29; 1Sam 1:15, Ps. 25:1; 104:1), dar în același timp sufletul poate păcătui si ofensa pe Dumnezeu (Lev. 4:1; Num. 25:27; Lev. 11:14).
În cocluzie, subliniază caracterul de creator al omul (paternitatea) și că omul depinde de Dumnezeu în toate lucrurile. De aici caracterul absolut a lui Dumnezeu în rapot cu omul. Psalmul 139 sublinează nuanța, oprea și atotștiința lui Dumnezeu.
4.1.2.1. Asemănara omului cu Dumnezeu
În Geneza 1:26-27 ni se spune că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui. Ca și Dumnezeu, omul este conducătorul naturii sale. Omul posedă capacitatea de a vorbi, pe care n-o are decât creatorul său, Dumnezeu, cum și capacitatea gândirii, a voinței și a tuturor funcțiilor spirituale si sufletești.
Psalmul 8 ne arată într-un mod plastic asemănarea omului cu Dumnezeu. „Ce este omul ca să te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai pe jos decât Dumnezeu, și l-ai încununat cu slavă și cu cinste” (Ps. 8:4-5). Omul este apropiat într-un mod cu totul neașteptat, dar nu trebuie să uităm că Psalmul 8 în versetele de la 1 la 4 că există o diferență între Dumnezeu și om, arătând că Dumnezeu are o slavă și o maiestate aparte față de om.
Dumnezeu este o ființă absolut spirituală și se înțelege astfel de la sine că asemănarea omului cu Dumnezeu numai în privința sufletului omenesc ar putea să aibă loc. Asemănare a omului cu Dumnezeu o mai găsim și în însușirile pe care spiritul uman le are: intelingența, libertatea și nemurirea sa. Vechiul Testament ne arată că omul a fost creat de Dumnezeu cu inteligență și rațiune. Adam a stat de vorbă cu Dumnezeu, a dat nume animalelor. Omul a fost creat de Dumnezeu cu libertate. Lucrul acesta îl observăm în Genesa 2:17, în porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o omului să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului (Gen. 2:17). Poftele cele rele au intrat în om abia după căderea lor în păcat, în timp ce înainte de gustarea din fructul oprit, rușinea nu a fost cunoscută de Adam și Eva.
Această libertate pe care a avut-o Adam, deși a fost mult slăbită, omul a menținut-o și după căderea lui în păcat. Asemănarea omului cu Dumnezeu trebuia să constea și din însușirile morale ale dreptății și sfințenie (Ecle. 7:29).
4.1.2.2. Căderea omului în păcat
Vechiul Testament nu ne dă imformații multe și precise cu privire la căderea omului în păcat. Păcatul este călcarea liberă a voinței sau legii lui Dumnezeu. Din Vechiul Testament aflăm că păcatul constă în neascultatea omului față de voia și poruncile lui Dumnezeu.
Planul de atac a lui Satan din grădina Eden a fost bazat pe șiretenie. El atacă calitatea de autor și exacitatea Cuvântului lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncați dn toți pomii din grădină?” (Gen. 3:2). Imediat după ce îndoiala a fost acceptată de Eva, Satana urmează cu o tăgăduire: „Hotorât nu veți muri”, însă Dumnezeu a spus clar că: „Hotărât veți muri” (Gen 2:17). După îndoiala și tăgăduire, Satan merge mai departe cu o amăgire: „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Cuvântul folosit aici pentru Dumnezeu este „Elohim”. Satan a pus în mintea Evei un gând rău care o dată a fost sădit și în mintea lui, transformându-l dintr-un heruvin sfânt în Satan.
Adam a fost ispitit într-un mod diferit, Satan făcând apel la „emoțile lui”. Scopul lui Satan a fost „transformarea privirii în poftă”. După ce Eva a luat din pomul pe care Dumnezeu l-a interzis, scopul lui Satan a fost să „transformarea dorinței în decizii”. Dumnezeu nu obligă niciodată pe nimeni, și El nu-i permite nici lui Satana să constrângă. Satana poate convinge, dar nu poate obliga. După ce a convins pe Eva că: „pomul era bun de mâncat și și plăcut de privit” (Gen. 3:6), ea a mâncat din el. Scopul lui Satan era acum să „transforme alegerea în robie”. După ce Eva a gustat din fructul interzis de Dumnezeu, ea „a dat” lui Adam să mănânce. Scopul final a lui Satana a fost „transformarea păcătosului în ispititor”.
Din pricina acestui păcat originar, s-au abătut asupra primilor oameni, ca pedeapsă, o mulțime de suferințe. Cu privire la suflet, omul a pierdut harul dumnezeiesc, sfințenia. S-a distrus armonia dintre trup și suflet și s-a distrus chipul lui Dumnezeu în om. Cu privire la trup, omul prin păcatul său și-a atras suferințe și necazuri, moartea fizică. Totodată omul a fost alungat din grădina Edenului, pământul fiind blestemat și stăpânirea omului asupra viețuitoarelor pământului s-a restrâns. De aici deducem capacitatea omului păcătos de a sta în prezența unui Dumnezeu sfânt.
Prin căderea în păcat, asemănarea omului cu chipul lui Dumnezeu a suferit schimbări. Inteligența și libertatea omului au slăbit, dar nu au fost complet anihilate. Din cauza acestei slăbiri, ca urmare a păcatului strămoșesc, omul este numit în Vechiul Testament (basar – carne). Prezența inteligenței și a libertății după căderea în păcat a omului o întâlnim pe tot parcursul Vechiului Testament. În Deuteronom 30:19, Dumnezeu îi dă posibilitatea omului să aleagă ceea ce este mai bine pentru el. „Iau astăzi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moarte, binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca șp trăiești, tu și sămânța ta”. (Deut. 30:19). Toate îndemnurile lui Dumnezeu pentru om sunt ca el să facă binele și să evite răul. Promisiunile și blestemele din Vechiul Testament dovedesc că omul chiar dacă a păcătuit i-a rămas libertatea și iertarea și după căderea în păcat.
4.1.3. Providența divină
În timp ce creația este lucrarea prin care Dumnezeu a căcut universul, providența este relația Lui permanentă cu aceasta. Prin providența divină se înțelege actiunea continuă a lui Dumnezeu prin care El păstrează în existență creația Sa, pe care Dumnezeu o călăuzește spre scopul final.
Providența divină are două aspecte. Un aspect al providenței divine, este acea lucrare pe care Dumnezeu o face și prin care El păstrează creația Sa în existență, menținând-o și întreținând-o. Acest aspect al providenței divine este numit într-un mod general „păstrarea” sau „sustinerea”. Celălalt aspect al providenței divine este de călăuzire și direcționarea evenimentelor pentru a împlinii scopurile pe care Creatorul, Dumnezeul le are cu privire la creația Sa. Acest aspect mai este numit „guvernarea” sau „providența propriu-zisă”. Păstrarea și guvernarea nu trebuie văzute ca două acțiuni diferite a lui Dumnezeu, ci trebuie privite ca două aspecte deferite ale aceleiași lucrări pe care Dumnezeu le face.
4.1.3.1. Provindeța divină ca păstrare
Păstrarea este menținerea în existență de către Dumnezeu a creației Sale. Provindeța divină ca păstrare implică din partea lui Dumnezeu protejarea creației împotriva distrugerii. Multe pasaje din Vechiul Testament vorbesc despre faptul că Dumnezeu păstrează întreagă creație. În Neemia 9:6, Ezra spune: „Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor, și toată oștirea lor, pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprin ele. Tu dai viață tuturor acestor lucruri și oștirea cerurilor se închină înaintea Ta”. Vechiul Testament nu conține numai ideea că Dumnezeu se îngrijește de creația Sa, ci dimpotrivă sublinează faptul că El își arată o continuă purtare de grijă de creația Lui (Ps. 36:6). Acest lucru se vede în împlinirea scopului suveran în univers (Dan. 4:35), în dirijarea tuturor forțelor naturii (Ps. 104; Iov 38:4-38), stăpânirea peste animale (Iov 38:39 – 40; 40:15 – 41), în faptul că are în control problemele legate de națiuni (Dan. 4:25; Is. 10:5 – 6; 2Cron. 10:12 – 16), de indivizi (Is. 44:28; Ier. 1:5; Prov. 16:9; 20;24; 21:1) și că Dumnezeu este deasupra nenorocirilor oamenilor (Gen. 39:1-2; 21-23; 45:7).
Lucrarea lui Dumnezeu nu s-a sfârșit o dată cu creația. Prezența lui Dmnezeu este vizibilă și în păstrarea lui Israel ca națiune. Dumnezeu și-a arătat providența Sa față de nevoile poporului Său. Dumnezeu a hrănit pe poporul Israel în timpul foamentei. El l-a dus pe Iosif în Egipt ca să adune provizii (Gen. 41:50-57).
Deși Faraon a poruncit uciderea copiilor de parte bărbătească imediat ce se vor naște (Ex. 1), cu toate acestea moașele au salvata acești copii. Seria de plăgii menite să elibereze pe Israeliți de sub rogia Egipteană a dus la moartea întâilor născuți din toate familile Egiptului, dar întâi născuți ai israeliților au fost cruțați. Când poporul Israel a plecat din robia Egipteană, ei au fost urmăriți de Egipteni, dar mâna lui Dumnezeu a fost cu ei, dându-le posibilitatea să treacă prin Marea Roșie ca pe uscat (Ex. 14).
În călătoria lor spre Canaan, poporul Israel a primit din partea lui Duemnezeu hrană și apă (Ex 16, 17). De asemenea le-a fost dat să obțină victoria împotriva popoarelor păgâne, chiar dacă uneori în ciuda putinelor șanse pe care le aveau, ei au obținut victoria (Ex.17:8-16; Num. 21:1-9; 31:1-24). Într-un mod profund observăm lucrarea de păstrare a lui Dumnezeu în cartea Daniel. Șadrac, Meșac și Abetnego au fost condamnați de împărat pentru că nu s-au închinat chipului de aur și au fost aruncați în cuptorul cu foc (Dan. 3:1-30), dar Dumnezeu le-a dat o cale de salvare.
Imnurile de laudă a psalmiștilor sublinează lucrarea de păstrare a lui Dumnezeu. Psalmul 104 că Dumnezeu a așezat pământul pe temeliile lui, în asa fel încât să nu se clatine niciodata (v. 5), trimite șuvoaile de apă (v. 10), udă munții (v. 13) și că toate creaturile Lui își primesc hrana de la El (v. 24-30). Iov de asemenea îl vede pe Dumnezeu la cârma întregii creații. Dumnezeu trimite ploaie (Iov 5:10) și zăpadă (Iov 37:10). Dumnezeu este la cârma lucrării Sale și se îngrijește de nevoile creaturilor Sale.
4.1.3.2. Providența divină ca guvernare
Prin guvernarea lui Dumnezeu înțelegem activitatea lui Dumnezeu în universul creat de El, către atingerea scopurilor planului Său. Activitatea de guvernare a lui Dumnezeu include și ceea ce s-a amintit mai sus, însă accentul este pus mult mai mult pe direcționarea consecventă a întregii realității și a cursului istoriei spre scopurile pe care Dumnezeu, Creatorul, le are cu privire la creația Lui.
Dumnezeu este stăpânul întregii creaturi, este stăpânul întregului univers și al tuturor popoarelor. Soarta tuturor oamenilor depinde de El. Dumnezeu stăpânește peste neamuri (Ps. 22:28), le ridică și le poate nimici (Iov 12:32), le cercetează și le judecă (Ps 66:7; 75:7), folosește națiunile și conducătorii lor pentru a-Și exercita voința Sa (Is. 7:20; 10:5-15; 45:1-4).
Dumnezeu poartă de grijă celor ce sunt ai Lui, le dă siguranță (Ps. 4:8), îi apără (Ps. 121:3), îi sustine pe cei ce se încred în El (Ps. 63:8). Dumnezeu își manifestă providența asupra destinelor celor mântuiți și ale celor nemântuiți. El îl duce pe cel credincios în gloria Sa (Ps. 73:24), și dacă cel credincios se întâmplă să cadă, El îi ridică (Ps. 37:23).
Atât profeții, cât și istoricii Vechiului Testament ne învață că Dumnezeu folosește chiar și păcatele oamenilor în providența Sa. Dumnezeu face ca și păcatele oamenilor să slujească în scopuri bune. În Genesa 50:20 ni se spune: „Voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, și anume, să scape viața unnui popor în mare număr”. Același lucru îl putem vedea și la Avraam (Gen. 12), Iacov (Gen. 32), Moise (Ex. 2), Bileam (Num. 22-24), Saul și David (1Sam. 16; 2Sam 1). Toate aceste lucruri slujesc pentru împlinirea planului măreț a lui Dumnezeu.
Revelația lui Dumnezeu
Primul pas în comunicarea adevărului și în dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu către omul mărginit este și rămâne revelația divină. Fără această descoperire de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască. Înainte de a fi scrisă vreo carte din Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe feluri.
Dumnezeu i-a revelat omului adevărul Său o dată pentru totdeauna și în permanență. Oamenii cunosc numai ceea ce Dumnezeu a ales să reveleze cu privire la lumea spirituală. Revelația înseamnă întotdeauna comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii.
Revelația divină este actul prin care Dumnezeu se face cunoscut creaturilor Sale, pe Sine, ființa Sa, voia Sa și planurile Sale. Dacă Dumnezeu nu S-ar fi revelat pe Sine omenirii, nu am ști nimic și nu am putea afirma nimic despre El, însă în bunătatea Sa, El a binevoit să ne comunice adevărul despre Sine prin lucrările și cuvintele Lui. Revelația de Sine a lui Dumnezeu este necesară întrucât transcendența Îl face inaccesibil creaturilor Sale în lipsa revelației divine (Ps. 97:9; 113:4-6).
Focarul revelației lui Dumnezeu în Vechiul Testament este desigur descoperirea lui Dumnezeu față de poporul Său; revelația persoanei Sale și a caracterului Său precede și explică revelația scopurilor Sale.
Cele două căi prin care Dumnezeu S-a relevat pe Sine au fost numite revelația generală (naturală) și revelația specială (supranaturală). Revelația generală (naturală) include tot ceea ce Dumnezeu a revelat prin lumea înconjurătoare, care poate fi cunoscută cu ajutorul minții, iar revelația specială (supranaturală) include diferite mijloace pe care Dumnezueu le-a folosit ca să-Și comunice mesajul Său. Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace ce sunt mai presus de mintea omenească. Revelația pe care o găsim în Vechiul Testament este în cea mai mare parte specială (supranaturală).
Dacă Dumnezeu nu S-ar fi revelat omului, nu ar fi existat o legătură între Dumnezeu și om. Religia Vechiului Testament se întemeiază pe revelația divină. Termenii ebraicii care indică revelația divină sunt: (hodia, de la verbul – a face cunoscut), (la hifil – a învăța, a instrui), (higrid – a vesti, a anunța).
Cunoașterea lui Dumnezeu este posibilă numai acolo unde Dumnezeu S-a lăsat descoperit (Amos 3:2; Ps. 36:9; Ex. 19:4). Mijloacele prin care Dumnezeu S-a revelat omului, așa cum le întâlnim în cărțile Vechiului Testament, sunt numeroase și diferă una de cealaltă.
4.1.4.1. Revelația directă
Forma în care Dumnezeu S-a revelat și care este într-un mod ușor înțeleasă de către om este cea în care Dumnezeu se arată în chip personal și în chip uman. Liberali văd în acest fel de revelație „forma de descoperire cea mai veche”, adică din timpurile primitive, israeliții nu și-l închipuiau altfel pe Dumnezeu, în manifestările Sale, decât vorbind cu oamenii.
Vechiul Testament nu ne dă explicații cu privire la modul cum s-au produs aceste revelații directe. În Vechiului Testament, Dumnezeu a comunicat cu oamenii. A stat de vorbă cu Adam (Gen. 2:16-17; 13:14), Noe (Gen. 6:13-22), Avraam (Gen. 12:1; 13:14; 17:1; 18:17; 21:1), Isaac (Gen. 26:2), Moise (Ex. 3:6; 7:1), Iosua (Ios. 1:1; 3:7; 5:2; 6:2; 7:10), Samuel (1Sam. 3:21; 9:15), David (2Sam.. 7: 27), Solomon (1Împ. 9:3), cu profetul Ilie (1Împ. 17:2), Isaia (Is. 7:3), Ieremia (Ier. 1:4), Ezechiel (Ez. 1:3). Au auzit vocea lui Yahwe, dar nu puteau să vadă fața Lui ( Gen. 17:1; Ex. 33:18-23; 34:5-8).
În aceste revelații directe, a existat o acțiune a lui Dumnezeu, care s-a exercitat asupra intelectului omului. Persoanele cărora le-a vorbit Dumnezeu erau convinse că Însuși Dumnezeu le-a vorbit.
Revelația mosaică nu admite arătarea lui Dumnezeu în fața oamenilor. Unii comentatori ai Bibliei spun despre Moise că el l-ar fi văzut pe Dumnezeu și ar fi vorbit cu El față către față (Num. 12:8; Deut. 34:10). În Exod, capitolul 33 ni se relatează că Moise nu a văzut pe Dumnezeu decât din spate, după ce El a trecut. Cu excepția lui Moise, aparițiile corporale ale lui Dumnezeu dispar cu totul în epocile de după Moise.
De asemenea nici în Maleahi 3:1; Isaia 40:5; Zaharia 14:3 găsim o arătare vizibilă a divinității în vremurile de pe urmă, dar despre forma în care va fi această descoperire nu ni se spune mai mult și nici despre fenomenele ce vor însoții aceste arătări nu ni se spune nimic.
4.1.4.2. Revelația lui Dumnezeu prin îngeri
De multe ori Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin îngerii Săi. Dumnezeu S-a revelat prin îngeri lui Avraam (Gen. 22:12), Ghedeon (Jud. 6:12), mamei lui Samson (Jud. 13:3), Daniel (8:17; 10:5).
În perioada Vechiului Testament, îndeosebi la profeții dinaintea exilului, îngerii n-au jucat un rol foarte mare. Proorocii trăiau prezența lui Dumnezeu în mod nemijlocit și astfel n-avea nevoie de ființe intermediare, angelice. Altfel stă cazul în perioada primitivă și mai ales în cea de după exil, în cărțile Zaharia, Iov, mai ales Iona și Daniel. În aceste cărți se cunoaște clasificarea îngerilor și chiar numele lor proprii. Menirea lor este aceea de a umple golul dintre Dumnezeu, acum ridicat pe tronul său din ceruri, și lumea care are nevoie de ajutorul divin..
După scrierile Vechiul Testament, îngerii sunt vestitorii lui Dumnezeu pe pământ, acele ființele care comunică voia lui Dumnezeu pentru oameni. Alături de misiunea lor principală, ca emisari ai lui Dumnezeu și ca revelatori ai Săi, în Vechiul Testament îngerii mai au și alte misiuni. Uneori îngerii sunt numiți ca fiind oștirea lui Dumnezeu, alteori, în calitate de ființe care îl preamăresc pe Dumnezeu.
Avem în Vechiul Testament și anumite pasaje, unde găsim expresia – Malah Yahwe „îngerul Domnului" sau Malah Elohim „îngerul lui Dumnezeu". Există mai multe explicații pentru aceste expresii:
a) „Înger” – – cu ajutorul îngerului, Dumnezeu aduce la cunoștința oamenilor voia Sa. Îngerul vorbește și acționează în numele lui Dumnezeu.
b) „Malah Yahwe” - această expresie indică numai o formă de apariție a lui Dumnezeu.
c) „Malah Yahwe” - în ce privește esența numeleui seamănă cu numele de Yahweh, dar în ce privește persoana, este asemenea unei ființe aparte.
Expresia „Malah Yahwe” o întâlnim în Vechiul Testament de mai multe ori, dar cu sensuri diferite.
În conformitate cu capitolele 18 și 19 din Genesa, lui Avraam i se arătă trei îngeri, care în versetul 2 sunt numiți „bărbați", iar în capitolul 19 „îngeri". Unul dintre ei, cel care-i profețește Sarei că va avea un fiu (18:13) și lui Avraam o posteritate numeroasă și puternică (v. 18), în versetele 13 la 33, este numit Yahwe, iar în versetul 14 este înfățișat ca fiind înarmat cu puterea divină. Avraam îl recunoaște pe acest înger, drept Yahwe și i se adresează cu numele folosit pentru Dumnezeu,Adonai (v. 3).
În Genesa 22, în relatarea despre jertfirea lui Isaac, Malah-Yahwe apare la fel cu Dumnezeu Însuși. În Gen. 22:1 Dumnezeu dă poruncă lui Avraam să jertfească pe fiul său, însă de la Malah-Yahwe, Avraam a primit ordinul să se oprească jertfirea fiului său. Acest Mala-Yahwe este însuși Dumnezeu, pentru că în versetul 12 ni se spune: „Să nu pui mâna pe băiat, și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu.
În Geneza 31:13 , pe care 1-a văzut Iacob în somn, a fost numit Dumnezeul Betel (El Betel), deoarece la Betel se arătase Yahwe și lui Iacob (Gen. 28:10-22).
În Deuteronorm 4:37, ni se relatează că Yahwe a condus pe Israeliți când i-a scos din Egipt. În Exod. 33:14 unde Yahwe făgăduiește evreilor că El însuși va merge cu ei în postura de .
Ca ființă divină, apare în Iosua 5:13-14, unde se arată ca prinț și conducător al oștilor cerești (Sar Țeva Yahwe). În Iosua 6:2 este numit Yahwe.
În concluzie, se poate afirma despre Malah-Yahwe că este o ființă prin care Yahwe se revela în Vechiul Testament. Este de aceeași esență cu Yahwe, de natură divină și cu privire la persoană, este diferit de Yahwe, deși această deosebire de persoană nu este scoasă bine în evidență totdeauna.
4.1.4.3. Revelația lui Dumnezeu prin vise și viziuni
Cărțile Vechiul Testament ne prezintă și revelația divină prin vise: „Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când într- altul, dar omul nu i-a seamna. El vorbește prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înștiințări și le întipărește învățăturileLui, ca să abată pe om de la rău…” (Iov 33:14-17). Mulți oameni din Vechiul Testament au fost informați cu privire la voia lui Dumnezeu prin vise și viziuni: Avraam (Gen. 15:1), Iacob (Gen. 28:12-13), Moise (Ex. 3:2-10), Balaam (Num. 24:4-14), Samuel (1Sam. 3:4-14), David (2Sam. 24:17), Solomon (1Împ. 3:4-15), Daniel (Dan.7:1). Dumnezeu prin vise a descoperit vitorul mai multor persoane, cum ar fi: Abimelec (Gen. 20), Iosif (Gen.40:8-13), Faraon (Gen. 41:1-32), Nebucadnețar (Dan. 2:3-45; 4:1-24).
4.1.4.4. Oracolul Urim și Tumim
În Exod 28:30, Dumenzeu a poruncit lui Moise: „Să pui în pieptarul judecății Urim și Tumim, cari să fie pe inima lui Aaron, când se va înfățișa înaintea Domnului".
În Exod 28:30 și Levitic 8:8 ni se spune că „Urim și Tumim” erau obiecte care se introduceau în pieptarul marelui preot. Iosif Falvius și unii rabini au afirmat că obiectele „Urim și Tumin” nu sunt cele doisprezece pietre prețioase, care erau săpate pe pieptarul judecății.
Unii rabini si cabaliști cred că Urim și Tumin a fost scrierea numelui de Yahwe. Alți comentatori ai Vechiului Testament cred că Urim și Tumim au fost un fel de pietre scumpe destinate prezicerii, în timpurile vechi. La evrei existau trei sorți, dintre care unul avea rolul de a afirma, al doilea de a nega, iar al treilea era neutru. Acești sorți, îndeosebi în cauzele justiției, se aplicau atât pentru descoperirea unui inculpat, cât și pentru aplanarea unui diferent. (Ios. 7:13-18; 1Sam. 14: 40-42; Prov. 16:33). Alți comentatori sunt de părere că Urim și Tumim ar fi numele unui colier distinct de celelalte, ce se punea la pietul lui Aaron, spre a indica faptul că marele preot este și judecătorul suprem al poporului Israelit care, în numele lui Yahwe și instruit de El, lua hotărâri în cazurile mai dificile. Urimul și Tumimul se folosea pentru a descoperi voia lui Dumnezeu, însă nu se știe exact cum se făcea lucrul acesta.
Unii cercetătorii liberali cred că Urim și Tumim sunt o rămășiță din vechile obiceiuri, o formă de oracol des folosit în antichitate. Pe timpul lui David si porfetului Isaia, credința era aceeași și anume „că Dumnezeu decide dacă trebuie să se meargă la dreapta sau la stânga”. „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el!” când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Is. 30:21). Tribul lui Levi privea folosirea acestui fel de oracole ca o prerogativă a sa proprie (Deut. 33:8). „Dspre Levi a zis:”Tumimul și Urim au fost încredințați bărbatului Sfânt”. După exil, Tumimul și Urim nu au mai fost folosite pentru se descoperi voia lui Dumnezeu prin ele, și împreună cu Efodul au devenit niște veșminte cu care marele preot se îmbrăca.
4.1.4.5. Revelația lui Dumnezeu prin proorocie
Încă din zilele lui Moise, Dumnezeu a învrednicit pe anumiți oameni de a asculta nemijlocit glasul Său. El le-a dat cuvântul Său pentru ca ei să-1 transmită poporului Israel. În Exod 4:10-12, ei sunt numiți „gura lui Dumnezeu”. Dumnezeu a vorbit cu Moise pe muntele Horeb-Sinai. După Moise au mai existat anumiți bărbați și femei care au primit din partea poporului același nume ca și Moise, de (nabi – profet).
Toți proorocii au trăit cuvântul lui Dumnezeu ca pe cea mai autentică realitate. Atunci când ei vesteau Cuvântul din partea lui Dumnezeu, ei cheamau cerul și pământul ca să-i asculte (Is.1:2; Mica 6:1). În ciuda batjocurilor, persecuțiilor și chiar a martirajului (Amos 3:8; 7:15; Is. 6:8; 8:11; Mica 3:8; Ier. 1:5), prooroci Domnului transmițeau Cuvântul lui Dumnezeu poporului.
Proorocii simțeau cuvântul lui Dumnezeu în ființa lor ca pe un foc mistuitor, așa că nu-l puteau ține ascuns, numai pentru ei. Ei vedeau efectul lui real Cuvântului lui Dumnezeu, ca pe un ciocan, care sfărâmă stâncile: „Nu este cuvântul Meu ca un foc și ca un ciocan care sfărâmă stânca, zice Domnul? (Ier. 23:29). Ei știau că acest cuvânt este singura realitate în mijlocul lucrurilor trecătoare: „Iarba se usucă, floarea cade, dar Cuvântul Domnului nostru rămâne în veac" (Is. 40:8). Cuvântul divin avea puterea de a lucra în orice împrejurare: „Cuvântul Meu, ce iese din gura Mea nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele" (Is.55:11). În același timp poporul Israel a experimentat realitatea și eficiența acestui cuvânt dumnezeiesc pe care proorocii îl transmiteau din partea lui Dumnezeu: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ și curățit de șapte ori". (Ps. 12:6). „Cuvântul Domnului este încercat. El este ca un scut pentru toți cei care aleargă la el" (Ps. 18:30).
Întotdeauna prooroci lui Dumnezeu au deosebit ceea ce auzeau din partea lui Dumnezeu, de propriile lor gânduri și dorințe (Am. 7:2; Is. 8:12; Ier. 5:13; 20:8; 28:6). Proorocii lui Dumnezeu au acuzat pe proorocii falși de înșelătorie, deoarece ei prezentau cuvântul lor neinspirat, drept Cuvânt a lui Dumnezue, în felul acesta ei înșelând poporul întreg (Mica 3:5; Ier. 6:13; 14:14; 23:16; 27:15; 29:9).
Voia lui Dumnezeu era exprimată nu numai prin gura proorocilor, ci mai mult prin cuvintele Legii. Legea pe care a dat-o Dumnezeu poporului, a fost primită prin intermediul a doi, trei sau patru mijlocitori, pe când proorocii au primit Cuvântul Domnului direct, fără alți mijlocitori. În Exod 4:16, Aaron a trebuit să fie „gura" proorocului Moise. La rândul său, Moise trebuia să fie Dumnezeul lui Aaron.
Aceste cuvinte, legi, porunci își au originea în impulsurile pe care Dumnezeu le-a dat proorocilor, din timpul lui Moise și până către era Mesianică. Dumnezeu a vrut ca vorbele Sale să îmbrace și forma de legi privitoare la cult, la moralitate și la viața civilă. Proorocul Ieremia și Ezechiel nu își închipuiau viitorul poporului lui Dumnezeu, fără o Lege bine definită (Ier. 31:31; Ez. 44:48).
4.1.4.6. Revelația lui Dumnezeu prin minuni
În Vechiului Testament, alături de Cuvântul Său, mijloacele prin care Dumnezeu s-a descoperit de cele mai multe ori omului sunt minunile. Între cele mai de seamă minuni, pe langă creație, este și istoria poporului israelit, pe care Dumnezeu l-a ales ca lumea să-l cunoască pe Yahwe din împrejurările acestei istorii. Poporul Israeli l-a cunoscut pe Yahwe, pentru prima oară, în urma minunilor prin care ei au fost salvați din robia egipteană, apoi au fost scăpați de armata egipteană la Marea Roșie (Ex. 14). Aceasta a rămas pentru ei minunea cea mare, care va răsuna peste veacuri din gura proorocilor și a poeților Vechiului Testament: „ Voi cânta Domnului, căci și-a arătat slava sa; a năpustit în mare pe cal și călăreț " (Ex. 15:1-21; Amos 2:10; Ier. 2,:6; Is. 63:12).
Prin minuni, Dumnezeu se face cunoscut într-un mod vizibil poporului Israel. Lucrul acesta îl arată și numele cu care Vechiul Testament numește minunile și anume: (ot -semn, arătare), adică semnul prin care Dumnezeu se arată în mod intenționat în ceva; (mofet – semn, ceva extraordinar, înmărmuritor, minune care arată puterea lui Dumnezeu, preînchipuire despre ceva viitor), (fela) și(niflaot – ceva admirabil, ceva care este diferit de lucrurile obișnuite), (ghevurot – fapte puternice, înfățișări ale puterii și tăriei lui Dumnezeu).
Minunile întăresc credința în Dumnezeu a fiecarei persoane și apoi îl conduce pe acesta la credința în El. În Vechiul Testament, minunile au avut un rol important în timpul marilor decăderi morale ale poporului Israel. Dumnezeu a făcut minuni, pentru a întării credința poporul Israel în El.
4.1.4.7. Revelația lui Dumnezeu în natură
În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a revelat oamenilor și prin ceea ce El a creat. În Psalmul 104, numit și „imnul creației”, ne spune lucrul acesta: „Doamne, Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare! Te învelești cu lumina ca și cu o manta, întinzi cerurile ca un cort. Cu apele Îți întocmești vârful locuinței Tale; din nori îți faci carul, și umbli pe aripile vântului. Din vânturi Îți faci soli, și din flăcări îți faci slujitori. Tu ai așezat pământul pe temeliile lui și niciodată nu se va clătin." (Ps. 104:1-4).
Profetul Isaia (Is. 40:12; 26:28; 43:19; 44:24), demonstrează unicitatea lui Dumnezeu prin elementele creației, și totodată demonstrează că Dumnezeul lui Israel, cel care a făcut cerurile și pământul din nimic, este singurul Dumnezeu. Profetul Amos (Amos 4:13; 5:8; 9:6) și profetul Ieremia (Ier. 14:22), laudă măreția lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu S-a revelat omului prin creație.
4.2. Relația dintre Dumnezeu și lumea nevăzută, îngerii
4.2.1. Îngerii buni. Terminologia, originea și natura îngerilor
Creația divină cuprinde două părți bine distincte: lumea spirituală nevăzută și lumea văzută. Sub numele de lumea nevăzută sau spirituală se înțeleg îngerii. Cel mai important termen ebraic pentru înger este „malah”care înseamnă: „sol sau vestitor”. În Vechiul Testament, termenul amintit, se referă de obicei la mesageri divin când este la singular (înger), și la mesageri umani când este la plural. Alte expresii ebraice despre care se crede că se referă la îngeri sunt:„fiii lui Elohim” (Iov 1:6; 2:1) și„fiii lui Elim”(Ps. 29:1; 89:6). Alți termeni din Vechiul Testament pentru îngeri sunt:„sfinți” (Ps.89:5,7) și „străjerii” (Dan. 4:13; 17:23).
Îngerii sunt ființe create de Dumnezeu (Neem. 9:6; Ps. 148:2,5). Timpul creație îngerilor nu este precizat în Vechiul Testament. În relatarea creației din Genesa 1:1, „La început Dumnezeu a făcut cerurile si pământul” ni se spune că Dumnezeu a creat tot ce există în afară de El, dar cel mai probabil îngerii au încă dinaintea creării cerurilor și a pământului. Potrivit versetelor din Iov 38:4-7, („Toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”) , este clar că ei erau în ființă în momentul descris de Genesa 1:1.
Există un număr mare de îngeri. Vechiul Testament întrebuințează mai multe moduri de a le indentifica numărul: „zeci de mii” (Deut. 33:2); „douăzeci de mii, mii și mii” (Ps. 68:17); „mii de mii și zeci de mii” (Dan. 7:10). Iov 25:3 și 2 Împărați 6:17 indică de asemenea existența unui mumăr mare de fiinte angelice.
Cu privire la natura acestora, îngerii apar ca ființe spirituale. În majoritatea cazurilor din Vechiul Testament, îngerii nu sunt văzuți de către om. Dumnezeu a trebuit să-i deschidă ochii lui Balaam ca acesta să poată vedea îngerul care-i stătea în drum (Num. 22:31). Elisei s-a rugat lui Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2Împ. 6:17). Când îngerii sunt văzuți, ei au de obicei o înfățișare asemănătoare cu cea a omului (Gen. 18:2, 16, 22; 19:1, 5, 10, 15; Jud. 13:6)
În Vechiul Testament, îngerii sunt reprezentați ca ființe personale, și li se atribuie însușiri simbolice. Îngerii pot fi influențați, au inteligență și voință (2Sam. 14:20). Înțelepciune îngerilor este considerată ca o înțelepciune superioară. Despre îngeri ni se spune că sunt oștiri, dar nu că ar fi o rasă (Ps. 148:2). Așa cum îngerii posedă o mare cunoaștere, însă nu și atotștiința, ei dispun și de o putere mare și supraomenească, dar nu fără limite. Puterea îngerilor este derivată de la Dumnezeu și îngerii rămân dependenți de Dumnezeu. Ei sunt limitați în a acționa. În Vechiul Testament nu există nici un caz în care ei să fi acționat în mod independent. În calitatea lor de creaturi a lui Dumnezeu, îngerii sunt supuși tuturor limitărilor lumii create.
4.2.2. Activitatea și clasificarea îngerilor
În legătură cu Dumnezeu, îngerii apar ca niște „servi sau trimiși”, ca „servitori și împlinitori” a voi lui Dumnezeu. În multe pasaje din Vechiul Testament, îngerii ne sunt prezentați ca vestitori și împlinitori ai voi lui Dumnezeu. În Psalmul 104:4 „Tu, care faci pe îngeri Tai spirite și pe slujitorii Tăi pară de foc” este exprimată părerea că Dumnezeu se servește de îngerii Lui, de servitorii Săi cerești în același mod cum se servește de vânt, de furtună și de foc, pentru a se descoperi creaturii Sale.
Îngerii îl laudă și-L preamăresc încontinu pe Dumnezeu (Iov 38:7; Ps. 103:20; 148:2; 29:1-2; Is. 6:3), se bucură de ceea ce face Dumnezeu (Iov 38:6-7). În legătură cu omul, Dumnezeu se folosește de îngeri, în special pentru ai sprijinii pe cei pioși (Ps. 91:11). Când patriarhul Iacob mergea spre al întâmpina pe fratele său, Esau, i s-a arătat o ceată de îngeri, care au fost trimiși spre al întării (Gen. 32:1). Îngerii sunt executorii judecății asupra dușmanilor lui Dumnezeu. Îngerul Domnului a adus moarte a 185.000 de asirieni (2 Împ. 19:35), și a copiilor lui Israel până când Dumnezeu a spus să-și oprească mâna la Ierusalim (2 Sam. 24:16). Îngerul Domnului a fost cel care a stat între poporul lui Israel și egipteni (Ex. 14:19-20). În legătura cu națiunea lui Israel, îngerul Domnului, i-a păzit în mod special pe poporul Israel (Dan. 12:1), și veghează asupra conducătorilor și a națiunilor (Dan. 4:17), influențeze liderii (Dan. 10:21; 11:1).
În Vechiul Testament nu găsim o ierarhie a îngerilor, dar în cărțiile scrise în epoca exilică și după exil, găsim o ierarhie. În cartea profetului Daniel (Dan. 8:16) ne este amintit numele arhanghelui „Gabriel”, unde ni se vorbește de viziunile profetului Daniel. Alături de arhanghelul Gabriel, Vechiul Testament, amintește și de heruvimi. Heruvimii sunt menționați în Genesa 3:24; 2 Împărați 19:15; Ezechiel 10:1-22; 2814-16. Etimologia cuvântului heruvim nu este cunoscută cu certitudine, deși s-a sugerat că înseamnă „a acoperii” sau „a păzi”. Heruvimii sunt descriși ca niște ființe care au o înfățișare cu ceea a omului, având aripi și slujindu-L pe Dumnezeu într-un mod special (Num. 7:8-9; 1Sam. 4:4; 2Sam 6:2). Un heruvim păzea intrarea în grădina Edenului (Gen. 3:24), doi heruvimii au fost așezați deasupra chivotului (Ex. 25:19; 1 Împ 6:23-28). Heruvimii mai sunt descriși ca sprijinind tronul lui Dumnezeu (Ps. 18:10; 80:1; 99:1).
Serafimii sunt menționați pe nume numai în Isaia 6:2, 6. În viziunea sa, profetul îi vede ca pe niște slujitori ai sanctuarului ceresc. În descrierea lui Isaia, apar ca niște ființe cerești, stând în jurul tronului divin, lăudând și preamărind slava lui Dumnezeu. Se pare ca serafimii sunt diferiți de heruvimi, deoarece ni se spune că Dumnezeu stă deasupra heruvimilor (1Sam. 4:4; Ps. 80:1; 99:1), dar serafimii stau deasupra lui Dumnezeu (Is. 6:2).
Tamuldul ne spune că unii evrei aveau obiceiul acesta de a se ruga îngerilor, heruvimilor și serafimilor.
4.2.3. Îngerii căzuți
Vechiul Testament nu ne spune despre modul în care îngerii răi și-au dobândit caracterul lor actual și cu privire la originea lor. Îngerii căzuți, uneori sunt folosiți de Dumnezeu pentru a împlinii planurile Lui (Jud. 9:23; 1 Împ. 22:21-23; Ps. 78:49). Poporul lui Dumnezeu, Israel, în perioada de declin spiritual, s-a confruntat cu unele pericole, cauzate de îngerii căzuți. Un prim lucrul a fost înhinarea directă la demoni. În Deuteronom 32:17, ni se spune că Israelul apostat a adus jerfe îngerilor căzuți, demonilor. Un alt lucru cu care s-a confruntat poporul Israel a fost spiritismul. Israelul a fost avertizat de Dumnezeu să nu-i asculte pe aceia care afirmă că pot comunica cu cei morți (Lev. 19:31; 20:6, 27; Deut. 18:11; 2 Împ. 21:6; 23:24; 1 Cron. 10:13; 2 Cron. 33:6; Is. 8:19; 19:3; 29:4).
Căpetenia acestor îngeri căzuți este diavolul, el este cunoscut și sub numele de Satan. Numele ebraic (satan), înseamnă „a acționa ca un adversar”. Satan a fost creat un „heruvim ocrotior” pus să împlinească voia lui Dumnezeu (Ez. 28:13-14). Avea poziția cea mai înaltă și era cel mai frumos dintre toate făpturile create ( v. 13, 17). Locuia în Eden, grădina lui Dumnezeu, și pe „muntele lui Dumnezeu” (v. 13, 14, 16).
În toate pasajele Vechi Testamentare, Satana apare ca o făptură rea, care se împotrivește îngerilor buni și este dușmanul oamenilor evlavioși și chiar al lui Yahwe. Cartea Geneza ni-l prezintă pe Satana ca autor al răului (Gen. 3:1). Dumnezeu îngăduie lui Satana să încerce pe om, însă Satana acționează în „limitele lui Dumnezeu”, este supus hotărârii lui Dumnezeu. În 1 Cronici 21:1, Satana l-a ațâțat pe David să facă numărătoarea poporului, dar, în 2 Samuel 24:1, Dumnezeu a fost la originea acestei inițiative. În Iov 1:6-12, Satana capătă permisiunea din partea lui Dumnezeu să-l încerce pe robul Său, să se atingă de tot ce are el, dar numai de el să n se atingă.
În viitor, Satana va fi aruncat pe pământ, însă când Mântuitorul se va întoarce pe pământ cu putere și slavă pentru a-Și așeza împărăția, Satana împreună cu îngerii căzuti vor fi aruncați în iadul cu foc. Iadul nu a fost făcut pentru creatura lui Dumnezeu, ci pentru Satana și îngerii lui.
Capitolul 5
Dumnezeu judecător și mântuitor
5.1. Dumnezeu ca judecător
Dumnezeu este judecătorul tuturor. El va judeca pe cei vii și pe cei morți, îi va judeca pe cei necredincioși și cei credincioși după faptele lor și va judeca toate popoarele. În calitate de Dumnezeu, El are înțelepciunea (Is. 11:3) și autoritatea de a-i judeca pe oameni În persoana Sa, dreptatea și îndurarea se întâlnesc, și ca Judecător al întregului pământ, El va face dreptate (Gen. 18:25).
În judecata lui Dumnezeu prin manifestarea dreptății Sale, are o aplicabilitate permanentă pe tot parcursul istoriei umane. Astefel Dumnezeue Și-a manifestat deja judecata Sa, atunci când i-a luat pe Enoh, cel drept, și pe Ilie la cer să fie cu El, când a trimis potopul care a distrus pământul (Gen. 6), și când i-a nimicit pe răzvrătiții Core, Datan și Abiram (Num. 16).
De asemenea Vechiul Testament vorbește despre o judecată a lui Dumnezeu care va fi în viitor, descrisă prin apelativul „Ziua Domnului”.
5.1.1. Dumnezeu judecătorul poporului Israel
Dumnezeu a creat pe om pentru viață și fericire veșnică. Prin neascultare, omul s-a depărtat de cele veșnice și s-a aplecat spre păcat. După potop (Gen. 6-7), Dumnezeu și-a ales o singură seminție care să păstreze în mijlocul întunericului „lumina monoteismului”. Seminția pe care Dumnezeu a ales-o avea să descindă din Avraam, părintele poporului evreu. Poporul Israelit este cel ales de Dumnezeu din mijlocul tuturor neamurilor pământului, iar Yahwe a încheiat și un legământ cu acesta. Prin acest legământ, Dumnezeu a făgăduit lui Israel o viață fericită și un viitor glorios, în schimbul ascultării. În cazul în care poporul Israel călca în picioare legământul lui Dumnezeu, atunci trebuia să suporte pedepsele lui Dumnezeu: necazuri provenite din diferite calamități, războaie și robie.
Când poporul israelit a fost ales de Dumnezeu, s-a obligat să asculte și să implinească legea lui Dumnezeu. (Ex. 20:1; 24:7; Ios. 24:24; Ier. 7:23). Israelul, deși era poporul al Domnului ales, nu a fost scutit de judecată atunci când el s-a abătut de la calea lui Dumnezeu. Poporul Israel trebuia să asculte de El pentru a primi binecuvântarea (Deut. 11: 26; 28:1-4; 2).
Ideea judecății poporului Israel, potrivit faptelor păcătoase și după alegerea sa de către Dumnezeu, este întâlnită mai întâi în 1 Împărați 18:17; 19:11-22, În timpul proorocului Amos acest concept a devine dominant. (Am. 5:18; 8:9; 9:1-4). În acest context Israelul va resimți judecata divină mai puternic decât toate celelalte popoare, fiindcă a primit grația lui Dumnezeu într-o măsură mai mare.
Cel care prezinta, deasemenea, dumnezeiasca judecată a poporului Israel este proorocul Isaia (Is. 2:6-22). Alături de profetul Isaia și profetul Ieremia susține ideea unei astfel de judecăți îndreptată în mod prioritar împotriva lui Israel, poporul asupra căruia Domnul avea dreptul de soț. (Ier. 37, 38). În Ieremia 4:23 și 28:8, „ziua Domnului” este o zi de doliu pentru poporul Israel.
Timp de secole, profeții au avertizat pe poporul Israel să se abată de la calea cea rea pe care a apucat, căci altfel vine „ziua Domnului", adică judecata și aceasta va fi necruțătoare (Is. 1:24; 6:13; Am. 9:2; Osea 5:14; 9:11; 13:7; Ez. 21:19). Profetul Isaia în capitolul 40:2 declară că Iuda va primit o pedeapsă dublă pentru păcatele săvârșite, din pricina cunoștinței pe care o are față de Dumnezeu.
Toți profeții lui Dumnezeu au văzut judecata din urmă ca o realitate de care nimeni nu va scăpa. Unii dintre ei, Amos, Isaia, explică lucrul acesta prin decadența morală foarte mare a poporului, iar alții profeți, Osea, Ieremia și Ezechiel, arată că pricina este de ordin religios și stă în apostazia poporului față de Dumnezeu.
Ezechiel, vorbind despre această judecată, o descrie ca o scoatere afară din mijlocul lui Israel a rebelilor, în drumul lor spre țara sfântă. Ei vor fi scoși din țara șederi lor, dar vor pieri în pustie și nu vor intra în țara lui Israel (Ez. 20:33-38). Profetul Maleahii vorbește despre aceeași judecată, când îl descrie pe Dumnezeu ca pe un topitor, purificându-i pe fiii lui Levi (Mal. 3:2-5).
Spusele profeților s-au împlinit, atât regatul de nord sau Israel, cât și cel de sud sau Iuda, au plătit scump neascultarea de Dumnezeu. Ambele au fost desființate și populația dusă în robia Asiro-Babiloniană. Reîntorși din exil, poporu Israel își reîncepe viața religioasă. Profeții de după exil, pentru a ține poporul pe „calea Domnului”, reamintesc poporului despre judecata lui Israel.
5.1.2. Dumnezeu judecătorul întregii omeniri
Păcatul originar s-a transmis asupra întregii creații a lui Dumnezeu, de aceea nici un om nu poate să fie nesocotit fără greșeală. Înaintea lui Dumnezeu, omul este vinovat de starea lui, de aceea Dumnezeu într-o zi va judeca întreaga omenire. Din Genesa, capitolul trei, care ne vorbește de căderea omului, ne arată că acesta în urma căderii lui în păcat, pe zi ce trece va merge din rău în mai rău.
Domnul a supus judecății Sale întreaga omenire cu acozia potopului. Toată omenirea, în afară de familia lui Noe (Gen. 6), a fost găsită vinovată și a pierit sub mâna tare a lui Dumnezeu. Astfel pentru prima dată Dumnezeu și-a manifestat justiția Sa în raport cu întreaga omenire.
Așa după cum Dumnezeu a judecat lumea cu prilejul potopului, eveniment care a avut loc la un moment dat în istorie, tot așa omenirea va fi supusă judecății, deoarece la sfârșitul istoriei Dumnezeu a hotărât o astfel de zi în care își va rosti judecata Sa asupra tuturor oamenilor care au existat vreodată pe pământ. Vechiul Testament vorbește foarte clar despre o astfel de zi și o numește uneori „Ziua Domnului” (Țefania 3).
Judecata finală va avea loc la sfârșitul istoriei omenirii, moment care va fi marcat prin diferite semne cosmice. Cu această ocazie, a manifestării judecății divine, justiția punitivă își va face simțită prezența în cazul celor nedrepți. Această va fi o zi de necaz și de nenorocire pentru cel rău (Is. 28:17). Țefania în capitolul 1:5, mărturisește de asemenea că ziua judecății lui Dumnezeu asupra celor răi va fi una a necazului și a judecății Domnului, și că se va manifesta spre pierderea în mod desăvârșit a acelora care L-au înfruntat pe cel Atotputernic prin purtarea lor (Ier. 15:4; 17:4). Aceea va o zi împotriva oricărui om mândrul și trufaș (Is. 2:12). Nimeni nu se va putea adăposti de mâna lui Dumnezeu. Cel rău nu-și va putea găsi scăparea și nici nu va putea intreprinde nimic în acest sens, deoarece aceea zi va fi lipsită de preț și nu va putea fi cumpărată (Iov 20:28; Țef. 1:18). Răscumpărarea celor răi va fi atât de scumpă încât nu va fi realizată niciodata (Ps. 49:8).
Astfel, Dumnezeu cu acest prilej a judecății finale se va dezvălui pe Sine în plenitudinea atributelor Sale. Domnul este cel Atotputernic și cel Atotștiutor, și El va avea ultimul cuvânt. El are toată puterea în cer și pe pământ, și nimeni nu se va putea adăposti de justiția lui Dumnezeu, pentru că totul este gol și descoperit, iar tot pământul este plin de slava Sa.
Nu doar cei răi vor fi supuși judecății lui Dumnezeu la sfârșitul istoriei, ci și cei drepți. În cazul acestora justiția divină va avea scop recompensatoriu. Astfel, cel neprihănit, în pofida întunericului prin care a trecut atâta timp cât a trăit pe pământ va avea parte în eternitate de prezența lui Dumnezeu (Ps. 37:1-3). Eforturile celui drept vor fi răsplătite, iar măsura răsplătirilor va fi dreaptă, fiecare primind după osteneala depusă în slujba lui Dumnzeu.
Astfel, la finalul acestui subcapitol putem conclude că Vechiul Testament ni-L revelează pe Dumnezeu ca pe un judecător drept al întregii omeniri. Dumnezeu va judeca pe fiecare om în parte în virtutea faptelor comise, și va răsplăti fiecăruia fără a privi la fața omului. Acest fapt nu face altceva decât să întărească încrederea celor drepți în Dumnezeu, chiar dacă viața lor a fost supusă nedeptăților.
5.2. Dumnezeu ca mântuitor
Vechiul Testament pune în evidență și o altă calitate a lui Dumnezeu, cea de mântuitor. Pentru omul căzut în păcat, în conformitate cu planul Său veșnic, Dumnezeu a pregătit pregătit o cale de salvare pentru cel păcătos. Nevoia oamenilor de mântuire este marcată de lipsa realităților spirituale necesare în viața lor și de prezența altor realități indezirabile. Înainte ca cineva să poată să fie mântuit, el trebuie să fie conștient de nevoia sa spirituală înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului. Profetul Ezechiel sublinează aspectul acesta: „Pe viața Mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?” (Ez. 33:11). În aceste cuvinte a profetului Ezechiel, întâlnim planul de mântuire al lui Dumnezeu. Cu toate că omul a meritat pedeapsa veșnică, totuși Dumnezeu în dragostea Lui dorește salvarea omului din păcat.
În multe pasaje din Vechiul Testament, Dumnezeu este prezentat ca izbăvitorul poporului Israel. Astfel, Dumnezeu, își scapă turma Lui (Ez. 34:22), El își scapă poporul Său din orice primejdie (Osea 1:7), și numai El îi poate mântui (Osea 13:10-14), și nu este nici un alt Mântuitor înafară de El (Is. 43:11). Dumnezeu a izbăvit pe poporul Său din Egipt (Ex. 13-14), pe fiii lor din Babilon (Ier. 30:10). Dumnezeu poporului Israel este izbăvitorul celor care sunt în necaz (Iov 5:15; 42; Ps. 34:6).
Legământ cu poporul ales se înscrie în soteriologia Vechiului Testament. Ideea de legământ mărturiseștea această grijă soteriologică a lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Moise pe muntele Sinai (Ex. 24:7). Prin acesta Dumnezeu a arătat poporului Său voia Sa cea sfântă, care avea să-i conducă spre mântuire. Legământul lui Iosua făcut cu Dumnezeu la Sihem, era doar o reamintire a celui mosaic. Poporul Israel și-a reînoit promisiunea că-L va urma pe Dumnezeu (Ios. 24:25).
În afară de legământul mosaic, omenirea a cunoscut mai multe legăminte a căror inițiator a fost Domnul (Noe, Gen. 7:15; Avraam, Isac, Iacob, Moise). Scopul acestor legăminte a fost ca omul să-și aducă aminte de făcătorul Său și să respecte Legea pe care Dumnezeu le-a dat-o.
Faptul că poporul Israel L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Mântuitor, l-a făcut să privească prin credință în viitor la mântuirea deplină și finală pe care o va aduce El. Iahwe S-a prezentat poporului Israel și întregii omeniri ca Domn al tuturor, creator și conducător al întregului pământ, și pentru că El este un Dumnezeu drept și credincios, într-o bună zi El va repurta victoria finală și-i va mântui.
Potrivit primei cărți a Biblie, după ce omul a căzut în păcat, Dumnezeu i-a promis omenirii un mântuitor (Gen. 3:15). Conceptul acesta a fost în mod continuu dezvoltat. Lui Avraam Domnul îi promite că prin sămânța sa toate popoarele vor fi binecuvântate (Gen. 12). Pentateuhul, în general, cuprinde câteva referințe cu caracter mesianic (Gen. 49: 10; Num. 24: 17; Deut. 13) care încadrează preocuparea divinâ pentru mântuirea lui Israel și a neamului omenesc. Și în cărțile istorice întâlnim profeții mesianice. În 1 Samuel 2:10, Ana, mama lui Samuel, în chip profetic, prin cântarea sa, prezice lucrarea lui Mesia și glorificarea împărăției. În 2 Samuel 23:1-7, prin promisiunea divină făcută împăratului David se face referință la originile dovidice ale lui Mesia. Venirea lui Mesia urma să însemne mai întâi pentru Israel și apoi pentru toată lumea, inaugurarea epocii izbăvirii, căci El va aduce mântuirea întregii omeniri.
Profetul Isaia subliniază în mod clar calitatea de mântuitor a lui Dumnezeu. În Isaia 42 :1-7 se poate observa promisiunea unei mântuiri universale, pe care Dumnezeu o oferă gratis omenirii. Acest fapt este subliniat prin expresia „Te-am chemat să dai mântuire, să fi lumina neamurilor” care îi este atribuită Robului Domnului. Această afirmație conduce la ideea că toate popoarele au posibilitatea să se întoarcă de la viața idolatră și să se închine „singurului Dumnezeu adevărat” (Is. 41 :25-29). Aceeași idee de universalitate este întâlnită și în capitolul 49 cu versetul 1 unde planul de răscumpărare este îndreptat spre Israel.
Young sugerează ideea că este posibil să se aibă în vedere aici o restaurare spirituală a Israelului și nu eliberarea sa din robia babiloniană. Versetul 6 din capitolul 49 într-un mod mult mai concret dovedește caracterul universal al mântuirii prin faptul că în misiunea de salvare, Robul Domnului nu ține cont de statutul social sau de etnia din care face parte individul.
În Isaia 52 :13-53 :12 este subliniat caracterul subtitutiv al mântuirii prin faptul că “Mesia” este descris ca cel care a suferit și a murit în mod voluntar în locul omenirii pentru ca orice om care dorește să fie mântuit să beneficieze de acest lucru. În final, observăm că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie este extinsă și adâncită, în sensul că avem de a face cu un agent special al acestei mântuirii, Mesia-Robul Domnului. Mântuirea implică un trimes, sau un Salvator, astfel Vechiul Testament ne face să înțelegem în final că Dumnezeu Își izbăvește poporul prin Mântuitorul trimis, Mesia.
6. CONCLUZII
Văzută din perspectiva eternității, nevoia cea mai imperioasă a momentului de față este ca omul să fie adus din nou la adevărata concepție despre Dumnezeu. A-l cunoaște pe Dumnezeu este, în același timp, și cel mai ușor, dar și cel mai greu lucru din lume. Este ușor, pentru că această cunoaștere nu este dobândită prin muncă intelectuală asiduă, ci cunoașterea Dumnezeului Cel Sfânt este un dar fără plată acordat oamenilor care sunt deschiși pentru a-L primi. Totodată, cunoașterea lui Dumnezeu este dificilă, fiindcă există anumite condiții ce trebuie îndeplinite, iar omul păcătos le ignoră.
In vremurile acestea de degenerare, în care ne este dat să trăim, când pretutindeni este preamărit omul, și Dumnezeu lăsat deoparte, există necesitatea acută de a accentua realitatea glorioasă a lui Dumnezeu.
În urma efectuării acestei analize asupra conceptului despre Dumnezeu în revelația vechi testamentară s-a putut observa și determina imaginea corectă despre Dumnezeu care ne-o descoperă Vechiul Testament și faptul că aceasta, în decursul istoriei, a fost deformată în mod considerabil de gândirea omului.
Munca de cercetare din din al doilea capitol s-a axact asupra evidențierii acelor aspecte prin care Vechiul Testament ni-l face decunoscut pe Dumnezeu. Astfel remarcăm că Vechiul Testament i-a în considerare existența lui Dumnezeu pe care doar o afirmă. Dumnezeu nu are început și tocmai acest concept al absentei începutului deosebește ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu. Biblia nu încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu. De asemenea Dumnezeu S-a descoperit omului și prin numeroasele nume ale Lui. Prin numele Sale, Dumnezeu descoperă omului ceva din ceea ce este El și din caracterul Lui. Dumnezeu s-a auto revelat creaturii Sale comunicându-i adevăruri cu privire la natura Sa.
În cel de-al treilea capitol a fost făcută o prezentare sistematică a acelor elemente pe care le explică existența persoanei lui Dumnezeu din puct de vedere vechi testamentar. Au fost puse în evidență prin analiza pasajelor biblice, unicitatea, trinitatea și caracteristicile ființei lui Dumnezeu.
Astfel, în prima parte a capitolului trei, au fost perzentate în mod sistematic unitatea și unicitatea lui Dumnezeu. Vechiul Testament pune un accent foarte mare pe aceste atribute. De asemenea este subliniat și faptul că Dumnezeu a făcut o alegere specială poporului Israel. Alegerea pe care a făcut-o poporului Israel, s-a datorat dorinței lui Dumnezeu de a se face de cunoscut Israeliților, că El este „unicul Dumnezeu” (Deut. 6:4). Idolatria trebuia înlăturată din mijocul poporului, pentru că înainte de El și după El, nu a existat și nu va exista nici un alt dumnezeu. Dumnezeul lui Israel nu are nici început, nici sfârșit, de aceea El este superior tuturor dumnezeilor.
Apoi partea a doua capitolului trei, constă dintr-o discuție asupra măsurii în care caracterul triunic este implicat în învățătura Vechiului Testament. Dumnezeu este unul, în ciuda faptului că este tripersonal. El este esențialmente un singur Dumnezeu în a cărui unitate inviolabilă coexistă etern trei persoane. În Vechiul Testament, deși accentul mai mare este pus pe unitatea lui Dumnezeu, se fac referiri și la caracterul triunic. Misterul Treimii nu este descoperit în Vechiul Testament, însă el stă la baza revelației Vechiului Testament. Dovada biblică demonstrează realitatea faptică a existenței Sfintei Treimi. Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu și adevărat, este singurul Dumnezeu, constând din trei Persoane simultane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
În ultima parte a capitolul trei, accentul s-a pus pe delimitarea caracteristicile ființei lui Dumnezeu și a atributele Sale. Dumnezeu nu este material sau corporal, ci spirit pur, imaterial, simplu, nevăzut, perfect, rațional și liber. Numai ca ființă spirituală Dumnezeu poate poseda atributele pe care ratiunea omenească le consideră inseparabile de noțiunea de Dumnezeu. În contrast cu aceste zeități canaanite, Yahwe, Dumnezeul lui Israel, trăiește, este absolut și este viu în veci de veci.
Cel de-al patrulea capitol studiază modul în care Dumnezeu se raportează la lumea creată de El. Cartea Geneza îl prezintă pe Dumnezeu la originea universului. Din faptul că Dumnezeu a creat universul prin Cuvântul Lui (Gen.1; Is. 41:4; 48;13; Amos 9:6; Ps. 33:6), putem înțelege că universul creat de El nu este o necesitate ultimă, și nici o emanație divină inevitabilă, ci este lucrarea unui Dumnezeu atotputernic care actionează conștient și rațional. Dumnezeu a creat universul din nimic „ex nihilo”, nu s-a folosit de unele materiale preexistente. Dumnezeu nu a fost nevoit să creeze lumea aceasta. El a avut un scop când a creat lumea aceasta, creația lui împlinește acest scop a lui Dumnezeu. Fiecare parte a creație este capabilă să împlinească scopul lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a revelat creaturii Sale. Dacă Dumnezeu nu S-ar fi revelat omului, nu ar fi existat nici o legătură între Dumnezeu și om. Revelarea lui Dumnezeu față de om a fost singura cale prin care omul l-a putut cunoaște și intra în legătură cu El.
Ultimul capitol, evidențiază lucrarea finală a lui Dumnezeu de „judecător și mântuitor”. Un prin pas a fost acela de a-l prezenta pe Dumnezeu ca judecător. Vechiul Testament ni-l descrie pe Dumnezeu este „judecătorul suprem”, el va judeca atât poporul Israel cât și întreaga omenire. Judecata finală a lui Dumnezeu, se va aplica oricărei creații a lui Dumnezeu.
Mântuirea este tot o lucrare a lui Dumnezeu prin care El își descoperă numele Său După cădrea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, starea omenirii s-a degradat tot mai mult, de aceea Dumnezeu a luat initiativa creeră pentru om a unei căi salvatoare. Prin delimitarea conceptului despre Dumnezeu în Vechiul Testament iată că avem la îndemână toate noțiunile vechi testamentare privitoare la persoana și lucrarea lui Dumnezeu. Raportat la acestea trebuie să ne reevaluăm propia imagine despre Dumnezeu, pentru că o slujire superioară din punct de vedere calitativ și cantitativ presupune, în mod indubitabil existența, în inimile noastre a imaginii reale despre Dumnezeu.
Neacceptarea adevărurilor scripturistice despre Dumnezeu va conduce fără îndoială spre comiterea celui mai mare păcat pe care omul l-ar putea înfăptui: furarea gloriei lui Dumnezeu, care i se cuvine doar Lui Însuși.
Dacă imaginea noastră despre Dumnezeu este eronată sau inadecvată, este imposibil să păstrăm în practică o morală sănătoasă sau o atitudine interioară corectă. Pentru a avea iarăși putere spirituală în veițile noastre, trebuie să începem să-L vedem tot mai mult pe Dumnezeu așa cum ni s-a revelat. Cu cât Îl vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu, ca atât vom simți mai mult dorința de a transforma nou-descoperita cunoaștere a lui Dumnezeu în fapte. Dumnezeu care ne-a dăruit nouă totul va continua să dăruiască totul, prin noi, pe măsură ce-L vom cunoaște tot mai bine.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul Despre Dumnezeu In Vechiul Testament (ID: 166980)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.