Mesia In Vechiul Testament

CAPITOLUL I

ASPECTE METODICE

Capitolul II

ANALIZA EXEGETICĂ A TEXTELOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Capitolul III

O TEOLOGIE MESIANICĂ VECHI-TESTAMENTARĂ

Capitolul III

ABORDĂRI HERMENEUTICE NOU TESTAMENTARE ALE PROFEȚIILOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

CONCLUZII

86 pagini

=== Mesia In Vechiul Testament ===

CAPITOLUL I

ASPECTE METODICE

Capitolul II

ANALIZA EXEGETICĂ A TEXTELOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Capitolul III

O TEOLOGIE MESIANICĂ VECHI-TESTAMENTARĂ

Capitolul III

ABORDĂRI HERMENEUTICE NOU TESTAMENTARE ALE PROFEȚIILOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

CONCLUZII

CAPITOLUL I

ASPECTE METODICE

I.1. Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului

Lucrarea de față are ca și subiect de studiu, mesianismul vechi-testamentar, ce va fi analizat din punctul de vedere al exegezei biblice și teologiei biblico-dogmatice. Subiectul lucrării se încadrează în domeniul de studiu al teologiei exegetice, care își propune ca prin mijloacele specifice analizei textuale, să contureze o înțelegere clară, neechivocă, a textelor profetice cu conotații mesianice din Vechiul Testament. De asemena, teologia dogmatică, reprezintă o altă arie de studiu în care se încadrează lucrarea de față. Analiza conceptelot teologice majore și evoluția acestora de-a lungul întregului Vechi Testament. Atât aspectul exegetic, cât și cel dogmatic sunt imperios necesare în dezvoltarea unei hermeneutici aplicate textelor mesianice vechi-testamentare, texte care mai apoi se oglindesc în perspectiva nou-testamentară.

I.2. Importanța subiectului

Importanța acestui subiect constă în faptul că, doctrina despre Mesia reprezintă un element dogmatic corolar în gândirea vechi-testamentară. Persoana și activitatea lui Mesia sunt climaxul revelație dumnezeiești din profețiile Vechiului Testament iar pentru o înțelegere cât mai comprehensibilă a hristologiei și implicit a soteriologiei, studiul conceptului mesianic vechi-testamentar, are o importanță vitală. Atât hristologia, cât și soteriologia sunt două aspecte fundamentale ale teologiei creștine, care își găsesc originile în revelația biblică a Vechiului Testament.

I.3. Scopul lucrării și motivarea opțiunii

Relativismul și scepticismul sunt dominantele epocii moderne iar influența lor nefastă poate fi observată cu ușurință în teologia creștină. S-a mers până acolo încât s-a ajuns la negarea mesianismului vechi-testamentar, fapt evident atât în cazul unor teologi de sorginte creștină, cât și în cazul unor grupări ale iudaismului. Scopul primar cu care se realizează acest studiu este acela de a se demonstra, indubitabil, existența unui concept mesianic vechi-testamentar. Nu în ultimul rând dorim să demonstrăm că profețiile mesianice din Vechiul Testament, au în vedere persoana Mântuitorului Iisus Hristos și binecuvântata Sa lucrare.

Încă de la începuturile sale, iudaismul clasic, a avut mesianismul ca fundament al eshatologiei sale, încă nerealizate. Așteptarea lui Mesia, a fost speranța fiecărui evreu, atunci când trecea printr-o perioadă de vitregie a vieții, era sursa forței poporului de a putea trece mai departe indiferent de câte nenorociri ar fi avut de înfruntat. Mesianismul a reprezentat întotdeauna în noetica filosofico-religioasă a evreilor, un punct de maximă importanță. Deasemenea în gândirea teologică a Părinților Bisericii, se pot observa deja, câteva aspecte majore pe baza cărora se conturează hristologia acestora. În primul rând ei acceptau pe deplin faptul că hristologia își găsește originile în scrierile Vechiului Testament. Apoi, în al doilea rând, pentru toți Părinții Bisericii mesianismul vechi testamentar își găsește împlinirea în persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Începând cu secolele 18-19, atât în cadrul iudaismului, cât și în cadrul creștinsmului au apărut păreri divergente cu privire la profețiile mesianice vechi-testamentare.

Studiul acestui subiect are ca și scop dorința de a răspunde provocărilor criticismului biblic, prin urmare lucrarea capătă o puternică nuanță apologetică. Este nevoie ca astăzi, folosind metodele teologice adecvate, să se argumenteze faptul că persoana lui Mesia își găsește rădăcinile în cărțile Vechiului Testament. Pentru că la subiectul acestei lucrări se relaționează și concepții dogmatice majore pentru creștinism, cum ar fi hristologia și soteriologia, o tratare cu specific apologetic devine crucială în păstrarea nealterată a dogmelor ce reprezintă însăși esența creștinismului.

I.4. Surse de documentare și metode de lucru

I.4.1. Surse de documentare

I.4.1.1. Vechiul Testament

Sursele primare folosite în tratarea subiectului expus de această lucrare, sunt cărțile canonice ale Vechiului Testament, mai concret, acele scrieri cu caracter profetic, care în mod tradițional au fost considerate cu veleități mesianice. Pentru studiul exegetic al textelor mesianice s-a apelat la textul Vechiului Testament în limba ebraică. De asemenea s-au folosit câteva traduceri ale aceluiași text cum ar fi: Septuaginta, Vulgata și traduceri în limba română și engleză.

I.4.1.2. Lexicoane și dicționare

Lexicoanele și dicționarele biblice au fost folosite pentru a înțelege cât mai cuprinzător termenii cheie din analiza exegetică și pentru a observa toate conotațiile acestora. Prin urmare folosirea lexiconului a fost utilă pentru dezvoltarea unui sistem hermeneutic corect cu scopul de a fi cât mai aproape de ceea ce autorul a intenționat să expună prin folosirea unor termeni, care nu au fost aleși la întâmplare. De asemenea dicționarele ajută și ele în perceperea corectă a sensului pe care un anumit termen îl are la un moment dat în istorie, deoarece un cuvânt își poate modifica sensul în funcție de perioada istorică în care este folosit.

I.4.1.3. Comentarii la Vechiul Testament

Comentariile făcute la textele mesianice din Vechiul Testament, reprezintă fiecare un mod de abordare specific unui anume autor. Varietatea opiniilor exprimate, oferă posibilitatea unei înțelegeri cât mai aproape de realitate. Comentariile ne ajută pe noi astăzi să înțelegem felul în care textul a fost interpretat la un moment dat în istorie, de către o anumită persoană, mai mult sau mai puțin inspirată. Observarea și analizarea obiectivă a argumentelor aduse de către fiecare comentator, indiferent de coloratura sa religioasă, ajută la interpretarea făcută unui anumit pasaj.

I.4.1.4. Comentarii la Noul Testament

Felul în care scriitorii Noului Testament au abordat profețiile mesianice vechi testamentare, este un aspect important care trebuie luat în considerare. Comentariile la Noul Testament necesită a fi consultate atunci când se realizează exegeza biblică a profețiilor mesianice din Vechiul Testament citate de către cărțile canonice ale Noului Testament.

I.4.1.5. Cărți și articole de teologie biblică și dogmatică

Sistematizarea și compartimentarea principalelor concepte creștine, din perspectiva unor autori diferiți, conferă o viziune amplă asupra mesianismului vechi-testamentar.În acest sens cărțile și articolele de teologie biblică și dogmatică au fost extrem de utile.

I.4.1.6. Cărți și articole de hermeneutică

În metodologia hermeneutică folosită de scriitorii Noului Testament în abordarea profețiilor mesianice din Vechiul Testament, se poate observa o puternică influență evreiască. Prin urmare este importantă identificarea metodelor hermeneutice și exegetice pe care scriitorii inspirați ai Noului Testament le-au folosit în interpretarea textelor mesianice.

I.4.2. Prelucrarea și interpretarea informației

Toate informațiile obținute din sursele de documentare, prezentate anterior, vor fi prelucrate astfel încât să corespundă cu scopul acestei lucrări. Corelând aspectul informațional, interdisciplinar pentru a corespunde cu perspectiva teologiei exegetice și biblice, se va aborda o metodologie de lucru analitică și descriptivă.

Interpretarea informației se intenționează a fi una ce se desfășoară sub auspiciile criteriilor autenticității și obiectivității științifice din cadrul surselor seculare.

I.4.3. Metode de lucru

Pentru ca elementul obiectivității să fie inclus în studiul inteprins de această lucrare, sunt folosite câteva metode de cercetarea științifică, specifice investigației teologice. În primul rând metoda exegetică, prin intermediul căreia se va analiza aspectul primordial din conceptul mesianic vechi-testamentar, anume textele profetice. Apoi, în al doilea rând metoda analizei dogmatice, care are ca și scop formarea conceptelor teologice majore ce reprezintă principiile călăuzitoare ale învățăturii creștine.

I.5. Terminologia de bază

I.5.1. Mesianismul – conceptul mesianic

Mesianismul (conceptul mesianic) poate fi definit ca speranța sau așteptarea cu privire la venirea unui Mântuitor sau Salvator personal, cunoscut sub numele de Mesia (Meșiah) și a unei ere mesianice care va fi instaurată de către Salvatorul Mesianic. Era mesianică, instituită de Mesia, va fi caracterizată prin domnia lui Dumnezeu asupra întregului univers terestru și prin pace, prosperitate și bunăstare pentru Israel. De remarcat este faptul că o dată cu dezvoltarea gândirii mesianice, proces desfășurat în cadrul mai multor etape, s-a ajuns la atribuirea unui caracter universal mesianismului. Astfel se consideră că efectele acestei epoci vor fi resimțite într-un mod pozitiv de către celelalte națiuni.

I.5.2. Mesia

În gândirea iudaică prin termenul Mașiah – “Unsul” (ebr. ) este denumit Salvatorul și Mântuitorul de la sfârșitul zilelor. Întâlnit în Levitic 4:3-5 în expresia “preotul uns” (în traducerea Cornilescu: “preotul care și-a primit ungerea”), termenul a fost folosit la început pentru a descrie pe orice persoană care ar fi avut de îndeplinit o misiune divină – de la preoți, profeți și până la regi. Prima dată când cuvântul acesta primește conotații mesianice, este în 1 Samuel 2.10, când se folosește sintagma ’’Unsul Domnului.’’ De asemenea se poate observa că în cartea profetului Isaia, împăratului neevreu Cirus îi este atribuit numele de Unsul, Mașiah (Isaia 45:1), deoarece el era un executant al voinței divine. De cele mai multe ori acest termen are rezonanțe eshatologic- mesianice.

În conformitate cu promisiunea făcută lui David (2Sam.7:12-13), dinastia davidică a fost privită ca fiind în mod specisal aleasă (2Sam.22:51; Ps.72; Ps.110:1-4;Is.11:1-2; etc.), iar mai târziu profeți ca Isaia și Ieremia au profețit despre apariția unui rege din casa lui David, a cărui domnie va fi glorioasă și care va fi desemnat de către Dumnezeu și va domni în numele Său.

I.5.3. Era mesianică

Prin era mesianică, în conformitate cu gândirea Vechiului Testament, se înțelege o epocă, instaurată de către Mesia, în care suveranitatea și domnia lui Dumnezeu se va manifesta în mod deplin asupra întregii umanități și inclusiv asupra Universului deplin. Sunt două elemente care caracterizează această eră mesianică sau Împărăție a lui Mesia. În primul rând aspectul universalității ca element primordial ce stă la temelia noii orânduiri. Apoi, un al doilea aspect este cel al neprihănirii și al dreptății sociale. Pacea și buna înțelegere caracterizând relațiile interumane din această perioadă de grație (Is.11:6-9).

În contextul gândirii creștine perioada denumită generic eră mesianică are în primul rând conotații spirituale, referindu-se la epoca, de eliberare spirituală cu caracter prezent și viitor, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos.

I.6. Cosiderații generale asupra subiectului

În primul capitol al acestei lucrări, “Analiza exegetică a textelor mesianice din Vechiul Testament”, se va face o analiză exegetică a textelor vechi-testamentare care au un caracter mesianic. Analiza va debuta cu abordarea pasajelor, considerate mesianice din Pentateuh, vom observa că încă de la început, imediat după căderea omului în păcat, promisiunea cu privire la venirea unui Mântuitor este făcută de Însuși Dumnezeu omului în Genesa 3:15. Se va continua cu analiza fiecărei pericope mesianice din cărțile Scripturii Vechiului Testament. Intenția acestui prim capitol fiind în primul rând, evaluarea caracterului mesianic al acestor pasaje, iar apoi evidențiierea specificului mesianic al fiecărei pericope în parte.

În al doilea capitol, “O teologie mesianică vechi-testamentară”, ne propunem sistematizarea concluziilor la care s-a ajuns în primul capitol. Dezvoltarea unei hristologii, vechi-testamentară a reprezentat un deziderat, considerat esențial, în istoria acestei dogme creștine. Astfel se va încerca delimitarea sistematică a tuturor conceptelor doctrinare mesianice din Vechiul Testament.

Cel de-al treilea capitol, “Adordări hermeneutice noi-testamentare ale profețiilor mesianice din Vechiul Testament”, intenționează să prezinte modul în care Noul Testament interpretează profețiile mesianice vechi-testamentare. Contextul istorico-hermeneutic, în care sciitorii Noului Testament au scris va fi evidențiat în acest capitol. Procesul hermeneutic s-a desfășurat sub auspiciile Duhului Sfânt, astfel încât modul în care Noul Testament înțelege să interpreteze profețiile mesianice din Vechiul Testament este pentru creștinul de astăzi cu caracter normativ. Evangheliile au câteva abordări concrete care sunt extrem de controversate în lumea teologică. Un alt fapt deosebit de important și următorul pas în studiul nostru, este delimitarea și conturarea perspectivei Bisericii Primare, asupra textelor mesianice din Vechiul Testament. Doctrina creștină își găsește originea în scrierile Noului Testament. De aceea va fi important să înțelegem cum se relaționează hristologia acestuia la profețiile mesianice din Vechiul Testament. O dată cu apariția și dezvoltarea criticismului biblic au apărut și primele semne de de neacceptare a modului în care pasajele vechi testamentare au fost preluate de Noul Testament. În acest context evaluarea metodelor de interpretare a textelor vechi testamentare de către scriitori Noului Testament este extrem de necesară și se va face în ultima parte a acestui capitol.

Capitolul II

ANALIZA EXEGETICĂ A TEXTELOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Hermeneutica teologiei “moderne ” asupra Vechiului Testament a afectat într-un mod serios conceptul mesianic clasic. Criticismul biblic a pus la îndoială multe din acele texte considerate într-un mod tradițional ca având un pronunțat caracter mesianic. Critica textuală afirmă că interpretarea tradițională a textelor considerate mesianice este eronată, deoarece se bazează pe o exegeză necorespunzătoare. Mowinckel subscrie la afirmațiile făcute anterior, susținând ideea că în realitate, textului vechi-testamentar i-au fost atribuite veleități mesianice, abia din perioada post exilică, fără a se ține cont de textul original.

Există însă alte figuri marcante ale teologiei “moderne ” vechi-testamentare care nu împărtășesc acest punct de vedere. G. von Rad și A. R. Johnson sunt de părere că dimpotrivă, există suficiente elemente care ne pot conduce înspre ideea că încă înaintea exilului babilonian exista deja un aspect eshatologic în conceptul iudaic de Mesia.

Capitolul următor intenționează să analizeze, într-un mod onest, textele considerate mesianice din Vechiul Testament și să aducă astfel argumente de natură obiectivă în favoarea conceptului mesianic vechi-testamentar. Deasemenea în felul acesta se argumentează în sprijinul aspectului apologetic, prezent în lucrarea de față.

II.1. Textele mesianice în Pentateuh

II.1.1. Geneza 3:15

Pasajul din Geneza 3:15 este primul text mesianic consemnat de Vechiul Testament. Lui îi este atribuit de asemenea și un puternic caracter profetic . Septuaginta reprezintă una din sursele primare ce susțin mesianitatea acestui verset și confirmă interpretarea pe care Noul Testament o conturează. Interpretările părinților bisericești, din perioada evului mediu și din perioada reformatorilor se înscriu pe aceeași linie tradițională.

Abia în secolul al XIX-lea, s-a pus pentru prima dată la îndoială într-un mod mai accentuat mesianitatea acestui text. Unii comentatori moderni refuză să acorde textului o interpretare mesianică, afirmând că acesta nu este o profeție cu privire la Mesia. Mowinckel neagă mesianitatea acestui pasaj și îl interpretează conferindu-i un caracter umanist. El este de părere că autorul redă aici, o reprezentare simbolică a luptei dintre bine și rău, luptă în care va triumfa bunătatea umană.

Se consideră că declarația lui Dumnezeu înregistrată în acest fragment cuprinde atât ideea de pedepsă cât și de promisiune. Dacă acceptăm faptul că acest text are caracter mesianic atunci se poate observa că există câțiva factori ce ne sugerează că textul se referă la un conflict, de lungă durată, între “sămânța femeii” și ”șarpe.” Primul factor constă în faptul că se folosește termenul  “sămânță” atât cu privire la femeie cât și la șarpe, ceea ce sugerează un conflict care continuă de-a lungul generațiilor. De asemenea folosirea verbului ”a sfărâma”  (în textambele forme sunt la imperfect ) la forma imperfect denotă o acțiune repetată, fapt care subliniază ideea că victoria finală asupra șarpelui are loc, după un conflict desfășurat într-o perioadă îndelungată de timp. Cheia unei înțelegeri corecte a ceea ce dorește acest pasaj să transmită, constă în înțelegerea celor două sintagme antitetice în felul următor: “sămânța femeii” și “sămânța șarpelui” .

În înțelegerea lui Augustin, Ioan Hrisostom și alți părinți ai Bisericii, șarpele este un reprezentant al Diavolului. În aceeași notă se înscrie și semnificația atribuită, acestui termen, de către unii comentatori biblici. Asfel, C.C.Crawford crede că, în acest caz, termenul face referire la Diavolul. Termenul evreiesc de sămânță este un substantiv colectiv care însă poate fi folosit atât la singular cât și la plural. Textul, de altfel în cazul acestui verset, face o trecere de la colectiv la individual. Evidențiind acestă trecere, școala de gândire targumică interpretează Genesa 3: 15 într-un mod eshatologic, afirmând o victorie a umanității asupra răului în perioada Împărăției lui Mesia.

John Skinner consideră acest text o protoevanghelie deoarece în înțelegerea lui pasajul se face referire la întreaga rasă umană și la modul în care binele se află într-o luptă permanentă cu răul. Folosirea verbului “a zdrobi” (ebr.), evidențiază antiteza dintre “sămânța femeii” și “sămânța șarpelui”. Faptul ca cei din prima categorie vor zdrobi capul celor din a doua categorie, demonstrează că nu se poate vorbi în acest caz de un dualism. Deznodământul acestei confruntări este previzibil și anume binele va învinge în cele din urmă răul.

Termenul este folosit pentru a o indica pe prima femeie, Eva. În acest sens, urmărind linia interpretării contextuale, afirmația, potrivit căreia termenul ar indica-o pe Eva și Maria în același timp, își găsește cu greu suport. Cu toate acestea în a doua parte a versetului se face cunoscută latura esențială a caracterului mesianic a acestui fragment. Pronumele masculin înlocuiește termenul sămânță. Pronumele personal, folosit aici, este la singular și nu plural cum ar fi fost normal pentru a se acorda cu termenul “zerah” () care are o conotație colectivă, se poate concluziona că pasajul acesta face referire la un singur individ. În Septuaginta se folosește pronumele personal άuτος, cu terminația pentru masculin, fapt ce evidențiază că traducătorul textului din Septuaginta se gândea la o persoană de gen masculin, care va zdrobi “capul șarpelui”, adică va înfrânge puterile răului.

Sfântul apostol Pavel, figură reprezentativă a Noului Testament, folosește acest text conferindu-i un înțeles mesianic. În Romani 16:20 sintagma “sămânța femeii” este înlocuită cu titlul acordat de Isaia lui Mesia, acela de “Domn al păcii”. Este posibil ca apostolul Pavel să se fi inspirat din declarația făcută de Însuși Domnul Iisus cu privire la victoria asupra șarpelui (Luca 10:19) și de imaginea vechi testamentară de punere sub picioarele învingătorului a celui învins (Iosua 10: 24).

În concluzie se poate afirma că acest text are caracter mesianic, în el evidențiindu-se concret elementul numit “speranță mesianică”.

II.1.2. Genesa 12:1-3

Este, la modul general, acceptat faptul că Genesa 12:1-3 are o importanță, definitorie, în înțelegerea cărții Genesa. Cuvintele rostite de Dumnezeu și adresate lui Avraam, redau două aspecte majore: în primul rând o poruncă și apoi de o promisiune. În cuvintele lui Dumnezeu, cele două aspecte imperativ și imperfect, se îmbină armonios.

Dumnezeu îi spune lui Avraam să-și părăsească țara și să călătorească înspre o țară despre care nu știa nimic, loc în care va deveni o binecuvântare pentru alții. Prin urmare binecuvântarea promisă este condiționată de ascultare. Din punct de vedere gramatical în text apare o relație de condiționare între aspectul imperativ și cel imperfect. R. Youngblood confirmă acest fapt și consideră că legământul avraamic trebuie înțeles cu un pronunțat caracter condițional.

Binecuvântarea este tema centrală a pericopei. Verbul “a binecuvânta” este redat de cinci ori. De asemenea apare și o formă substantivală denominativă (), care este folosită în Genesa mai mult ca în orice altă carte din Vechiul Testament. În lumina contextului vechi testamentar, binecuvântarea este înțeleasă cu o natură primordial materială (Lev. 26:4-13). Cel binecuvântat are parte, în aceeași măsură de o viață lungă, îmbelșugată și din punct de vedere spiritual.

Prima binecuvântare promisă de Dumnezeu lui Avraam este aceea că va deveni o ”națiune mare” (), promisiune repetată, mai apoi, de mai multe ori, de-a lungul cărții Genesa (18:18, 46:3). Lista promisiunilor continuă și cea mai interesantă dintre este cea prin care Dumnezeu făgăduiește binecuvântarea tuturor popoarelor prin descendenții lui Avraam. Întâlnim afirmații similare doar în două texte din Scriptură: Is. 19:24 și Zaharia 8:13.

J. Schmidt consideră că rolul lui Avraam și al descendenților săi în binecuvântarea celorlalte popoare este unul mai degrabă pasiv decât activ. Astfel, sursa

binecuvântării este în Dumnezeu, iar Avraam și urmașii săi reprezintă doar “unealta” de care Dumnezeu se folosește. Feil, Delitzsche și Westemann îi conferă, în interpretările lor, un rol mai activ lui Avraam.

Binecuvântarea făgăduită are o natură universală, în ea fiind incluse și neamurile, care sunt binecuvântate prin intermediul copiilor lui Israel. Indiferent de modul în care este abordată problematica binecuvântării, textul acesta are un puternic caracter mesianic, chiar dacă au existat teologi care s-au opus vehement acestui fapt.

II.1.3. Genesa 22:17

Încă de la o simplă lecturare, se poate observa legătura, care există, între Genesa 22:17 și textul comentat anterior. Tema centrală a pasajului este binecuvântarea, însă de această dată caracterul mesianic al textului este mult mai clar redat. Și în acest caz binecuvântarea promisă aici are, de asemenea, legată linia descendenților lui Avraam. Interesant de observat este faptul că, atât textul din Gensa 22, cât și cel din 12, pun un accent deosebit pe universalitatea binecuvântării.

Cuvântul cheie al acestui verset, spre deosebire pasjul analizat anterior, este . Apostolul Pavel și evanghelistul Matei preiau acest verset în scrierile lor. Bruce este de părere că, prin referirea directă făcută aici la termenul “sămânță”, are drept scop prezentarea unui descendent proeminent al lui Avraam, în care se va împlini promisiunea binecuvântării. Aceeași idee, de “descendent proeminent” o găsim la evanghelistul Matei atunci când afirmă despre Mântuitorul Iisus că este “Fiul lui Avraam”. Rezultă, deci, că în gândirea lui Matei, împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam, se regăsește în persoana Domnului Iisus. Carson face o legătură interesantă între referința făcută de Matei la începutul cărții sale cu privire la Iisus și marea trimitere aflată în ultimul capitol. El este de părere că Matei sugerează faptul că “binecuvântarea promisă” constă în vestirea evangheliei mântuitoare a Domnului Iisus.

În Galateni 3:16, sfântul apostolul Pavel face referire la promisiunea pe care Dumnezeu a făcuto lui Avraam și reafirmă caracterul mesianic al acesteia, legând împlinireaea ei de persoana Mântuitorului Iisus. Hanson nu acceptă interpretarea pe care Pavel o acordă textului vechi testamentar, el susține că hermeneutica paulină nu este corectă deoarece se caracterizează printr-o forțare a textului. Sfântul apostol Pavel îi atribuie textului vechi testamentar o conotație individuală și consideră că promisiunea avraamică se referă la o persoană prin care toate celelalte popoare vor fi binecuvântate. Longenecker, în comentariul său asupra textului din Galateni 3 :16, folosește sintagma solidaritate corporativă, pentru a reda relația mutuală dintre Israel și Iisus Hristos. Acesta din urmă fiind “sămânța” lui Avraam și reprezentantul poporului său. Romani 4 folosește o analogie similară celei din Galateni 3. Termenul generic de “sămânță”, în acest caz, face referire atât la neamuri cât și la evreii care împreună cred în Iisus.

Felul în care autorii inspirați ai Noului Testament interpretează, reprezintă un argument serios în atribuirea uni caracter mesianic, a pasajului analizat anterior .

II.1.4. Genesa 49:10

În capitolul 49, din Genesa, este prezentată cuvîntarea-testament adresată de patriarhul Iacob, fiilor săi. Este clar caracterul profetic al vorbelor rostite de bătrânul patriarh. Cuvintele din versetul 10 îi sunt adresate lui Iuda și reprezintă partea cea mai controversată din cuvântarea lui Iacob. Adeseori a fost contestată autenticitatea acestui text, paradoxal, tocmai datorită mesianismului său evident.

Vechea școală de interpretare, atât evreiască, cât și catolică și protestantă, îi atribuie textului un caracter mesianic. Expresia () denotă faptul că domnia lui Iuda nu va avea un final, ea fiind veșnică. Astfel se poate trage concluzia că vorbele lui Iacov nu vizează momentul unei domnii omenești obișnuite, ci îl descrie pe Mesia, ca pe un personaj eshatologic.

Mesianitatea acestui verset a fost contestată mai ales de către criticismul textual din cadrul teologiei liberale. Douglas Stuart este de părere că textul original și-a pierdut semnificația reală datorită intervenției masoretice. Astfel, el ia cuvântul () “șilo” și-i înlătură toate intervențiile masoreților, pe care de altfel, le consideră, interpretare. În urma acestei acțiuni rezultă termenul ce poartă următoarea formă: (). Douglas divide acest grup consonantic obținând două cuvinte distincte (). Primul (), înseamnă dar sau tribut, iar cel de-al doilea cuvânt rezultat (), în limba ebraică veche corespunde pronumelui posesiv lui. Prin urmare, se poate observa cum, Douglas, de la o singură expresie ajunge la doi termeni care deturnează sensul inițial al textului. Din perspectiva lui Douglas ultima parte a versetului 10 arată astfel: ()… până când îi va fi adus tributul. Modul în care Douglas tratează textul este unul ingenios, însă nu suficient de convingător, din punct de vedere exegetic interpretarea este una forțată.

Rabinii adepți ai școalii lui rabi Schila atribuie numele de Șilo învățătorului lor. Încercare exegetică, care aparține acestei școli iudaice, nu este cea mai potrivită. În primul rând analogia este pur întâmplătoare și în al doilea rând metoda exegetică aplicată este speculativă. Totuși, acestă interpretare rabinică evidențiiază faptul că iudaismul clasic îi atribuie acestui pasaj un caracter mesianic, conturat pe perspectiva unei esențe eshatologice.

Punctul problematic al versetului, după cum s-a văzut deja, este termenul “”. El a mai fost redat de-a lungul timpului cu, “nou născutul”. Aceasta este o înțelegere greșită, a termenului “Șilo”, caracterizată de o tratare gramaticală și dogmatică superficială. Unii comentatori l-au tradus cu Salem (Ierusalim), iar alții l-au identificat cu orașul care poartă același nume Șilo. Abordările ce se sprijinesc pe Septuaginta și Vulgata, traduc și ele termenul Șilo. Pe de-o parte prima, traduce termenul prin “adevăratul domnitor” iar cea de-a doua prin “acela căruia i se cuvine domnia”. Aceste abordări consideră că “Șilo” este o expresie compusă din (rv,a}) și (), fiind tradusă cel mai bine prin “celui ce i se cuvine domnia”, însă nici traducerea “adevăratul domnitor” nu este greșită. Felul acesta de a vedea lucrurile este în deplină armonie cu contextul și îi dovedește pasajului evidentul caracter mesianic. Nicolae Neaga, coroborează toate aceste ultime interpretări cu înțelegerearea clasică, expusă la începutul analizei și conclude că textul este evident cu caracter mesianic.

II.1.5 Numeri 24.17

Versetul 17 se află în contextul discursului ținut de Balaam, în Numeri 24. Prin folosirea verbului “” la imperfect, “îl văd”, înțelegem că evenimentul prezentat aparține în consecință viitorului (va răsări). Terminologia lui Balaam este una profetică. Expresia “o stea” () este o metaforă folosită pentru a desemna un rege (așa cum în mod probabil este înțeleasă aici). Metafora utilizată de Balaam are în mod cert o conotație mesianică, deoarece cuvântul “stea” era folosit în acele vremuri simbol atât al regalității cât și unul al divinității. K. Seybold consideră că scopul acestui oracol era acela de a-l prezenta pe David ca și cuceritor de succes, el reușind să își extindă dominația și aspra Moabului și Edomului. Însă, în sensul cuvintelor rostite de Balaam este mult mai adânc, metaforele folosite de text subliniază caracterul mesianic al pasajului Cu toate acestea sunt și câțiva teologi, ca de exemplu Mowinckel, care susțin că nu există nici o legătură între Mesia și discursul lui Balaam.

Origen aplică această profeție la persoana Domnului Iisus și implicit lui Mesia, el este în acord cu acea interpretare care susține ideea conform căreia “steaua”, din acest text, este un simbol al stelei văzute de magi la nașterea lui Iisus. Pasajul ne informează și asupra conceptului mesianic, cu privire la un Salvator, care exista în gândirea eshatologică a neamurilor.

II.1.6. Deuteronom 18.15

Versetul 15 din cartea Deuteronomului face parte din contextul mai larg al unei profeții atribuite lui Moise. În acest pasaj Dumnezeu promite evreilor că le va da un profet prin intermediul căruia îi va îndruma. Pentru termenul de profet este folosit substantivul demonstrativ . El provine din verbul “naba” (ebr.), cuvânt ce are conotația de a comunica o știre, a vesti cu însuflețire în numele unei terțe persoane persoană care comunică voia lui Dumnezeu. Astfel, având în vedere însemnătatea cuvântului “nabi“, putem înțelege faptul că identificarea acestui “prooroc” a fost principala preocupare a celor care analizează afirmațiile profetice din Deuteronom 18:15. J. A. Thompson consideră că această profeție își găsește împlinirea în toți profeții care i-au urmat lui Moise, de-a lungul timpului în Israel. Harvernick după ce analizează comparația dintre profetul promis și Moise, ajunge la concluzia că Dumnezeu promite evreilor că le va ridica un profet întotdeauna când interesele naționale o vor cere.

Kurtz și Baumgarten îi atribuie textului un caracter mesianic. Elementul paradigmatic, al analizei lor, este concepția conform căreia această profeție vorbește despre un singur profet, care își are împlinirea absolută într-o singură persoană. Din punctul de vedere expus de S.R. Driver profeția aceasta își are împlinirea în mai multe persoane, care-l vor suplini pe Moise și prin care Dumnezeu își va conduce poporul său. Totuși Driver accentuează ideea potrivit căreia cel care-l va urma pe Moise nu poate fi considerat ca egal cu Moise, ci doar va fi asemănător lui, în sensul că va afirma voia lui Dumnezeu înaintea poporului. După cum putem vedea această interpretare nu-i șterge acestei profeții caracterul mesianic deoarece, principala menire a lui Mesia va fi tocmai aceea de a comunica voia lui Dumnezeu poporului.

În favoarea mesianității acestui text pot fi aduse și concepțiile iudeilor și samaritenilor, din vremea lui Mântuitorului, cei care așteptau un Mesia, ca pe un profet similar lui Moise. De asemenea scriitorii Noului Testament, referirindu-se și interpretând acest text, îl consideră cu caracter mesianic.

II.2. Textele mesianice în cărțile istorice

I.2.1. 1 Samuel 2.10

Următorul pasaj, supus analizei, se regăsește într-unul dintre cele mai vechi texte poetice evreiești, cunoscut sub titulatura de “cântarea Anei”. Terminologia folosită în acest verset este evident mesianică. Pentru prima dată în Scriptură se folosește sintagma “Unsul Domnului”. Expresia “unsul lui” () denotă, în mod clar, ideea de regalitate. Regalitatea are ca și reprezentant de prim rang pe David, acesta din urmă fiind în limbajul biblic un simbol al lui Mesia. Se poate observa că, acest text, anunță activitatea “Unsului”, într-un context eshatologic.

Conceptul vechi-testamentar de regalitate își găsește împlinirea absolută în persoana lui Mesia. Demnă de remarcat este similitudinea, existentă între textul cântecului Anei și cel al Mariei (Luca 1.46), un argument în plus în favoarea mesianității acestui pasaj vechi testamentar. Pe aceeași linie se înscriu și scrierile părinților bisericești care interpretează “cântarea Anei” ca pe o profeție ce reiterează promisiunea salvării prin Mesia.

II.2.2. 2 Samuel 7.12-16

Profeția lui Natan, în care se includ și aceste versete este adeseori folosită ca argument în favoarea conceptului mesianic vechi testamentar. În această profeție Dumnezeu îi promite lui David un descendent. Oracolul lui Natan se folosește de o expresie cu aspect colectiv, ca termen generic pentru descendența lui David (). Unii teologi consideră că versetul 13 este o adăugare târzie. Ei își bazează afirmațiile pe faptul că de la versetul 12 până la versetul 15 există un mod de abordare colectiv pe când în versetul 13 este evident aspectul individual al pericopei. Sensul primar al profeției se referă la Solomon și apoi are implicații asupra întregii dinastii davidice. În versetul 14 expresia “dacă va face răul” () este folosită cu referire la descendentul lui David. Este evident că această adresare nu-i este făcută lui Mesia, ci ea îi are în vedere pe unii din fii și nepoți lui David care vor conduce Israelul. Cel mai important element mesianic din acest text este promisiunea unei dinastii veșnice. Dumnezeu îi promite lui David că va avea pentru totdeauna un urmaș pe tron. Aplicarea acestei profeții la o împărăție materială nu epuizează în totalitate afirmațiile textului profetic. Istoria demonstrează că în cele din urmă domnia dinastiei davidice s-a sfârșit. Dacă se analizează onest cuvintele rostite de Natan, se va ajunge la concluzia că ele dezvăluie un personaj eshatologic, membru al descendenței davidice. Acest personaj nu poate fi altul decât Mesia, regele împărăției veșnice.

II.3. Textele mesianice din litereatura poetică

II.3.1. Iov 19.25

Versetul 25, din capitolul 19 al cărții lui Iov este unul dintre cele mai interesante și viu disputate texte mesianice. Acest verset debutează cu expresia rostită de Iov “eu știu” (). Expresia “eu știu” este folosită de obicei în contextele forensice având conotația univocă de “eu sunt ferm convins”. Astfel putem observa că însuși textul face o distincție între ceea ce Iov știe și ceea ce el dorește.

În continuare Iov folosește termenul ebraic () (go’el), al cărui echivalent este cuvântul românesc Răscumpărător. În înțelesul său primar termenul era folosit pentru a desemna pe o persoană apropiată, o rudă care avea datoria de a păstra intactă moștenirea de familie, care trebuia să-și salveze membrii de familie din sclavie și care trebuia să răzbune sângele celui ucis. Cine este deci “răscumpărătorul” (go’el) lui Iov? Din textul analizat reiese că Însuși Dumnezeu va fi apărătorul lui Iov.

Există câteva asemănarea cu pasajul din 16.18-21. Termenului go’el din Iov 19, îi corespunde cel de avocat sau apărător (  ), folosit în Iov 16. În contextul în care lui Iov îi sunt aduse acuze, el afirmă încrederea în apărătorul său care va lupta pentru cauza sa. Pasajul ne prezintă câteva caracteristici ale “răscumpărătorului”. Acest “răscumpărător” în primul rând “trăiește” (). Verbul “a trăi” este folosit în general cu referire la ființele animate de viață. În mod probabil, Iov folosește termenul cu scopul de a confirma în fața acuzatorilor săi faptul că apărătorul său există și el va lupta pentru cauza sa. În al doilea rând ne este relatat faptul că “răscumpărătorul” “se va ridica la urmă pe pământ“. Driver este de părere că prin aceste două expresii cheie, “la urmă” și “se va ridica” (), se subliniază de fapt aspectul eshatologic al cuvintelor rostite de Iov.

În versetul 26 există una dintre cele mai controversate expresii din cartea lui Iov: “voi vedea totuși pe Dumnezeu”. Unii comentatori consideră că aceste cuvinte exprimă doar dorința lui Iov, însă această interpretare nu este viabilă deoarece așa cum am stabilit la începutul analizei, aici nu este vorba de o dorință ci de o certitudine. R. Gordis crede că, vorbele rostite de Iov în versetul 26 origineză dintr-o profundă stare exaltare mistică, cauzată de adânca suferință care trecea eroul poemului. Contextul nu permite această teză deoarece, deși marcat de suferința prin care trecea, Iov își exprimă gândurile în deplină conștiență. Alții spun, pur și simplu că Iov, nu se referă neapărat la propria persoană ci îi are în vedere pe descendenții săi. Această ultimă perspectivă este compatibilă cu o interpretare mesianică al textului.

E. J. Young subliniază caracterul mesianic al pasajului prin aceea că susține că, întreg, versetul 26 face o analogie între durerea prin care trecea Iov și modul în care Iisus va muri.

II.3.2. Psalmul 2.1-3

Conform lui Cheyene psalmii nu pot fi considerați o profeție mesianică în sensul clasic al expresiei, deoarece ei aparțin genului literar liric. Contextul, format din toți psalmii vechi testamentari, contrazice însă această teză.

Psalmul 2 debutează cu formula “pentru ce” (). Aceasta este o întrebare retorică prin care autorul, inspirat, dorește să evidențieze zădărnicia planurilor de împotrivire ale neamurilor (), care țintesc în primul spre Dumnezeu și apoi spre Unsul Său. Expresia “Unsul Lui” () este una specific mesianică. În acest psalm regele “uman” este identificat cu acea personalitate eshatologică care va purta numele de “Unsul Domnului”. Implicațiile mesianice ale psalmului pot fi identificate cel mai bine urmărind o perspectivă istorică. Părinții bisericești: Origen, Teodet, Augustin și Atanasie, folosind o hermeneutică predilect alegorică, îi atribuie pasajului adânci conotații mesianice.

II.3.3. Psalmul 16.10

Liderii Bisericii primare, Petru (Faptele Apostolilor 2.25-28) și Pavel (Faptele Apostolilor 13.35), îi atribuie acestui psalm, scris de David, o conotație mesianică deosebită. Louis Berkhof nu este de acord cu felul în care Petru și Pavel tratează textul. Scriptura, afirmă el, are un singur sens. Conform opiniei sale pentru a face investigații logice este nevoie să se accepte, acest deziderat, altfel este deschisă posibilitatea unor interpretări arbitrare.

Acestui psalm i se poate aplica o hermeneutică progresivă și în acest sens acțiunea descrisă în el poate fi înțelesă ca desfășurându-se sub auspiciile planului de mântuire a lui Dumnezeu. Astfel o interpretare corectă a pasajului ar trebui țină cont de perspectiva istorică.

Cel mai evident element mesianic din text este sintagma “prea iubitul Tău” (). Beecher crede că această expresie are un caracter mesianic foarte puternic. În aceeași măsură, el susține ideea potrivit căreia din punct de vedere lingvistic termenul poate fi înțeles ca vorbind despre cel față de care Dumnezeu își arată mila, loialitatea și grația Sa.

Pentru o intepretarea corectă a acestui psalm este definitorie găsirea înțelesului sintagmei “prea iubitul”(hasîd). Beecher este conștient că expresia ar putea face referire, atât cu David cât și cu Mesia. Istoria ne confirmă că David a murit iar textul ne spune că “cel preaiubit” își continuă existența, reprezentând promisiunea lui Dumnezeu pentru oameni.

În versetul 11 găsim expresia “cărarea vieții”. În accepțiunea evreilor această expresie reprezenta viața eternă și era folosită ca o referire directă la nemurire. Prin urmare, putem observa că această legătură, dintre “preaiubitul Domnului” și nemurire, subliniază mesianismul evident al acestui pasaj.

II.3.4. Psalmul 22.2, 8, 17-18

Cuvintele versetului 2 sunt redate de evangheliștii Marcu (15.34) și Matei (27.46) ca fiind rostite, de Însuși Domnul Iisus Hristos, pe cruce.

Titlul psalmului din Septuaginta (greacă) indică nevoia primirii de ajutor grabnic din partea unei persoane. Modul în care acest ajutor este cerut, evidențiiază faptul că cel care invocă intervenția divină se află într-un mare pericol. În versetul 8 ne sunt redate cuvintele oamenilor batjocoritori. Și în acest caz observăm izbitoarea asemănarea între cuvintele de ocară însemnate dintre acest verset și vorbele adresate Domnului Iisus Hristos atunci când Acesta era în agonia murții pe cruce (Matei 27.39,43).

De notorietate este și evidenta asemănarea a versetelor 17,18 și 19, cu texte din Noul Testament care descriu scena răstignirii lui Hristos. Un argument în favoarea mesianității acestor texte este minuțiozitatea cu care acestea redau evenimentele viitoare. Versetul 19 prezintă scena în care s-a tras la sorț pentru hainele Celui care trecea prin suferință. Termenii evreiești folosiți sunt de “beged” () și “lebuș” (). Dreptul roman prevedea că ostașii care organizau execuția să primească drept remunerație hainele condamnatului. Asemănarea dintre evenimentele descrise în psalmul 22 cu cele din ajunul morții Domnului Iisus a făcut ca acest psalm să fie folosit de multe ori ca argument în favoarea existenței unui concept mesianic vechi testamentar și în identificarea lui Mesia cu persoana lui Iisus.

II.3.4. Psalmul 34.20

Problema suferinței este amplu dezbătută în psalmul 34. Fragmentul analizat a fost folosit de evanghelistul Ioan (19.33) atunci când a prezentat un aspect al răstignirii lui Hristos. Romanii obișnuiau să zdrobească fluierele picioarelor celor condamnați pentru a le grăbi moartea. În multe cazuri versetul 20 a fost adus ca argument în favoarea mesianității Mântuitorului Iisus. Totuși, trebuie subliniat faptul că înțelesul primar, al acestui verset, analizat în contextul întregului psalm, are alte conotații. Însă din cauza faptului, că un autor al Noului Testament se folosește de aceste cuvinte dându-le o nuanță mesianică, se poate subscrie la opinia conform căreia textul acesta este unul care vizează persoana Mântuitorului.

II.3.5. Psalmul 40.7-8

Aceste versete sunt așezate într-un context în care se abordează problema jertfelor. Personajul principal “cel care vine” este prezentat ca un substitut al cultului sacrificial practicat în Israel.

Expresia, “Sulul cărții” (), este o referire directă la Sfintele Scripturi. Septuaginta redă diferit aceeași expresie, traducând-o “în capul cărții” (LXX). Neaga concluzionează cu afirmația că, în acest caz, prin expresia “sulul cărții”, se face referire directă la textele mesianice din Scriptura recunoscută la acea vreme.

Noul Testament folosește aceste două versete în epistola către Evrei, cu scopul de a susține mesianitatea lui Iisus.

II.3.6. Psalmul 72

Psalm 72 abordează tema regalității. A fost scris probabil cu ocazia încoronării unui rege sau la aniversarea anuală dedicată întronării.

Acest psalm reprezintă o excepție, între ceilalți psalmi, care tratează tema regalității, deoarece este singurul care nu prezintă un rege contemporan autorului, ci pe unul al viitorului. Din această cauză sunt unii teologi care suțin ideea că aspectul mesianic a fost adăugat ulterior. În ciuda acestui fapt, Iisus Hristos, Însuși, certifică caracterul mesianic al psalmului, prin confirmarea împlinirii mesajului, acestor cuvinte, în propria-i persoană (Matei 21.4-5, Ioan 12.15-16).

Forma verbală folosită, începând cu versetul 2 la până la versetul 7 prezintă un tip de acțiune care va avea loc în viitor. O situație identică se întâlnește și în cazul versetelor 9, 10. În versetul 1 se regăsesc două personaje, “regele actual” și “fiul regelui”. Totuși părinții Bisericii consideră că aici ar fi vorba despre un singur personaj. Mai departe sunt prezentate câteva caracteristici ale acestui monarh al viitorului. El va conduce cu dreptate (versetul 2), va aduce pacea și prosperitatea (versetul 3), îi va elibera pe cei asupriți pe nedrept (versetul 4) și îi va pedepsi pe opresori. Expresia folosită de Septuaginta, în versetul 5 , “din neam în neam” imprimă acțiunilor lui Mesia un caracter veșnic.

Prin folosirea unei hiperbole, în versetul 8, autorul psalmului traseză “coordonatele geografice“ ale viitoarei împărății condusă de regele prevestit. Astfel în viziunea sa Împărăția mesianică ar fi una fără granițe.

În pasajul cuprins între versetele 9 la 11 sunt prezentate toate popoarele Pământului, aducându-și contribuția la bunăstarea Israelului.

Începând cu versetul 11 și până la versetul 19 cuvintele psalmistului îndepărtează de sfera prevestirii și au forma unui comentariu personal cu privire la ceea ce a spus anterior. În versetul 17 aspectul mesianic ajunge la paroxism. Tot acum ne este dezvăluiută și caracteristica fundamentală a regelui eshatologic: nemurirea.

II.3.7. Psalmul 110.1, 4

Laitmotivul psalmului 110 este cel al regalității. Au existat câteva dispute cu privire la momentul în care a fost scris psalmul. Mowinckel atribuie psalmul 110 perioadei timpurii, adică la sfârșitul domniei lui David și începutul domniei lui Solomon. Paternitatea davidică nu este la modul general acceptată de către toți cercetătorii Scripturii, există însă suficiente dovezi care conduc la concluzia că David este autorul psalmului. Caracterul profetic și mesianic a fost acceptat atât de școala de intepretare clasică, cât și de mulți teologi moderni.

Expresia “Domnul meu ()” cu care debuteză versetul 1 adeseori este folosit pentru a desemna divinitatea. Există o distincție aproximativă între forma ebraică a lui Adon care desemnează un om () și cea care se referă la Dumnezeu (). Folosirea aceastui termen ar putea să indice faptul că David, în profeția sa, s-ar fi referit în mod direct la un domn pământesc. Totuși, această abordare unilaterală (a textului), nu exclude în nici un caz înțelesul mesianic al pasajului. Pentru o corectă interpretare a psalmului, perspectiva nou testamentară ne este extrem de utilă. Însuși Mântuitorul a folosit primul verset, din psalmul 110, ca și argument în favorea mesianității Sale și a descendenței Sale davidice (Matei 22.43-44). Pornind de la această premisă, Delitzsch este absolut convins că David era conștient de faptul că rostește niște cuvinte prin care-l prezintă pe regele eshatologic.

În versetul 4 apare un concept folosit destul de des în relație cu Mesia, anume ideea de rege-preot. Tipologia lui Melhisedec transpare și din Noul Testament pentru a prezenta într-un mod ilustrativ un aspect al activității lui Mesia. În mod special această asociere cu Melhisedec evidențiază rolul de mijlocitor al Mântuitorului.

Între textele cu un conținut mesianic psalmul 110 este unul dintre cele mai importante, evidențiind aspecte majore din activitatea lui Mesia. Faptul că Însuși, persoana Domnului Iisus Hristos, aplică acestui psalm o interpretare mesianică, conferă certitudinea caracterului său mesianic.

II.4. Textele mesianice din cărțile profeților mari

II.4.1. Isaia 2.2-4

Marca viitorului, cu care debutează versetul 2, este specifică Vechiului Testament și se folosește atunci când o profeție prezintă timpurile mesianice. Acest pasaj este structurat sub forma unei introduceri la profeția care urmează. Vremurile prezentate de profeție aparțin în întregime unui viitor îndepărtat. Perspectiva postmilenistă susține că Isaia nu are în vedere o împărăție eshatologică. Cel mai probabil profetul prezintă era Bisericii, epoca în care națiunile lumii vor veni să învețe adevărurile lui Dumnezeu, descoperite prin Iisus Hristos. În expresia “Muntele Casei Domnului va fi întemeiat pe cel mai înalt munte…”, Isaia exprimă, folosind un limbaj poetic, victoria lui Dumnezeu asupra tuturor zeităților false.

Legătură de congruență dintre versetul 2 și 3 este evidentă. Versetul 3 expune aceeași aceași idee dar cu alte cuvinte. Motivația acțiuni descrise în versetul 3 se însrie dorința de a afla adevărul. Aspectul universalității, caracterizează mesajul versetului 3, evidențiază încă o dată mesianitatea acestui text și împlinirea lui în Iisus. În acest verset, Ierusalimul nu este prezentat ca un oraș oarecare, el este văzut ca un simbol, o revelație de sine a lui Dumnezeu intermediul prin istoriei.

Versetul 5 descrie, printr-o reprezententare simbolică, reântoarecerea umanității în “Paradisul pierdut”, ceea ce înseamnă că blestemul adamic va fi înlăturat. Pacea universală este tema care domină acest verset, o temă cu indubitabilă apartenență la conceptul mesianic, Isaia prezentându-l pe Mesia ca pe Cel care aduce pacea.

II.4.2. Isaia 7.14

Prin folosirea cuvântului “semn” , Isaia exprimă faptul că evenimentul prezis va avea într-adevăr loc. Semnul oferit de profet ascultătorilor săi este următorul: “Iată fecioara (ebr.) va rămâne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Imanuel…”

Traducerea cuvântului “fecioara” a creat numeroase animozități în lumea teologică. (Trebuie să subliniem, încă de la început, că articolul hotărât indică un personaj anume, și nu unul orecare.) Termenul “almah” a fost tradus, de unii comentatori, doar cu “tânăra femeie”, deoarece ei considerau că aspectul virginității, în ebraica veche, era desemnat prin termenul “betûlâ”. Cunoscând contextul profeției, Couquot afirmă că pasajului nu-i se poate atribui nici o nuanță mesianică, deoarece profeția vorbește despre nașterea lui Ezechia, personaj în care Isaia vede un eliberator al Ierusalimului. Chiar dacă cuvântul “almah” nu este termenul tehnic pentru a desemna virginitatea, totuși el poate fi folosit cu referire la o femeie necăsătorită. Ținând cont de acest fapt, putem considera că traducerea sa prin termenul românesc “fecioară” este corectă.

Părinții bisericii, referindu-se la acest pasaj, fac o analogie între fecioara prezentată de Isaia și fecioara Maria, Sfântul Vasile Cel Mare merge chiar mai departe, afirmând că profeția aceasta prezice miracolul “nașterii din fecioară” al lui Iisus. Teologii de sorginte liberală nu doresc să accepte ideea că această profeție poate avea dublă împlinire în generația de atunci și în vremurile viitoare. Prin urmare pentru că “fecioara” nu este identificată de cuvintele profetului, noi putem accepta o analogie cu nașterea lui Iisus (Matei 1.23).

Un alt termen problematic este numele “Imanuel” scopul său este de al desemna pe copilul care urmează să se nască. După cum sa afirmat deja, unii comentatori cred că profeția face referire la Ezechia. Calvin însă este de părere că acest termen desemnează o persoană de sorginte divină. Faptul că acest cuvânt, apare în contextul profeției, accentuează și mai mult caracterul mesianic al textului analizat, deoarece pune în evidență, într-un mod deosebit, relația între promisiunea davidică și promisiunea care răzbate din cuvântul “Imanuel” și anume că “Dumnezeu este cu noi.”

II.4.3. Isaia 9.1,6

Bucuria răzbate din cuvintele pline de speranță rostite de profetul Isaia. În text sunt prezente două elemente antitetice: lumina și întunericul. Acest ultim element are rolul de a evidenția pe primul. Poporul se afla într-o criză de ordin social, politic și religios (Isaia 8.21-22). În acest context, mesajul primului verset este dădător de speranță. Cei mai mulți comentatori au analizat acest text în lumina scrierilor nou-testamentare (Matei 4.12-17). Astfel “Întunericul” reprezintă starea morală și socială, a omenirii iar “lumina” Îl simbolizează pe Cel recunoscut de noi sub titulatura de “Mesia, Iisus Hristos”. Lucrarea Acestuia din urmă, s-a desfășurat întotdeauna sub auspiciile luminii.

Versetul 6 are ca personaj principal “un Copil” promis. Identificarea acestuia trebuie făcută fără a se pierde din vedere atât elementele pe care ni le oferă textul, în acest sens, cât și afirmațiile Noului Testament. Astfel “copilul” ar putea fi identificat cu un rege descendent al lui David.

De personajul principal al profeției sunt legate câteva aspecte cu un vădit caracter mesianic. Isaia ne prezintă câteva nume care-i sunt atribuite :

Structura stilistică folosită de autor este, după cum se poate observa, una chiasmică. Herntrich crede că aceste nume descriu atât umanitatea (AA’), cât și divinitatea (BB’) celui prezentat de profet. Young consideră că primul nume atribuit copilului, “Minunat” (pelè), are atât scopul de a desemna o calitate omenescă (2 Samuel 1.26; 2 Cronici 2.9) cât și pentru a accentua elementul divin (Geneza 18.14, Psalmul 88).

Motyer susține ideea potrivit căreia aceste nume subliniază divinitatea copilului. El își fundamentează opinia pe puternica accepțiune monoteistă a evreilor care în ciuda faptului că Isaia folosește cuvântul (‘ēl), nu ar fi îngăduit să i se acorde titlul de divin fie chiar și lui Mesia. Cu toate aceste obiecții, în urma unei analize serioase a versetului 6 și 7, vom observa în mod indubitabil că factorul primordial în text, este unul de natură mesianică.

II.4.4. Isaia 11.1,2

Pe aceeași linie mesianică, a bucuriei și a speranței, se integrează și acestă profeție care reiterează tema unui Mesia care vine pe linie davidică. În acest sens versetul întâi îl desemnează pe Isai ca “patriarh” al dinastiei mesianice. Primul verset se folosește de o analogie pentru a transmite mesajul dorit. Astfel Isaia face o comparație între genealogia mesianică și un copac. În debutul acestui pasaj este folosit termenul ebraic () (“vlăstar”) cu scopul de a desemna ideea de descendență. Cuvintele profetului vin pe fondul mai larg al unei profeții împotriva Asiriei, pe care Dumnezeu îl folosește pentru a pedepsi neascultarea lui Israel. Într-un context, aparent lipsit de speranță în care domnea distrugerea, Dumnezeu promitea, poporului Său, o cale de salvare printr-un urmaș a lui David. Oswalt crede că aceste cuvinte au mai întâi ca și scop prezentarea unei speranțe pentru starea critică în care se aflau evreii în acel moment. Deasemenea nu trebuie exclusă posibilitatea unei interpretări mesianice a textului, deoarece în el există o terminologie asemănătoare cu a altor texte, care au incontestabil un conținut mesianic (Zaharia 3.8, 6.12, Ieremia 23.5, 33.15). Mesianismul acestei profeții este evidențiat de hermeneutica targumică, în ciuda faptului că sunt câțiva comentatori evrei care preferă împlinirea, profeției, în Ezechia sau Zorobabel.

În al doilea verset, Isaia ne informează că descendentul davidic, salvatorul promis, va avea parte de o călăuzire specială din partea Duhului Sfânt: Duhul Domnului () se va se va odihni peste El. În perioada Vechiului Testament, Duhul Domnului, se cobora peste anumite persoane pentru a le împuternici în realizarea unei lucrări speciale (Exod 31.2,3, Judecători 6.34). K. Schlütz afirmă că: “în Mesia se realizează cea mai perfectă coborâre a Duhului Sfânt”. Prezența Duhului lui Dumnezeu Îl va înzestra pe Mesia cu câteva abilități practice folositoare lucrării mântuitoare: înțelepciune (“hocmah” sofia), pricepere, putere, abilitate de a da sfaturi, cunoștință și frică de Domnul. Scrierile Noului Testament confirmă faptul că toate aceste caracteristici sunt prezente în persoana Domnului Iisus Hristos la cel mai înalt grad de perfecțiune.

II.4.5. Isaia 11.6-9

În pasajul cuprins între versetele 6-9, ale capitolului 11, profetul Isaia ne descrie, în imagini grăitoare, Împărăția eshatologică a cărei constituții va fi “legea lui Mesia. De la versetul 1 până 8 se folosește procedeul chiasmic pentru a evidenția domnia păcii în noua Împărăție. Printr-un paralelism antitetic profeția creează o imagine ieșită din sfera unei lumi copleșite de violență și distrugere. Viețuitoarele pământului, care într-un mod obișnuit se află în conflict, sunt prezentate ca trăind în pace și bună înțelegere, lupul cu oaia, vițelul cu puiul de leu, vaca cu ursoaica. “Pruncul de țâță” este prezentat jucându-se cu un șarpe veninos.

Elementul esențial al pasajului este prezentarea lui Mesia ca “Prinț al păcii”. Calvin este de părere că pasajul trebuie înțeles în sens metaforic figurativ deoarece în el este descrisă mai degrabă o schimbare lăuntrică a omului, a cărui înclinații sălbatice înspre ferocitate sunt înlăturate odată cu întemeierea Împărăției mesianice. Hengstenberg nu acceptă faptul că terminologia lui Isaia are doar o conotație metaforică și susține că prezentarea unor imagini atât de detailate conferă textului o interpretare literală mai degrabă decât alegorică. Ceea ce aparține domeniului evidențelor este caracterul mesianic al cuvintelor rostite de Isaia.

Versetul 9 în prima sa parte recapitulează ideea de domnie a “păcii și dispariție a răului”. “Cunoașterea lui Dumnezeu” va deveni un deziderat universal valabil și va avea un caracter atât teoretic cât și practic. Folosindu-se de metoda comparației profetul evidențiază, într-un mod deosebit, relația existentă între dispariția răului de pe Pământ și cunoașterea lui Dumnezeu.

II.4.6. Isaia 40.3

Acest verset se înscrie pe linia unei tradiții mesianice și este citat de evanghelistul Matei (3.3) cu referire directă la lucrarea pre-mesianică a lui Ioan Botezătorul.

“Un glas care strigă” () este expresia cu care debutează versetul acesta. Printr-o analiză atentă a cuvintelor profetului Isaia, se ajunge la concluzia că expresia “glasul” nu are nici o legătură cu Persoana Lui Dumnezeu. Textul evidențiază mai degrabă persoana unui mesager uman. Pasajul nu ne ajută să identificăm personajul la care face referire Isaia, deoarce cuvintele folosite de profet sunt destul de evazive. Pentru o interpretare corectă este nevoie să mergem mai departe cu analiza. Profetul continuă prin a prezenta vorbele rostite de cel denumit generic, “glasul care strigă” (pregătiți calea Domnului…). Apoi urmează următorul imperativ: “neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru”. Aranjamentul textului este unul chiasmic fiind de asemenea folosit imperativul în adresare. Mai sunt câteva referințe similare în textele profetice ale lui Isaia (45.2, 57.14 și 62.10). În Ioan Botezătorul, antemergătorul lui Mesia, își regăsește împlinirea acest text, fără a forța în vreun fel interpretarea.

II.4.7. Isaia 42.1-7

Toate acele pasaje din Isaia, care-l au ca personaj principal pe “Robul Domnului” (42.1-9, 49.1-13, 50.4-11, 52.13-53.12), sunt printre cele mai controversate texte ale Vechiului Testament. Unii cercetători au refuzat textului, din Isaia 42:1-7, o interpretare “mesianică”. Dar Piper este de părere că pentru toți exegeții creștini o interpretare mesianică este “a priori”, deoarece scriitorii Noului Testament recunosc mesianitate acestor profeții ale lui Isaia.

În interpretările făcute de-a lungul timpului, “robul Domnului” a fost identificat fie cu o persoană (Isaia, Cir sau Mesia) fie cu un grup de persoane (Israel) sau cu un ideal spiritual reprezentat tot prin Israel. Cundall susține că în 42.1-4 “robul Domnului” poate fi identificat cu Mesia, dar în pasajul cuprins între versetele 5-9 îl găsim pe împăratul Cirus ca fiind slujitorul lui Dumnezeu.

Cel care vorbește este Dumnezeu și El se adresează tuturor oamenilor. Whybray este speculativ atunci când identifică destinatarul cuvintelor lui Dumnezeu cu un “consiliu ceresc.” Termenul (), în ebraica veche, este folosit pentru a desemna o figură regală. Modul în care Dumnezeu îl prezintă pe Cel prin care dorește să lucreze, se aseamănă cu chemarea în slujbă a lui Isaia (v.6). Dumnezeu (Iahwe) își începe discursul cu interjecția, “iată” () conferind, astfel, autoritate “celui ales”. Aceste cuvinte introductive se constituie într-o prezentare profetică a chemării, “Robul Domnului”, la slujba mesianică. Pentru a înțelege semnificația mesianică a pasajului trebuie să luăm în considerare elementul regalității. Odendaal recunoaște că terminologia, nu este monopolizată de aspectul regalității, deoarece nu se intenționează eludarea celorlalte două aspecte majore, din activitatea lui Mesia, anume cel preoțesc și profetic. Însă, în coformitate cu opinia aceluiași autor, în oficiul de rege, al lui Mesia sunt incluse și celelalte două oficii.

Folosirea pronumelui personal, atunci când Dumnezeu vorbește despre cel denumit generic “Robul Domnului”, evidențiază revelațiea specială existentă între acesta din urmă și Divinitate.

În cele ce urmează textul profetic prezintă câteva elemente primordiale ce descriu pesoana și activitatea personajului principal. Versetul al doilea afirmă faptul că “Robul Domnului” nu va căuta publicitatea. De asemenea o altă caracteristică a Sa fiind nonviolența, dimpotrivă ajută pe cei care au nevoie, acest lucru fiind parte integrantă a lucrarii Sale. Activitatea de instaurare a domniei dreptății, este accentuată în mod special, fără a se exagera, va fi o domnie a dreptății și echilibrului. Pentru a accentua aspectul “judecății drepte” este folosit din nou cuvântul (), cu o formă verbală. Această ordine dreaptă va reda speranță oamenilor.

În versetul 5, Dumnezeu Se prezintă pe sine ca și creator. Stilul folosit este al unui imn de laudă. Unul dintre cei mai controversați termeni apare în versetul 6 este cuvântul “legământ”. Relația cu Robul Domnului este descrisă prin folosirea acestei expresii. North sumarizează concepțiile cu privire la legământ, evidențiind trei conotații majore: în primul rând un legământ () al oamenilor (), de sorginte omenească, în al doilea rând un legământ al oamenilor, referindu-se la umanitate în general și în cele din urmă un legământ special încheiat cu Israel (Delitzsche susține că termenul este un cuvânt ce înglobează atât Israelul cât și neamurile). Prin urmare legământul pomenit de Isaia poate fi relaționat la o temă specifică conceptului mesianic, anume universalitatea posibilității soteorologice. În expresia „să fii Lumina neamurilor”, terminologia are un un caracter mesianic. Astfel ideea de universalitate a salvării venite prin Mesia este din nou cea afirmată, doar prin cuvinte diferite. Mesia este Cel care aduce posibilitatea mântuirii și pentru neamuri, această concepție fiind antitetică excusivismului etnic iudaic.

În versetul 7 se descrie într-un mod metaforic activitatea Celui Promis. Lucrarea Sa este “să deschidă ochii orbilor” și “să elibereze pe cei legați”. După cum observăm este folosit un limbaj specific genului liric, fapt ce determină o interpretarea de natură spirituală.

II.4.8. Isaia 52.13 – 53.12

Expresia “Robul Meu” (), așa cum apare în Isaia 53.13 și 53.11, are, în accepțiunea multor comentatori moderni, o conotație colectivă referindu-se la națiunea Israel la un Israel ideal sau la un Israel simbol al credinței.

Expresia “Robul meu” este la forma de singular. Cu toate aceste există și câteva referințe în care se atribuie o nuanță colectivă și anume atunci când face referire la poporul Israel (Isaia 41.8). Whybray, susține că Isaia 52.13-15 este un oracol profetic independent, care conține promisiunea reîntoarcerii binecuvântării la Israel, în acest caz Robul Domnului confundându-se cu poporul Israel. Aceste afirmații nu sunt decât niște presupuneri, analiza pasajului din Isaia 52.13-15, ca pericopă independentă, este neconvingătoare, deoarece unitatea textului, Isaia 52.13-53.12, este evidentă. Young consideră că versetul 13 îl prezintă pe Mesia într-o postură superioară celorlalți oameni. Din prisma metodei paralelismului antitetic în următoarele versete 14-15 ne este prezentată activitatea Celui denumit generic, “Robul Domnului”. Pentru unii Robul Domnului “va pricinui groază”, pentru alții El va constitui într-o “pricină de bucurie”. Astfel putem constata că apariția Sa va provoca unora repulsie, iar pentru ceilalți El va fi Învățătorul infailibil.

Capitolul 53 începe cu o întrebare retorică: “Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” Luther preia această întrebare și o aplică predicării, înglobând-o într-o poziție specifică Noului Testament (Ioan 12.38, Romani 10.16). Limbajul din versetul 2 este unul care a mai fost întâlnit și în alte pasaje cu specific mesianic (“odraslă”, “lăstar”). Persoana lui Mesia este similar prezentată cu portretul creionat, de Isaia, în 53.14. Metodologia antitetică este cea prin care se contureză în continuare imaginea personajului principal. Pe de-o parte cu toate că înfățișarea, “Robului Domnului” este prezentată ca fiind demnă de toată mila, pe cealaltă parte El este Cel care “poartă suferințele noastre”, venit în lume pentru a ajuta oamenii și totuși respins de aceștia.

În cuvintele acestei profeției se accentuează în mod deosebit aspectul substitutiv. Isaia 53:6 afirmă: “El era străpuns pentru păcatele noastre… zdrobit pentru fărădelegile noastre…” () Chiar dacă în versetul 8 expresia “poporul meu” pare să reducă consecințele profeției doar la Israel, totuși textul conferă activității mesianice a Robului Domnului și o nuanță universală. Tema principală este “actul substitutiv al lui Mesia” care acceptă suferința și moartea violentă, în locul poporului său.

Abordarea mesianică a textului aparține în primul rând creștinismului, textul acesta dovedind că există argumente vechi testamentare în favoarea unui concept mesianic creștin.

II.4.10. Isaia 61.1

În Isaia 61.1 apare termenul de “Uns al Domnului.” Limbajul folosit este unul cu veleități metaforice. În acest caz această sintagmă nu reprezintă un act ritualic exterior ci mai degrabă are o însemnătate spirituală. Asocierea expresiei, Duhul Domnului, cu termenul de “uns”, ne lasă să înțelegem că textul face referință la un act de importanță spirituală, cu valoare autoritativă. “Unsul Domnului” are rolul de a aduce o “veste bună” celor săraci (). Acest aspect este preluat în Luca 4.18, unde Domnul Iisus, Însuși, este Cel care Își asumă împlinirea cuvintelor aceastei profeții. Isaia folosește o varietate lingvistică pentru a descrie acțiunile “Unsului Domnului”: “El m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită”. Tot acest limbaj din Luca și Isaia este unul analogic, interschimbabil (Isaia 57.15). Un alt aspect al lucrării “Unsului” este acela de a vesti robilor libertatea (). Aceasta este o expresie evreiască care induce ideea de de “eliberare” și este folosită în Vechiul Testament (Levitic 25).

II.4.11. Ieremia 3.17

Textele mesianice din profețiile lui Ieremia au ca temă centrală împărăția lui Dumnezeu și au profundă nuanță eshatologică. Sintagma “în vremea aceea”, cu care debutează versetul 17, exprimă caracterul futuristic al profeției.

Expresia “În numele Domnului la Ierusalim”, nu este redată în Septuaginta. Ea clarifică textul ebraic și ajută la interpretarea pasajului. Primul element important subliniat, de text, este unitatea națiunilor în închinarea adusă lui Dumnezeu. Calvin afirmă că evrei regăsesc ideea de mesianism în cuvintele profeției lui Ieremia, tocmai pentru că această unitate reprezintă un deziderat neâmplinit încă. Unitatea națiunilor își va găsi transpunerea în realitate doar în perioada Împărăției lui Mesia. Ierusalimul este un centru simbol al noii Împărății. Ieronim aplică, în interpretarea dată acestei profeții, un concept nou-testamentar și consideră Ierusalimul un simbol al Bisericii.

Un aspect important subliniat, în special de Ieremia, este o schimbare interioară a celor care aparțin Împărăției lui Mesia. Prin asocierea substantivului plural “pornirile” (), cu termenul de “inimă” se intenționează relevarea aspectului interior al schimbării. Se poate afirma că oarecum, într-un mod incipient, cuvintele profetice, anticipează conceptul de “naștere din nou”, de “om nou”, așa cum apare acesta în Noul Testament.

II.4.12. Ieremia 23.4-5

În ideile exprimate, de vorbele profetice afirmate de către Ieremia, este reiterată promisiunea trimiterii unor conducători în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Metodologia apicată implică folosirea metaforei, “poporul lui Dumnezeu” fiind comparat cu o turmă de oi, condusă de un păstor. În acest context este plasată și promisiunea din versetul 4: “voi pune peste ele păstori, care le vor paște” ().

Versetul 5 face o trecere de la aspectul colectiv la cel individual, de la plural la singular. De această dată apare doar un singur personaj, denumit generic “Păstorul cel bun”-“Odrasla”. Termenul are din perspectivă vechi-testamentară un caracter mesianic, fiind folosit și în alte texte cu scopul de a-L prezenta pe Mesia. Ieremia îl numește pe acest conducător al poporului folosind termenul de “Odrasla”. Acest nume prin, înțelesul său profetic este foarte sugestiv, îi stabilește liderului poporului lui Israel, adică lui Mesia, o descendență davidică. Unii comentatori susțin ideea că această profeție își găsește împlinirea în Zorobabel, Ezra sau Neemia, dar profilul acestora și rolul jucat de ei în istorie nu se încadrează în mod desăvârșit în datele pe care ni le furnizează profeția.

“Păstorului” promis îi sunt atribuite câteva caracteristici definitorii personalității și activități Sale. În primul rând va lucra cu înțelepciune (). Termenul redat are două posibilități interpretative: se poate sugera faptul că “Păstorul” va avea succes în cele întreprinse de El și că lucrarea Sa va fi caracterizată de prudență. Toate aceste însușiri se găsesc în antiteză cu atributele conducătorilor contemporani profetului. O altă caracteristică majoră a Păstorului este știința de a “conducere echitabil” și dreapt. Echitatea și dreptatea sunt două constante, specfice, limbajului folosit cu referire la Mesia și la Împărăția mesianică. De altfel Mesia este prezentat și în alte texte vechi-testamentare, ca Cel care va instituii o nouă ordine, caracterizată de, echitate și dreptate socială.

II.4.13. Ieremia 31.31-33

Și în cest pasaj, ca și în cel analizat anterior, Ieremia este preocupat în prezentarea aspectului interior, ca fiind cu preponderență mai important. În acest fragment apare conceptul de Nou legământ. Prin intoducerea acestui concept, Ieremia, subliniază primordialitatea aspectului interior ca factorul cel mai important în cadrul unei schimbări ontologice. Textul acesta este privit de majoritatea comentatorilor Noului Testament în lumina lucrării soteorologice a lui Mesia (Lc. 22.20, 1 Cor. 11.25, 2 Cor. 3.1-14, Evrei 8.8,12, etc). Termenul de “nou legământ” capătă valențe noi în noetica nou testamentară.

Fragmentul analizat debutează cu o declarație similară celei aflate în Exod 34.10, făcută de Dumnezeu: “Fac un legământ…” (). Epoca, căreia îi va aparține “noul legământ”, este una a viitorului. Noul și vechiul se împletesc în cuvintele profetului, continând un concept nou prezentat într-o formă veche. Versetul 32 subliniază diferența dintre “noul legământ” și “vechiul legământ”, acesta din urmă fiind încălcat () de generațiile care au urmat lui Moise. Încălcarea acestui legământ a atras după sine pedeapsa divină pentru poporul evreu și anularea de către Cel care-l instituise, anume de către Dumnezeu. Pentru a face o prezentare a ceea ce implică un legământ, autorul folosește analogia, comparând legământul cu actul căsătoriei. Această analogie este folosită și în capitolul 11.15, 16. Aici Dumnezeu se adresează poporului cu apelativul „preaiubita mea” (). Relația mutuală, existentă între soți, este folosită pentru a descrie relația dintre Dumnezeu și poporul Său.

În versetul 33 apar sintagmele, “casa lui Israel” și “după zilele acelea”. Clement identifică “casa lui Israel” cu întreaga comunitate evreiască, inclusiv diaspora. Instituirea unui nou legământ, va avea loc, în timp, după anularea primului legământ, care a fost încheiat cu Moise, ca reprezentant al poporului evreu. Diferența, dintre cele două legăminte, este fundamentală. Dacă primul accentuează aspectul exterior, cel de-al doilea subliniază implicațiile sale interioare: “în inima lor”. Expresia Legea Mea (.), se referă la revelația lui Dumnezeu sub forma poruncilor. În această noua orânduire, acțiunea legii Domnului vizează mai mult latura interioară a omului, deoarece acesta este locul din care pornesc toate acțiunile, locul de unde poate începe o schimbare cu adevărat importantă. Succesiunea Noului Testament, Vechiului Testament și legătura conceptual-progresivă, sunt înțelese aparținătoare ale textului acestuia. Caracterul mesianic al cuvintelor rostite de Ieremia este recunoscut și evident pentru orice cercetător onest al Scripturii.

II.4.14. Ezechiel 34.23-24

Cuvintele consemnate în cadrul acestui fragment împreună constituie cel mai reprezentativ text mesianic scris de acest profet. Profetul aplică o metodologie bazată pe comparație, similară scrierilor profetice ale lui Ieremia. Profetul Ezechiel, la fel ca Ieremia compară poporul Domnului cu o turmă. Ezechiel pune în evidență mult mai clar aspectul mesianic. Dacă în varianta lui Ieremia referirea la păstor era la plural, de această dată promisiunea este făcută la singular, un singur Păstor (). Într-un cadru dominat de insecuritate și nedreptate, Dumnezeu promite că va investi cu autoritate, o Persoană pe care textul o aseamănă cu regele David. Asemănarea dintre Mesia și regele David este specifică și altor profeții mesianice, fiind folosită în special de profetul Osea (11.1). Împărăția mesianică este privită ca o restaurare a vechii dinastii davidice. Ea va fi condusă de o singură Persoană, în care se reiterează toate promisiunile mesianismului davidic. Ezechiel, martor al decăderii “casei lui Israel”, proclamă restaurarea Israelului pe baza legământului încheiat cu David. “Păstorul” este identificat cu “Robul Domnului” (), deoarece această sintagmă a fost folosită în Vechiul Testament ca un titlu acordat unor persoane alese de Dumnezeu pentru o lucrare specială (Gen. 26.24, Ps. 105.6, [Avraam]) și are aplicabilitate și în privința persoanei lui Mesia, Cel investit cu autoritate specială de către Creatorul Divin.

Titlul acordat personajului promis este cel de “voievod” (), o formă arhaică a unui termen care desemnează cea mai înaltă distincție ce putea fi acordată. Această asociere cu David este percepută de către unii comentatori ca având un pronunțat caracter național, desemnând restaurarea monarhiei pre-exilice. Limbajul folosit este unul metaforic. Restaurarea “casei lui David” nu este altceva decât un simbol al faptului că Dumnezeu își va duce la îndeplinire promisiunile mesianice, având în vedere dinastia davidică.

II.4.15. Daniel 2.44

Acest fragment aparține pasajului în care Daniel interpretează visul împăratului Nebucadnețar. În versetul 44 Daniel inspirat de către Dumnezeu prevestește Împărăția care nu va fi distrusă niciodată. Comentatorii de factură amilenistă apreciază că, Împărăția din profeția lui Daniel este instituită de către Mesia la prima Sa venire. Young accentuează caracterul simbolistic al cuvintelor lui Danie și afirmă că Împărăția va fi una de factură spirituală. Pe de altă parte, faptul că această nouă Împărăție este prezentată ca fiind sfârșitul dominației neamurilor ar putea fi un argument în favoarea unui concept premilenist. Indiferent care din cele două interpretări majore este adoptatată, caracterul mesianic al textului rămâne intact. “Împărăția” descrisă de cuvintele lui Daniel reprezintă “poporul lui Dumnezeu”. Cu poporul său, Dumnezeu a încheiat un nou legământ, că va fi condus de un membru al dinastiei davidice, de Mesia.

II.4.16. Daniel 7.13

Pentru alcătuirea unui concept mesianic vechi-testamentar profeția de față conține câteva elemente importante. Viziunea lui Daniel este localizată în zona terestră. Acest aspect îl deducem din expresia “pe norii cerului” (). În acest cadru este prezentat personajul principal al viziunii prin intermediul sintagmei “ca un fiu al omului” (, o traducere literală: o ființă umană). În opinia lui Driver, sintagma poate fi tradusă cel mai potrivit prin cuvintele “un fiu al omului.” În scrierile rabinice și în Noul Testament, expresia are valoarea unui titlu. Driver crede că această expresie este folosită pentru a accentua umanitatea lui Mesia, expresia în sine nereprezentând un titlu.

Cel prezentat de profeție este “ca” () un fiu al omului, nu identic cu el. Mowinckel face o analogie cu versetele 4, 5 și 6 și observă că și acolo este folosită comparația, dar fără ca să existe vreo identificare a uneia dintre părți cu cealaltă și în concluzie el afirmă că acest text nu prezintă umanitatea lui Mesia. Keil, susținându-se pe expresia „Cel care vine pe norii cerului”, afirmă că Mesia nu este în totalitate uman, profeția ne excluzând aspectul divin al Acestuia. Young este de părere că această expresie are rezonanță mesianică, deoarece după cum redau autorii Noului Testament, Însuși Iisus și-a atribuit titlul acesta, de “fiu al omului”.

Versetul 14 este asemănător versetului 44 din capitolul 2. Terminologia folosită este una simbolistică, Cel denumit generic “Fiul Omului” este prezentat în postura în care Dumnezeu îi conferă o autoritate specială. Aici apare, încă o dată, ideea de “Împărăție veșnică”, condusă de către “Fiul Omului”.

II.4.17. Daniel 9.24-26

Pasajul acesta este unul dintre cele mai importante texte mesianice din Vechiul Testament, reprezentând de altfel și climaxul profetic mesianic din cartea lui Daniel. Dată fiind importanța acestei pericope, pe marginea ei, s-au făcut foarte multe comentarii.

Versetul 24 debutează prin a prezenta o perioadă de timp tradusă de Cornilescu prin expresia “șaptezeci de săptămâni”. Termenul evreiesc “șabuim”, di punct de vedere literal poate fi redat cu “șeptimi”. Aceeași expresie permite existența unei largi palete semantice, fiind tradusă de unii cu zile, cu ani, sau, ca în cazul lui Cornilescu, cu săptămâni. Montgomery crede că textul prezintă niște evenimente trecute, timpul împărțindu-l în săptămâni. Young nu explică în mod concret timpul prezentat de profet, ci remarcă doar că termenul tradus cu “săptămâni” se află în original la masculin plural pe când într-un mod obișnuit dacă s-ar traduce cu “săptămâni” ar trebui să se afle la feminin plural. Privind texul dintr-o perspectivă mesianică toate aceste polemici, stârnite de o delimitare clară a perioadelor de timp, sunt irelevante și sterile.

Un aspect important al profeției este, faptul că ea este aplicată “poporului lui Dumnezeu” și “Cetății sfinte”. Unii comentatori aplică profeția Bisericii, însă nu există nici o bază exegetică pentru a susține această ultimă concepție. O altă expresie importantă, prezentă în text este, “ispășirea păcatelor” (). Această expresie este tradusă de Keil cu “să pecetluiască păcatul”. Cuvântul ispășire fiind asociat celui de nelegiuire,( “ispășirea nelegiuirii”), îi conferă conceptului de ispășire, prezent în text, o claritate superioară. Toate aceste expresii, în gândirea lui Keil, reliefează aspectul primordial al lucrarii lui Mesia, anume ispășirea.

Textul făcând referire, la un alt element mesianic important, la actul “ungerii”, îl prezintă, pe Cel care este împuternicit astfel de Dumnezeu, ca Sfântul sfinților, la superlativ absolut.

Versetul 25 crează o unitate de timp între evenimentul reconstrucției Ierusalimului și ziua în care va apărea Mesia sau Unsul. Young crede că profeția a început să se împlinească odată cu decretul lui Cirus (538 î. Hr.), împlinirea ei desfășurându-se într-o perioadă de timp. Versetul 26 vorbește despre “distrugerea Unsului” (). Chiar dacă Antiochus identifică Unsul cu un preot numit Onias, care a fost distrus de către fratele său, cei mai mulți comentatori cred că profeția face referire la Mesia și anume la evenimentul morții Sale (o moarte violentă).

II.5. Textele mesianice din oracolele profetice

II.5.1. Osea 11.1

Autorul își începe mesajul prin a face apel la istoria Israelului, anume la momentul ieșirii din țara Egipt: “Când era tânăr Israel îl iubeam” (). Din aceste cuvinte rezidă relația deosebită între Dumnezeu și poporul evreu, care este prezentat sub titulatura de “copil al Domnului”: “Și Am chemat pe fiul Meu din Egipt…” (). Deși Osea prezintă relația dintre Dumnezeu și Israel în analogie cu relația tată-fiu, nu există nici un motiv în favoarea ideei că ar fi fost influențat de mitologia egipteană, în care găsim o comparație similară pentru a descrie relația om-Dumnezeu. Dimpotrivă intențiile profetului sunt adverse gândirii păgâne.

Evanghelistul Matei (Mt.2.15) preia această profeție și o aplică în prezentarea întoarcerii din Egipt a copilului Isus. Kidner face o paralelă între cuvintele rostite de Osea și relația specială între Domnul Iisus și Dumnezeu Tatăl, chiar dacă recunoaște că în primul rând textul, vechi-testamentar, vizează relația Dumnezeu-Israel.

II.5.2. Mica 5.2

Mesajul profetic este unul optimist, dătător de speranțe. Într-un context în care domnește injustiția, “speranța” renaște din locul în care nimeni nu se așteaptă, din Betleem, o localitate insignifiantă. Termenul evreiesc folosit pentru a descrie lipsa de importanță a Betleemului este (), nu cuvântul obișnuit pentru mic. Această formă rar întâlnită denotă un climax al insignifianței. În continuare textul ne spune că linia genealogică a Celui promis, “…a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei…”. Expresia “Vremuri străvechi” (), este interpretată, de Edmond Jacob, ca o afirmație în favoarea faptului că elementul denumit speranța mesianică, este anterior instituției monarhice, găsindu-și originile la începuturile umanității.

Numirea, orașului Betleem, de către această profeție, este un argument în favorea ideii conform căreia textul abordeză tema mesianismului davidic, o reiterare a unui motiv des folosit în profețiile mesianice vechi testamentare.

II.5.2. Zaharia 6.12-13

Pentru a demonstra autoritatea mesajului său, profetul își începe discursul profetic inspirat cu următoarea expresie: “Așa vorbește Domnul oștirilor”.

Terminologia folosită, în versetele 12 și 13 din Zaharia, este una des întâlnită în cadrul profețiilor care vorbesc despre Mesia. Cuvântul “Odrasla” conferă textului valențe mesianice. Prin folosirea pronumelui masculin , la începutul versetului 13, înțelegem că persoana desemnată de termenul “Odrasla” este un bărbat. Termenul generic „Odrasla” este utilizat, de către profet, cu scopul de a-L desemna pe Mesia. În Mesia se vor regăsi, atât oficiul de preot, cât și cel de rege: “El va zidi Templul, și va purta podoabă împărătească”. Prin prezentarea lui Mesia ca împărat se reiterează motivul mesianismului cu descendentă davidică (chiar titulatura, de Odraslă, include această concepție). Speranța mesianică, în profesiunea de credință a lui Maimonide este indisolubil legată de conceptul descendenței davidice. De asemenea liturghia iudaică sinagogală în „Rugăciunea celor optsprezece binecuvântări” (Șmone Esre) conține următoarele cuvinte: “Vlăstarul lui David, robului tău, în curând fă-l să răsară și strălucirea-i înalță prin mântuirea Ta căci spre mântuirea Ta nădăjduim toată ziua. Lăudat să fii, Doamne, care faci să răsară raza mântuirii”.

Zaharia îi atribuie lui Mesia oficiul de preot, care este asociat cu imaginea Templului. De altfel, profetul Zaharia prezintă felul în care într-un mod armonios în persoana lui Mesia se îmbină oficiul de preot cu cel de rege (monarh).

II.5.3. Zaharia 9.9

Profeția aceasta afirmă promisiunea unui rege ce aduce în viața Ierusalimului, sentimentul bucuriei. Modul în care vine acest “rege promis” este oarecum atipic, călare pe un măgar. Imaginea Regelui este una aducătoare de pace. Principala caracteristică a textului constă în prezentarea aspectului anti-războinic. Această ipostază, în care Zaharia ni-l prezintă pe eroul acestei profeții, contrastează cu imaginea clasică a unui rege războinic, crede Coleman. Regele promis pe linie davidică este unul special. El ridică la gradul de virtute, pacea și simplitatea, fapt atipic pentru o figură regală. Noul Testament asociază imaginea Mântuitorului Iisus cu cea a Regelui din profeția lui Zaharia (Matei 21.5, Ioan 12.16). Un Mesia care aduce pace – salvare () este caracteristic conceptului mesianic vechi testamentar. Noul Testament folosește această profeție ca o prezicere a evenimentului intrării lui Iisus în Ierusalim.

II.5.4. Zaharia 11.13

Textul folosește o simbolistică specific mesianică: anume relația turmă-păstor. Modul de prezentare al profeției este sub formă de parabolă, “păstorul cel bun” își cere simbria, iar poporul nerecunoscător, nu-i dă decât 30 de arginți, o sumă insignifiantă, de asemenea important de reținut gestul prin care sunt dați acești bani, “aruncați”. Hanson vede o legătură între acest fragment și cele analizate anterior. Tema care unește, cele două oracole profetice, este cea de investire în funcția de lider, imaginea toiagului din mâna păstorului (v. 10) este o analogie cu sceptrul unui rege. Atitudinea poporului față de “Păstor”, de respingere și lipsă de respect, este analogă cu atitudinea lui Iuda față de Mântuitor. Noul Testament citează acest text în evanghelia scrisă de Matei, în capitolul 27. Similitudinile cu evenimentul vânzării lui Iisus sunt uimitoare și conferă textului o mesianitate certă.

II.5.5. Zaharia 12.10

Zaharia 12:10 este un alt fragment folosit în primul rând de către autorii Noului Testament pentru a ilustra un eveniment, din viața Mântuitorului. Atunci când Ioan (19.37) preia aceste cuvinte el vede împlinirea lor în moartea Domnului Iisus, momentul în care soldatul roman Îl împunge cu sulița pentru a se convinge dacă este într-adevăr mort. Acest element de amănunt este adus de evanghelist ca argument în favoarea mesianității lui Iisus. Un alt text, nou-testamentar, analog este cel din Apocalipsa 1.7, unde Mântuitorul este prezentat revenind în glorie, moment în care va fi văzut și de “cei care l-au străpuns”.

II.5.6. Zaharia 13.7

Imaginea simbolică a Păstorului revine într-un mod oarecum similar celui din 11.13. Atitudinea față de cel numit “Păstorul” este una potrivnică. Unii comentatori includ acest verset după versetul 17 din capitolul 11. Această abordare nu prezintă suficiente argumente, deoarece păstorul din capitolul 13 este denumit “tovarăș al Domnului”, pe când cel din capitolul 11 are imaginea unui păstor nevrednic. Prin urmare cei doi păstori sunt două persoane distincte.

În Noul Testament (Mt. 26.31) Însăși Mântuitorul aplică acest verset la situația concretă în care El avea să moară și când unii din discipolii Săi îl vor părăsi.

II.5.6. Maleahi 3.1

“Iată, voi trimite pe solul Meu…”  este formularea pe care Maleahi o folosește în debutul acestei profeții. “Iată” exprimă așteptarea unui eveniment care urmează să apară, nu foarte îndepărtat, se întrezărește. Cel așteptat este numit “solul” care are conotația de “trimis al Domnului” (“malah”), expresie care mai este folosită pentru a desemna un înger.

Sunt mai multe concepții în lumea comentatorilor Scripturii cu privire la identificarea “mesagerului” (solului). Rashi crede că este vorba de îngerul morții. Hengsentenberg, printr-o abordare colectivă identifică mesagerul cu profeții în general. Pe de altă parte Driver prezintă personajul așteptat ca pe o figură ideală. Cei mai mulți comentatori sunt însă de acord că “mesagerul” este o persoană umană. Se poate observa că în continuare sunt date detalii esențiale cu privire la persoana “mesagerului promis”. El “va pregăti calea…”, afirmându-se asfel ideea de “antemergător”. În Noul Testament Ioan Botezătorul este prezentat ca antemergătorul Domnului Iisus Hristos (Mt. 11.10, Mc. 1.2, Lc. 1.76). În a doua parte a versetului apare imaginea Celui pentru care a fost pregătită calea. El este “Domnul pe care-L căutați…” sau “Solul legământului…”. Apariția, Acestuia va fi caracterizată de imprevizibilitate, “deodată”, neașteptată. Titulatura accordată de profeție, “Celui care vine”, în urma mesagerului, este una neechivocă, “Domnul”, titlu acordat divinității. Un Mesia divin o concepție surprinzătoare într-un context iudaic monoteist.

II.6. Concluzii

Elementul mesianic are un rol primordial în textul Scripturii vechi testamentare. Prin exegeza unor pasaje, din Vechiul Testament, s-a urmărit în primul rând demonstrarea existența conceptului mesianic și apoi evidențierea tuturor elementelor prin care se caracterizează mesianismul vechi testamentar. Textele analizate în capitolul anterioar prezintă într-un mod, surprinzător de clar, anumite aspecte ce descriu persoana și activitatea lui Mesia.

Analiza textelor profetice, vechi testamentare, care au veleități mesianice, conduce la concluzia, că anticiparea persoanei lui Mesia, reprezintă scopul acestor profeții. Prin urmare, chiar dacă unii teologi contestă cele afirmate anterior, putem suține că textul profețiilor mesianice creionează imaginea Celui ce avea să vină, pentru a duce la îndeplinire planul de mântuire trasat de Dumnezeu încă din veșnicie.

Capitolul III

O TEOLOGIE MESIANICĂ VECHI-TESTAMENTARĂ

Dealungul Vechiului Testament, se conturează imaginea proeminentă a lui Mesia, cel de care s-au legat toate speranțele poporului evreu. Năzuințele și aspirațiile națiunii alese de către Dumnezeu, se oglindesc, aproape perfect, în conceptul mesianic dezvoltat de scierile vechi testamentare. Se pot, prin urmare, identifica câteva caracteristici ale persoanei și activități lui Mesia, din perspectiva Vechiului Testament.

În următorul capitol vor fi prezentate acele aspecte majore, din viața și activitatea lui Mesia, ce se regăsesc si în persoana Mântuitorului Iisus. Dorim astfel să conturăm o teologie mesianică vechi testamentară, care ne ajută să înțelegem și mai bine misiunea mîntuitoare a lui Mesia.

III.1. Nașterea din fecioară – o perspectivă a Vechiului Testament

Concepția cu privire la nașterea Mântuitorului a fost una din cele mai viu disputate probleme teologice. Odată cu apariția criticismului liberal și a conceptului de demitologizare, tot mai multe glasuri s-au ridicat împotriva conceptului de “naștere din fecioară”, fiind considerat, perimat și cu un caracter mitologic indubitabil. Bazele acestui concept sunt în primul rând nou-testamentare, însă în cele ce urmează dorim să facem o scurtă investigație vechi-testamentară și să observăm dacă nu cumva există, în pasajele mesianice ale Vechiului Testament afirmații cu privire la acest subiect.

În Vechiul Testament sunt prezentate câteva nașteri care pot fi considerate și cu implicații supranaturale. În acest sens îi putem aminti pe: Isaac, Samson și Samuel, personalități ale civilizației iudaice, oameni care au avut o lucrare specială încredințată din partea lui Dumnezeu. Unii comentatori consideră că în Vechiului Testament sunt argumente evidente în favoarea “nașterii din fecioară” a lui Mesia. Primul text, considerat ca unul care abordează această problemă, este Genesa 3.15, supranumit de Skinner o Protoevanghelie. Feinberg, pornind de la această ultimă observație, dezvoltă bazat pe acest verset un adevărat concept cu privire la nașterea din fecioară. Expresia pe care se fundamentează abordarea lui Feinberg este “sămânța femeii”. Episcopul Harsby sugerează că această expresie exclude, din actul conceperii lui Mesia, existența unui tată de sorginte umană. Astfel, Feinberg, consideră că încă din Genesa 3 se poate vorbi despre nașterea miraculoasă a lui Mesia.

Așa cum sa specificat și în analiza exegetică, din capitolul anterior, versetul 15, din Genesa 3, este o profeție mesianică care în primul rând prezintă victoria lui Mesia asupra răului. Acest fapt nu exclude posibilitatea unei referiri la „nașterea din fecioară”.

Cele mai multe referiri vechi-testamentare cu privire la nașterea din fecioară sunt făcute la Isaia 7.14. Se consideră că acest text abordează această temă, în modul cel mai clar din Vechiul Testament. S-au făcut numeroase comentarii la coținutul profeției lui Isaia, concluziile fiind dintre cele mai diferite. Disputa majoră, cu privire la profeția din Isaia 7.14, este dacă într-adevăr aceasta își găsește împlinirea în nașterea supranaturală a lui Mesia. Cuvântul care a creat dispute teologice este “fecioara” (). Traducerea acestui cuvânt pare să fie piatra de încercare pentru o interpretare corectă a profeției. În Vechiul Testament este folosit un alt cuvânt atunci când se dorește desemnare aspectului virginității la o femeie (betulah). Traducerea corectă a cuvântului folosit de Isaia (almah) este “tânără femeie aflată la vârsta căsătoriei”. Trebuie să acceptăm faptul că “almah” nu este un termen tehnic folosit pentru a desemna virginitatea, însă el nu exclude aspectul virginității. Așa cum se afirma în analiza exegetică, a profeției lui Isaia, modul în care este tradus cuvântul “fecioară” este un element important deoarece de el depindea evidențierea sau anularea caracterului mesianic. Negarea aspectului “nașterii din fecioară” este o dorință a multor comentatori, pentru că odată cu acesta este infirmată mesianitatea profeției. Ținând cont de contextul vechi-testamentar se poate înțelege că virginitatea este un element subânțeles. Cu siguranță profetul nu a gândit la fel ca și reprezentanții teologiei liberale contemporane, care trăiesc într-un context în care păstrarea virginității înainte de căsătorie nu mai reprezintă un deziderat.

Este clar faptul că Vechiul Testament susține existența unui concept al “nașterii din fecioară”. La început acest concept a fost negat de cei care doreau să reprime doctrina divinității Mântuitorului. Mai apoi, odată cu tendința de înlăturare a supranaturalului și accentuarea unui natural empiric, tot mai mulți teologi au încercat să distrugă conceptul biblic de “naștere din fecioară”.

III.2. Divinitatea și umanitatea lui Mesia în Vechiul Testament

III.2.1. Dubla natură a lui Mesia

Una dintre cele mai controversate probleme teologice este cea a naturii lui Mesia. Despre Iisus teologia afirmă, că în persoana Sa se regăsesc două naturi într-o singură persoană: Dumnezeu adevărat și totuși om, cele două naturi înglobându-se în una și aceeași Persoană indivizibilă. În cele ce urmează se va urmări, dintr-o perspectivă vechi-testamentară dacă există vreun argument în favoarea existenței celor două naturi. În Vechiul Testament sunt câteva titluri, sau nume generice, acordate lui Mesia. Fiecare din ele subliniază într-un mod concret una din cele două naturi. Umanitatea este reliefată de expresiile: Fiul Omului, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, etc. Pe când aspectul divinității este evidențiat cu ajutorul titlurilor de: Dumnezeu, Domn, Iahweh, El, Elohim. Umanitatea lui Mesia este larg acceptată din perspectiva Vechiului Testament, însă divinitatea privită ca atribut al profilului vechi-testamentar mesianic, este un subiect controversat. Argumentația afirmațiilor următoare se rezumă la textele canonice ale Vechiului Testament, chiar dacă conceptul de Mesia divin pare anacronic în contextul monoteismului iudaic.

III.2.2. Mesia persoană divină

Cea mai clară referință în acest sens este Zaharia 13.7. Aici Dumnezeu vorbește despre Mesia Și-l numește, “tovarășul Meu”. Iisus, Însuși, în Noul Testament reiterează acest concept de egalitate, “Eu cu Tatăl una suntem” (Ioan 10.30). Egalitatea aceasta este una substanțială. Existența Lui Mesia este una veșnică, iar diferențele dintre Tatăl și Fiul constau doar în ce privește compartimentarea lucrării, activitatea fiecăruia fiind specifică. Relațiile dintre Cei doi sunt de natură mutuală.

În Isaia 9.6 apar câteva nume care îi sunt atribuite lui Mesia: “Minunat”, “Sfetnic”, “Dumnezeu tare”, “Părintele veșniciilor”, “Domn al păcii”. Primul nume, “Minunat”, este folosit în Vechiul Testament pentru a ilustra atât activitatea omenească cât și cea divină. Prin urmare textul profetic din Isaia evidențiază, atât aspectul uman, cât și pe cel divin. Interesant este faptul că se folosește cuvântul (‘ēl), atribuit de obicei lui Dumnezeu. Chiar dacă, unii cercetători se îndoiesc de existența elementului divin în conceptul mesianic vechi-testamentar, cuvintele profetului Isaia vin în contradicție cu această opinie, titlurile acordate lui Mesia fiind un argument în favoarea divinității Acestuia.

Dacă argumentele prezentate anterior sunt predispuse controversei, există câteva referiri clare, neechivoce, în care termenul de Mesia este interschimbabil cu numele de Yahweh, care este folosit exclusiv pentru a desemna Divinitatea (Zaharia 14.9, Ps. 102.16, Ier. 23.5-6, Is. 40.3). În textul mesianic din Maleahi 3.1, se folosește titlul de Domnul (Adonai), fapt ce implică o anume origine divină a “Celui care vine” (Mesia). Psalmul 110 folosește același nume pentru a-L prezenta pe Mesia, pericopa aceasta este citată și în Noul Testament, de către Însuși Iisus (Mt. 22.43-44), ca argument în favoarea caracterului Său divin.

Psalmul 72 subliniază ideea unui Mesia veșnic. Iar pre-existența lui Mesia Îi conturează și mai bine divinitatea Sa. În teologia Noului Testament aceeași idee, de pre-existență, apare în forma conceptului de “logos” (Cuvânt întrupat, Ioan 1.14).

În gândirea iudaică, “gloria lui Dumnezeu” este un concept specific persoanei lui Dumnezeu și ea nu poate fi accordată nici unei alte persoane. Totuși după cum putem observa în Isaia 40.3-5, slava, cuvenită singurului Dumnezeu adevărat îi este conferită lui Mesia .

Acceptarea divinității lui Mesia și implicit a lui Iisus este o premisă importantă în formularea conceptului trinitarian despre Dumnezeu. În Vechiul Testament, monoteismul nu exclude posibilitatea unui Dumnezeu triunic. Expresia folosită în Deuteronom 6.4, pentru a evidenția existența unui singur Dumnezeu, este „achad”. Acest cuvânt reliefează ideea de unitate, însă nu una absolută, același cuvânt fiind folosit și în Genesa 2.24, când prezintă relația dintre Adam și Eva, ca soț și soție: „Cei doi vor fi una…”.

III.2.3. Mesia ca și “Fiu al Omului”

Titulatura, “Fiul Omului”, cea mai des folosită la adresa Mântuitorului atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, și aflată în atenția dezbaterii teologice, a fost cosiderată de către unii comentatori fără nici o conotație mesianică.

Daniel 7.13 conține cea mai explicită referire la titulatura de “Fiu al Omului”. Driver traducere această expresie prin: “un fiu al omului”. El consideră că textul nu acordă nici un titlu lui Mesia, ci intenționează doar să-i accentueze acestuia caracterul uman. Sunt multe alte controverse cu privire la ceea ce desemnează sintagma “Fiul Omului”. Folosirea, de către Domnul Iisus, a acestei sintagme cu privire la propria-i persoană, îi întărește caracterul mesianic. Totuși din analiza expresiei, în diferitele contexte în care apare, înțelegem că poate sublinia, atât divinitatea, cât și umanitatea lui Mesia. De asemenea aceeași sintagmă subliniază și ascultarea acordată de Fiul, Tatălui, în timpul activității Sale pe pământ. “Fiul Omului” este expresia vechi-testamentară care, pe de-o parte accentuează umanitatea lui Mesia, iar pe de altă parte devine un titlu reprezentativ pentru persoana Mântuitorului.

De asemenea caracterul umanității lui Mesia este relevat și de faptul că acesta ne este prezentat ca și “fiu al lui David”, descendența sa fiind regală, dar omenească (Ps. 110, Is. 11.1-2, Ezechiel 34.24, Zaharia 6.12,13, etc.).

III.3. Oficiile mesianice în Vechiul Testament

Aceste oficii reprezintă domeniile de activitate ale lui Mesia în care exista nevoia unei împuterniciri speciale: actul ungerii cu untdelemn ca act de inițiere într-o lucrare specială. Termenul de Mesia se traduce prin “Unsul Domnului” iar în persoana și activitatea Lui sunt incluse toate cele trei oficii.

III.3.1. Oficiul de profet

Moise, în calitate de profet, este des prezentat în analogie cu Mesia. Marele lider al evreilor, prin care a fost dată Legea (Vechiul Legământ), afirmă: “Domnul vă va ridica un alt profet, ca și mine…” (Deut. 18.15). Aceastei declarații îi urmează o promisiune din partea lui Dumnezeu: “Voi ridica dintre ei… un profet ca și tine…” (v.18), destinatarul acestor cuvinte fiind Moise. Este în mod general acceptat faptul că profetul promis aici reprezintă, prin excelență, prototipul pe care Biserica primară l-a identificat cu persoana Iisus. În calitate de profet Mesia este revelatorul perfect al adevărului divin. Persoana lui Moise se constituie într-o tipologie mesianică pe care o regăsim în aspecte importante ale lucrării Mântuitorului. Această analogie este folosită și de către autorii nou-testamentari (Evrei 3.5-6, Fapte 3.22-23) pentru a sublinia activitatea mesianică a Domnului Iisus în calitate de profet. De asemenea și în Isaia 61.1 se face referire la lucrarea profetică a lui Mesia, cuvintele profeției fiind preluate de Însuși Domnul Iisus (Luc. 4.18).

III.3.2. Oficiul de rege

În legământul davidic este anticipat un Rege special care este identificat cu Mesia, conducătorul unei Împărății veșnice (2 Sam. 7.12-13). În gândirea iudaică descendența davidică a lui Mesia este incontestabilă. Targumurile redau aceeași idee: Mesia prezentat ca un Restaurator al cultului de la Templu, ca un apărător războinic al lui Israel și un garant al instituirii unei împărății echitabile din punct de vedere social

Un targum redă textul profetic din Ieremia 30.9 astfel: “Și ei vor sluji lui Yahweh, Dumnezeul lor și vor asculta pe Mesia, Fiul lui David, regele lor…” (), iar în Isaia 11.1,10 același targum afirmă, încă o dată, descendența davidică a lui Mesia. Toate aceste pasaje vechi-testamentare au fost folosite în serviciile sinagogale din iudaismul timpuriu. Chiar dacă aceste informații, prezentate de Targum, sunt considerate azi problematice, totuși ele reflectă accepțiunea unei anumite perioade din istoria iudaică.

Scrierile rabinice sunt alte surse care argumentează în favoarea unei linii genealogice a lui Mesia ce originează în David. Abordările rabinice acceptă, în general, ideea de Mesia ca și rege, “fiu al lui David”, care va institui o Împărăție ce va domina umanitatea.

Oficiul de rege al lui Mesia este indisolubil legat de conceptul de “Împărăție mesianică”. În Psalmul 72 apare într-un mod cât se poate de ilustrativ. Toate elementele caracteristice “noii Împărății” sunt prezente în acest psalm. Primul aspect important este cel al neprihănirii și al dreptății sociale, care vor domina Împărăția în care va domni Mesia. Apoi, caracterul universal al Împărăției, este un alt aspect, de importanță majoră, care apare în majoritatea textelor mesianice vechi-testamentare. De asemenea Mesia ca rege este Cel care, aduce prosperitate materială și spirituală (Ps. 72.15-17), restaurând, în perioada Împărăției mesianice, închinarea adusă lui Dumnezeu (Ps. 72.18-19).

Viziunea iudaică, asupra timpurilor în care va domni Mesia, este preluată ca și concept de către Noul Testament, care consideră elementele vechi-testamentare ca fiind de natură simbolică. Aceste elemente ilustrând realitatea unei Împărății spirituale. În această “Împărăție” sunt incluse și neamurile, după cum afirmă Iacov, la cociliul de la Ierusalim. (Fapte 15.15-16)

“Împărăția mesianică” are și un aspect eshatologic. O eră în care Mesia va curma actuala ordine mondială și odată cu aceasta toate celelalte împărății de sorginte umană. Moment în care va fi instituită “Împărăția mesianică”, o perioadă a păcii universale absolute (Isaia 11.6-9), în antiteză cu orânduirile omenești caracterizate de conflicte meschine. Aspectul spiritual al Împărăției este evidențiat prin folosirea superlativului absolut și prin reiterarea motivului universalității. Prin urmare, Mesia ca și rege al unei “Împărății spirituale” cu un dublu caracter, prezent și viitor, nu este în contradicție cu Vechiul Testament.

III.3.3. Oficiul de preot

Preotul Vechiului Testament, ales de Dumnezeu și împuternicit de Acesta, reprezenta omul, înaintea lui Divinității, aducând jertfa pentru ispășire a păcatelor. Melhisedec, poate fi considerat prototipul oficiului mesianic de preot. Există numeroase încercări de a-l identifica pe Melhisedec ca și personaj istoric, însă, pentru lucrarea de față, această problemă este de mai puțină importanță. În psalmul 110 se asociază într-un mod analogic imaginea lui Mesia cu cea a lui Melhisedec. Psalmul acesta fiind citat de către autorul epistolei către Evrei, atunci când dezbate problema oficiului de preot a Mântuitorului (Evrei 5.6,10; 6.20, 7.17,21). În primul rând elementul, pentru care se folosește această comparație, este mai întâi permanența. Adică un Mesia preot care deține prerogativele unei preoții veșnice. Apoi, preoția de acest tip este considerată ca fiind la un nivel superior celei aronice și levitice. Oficiul preoțesc al lui Mesia sa intenționat să fie prezentat calitativ infinit superior, conceptului preoțesc obișnuit vechi-testamentar. Preoția lui Mesia se relaționează și la aspectul soteriologic. El este preotul perfect care aduce și reprezintă jertfa, de aceea jertfa Sa are o valoare eternă, specială. (Is. 52.13- Is. 53.12).

Psalmul 110.4 reiterează ideea de rege și preot în relație cu Mesia. Melhisedec însuși este rege al Salemului și preot în același timp. Această intersectare între sacru și profan fiind un lucru obișnuit în cultura orientală, inevitabilă dacă se are în vedere modul de organizare statal existent în acea perioadă. Mesia este, în același timp, la modul superlativ absolut, rege și preot.

Limbajul Vechiului Testament fiind, în acest caz, metaforic. Așadar preoția lui Mesia este una de natură spirituală, care are directă legătură cu rolul Său de unic mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor. Oficiul de preot a lui Mesia poate fi, deci, asociat lucrarii Sale soteriologice.

III.4. Lucrarea soteriologică a lui Mesia

Punctul central al lucrării lui Mesia, scopul acțiunilor Sale în relație cu omenirea, se regăsesc în soteriologie. Modul în care înțelegem această doctrină ne afectează perceperea persoanei lui Dumnezeu. Mesia este cel care vine să reglementeze relația oamenilor cu Dumnezeu, relație afectată de păcatul uman.

A fi neprihănit, adică a avea o relație restabilită cu Dumnezeu, are implicații în actul salvării. În latină pentru neprihănit se folosește cuvântul “justitia”, care relevă recunoașterea unei stări meritorii, cu o conotație recompensatorie. Din punctul de vedere al limbii ebraice, o persoană poate fi considerată “neprihănită”, chiar dacă din punct de vedre obiectiv ea este vinovată, verdictul pronunțat asupra stării sale fiind exact opus. După cum în greacă verbul „dikaion” înseamnă “a face dreptate”, în ebraică cuvântul ……. este înțeles prin “a fi declarat drept”. Pentru că standardele lui Dumnezeu sunt incoruptibile, așezate la nivelul perfecțiunii, omul este incapabil, la o conformare absolută, fără un ajutor divin.

Ideea de judecată nu este exclusă din conceptul soteriologic vechi-testamentar. Dimpotrivă, Mesia este prezentat ca un judecător, drept, care instituie o domnie a echității. Judecata fiind o prerogativă a divinității care, pe de o parte pedepsește, iar pe de altă parte eliberează. Caracterul lui Dumnezeu se relevă din acțiunile Lui, dreptatea și mila împletindu-se, într-un mod armonios, în Ființa Sa. Necesitatea unui Mântuitor reiese, tocmai, din caracterul lui Dumnezeu.

III.4.1. Păcatul și necesitatea unui Mântuitor

Imediat după creație omul era într-o strânsă relație cu Dumnezeu, Creatorul (Gen. 2.16-17). Noțiunea de păcat ia naștere atunci când omul, liber în deplinătatea capacităților sale de cunoaștere, alege răul, afectându-și astfel relația cu Dumnezeu. Dyrnes, abordând o perspectivă vechi-testamentară, clasifică păcatul în trei mari categorii: ca deviație, ca vină și ca un act de rebeliune.

Păcatul ca deviație constă într-o acțiune umană care, abandonează așteptările lui Dumnezeu și se îndreaptă împotriva voii lui Dumnezeu. David recunoaște în Psalmul 51.4: “doar împotriva Ta am păcătuit…”

Ce-a de-a doua perspectivă, intenționează să sublinieze ideea de vină umană. Vinovăția este un element obiectiv, care există indiferent cât de minoră ar părea acțiunea neconformă cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare este imperios necesară, o acțiune mântuitoare, care să înlăture vinovăția.

Rebeliunea implică o acțiune intenționat rău voitoare, accentuându-se cu preponderență responsabilitatea umană. Gravitatea păcatului este în special reliefată, deoarece reprezintă un act, premeditat făcut, cu o deplină cunoaștere a consecințelor (ex. Adam; Is.1.2, revolta poporului Israel împotriva lui Dumnezeu).

În Vechiul Testament păcatul are un caracter obiectiv, el nu poate fi ignorat (Deut. 21.1-9). Obiectivitatea reflectă un standard, creat de Dumnezeu (legea), care trebuie respectat. De asemenea consecințele păcatului sunt personale, deoarece, el reprezintă un act voluntar de revoltă împotriva lui Dumnezeu. Are și un caracter universal în sensul că a afectat natura umană, chiar dacă nu intră în normalitatea creației el este prezent în acțiunile tuturor oamenilor. În consecință, neprihănirea personală poate fi obținută doar apelând la bunătatea lui Dumnezeu (Deut. 9.46).

Păcatul are ca și consecințe: vina și pedeapsa (Num. 32.23, Ps. 69.28, etc.) Privind la, caracterul păcatului și la consecințele lui, vom ajunge la concluzia că omul are nevoie de intervenția milei lui Dumnezeu, pentru a mai putea spera la statutul de “neprihănit”.

III.4.2. Natura mântuirii în Vechiul Testament

a) Sunt două aspecte distincte a doctrinei salvării așa cum o prezintă Vechiul Testament: individual și național. Aspectul individual accentuează relația dintre om și Dumnezeu. Vechiul Testament relevă existența relației personale cu Dumnezeu. În cazul în care o persoană nu reușește să-și respecte obligațiile morale și spirituale trebuie să reglementeze această problemă prin acte sacrificale. Este evident că, mântuirea oferită în Vechiul Testament, a fost una individuală, acceptată prin credință și fundamentată pe jertfa de sânge.

Aspectul național, al mântuirii, are o legătură vădită cu conceptul mesianic în gândirea iudaică. Scriptura oferă multe mărturii din care înțelegem că Israel, ca națiune, va fi eliberat de păcatul său și de dușmanii săi odată cu venirea lui Mesia. Isaia afirmă că, națiunea lui Israel va fi salvată de Mesia care va veni din Sion (Is. 59.20-21). Noul Testament face distincție între Israel ca și națiune și Israelul spiritual (Rom. 9.6). În Romani 11.27 este unul din textele, care vorbesc despre mântuire dintr-o perspectivă națională, prevestind faptul că tot Israelul va fi mântuit. Chiar dacă unii teologi consideră că o astfel de abordare periclitează universalitatea mântuirii. Totuși nu există nici un fel de contradicție, între cuvintele lui Pavel și acceptarea faptului că mântuirea este acordată și neamurilor. C. H. Dodd atribuie fragmentul din epistola către Romani unei stări de exaltare emoțională a lui Pavel, motivată de sentimente naționale. Cu toate acestea, după cum am putut observa, exclusivismul național nu aparține epistolei către Romani.

Cea mai importantă rămâne mântuirea individuală, fiecare evreu poate avea o relație reabilitată cu Dumnezeu, fără a fi exclusă, astfel, natura universală a mântuirii mesianice. Martin Achard este de părere că, în cartea Genesei capitolele 22 și 12 au ca punct comun ideea de mântuire universală. El susține că binecuvântarea, promisă de Dumnezeu lui Avraam, vizează și o descendență spirituală, neamurile fiind și ele incluse.

b) Un alt aspect de importanță majoră este cel substitutiv:

b`) Un Mesia preot și jertfă în același timp, care suferă și moare înlocuind jertfa obișnuită, asumându-și, astfel, păcatul omenesc. Bushnell înțelege această asumare, ca pe un act de simpatie. Implicațiile jertfei lui Hristos sunt, însă, de ordin ontologic. El și-a asumat, în sensul cel mai deplin al cuvântului, vina noastră. Isaia are câteva profeții în care tema centrală este actul substitutiv al lui Mesia, care merge până acolo că acceptă o moarte violentă în locul omului păcătos (Is. 52.13-53.139). El este Cel care, “era străpuns pentru păcatele noastre… zdrobit pentru fărădelegile noastre”.

Pentru ca să putem înțelege ideea de substitut trebuie să vedem semnificația sistemul jertfelor în accepțiunea iudaică, vechi-testamentară. Ryrie consideră că este greșit, ca întreg sistemul sacrifical din Vechiul Testament, să fie înțeles doar cu o conotație simbolistică, pregătind calea pentru jertfa mântuitoare a lui Mesia. Un mod de a înțelege lucrurile mult mai acceptabil este cel al revelației progresive. Nu există o bază biblică, vechi-testamentară, pentru a afirma, că mântuirea includea în mod necesar și moartea substitutivă a lui Mesia. Însă, fără îndoială, în planul etern al lui Dumnezeu moartea Fiului Său, a fost și rămâne baza unei mântuiri spirituale (Rom.25-26). Trebuie să avem în vedere faptul că, revelația lui Dumnezeu, în timp, este una progresivă. De la Vechiul Legământ, prin lege, o evoluție înspre, Noul Legământ, la un nivel infinit superior.

Chiar dacă jertfele vechi-testamentare avea o semnificație în acele timpuri, restabilind, pentru moment, relația dintre om și Dumnezeu. Totuși aceste jertfe nu aveau o semnificație eternă. Richard E. Averbeck afirmă că termenul (ebr.), nu poate fi tradus cu “a acoperi”, ci mai degrabă cu “a curăța”. Din această analiză lingvistică, Averbeck, concluzionează că jertfa lui Mesia se află la baza unei mântuiri spirituale eterne, scopul jertfelor de animale fiind doar o restabilire “temporală” a relației cu Dumnezeu. El trece, astfel, actul soteorologic, al lui Mesia, în domeniul “atemporalității”.

Când un evreu aducea o jertfă trebuia să-și pună mâna deasupra capului animalului sacrificat, gest care simboliza un transfer al păcatelor. Vos este de părere că, animalele sacrificate, suportau moartea pe care o merita cel care aducea jertfa. În acest fel, prefigurându-se, lucrarea mântuitoare a lui Mesia.

b„) Din aceeași perspectivă substitutivă putem privi la un Mesia care suferă pentru păcat și pentru deficiențele umane fizice. Observăm că în Is. 53 se afirmă faptul că jertfa lui Mesia afectează și latura fizică a omului. Odată cu mântuirea spirituală, fiind inclusă și mântuirea fizică de boală. Această referire, a lui Isaia, are mai mult o conotație profetică, împlinindu-se probabil în lucrarea Mântuitorului și în minunile făcute de Acesta sau de către ucenici, în numele Lui. De asemenea, în Noul Testament, între mântuirea fizică și cea spirituală există, o oarecare, relație de succesiune. Pe baza acestei observații însă nu este posibil, ca azi să fie susțintă o regulă general valabilă, conform căreia, mântuirea fizică de boală, să fie imperios necesară ca și dovadă a mântuirii spirituale. Elementul preponderent, ca importanță, este cu siguranță cel spiritual.

III.5. Mesia, inițiatorul unui nou legământ

III.5.1. Abordarea termenului de legământ

Termenul de “legământ” (), în relație cu scrierile vechi testamentare, a creat câteva controverse. Datorită posibilităților interpretative ce le oferă, trebuie să identificăm conotația termenului în original.

Câțiva comentatori au coroborat, cuvântul “legământ”, cu unul asirian care se traduce prin “a lega”. Acest punct de vedere afirmă că cel mai important, aspect al legământului, subliniază ideea de legătură. Un alt mod de a înțelege același termen, consideră că, ideea de bază subliniată este dată de verbul a tăia, accentul fiind pus în acest caz pe ceremonia de sacrificare pentru jertfă.

Cuvântului, “legământ” are o etimologie obscură. Însă este în general acceptat faptul că, acest cuvânt desemnează o legătură, o înțelegere între două părți. Pedersen și Buhl analizează, cele mai importante lucrări scrise în domeniu, de Mendenhall, Baltzer și McCarthy. Astfel, cei doi cercetători, ajung la concluzia că, “legământul” reprezentă o înțelegere, parafată printr-un act sacrifical, făcută între două părți, cu responsabilități reciproce. Între cele două părți nu exista neaparat o relație de egalitate. Ce mai degrabă unul dintre parteneri reprezenta partea puternică, cea care iniția acțiunea și în același timp impunea condițiile în care să se desfășoare înțelegerea. Se știe că relația dintre cei care se încheia legământul era una foarte strânsă bazată pe: încredere reciprocă, scop comun, prieteni comuni, dușmani comuni și loialitate. Cuvântul este folosit în Vechiul Testament pentru a desemna relația dintre Dumnezeu și om.

III.5.2. Dezvoltarea conceptului de legământ în Vechiul Testament

Ideea de legământ o putem observa, implicit exprimată, încă de la promisiunea făcută de Dumnezeu, primilor oameni în Genesa 3.15. Într-un mod explicit însă primul legământ, între om și Dumnezeu, este cel încheiat cu Noe (Gen. 6.18). Inițiatorul acestui legământ este Dumnezeu, promisiunea făcută lui Noe și familiei sale fiind aceea de salvare dintr-un iminent potop.

Un alt important pas, în dezvoltarea conceptului, este legământul încheiat cu Avraam (Genesa 12.1-3; Genesa 15 și 17). Speranța mesianică este un element inclus în legământul avraamic. Paroxismul, a ceea ce poartă numele de Vechi Legământ, este momentul în care Dumnezeu dă Legea, poporului evreu, prin Moise, la Muntele Sinai. Evenimentul, instituirii legii mozaice, conține elementele principale din componența standardizată a conceptului de legământ: promisiunea din partea lui Dumnezeu și apoi condiția ca această promisiune să fie îndeplinită. Obligațiile la care se angajează poporul evreu iau formă concretă în litera Legii. Nerespectarea, din partea evreilor, a termenilor în care era stabilită “înțelegerea”, a atras după sine, pedeapsa divină (2 Regi 17.22-23). Un alt element important, în evoluția conceptului de legământ, este promisiunea făcută de Dumnezeu lui David (2 Sam. 7.12-17). Mendenhall consideră că în persoana regelui David sunt reiterate toate promisiunile mesianice făcute patriarhilor. Promisiunea pe care Dumnezeu o face lui David, este o descendență veșnică (Ps. 2.7), conotația fiind neechivoc mesianică.

Conceptul de “legământ” în Isaia (42.1,6, 55.3-4) este raportat la aspectul universalității mântuirii. Dumnezeu este Cel care a inițiat, mai înâi, un legământ cu poporul evreu, prin Legea mozaică, însă planul Său de mântuire cuprindea și celelalte popoare.

III.5.3. Noul Legământ

Profetul Ieremia suprapune, conceptul de legământ, cu cel de Împărăție mesianică (Ier. 31.31-34) și denumește “împărăția” un “nou legământ”. Încălcarea, de către poporul evreu, a termenilor “înțelegerii” cu Dumnezeu, exprimă, în mod tragic, eșecul efortului uman în actul mântuirii. Noul legământ este de natură spirituală, accentuând aspectul interior al omului, ca centru al tuturor acțiunilor sale. Acest aspect avea mai puțină importanță în cadrul primului legământ, unde era evidențiiată, în primul rând, acțiunea și nu intenția. Momentul inițierii, unui nou legământ, corespunde cu cel al instituirii unui timp al harului, o eră în care se restabilește legătura dintre om și Dumnezeu (Ier. 33.34). Noul Legământ are, ca și caracter primordial, ”legea harului”, care nu face altceva decât să releve bunătatea lui Dumnezeu și suveranitatea Sa. El fiind Cel care alege fără a fi motivat de nimic altceva decât de propria bunătate. Este posibilă, așadar, o nouă ordine morală și socială fundametată pe harul divin. Berkhof crede că, în Vechiul Testament, conceptul de legământ are scopul de a desemna relația dintre Dumnezeu și om. Posibilitatea unei relații personale între Dumnezeu și om, la nivelul spiritual (Osea 6.6), este cel mai important aspect al acestei noi ordini. Fără ca această relație să fie, condiționată de alegerea făcută în prealabil unui singur grup etnic.

Evoluția, acestui concept, este în strânsă legătură cu planul de mântuire a lui Dumnezeu. Momentul lucrării, soteriologice a lui Mesia, reprezintă climaxul conceptului de nou legământ, un sfârșit și totodată un nou început în istoricul relației dintre Dumnezeu și om.

III.6. Robul Domnului analogie mesianică vechi-testamentară

Pasajele, în care se regăsește sintagma Robul Domnului, sunt în cartea profetului Isaia (42.1-9, 49.1-3, 50.4-11, 52.13-53.12). Așa cum sa afirmat deja în capitolul anterior, expresia are atât conotații colective cât și individuale, caracterul ei mesianic fiind negat vehement mai ales de către teologii moderni. Cu toate acestea, în urma analizei exegetice, sa ajuns concluzia că expresia aceasta are un vădit caracter mesianic. Așadar premisa paradigmatică, pentru lucarea de față, este clară: Robul Domnului reprezintă un titlu generic acordat lui Mesia.

III.6.1. Robul Domnului și oficiile mesianice

a) Isaia 42.1-7 folosește termenul evreiesc (ebr.) tradus în limba română prin Robul Domnului. Whybray consideră că acest cuvânt, în accepțiunea sa primară, subliniază oficiul de rege. Termenul sinonim, celui de “Rob al Domnului”, este acela de “Cel ales”. Dumnezeu Îl alege pe Robul Domnului, într-un mod asemănător cu felul în care este ales un rege (Is. 41.21, 43.15, 44.6). O caracteristică importantă, a unui rege, este aceea de a impune o anumită ordine socială. Robul Domnului instituie o nouă ordine socială bazată pe dreptate (ebr.) (ordine dreaptă). Odendaal, bazat pe afirmațiile anterioare, susține că oficiul de rege, a Robului Domnului, este unul mesianic. De asemenea el observă faptul că în Robul Domnului, cele două oficii, de profet și preot, se integrează într-o ordine de subordonare față de oficiul de rege. Un alt argument, adus în favoarea recunoașterii oficiului de rege la Robul Domnului, este legătura între conceptul descendenței davidice și suferința Robului (Is. 52.13-53.12). Aceeași apartenență, la descendența davidică, reiese și din Isaia 53.2, atunci când este folosit termenul de “lăstar”, pentru a-L desemna pe Robul Domnului.

b) Moise este, o altă, personalitate analogă pentru Robul Domnului. Oficiul de profet a lui Mesia are ca și tipologie vechi-testamentară pe marele conducător al evreilor (Deut. 18.14 și 34.10). Este clar că la Moise se regăsește oficiul de profet, deoarece Dumnezeu a revelat prin el Legea.

c) Robul Domnului include în activitatea Sa și oficiul de preot. Ideea de Rob al Domnului preot și jertfă reiese, într-un mod indirect, din Isaia 52.13-53.12. De asemenea prezența, în profeția lui Isaia, a elementului de proclamare a voii lui Dumnezeu, ca și act de mijlocitore între Dumnezeu și om. Deci, prin analogie, elementul proclamaror reliefează rolul de mijlocitor sacerdotal din activitatea intreprinsă de Robul Domnului.

III.6.2. Robul Domnului și lucrarea soteriologică

Una din prerogativele, cele mai importante, deținute de Robul Domnului, este aceea de a judeca. În Isaia 42.1 se afirmă: “El va vesti judecata după adevăr” Substantivul folosit în ebraică pentru “justiție” (), este un termen care a stârnit mai multe controverse. Este în general acceptat faptul că are ca și conotație de bază ideea de instituire a unei noi ordini bazate pe dreptate. Kelley este de părere că aceaste atribuțiuni îi revin lui Mesia, care de altfel apare sub titulatura de Rob al Domnului. Mesia, Robul Domnului, va instituii o Împărăție în care toate națiunile vor trebui să se supună normelor impuse de Dumnezeu. Conceptul de “Împărăție mesianică” este în relație cu lucrarea ce o are de îndeplinit Robul Domnului. Acesta din urmă în perspectiva lui Isaia, este un viitor lider care își va impune orânduirea dreaptă. (Is. 42.1-7). Ideea de instituire a unei noi ordini sociale o regăsim și Isaia 42.6, unde Robul Domnului se relaționează la noul legământul încheiat între Dumnezeu și oameni.

Robul Domnului este un deschizător de drumuri, prin activitatea lui întrezărindu-se zorii unei noi ere, un timp al harului. Conceptul de „nou legământ” se suprapune, uneori cu acela de “Împărăție mesianică”, cu scopul să se accentueze faptul că Robul Domnului, reprezintă un punct de cotitură în istorie, de trecere la o nouă ordine, aflată la un nivel mult superior.

III.6.3 Natura mântuirii oferite prin Robul Domnului

a) Posibilitatea mântuirii indiferent de originea etnică, sau universalitatea mântuirii, este afirmată explicit în Isaia 42.6. Dumnezeu face următoarea afirmație adresată Robului Domnului: “…Te-am chemat să dai mântuire…ca să fii lumina neamurilor.” Tuturor popoarelor le este deschisă posibilitatea de salvare și de renunțare la idolatrie în favoarea închinării la adevăratul Dumnezeu (Is. 41.25-29). Aceeași idee de universalitate a mântuirii se reiterează în Isaia 49.1,5. În versetul 5 găsim o referire la restaurarea lui Israel. Young crede că acest verset poate fi interpretat ca făcând referire la un Israel spiritual. Versetul 6, din Isaia 49, este și mai lipsit de echivoc atunci când afirmă caracterul neexclusivist, din punct de vedere etnic, al mântuirii oferite prin Robul Domnului.

b) De asemenea caracterul substitutiv al mântuirii este foarte bine ilustrat în profețiile privitoare la Robul Domnului din Isaia 52.13-53.13. O suferință și o moarte violentă ca acte benevole făcute în favoarea tuturor oamenilor care sunt gata să accepte prin credință acest gest.

c) Elemente din viața Mântuitorului regăsite în Robul Domnului

1. Nu avem o specificație indubitabilă cu privire la “nașterea din fecioară”. Mac Rae, pe baza cuvintelor, profetului Isaia, din capitolul 49.5: „M-a întocmit din pântecele mamei…”, susține că acest fragment prezintă ideea de naștere din fecioară. În versetul 1, din același capitol, se face următoarea afirmație: “Domnul M-a chemat din sânul mamei și M-a numit de la ieșirea din pântece”. Young crede că aceste cuvinte întăresc și mai mult convingerea că Robul Domnului nu este altul decât Mesia. În opinia aceluiași autor, este semnificativ faptul că, în contextul vechi-testamentar, nu este pomenită persoana tatălui, fapt ce sugerează indirect, conceptul de naștere din fecioară a lui Mesia.

2. Un alt aspect important este atitudinea de respingere pe care oamenii o au față de Robul Domnului și implicit față de Mesia (Is. 53.3). În opinia lui Culver profetul Isaia folosește cuvântul “dispreț” pentru a ilustra, într-un mod comprehensibil, atitudinea de respingere.

3. Suferința și moartea Mântuitorului se regăsesc într-un mod analogic în Isaia 52.13-53.12. Noul Testament vorbește despre moartea Domnului Iisus (Mt. 20.17-19, Mc. 9.30-32, Lc. 18.31-34, etc.). Isaia 50.6 descrie, într-un mod izbitor de similar, cu pasajul din Ioan 10.11, suferințele îndurate de Robul. Oprobiul public, o pedeapsă obișnuită în Vechiul Testament (Deut. 25.2-3, Ier. 20.2, etc.), accentuează și mai mult suferința, Mântuitorului. Ceea ce ne surprinde este asumarea unei pedepse nemeritate. North crede că descrierile făcute suferinței, îndurate de Robul Domnului, anticipează, în mod profetic, momentul crucificării Domnului Iisus Hristos.

4. Glorificarea reprezintă reversul aspectului suferinței, prezentat anterior. În Isaia 52.13b Robul Domnului: “…se va sui, se va ridica, se va înălța foarte sus…”. Aceste cuvinte descriu un superlativ absolut al succesului. În versetul 12 din capitolul 53, glorificarea este un rezultat al suferinței substitutive. În urma suferinței nemeritate, Robul Domnului primește o glorie bine meritată.

Concluzii

În urma unei analize, individuale, a tuturor aspectelor importante, ce împreună constituie promisiunea mesianică, se observă acele elemente specifice care se regăsesc în persoana și activitatea Domnului Iisus. Posibilitatea construirii unei hristologii bazate pe textele mesianice vechi testamentare, constituie un puternic argument în favoarea mesianității lui Iisus. Organizarea materialului, oferit de analiza exegetică, permite o mai atentă cercetare a aspectelor specifice, expuse de profețiile mesianice din Vechiul Testament, care-și regăsesc împlinirea în perioada nou testamentară.

Capitolul III

ABORDĂRI HERMENEUTICE NOU TESTAMENTARE ALE PROFEȚIILOR MESIANICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Modul în care Noul Testament abordează profețiile mesianice din Vechiul Testament, se încadrează într-un proces hermeneutic complex desfășurat sub călăuzirea Duhului Sfânt. Certitudinea abordării exegetice corecte a textelor mesianice ne-o oferă doar perspectiva hermeneutică nou-testamentară. Prin urmare, creștinul trebuie să fie preocupat de felul în care, autorii inspirați ai Noului Testament au înțeles și interpretetat profețiile mesianice expuse de Vechiul Testament.

IV.1. Contextul hermeneutic nou-testamentar

Richard Longenecker, în încercarea sa de a identifica contextul hermeneutic nou testamentar, confirmă existența unei puternice influențe, a metodelor exegetice evreiești, în modul în care autorii Noului Testament interpretează, profețiile vechi-testamentare. De asemenea în opinia lui Longenecker hermeneutica nou testamentară, depășește o tratare exegetică strict istorico-gramaticală, prin inspirație divină, ea nu poate fi redusă la o structură schematică.

Metodologia hermeneutică iudaică, din primul secol, aparține contextului în care a fost scris canonul Noului Testament. Astfel studierea hermeneuticii iudaice este necesară pentru a înțelege modul în care scriitori Noului Testament au înțeles mesajul Vechiului Testament.

IV.1.1. Școala de hermeneutică iudaică

Interpreții evrei, indiferent de modalitatea exegetică abordată, sunt de acord cu cele patru principii care formează baza hermeneuticii iudaice. Fundamentul hermeneutcii iudaice este credința comună în inspirația divină a Scripturii. În al doilea rând se regăsește convingerea potrivit căreia Tora conține adevărul, revelat de Dumnezeu cu scopul de al ghida pe om. În al treilea rând hermeneutica ebraică acceptă atât înțelesul evident, existent în text, cât și un înțeles deductibil, care se datorează numeroaselor posibilități de interpretare ale textului. În cele din urmă este afirmat scopul hermeneuticii biblice, care are la bază necesitatea de a face Cuvântul lui Dumnezeu relevant percepției umane, pentru a putea fi aplicat în mod practic în situații concrete.

În școala iudaică timpurie întâlnim patru modalități de abordare majore a textului: interpretarea literală, midrașică, peșer și interpretarea alegorică. Interpretarea literală ridică cele mai puține probleme și se folosește în special în interpretarea Legii.

Interpretarea midrașică ocupă un loc central în noetica rabinică. Are atât un aspect exegetic cât și unul omiletic. Termenul daraș apare și în literatura sectei de la Marea Moartă, având conotația de studiu riguros prin care se caută fundamentarea învățături în Biblie și în tradiția rabinică. Midrașul conține, atât interpretări literale, cât și contextuale. Scopul acestei modalități hermeneutice a fost acela de a lega practica cotidiană și concretă de textul Torei. Limbajul analogic este una din caracteristicile de bază a exegezei midrașice, această metodă având ca obiectiv găseasirea în textele Scripturii înțelesuri “adânci”. Urmarea acestei premise a fost abordarea unor intepretări fanteziste care nu mai țineau cont de nici un fel de reguli. Deasemenea știm că Midrașul a dezvoltat și analogiile contextuale.

Această metodă de intepretare s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Acest fapt este lucru ușor de observat în sistemele exegetice expuse de câtiva rabini reprezentativi. Hilel, figură rabinică marcantă, și-a creat propriul sistem de analiză a textelor sfinte, un sistem bazat pe șapte principii hermeneutice (middot). A urmat apoi Rabi Ișmael cu cele treisprezece reguli exegetice și Rabi Eliezer Yose Ha-Gelili care a creat cel mai complex sistem format din treizeci și două de middot. Toți aceștia nu fac altceva decât să ilustreze într-un mod concret importanța abordării midrașice, cu toate aspectele ei, pozitive și negative.

Interpretarea peșer este specifică textelor de la Qumran. Ea este în general aplicată acelor profeții vechi-testamentare care au un caracter eshatologic. Specific acestei metode este pretenția apartenenței la înțelepciunea Divină, interpretarea fiind, prin urmare, un mister revelat. Membrii mișcării de la Qumran, credeau că profețiile conțin elemente criptice și astfel pentru a putea ascede la un sensus plenior (sens plenar) este imperativ necesar aspectul revelațional. Chiar dacă există o aparentă antiteză între midraș și peșer, se potate observa, în textele de la Qumran, atât abordarea scolastic-midrașică cât cea carismatic-peșerică.

Metoda alegorică, constă în folosirea unei hermeneutici metaforice, aflată de obicei sub formă narativă. Elemente alegorice se regăsesc în toate sistemele interpretative, mai ales atunci când se are în vedere aspectul practic, aplicativ. Filo din Alexandria este cea mai cunoscută personalitate care a folosit această metodă în scrierile sale. El este autorul unei scrieri, cu titlul de Legum allegoriorum (interpretare alegorică), ce conține interpretări filosofice la Pentateuh.

IV.1.2. Școala de hermeneutică creștină

Longenecker și Ellis afirmă că hermeneutica Noului Testament trebuie înțeleasă din prisma termenilor, Qumran-peșer și rabinic-midraș. Alți cercetători sunt de părere că diferențele dintre hermeneutica iudaică și cea creștină sunt mult prea mari iar similitudinile sunt puține. De exemplu, în opinia lui Silva, logica unor principii midrașice pot fi găsite în anumite pasaje ale Noului Testament, deși acest lucru nu trebuie generalizat. Metodele hermeneutice de sorginte iudaică sunt folosite cu inconsecvență de aceea, Hays afirmă că metodele midrașice, peșer și alegorice au doar un rol ilustrativ.

Cu toate acestea unii teologi moderni supraapreciază rolul contextului iudaic în hermeneutica creștină. Bultman, de exemplu, ne oferă o perspectivă existențialistă, autorii Noului Testament au scris totul sub influența propriilor trăiri. Trebuie așadar făcută distincție între Cuvântul lui Dumnezeu și celelalte influențe exterioare. În cadrul influențelor exterioare sunt incluse atât modalitățile de interpretare cât și întregul contextul în care scriitorii Noului Testament, au trăit și care i-a influențat.

Chiar dacă este la modul general este acceptat faptul că în Noul Testament, atunci când se face referire la textele vechi-testamentare, sunt folosite metode hermeneutice de sorginte iudaică, totuși afirmația potrivit căreia Noul Testament nu este nimic mai mult decât oglindirea gândirii iudaice din primul secol, nu-și găsește suport. Cel care conferă autoritate textului și canonului nou-testamentar este în primul rând Autorul Divin. Scriitorii umani, călăuziți de Duhul Sfânt, au transpus în cuvinte revelația primită, amprenta personală nedenaturând înțelesul inițial. Hirsh accentuează valoarea inspirației divine, pentru că, după părerea sa, doar în acest fel se poate înțelege că până și hermeneutica adoptată de scriitorii inspirați ai Noului Testament, a fost determinată de directa influență a lui Dumnezeu. Astfel pot, exista situații în care scriitorul uman face o serie de afirmații profetice pe care el însuși nu le-a înțeles, sau să nu o înțeles în totalitate.

Edwin Hartell crede că este posibil ca un anumit pasaj scriptural, în special profețiile mesianice vechi-testamentare, să aibe o împlinire primară într-o altă persoană, decât cea a lui Iisus. Mulți teologi susțin că perspectiva expusă anterior, împacă cel mai convingător textul Noului Testament cu profețiile din Vechiul Testament. David Jeremiah

identifică câteva motive pentru care Scriptura folosește o metodă aparent inconsecventă. În primul rând, acest fapt se datorează caracterului necronologic al profeției vechi-testamentare. În ebraica veche timpul prezent și viitor se întrepătrund iar rolul profetului este acela de a se adresa în primul rând generației sale. Perspectiva limitată a profetului, este cel de-al doilea motiv. Condiția umană limitează înțelegerea profetului. Al treilea factor care îi dă profeției vechi testamentare un caracter necronologic este, orientarea hristologică a Scripturii. Scripturile vechi-testamentare converg spre Mesia, Cel care trebuia să vină și care este punct central al unei revelații progresive.

În concluzie putem afirma că unele profeții mesianice vechi-testamentare, au ca specific mai multe posibilități de a fi interpretate. Însă, toate aceste profeții trebuie analizate din prisma planului de mântuire, trasat de Dumnezeu, deoarece acesta este scopul revelației divine. Revelația progresivă, csre începe cu Vechiul Testament și culminează cu scrierile nou-testamentare. Din perspectiva lui Dumnezeu, textul profetic are încă de la început o direcție clară. De-a lungul timpului Dumnezeu îi descoperă și omului scopul pentru care a revelat o anumită profeție.

Scriitorii Noului Testament, când au abordat profețiile Vechiului Testament s-au folosit de metode hermeneutice deja existente. Mai mult decât atât, fără să contrazică afirmațiile originale, sub directa inspirație a Duhului Sfânt, duc sensul original mai departe, înspre ceea ce Dumnezeu a hotărât încă de la început. Tipologia și analogia sunt printre cele mai întâlnite metode hermeneutice care se folosesc în abordarea profeției vechi testamentare în Noul Testament. Aceste metode modifică înțelesul original, ci doar găsesc elemente comune. Perspectivă hermeneutică nou testamentară nu poate fi disociată de ideea de inspirație divină.

IV. 2. Abordarea Evangheliilor

Atât metodele hermeneutice cât și înțelesul profețiilor vechi testamentare, felul în care au fost interpretare profețiile mesianice în Evanghelii, prin prezentarea unor exemple concrete, aflate în textul Scripturii.

IV. 2.1. Matei 2.6 și sursele vechi-testamentare

Locul în care Iisus s-a născut, reprezintă un puternic argument în favoare mesianității Sale. Localitatea în care s-a născut Iisus, apare în contextul în care magii, căutându-l pe “împăratul de curând născut”, ajung la Irod. Acesta din urmă convocă o adunare a cărturarilor și află locul în care trebuia să se nască Mesia. Matei citează versetul din Mica 2:6. Răspunsul cărturarilor ar putea fi înțeles ca opinia unor persoane cu autoritate religioasă și astfel acest punct de vedere poate fi considerat oficial, fiind reprezentativ pentru gândirea iudaică de la acea vreme.

Citatul, din Mica 5:2 este considerat în mod tradițional îi sunt atribite veleități mesianice. Moises Silva consideră că pasajul din Matei este o denaturare a profeției originale, din cartea Mica și un exemplu de folosire a metodei de interpretare, midraș. Cuvântul “seminție” (ebr.) (tradus de Cornilescu: cetăți de căpetenie) este schimbat cu cel de prinț () (tradus de Cornilescu: “căpetenie”). Principiul midrașic folosit, în opinia lui Silva, este cel prin care intepretul intervine în text printr-o citire diferită a vocalelor.

Chiar dacă Matei folosește o exprimare diferită de a lui Mica, sunt suficiente argumente în favoarea ideii că textul original nu este alterat, de abordarea evanghelistului. Intenția lui Matei este aceea de a-L prezenta pe Iisus drept Mesia cu o descendență davidică. Cuvintele, pe care Matei le folosește în 2.6 sunt asemănătoare cu modul în care 2 Sam. 5.2 îl descrie pe împăratul David. Grundy crede că în acest caz este folosită exegeză cumulativă, după cum o numește el, adică evanghelistul Matei sintetizează câteva aspecte importante din profețiile Vechiului Testament cu privire la Mesia.

IV.2.2. Matei 2.15 relaționat la profeția din Osea 11.1

Profeția din Osea 11:1 este cea mai dezbătută și în același timp controversată, abordare vechi-testamentară din Evanghelia lui Matei. Osea 11.1: “am chemat pe Fiul Meu din Egipt…”, apare în contextul întoarcerii lui Iisus împreună cu familia Sa din exilul egiptean. Întoarcerea aceasta în ținuturile natale, după moartea lui Irod, este prezentată ca și o împlinire a cuvintelor profeției lui Osea.

După părerea lui Silva, felul în care Matei preia citatul din Vechiul Testament și apoi îl aplică la viața lui Iisus, este irelevant și arbitrar. Osea 11.1-2 descrie o perioadă din istoria poporului evreu. Dealtfel faptul că este folosit termenul de “Fiu” (ebr.) relevează strânsa relație existentă între Dumnezeu și poporul Israel. Abordarea fragmentului profetic în contextul cărții, conduce la concluzia că profetul își concentrează atenția, în primul rând înspre Israel și nu înspre Mesia. Când Matei preia Osea 11.1, el schimbă accentul textului, atunci când afirmă că evenimentul reîntoarcerii din Egipt este o “împlinire” ( ) a profeției vechi-testamentare, care de această dată are evident caracter mesianic.

Pe de altă parte Barton Payne crede că profeția din Osea 11.1 este indisolubil legată de conceptul mesianic. Argumentul principal în favoarea acestei opinii este unul de natură lingvistică și se bazează pe traducerea expresiei ebraice (ebr.), din Osea 11.1. El spune că profeția are o formă gramaticală de viitor: “Și voi chema pe Fiul Meu din Egipt…”. Acțiunea se petrece în viitor, prin urmare referirea la Mesia este implicită. De asemenea, faptul că Matei folosește expresia “ca să se împlinească” ( ), dovedește că în înțelegerea evanghelistului, profeția lui Osea prezice un aspect din viața lui Mesia.

În opinia lui Tracy L. Howard argumentul care constă în folosirea de către Matei a termenului este irelevant. Potrivit opiniei sale traducerea cuvântului (ebr.) are o nuanță futuristică, dar locul său nu este în contextul în care se folosește.

Comentatorii catolici găsesc că felul în care Matei citează profeția din Osea 11.1 este un exemplu clasic de folosire a principiului sensus plenior. Această abordare rezidă din concepția catolică despre felul în care Dumnezeu se revelează. În concepția lor Cuvântul lui Dumnezeu are o natură dialectică și Dumnezeu se descoperă oamenilor în mod progresiv. Așadar, Matei sub inspirație divină folosește cuvintele profeției, dându-le o nouă direcționare diferită de cea intenționată de autor în original. În această abordare elementul cel mai aspru criticat, este cel al subiectivității, evanghelistul interpretează din perspectiva propriei persoane. Prin urmare noi nu mai putem azi evalua criteriile pe care Mateie le-a folosit în hermeneutica sa.

D. Carson găsește că legătura între Mesia și profeția din Osea este termenul “fiu”, care direcționează gândirea cititorului înspre prima profeție mesianică, unde apare sintagma sămânța femeii. Continuând în aceeași direcție se observă că aproape în toate profețiile mesianice vechi-testamentare se întâlnește acest aspect: Mesia ca și fiu al lui Avraam sau al lui David. Afirmațiile anterioare sunt ingenioase, ele totuși nu sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece reduc interpretarea întregii profeții la înțelegerea termenului “fiu”.

Comentatorii, au înțeles evanghelia după Matei ca o carte scrisă în contextul hermeneutic iudaic, identifică aici folosirea procedurilor hermeneutice midraș și peșer, într-un mod similar în care sunt folosite în scrierile de la Qumram. Problema, afirmă Trachy Haword, este că între evanghelia după Matei și comentariile de la Qumran, nu există prea multe similitudini. Chiar expresia introductivă: “ca să se împlinească” (ίνα πληρωθη) lipsește în textele de la Qumran, unde este folosită o altă expresie introductivă “în zilele de pe urmă”. Apoi abordarea stilistică este una diferită, tehnica peșer se fundamentează în întregime pe textul vechi-testamentar, pe când Matei înregistrează evenimentele din viața lui Iisus și doar din când în când face referire la Vechiul Testament.

Cele mai realiste concepții sunt cele care afirmă că Osea 11:1 este doar o tipologie, iar evanghelia după Matei face o analogie. În acord cu această opinie, evenimentul descris în Matei 2:15, a fost doar prefigurat în profeția lui Osea. Așa numita metodă de analogie prin corespondență, este cea care adoptă din toate celelalte perspective, expuse anterior, aspectele pozitive. Matei nu face altceva decât o analogie între Israel și Iisus, fără într-un fel sau altul să încerce a forța textul biblic.

În concluzie, acuzele ce au fost aduse evanghelistului Matei, de către critica textulă modernă, vine dintr-o acută necunoaștere a hermeneuticii apostolice. Matei nu folosește Osea 11:1 doar ca pe un pretext irelevant ce sub inspirația Duhului Sfânt, găsește elemente analoage între poporul Israel și Domnul Iisus.

IV.2.3.Matei 12:42, Iisus mai mare decât Solomon

În pericopa mateiană din 12:38-42, Iisus Se compară pe Sine cu două personaje vechi-testamentare, Iona și Solomon. În acest raport individual, El Se consideră de fiecare dată “mai mare” decât personalitățile Vechiului Testament.

Prin afirmația pe care Iisus o face în v.42, El intenționează să argumenteze în favoarea mesianității Sale. Analogia între persoana Mântuitorului și împăratul Solomon, se bazează în primul rând pe o caracteristică de bază a lucrării Mesianice, anume înțelepciunea. Nicolae Neaga, crede că marele profet Isaia, consideră înțelepciunea un aspect aflat la cel mai înalt grad de perfecțiune în persoana lui Mesia. Solomon, simbol al înțelepciunii, în accepțiunea iudaică, este prezentat, de către Matei, în raport de inferioritate cu persoana Mântuitorului. Donald Hagner afirmă că în persoana Domnului Iisus este personificată înțelepciunea (Lc.11:19). După cum majoritatea comentatorilor remarcă, accentul în această expunere mateiană, cade pe superioritatea lui Iisus, ca Mesia, în raport cu împăratul Solomon.

Din perspectiva iudaică înțelepciunea lui Solomon includea controlul asupra duhurilor necurate. În contextul în care se află v.42 este prezentată problema posedării demonice (vv.43-45). G. Buchaman comentează fragmentul din Matei din acest punct de vedere, un Mântuitor ce are putere asupra lumii malefice. Mai mult chiar, înțelepciunea cuprinde întreaga sferă a cunoștințelor umane, crede Winston, de la: antropologie, cosmologie, psihologie, până la: biologie, botanică și cunoștințe esoterice. Titulatura de cunoștinețe esoterice, este cea care include, în concepția lui Winston, ideea de control asupra demonilor. Prin urmare, unul din scopurile cu care Iisus a făcut afirmația din v.42 este de a Se prezenta pe Sine ca o persoană cu autoritate în lumea spirituală și cu putere de vindecare.

Cuvintele Mântuitorului, prezintă atitudinea de respingere a evreilor, față de persoana Sa. În antiteză este atitudinea “împărătesei de la miază-zi”. În această sintagmă se regăsesc toate celelalte națiuni și astfel este accentuată ideea posibilității acordate tuturor națiunilor de a primi mântuire prin Domnul Iisus Hristos.

În concluzie, v.42 include cuvintele Mântuitorului, prin care Își afirmă mesianitate în mod deschis. Iisus este persoana “mai mare decât Solomon” care are controlul asupra sipiritelor malefice și în care se oglindește întreg spectru înțelepciunii divine. El este de asemenea Mesia Cel prin care toate națiunile pământului primesc binecuvântarea mântuirii.

IV.2.4.Robul Domnului prezentat de Evanghelii

Robul Domnului, personajul principal din câteva profeții ale lui Isaia (40:1-9; 49:1-13; 50:1-11; 52:13-53:12), a fost identificat de multe ori cu persoana lui Mesia. Chiar dacă au existat dispute cu privire la identificaera acestui personaj, așa cum susține și North este clar că profeția din Isaia face referire și la Mesia. Mai mult decât atât, există câteva caracteristici care ne permit să-L vedem pe Iisus ca persoana în care se împlinesc profețiile cu privire la Robul Domnului. Textele din Isaia sunt integrate în sistemul apologetic creștin, ca argument în favoarea mesianității Domnului Iisus. Suferința dusă la paroxism este cel mai important element în favoarea identificării lui Iisus cu Robul Domnului. Noul Testament are câteva referiri la aceste profeții a lui Isaia și mai sunt încă câteva aluzii făcute de către unii din părinții bisericii, în special de către Clement și Barnaba.

O analiză, a Personajului din Isaia, privit din perspectiva evangheliilor, trebuie să debuteze cu cartea lui Matei. În capitolul 8:17 din evanghelia după Matei, în opinia lui Lindars, profeția din Isaia 53:4 este înțeleasă din perspectiva metodei hermeneutice literale. Versetul 4 este aplicat în mod literal la lucrarea de vindecare a Domnului Iisus. În primul rând se reliefează rolul suferinței lui Iisus în lucrarea Sa mântuitoare. Intenția lui Matei este aceea de a-L prezenta pe Iisus ca și Mesia, Cel care are de împlinit o lucrare soteorologică. Septuaginta folosește termenul de “păcat” (hamartia), pe când Matei apelează la forma iudaică a textului profetic și traduce același cuvânt cu termenul de “slăbiciunile”. În 8:17, Matei, interpretează Isaia 53:4 într-un mod ad-hoc, crede Stendahl și chiar dacă modul, în care evanghelistul abordează profeția vechi-testamentară corespunde cu textul evreiesc, este totuși diferit de toate interpretările date de traducerile grecești și aramaice.

Suferința îndurată de Robul Domnului este una care are un carcter substitutiv și este asemănată de Matei cu lucrarea de vindecare a Domnului Iisus. North crede că în sensul său original textul din Isaia 53, are ca și temă centrală, suferința substitutivă. Prin urmare, felul în care Matei folosește fragmentul din Isaia, nu afectează ideea de suferință substitutivă, ci dimpotrivă este o modalitate ingenioasă prin care se urmărește o aplicabilitate concretă. Iisus este Cel care prin vindecările Sale, ilustrează cât se poate de practic, conceptul substitutiv.

Folosind metoda literală de abordare a profeției din Isaia, Matei prezintă aspectul vindecării fizice, ca fiind inclus în lucrarea Robului Domnului și implicit în lucrarea soteriologică a Domnului Iisus. Motivul, pentru care evanghelistul apelează la această referință vechi-testamentară, este unul apologetic, în felul acesta aduce un argument în favoarea mesianității lui Iisus.

Un alt paragraf, din evangheliile sinoptice, care preia motivul identificării persoanei Robululi Domnului cu Domnul Iisus, se găsește în Luca 22:37. De această dată, Însuși Iisus este Cel care-Și asumă identitatea Personajului din profeția lui Isaia. După momentul cinei Domnului, Mântuitorul le dezvăluie ucenicilor momentele dificile prin care va fi nevoit să treacă, pentru a împlini lucrarea de mântuire. Spre deosebire de textul din Matei, afirmația din Luca 22:37 este făcută de Iisus și diferă de citatul similar din Septuaginta prin folosirea formei genitivale (μετα) în locul dativului (εν). Marshall susține că în această pericopă lucană, se prezintă lucrarea lui Iisus ca fiind în virtutea unei necesități divine, clar exprimate de Scriptura vechi-testamentară. Luca subliniază ideea că Însăși persoana Domnului Iisus este cea care face aceste afirmații. Bazați pe o analiză critică a textului, în opinia lui Marshall, nu se poate afirma că pasajul acesta, a fost inserat anterioar și atribuit doar Domnului Iisus, ce este absolut clară autenticitatea sa.

Thomas S. Moore consideră că există similitudini între, momentul marii trimiteri din Luca 24:46-49 și profeția lui Isaia. Mai mult chiar, toată evanghelia după Luca Îl prezintă pe Iisus ca Rob al Domnului. Marea Trimitere, în varianta lucană, înglobează elementul profetic vechi-testamentar care are de această dată, nu doar rolul de a proclama pe Iisus ca și Mesia, ci în același timp este un imperativ care trebuie ascultat. Domnul Iisus Își prezintă întreaga activitate ca împlinirea profețiilor și include predicarea pocăinței și iertării de păcate în aceeași categorie cu întreaga activitate Sa. Prin urmare, rolul ucenicilor este să împlinească, profețiile mesiance vechi testamentare, prin asumarea predicării evangheliei lui Iisus. Un element comun între profețiile mesianice vechi-testamentare și această pericopă lucană, este direcționarea misiunii evanghelistice a ucenicilor înspre: εις πάντα τα έθνη (toate națiunile). Acest aspect al universalități, care vine în contradicție cu exclusivismul iudaic, este caracteristic textelor mesianice din Isaia, care-L prezintă pe Robul Domnului.

Felul în care Domnul Iisus se adresează, ucenicilor Săi în Lc.24:48: “Voi sunteți martori…” (υμεις μάρτυρες), se aseamănă cu textul din Isaia 43:8-13. Aceeași adresare este redată și de Fa.Ap. în capitolul 18, cu o formă de viitor: “… voi îmi veți fi martori…” (έσεσθε μου μάρτυρες). În Isaia 43:8-13 Yahwe cheamă poporul evreu să depună mărturie în favoarea credincioșiei Sale. De asemenea, Isaia 44:8 folosește expresiea: “Voi sunteți martorii Mei”.

Principiul împuternicirii este un alt aspect ce se regăsește în acele profeții ale lui Isaia care-l prezintă pe Robul Domnului. Iisus le promite ucenicilor Săi o putere specială cu rolul de a-i califica pentru misiunea vestirii evangheliei. Originea acestei puteri este divină: “o putere de sus” (έζ ύψους). O formă similară transpare din Isaia 32:15, cu același rol, de a explica originea puteri pe care Dumnezeu a promis-o. Isaia 44:3, un alt fragment preluat de Noul Testament, nu folosește același limbaj ca și Luca 24:29, însă asemănarea este una conceptuală, promisiunea fiind aceeași, împuternicirea dată prin Duhul Sfânt.

Ioan 12:38 este un text în care Iisus Își asumă indirect identitatea de Rob al Domnului. În contextul respingerii de către iudei a mesajului Său, El consideră această atitudine împotrivitoare ca fiind unul din aspectele prevestite de profeția vechi-testamentară. Longenecker susține că în abordarea textului din Vechiul Testament este folosită metoda hermeneutică literală. Evanghelistul Ioan înțelege activitatea Robului Domnului (Is.53:1) din prisma lucrării Domnului Iisus. Elementul comun între textul din Isaia și cel din Ioan este că ambele prezintă o victorie a Personajului principal. Atât Robul Domnului, cât și Iisus indiferent de câtă împotrivire întâlnesc, în cele din urmă ies victorioși, pentru că au o împuternicire specială.

Toate aceste pasaje din evanghelii ilustrează într-un mod concret, ideea că personajul vechi-testamentar, prezentat în profețiile lui Isaia și desemnat sub titulatura de Rob al Domnului, se regăsește în persoana Mântuitorului Iisus. Scopul cu care evangheliile Îl prezintă pe Iisus ca și Rob al Domnului, este în primul rând apologetic, pentru a argumenta evreilor, că El este Cel pe care Îl așteptau să vină, Mesia, Robul Domnului.

IV.2.5.O paralelă între David și Iisus din perspectiva a evangheliilor

Promisiunea vechi-testamentară, a unui Mesia din descendență davidică, se oglindește în perspectiva evangheliilor asupra lui Iisus. Această promisiune se leagă indisolubil de conceptul împărăției mesianice.

Iisus este prezentat ca și rege, în special de Matei dar și de ceilalți evangheliști, ca și conducător a unei împărății de natură spirituală. Există multe controverse teologice, care vizează această problemă a Împărăției davidice promise. Perspectiva scofieldiană consideră că împărăția lui David are două aspecte majore: prezent (formă misterioasă) și viitor (mileniul). Din aceast punct de vedere, Împărăția Cerurilor este diferită de Împărăția lui Dumnezeu. Pe când, Pentecost, Ryrie și Walvoord minimalizează această distincție dintre Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția cerurilor. În concepția acestora, promisiunea davidică se distinge de promisiunile Vechiului Testament, adresate în special poporului evreu. În gândirea scofieldiană există o legătură între concepția vechi-testamentară despre Împărăție și învățătura proliferată de Noul Testament, pe aceeași temă.

Pornind de la paradigma promisiunii unei Împărății fundamentate pe descendența davidică, ajungem la concluzia că această Împărăție promisă este una exclusiv iudaică, referindu-se la o restaurare viitoare a poporului evreu. Evangheliile Îl prezintă pe Iisus ca fiind persoana în care se împlinește promisiunea vechi-testamentară. Chiar dacă limbajul, folosit de cei care au scris istoria vieții lui Iisus, nu desemnează în mod clar oficiul de rege, al Mântuitorului, totuși titlul de Mesia include inerent dimensiunea regalității. Textul din 2Sam.7, reprezintă debutul promisiunii unei Împărății dintr-o descendență davidică. Înțelegerea conceptului de Împărăție mesianică, sub auspiciile expresiei, deja și nu încă, împacă ideea împlinirii profețiilor Vechiului Testament în persoana lui Iisus, cu posibilitatea unei Împărății viitoare.

Luca 1:67-69 este imnul de laudă la adresa lui Dumnezeu, rostit de Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Elementul promisiunii unui Mesia ca fiu a lui David este clar relaționat la persoana Domnului Iisus. Zaharia Îl laudă pe Dumnezeu motivat de bucuria împlinirii promisiunii de mântuire (cuvântul din v.69 în greacă κερας “corn de mântuire”) prin “casa lui David” (vv.69-70). Sintagma “corn de mântuire” are o rezonanță vechi-testamentară. Cuvântul corn (κερας) este un simbol figurativ al puterii (Deut.33:17), o putere de natură monarhică (1Sam.2:10; Ps.132:17). În versetul 70 Mesia este un descendent al lui David a cărui apariție a fost prezisă de marii profeți evrei.

Versetele 78 și 79 reiterează un motiv mesianic, expus de Isaia 9:2 și în Numeri 24:17. Este posibil ca Zaharia să fi fost influențat de cuvintele acestor profeții, atunci când folosește motivul luminii. Astfel, după cum am putut observa, în cântarea de laudă a lui Zaharia, textul evocă imaginea vechi-testamentară a unui Mesia dintr-o genealogie ce originează în regele David.

Matei 3:1-12, prezintă o trecerea înspre inaugurarea noii Împărății, bazate pe promisiunea profețiilor vechi testamentare. Textul debutează cu prezentareaa lucrării lui Ioan Botezătorul. Apoi punctele de maxim interes sunt afirmațiile, pe care acesta din urmă, le face cu privire la persoana Domnului Iisus. În versetul 11, cuvintele lui Ioan Îl descriu pe Iisus, în raport de superioritate cu persoana sa, ca Cel care “botează cu Duh Sfânt și cu foc”. Această Împărăție anunțată de Ioan și inaugurată de Domnul Iisus, este una de natură superioară, cu o autoritate conferită de prezența Duhului Sfânt. În Isaia 11:1-2 se afirmă ideea de coborâre a Duhului, după părerea lui K. Schültz, într-un mod perfect peste Cel din urmă și Cel mai celebru descendent al lui David.

Vechiul Testament promite un împărat, care va institui o Împărăție nouă, preponderent spirituală, fără ca aspectul material să fie exclus (o Împărăție de natură social-politic). Împărăție ce se asociază cu conceptul de nou legământ, expus și de profetul Ieremia (Ier.33). Persoana Domnului Iisus este, în lumina evangheliilor, una coborâtoare dintr-o descendeță davidică, ce va instituii o nouă Împărăție de natură spirituală, în care prezentul se îmbină armonios cu viitorul (deja și nu încă).

IV.3.Abordarea Bisericii primare

Cartea Faptele Apostolilor este sursa demnă de încredere, pe care o avem noi astăzi pentru a înțelege și analiza concepțiile Bisericii primare. Cartea se structurează în jurul a două mari personalități ale primului secol creștin, Petru și Pavel. Pentru a înțelege, felul în care primii creștini percepeau profețiile mesianice din Vechiul Testament, este necesară analiza felului în care Petru și Pavel abordează, în predicile lor, textul profetic vechi-testamentar.

IV.3.1. Psalmul 16 în omiliile pauline și petrine

Imediat după evenimentul coborârii Duhului Sfânt peste ucenici, în Fa.Ap.2:25-33 ne este prezentă prima intervenție publică al lui Petru, în care acesta dorește să-L prezinte pe Iisus ca Mesia. Fa.Ap.13:32-37, este un alt fragment, de această dată, din predica lui Pavel în sinagoga din Antiohia Pisidiei. În ambele situații, cei doi apostoli preiau elemente mesianice din din Ps.16, pe care le folosesc cu scopul de a argumenta în favoarea mesianității lui Iisus.

Personajul principal, din Ps.16, apare sub titulatura de, “Cel preaiubit” (h ā s î d). Beecher este de acord că din această expresie rezidă o conotație mesianică, chiar dacă lingvistic vorbind ea poate fi tradusă cu: Cel față de care Dumnezeu își arată mila, loialitatea și grația Sa. Louis Berkhof se declară în dezacord cu felul în care cei doi apostoli aplică această expresie la persoana Domnului Iisus. Cadbury crede însă, că metoda folosită de Pavel, în predica sa, este de sorginte rabinică. În hermeneutica rabinică, continuă Cadbury, este des întâlnită analogia, atunci când o expresie sau un cuvânt nu sunt suficient de clare se căuta o formă similară dintr-un context diferit, unde este o expunere mai clară. Ps.16:10 conține cuvintele: “Nu vei îngădui ca prea iubitul Tău (h o s i o n) să vadă putrezirea”. Pentru că termenulul h o s i a nu este clar redat în contextul acesta, se apelează la un alt pasaj unde adjectivul h o s i o n este folosit sub o formă substantivală. După cum observa și Walter C. Kaiser, tot acest argument se bazează pe folosirea textului, în limba greacă, din Septuaginta. Însă auditoriul predicii, lui Pavel, era în întregime format din evrei, prin urmare argumentul lui Cadbury pălește.

Lövestam explică, modul în care Pavel abordează Ps.16, din prisma persoanei împăratului David. Așadar, apostolul neamurilor, dorește să demonstreze că momentul învierii este parte din promisiunea mesianică de sorginte davidică. Pe câte se pare Pavel, în alocațiunea sa, este influențat și de felul în care Isaia în 55:3 face aceleași afirmații despre înviere, care sunt făcute în Ps.16.

Nici abordarea lui Petru din Fa.Ap. 2:25-33, nu este mai puțin contestată. S. R. Driver crede că atât interpretarea lui Pavel, cât și cea a lui Petru se bazează pe traducerea greșită a Septuagintei. Boers merge și mai departe și consideră că în urma unei analize atente a predicii lui Petru se va ajunge la concluzia că, inițial, Ps.16 a fost interpretat ca o anticipare a morții Mântuitorului și abia apoi, Biserica adaugă o interpretare centrată pe evenimentul învierii.

Toate aceste perspective, expuse anterior, sunt cu un vădit caracter tendențios. Atât Petru, cât și Pavel, sub inspirația Duhului Sfânt, relaționează conceptul mesianic la persoana lui David. Faptul că versetul 16, din Ps.16, vorbește despre victoria “Celui Prea iubit” asupra morții, este argumentul principal în favoarea felului în care cei doi apostoli redau textul vechi-testamentar. Indiferent că înțelegem aceste cuvinte ca metaforc ce ilustrează relația strânsă dintre David și Dumnezeu, sau considerăm că au un caracter profetic, felul în care Petru și Pavel interpretează Ps.16 este corect. Pe de o parte, dacă suntem de acord cu prima opțiune, atunci cei doi, folosesc metoda de interpretare analogică. Pe de altă parte, dacă aderăm la cea de-a doua obțiune, atunci metoda folosită de apostoli este una literală. Nici una din cele două abordări hermeneutice nu exclud ideea de inspirație a Duhului Sfânt, ce dinpotirvă includ acest aspect. Ambele modalități de interpretare textului vechi-testamentar sunt specifice iudeilor, fiind deci relevante pentru auditoriul căruia i se adresează.

IV.4. Abordarea epistolelor pauline

Pavel, personalitate proeminentă a Noului Testament, s-a format intelectual într-un context iudaic. Este inerent, din punctul acesta de vedere, că felul în care analizează textul vechi-testamentar, este influențat de perspectiva iudaică. Așa cum, au procedat toți scriitori creștini timpurii, la rândul său și apostolul Pavel înțelege Vechiul Testament într-un mod cristologic. El pornește, de la textul vechi-testamentar, pentru ca să argumenteze aspecte concrete din viața Mântuitorului. Longenecker susține că hermeneutica paulină, a fost influiențată de metodologia midrașică, identificând o influență a celor șapte middot (reguli) atribuite lui Hilel. Ellis argumentează în favoarea concepției conform căreia, există și o influență peșerică în epistolele pauline.

IV.4.1. Romani 10:4 și hristocentrismul paulin

Versetul 4, nu citează în mod special, un fragment din Vechiul Testament, cu toate acestea, este ilustrativ pentru înțelegerea hristocentrismului paulin.

Hristos ca și sfârșit al Legii (νόμος), Cel spre care converg scrierile vechi-testamentare. Sfârșitul (τέλος) Torei mozaie, este înțeles de Bruce, ca și climax revelațional, momentul revelației depline. Prin urmare, termenul de τέλος are conotația de țintă sau scop al revelației divine. Sfântul apostol Pavel consideră, persoana Domnului Iisus, ca fiind încadrată într-o ordine revelațională ascendentă. Iisus este Mesia, Cel așteptat, înspre care converg toate scrierile Vechiului Testament.

IV.4.2. Galateni 3:16 și binecuvântarea avraamică

Momentul promisiunii unei binecuvântări, adresate de Dumenzeu lui Avraam, este redat de cartea Genesa (13:15; 12:13; 22:17). Perspectiva paulină asupra acestui eveniment suportă o aspră critică din partea lui Hanson, care-l acuză pe apostolul Pavel, de folosirea unei hermeneutici forțate și arbitrare. Ellis susține că în acest text se folosește o abordare halakhot, cu veleități omiletice. Conform cu acet mod de a interpreta, Dumnezeu atunci când îi promite lui Avraam binecuvântarea se referă la un “descendent proeminent” al patriarhului. Pavel identificând acest descendent cu persoana Domnului Iisus. Bruce percepe și el individualizarea promisiunii și focalizarea ei în personalitatea Mântuitorului. Longenecker introduce termenul de solidaritate corporativă deoarece, în primul rând termenul de “sămânță” (ebr., σπέρμα), înt-un sens inițial poate fi aplicat la promisiunea unei binecuvântări care se revarsă peste toți descendenții fizici ai lui Avraam (Israel). În al doilea rând aplicabilitatea hristocentrică a cuvântului “sămânță” este făcută de către apostolul Pavel sub inspirație divină și după cum afirmă Ellis nici nu sunt încălcate principiile de interpretare iudaice.

IV.4.3. Efeseni 4:8 relaționat la Psalmul 68:18

Interpretarea mesianică, a versetului 18 din Ps.68, făcută de apostolul Pavel, în Efeseni 4:8, reprezintă una dintre cele mai controversate abordări noi testamentare a textelor Vechiului Testament.

Încă de la o simplă comparație, a celor două fragmente, se observă câteva diferențe incontestabile. În primul rând, pasajul vechi-testamentar folosește verbul a lua (ebr. ), pe când în textul din Noul Testament apare verbul a dărui (έδωκεν). În al doilea rând, psalmul folosește persoana a II-a, pe când în epistola paulină este scrisă la persoana a III-a.

Atât Septuaginta, cât și textul Masoretic, redau Psalmul 68:18, aproximativ asemănător, însă ambele surse se disting de citatul paulin. De asemenea, Vulgata folosește verbul a primi distanțându-se în felul acesta de textul din Efeseni 4:8. Mai sunt alte câteva traduceri, care la fel ca apostolul Pavel, consemnează verbul a dărui. Prima sursă, care confirmă afirmațiile anterioare, este targumul aramaic. Dar singura asemănare, al acestei scrieri cu textul paulin, este verbul a dărui, între cele două surse existând diferențe, ireductibile,. Varianta siriacă, redă cea mai apropiată formulă, față de perspectiva epistolei către Efeseni. După Septuaginta, sursa siriacă, se crede că este cea mai veche traducerea care redă textul vechi-testamentar, prin urmare reprezintă un punct de mare importanță în studiul Vechiului Testament. Este posibil ca Pavel să fi fost influențat, de această ultimă scriere, atunci când a ales verbul a dăruit, în detrimentul celui de a luat. Delitzsch este absolult convins că varianta paulină s-a inspirat din traducerea siriacă. Lindars subliniază fragilitatea unui argument bazat pe o traducere nesigură, ca și cea siriacă, care probabil își are originea în primul secol creștin. Chiar dacă abordarea siriacă este contestată, Pavel alege să folosească un verb care dă relevanță epistolei sale, indiferent dacă a fost sau nu influențat de anumite traduceri ale Vechiului Testament.

Neufeld este unul dintre acei comentatori care neagă faptul că Ps.68:18, ar reprezenta sursa principală a textului paulin. El aduce în discuție o altă posibilă sursă de inspirație, anume un imn creștin din perioada primului secol. Harris asociază abordarea paulină cu felul în care Iustin Martirul redă același fragment din Ps.68. El este de părere că atât Sfântul apostol Pavel, cât și Sfântul Iustin se inspiră dintr-o sursă timpurie, o interpretare a Psalmului. Alți comentatori, cred că verbul (ebr.) a lua sau a primi, suportă o nuanțare ce include și ideea de a dărui. Hrisostom este cel care susține că acest verb (ebr.) din Ps.68:18 poate fi interpretat cu o conotație de, a lua cu scopul de a dărui mai apoi. Ellis este cel care explică abordarea paulină din perspectiva hermeneuticii iudaice, adică o asociere midraș-peșer. Garry Smith nu acceptă veridicitatea afirmațiilor expuse anterior și este convins că interpretarea paulină se detașează de hermeneutica iudaică. Efes.4:8 este un mod analogic de prezentare, opinează același autor, care are ca și sursă primară Num.8:6-16, un text din care se inspiră și autorul Psalmului. Fragmentul din Numeri descrie modul în care leviții sunt luați (în sensul de puși de-o parte) din Israel și dați mai apoi aceluiași popor din care au fost aleși.

Longenecker crede că metoda folosită de Pavel este analogia. Prin urmare, Domnul Iisus este persoana care primește de la Tatăl, ca apoi El să dăruiască oamenilor.

În concluzie, modul în care Pavel aplică Ps.68:18, este hristocentric și analogic. Rămâne posibilitatea, ca textul paulin, să fi fost influențat de interpretarea targumurilor și de cea siriacă. Chiar dacă există câteva similitudini cu tehnicile midraș și peșer, Pavel merge mai departe fundamentându-și textul epistolei pe o aplicare, hristologic–analogică, corectă a pasajului din Vechiul Testament.

Concluzii

“Profețiile mesianice, sunt mai degrabă o doctrină decât o predicție”, spunea Beecher, iar profeții sunt niște predicatori care au prezentat revelația divină într-o formă relevantă pentru vremurile în care ei trăiau. Scriitorii cărților nou-testamentare privesc Vechiul Testament din prisma persoanei Mântuitorului. Din această perspectivă, persoana Domnului Iisus, reprezintă climaxul revelației divine, o revelație care debutează în perioada vechi-testamentară și care se dezvoltă treptat, ca o doctrină. Din punctul acesta de vedere, tot Vechiul Testament reprezintă, după cum afirmă același Beecher, “o profeție mesianică, deoarece ghidează privirea înspre Mesia.”

Există însă acele texte vechi-testamentare care sunt în general acceptate ca fiind cu caracter mesianic, profețiile acelea care vorbesc, mai mult sau mai puțin direct, despre persoana și activitatea lui Mesia. Modalitatea în care Noul Testament abordează aceste pasaje, diferă în funcție de scopul cu care sunt folosite la un moment dat. Atunci când, de exemplu, se adresează unui auditoriu format din evrei, binențeles că se aplică o hermeneutică iudaică, care să fie relevantă. Nu trebuie trecut cu vederea nici aspectul naționalității celor care au scris cuvintele revelației divine din Noul Testament. Cu excepția lui Luca, toți erau evrei, formați în cultura mozaică, de altfel și Luca este familiarizat cu gândirea iudaică. Prin urmare este logică o oarecare influență în hermeneutica lor, a unor reguli de interpretare cu specific evreiesc.

Atât cei patru evangheliști, cât și toți ceilalți scriitori nou-testamentari își bazează scrierea pe inspirația Duhului Sfânt, Cel care este și sursa profețiilor mesianice din Vechiul Testament. De aceea, este întru totul hazardat ca astăzi cineva să nege veridicitatea hermeneuticii Noului Testament. Faptul că au fost și sunt atâția contestatari ai felului în care se interpretează profețiile mesianice, de către Noul Testament, nu dovesește decât o ignoranță în a înțelege modul în care toți scriitorii canonului Noul Testamentar, și-au bazat afirmațiile pe autoritatea lui Dumnezeu.

CONCLUZII

Încă din monentul căderii în păcat, Dumnezeu promite umanității căzute, o posibilitate de salvare printr-o Persoană specială. Întreaga istorie se desfășoară sub auspiciile planului divin de mântuire pe care Dumnezeu l-a întocmit pentru a salva omul din robia păcatului. În cadrul scrierilor vechi-testamentare există clar conturat un concept mesianic care se dezvoltă în mod progresiv. În capitolul al doilea folosind-se metoda analizei exegetice s-au identificat, în textul Vechiului Testament, acele elemente care împreună construiesc mesianismul. Analiza a debutat cu fragmentele mesianice din Pentateuh. Observăm mai apoi, cu ușurință, felul în care promisiunea mesianică se dezvoltă treptat. În 1 Samuel 2:10 se folosește pentru prima dată termenul de “Unsul” în relație cu promisiunea unui Mântuitor. Literatura poetică vechi testamentară include și ea elemente profetice cu rezonanță mesianică. Cartea lui Iov (19:25) este cea care Îi acordă lui Mesia titulatura de Răscumpărător (go’el). Înscriindu-se în cadrul aceluiași gen literar, liric, psalmii reprezintă un extrem de important reper în dialectica conceptului mesianic vechi testamentar. Mai apoi anlizând cărțile profetice am observat felul în care se desăvârșește mesianismul vechi testamentar. În cartea profetului Isaia sunt făcute foarte multe referiri la persoana și activitatea lui Mesia. Deasemenea profetul Ieremia, abordează aceași tematică, accentuând ideea de împărăție mesianică. Dealtfel și în celelalte srieri profetice ale Vechiului Testament tema mesianismului este una fundamentală. Ceea ce ar putea surprinde la profeți, în general, este acuratețea cu care sunt redate elementele mesianice de amănunt (ex. nașterea din fecioară, locul în care trebuia să se nască Mesia, descrierea amănunțită a suferinței mesianice etc.). Reprezentanții cricismului biblic au pus la îndoială s-au chiar au negat ideea existenței unui mesianism vechi testamentar. Cu toate acestea, fundamentați pe o analiză temeinică și onestă a textelor mesianice din Vechiul Testament, nu putem să nu observăm slăbiciunea argumentației anti-mesianice.

Apoi, în următorul capitol, a fost făcută o prezentare sub formă sistematizată a elementelor ce împreună constituiesc persoana și activitatea lui Mesia. Controversata “naștere din fecioară” a lui Mesia poate fi considerată ca un argument în favoarea aspectului supranatural din viața și activitatea Mântuitorului. Prima parte a celui de-al doilea capitol este preocupată de faptul că pe de-o parte, lui Mesia, Îi sunt atribuite calități specifice divinității, iar pe de altă parte este subliniată umanitatea Sa. Mai departe au fost prezentate domeniile de activitate mesianice ilustrativ cuprinse în cele trei oficii majore: de profet, de rege și preot. Ca și profet persoana lui Mesia Își regăsește analogia vechi testamentară în marele conducător al evreiilor, Moise (Deut. 18:15), El este Cel prin care Se revelează în mod deplin Dumnezeu. Ca și rege s-a subliniat descendența davidică a lui Mesia și faptul ca Îi este atribuit titlul de Rege, conducător a unei noi “noi Împărîții”. În prezentarea oficiului preoțesc a fost folosită încă o dată analogia cu o persoană ce apare pe filele Scripturii vechi testamentare. De această dată analogia este făcută cu misteriosul conducător al Salemului, Melhisedec. Scopul cu care se folosește acest oficiu în relație cu Mesia, este acela de sublinia una din activitățile Sale esențiale, anume mijlocirea.

Promisiunea unui Mântuitor se relaționează în primul rând de soteriologie. Principala activitate a lui Mesia este aceea de a salva umanitatea de sub puterea înrobitoare a păcatului. Prin urmare, analogia cu persoana Domnului Iisus este inevitabilă. Observându-se cu claritate atât aspectul universalității, cât și cel substitutiv, ce se regăsesc și în soteriologia nou testamentară.

Sub titulatura de Robul Domnului este prezentat Mesia în câteva din profețiile lui Isaia. Această sintagmă după cum am putut observa se substituie titulaturii de Mesia, Robul Domnului identificându-Se cu persoana Celui Promis. În felul acesta înțelegem, cât se poate de car, că în persoana Domnului Iisus se oglindește tot mesianismul vechi-testamentar.

Capitolul IV abordează problema modalidății în care Noul Testament interpretează profețiile mesianice din Vechiul Testament. În primul rând s-a analizat contextul hermeneutic în care au fost scrise cărțile canonului nou testamentar. Apoi privind înspre anumite pasaje, din tot Noul Testament, am putut în mod practic înțelege felul în care percepute profețiile mesianice vechi testamentare. Scriitori Noului Testament sunt influiențați de contextul hermeneutic iudaic însă mai mult decât atât ei au scris sub directa inspirație a Duhului Sfânt. Prin urmare urmare modul lor de interpretare, hristocentric și analogic, este necesar să fie azităzi acceptat ca fiind veridic.

Atunci când unii teologi liberali neagă existența unui concept mesianic în Vechiul Testament, ei atentează la însăși temelia gândirii creștine. Sistemul teologic creștin are la bază două dogme majore, hristologie și soteorologie, ambele găsindu-și originile în mesianismul vechi-testamentar. Intenția lucrării de față, a fost tocmai aceea de a demonstra, cu ajutorul unor metodologii adecvate investigației teologice, că se poate într-adevăr susține faptul că Vechiul Testament prezintă persoana unui Mântuitor care îndeplinește lucrarea soteorologică. O lucrare ce mai apoi se regăsește în mod practic și concret în activitatea Domnului Iisus, așa cum este prezentată aceasta de scrierile inspirate ale Noului Testament.

Evreii de azi refuză să accepte caracterul mesianic al persoanei Domnului Iisus, unii chiar au abandonat conceptul de Mesia personal în favoarea ideii de Împărăție mesianică. Sunt foarte puțini, acei evrei care să-L identifice pe Domnul Iisus cu promisiunea unui rege coborâtor dintr-o descendență davidică, Fiu al lui David. Ei chiar dacă acceptă autenticitatea revelației vechi-testamentare, refuză în mod sistematic să recunoască faptul că acele aspecte care au fost profețite cu privire la Mesia se regăsesc în Cel pe care creștinismul Îl declară Mântuitorul. Dilsraeli, premierul britanic de naționalitate evreiască convertit la creștinism, afirma la un moment dat: “Mă gândesc la Biserică și-mi spun că este singura instituție iudaică ce a rămas – nu cunosc nici o alta… Dacă n-ar fi Biserica, nu văd de ce ar trebui evreii să fie cunoscuți. Biserica a fost întemeiată de către evrei și ea a rămas credincioasă originilor sale. Ea este cea care garantează că istoria lor și literatura lor sunt cunoscute de către întreaga lume… se citește istoria ei în public și se păstrează vie amintirea personajelor ei publice și se răspândește poezia ei peste toată lume. Evreii datorează totul Bisericii… Istoria evreilor este dezvoltare sau nu este nimic.”

Mesianismul vechi-testamentar își regăsește finalitatea în Hristos, Cel care, indiferent dacă se acceptă sau nu, este Salvatorul promis de Dumnezeu. Acest Iisus a dus la îndeplinire dezideratul profetic de eliberare, o eliberare în primul rând de natură spirituală, de sub puterea păcatului și una cu aspect universal, ce se extinde ca și posibilitate asupra tuturor națiunilor lumii. De altfel pentru noi ca și creștini subiectul abordat de această lucrare trebuie să conțină neaparat o orientare hristocentrică. Studiul mesianismului vechi-testamentar își găsește justificarea în preocuparea sa apologetică, anume în încercarea sa de a argumenta în favoarea elementelor constitutive ale conceptului mesianic și implicit în favoarea faptului că Iisus este Mesia, Cel așteptat.