Libertate Si Eliberare In Lumina Scrierilor Noului Testament
CUPRINS
PREFAȚĂ………………………………………………………….……………………….2
INTRODUCERE…………………………………………………..………………..………4
CAPITOLUL I: ÎN ZORII LIBERTĂȚII:LIBERTATEA OMULUI ÎN PARADIS
I.1. Omul începuturilor …………………………………………………………………..7
I.2. Căderea primilor oameni.………………………………..…………………………..10
I.3. Robia păcatului și a stricăciunii ……………………………………………………11
CAPITOLUL II: SENSUL CREȘTIN AL VECHIULUI TESTAMENT
II.1. Libertatea așa cum era ea înțeleasă în Vechiul Testament……….………………..13
II.2. Una din consecințele căderii: idolatria……………………………………………14
II.3. „Pedagogia” lui Dumnezeu pentru ridicarea lui Adam celui căzut……………….15
II.4. Legămintele vechi………………………………………………………………….15
II.4.1. Legea naturală ………………………………………………………………15
II.4.2. Legea lui Moise………………………………………………….……….…16
II.4.3. Nedesăvârșirea Legii Vechi…………………………………………………17
II.5. Profețiile mesianice………………………………………………………….……18
II.5.1. Regele-prooroc David……..………………………………………………..19
II.5.2. Profetul Isaia………………………………………………………………….20
II.5.3. Alți profeți……………………………………………………….…………21
II.6. Interpretarea creștină a Vechiului Testament……………………………………..21
CAPITOLUL III: MOARTEA MORȚII ȘI LIBERTATEA HARULUI:
LEGEA CEA NOUĂ
III.1. Începutul mântuirii și arătarea tainei celei din veac………………………………23
III.2. Și Cuvântul S-a făcut trup… ……………………………………………………24
III.3. Restaurarea naturii umane în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos….………….24
III.3.1. Robia stricăciunii……………………………………………………….….24
III.3.2. Mântuirea – eliberare din robia stricăciunii……………………………….28
CAPITOLUL IV: LIBERTATE ȘI ELIBERARE
ÎN LUMINA SCRIERILOR NOULUI TESTAMENT
IV.1. Sfânta Evanghelie despre libertate…………………..……………………………30
IV.2. Sfânta Evanghelie – împlinirea profețiilor Legii Vechi ………………………..…31
IV.3. Libertatea și eliberarea în cele patru evanghelii…………………………………..31
IV.3.1. Tâlcuirea Sfântului Chiril al Alexandriei la Ioan 8, 31-35……..………….32
IV.4. Parabole evanghelice cu referire la libertate…………………………….……….38
IV.4.1. Pilda Fiului risipitor………………………………………………………..38
IV.4.2. Pilda celor zece fecioare……………………………………………….…..39
IV.4.3. Pilda talanților și cea a lucrătorilor viei……………………………………41
IV.5. Libertate și eliberare în epistolele pauline……………………………………….42
IV. 5.1. Robia păcatului……………………………………………………………42
IV.5.2. Robia Legii celei vechi și libertatea harului………………………………..44
IV.5.3. Moartea și Învierea lui Hristos – izvoarele vieții celei noi……………..….47
CAPITOLUL V: SENSURILE LIBERTĂȚII CREȘTINE
V.1. Urmări pe plan social………………………………………………………………48
V.2. Mântuirea – eliberare din robia stricăciunii……………………………………….48
V. 3. Conlucrarea omului cu Dumnezeu……………………………………..…………50
CAPITOLUL VI: LIBERTATE ȘI ASCEZĂ
VI.1. Căutând rădăcinile durerii………………………………………………………..52
VI.2. Războiul minții cu gândurile potrivnice………………………………………….52
VI.3. Scara urcușului duhovnicesc…………………………………..…………………54
VI.4. Pocăința, începutul vieții celei veșnice…………………………………………..55
VI.5. Sfârșitul ascezei: viața cea fără de sfârșit…………………………………………57
CAPITOLUL VII: LIBERTATEA ÎN ACCEPȚIUNEA LAICĂ
VII.1. Preocupări de a defini libertatea în istorie………………………………………59
VII.2. Revoluția franceză, o experiență a libertății.……………………………………60
VII.3. Teoriile laice despre libertate……………………………………………………62
VII.4. Libertatea în vremurile de acum…………………………………………………64
CONCLUZII…………………………………………………………………………..….67
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….70
CURRICULUM VITAE.………………………………………………………………….74
DECLARAȚIE………………………..…………………………………………………….75
CUPRINS…………………………………..………………………………………………76
=== Libertatea Scrierii in Noul Testament ===
PREFAȚĂ
Libertatea este unul din subiectele asupra căruia au meditat din cele mai vechi timpuri gânditorii neamului omenesc. Antichitatea elenă și romană, evul mediu european, perioada modernă și postmodernă, deși atât de diferite ca și mod de gândire și manifestări, au păstrat ca pe o caracteristică perenă încercarea de a defini libertatea.
Ce este libertatea, cum anume am putea defini această dimensiune a existenței? Pe parcursul istoriei această întrebare a primit o multitudine de răspunsuri mai mult sau mai puțin mulțumitoare. Mulțimea de răspunsuri, unele chiar în contradicție cu altele formulate anterior, în loc să lămurească problema, sporesc mai degrabă nedumerirea.
Există la această întrebare și un răspuns creștin care pleacă de la faptul că omul este „chip al lui Dumnezeu”, iar scopul vieții omenești este „asemănarea cu Dumnezeu” în vederea căreia omul a fost zidit. Fără Dumnezeu atât omul, cât și întregul univers devin de neînțeles. De aceea pentru a înțelege taina acestei ființe, cea mai complexă și mai minunată dintre toate, trebuie să facem apel la Sfânta Scriptură, descoperirea lui Dumnezeu făcută oamenilor în scopul mântuirii, păstrată și interpretată în Biserică spre folosul sufletesc al credincioșilor ei.
Lucrarea de față, intitulată Libertate și eliberare în lumina scrierilor Noului Testament își propune să realizeze o prezentare sistematică a locurilor din Noul Testament cu referire la acest subiect, însoțite de exegeza necesară, dar și a concepției creștine despre libertate. Lucrarea are și un caracter apologetic, prezentând natura libertății creștine în opoziție cu alte teorii laice despre libertate. Călăuza principală în studiul nostru este Sfânta Scriptură. Am folosit pentru o exegeză autorizată a Sfintei Scripturi scrierile Sfinților Părinți: Filocalia, cele editate în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, precum și tratate de specialitate care oferă o exegeză adaptată înțelegerii omului contemporan. Am făcut apel și la scrieri cu caracter istoric, filosofic, științific.
Teza va fi susținută în cadrul disciplinei Studiul Noului Testament, dar, din cauza vastității tematicii abordate, depășește cadrul strict al acestei discipline. Vor apare elemente de teologie dogmatică și morală, impuse de nevoia unei bune înțelegeri a subiectului și de armonia internă a lucrării.
Lucrarea este concepută într-un manieră care să o facă ușor accesibilă. Este structurată pe capitole și subcapitole, precedată de o introducere și încheiată cu concluzii, iar titlurile sunt alese în așa fel încât să condenseze în ele conținutul capitolului respectiv. Ordinea capitolelor este sugerată de evoluția istorică a neamului omenesc.
În final, mărturisesc că tema libertății și eliberării în Noul Testament este atât de vastă, încât lucrarea de față poate servi ca punct de plecare pentru o analiză mult mai aprofundată a acestei teme, utilă într-o vreme în care înțelegerea creștină asupra existenței, având ca element central pe Dumnezeu, este din ce în ce mai necesară într-un veac inundat de preocupări materialiste.
Fără pretențiile unei abordări exhaustive, am încercat în paginile lucrării să definesc caracteristicile libertății creștine, limitele în care se păstrează această libertate și trăsăturile care o deosebesc de alte forme de așa-zisă libertate.
INTRODUCERE
Aspirația spre libertate este o trăsătură generală a neamului omenesc. Cuvântul grecesc pentru om este „αντρωπος”, ceea ce s-ar putea traduce prin „cel ce privește în sus”. Aceasta ne arată că la vechii greci omul era definit ca ființa care caută în sus, spre cele mai presus de lumea aceasta, luptând să se elibereze de robia limitărilor impuse materiei.
Preocuparea spiritului omenesc de a înțelege ce este libertatea datează din cele mai vechi timpuri. Istoria religiilor dovedește căutarea libertății și explicarea ei în toate religiile. O serie de mituri aparținând diferitelor culturi păstrează rămășițe ale unei revelații primordiale în care ni se descrie o stare originală fericită și liberă de suferință și constrângeri cum ar fi bolile și moartea. În această stare s-au aflat cei dintâi oameni dar ulterior această fericire a fost pierdută.
Filosofii greci (Socrate, Platon,Aristotel) au încercat să pătrundă sensul libertății și fundamentele ei, dar concepția lor despre libertate a fost una exterioară fără a ține seama de aspectele interioare ale ființei umane. Platon, de exemplu, susținea că: „omului nu libertatea îi este necesară, ci ordinea și o guvernare luminată” („Republica”).
Aspectele legate de libertate au fost analizate apoi de filosofia Evului Mediu și cea a perioadei moderne și post-moderne, cu concluzii diferite, uneori contradictorii, sau, în cel mai bun caz, completându-se reciproc. Abraham Lincoln, concluzionând oarecum în legătură cu efortul umanității de a înțelege și explica libertatea, spune că „lumea n-a avut niciodată o definiție bună a libertății”. Acest impas al gândirii omenești de a găsi o accepțiune unitară în privința libertății, ne îndreaptă în mod firesc atenția asupra datelor Revelației. Constatăm astfel că acest subiect este tratat pe larg în scrierile Sfintei Scripturi. Sfântul Apostol Iacob numește Noul Legământ „legea cea desăvârșită a libertății” (Iacob 1, 25) și spune că cel care s-a făcut împlinitor al acesteia, fericit va fi in lucrarea sa. Prin aceste cuvinte el leagă idealul fericirii de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Acest punct de vedere al Noului Testament a fost preluat și de Sfinții Părinți, care acordă și ei în scrierile lor un spațiu larg libertății omului de a urma sau nu voia lui Dumnezeu și de consecințele acestei alegeri. Libertatea desăvârșită o află omul în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt date nu pentru a îngrădi libertatea omului, ci pentru a-l ajuta să o păstreze și să sporească în libertate. Poruncile sunt izvorâte din dragostea lui Dumnezeu pentru om și de aceea scopul lor este de a arăta omului calea unirii tot mai depline cu Dumnezeu prin lucrarea virtuților. Sfântul Marcu Ascetul numește poruncile „porunci ale libertății” sau „legea libertății care învață tot adevărul”. Cuvintele lor își trag seva din cuvintele Mântuitorului care zice „dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31).
Pentru o viziune de ansamblu asupra unei teme atât de largi cum este cea a libertății vom recurge la scrierile patristice, ca un sprijin pentru tâlcuirea corectă a Noului Testament.
Înțelegerea deplină a perspectivei neotestamentare despre libertate implică parcurgerea a ceea ce am putea numi „vârstele libertății omului”. Lucrarea este alcătuită în așa fel încât să prezinte în ordine desfășurarea în istorie a acestor vârste. Primul capitol nu este neapărat legat de studiul Noului Testament, dar prezența sa este necesară pentru a realiza un ansamblu armonios al lucrării. Ultimul capitol depășește spațiul clasic al teologiei, fiind o incursiune în teoriile laice despre libertate, analizate în raport cu Sfânta Evanghelie.
Primul capitol, intitulat În zorii libertății: libertatea omului în Paradis, descrie starea paradisiacă a omului, crearea sa și copilăria neamului omenesc. În această stare omul se bucură de o libertate aproape deplină, cu o singură limitare, așezată de Dumnezeu pentru a pune la încercare voința liberă a omului: porunca de a nu mânca din pomul din mijlocul Raiului. Manifestându-și libertatea în sens greșit, omul începuturilor calcă porunca cu consecințe dramatice pentru sine și toți urmașii săi.
Capitolul al doilea, Sensul creștin al Vechiului Testament, descrie starea omenirii după cădere, robia omului sub păcat și moarte. Libertatea apare acum pentru omul căzut doar ca o nostalgie a paradisului și ca o așteptare a mântuirii făgăduită de Dumnezeu. Robia morții este totuși limitată de Legea lui Moise. Legea și profeții readuc nădejdea omului căzut în ghearele morții prin făgăduința unui Mântuitor. Legea veche aduce nașterea conștiinței păcatului și a dorinței de izbăvire din El, ca mijloace de pregătire ale omenirii pentru venirea lui Hristos.
Capitolul trei, Moartea morții și libertatea harului: Legea cea Nouă, prezintă venirea lui Hristos și ce a însemnat această venire pentru neamul omenesc. În acest capitol, accentul cade pe aspectele antropologice legate de eliberarea adusă de Întruparea Cuvântului. Istoria omenirii are un punct culminant numit de Sfântul Pavel „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca „pe cei de sub Lege să-i răscumpere”(Galateni 4, 5). Așteptarea omenirii pentru venirea unui Răscumpărător a luat sfârșit. Hristos cel mult așteptat în Vechiul Testament a venit în lume, a luat „chip de rob” (Filipeni 2, 7) și a trăit împreună cu cei robi, dându-ne porunci de mântuire, scoțându-ne din rătăcirea idolilor și nimicind durerile morții. Jertfindu-Se pe cruce și înviind a treia zi din mormânt ne-a dăruit viață veșnică.
Capitolul al patrulea, Libertate și eliberare în lumina scrierilor Noului Testament, prezintă exegeza principalelor pasaje din Noul Testament referitoare la libertate și eliberare. Sunt astfel analizate: textele din evanghelii (însoțite de exegeza Sfântului Chiril al Alexandriei), câteva parabole în care indirect se face referire la libertate și locurile din epistolele pauline și sobornicești care tratează acest subiect.
Capitolul al cincilea, Sensurile libertății creștine, analizează conotațiile libertății, așa cum apar ele în scrierile Noului Testament: natura libertății creștine, mântuirea văzută ca eliberare din robia stricăciunii și conlucrarea omului cu Dumnezeu, condiție necesară a mântuirii.
Capitolul al șaselea, intitulat Libertate și asceză, prezintă felul în care omul se poate elibera de lanțurile întunecate ale păcatelor și patimilor, scara urcușului duhovnicesc și pocăința, văzută ca o lucrare de eliberare a sufletului de păcate.
În ultimul capitol Libertatea în accepțiunea laică sunt prezentate eforturile filosofilor, ale oamenilor de știință și politici de a defini libertatea, deriva libertății, riscurile unei gândiri în autonomie față de Dumnezeu, libertatea propovăduită de Sfânta Evanghelie în opoziție cu libertinajul, consecință a ignorării poruncilor divine.
CAPITOLUL I
ÎN ZORII LIBERTĂȚII:LIBERTATEA OMULUI ÎN PARADIS
I. 1. Omul începuturilor
Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu adresat neamului omenesc în vederea cunoașterii voii Sale și a căii spre mântuire. „Fenomenele cosmice, evenimentele istorice și realitățile umane menționate în cuprinsul ei interesează nu pentru ele însele, ci pentru semnificația lor religioasă. Ele au reținut atenția sfinților scriitori ai cărților biblice pentru motivul că ilustrează de-a lungul istoriei desfășurarea raporturilor dintre noi și Dumnezeu”.
Potrivit relatării Sfintei Scripturi, omul a fost creat liber, adică stăpân pe voința proprie si având putere a voi în felul în care dorește, nefiind supus nici unei necesități.Libertatea (ελευθερια) este una dintre însușirile firii dumnezeiești și, creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a pus în el această însușire.
„Libertatea, spune Sfântul Grigorie de Nyssa îl arată pe om făcut după chipul lui Dumnezeu, căci a nu depinde de nimic și a avea toate de la Sine este propriu preafericitei Dumnezeiri”. Prin libertate, omul este asemenea cu Dumnezeu (ισοθεος). Aceste ultime afirmații arată că, în mod esențial, prin libertatea sa omul se arată ca fiind făcut după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea omului este consecință a faptului că omul este o ființă liberă. În gândirea Sfântului Grigore, libertatea este privită ca „o stare ontologică, dată de conlucrarea mai multor virtuți, toate implicând libertatea ca facultate a persoanei”.
Din preaplinul iubirii, și din libera Sa voire a făcut Domnul pe om după chipul Său, așadar cu libertatea voirii.Creându-l liber, Dumnezeu voia ca binele dobândit de omul unit cu El prin împlinirea asemănării, să fie cu adevărat binele lui propriu. Dumnezeu, învață Sfântul Grigorie de Nazianz, „l-a cinstit pe om dându-i libertatea pentru ca binele să-i aparțină cu adevărat celui care l-a ales, nu mai puțin decât Celui care a pus începutul binelui în firea lui”.
Obișnuitei obiecții, că Dumnezeu n-ar fi trebuit să-l facă pe om liber, pentru ca, astfel, să nu poată cădea în păcat, Sfântul Irineu al Lyonului îi răspunde: „Dacă ar fi fost așa, comuniunea cu Dumnezeu ar fi fost lipsită de orice valoare și n-ar fi fost vrednic de dorit binele pe care l-ar fi dobândit fără să se miște liber spre el și fără nici o grijă și lucrare din partea lui, ci de la sine și fără nici un efort”; având „binele de la sine, și nu prin liberă alegere (…), omul n-ar fi înțeles măreția acestui bine și nici nu s-ar fi putut bucura de el”.
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Cel care a fost zidit întru totul asemenea lui Dumnezeu, trebuia să fie din fire liber și stăpân pe voința proprie, pentru ca apoi participarea la bunurile dumnezeiești să fie răsplata unor strădanii virtuoase”. Omul n-ar fi putut cu adevărat să devină dumnezeu dacă i-ar fi lipsit una dintre însușirile firii celei dumnezeiești, libertatea; iar, pe de altă parte, el n-ar fi fost cu adevărat virtuos, virtuțile fiindu-i cumva impuse, dacă nu le-ar fi câștigat prin deschiderea liberă a voinței sale la harul sfințitor al lui Dumnezeu. „Nu este virtute ceea ce se face prin forță”, spune Sfântul Ioan Damaschin.
În starea firească de la început, libertatea (ελευθερια) consta pentru om în a decide de unul singur, ceea ce înseamnă a acționa potrivit naturii sale. „Libertatea este asemănarea cu acea neatârnare și autodeterminare, care ne-a fost dăruită dintru început de Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa. Libertatea pentru fiecare om constă în a alege întotdeauna binele, în a-L alege întotdeauna pe Dumnezeu.
„Libertatea se arată în voirea sufletului rațional care este gata să se miște spre orice ar vrea” spune Sfântul Diadoh al Foticeei. Aceasta era libertatea de care s-a bucurat Adam în Rai. Voința sa urma binele în mod firesc, mișcându-se în chip netulburat, de la sine, spre bine. Cunoscând adevăratul bine și numai pe el voind să-1 cunoască, omul se îndrepta spre el fără nici o șovăială; el nu punea în cumpănă binele si răul, supunerea și împotrivirea, ceea ce este cu totul bun și ceea ce este mai puțin bun. Știind unde se află binele adevărat si respingând cu totul răul, el nu alegea între ele, în sensul propriu, nu examina mai multe posibilități, nu delibera; se îndrepta de la sine spre bine, și folosind libertatea așa cum se cuvine, se făcea asemănător Arhetipului său dumnezeiesc, căci a nu delibera este al Fericitei Dumnezeiri. Lui Adam în starea de nevinovăție i se potriveau cuvintele proorocului Isaia (7, 15-16), adică știa „să arunce răul și să aleagă binele”.
Adam a fost creat de Dumnezeu în stare de înaintare spre îndumnezeire și tinzând de la sine spre bine. El trebuia să stăruie pe această cale în chip liber. Pe lângă posibilitatea ce o avea de a rămâne și progresa în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc, o avea și pe aceea de a se întoarce de la bine și să se abată la rău. El „putea și să cedeze atacurilor diavolului, și să nu cedeze, și avea puterea să o facă”.
Dumnezeu i-a dăruit omului, o dată cu libertatea, și cunoștința bunei ei folosiri și a funcției ei normale. Prin porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și a răului (Facere 2, 17), i-a arătat mijlocul de a o exercita în chip desăvârșit. Știind, spune Sfântul Atanasie cel Mare, că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părțile, a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor, prin lege. Căci așezându-i în raiul Său, le-a dat lor lege”. Din cuvintele Sfântului Atanasie putem extrage o idee importantă pentru studiul de față: poruncile sunt date de Dumnezeu, având ca scop păzirea și întărirea omului în harul divin. Iar unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea (II Corinteni 3, 17).
Dar tocmai pentru că a fost creat liber, omul a putut fi ispitit prin șarpe. „Atâta vreme cât Adam nu ceda ispitei, aceasta avea un rol pozitiv: ea făcea ca îndumnezeirea să fie cu adevărat dorită de om și-i vădea bărbăția”. Trebuia ca omul să fie încercat, iar în încercare să biruiască prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuții.
„Prin ispită, libertatea se arată cu adevărat a fi libertate, pentru că, pe de o parte, omului i se descoperă si alte posibilități, iar, pe de alta, pentru că prin ea este probată voința; și prin forța cu care respinge, liber, tot ceea ce încearcă să-1 îndepărteze de Dumnezeu, se arată în ce măsură omul îl iubește pe Acesta”.
I.2. Căderea primilor oameni
Precizarea naturii păcatului săvârșit de primul om a provocat din totdeauna numeroase discuții și controverse. Sfinții Părinți, urmați de majoritatea comentatorilor, văd în greșeala lui Adam un act de neascultare, constând din călcarea poruncii și socotesc ca imbold lăuntric al neascultării trufia, păcat săvârșit întâi de îngerii răi, înainte de crearea lumii văzute și sugerat omului de către aceștia. Mâncând din pomul cunoștinței binelui și răului de care Dumnezeu le poruncise să nu se atingă, Adam a călcat – cu voie liberă și cu deplină știință – porunca divină.
Consecința neascultării a fost ruperea comuniunii cu Dumnezeu și alungarea din Eden. Alegând să dea curs sugestiei celui rău de a se face „ca dumnezeii” (Facere 3, 5), adică dumnezei în afară de Dumnezeu, „Adam și Eva s-au lipsit de har și astfel au pierdut calitățile pe care le datorau acestui har și care le conferea o condiție supranaturală. Relele pe care le suferă Adam și Eva ca urmare a păcatului se înscriu în logica privării lor voluntare de comuniunea cu Dumnezeu care-i făcea părtași la însușirile Sale”.
Sfântul Grigorie de Nyssa scrie : „Această părăsire a binelui, odată săvârșită, a avut ca urmare, apariția tuturor formelor de rău : părăsirea căii vieții a provocat moartea; lipsirea de lumină a adus întunericul; lipsind virtutea, a apărut răul; și astfel, toate formele binelui au fost înlocuite, una câte una, de seria relelor contrare lor”. Același sfânt părinte spune: „Amestecând prin înșelăciune viciul cu voia liberă a omului, vrăjmașul a determinat stingerea și întunecarea binefacerii dumnezeiești. Lipsind această binefacere, în mod necesar îi ia locul opusul ei. Ori, vieții i se opune moartea, puterii slăbiciunea […]”. Înțelegem de aici că omul, având de la Creator libertatea de a alege potrivit voii sale, a fost înșelat și „s-a încrezut în cuvintele șarpelui, a socotit mai vrednic de credință sfatul lui decât porunca dată de Cel ce l-a creat”.
Care este consecința acestei greșite alegeri? Moartea este urmarea păcatului; moartea este lipsirea de viață. Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieții, s-a expus morții. Aceeași idee o susține și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Primul om, deoarece n-a voit să se hrănească [din Cuvântul vieții], în mod inevitabil s-a îndepărtat de viața dumnezeiască, revenindu-i în schimb alta, care naște moartea, lipsită de Cuvânt”. Iată urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu: robia morții și a stricăciunii în care a intrat întreg neamul omenesc.
I.3. Robia păcatului și a stricăciunii
În pofida tuturor bunurilor pe care Dumnezeu i le-a pus înainte, omul a cedat în fața ispitei diavolului. El și-a folosit libertatea de voință pentru a se îndepărta de Dumnezeu și a se face părtaș păcatului, spre care îl îndemna Cel Viclean, lăsându-l să pătrundă în el și în creație.
Toți Sfinții Părinți insistă asupra faptului că răul, în om, dar și în lume, este un rezultat al relei folosințe a libertății, că el a fost conceput, imaginat, inventat, creat, apoi pus în lucrare de alegerea greșită pe care a făcut-o prin liberul său arbitru, prin voința sa personală. Răul este consecința alegerii greșite. „Puterea voii noastre libere…, când e îndreptată spre păcat, provoacă cel mai mare rău”.
Înstrăinându-se de Dumnezeu, Adam încetează de a mai avea o libertate asemănătoare cu cea a Arhetipului său dumnezeiesc. El nu mai este liber potrivit asemănării cu Dumnezeu. Se împlinește astfel vicleana făgăduință a Șarpelui: el este ca Dumnezeu; el dobândește într-adevăr o formă de libertate care îi permite să se determine într-un mod independent, raportându-se numai la sine și care-i dă impresia că este absolut autonom, că își este suficient sieși și se poate defini după o măsură proprie. Prin această libertate, el face din sine însuși un dumnezeu, care se vrea cu totul independent de adevăratul Dumnezeu. Dar el nu face decât să se amăgească în mod profund. Căci el este supus în mod constant, în alegerile pe care le face, riscului de a înșela.
Libertatea care stă în deliberare este o formă alterată a libertății pe care o avea la început, când se afla în legătură cu Dumnezeu. Este chiar negarea libertății, de vreme ce omul căzut, separând-o de voința lui naturală, care tindea spre bine, o folosește pentru a face răul, făcând-o astfel, în mod paradoxal, să slujească la propria lui înrobire. Depărtându-se de propria fire, omul nu se mai mișcă cu voia sa, în chip cuvenit, ci ajunge să fie mânat de ceea ce-i este străin; el este dus contra firii, adică la rău.
Prin reaua folosire a libertății sale, omul devine rob al păcatului (cf. Ioan 8, 34; Romani 6, 6.17.20; 8, 21; Galateni 5, 1; II Petru 2, 19), subjugat de poftele și desfătările simțurilor spre care s-a plecat (Tit 3, 3), slujitor al dumnezeilor pe care și i-a făcut din creaturi (I Corinteni 10, 20; Galateni 4, 3). Sfinții Părinți subliniază mereu faptul că, atunci când se credea mai liber omul era, de fapt, cu totul înrobit. „Sfârșitul neașteptat al acestei libertăți nelavreme este robia”, spune Sfântul Isaac Sirul. Omul căzut, care se crede liber, trăiește de fapt țintuit de trup, stăpânit de legea acestuia și slujind simțurilor, suferă tirania poftelor, este sclavul căutării plăcerii și al temerii de suferință, slujitor al răutății. Pe scurt, este robul patimilor. Acestea exercită asupra omului o adevărată tiranie, care-i înrobește sufletul. În această stare, omul nu mai este el însuși, ci este parazitat de patimile pe care păcatul le-a adus în sine. Mânat de aceste porniri străine de natura sa originară, omul ajunge cu totul înstrăinat. Propriu vorbind, nu mai este el cel ce acționează, ci legea păcatului care locuiește în el (Romani 7, 17, 20, 23).
Dar omul nu este numai robul patimilor sale, ci și al diavolului și al demonilor acestuia. El nu mai este doar ispitit, ci stăpânit și zdrobit de tirania celui rău. Sfântul Isaac Sirul arată că „cel care nu și-a supus voia sa Dumnezeu, va fi supus potrivnicului”.
În această stare, nu mai rămâne mare lucru din libertatea inițială a omului. Înstrăinându-se de Creatorul său și trăind contrar firii, în fapt nu mai acționează el, ci o natură străină care a pus stăpânire pe el, cea a patimilor care, prin păcat, au acoperit cu totul firea sa autentică, tiranizând-o și trăind pe seama ei. Vechiul Testament este cel care înfățișează istoric consecințele căderii, dar și așteptarea omenirii, întărită cu speranța venirii unui Izbăvitor.
CAPITOLUL II
SENSUL CREȘTIN AL VECHIULUI TESTAMENT
II.1. Libertatea așa cum era ea înțeleasă în Vechiul Testament
Scriptura cea veche redă istoria poporului lui Dumnezeu în efortul său de a se elibera din idolatrie și, în același timp, dezvăluie lucrarea lui Dumnezeu în istorie pentru a pregăti un popor din mijlocul căruia se va naște Mesia. Dumnezeu pe durata întregii perioade descrise în scrierile veterotestamentare, încearcă pe de o parte să limiteze consecințele căderii și a rătăcirii oamenilor spre slujire idolească, iar pe de alta Își pregătește venirea Sa în lume.
Sfânta Scriptură afirmă că stă în „puterea omului de a răspunde, printr-o alegere liberă, la intențiile lui Dumnezeu cu privire la el și, mai ales, ea trasează calea adevăratei libertăți”. Dumnezeu (Iahve) intervine, în Vechiul Testament, pentru a elibera poporul său din robia lui Faraon. În Noul Testament, plinirea celui Vechi, harul lui Hristos aduce „celor câți L-au primit, care cred în numele Lui” (Ioan 1, 12), „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament arată că omul este capabil să ia decizii libere. Ea face în mod constant apel la puterea omului de a alege și îi subliniază în același timp responsabilitatea, încă din relatarea despre cel dintâi păcat (Facere 2-3; 4,7). Fiecare trebuie să aleagă între binecuvântare și blestem, între bine și rău, între viață și moarte (Deuteronom 11, 26; 30, 15-20), să se întoarcă la Dumnezeu, și aceasta până la sfârșitul existenței sale. Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (cf. Iezechiel 18,23; Romani 11, 22). Și mai mult decât atât, Vechiul Testament respinge explicațiile fataliste: „Să nu zici: «Domnul m-a făcut să păcătuiesc», că cele ce El le-a urât nu le va face… De vei vrea, vei ține poruncile și credința și vei face cele bine-plăcute” (Sirah 15, 11,15; cf. Iacov 1, 13, 14).
Scriitorii biblici „n-au eliminat aparenta antinomie dintre suveranitatea divină și libertatea umană, dar au spus destul ca să se poată înțelege că harul lui Dumnezeu și ascultarea liberă a omului sunt amândouă necesare pentru mântuire. Rămâne o taină pentru noi felul în care Dumnezeu știe cum să «plece inima noastră» (cf. Psalmi 118, 36) fără a o sili și cum să ne atragă la Sine fără a ne constrânge (Iezechiel 36, 26; Osea 2,16; Ioan 6,44)”.
II.2. Una din consecințele căderii: idolatria
Urmașii protopărinților au adăugat rană la rană și răutate la răutate, încât cei mai mulți dintre ei nici nu și-au mai adus aminte de Dumnezeu și de poruncile Sale. Închinarea la făpturi, în locul Ziditorului, adică idolatria, a fost însoțită de o tot mai gravă decădere morală, oamenii căzând pradă, din ce în ce mai mult, unor „patimi de ocară” (Romani l, 26).
Sfântul Pavel aduce în Epistola întâi către Corinteni o severă critică idolatriei, asociind-o cu cultul demonilor: a aduce jertfe idolilor înseamnă a aduce jertfe demonilor (I Corinteni 10, 20). Acesta era un lucru limpede în conștiința primilor creștini. Actele Martirice ne arată refuzul categoric al martirilor de a jertfi idolilor, cu prețul chinurilor cumplite și al pierderii vieții. Pentru ei închinarea la idoli însemna lepădare de Dumnezeu, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6, 24).
„Pentru păgâni exista o tentație constantă de a căuta să-și atragă bunăvoința spiritelor rele, aducându-le un cult sacrificial, cu alte cuvinte, zeificându-le. Nici Israel nu a scăpat de această ispită. Părăsindu-1 pe Creatorul său, se întorcea și el spre «alți zei» (Deeronom 13, 3.7.14), altfel spus, spre demoni (32, 17), mergând până căderea adâncă de a le oferi jertfe omenești (Psalmi 106, 37)”. Vedem de aici în ce robie întunecată a ajuns neamul omenesc în urma ruperii comuniunii cu Ziditorul.
Traducătorii în limba greacă ai textului ebraic „au sistematizat această interpretare demoniacă a idolatriei, identificând formal cu demonii pe zeii păgâni (Psalmi 96,5; Baruh 4, 7), introducându-i chiar în contexte unde originalul ebraic nu vorbea despre ei (Psalmi 91, 6; Isaia 13,21; 65,3)”.
II.3. „Pedagogia” lui Dumnezeu pentru ridicarea lui Adam celui căzut
Dumnezeu, statornic în iubirea Sa față de neamul omenesc, pregătește cu o minunată pedagogie mântuirea oamenilor. Chiar în sentința rostită de Dumnezeu asupra protopărinților, la alungarea lor din Rai, Sfinții Părinți au văzut o profeție a biruinței asupra celui rău. Într-adevăr, „în Facere 3,15 se anunță că dușmănia dintre femeie și șarpele-diavol se va încheia cu victoria seminției femeii: «Acesta îți va zdrobi capul». Pronumele la masculin îl anunță pe Hristos, urmașul prin excelență al femeii, ca biruitorul diavolului. Textul din Facere 3, 15 este un protoevanghelion (= prima veste bună), adică prima vestire dumnezeiască a mântuirii mesianice”.
De acum înainte, Dumnezeu va avea grijă ca omenirea să fie pregătită, pas cu pas, în vederea mântuirii. Istoria omenirii se constituie astfel, din acest punct de vedere, ca o istorie a mântuirii, al cărei punct culminant („plinirea vremii”, Galateni 4, 4) va fi marcat de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Pregătirea mântuirii, care acoperă întreaga perioadă a Vechiului Testament, s-a făcut: prin legămintele vechi și prin profețiile mesianice.
II.4. Legămintele vechi
Aceste legăminte arată lucrarea Celui ce „este în afară de timp” în timp pentru ridicarea omului. Vrând să-l elibereze pe om din rătăcire, Dumnezeu pregătește încetul cu încetul restaurarea sa definitivă. Această pregătire o face prin legămintele vechi pe care le încheie cu aceia „care au bineplăcut lui din fiecare neam”.
II.4.1. Legea naturală
Până la Moise era în vigoare ceea ce exegeții Vechiului Testament au numit „lege naturală”, care exprima în condițiile lumii căzute voia divină. Această lege, sădită de Dumnezeu în conștiința fiecărui om, cuprinde preceptele morale de care reamintește Creatorul lui Cain: „când faci bine, oare nu-ți este fața senină. Iar de nu faci bine păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Facere 4, 7). Dar Cain a nesocotit cuvântul lui Dumnezeu și istoriei neamului omenesc i se adaugă primul fratricid. Vedem din relatarea căderii primilor oameni și din episodul uciderii lui Abel de către fratele său care sunt consecințele manifestării libertății omului de pe pozițiile ignorării lui Dumnezeu: ruperea comuniunii cu Dumnezeu și inaugurarea unei vieți supuse ostenelilor, stricăciunii și morții. Putem înțelege că rațiunile poruncilor dumnezeiești nu sunt acelea de a îngrădi libertatea umană, ci de a-l ajuta pe om în păstrarea adevăratei libertăți.
După ce noianul de păcate al omenirii a fost înecat în apa potopului, Dumnezeu încheie cu Noe un legământ. Este vorba de o lege embrionară, iar în funcție de atitudinea lor față de această „lege naturală” oamenii sunt „plăcuți lui Dumnezeu” (cf. Facere 5, 24) sau „abătuți la rău” (cf. Facere 6, 5). „Acest legământ își avea izvorul în iubirea lui Dumnezeu pentru creatura Sa, iar din partea omului el își avea suportul în credința neclintită a lui Noe” (cf. Evrei 11,7).
Urmașii lui Noe au reluat vechiul drum al rătăcirii religioase și al decăderii morale. Lumina credinței nu s-a pierdut însă cu totul. La multe secole după potop, apare chipul luminos al patriarhului Avraam, cu care Dumnezeu încheie un alt legământ (Facere 17, l și urm.). Dumnezeu l-a ales pe Avraam să facă din el părintele unui popor al Său. Urmașii după trup ai lui Avraam, care se vor numi evrei, de la Avraam Evreul (Facere 14, 13) – acest nume îi venea de la strămoșul său Eber (Facere 11, 14 și urm.) -, sau israeliți, de la numele de Israel dat de Dumnezeu lui Iacov, nepotul lui Avraam (Facere 32, 38), vor constitui poporul ales al Vechiului Testament.
II.4.2. Legea lui Moise
Dumnezeu a binecuvântat urmașii după trup ai lui Avraam, după cum a făgăduit, astfel că aceștia au ajuns un popor numeros „ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Facere 22, 17). Cu acest popor, Dumnezeu încheie un nou legământ, al cărui mijlocitor a fost Moise. Dumnezeu i Se descoperă lui Moise în rugul aprins (Ieșire cap. 3), îi dezvăluie numele Său de negrăit, „Cel ce este” (în ebraică: Iahve) și îi arată voia Sa de a-i scoate pe israeliți din robia egiptenilor și de a-i duce în Țara Făgăduinței. După scoaterea israeliților din Egipt în chip minunat, trecând prin Marea Roșie ca pe uscat, Dumnezeu îi dă lui Moise pe Muntele Sinai, Legea (care se va numi Legea mozaică, adică Legea lui Moise) și încheie, prin el, legământul cu poporul Său.
Ebraicul Tora are o semnificație mai largă și mai puțin juridică decât cuvântul Nomos prin care este redat în Septuaginta. „El desemnează o «învățătură» dată de Dumnezeu oamenilor pentru a le reglementa purtarea”. Prin această Lege Dumnezeu face din Israel poporul ales și făgăduiește să-l apere și să-l ducă în Canaan (Țara Făgăduinței), dar pune și câteva condiții: Israel trebuie să asculte de glasul Lui și să-i respecte poruncile, iar de nu pedepsele lui Dumnezeu se vor abate asupra lui (Levitic 26, 3-45, Deuteronom 28, 15-68). Legea lui Moise i s-a dat poporului lui Israel ca un zid împrejmuitor și despărțitor fată de popoarele păgâne, ea având rolul de a-l păstra în credința în unicul și adevăratul Dumnezeu și în ascultarea de poruncile Sale, dar totodată de a-l pregăti pentru primirea Mântuitorului făgăduit.
Am arătat la începutul capitolului că închinarea la idoli este sinonimă cu închinarea la duhurile căzute, vrășmașe lui Dumnezeu. Aflați tot timpul în primejdia de a recădea în idolatrie, Decalogul, nucleul Legii Vechi, învață pe israeliți că nu trebuie să-și făurească „alți dumnezei” (Ieșire 20,3; Deuteronom 4, 15-20). De exemplu, vițelul de aur pe care îl făurește Aaron la cererea poporului (Ieșire 32, 1-4) pe când Moise urcase în muntele Sinai pentru a primi tablele Legii, va aduce pedeapsa lui Dumnezeu. Istoria poporului ales învață că Dumnezeu pedepsește pe cei care îl părăsesc sau îl nesocotesc, lăsându-i pradă ori calamităților naturale (secetă, grindină, invazii de lăcuste), ori lăsându-i să fie asupriți și luați în robie de alte neamuri (Judecători 2,11-15; Ieremia 25,11,12 – prevestirea robiei babilonice), ori lăsând poporul în seama unor conducători tirani. Istoria modernă pare să confirme această teză a pedepsirii nelegiuirilor poporului prin conducători fără de lege.
Robia babilonică a confirmat această viziune profetică asupra istoriei, iar poporul și-a venit din nou în fire. Sfinții Părinți au valorificat în scrierile lor această legătură dintre credincioșia unui popor față de Dumnezeu și evenimentele istorice pe care acesta le străbate, transferând această realitate în planul vieții duhovnicești.
II.4.3. Nedesăvârșirea Legii Vechi
Legea Veche a avut un caracter nedesăvârșit, fiind doar o etapă necesară în drumul omenirii spre „legea cea desăvârșită a libertății” (Iacov 1, 25). Sfântul Pavel, bun cunoscător al Vechiului Testament, subliniază în epistolele sale că „Legea a fost călăuză către Hristos” (Galateni 3, 24). Cu toate că „Legea e sfântă și porunca e sfântă și dreaptă și bună” (Romani 7, 12), totuși „omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Iisus Hristos” (Galateni 2, 16). Este o legătură între cele două testamente: cel Nou este plinirea și desăvârșirea celui Vechi, iar cel Vechi își află continuarea și adevăratul înțeles în cel Nou. Sau, cum zice Fericitul Augustin: „Noul Testament în cel Vechi se ascunde; Vechiul se desăvârșește în cel Nou”.
Moise însuși, luminat de Duhul Sfânt, profețește urmașilor săi că nu Legea dată pe Sinai este ultimul cuvânt al Revelației și vestește venirea lui Mesia și a Legii Sale celei noi: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați” (Deuteronom 18, 15).
II. 5. Profețiile mesianice
Un alt mijloc al pregătirii venirii Mântuitorului au fost profețiile mesianice.
Când necredincioșia poporului ales au dus la nimicirea Ierusalimului și la captivitatea babilonică, eliberarea evreilor deportați a fost a doua răscumpărare. „Vestea bună” a sfârșitului acestei robii este dată de profetul Isaia (capitolele 45-50). Domnul (Iahve) , Sfântul lui Israel este Izbăvitorul său, Go'el-ul său (Isaia 43, 14; 44, 6; 47,4).
În vechiul drept ebraic, „go 'el” este ruda apropiată căreia îi revine datoria de a-i apăra pe ai săi, fie că e vorba de păstrarea patrimoniului familial (Levitic 25, 23), de eliberarea unui frate căzut în robie (Levitic 25, 26-49), de ocrotirea unei văduve (Rut 4,5), sau de răzbunarea unei rude ucise (Numeri 35,19)”. Folosirea titlului de go 'el în Isaia 45-50 presupune păstrarea unei legături de rudenie între Dumnezeu și Israel. Legământul încheiat la eliberarea din Egipt (primul Exod) face ca poporul lui Israel să rămână, în pofida greșelilor sale, mireasa lui Iahve (Isaia 50, 1). El va fi din nou eliberat din robie, iar milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu se descoperă și mai mult de această dată, de vreme ce exilul a fost urmarea păcatelor poporului.
Poporul ales în încercările și strâmtorările sale nu va înceta să cheme ajutorul lui Dumnezeu și să-și amintească de prima răscumpărare, chezășie sigură a tuturor celorlalte: „Nu trece cu vederea partea ta pe care ai răscumpărat-o pentru tine din țara Egiptului” (rugăciunea regelui Mardoheu în Cartea Estera 4,17; cf. l Macabei 4, 8-11). Ultimele veacuri care precedă venirea lui Mesia sunt marcate de așteptarea „eliberării definitive” (traducerea Targumului la Isaia 45,17; cf Evrei 9; 12). De observat că în traducerea românească, având la bază textul masoretic acest termen din Isaia 45, 17 este redat prin „mântuire veșnică”. „Rugăciunile cele mai oficiale ale iudaismului cer Go'el-ului lui Israel să grăbească ziua venirii «eliberării definitive»”. Deducem de aici că evreii încă îl așteaptă pe Mesia. Dar, neprimindu-l pe Mesia cel adevărat, vor primi pe un fals Mesia, la sfârșitul istoriei.
Fără îndoială, mulți evrei așteptau de la Mesia mai ales eliberarea de jugul impus de către neamuri Pământului sfânt, și poate că astfel își închipuiau pelerinii din Emaus menirea „celui care îl va izbăvi pe Israel” (Luca 24,21). Dar această credință răspândită în rândul celor simpli nu a împiedicat elita spirituală (cf. Luca 2, 38) să încarce această speranță cu un conținut religios autentic, ca cel exprimat la sfârșitul psalmului 129: „Domnul va izbăvi pe Israel din toate fărădelegile lui”. Adevărata eliberare implica într-adevăr purificarea Rămășiței chemate să se împărtășească din sfințenia Dumnezeului său (Isaia 59,29).
Întreg Vechiul Testament vestește venirea „proorocului” de care vorbea Moise, adică a Mântuitorului. Încă înainte de Moise, făgăduința făcută lui Avraam îi va fi repetată nepotului său Iacov (Facere 32, 24-32). Succesiunea părinților după trup ai Mântuitorului se continuă, după patriarhul Iacov, prin fiul său Iuda. Înainte de a muri, Iacov însuși proorocește că Mesia-împăciuitorul (Șilo) Se va ridica din seminția lui Iuda (Facere 49, 10).
II.5.1. Regele-prooroc David
La câteva veacuri după Moise apare un alt chip luminos: regele-prooroc David (sec. X î.H.). Alegerea dumnezeiască a lui David este consacrată prin ungere (I Regi 16, 13). David, unsul Domnului, devine astfel tipul prin excelență al lui Hristos (căci ebraicul Mesia și echivalentul său grecesc Hristos înseamnă amândouă Unsul sau Unsul Domnului). Adeseori, în profețiile mesianice ale Vechiului Testament, Mântuitorul așteptat va fi desemnat ca „Fiul lui David”. Cu acest titlu va fi aclamat Iisus, de pildă, la intrarea Sa în Ierusalim, fiind recunoscut astfel ca Mesia-Hristos, Cel în care s-au împlinit profețiile mesianice.
În Psalmii pe care Duhul Sfânt i-a rostit prin gura lui David, acesta prorocește despre Hristos, urmașul său. Mesia va fi nu numai Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu, iar „împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Psalmi 88, 29; Luca 1, 33): „Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului” (Psalmi 2, 7-8; cf. Psalmi 44, 8-9). În Psalmul 109, care este textul din Vechiul Testament cel mai mult citat în Noul Testament, Mesia-împăratul este proorocit și ca Preot sau Arhiereu în veac: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (versetul 4; cf. Evrei 5, 6; 7, 17). „Funcțiunea specifică a preotului este aceea de a aduce jertfa. Mesia Se va aduce jertfă pe Sine însuși. Despre aceasta, adică despre patimile și moartea lui Mesia, proorocește David, cu o uimitoare precizie, în Psalmul 21 (a se vedea, mai ales, versetele l, 7-8 și 17-20). Dar tot el anunță că patimile și moartea lui Mesia vor fi urmate de înviere (Psalmi 15, 8-11; cf. Fapte 2, 25-28)”.
II.5.2. Profetul Isaia
Cele mai multe și mai bogate profeții despre Mesia se găsesc în cartea profetului Isaia. Însuși Mântuitorul, citind în sinagoga din Capernaum cuvintele proorocului:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsați…” (Isaia 61, 1), le pune în legătură cu El: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21). Cu toate că a profețit în secolul VIII î.H., Isaia dă atâtea detalii asupra Persoanei și a lucrării mântuitoare a lui Mesia, încât a fost numit „evanghelistul Vechiului Testament”. El profețește că Mesia Se va naște din Fecioară (7, 14; cf. Matei l, 23), că El va fi „Domn al păcii” și că din împărăția Sa va dispare orice urmă a războiului (9, 1-6; cf. 2, 4). Această Împărăție a slavei și a bucuriei, despre care profețește Isaia, va fi însă rodul patimilor și al Jertfei mântuitoare a Unsului Domnului. În a doua parte a cărții Isaia aflăm cele patru cântări despre „Robul (Sluga) Domnului” (Ebed Iahve în originalul ebraic), în care se vorbește despre blândețea și mila lui Mesia față de cei gata să piară (42, 1-4), despre chemarea Sa de a restaura poporul ales și de a fi lumină tuturor popoarelor (49, 1-6) și mai ales despre patimile și Jertfa Sa ispășitoare pentru păcatele lumii (50, 4-9 și 52, 13 -53, 12).
II.5.3. Alți profeți
Profeții mesianice apar și în cărțile celorlalți prooroci ai Vechiului Testament. Ieremia vorbește despre „Odrasla” lui David (33, 15) și despre Legământul cel nou (31, 33-34; cf. Evrei 8, 8-12). Iezechiel anunță venirea noului David ca Păstorul Cel bun (capitolul 34), profețește despre învierea morților (37, 1-14), iar în capitolele 40-48 dă o descriere simbolică a împărăției mesianice și a templul cel nou, prin care, cu adevărat, „Domnul este aici” (48, 35).
Daniel prezice venirea Fiului Omului „pe norii cerului” și faptul că Lui I se dă o stăpânire universală și veșnică (7, 13-14). Mântuitorul Se va prezenta cu acest titlu de „Fiul Omului”, arătându-Se astfel ca Dumnezeu și ca Judecătorul eshatologic profețit de Daniel (Matei 24, 30; 26, 64). Totodată însă, el arată că Fiul Omului va ajunge la slava învierii prin patimi și moarte (Mc 8, 31). Astfel, „Fiul Omului” din Sfintele Evanghelii este nu numai împăratul ceresc și Judecătorul eshatologic, ci și „Omul durerilor”, Care a luat asupra Sa fărădelegile noastre, înțelegem, deci, că, dându-Și titlul de „Fiul Omului”, Mântuitorul a combinat două imagini profetice ale lui Mesia aparent contradictorii: cea a împăratului universal și veșnic din Daniel și cea a „Robului Domnului” de care vorbește Isaia.
Alte profeții mesianice apar și la prorocii: Miheia (4, 1-2, 5,1 – nașterea lui Hristos în Betleemul Iudeii), Zaharia care profețește cu o uimitoare precizie despre venirea lui Mesia ca împărat al păcii „călare pe asin” (9, 9) și despre vânzarea Sa pentru treizeci de arginți (11, 12-13; cf. Mt 27, 5-10), Maleahi cel ce vestește atât venirea lui Mesia, cât și pe cea a Înaintemergătorului Său (3, 1. 23-24).
II.6. Interpretarea creștină a Vechiului Testament
Sfânta Scriptură, în ansamblul ei, este scrisă sub inspirație dumnezeiască: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare…” (II Timotei 3, 16). „Chiar dacă o găsim împărțită în două mari secțiuni […] ambele Testamente reprezintă cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor, dau mărturie despre unul și același Dumnezeu și sunt rodul lucrării aceluiași Duh Sfânt”.
Proorocii – și mai cu seamă Moise – au fost trimiși de Duhul Sfânt ca să îngrijească pe poporul lui Israel care bolea de păcat, dar în fața unei omeniri grav bolnave și profund rănite de păcat, ei n-au putut decât să slăbească robia morții. Legea și profeții întăresc pe israeliți cu nădejdea unei așteptări: venirea lui Hristos – Mesia, „Cel ce avea să izbăvească pe Israel din toate fărădelegile lui” (Luca 24, 21; Psalmi 129, 8). „Proorocii, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, au fost trimiși, ca și Moise, pentru a-l vindeca pe Israel; și ei, vărsând lacrimi pentru el, l-au îngrijit, dar n-au putut să stăvilească răul care se întinsese (…), căci din creștet până în tălpile picioarelor nu rămăsese nici un loc sănătos; tot trupul îi era plin de răni necurățate, neunse cu untdelemn si nelegate”.
La fel spune și Sfântul Macarie Egipteanul: „în vremea călcării poruncii de către Adam, diavolul s-a străduit să rănească si să întunece pe omul cel lăuntric, mintea care conduce și privește spre Dumnezeu. De atunci, ochii lui au privit către cele rele și către patimi, rămânând închiși față de bunurile cerești. Prin urmare, așa de grav a fost rănit, încât nimeni nu putea să-l vindece (…) nici unul dintre drepți, dintre Părinți, dintre profeți sau patriarhi n-a putut să vindece sufletul care fusese de la început rănit cu o rană nevindecabilă. A venit Moise, dar nu a putut să aducă o vindecare completă. Au urmat preoții, darurile, zeciuielile, sărbătorile, lunile noi, spălările rituale, jertfirile, arderile de tot și toate celelalte mijloace de îndreptare care existau în vremea Legii; dar sufletul n-a putut fi vindecat de curgerea cea necurată a cugetelor celor necurați, și toată dreptatea ei n-a putut să-l vindece”.
Prin legămintele și prin profețiile sale Vechiul Testament i-a fost omenirii „pedagog spre Hristos” (cf. Gal 3, 24). De aceea, Vechiul Testament a devenit Scriptură creștină, dar cu semnificații diferite de acelea pe care le-a avut în iudaism. Hristos însuși, primul interpret din perspectiva cea nouă a Scripturii vechi, îi pune în lumină semnificațiile adânci, legate de persoana și de lucrarea Sa (Luca 24, 44-45). Perspectiva pe care Biserica o are asupra Vechiului Testament este hristologică, adică pentru a înțelege adevăratul sens al Scripturii celei Vechi „este nevoie de credința în Hristos și de învățătura Sa”. Numai din această perspectivă se poate cu adevărat înțelege ceea ce a înscris în el Duhul lui Dumnezeu. „Taina întrupării Cuvântului – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor Scripturii și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate”.
Citirea Vechiului Testament sub asistența tâlcuirilor patristice oferă creștinului cunoașterea adevăratei naturi a omului, creat „după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26), a stării de decădere , precum și trebuința unui Mântuitor. Această amintire a paradisului și dorința de mântuire prezente în scrierile veterotestamentare sunt importante pentru viața duhovnicească a fiecăruia, și, deasemenea sunt făclii într-un veac întunecat de materialism și ateism.
CAPITOLUL III
MOARTEA MORȚII ȘI LIBERTATEA HARULUI:
LEGEA CEA NOUĂ
III.1. Începutul mântuirii și arătarea tainei celei din veac
Acest capitol va trata tema libertății, așa cum este ea prezentată în Noul Testament, cu accent pe aspectele antropologice pe care le implică acest subiect.
Istoria omenirii are un punct culminant numit de Sfântul Pavel „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), când Dumnezeu, „a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 5). Acest punct împarte istoria omenirii în două: înainte și după venirea lui Hristos. Versetul de mai sus face referire și la Maica Domnului a cărei liber consimțământ a fost cerut de Dumnezeu prin intermediul Arhanghelului Gavriil pentru a se întrupa. „Dumnezeu cel atotputernic Se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate forța pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu”. De aceea Sfânta Fecioară este atât de mare, „mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii” cum îi cântăm la sfârșitul utreniei, pentru că a consimțit cu toată ființa ei și a fost „împreună lucrătoare cu Dumnezeu” (II Corinteni 6, 1) la „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” a întrupării Cuvântului și la mântuirea neamului omenesc: „Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Pentru acest „da” spus lui Dumnezeu o „vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48).
În relatarea biblică a Bunei Vestiri avem exprimat paradoxul libertății. Omul a fost creat doar prin voința lui Dumnezeu, dar nu poate fi mântuit doar prin ea. „A fost necesară o singură voință pentru creație, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire. O singură voință pentru a aduce la existență chipul; dar două pentru a aduce chipul la asemănare. […] Voința divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseși ale voinței umane pentru a o duce la liberă consimțire. Aceasta este providența divină.”. Iubirea lui Dumnezeu față de om este atât de mare încât respectă hotărârile sale și nu vrea să îl constrângă cu ceva. Căci nu se poate vorbi de iubire fără respect.
III.2. Și Cuvântul S-a făcut trup…
Finalitatea omului, potrivit planului divin al creației, este îndumnezeirea sa (θεοσις) și prin el a întregului univers. Acest plan nu s-a schimbat niciodată, dar, ca urmare a căderii, a fost nevoie de o schimbare în „pedagogia divină”. „Păcatul a schimbat planul cel dintâi, al urcușului direct al omului spre Dumnezeu. O ruptură a avut loc în univers; această rană trebuia vindecată, iar istoria eșuată a omului trebuia să fie răscumpărată pentru un nou început”. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: „pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze și să moară, ca să putem trăi din nou”. Singur Hristos, Dumnezeul – om putea să-i elibereze pe oameni din robia păcatului și a morții. Asumându-și deplin natura omenească a restaurat-o prin puterea naturii Sale dumnezeiești, făcându-se astfel un nou Adam desăvârșit. Domnul a arătat în ipostasul său divino-uman omul în finalitatea sa eshatologică, realizând în Sine întreg planul divin pe care omul cel dintâi nu l-a mai putut realiza datorită căderii.
„Prin întruparea Sa, Hristos a surpat zidul care separa natura noastră de Dumnezeu și a deschis-o iarăși energiilor îndumnezeitoare ale harului necreat. Prin lucrarea Sa de răscumpărare, El ne-a eliberat de sub tirania diavolului și a nimicit puterea păcatului. Prin moartea Sa, El a biruit moartea și stricăciunea. Prin învierea Sa, El a dat oamenilor o viață nouă și veșnică. Și nu numai natura omenească, ci și întreaga creație o vindecă și o restaurează Hristos, reunind-o în El cu Tatăl, desființând astfel despărțirile și punând capăt dezordinilor care domneau în sânul ei din pricina păcatului”.
III.3. Restaurarea naturii umane în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos
III.3.1. Robia stricăciunii
Cel care privește realitatea, nu poate decât să constate caracterul paradoxal al existenței. Cercetările și descoperirile științifice, mai vechi sau mai noi, nu fac decât să adâncească această constatare. Cu toate himerele desăvârșirii omului prin progres științific, acesta rămâne la fel de neputincios în fața morții… Trăind în lumea aceasta, ne întâlnim cu o dublă realitate: pe de o parte vastitatea cosmosului, care se întinde în jurul nostru, cu neputință de cuprins de mintea omenească, cu unitatea, și armonia minunată ce stăpânesc diversitatea elementelor lui, pe de alta, „deșertăciunea”, „robia stricăciunii” (Romani 8, 20), căreia îi e supusă toată făptura. Pe fața lumii e „întipărit stigmatul vremelniciei: toate trec, toate se sting, toate pier. Nimic nu e statornic în această lume și lumea însăși e supusă pieirii: va veni un timp în care nu va mai fi. Moartea stă la capătul ei ca un imens abis al neființei, care înghite totul. Parc-ar fi o existență provizorie, cariată de moarte, ieșită din neființă și întoarsă spre neființă”. Cuprins de sentimentul neputinței în fața curgerii implacabile a timpului care le macină pe toate, Ecclesiastul exclamă: „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Ecclessiast 1, 2).
Privind mai de aproape viața omenească, găsim aceleași trăsături. După cum lumea stă sub semnul stricăciunii, la fel și viața omului în lume e supusă acesteia „Viața e ca o coajă în care cariul morții, prin neputință și boală, sapă galerii din ce în ce mai adânci până la consumarea finală”.
Dar neputința omului se vădește și pe tărâmul vieții spirituale: efortul rațiunii de a găsi adevărul este mereu oprit de lucruri pe care mintea nu le poate înțelege. Niciodată omul nu va ajunge să poată spune că a cuprins cu rațiunea sa toate tainele universului. „Și câte eforturi, câte rătăciri, câte erori, până descoperă – din întâmplare – un adevăr! Rațiunea e întunecată, merge dibuind, se lasă dusă de sofisme, este avocatul adevărului și al minciunii: înțelepciunea ei adesea e falsă, în orice caz e un amestec ciudat de adevăr și eroare. Ce să zicem de cunoașterea lui Dumnezeu? – Deși puterea și imensitatea divină se oglindesc în făpturi, rațiunea rătăcită de preocupări externe, întunecată de diferite patimi, a făcut pe om să înlocuiască pe Dumnezeu cu creatura sa, să se închine naturii sau sieși, nu lui Dumnezeu.”
Voința suferă de nestatornicie și lipsă de hotărâre în a face binele. Ușor se pervertește, slujind unor orgolii fără sens sau unor porniri pătimașe și perverse. E slabă în bine și tare în rău. Asemenea și sentimentele umane sunt același paradoxal amestec de năzuințe înalte și realități josnice: cele mai nobile sentimente sunt tulburate de răbufniri egoiste și adesea sunt înăbușite.
O altă realitate care ține de viața duhovnicească este robia sufletului față de poftele trupului. Deși „după omul cel dinăuntru” omul voiește să facă binele, în realitate el face răul pe care nu-l voiește. De ce ? Pentru că voința e neputincioasă și robită legii păcatului ce locuiește în trup: „căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele” (Romani 7, 19-23).
Sfântul Pavel nu vrea să spună că trupul însuși este rău. Această afirmație aparține filosofilor platonici și gnosticilor manihei. El constată doar că în trup – ca și în suflet -există o dezordine, o pervertire, prin care trupul se răzvrătește împotriva sufletului căutând cele ce produc desfătarea simțurilor. Nu trupul lucrează răul, ci tirania păcatului, care ne răpește și ne amăgește. În mod firesc, sufletul are puterea și stăpânirea în trup, iar trupul este rob și supus sufletului. Păcatul răstoarnă această ordine. Plăcerea devine un scop al vieții (hedonism). Apare însă dialectica plăcere – durere descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Plăcerea conține germenii durerii. „Dumnezeu a legat de plăcere totdeauna o durere, ca omul experiind aceasta să nu mai caute plăcerea. Dar el, ajuns în durere, purtat de frica morții, care i se vestește prin ea ca o pedeapsă a plăcerilor pe care le va mai căuta, se aruncă în noi plăceri, ducându-și firea spre moarte”. Căutând să scape de durere va alerga după o nouă plăcere. Și așa ia naștere un cerc vicios căreia moartea îi va pune sfârșit.
Este cumva starea aceasta, starea originară? Nehotărât și nesigur, omul experimentează dualitatea confuză a binelui și răului, întunecarea rațiunii prin patimi și amăgirea prin gânduri. În această stare omul nu mai recunoaște imediat binele; confundând binele și răul, luând cel mai adesea răul drept bine, iar binele drept rău. Cum se poate împăca o astfel de stare decăzută cu referatul biblic în care omul e înfățișat drept cununa creației lui Dumnezeu? Toate aceste constatări oferă suficiente puncte de sprijin unor concepții pesimiste despre existență celor care vorbesc despre Dumnezeu stând în afara revelației divine. Și iată cum pot să se nască felurite teorii care înrobesc mintea omului, în care omul îl socotește pe Dumnezeu absent sau responsabil de relele care sunt în lume.
Celor care, afirmației biblice despre crearea omului după chipul lui Dumnezeu, îi aduc ca obiecție destinul nostru perisabil, scurtimea vieții noastre, dispoziția noastră de a suferi tot felul de boli trupești și psihice, Sf. Grigorie de Nyssa le răspunde : „Caracterul anormal al condițiilor actuale ale vieții umane nu ajunge spre a dovedi că omul n-a fost niciodată în posesiunea bunurilor care țin de chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr, omul, fiind lucrarea lui Dumnezeu, Care s-a inspirat din bunătatea Sa pentru a aduce la existență această ființă. Nimeni n-ar putea bănui că cel ce-și datorează viața acestei bunătăți ar fi fost aruncat în rele de Creatorul Său. Există o altă cauză a condiției noastre de acum și a privațiunii care ne-a despuiat de o stare mai bună”.
Sfânta Scriptură mărturisește că toată această dezordine este consecința păcatului săvârșit de primii oameni. Potrivit teologiei pauline, întemeiate pe relatările veterotestamentare, păcatul celor întâi zidiți a fost „neascultarea”: „prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți” (Rom. 5, 19).
Neascultarea omului a fost posibilă datorită libertății cu care Dumnezeu și-a cinstit creatura sa. În starea sa naturală, omul trebuie să fie în „dependență liberă și conștientă de Creatorul său”. Alegerea sa de a se îndepărta de Dumnezeu, dorința de a deveni el ca Dumnezeu – iată cauzele căderii. De aceea, „semnele caracteristice ale păcatului sunt: egoismul (egocentrismul) și mândria”. Păcatul a intrat în lume printr-un om: Adam, și prin păcat haosul și moartea. De aceea existenței ce stă sub semnul păcatului, al slăbiciunii și al morții i se spune existență adamică.
Care sunt consecințele păcatului? – Că, într-adevăr, omul rămâne singur, fără Dumnezeu, într-o lume care îi devine străină și ostilă. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu e tot una cu moartea. Pentru că izvorul existenței și al vieții este Dumnezeu. „A fi gol de Dumnezeu, a fi fără Dumnezeu, e a fi gol de existență și viață; a fi plin de Dumnezeu însemnează a ajunge la plenitudinea vieții”. Fără Dumnezeu dezordinea pătrunde în univers și în ființa umană, și astfel omul rămâne rob al neascultării, al păcatului, al morții. În ființa lui se întărește înclinarea spre neascultare de Ziditorul Său.
Aceasta este existența adamică: o existență precară, încătușată în neputință, patimă și moarte. E o existență decăzută, fără putința de a-și împlini destinul.
III.3.2. Mântuirea – eliberare din robia stricăciunii
În capitolul anterior am prezentat precaritatea existenței umane. Desigur, istoria înfățișează multe pagini luminoase, în care viața și binele au fost biruitoare în fața morții și a răului. Dar eliberarea deplină din existența adamică, supusă păcatului și morții care domină viața omenească din care s-a retras Dumnezeu, nu e posibilă numai prin forțele omului. Nimic din ceea ce izvorăște din strădaniile omului exprimate prin filosofie, știință, arte, politic, economic sau social, nu-l poate ridica pe om în planul comuniunii cu Dumnezeu. Omul singur e incapabil să-și cucerească mântuirea, oricâte teorii filosofice ar născoci și oricâtă energie ar cheltui.
Mântuirea este, potrivit unei definiții simple, „trecerea de starea de păcat și de moarte, în care neamul omenesc a fost așezat prin căderea lui Adam, la starea de har și viață veșnică, dăruită de Dumnezeu. Această trecere a făcut-o pentru noi Iisus Hristos, în propriul său trup”. Dar cum putem dobândi mântuirea? Prin Iisus Hristos.
Cuvântul Χριστος este echivalentul cuvântului ebraic Messiah care înseamnă „unsul lui Dumnezeu”. „Mesia, nu e un nume propriu, ci un titlu care se referă la originea și misiunea divină a lui Mântuitorului, în special la slujirea Sa de preot”. În Vechiul Testament, regii lui Israel și arhiereii erau supuși ritualului ungerii cu untdelemn sfințit atunci când primeau demnitățile respective, și de aceea se numeau „unșii Domnului” (Zaharia 4, 14). „Într-un sens mai general, Mesia (Unsul) este cel Căruia Dumnezeu I-a încredințat misiunea de a elibera pe poporul ales, și pe Care evreii Îl așteptau la sfârșitul timpului”.
Mântuitorul nu este un descendent obișnuit dintre urmașii lui Adam. El este Fiul lui Dumnezeu, unul din cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, Care S-a făcut om din iubire, S-a întrupat pentru ca să-l ridice pe omul cel căzut. Pentru că omul cel nou trebuia în primul rând să fie în comuniune cu Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos s-a realizat cea mai intimă unire posibilă între firea dumnezeiască și firea omenească: unirea ipostatică. Fiul lui Dumnezeu a luat „chip de rob” (Filipeni 2, 7). „Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut om așa încât „să putem umbla întru El”, să viețuim în El și să nu-l privim de departe, să-l admirăm și să filosofăm la adresa Lui”. În Persoana lui divino-umană întrupează chipul ideal al omului: omul unit cu Dumnezeu, unire pe care o dorește ființa umană și prin care poate ajunge la plenitudine. „Prin El Dumnezeu e prezent în om și omul e pătruns de viața divină”.
Hristos S-a făcut om și „a fost ispitit întru toate” (Evrei 4, 15) asemenea nouă. Trupul lui era supus afectelor omenești nepătimașe: oboselii, foamei, setei, suferinței și morții. El a intrat în marea familie umană și s-a făcut părtaș tuturor slăbiciunilor ei. Spre deosebire însă de toți ceilalți din neamul lui Adam, el „n-a cunoscut păcatul” (II Corinteni 5, 21; Romani 8, 3) a fost întru toate fără de păcat. „E singurul dintre oameni pe care nimeni nu l-a putut vădi de păcat: sfințenia lui strălucește și astăzi ca piscul cel mai înalt al neprihănirii pe pământ, piscul inaccesibil al unei purități cu adevărat divine”.
Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos și își redobândește darurile de care se bucura în starea paradisiacă. Ba mai mult decât atât, prin înălțarea cu trupul la cer a Mântuitorului, natura umană a fost așezată în sânul Sfintei Treimi, deci prin harul lui Dumnezeu omenitatea s-a ridicat la o vrednicie mai mare decât cea dintâi. La fel și noua Evă, cea plină de har, Prea Curata Fecioară, singura din neamul omenesc care a odrăslit de la Duhul Sfânt, pentru că a fost Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), este mai presus decât cetele cerești.
„Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți” (Rom 5, 18-19).
Sfânta Scriptură și scrierile patristice definesc „legea cea desăvârșită a libertății” (cf. Iac. 1,25) și, mai mult decât atât, trasează calea libertății autentice. O abordare a acestui subiect în lumina scrierilor Noului Testament este bine venită într-un timp care poartă pecetea relativizării și a globalizării.
CAPITOLUL IV
LIBERTATE ȘI ELIBERARE ÎN LUMINA SCRIERILOR
NOULUI TESTAMENT
IV.1. Sfânta Evanghelie despre libertate
Respectând concepția antică, Noul Testament vorbește despre oameni liberi, sau de sclavi ori slugi supuse altora. Cei liberi sau slobozi aveau drepturi politice și cetățenești, fiind apărați de legi, pe când cei robiți, nu.
Cetățeni în Grecia antică erau considerați doar aceia care erau oamenii liberi; politica, implicarea în conducerea și organizarea cetății era rezervată în exclusivitate lor. Societatea este ferm împărțită în oameni liberi (cetățenii) și oameni neliberi. Cei dintâi, oamenii liberi, comandă, ceilalți, sclavii, erau obligați prin legile polis-ului să se supună necondiționat. „Această diviziune este considerată naturală și nu socială, adică unii oameni au rolul și statutul de conducători, iar alții de conduși, și diferențele dintre aceste două categorii de oameni nu au nimic nelegitim în ele”.
Sfânta Evanghelie, împrumutând limbajul vremii, vorbește de robi și slobozi sau liberi (I Corinteni 12, 13; Galateni 3, 28; Efeseni 6, 8; Coloseni 3, 11). Unii dintre cei liberi erau scutiți de anumite dări (Matei 17, 25, 26—27). Uneori sclavii se puteau libera prin răscumpărare (I Corinteni 7, 21— 29) sau eliberare. Acesta este sensul direct al cuvântului ελευθερος – liber, opus lui δουλος – rob.
Sensurile simbolice ale cuvântului sunt însă mult mai bogate. Lucrarea Domnului are un caracter izbăvitor (Luca 4, 26). „El a venit în lume pentru a izbăvi pe oamenii robiți de păcat” (Ioan 8, 34-36, 41-44), după ce a legat pe cel tare, pentru a reda libertatea fiilor Săi”. Vom face o analiză sistematică a acestor sensuri, parcurgând în ordine întreaga scriptură a Noului Testament.
IV.2. Sfânta Evanghelie – împlinirea profețiilor Legii Vechi
Eliberarea lui Israel din robia faraonică și apoi din exilul babilonic au fost prefigurări ale răscumpărării creștine. Multe persoane, lucruri și evenimente din Vechiul Testament sunt prefigurări sau tipuri ale unor realități creștine (cf. I Corinteni 10, 1-10; Evrei 9, 11-12. 24). „Caracterul tipologic al Vechiului Testament constă în faptul că anumite evenimente, obiecte, ființe și persoane din Vechiul Testament, în afară de semnificația lor proprie, prefigurează anumite realități ale noii iconomii religioase […]. Sensul ascuns al tipului – ascuns uneori pentru însuși autorul uman al respectivei scrieri vechitestamentare – va fi descoperit în Biserică (Efeseni 3, 10), prin luminarea ei de către Același Duh Sfânt Care a dat acelor evenimente și persoane din Vechiul Testament o destinație tipică”.
Mântuitorul, plinirea profețiilor Legii, este cel care dăruiește întregului neam omenesc prin patimile și răstignirea Sa biruință asupra morții și a iadului, „cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți”. El dăruiește libertate desăvârșită pentru toți aceia, evrei sau păgâni, care Îi urmează cu credință.
IV.3. Libertatea și eliberarea în cele patru evanghelii
Sfintele Evanghelii cuprind mai puține referiri directe la tema pe care o studiem. În cele patru evanghelii găsim doar două locuri unde se vorbește în mod explicit despre libertate și eliberare. O primă relatare aparține Sfântului Evanghelist Luca. În capitolul IV, după istorisirea ispitirii din Muntele Carantaniei, evanghelistul ni-L arată pe Domnul propovăduind „în puterea Duhului în Galileea” (Luca 4, 14), bine vestind „robilor dezrobirea, celor orbi vederea și slobozirea celor apăsați” (cf. Luca 4, 18).
Cea de-a doua referință aparține Sfântului Ioan Teologul. În capitolul VIII al Evangheliei Sale, ni se prezintă convorbirea Mântuitorului cu iudeii care crezuseră în El: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi, […] dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr!” (Ioan 8, 31-36). În aceste cuvinte regăsim unul din principiile adevăratei libertăți, credința în cuvintele Mântuitorului. Tot de aici putem înțelege că există o strânsă legătură între cunoașterea adevărului și libertate. Mântuitorul este cel care îi „face liberi” pe aceia care cred în El și îi urmează.
IV.3.1. Tâlcuirea Sfântului Chiril al Alexandriei la Ioan 8, 31-35
Sfântul Chiril, Patriarh al Alexandriei între 412-444 este unul dintre cei mai profunzi învățători ai Bisericii, într-o perioadă frământată de erezii. El este principalul luptător al Bisericii împotriva nestorianismului. A prezidat Sinodul al III-lea Ecumenic, în care s-a condamnat această erezie și s-a formulat învățătura Bisericii despre Persoana lui Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu și s-a aprobat termenul de Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος).
Una din cele mai importante scrieri ale Sfântului Chiril este „Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan”. „Scrierile Sfântului Chiril sunt nu numai dogmatice, ci și exegetice; cele din urmă au un caracter profund dogmatic, iar cele dogmatice sunt întemeiate pe bogate texte biblice”. Lucrarea menționată, deși este o exegeză a întregii Evanghelii de la Ioan, are un accentuat caracter dogmatic, urmărind în mod esențial apărarea divinității Mântuitorului împotriva arianismului și nestorianismului. Pentru că este cea mai completă exegeză a Evangheliei de la Ioan tradusă în românește, vom reproduce în cele ce urmează un rezumat al acestei tâlcuiri, cu câteva note care țin de subiectul nostru. Vom reda textul menționat (Ioan 8, 31-36) verset cu verset, însoțit de exegeza Sfântului Chiril.
Ioan 8, 31 Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei.
Domnul cere celor care au crezut în El să rămână temeinic și ferm în acel bine odată ales de ei. Și pentru aceasta le cere credința în El. (…) Înțelesul imediat al celor spuse este că ucenicii Lui sunt cei ce voiesc să asculte de cuvintele Sale. „De voiți să rămâneți în cuvântul Meu” se arată atrăgându-i cu blândețe de la învățăturile mozaice, și, despărțindu-i de alipirea la literă, le poruncește să nu mai rămână la cele vorbite și săvârșite în chipuri, ci să-și însușească cuvântul Său, care este propovăduirea evanghelică, dumnezeiască și lucrătoare. Dezlipirea de literă, de formalism, este una din formele de eliberare pe care le aduce Noul Testament.
Căci a grăit pentru noi și prin Sfinții Prooroci, dar aceștia erau mijlocitorii prin care Își adresa cuvântul Lui către noi. Propovăduirea evanghelică se va înțelege în mod propriu, căci nu e un cuvânt rostit prin altul, ci e cuvântul rostit prin El Însuși. De aceea, după ce Sa făcut om, zice: „Eu Însumi sunt de față vorbind”.
O va mărturisi aceasta și Pavel, zicând în Epistola către Evrei: ,,După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1-2).Deci în timpurile de pe urmă ale veacului, S-a făcut Fiul Însuși lucrător în învățătură. De aceea, cuvântul se va numi în mod propriu învățătura evanghelică, adică binevestitoare.
Opunând în chip folositor și umbrit pe acela ale lui Moise cuvintelor Sale, adică opunând Legea propovăduirii evanghelice și punând cu mult mai presus învățăturile noi față de cele vechi, zice: „Dacă veți rămâne în numele Meu și în cuvântul Meu, veți fi cu adevărat ucenici ai Mei” (Ioan 8, 31). Căci cei ce strălucesc deplin credința în El, au primit neîndoielnic învățătura evanghelică, nemaiîngrijindu-se de umbra din Lege, și sunt cu adevărat ucenici ai lui Hristos. Iar cei ce nu se apropie de El în acest mod, prefăcându-se că sunt ucenici fără să fie cu adevărat, au căzut din mântuire.
Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan 8, 31).
În tâlcuirea acestui verset avem un strălucit exemplu practic de exegeză biblică. Se are în vedere contextul antecedent, dar și contextul general al întregii Scripturi. Sensul versetului este lămurit prin incursiuni în Vechiul Testament: robia în Egipt, jertfirea Mielului pascal, jertfele Legii Vechi. Toate aceste referiri ne arată nedeplinătatea Legii Vechi, umbră a lui Hristos și călăuză către El. „Tot Vechiul Testament a fost o umbră a Dumnezeu Cuvântului. Așa precum o umbră imensă precede trupul, în același fel (…) întreaga religie a Vechiului Testament este umbra unei religii în spatele căreia vine trupul: Dumnezeu Cuvântul întrupat. Iar trupul său divino-uman este Biserica”.
Dar iată tâlcuirea:
„Cuvântul este obscur și foarte puțin străveziu. Totuși are un înțeles înrudit cu al celor spuse înainte, căci țese în mod diferit aceleași înțelesuri. Îndeamnă și el la voința de a se despărți de cultul Legii pe cei ce au crezut o dată în El, învățând să se socotească umbra conducând spre cunoașterea Lui, ca, lăsând chipurile și ghiciturile să treacă repede la Adevărul, adică la Hristos, Dătătorul adevăratei libertăți și Mântuitorul. Veți cunoaște adevărul, rămânând în cuvintele Mele. Căci, cunoscând Adevărul, veți afla folosul din ele.
Ați suportat, zice, în Egipt amara robie și ați purtat jugul impus de faraoni , dar ați strigat atunci către Dumnezeu și L-ați mișcat spre mila către voi, cerând pe Izbăvitorul din ceruri în nenorocirile voastre sporite. Și Eu am venit la voi îndată și atunci v-am scos din pământul străin și, scăpându-vă de cea mai crudă tiranie, v-am chemat spre libertate. Dar ca să cunoașteți pe Ajutătorul și Izbăvitorul, v-am înfățișat ca chip, prin junghierea Mielului, taina Mea și am poruncit atunci să vi se dea ca un tip anticipat mântuirea prin sânge. Căci ați fost mântuiți, ungându-vă pe voi și pragurile caselor cu sângele Mielului.
Deci depășind ușor tipurile, când veți afla Adevărul veți fi cu adevărat liberi și nimeni să nu se îndoiască de aceasta. Căci dacă chipul v-a fost atunci pricinuitorul atâtor bunătăți, cum nu vă va da vârtos Adevărul harul mai bogat?
Dar mai este și un alt înțeles. Legea dată prin Moise poruncea anumite tipuri de spălări și stropiri, dar cui i se întâmpla să cadă și să alunece în groapa păcatului îi poruncea să jertfească viței și oi și astfel, să scape fiecare de vina pentru păcate. Dar nici una dintre acelea nu era spre spălarea reală a păcatelor. Căci nu înlătura pricina care îi menținea în neputință, nici nu declara liber de pedeapsa veșnică pe cel ce călca legea dumnezeiască.
Deci nu în acelea, înțeleg în cele poruncite în Lege, e mântuirea adevărată, dar nici mult dorita libertate de păcat nu o poate dobândi cineva prin jertfele Legii Vechi. Dar, ridicându-se puțin peste chipuri și privind frumusețea sclipirii în Duh și cunoscând Adevărul, adică pe Hristos, ne vom îndreptăți prin credința în El. Iar, îndreptățiți, trecem la libertatea adevărată, ținuți nu în starea de robi ca mai înainte, ci ridicați în cea de fii ai lui Dumnezeu. O va mărturisi aceasta Ioan, zicând și despre Hristos și despre cei ce cred în El: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Deci cu folos Domnul Hristos nu lasă pe cei ce cred în El să admire umbrele din Lege. Căci nu este în ele nimic folositor sau pricinuitor de libertate adevărată. Iar El poruncește să se cunoască mai vârtos Adevărul, căci prin Acesta zice că se vor elibera”.
Ioan 8:33. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi?
Râd iarăși de făgăduința Mântuitorului nostru, mai bine zis se și supără, ca unii ce ar fi batjocoriți. Noi, care am scăpat de robie, nu avem nevoie de cineva care ne cheamă din robie. Obișnuiți cu o înțelepciune părută, ei nu știu că protopărintele Avraam nu a fost un părinte nobil în sens lumesc și nici foarte vestit între cei admirați în această viață, ci a strălucit numai prin credința în Dumnezeu (Facere 15, 6). Observăm cauza strălucirii lui Avraam: fiindcă a fost numit prieten al lui Dumnezeu și credința lui i s-a socotit spre dreptate, iar dreptatea din credință i s-a făcut pricină a libertății prin Dumnezeu. Dar când, crezând, s-a îndreptat, adică atunci când a lepădat lipsa de noblețe a păcatului, s-a arătat strălucitor și de neam bun și liber. Dar iudeii, respingând prostește harul care a eliberat pe Avraam, rămân numai la cel eliberat prin acest har, dar nu cugeta la harul prin care a fost eliberat și nici nu văd strălucirea din el și nu cinstesc pe Prea Bunul Dăruitor al lui. Dar se dovedesc și fălindu-se că slujesc în deșert celui ce nu e nimic și folosesc în chip mincinos cuvântul despre aceasta. Căci au robit 430 de ani egiptenilor și de aceea prin harul de sus au fost scoși din casa robiei și din cuptorul de fier al stăpânirii Egiptului, precum s-a scris (Deuteronom 4,20). Dar au robit și babilonienilor și asirienilor, când aceia, pustiind toată țara iudeilor și Ierusalimul însuși, au mutat în țara lor tot Israelul. Deci, în nici un fel cuvântul iudeilor nu e sănătos. Căci pe lângă faptul că nu cunosc robia cea mai adevărată, adică cea a păcatului, o neagă cu totul și și-au obișnuit mintea să nu cugete decât la lucruri mici.
De fapt, fericitul Pavel scrie direct celor ce voiesc în chip prostesc să se îndreptățească din Lege, după ce au primit credința: „Cei ce voiți să vă îndreptați din Lege, v-ați îndepărtat de Hristos, ați căzut din har” (Galateni 5, 4).Deci e de admirat credința cea una și voința de a urma cu hotărâre lui Hristos și de a înainta în credință, cunoștința lui depărtându-se de umbrele cele din Lege și strămutându-se de la cele spuse ca ghicituri la învățătura duhovnicească. Căci prin Lege și Prooroci se propovăduiește taina lui Hristos.
Ioan 8:34. Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului.
Aceia erau psihici (cu un suflet neduhovnicesc) și priveau numai la cele trupești. De aceea îi scoate din lipsa lor de învățătură spre cele mai duhovnicești și, ca pe unii total neobișnuiți și nedeprinși, îi strămută la învățătură, arătându-le robia ascunsă pentru ei și în multe privințe inconștientă. Dar când, mințind, zic: „N-am fost robi niciodată”, nu-i contrazice în mod clar, nici când se mândresc cu noblețea protopărintelui lor, ca să nu pară că îi supără pentru cele ce nu se cuvin, știindu-i înclinați și tinzând mult spre mânie. Dar, trecând la ceea ce e necesar, și la ceea ce trebuie de fapt să învețe, declară că este rob păcatului cel ce îl săvârșește. Prin aceasta numai că nu zice: omul pământesc este ființă compusă din suflet și trup, și robia după trup este a trupului, iar ea are în suflet păcatul ca maică barbară. Scăparea omului de robia după trup o pot realiza cei puternici pe pământ, dar eliberarea de păcat, numai Dumnezeu i-o poate da, și nimeni altul. Deci Hristos îi îndeamnă să cugete cele cuvenite și să dorească libertatea adevărată, să nu caute strălucirea strămoșilor, care nu le este de nici un folos, ci numai pe Dumnezeu, Stăpânitorul legilor iudeilor, a Cărui neascultare pricinuiește păcatul, care hrănește în suflet robia.(…) Căci, declarând în mod general că tot cel ce face păcatul este rob păcatului, îl vede pe Avraam eliberat de lanțurile păcatului, pe el, ce fusese odinioară rob păcatului. Căci nu s-a îndreptat fiind drept înainte, ci când a crezut în Dumnezeu, fiind chemat spre libertate, prin faptul de a fi fost îndreptat (de Tatăl).
Și nu spunem acestea nesocotind slava dreptului, și deoarece nimeni dintre oameni nu a fost scutit de săgețile păcatului, ci și cel ce pare mare a fost supus sub jugul păcatului, potrivit cu ceea ce s-a scris: Nu este nici unul drept, căci toți au păcătuit și s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Iar slava lui Dumnezeu, pe lângă altele, este și neputința de a cădea în orice fel de păcat, ceea ce a fost propriu numai lui Hristos. Căci singur El a fost liber. El singur a fost liber între cei morți: căci n-a săvârșit păcat, chiar dacă a sălășluit între cei morți, adică între oameni, peste care stăpânea odinioară moartea păcatului. Deci, recapitulând scopul celor spuse, la începutul acestui paragraf, Domnul a dat de înțeles că și fericitul Avraam a fost robit odinioară păcatului și numai prin credința în Dumnezeu a fost eliberat. De aceea n-a fost în stare să transmită altora noblețea duhovnicească, întrucât cel ce nu se poate elibera prin sine de robia păcatului nu poate elibera nici pe alții, odată ce nu se dovedește dătătorul libertății sale, ci o primește de la Altul, adică de la Hristos, Care îndreptățește.
Robul nu rămâne în casă în veac (Ioan 8, 35)
În acest verset Sfântul Chiril face câteva considerații utile studiului nostru. El arată că de felul în care ne folosim de libertatea dată de Dumnezeu va depinde starea noastră în veșnicie. Libertatea sau robia pe care o avem în această viață se va păstra și în veacul viitor. În casa lui Dumnezeu va locui veșnic cel ce nu mai este rob păcatului în veacul acesta, ci a devenit fiu al lui Dumnezeu. În întunericul din afara casei va petrece cel ce a plecat de pe pământ ca rob al păcatului. Casa lui Dumnezeu e locul în care locuiește Stăpânul, locul intimității cu Dumnezeu și al luminii prezenței Lui. Întunericul e locul singurătății și cel unde nu se vede nimic. Cel ce nu crede în Dumnezeu nu mai înțelege nimic, chiar în viața pământească fiind. Așadar, neînțelegerea lucrurilor duhovnicești este un semn al înrobirii față de materia lumii acesteia și față de păcat.
„Declarând că cel supus păcatelor e neliber și aflat sub robia amară (Hristos) adaugă cu folos și cele ce sunt proprii celui ce iubește păcatul, dar și ce vor primi de la Dumnezeu cei ce au ales să viețuiască în chip drept, prin aceasta fiind ridicați între fii lui Dumnezeu. Robul, zice, nu rămâne în casă în veac. De fapt, se scufundă în întunericul cel din afară, plătind acolo, pedepsele pentru viața lui neliberă. Dar fiul rămâne în veac. Cei ce s-au împărtășit odată de slava înfierii, vor rămâne în fața lui Dumnezeu, nefiind nicicând alungați din încăperea celor întâi-născuți, viețuind în veacul fără sfârșit în ea. Veți înțelege spusa aceasta cum se cuvine citind pilda din Evanghelii, în care Hristos spune că țapii vor sta la stânga, iar oile, la dreapta, și că pe țapi îi va arunca de la El, zicând: „Duceți-vă, blestemaților, în focul cel veșnic, gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Dar adună la Sine oile și le primește cu bucurie, zicând: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Prin țapi se indică mulțimea neroditoare a iubitorilor de păcat, iar prin oi, ceata celor bine credincioși, încărcați de rodul dreptății ca oile de lână. Deci cel purtător de rușinea robiei va fi alungat departe de Împărăția cerurilor, ca un vas nefolositor și de necinste. Dar va fi primit în locașul de sus și va rămâne în El tot cel ce a iubit viețuirea dreaptă, fiind numărat pentru aceasta între fii lui Dumnezeu”.
Dacă Fiul vă va elibera pe voi, veți fi cu adevărat liberi (Ioan 8, 36)
Numai fiului după fire, Celui cu adevărat liber și în afară de toată robia, îi aparține puterea să elibereze pe alții; altuia în afară de El nicidecum. Căci precum, deoarece este prin fire și Înțelepciunea, și Lumina, și Puterea, înțelepțește pe cele capabile să primească înțelepciunea, și luminează cele ce au nevoie de lumină, și împuternicește pe cele ce sunt lipsite de putere, la fel, deoarece este Dumnezeu din Dumnezeu și rodul adevărat și liber al ființei Care împărățește peste toate, le dăruiește libertatea tuturor celor ce voiesc. Căci prin cel ce nu are libertatea prin fire, nu poate ajunge cineva liber cu adevărat. Iar când Fiul vrea să elibereze pe unii, dăruindu-le propriul Său bine, aceștia se fac cu adevărat liberi, primind de la cel ce are libertății vrednicia aceasta, și nu de la cineva dintre cei dăruiți cu ea de la altul, strălucind de pe urma unor daruri străine.
Pe lângă textele scripturistice analizate, unele pilde rostite de Mântuitorul, ne ajută să înțelegem perspectiva Legii harului asupra libertății. Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), pilda talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 11-28), a celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și a lucrătorilor viei (Matei 21, 35-46; Mc. 11, 10-12; Luca 20, 9-19).
IV.4. Parabole evanghelice cu referire la libertate
IV.4.1. Pilda Fiului risipitor
Pilda Fiului risipitor ne descoperă adevărata imagine a lui Dumnezeu: cea de Tată iubitor de care ne-am depărtat prin voia noastră răzvrătită. Dar tot ceea ce adunăm îndepărtați de Dumnezeu, este risipit mai pe urmă trăind în desfrânări [ζων ασώτως]. „Cine nu adună cu Mine risipește” ne spune Domnul (Matei 12,30). Termenul grec este mai bogat în înțelesuri decât traducerea lui românească. Radicalul -σώτ este prezent și în cuvântul σωτηρία – mântuire, prepoziția α are sensul de negație, deci ζων ασώτως s-ar putea traduce și „în chip nemântuitor, mizerabil, păcătos, fără Dumnezeu”. Aici este taina libertății: Dumnezeu îl lasă pe om să rătăcească, să se înstrăineze de El, să sufere în această înstrăinare, dar îl va însoți mereu cu iubirea Sa care se extinde pretutindeni. „Cel ce iubește cu dragoste desăvârșită, chiar absent fiind este de față fără a fi văzut de cineva”. Dumnezeu este împreună cu noi prin purtarea Sa de grijă, fără ca noi să-L vedem. Conștiința că este fiul unui tată care îl iubește îl determină pe fiul cel tânăr să se reîntoarcă acasă, cu pocăință adevărată: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 19). „Poziția de slugă îi este de ajuns și îl mulțumește pe fiul risipitor. Nu-L mulțumește însă pe Dumnezeu, Care iubește atâta, care iartă atâta, care te zdrobește, te strivește cu iubirea Sa nemăsurată”. Această întoarcere cu pocăință la Dumnezeu este cea care ne eliberează.
Ființa omului a fost rănită de păcat. Mintea lui, strâmbată de patimi, a căutat mai cu seamă spre cele sensibile, s-a îngroșat și a pierdut imaginea lui Dumnezeu ca tată iubitor. Ca urmare a îndepărtării de Dumnezeu, omul și-a pierdut conștiința sa de fiu. De aceea a fost nevoie ca „adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, cel necreat, născut din Dumnezeu însuși, să vină ca om, să trăiască ca fiu, pentru ca prin El să se deschidă pentru oameni calea înfierii”. „Întreaga Biblie poate fi citită ca o lentă, progresivă și dramatică trecere de la sclavie la libertate, de la starea de robi la cea de fii. Chiar și astăzi în Biserică realitatea cea mai dificil de descoperit este cea a libertății de fii a lui Dumnezeu”. Firește, ne întrebăm de unde vine această dificultate a conștientizării stării noastre de fii? Pentru a explica aceasta trebuie să facem apel la scrierile filocalice, adevărate tratate de antropologie creștină. Capitolul intitulat Libertate și asceză tratează felul în care se înrobește omul prin patimi iraționale față de materia lumii acesteia, uitând aproape cu desăvârșire de Dumnezeu (ateismul este un exemplu) și felul în care se poate obține dezrobirea.
Fiul cel mare dovedește prin felul în care se poartă o conștiință de slugă, nu de fiu. Venind de la țarină și auzind în casa lor cântece și jocuri pentru că fiul cel tânăr s-a întors sănătos „s-a mâniat și nu voia să intre” (Luca 15, 28). La rugămintea tatălui său de a intra, îi reproșează acestuia că îi slujește constant și credincios, dar n-a primit nici măcar un ied, ca să se veselească cu prietenii săi. Se arată astfel „un om închis în lumea sa, cu vise reprimate, cu dorințe nerealizate. Fiindcă în interiorul lumii sale e atașat de regulile muncii”, consideră justificată atitudinea sa de respingere și dispreț față de acela „care a mâncat averea părintească cu desfrânatele” (Luca 15, 30). Nici măcar nu-l numește frate. Prin aceasta dovedește că este robul unei mentalități mercantile, situată la antipodul iubirii. „O religie bazată pe o mentalitate servilă și de pură respectare a regulilor e în mod fundamental un pretext de a cultiva iubirea de sine și afirmarea voii proprii. O cultură servilă, o religie a respectării literale a poruncilor, e pretext pentru o mentalitate pasională și senzuală”.
IV.4.2. Pilda celor zece fecioare
Pildele celor zece fecioare (Matei 25, 1-13), urmată apoi de pilda talanților (Matei 25, 14-30) sunt organic legate de ultima parte a capitolului 25, în care se descrie felul în care va veni a doua oară Domnul și înfricoșătoarea Judecată care va urma. Ambele pilde au valențe eshatologice. Cele două pilde prezintă în mod simbolic ceea ce sfârșitul capitolului se va exprima direct: strânsa legătură între existența de aici și cea din veacul viitor.
Descoperim aici o altă conotație a libertății. Libertatea finită a omului ca și icoană a libertății infinite a lui Dumnezeu, îi permite acestuia și să se mântuiască, dar și să se piardă pe vecie. Vedem că din cele zece fecioare cinci erau înțelepte, iar cinci erau nebune. „Cele nebune, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn” (Matei 25, 3), adică nu s-au îngrijit să se folosească de libertate cu înțelepciune, ca să dobândească untdelemnul harului în sufletele lor. Domnul le numește nebune pentru că „vrea să arate că nu este o mai mare nebunie decât aceea de a te îmbogăți aici pe pământ și a pleca gol dincolo, unde avem nevoie de mai mult untdelemn”. Prin candele Hristos înțelege darul fecioriei, iar prin untdelemn, iubirea de oameni, milostenia dată celor nevoiași, într-un cuvânt deprinderea virtuților. Un alt tâlcuitor al Evangheliei de la Matei spune: „Prin fecioare (Domnul) ne dă pilda despre milostenie, întrucât de vreme ce lucru mare este fecioria, cel care a câștigat-o să nu se lenevească cumva în alte fapte bune”. Libertatea desăvârșită este una cu deplinătatea virtuților.
Răspunsul Domnului la rugămintea lor: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă” ne pune pe gânduri. „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 10, 11). E același răspuns pe care „stăpânul casei” îl dă „lucrătorilor nedreptății”: „nu vă știu de unde sunteți” (Luca 13, 25). Ne întrebăm cum e cu putință ca Dumnezeu Cel Care cunoaște până și cele ascunse ale inimilor să nu ne știe, să nu ne cunoască pe noi? Ce tâlc se ascunde în aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi? Apelând la textul în limba greacă, graiul propovăduirii Sfinților Apostoli, vom găsi răspunsul Domnului redat prin cuvintele: „Αμήν λέγω ύμιν, ούκ οιδα ύμας”. Cuvântul central este aici οιδα, forma de perfect a verbului ειδω, din care derivă substantivul ειδος – „chip, înfățișare”. „ Înțelegem că Mântuitorul ne trezește conștiința la realitatea cea mai adâncă. Răspunsul Domnului este: „Nu-Mi recunosc chipul Meu în voi!”.
Deducem din această pildă că urmând Domnului, creștem de la chip la asemănare. Prin virtuți dobândim asemănarea cu Hristos, care este, potrivit Sfântului Maxim ființa tuturor virtuților. Fiecare virtute pe care o dobândim este o tot mai deplină întrupare a lui Hristos în ființa noastră. La polul opus, „înțelepciunea veacului acestuia” caută să rezidească chipul omului, propunând supraomul lui Nietsche, omul rupt de Dumnezeu și animat de idei progresiste și științifice. Și care au fost realizările lui în autonomie față de Dumnezeu? Războaie mondiale, dictaturi, gulaguri, asasinate în masă. De ce acestea? Pentru că omul care nu slujește lui Dumnezeu, implicit este supus influențelor demonice.
Iată deci coordonatele libertății: a sluji lui Dumnezeu și a dobândi chipul lui Hristos sau a fi nesupus Lui cu consecința întunecării chipului dumnezeiesc din om. Fiecare se aseamănă cu acela căruia îi slujește… Dar nesupunerea față de Dumnezeu, înseamnă supunere față de diavol. „În orice păcat există un fel de demonie stranie, irațională, neînțeleasă. Păcatul, moartea și diavolul sunt puterile care domină viața omenească din care s-a retras Dumnezeu”.
IV. 4.3. Pilda talanților și cea a lucrătorilor viei
În pilda talanților (Matei 25, 14-30) și cea a lucrătorilor viei (Matei 21, 35-46; Mc. 11, 10-12; Luca 20, 9-19), după ce li se oferă lucrătorilor talanții sau via, stăpânul, pe care îl înțelegem ca fiind Dumnezeu, „a plecat departe”, rânduind pentru fiecare din slugile sale ce să lucreze până la venirea Sa. „S-a dus departe Hristos sau pentru că S-a suit la ceruri sau pentru că îndelung rabdă și nu cere îndată lucrarea, ci așteaptă roadele”. Spre deosebire, în pilda Fiului Risipitor cel care a plecat, dar tot „departe” a fost fiul, omul. Ce semnificație are acest „departe” în spațiul căruia primii doi slujitori din pilda talanților înmulțesc talanții, iar cel de al treilea îl îngroapă în pământ; unii dispun samavolnic de „via” Domnului semănând în jur violență și crimă, iar altul își cheltuiește în destrăbălări partea lui de moștenire?
„Acesta este spațiul viu al libertății; spațiul în care Dumnezeu se retrage «departe» și chiar omul poate pleca «departe». Dumnezeu este și «aproape» și «departe» e și prezență și distanță. Distanță «prin fire, nu prin loc» îi simțim prezența harică, iubitoare a persoanei, dar și distanța imensă, infinită a ființei”. Simțim cum ne lasă liberi, nestingheriți în lucrarea noastră. Ne poartă de grijă tuturor, căci „El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45), ne atrage la Sine, fără să ne constrângă printr-o manifestare totală care ar anula libertatea noastră. Dar în același timp ne atrage atenția să lucrăm „cu frică și cu cutremur” la mântuirea noastră: „Privegheați, că nu știți ziua nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Dumnezeu ne împărtășește din viața Sa prin intermediul energiilor necreate. Binele cel adevărat se revarsă în viața noastră, în măsura în care mișcarea libertății noastre este în acord cu voia Sa, pe măsura capacității noastre de a-l primi. Iar această măsură este dată de puterea noastră de a iubi pe aproapele și a ne jertfi pentru el. Cel care a deschis această cale a jertfei de sine pentru mântuirea celorlalți este Fiul lui Dumnezeu.
Atunci când Domnul a dat sfinților săi ucenici porunca cea nouă, de-a se iubi unii pe alții precum El i-a iubit (cf. Ioan 15, 12), tot atunci le-a arătat care este măsura desăvârșită a dragostei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
La aceste pilde s-ar putea adăuga și pilda smochinului neroditor (Luca 13, 6-9). O posibilă interpretare a acestei pilde din perspectiva care ne interesează, este aceea că Dumnezeu ne cere să ne folosim cum se cuvine de libertatea pe care ne-a dăruit-o, ca să purtăm roadele virtuților. Altfel, suntem amenințați cu tăierea ca și smochinul cel neroditor. Vedem de asemenea și milostivirea Stăpânului și îndelunga Sa răbdare, care la rugămintea vierului, cruță smochinul „Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, ci îndelung rabdă, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință (II Petru 3, 9)”.
Tăierea, ca pedeapsă pentru nerodire este răpirea din viața aceasta. Precum smochinul tăiat nu mai poate face nici măcar frunze, așa și cel care se mută din viața aceasta nu mai poate să se pocăiască de faptele sale.
IV.5. Libertate și eliberare în epistolele pauline
IV. 5.1. Robia păcatului
Păcatul este despotul tiran din jugul căruia ne smulge Iisus Hristos. În primele trei capitole ale Epistolei către Romani, „Sfântul Pavel descrie asprimea tiraniei universale pe care păcatul o exercita asupra lumii”, tocmai pentru a pune în evidență prisosința harului, acolo unde s-a înmulțit păcatul (Romani 5,15.20; 8,2) și subliniază necesitatea mântuirii prin Iisus Hristos, având în vedere mai ales pe creștinii proveniți dintre păgâni. După ce descrie decadența generală a păgânătății (Romani 1, 18-32) și după ce arată că și iudeii, deși au Legea, săvârșesc faptele pe care le osândesc la alții (Romani 2, 1-29), Apostolul Neamurilor , folosindu-se de citate din Vechiul Testament, trage concluzia că „toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23) și că atât păgânii cât și iudeii „se află sub păcat” (Romani 3, 9).
Pornind de la adevărul – relatat de Moise din Cartea Facerii (3, 1-23) – că datorită neascultării lui Adam au intrat in lume păcatul, suferința și moartea, Sfântul Apostol Pavel precizează că cea mai grea dintre urmările păcatului strămoșesc este aceea că a pus pe toți oamenii într-o stare de păcătoșenie sau nedreptate înaintea lui Dumnezeu (Romani 5, 12-21). Afirmația sa nu se întemeiază numai pe mărturiile Vechiului Testament, pe care le citează în Romani 3, 4-18, ci și pe însăși învățătura Domnului Hristos, care a spus că autorul răului și „tatăl minciunii” este diavolul (Matei 13, 28, 39; Ioan 8, 44), că „oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34) și că lumea se află „în stăpânirea întunericului” (Luca 22, 53), adică a diavolului (Ioan 16, 11).
Adevărul că sclavia păcatului înseamnă înstrăinare de Dumnezeu a fost subliniat de Sfântul Apostol Pavel având în vedere învățătura propovăduită de Mântuitorul, care a exprimat acest adevăr, între altele, și prin parabola fiului celui pierdut, de unde înțelegem că ieșirea de sub ascultarea tatălui și delectarea cu dulceața amăgitoare si efemeră a păcatului coboară pe om nu numai în cea mai neagră mizerie, dar și în cea mai amară robie (Luca 15, 11-32).
Păcatul are, după învățătura Mântuitorului, un caracter obiectiv: orice încălcare a Legii divine. Dar păcatul poate consta și dintr-o carență: nesăvârșirea faptelor poruncite de Legea divină, pe primul plan situându-se ajutorarea celor aflați în suferință și iubirea frățească față de semenii noștri (Matei 23, 23; 25, 41-45; Luca 13, 6-9; 16, 9-12; 19-25). Păcatul, așa cum arata și una dintre denumirile lui (οφειλημα) are și un aspect juridic, căci este o încălcare a Legii divine și echivalează cu contractarea unei datorii față de Autorul ei (Matei 6, 12; 18, 23-35). El întinează sufletul aceluia care-l săvârșește (Matei 23, 26-28).
Domnul Hristos, cunoscând strânsa legătura dintre păcat și suferință, a iertat mai întâi păcatele acelora pe care i-a vindecat de diferite boli (Matei 9, 3-7; Marcu 2, 5; Luca 5, 20), iar slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, după ce i-a redat sănătatea, i-a poruncit ca pe viitor să nu mai greșească, dacă voiește „să nu-i fie și mai rău” (Ioan 5, 14).
Știind bine slăbiciunea naturii omenești și că nu există nimeni care să nu greșească, Mântuitorul ne-a învățat ca în rugăciunea către Părintele ceresc, să-i cerem să ne ierte „datoriile” (τα οφειληματα : Matei 6, 12) sau „păcatele” (τας αμαρτιας : Luca 11, 4), această iertare fiind pentru noi de aceeași importanță –după cum remarca Sfântul Ciprian si Fericitul Augustin ca și pâinea zilnică necesară întreținerii vieții trupești.
Făcându-ne părtași morții și învierii lui Hristos prin botez, am pus capăt robiei noastre (Romani 6, 6). Prin această eliberare se realizează esențialul așteptării Vechiului Testament, așa cum o înțelegea elita lui Israel (cf. Luca 1, 68-75). Dar minunea celei dintâi eliberări din robia lui Faraon s-a reînnoit pentru noi toți: „Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Coloseni 1, 13,14).
„În opinia Sfântului Apostol Pavel, Domnul Iisus Hristos îi izbăvește pe credincioși de sub robia păcatului, de sub jugul Legii (Romani 6, 14, 18-23; 7, 5-13; 8, 2 ; I Corinteni 15, 56; Galateni 2,19; 4, 21; 5,1), precum și de sub puterea întunericului (Coloseni 1, 13), de sub influența superstițiilor, a legalismului iudaic (Galateni 2, 4) și îi scapă de frica morții (I Corinteni 15, 55; II Timotei 1,10; Evrei 2, 14-15)”. Pricepem de aici că omul poate fi supus la o multitudine de forme de înrobire, iar viața în Hristos este deplina eliberare din toate acestea.
Există o robie a păcatului adamic concretizată în ceea ce se numește existență adamică , adică o stare decăzută cu care „ne naștem, o moștenim și o mărim prin propriile noastre fapte”. Din acest punct de vedere putem vorbi de oameni liberi, sloboziți de păcat, dar care sunt totuși „robi ai dreptății” (Romani 6, 18) sau „robi ai lui Dumnezeu” (Romani 6, 22) și de cei care sunt robi ai păcatului spre moarte, căci plata păcatului este moartea (Romani 6, 23).
Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuiește: „Pe cât au robit creștinii păcatului mai înainte, pe atât slujesc ei acum lui Dumnezeu.(…) Se cuvenea să arătați înmulțită robia voastră către Dumnezeu, față de măsura robiei ce ați arătat-o păcatului. Însă, pentru neputința voastră, arătați măcar acum lui Dumnezeu aceeași măsură a robiei pe care ați arătat-o mai înainte păcatului”. Sfântul Teofilact, adresându-se creștinilor le arată și o modalitate practică de pocăință: „Precum mai înainte v-ați arătat pe sine-vă robi fiecărui păcat, așa acum cu aceeași măsură arătați mădularele voastre supuse dreptății, adică faptelor bune, încât să viețuiți cu întreagă înțelepciune și cu sfințenie în locul necurățiilor voastre de mai înainte”.
IV.5.2. Robia Legii celei vechi și libertatea harului
Creștinii „nu mai sunt sub lege, ci sub har” (Romani 6, 14). Legea veche poruncea doar fapta bună, dar nu dădea nici un ajutor pentru săvârșirea ei, pe când acum avem harul „care nu numai că ne-a iertat greșelile trecute, dar ne și păzește să nu mai greșim în viitor”. Câteva considerații interesante privind legătura har-libertate rezultă din canonul 122 al sinodului din Cartagina care dă anatemei pe cel care zice că darul lui Dumnezeu, cu care ne îndreptăm, poate numai a dărui iertare păcatelor noastre trecute, dar nu ne dă ajutor spre a nu face altele. Dar el nu numai că ne dă ajutor spre a nu păcătui, ci ne dăruiește și cunoașterea și îndrăgirea binelui pe care trebuie să-l facem, după cum ne arată canonul 123 al aceluiași sinod.
Creștinii sunt liberi față de Lege (Romani 7, 1-6) și nu mai caută în împlinirea unei legi exterioare principiul mântuirii lor (Galateni 3, 2.13; 4,3). Ne aflăm în Legea cea Nouă, în care ascultarea față de Duhul Sfânt revărsat în inimile noastre este acum norma purtării noastre (cf. Ieremia 31,33; Romani 5, 5; 8,9.14; II Corinteni 3,3.6). Sfântul Pavel vorbește încă despre „legea lui Hristos” (Galateni 6,2; cf. I Corinteni 9, 21), însă această lege se rezumă la iubire (Romani 13, 8) și, dacă rămânem în har, o împlinim în mod firesc, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Corinteni 3,17). „Măreția omului stă în rămânerea sa în harul lui Dumnezeu și ascultarea de voia Lui, așa precum se vădește în porunci. Astfel, nu numai că omul trăiește, ci devine chiar un centru al vieții, minunat și universal, purtând înlăuntrul său întreaga lume zidită și întreaga viață dumnezeiască”. Legea „duhului vieții în Hristos Iisus” (Sfânta Evanghelie) este cea care ne eliberează de „legea păcatului și a morții” (Romani 8, 2).
Evreii ca unii ce erau din sămânța lui Avraam se considerau liberi și se arată mirați când le spune Mântuitorul: „Adevărul (Evangheliei) vă va face liberi”. Fariseii și cărturarii însă I-au răspuns: „Noi suntem sămânța lui Avraam și niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că veți fi liberi ?” (Ioan 8, 32—33). Dar Iisus le-a răspuns: „Adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). „Pentru a redobândi libertatea omul trebuie să se pună în slujba lui Dumnezeu și să se dăruiască pe deplin Domnului Iisus Hristos (Romani 6, 17-22; I Corinteni 7, 22)”.
Vedem aici o răsturnare a planurilor: cei ce erau robi devin „liberați ai Domnului” iar stăpânii și cei liberi de robia lanțurilor, dacă nu primesc eliberarea adusă de Hristos, rămân robiți păcatelor și trăiesc mai departe sub povara lor. Libertatea are așadar o dimensiune lăuntrică: cel ce este potrivit stării sale sociale rob, poate fi liber sufletește. Libertatea lui este nepăcătuirea si paza poruncilor lui Dumnezeu. În acest sens zice și Apostolul: „robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot așa cel chemat liber este rob al lui Hristos. Cu preț ați fost cumpărați. Nu vă faceți robi oamenilor” (I Corinteni 7, 22,23).
Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, era liber față de Lege și față de toți, dar s-a făcut „rob (slujitor) tuturor ca să dobândească pe cei mai mulți” pentru Hristos (I Corinteni 9, 19): cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deși nu era sub lege, cu cei ce nu aveau Legea, ca unul fără lege, deși avea Legea lui Hristos, cu cei slabi s-a făcut slab. Cum spune el însuși: „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 20-22), pentru ca pe toți, fie robi, fie liberi, să-i înfrățească în Hristos prin botez: „într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi” (I Corinteni 12, 13; Galateni 3, 28; Efeseni 6, 8; Coloseni 3, 11).
Dar creștinii, deși sunt liberați ai Domnului, trebuie să fie cu luare aminte ca să nu facă din starea lor de eliberare din păcat motiv sau prilej de a păcătui iarăși, ci „să stea tari în libertatea cu care Hristos i-a făcut liberi” (Galateni 5, 1) și să nu se prindă iarăși în jugul robiei. Întreg capitolul cinci al Epistolei către Galateni vorbește despre libertatea cea după duh. Legea cea Veche se desăvârșește prin credința, iubirea și sfințenia, aduse de Legea cea Nouă. Cei ce se poartă în Duhul, sunt liberi fa;ă de Lege (Galateni 5, 18). Faptele trupului, în opoziție cu „roadele Duhului” sunt acelea care fac pe om prizonier în lumea aceasta, închis în propriul lui egoism. „Nu pofta, ci necumpătarea, nesațul și revolta împotriva duhului sunt rele”. În mijlocul acestui dezechilibru stăpânește păcatul în trup și robește și sufletul. Faptele trupului sunt: „adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora. Cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pofta cea rea „îl leagă pe om de bunurile simțuale, de lumea externă, îl face rob și egoist: egoismul senzual devine astfel centrul vieții omenești”.
Roadele Duhului sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni5, 23). Creștinii nu mai sunt sub lege; nu în sensul că ei nu mai respectă Legea. Întreaga viață a Domnului, pe care o avem drept model de viețuire, ne arată că El a fost împlinitor al Legii. Decalogul, cele zece porunci date de Dumnezeu prin Moise, rămân valabile și pentru creștini. Dar ei au fost ridicați mai presus de Lege prin fluxul de viață dumnezeiască revărsat peste neamul omenesc pe temeiul jertfei Mântuitorului. Această idee va fi dezvoltată în capitolul următor.
IV.5.3. Moartea și Învierea lui Hristos – izvoarele vieții celei noi
Departe de a fi rodul unei doctrine abstracte, libertatea creștină așa cum este prezentată în teologia paulină, rezultă dintr-un eveniment istoric, moartea și învierea Mântuitorului. Acestea sunt două aspecte ale iconomiei mântuirii care nu se pot despărți. „Una e nimicirea păcatului, a existenței adamice, alta e izvorârea vieții, a existenței în Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Una e jertfă, e ispășire și împăcare, alta e viață din izvorul acestei împăcări”. Moartea omului vechi e strâns legată de nașterea omului celui nou. „Hristos S-a dat pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Prin moarte ne-a izbăvit din robia păcatului, prin înviere ne comunică plinătatea vieții Sale și revarsă un șuvoi de viață îndumnezeită peste întreaga omenire.
CAPITOLUL V
Sensurile libertății creștine
V.1. Urmări pe plan social
Învățătura Evangheliei a avut și repercursiuni pe plan social, după cum atestă strălucit Epistola către Filimon, scrisă de Sfântul Pavel pe când „se afla în lanțuri pentru Evanghelie” (Filimon 13). Apostolul mijlocește către un aristocrat care devenise creștin, Filimon, pentru un rob care fugise de la el, Onisim, rugându-l să-l primească înapoi, „dar nu ca pe un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit” (Filimon 16). Apostolul, făcându-se împlinitor al poruncilor Domnului, socotește binele făcut lui Onisim ca pe un bine făcut chiar lui însuși: „dacă mă socotești părtaș cu tine, primește-l pe el, ca pe mine. Iar de te-a păgubit cu ceva, sau îți este dator ceva, pune aceasta în socoteala mea” (Filimon 17, 18). Este știut că abolirea sclaviei obișnuită antichității greco-romane se datorează creștinismului, care prin propovăduirea apostolică a cucerit întreg spațiul imperiului roman.
Cu toate acestea, libertatea creștină se situează dincolo de acest plan social. Accesibilă sclavilor în aceeași măsură ca și oamenilor liberi, ea nu presupune o schimbare de condiție: „Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poți să fii liber, mai mult folosește-te!” (I Corinteni 7,21). În lumea greco-romană, în care libertatea civilă constituia însuși fundamentul demnității umane, acest fapt se înfățișa ca un paradox, dar astfel se vădea valoarea mult mai radicală a eliberării propovăduite în Noul Testament. Această eliberare nu se confundă nici cu idealul filosofilor stoici sau alții, care prin reflecție și efort moral căutau să dobândească perfecta stăpânire de sine și să se statornicească într-o liniște interioară inviolabilă.
V.2. Mântuirea – eliberare din robia stricăciunii
Mântuirea „este eliberare, prin puterea lui Dumnezeu, de sub robia păcatului, morții și diavolului, și ridicarea într-un plan de existență unde stăpânește sfințenia, viața și Dumnezeu. Este reîncadrarea în destinul firesc al omului, care a fost frânt prin neascultare”. Cuvântul “mântuire”, unul din cuvintele cel mai frecvent utilizate în paginile Sfintei Scripturi, este legat în Noul Testament de activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul. Valențele cuvântului grecesc σωοτηρία – tradus cu românescul mântuire sunt multiple: mântuire, eliberare, vindecare. Așadar autorii biblici au înțeles mântuirea sub toate aceste aspecte.
Libertatea creștină presupune un absolut pentru care omul să lupte. Absolutul propus de Evanghelie este dobândirea vieții veșnice în împărăția cerurilor. Dar această dobândire cere efort: „împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
Fără acest „vârf” care trebuie cucerit, existența devine lipsită de motivație. Totul se prăbușește sub domnia unei relativități universale. „Libertatea are două forme: libertatea obținută prin lupta pentru realizarea binelui absolut, pentru unirea cu el și libertatea obținută prin lupta pentru eliberarea persoanei de pasiunile înrobitoare, pentru comuniunea în iubire cu alte persoane. […]. Cine a ajuns aici are adevărata libertate, identică cu adevăratul și infinitul bine, din care nu mai vrea sa iasă și nu mai poate să iasă, în sensul unei neputințe câștigate”.
Există și o altă formă de manifestare a libertății: refuzul comuniunii cu Dumnezeu, sursă de iubire pentru comuniunea deplină cu alte persoane. „Această libertate are ceva echivoc în ea. Pe de o parte se lasă purtată de egoismul pornirilor înrobitoare și în acest sens e o falsă libertate, pe de alta, îndemnată de aceste porniri, se opune adevăratei libertăți, care se bucură de comuniunea cu Persoana supremă, având impresia că această opoziție este adevărata libertate”.
Această biruință asupra stricăciunii devine a noastră prin altoire la trupul Bisericii. Aceasta se înfăptuiește în mod concret prin baia botezului. Cei botezați izbăviți fiind de păcat, devin „robi ai dreptății” (Romani 6, 18-19). Dar viața întru dreptate „nu se poate exercita fără un mare efort spre libertatea de pasiuni, adevăratele lanțuri ale omului. Robia aceasta e robia liberă, robia unei voințe intense de a rămâne liber, de a lucra după legea libertății și a iubirii netrădate” .
Credinciosul este liber în sensul că prin Hristos, a primit puterea de a trăi pe viitor ca fiu al lui Dumnezeu, fără să fie împiedicat de legăturile păcatului, ale morții și ale Legii.
V. 3. Conlucrarea omului cu Dumnezeu
Potrivit teologiei Sfinților Părinți finalitatea ultimă a întrupării Cuvântului este îndumnezeirea omului. Dar aceasta presupune mai întâi eliberarea naturii umane din tirania diavolului și de sub puterea păcatului, biruința asupra morții și restituirea potențială către omenitate a nestricăciunii și a nemuririi pe care le cunoștea Adam la început. Acestea reprezintă finalitatea primă a acestei întrupări. Hristologia ortodoxă face distincție între cei doi „poli” complementari ai întrupării: lucrarea mântuitoare și lucrarea îndumnezeitoare.
Pentru a-și atinge cu adevărat scopul, ambele lucrări ale harului divin au însă nevoie de sinergia (împreuna lucrare) omului cu Dumnezeu. Mântuirea este consecința efortului omenesc de a împlini voia lui Dumnezeu. Forma în care se exprimă aceasta o găsim concretizată în poruncile dumnezeiești cuprinse în Sfânta Scriptură.
Sfântul Pavel, în mai multe locuri din epistolele sale înfățișează viața creștină ca pe o luptă pe mai multe fronturi: luptă între carne și duh (Romani 7), luptă pentru propovăduirea Evangheliei (I Corinteni 15, 32, II Corinteni 7, 5), luptă împotriva „duhurilor răutății” (Efeseni 6, 12), „lupta cea bună a credinței”- efortul de a rămâne credincios până la sfârșit Domnului (I Timotei 1, 19; 6, 12).
După învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a celui credincios în această viață trebuie să fie mântuirea sufletului și dobândirea fericirii cerești: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea toată, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 36-37)?
Singurul obstacol in calea mântuirii este păcatul. De aceea, între cele dintâi puteri încredințate Sfinților Săi Apostoli de către Mântuitorul, a fost aceea de a dezlega pe oameni de păcate, prin administrarea Botezului și Pocăinței (Matei 16, 19; Ioan 20, 21-23; Fapte 3, 19). Tot de aceea două din cele șapte cereri ale Rugăciunii domnești au ca obiectiv iertarea păcatelor și ferirea de ispite (Matei 6, 12-13).
Cel care, pretinzându-se creștin se complace în păcate, se află în contradicție cu sine însuși, deoarece „pomul cel bun nu poate face roade rele” (Matei 7, 16-19). Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne izbăvească din robia păcatului (Ioan 1, 29; I Ioan 3, 5) și să desființeze orice putere a diavolului asupra lumii (Ioan 12, 31; I Ioan 3, 8), se înțelege de la sine că, întemeind Biserica, El i-a încredințat, ca misiune esențială, eliberarea credincioșilor de povara apăsătoare a păcatului.
Precum am arătat pe parcursul acestui capitol, mântuirea se săvârșește prin împreuna lucrare a omului cu dumnezeiescul har. Această conlucrare își are forma ei cea mai deplină de manifestare în Biserică, prin intemediul Sfintelor Taine. Iarăși vedem că omul își poate manifesta și aici libertatea: poate crede sau nu, poate să primească harul sfințitor sau să fie nepăsător față de el. Câteva locuri din Sfânta Evanghelie completează imaginea sinergiei omului cu Dumnezeu:
Parabola viței și a mlădițelor (Ioan 15, 1-7), poate fi tâlcuită și în legătură cu Sfintele Taine. Prin harul Sfintelor Taine, creștinul primește viața cea nouă a harului asemenea mlădiței din viță. „Mădularele unui trup primesc același sânge, pe care îl transmit altora și iarăși îl primesc spre viața aceluiași trup. Dacă un mădular se rupe de trup, el nu mai primește sângele vieții și moare”. (Romani 12, 4-5, I Corinteni 12, 12, 27, Coloseni 1, 18). Tot astfel și credincioșii alcătuiesc Trupul tainic al Domnului, adică Biserica, în care fiecare credincios este mădular al trupului lui Hristos și unde primește fiecare harul Sfântului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobândesc mâantuirea.
Cu adevărat, în Biserică primim harul mântuirii, dar aceasta nu înseamnă că ne putem socoti deja mântuiți. Se impune colaborarea pe mai departe cu harul divin, se cere adică efort duhovnicesc pentru ca Hristos Cel Care l-am primit în suflet odată cu harul Sfintelor Taine „să ia chip în noi” (Galateni 4, 19). Acum începe nevoința duhovnicească, care durează până la sfârșitul vieții, o alergare continuă ca a celor din stadion, spre a ne încununa de fericirea veșnică (Filipeni 3, 12-14). Iar dacă numai în veșnicie mântuirea este desăvârșită ne dăm seama că ea poate fi oricând în primejdie, câtă vreme „petrecem în cortul acesta”. „Cărarea Împărăției” este cu urcușuri și coborâșuri și oricând putem cădea. De aceea și Apostolul îndeamnă: „Lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră” (Filipeni II, 12).
CAPITOLUL VI
Libertate și asceză
VI.1. Căutând rădăcinile durerii
Problema păcatului nu este abordată de Părinții filocalici din punct de vedere juridic, ca o „ofensă” adusă lui Dumnezeu care, ofensat fiind, va cere „satisfacție”. Ei abordează acest subiect din perspectivă ontologică, arătând rănile pe care le produce păcatul în ființa celui care îl săvârșește. Mintea, „ochiul sufletului” care lucrează prin intermediul simțurilor, se întinează și se îmbolnăvește ca urmare a păcatului. Cuvintele Mântuitorului rostite în predica de pe munte ne arată că atunci când ochiul trupesc este bolnav, se întunecă tot trupul: „luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22,23). Prin analogie, când ochiul sufletesc se îmbolnăvește, întreg sufletul se întunecă. Acesta este înțelesul spuselor „dacă lumina [mintea] care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!”. Când mintea se îndepărtează de cugetarea la Dumnezeu, se îmbolnăvește și moare, întreg sufletul moare odată cu ea.
Păcatul a rănit grav ființa omului. Acesta este unul din sensurile ascunse în parabola Samarineanului milostiv. Omul căzut între tâlharii gândurilor (duhurile rele), învoindu-se cu sugestiile păcătoase ale acestora, folosindu-se greșit de libertatea de alegere și punându-le în faptă, după ce „a fost dezbrăcat (de harul dumnezeiesc) și rănit, aceștia au plecat, lăsându-l aproape mort”. (cf. Luca 10, 30-37).
VI.2. Războiul minții cu gândurile potrivnice
Sfântul Maxim descrie căderea în păcat ca pe un război al minții cu gândurile rele insuflate de diavoli, în care aceasta este înfrântă și înrobită: „Vrășmașii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimașe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimțirea cu păcatul. Astfel biruitori fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârșindu-se, o duc în sfârșit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele și rămâne în minte numai idolul păcatului”.
Mintea este luată în robie însoțindu-se cu gândurile rele, care sunt puse mai pe urmă în faptă. Simptomele acestei „înrobiri a minții” sunt limpede arătate în scrierile filocalice. Mintea se întunecă și se îmbolnăvește, întrucât „idolul păcatului” rămâne adânc împlântat în ea ca o rană, pricinuind noi și noi păcate. „Mintea plăsmuită după chipul lui Dumnezeu este „luminoasă”, dar când se îndepărtează de El își pierde starea sa firească și se înnegurează”.Sfântul Isihie Sinaitul arată că cel ce își petrece viața în păcate și în desfrânare „își întunecă mintea”.
Cel care are mintea întunecată prin lucrarea patimilor și a păcatelor, nu poate avea cunoștință dreaptă nici despre sine, nici despre semenii săi, ci este robit de false păreri. Totul se înnegurează și se prihănește, cu consecințe chinuitoare în viața omului, putând să-l ducă pe acesta în ultimă instanță spre depresie și boli psihice.
Acest întuneric al minții este numit uneori și „orbire a minții”. Sfântul Marcu Ascetul observă că: „mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere”. Deosebit de actuală această lege duhovnicească a Sfântului Marcu, cu toate că a fost scrisă în prima jumătate al veacului al V-lea. Regăsim aici patimile care am putea spune că sunt definitorii pentru societatea contemporană. Dezvoltarea acestei societăți, fără precedent în istorie, este aproape exclusiv în sens material.
Cuviosul Nichita Stithatul scrie și el: „Neștiința mintii pământești fiind o ceață și un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat și înnegurat, de nu poate înțelege cele dumnezeiești și omenești, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeiești sau să se bucure de bunătățile acelea pe care «ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit» (I Corinteni 2, 9)”. Boala și moartea minții înseamnă neputința minții și a sufletului de a-L contempla pe Dumnezeu și de a se umple de lumina Lui. Sfântul Vasile cel Mare observa că, așa cum ochiul trupesc nu poate să vadă clar un obiect dacă se mișcă într-o parte și în cealaltă, în sus și în jos, tot astfel nici ochiul sufletului, adică mintea, „nu poate privi adevărul limpede” atunci când este sfâșiat de „mii de neliniști”.
Unul din exercițiile de asceză propuse de părinții cei duhovnicești pentru eliberarea minții din lanțurile cu care patimile o țin legată de cele materiale este paza minții sau trezvia. Aceasta presupune efortul de a nu permite gândurilor rele să ne stăpânească mintea. Iar cu cât suntem mai atenți la minte, ne luminăm, și cu cât suntem mai neatenți, ne întunecăm.
Prin urmare, Sfinții Părinți ne povățuiesc să ne păzim gândurile și să fugim de păcat, ca nu cumva, având mintea întunecată, să nu mai putem deosebi binele de rău.
VI.3. Scara urcușului duhovnicesc
Scrierile ascetice arată amănunțit stadiile pe care trebuie să le străbată creștinul în drumul său spre mântuire. Acestea sunt curățirea de patimi, iluminarea și desăvârșirea sau unirea cu Dumnezeu, după cum împarte Sfântul Dionisie Areopagitul stadiile vieții duhovnicești.
„Ținta virtuților sau a strădaniilor din prima treaptă este eliberarea de patimi sau nepătimirea. Virtuțile combat patimile și astfel slujesc indirect spiritului, constituind o treaptă spre țelul din urmă, care este cunoașterea”. Treapta a doua este iluminarea sau contemplația. În ea omul dobândește înțelegerea spirituală a rațiunilor din lucrurile create. Prin contemplație, natura devine „un pedagog către Dumnezeu”. Treapta a treia este a desăvârșirii, în care omul nu mai contemplă rațiunile din făpturi, ci pe Dumnezeu Însuși. Cunoașterea dobândită pe această treaptă este „un extaz al dragostei, care persistă nemișcat într-o ațintire către Dumnezeu”. Ea se obține în starea de îndumnezeire a omului sau de unire a lui cu Dumnezeu.
Pe măsură ce urcăm pe treptele desăvârșirii, ni se deschid noi orizonturi de înțelegere, din ce în ce mai largi, și ne bucurăm de o libertate interioară din ce în ce mai deplină. „Esența creștinismului constă în vindecarea (eliberarea) omului de patimi, astfel încât el să poată ajunge la comuniunea și unirea cu Dumnezeu”.
Alcătuit din trup și suflet, existența omului se desfășoară în același timp pe două planuri, unul văzut, iar celălalt nevăzut. „În cel văzut se mișcă și petrece cu trupul, în vreme ce în cel nevăzut viețuiește cu duhul. Trupul său se înfățișează ca „obiect” al acestei lumi și „subiect” al legilor fizice. Sufletul său, însă, ca realitate duhovnicească, are putința de a-L întâlni pe Hristos, de a crește după Dumnezeu” și de a „se înălța către împărăția Sfântului Duh, unde suflă libertatea dumnezeieștii veșnicii”.
Pe drumul către desăvârșire, fiecare creștin trebuie să urce, rând pe rând, treptele urcușului duhovnicesc. Părinții filocalici, povățuiți de Duhul Sfânt, au lăsat scrieri care descriu cu bogăție de amănunte treptele urcușului către Dumnezeu. Unul din tratatele ascetice cele mai de seamă, citit mai cu seamă de monahi, numit Scara Raiului, prezintă viața duhovnicească ca pe o scară, după analogia scării văzute de patriarhul Iacov la Betel. Treptele acestei scări sunt virtuțile, iar patimile și păcatele sunt primejdiile de alunecare care apar la urcușul fiecărei trepte.
Un părinte care a trăit în secolul trecut la Sfântul Munte, în cuvinte simple rezumă această învățătură despre urcușul duhovnicesc astfel: „În trei categorii se împarte starea duhovniceasca, și în funcție de aceasta lucrează și harul dumnezeiesc în om. O stare se cheamă de curățire, în care omul se curățește. Acesta îndeamnă pe om spre pocăință. Orice dorință spre cele duhovnicești vine de la harul acesta. […].
Harul acesta, când te străduiești și tu, rămâne cu tine câțiva ani. Și dacă omul înaintează prin rugăciunea minții, primește un har mult mai diferit. […] Celălalt har se cheamă luminător. Prin acesta, cel ce se roagă primește lumina cunoștinței, este ridicat la contemplarea (vederea) lui Dumnezeu. Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezirea gândurilor, adâncimea înțelesurilor. Pentru ca să, vina acest har, cel care se roagă trebuie să aibă multă liniște și îndrumător nerătăcit. A treia stare, umbrirea harului, care vine după aceasta, harul cel desăvârșitor, este dar mare. Nu îți scriu acum despre acesta, deoarece nu este nevoie acum”.
VI.4. Pocăința, începutul vieții celei veșnice
Începutul vieții duhovnicești, identificat cu etapa curățirii, este momentul în care omul se vede pe sine așa cum este în realitate, nu cum credea până atunci că este. Chiar și vechii greci știau cât este de importantă cunoașterea de sine. De aceea au scris pe frontonul templului din Delfi Γνωσέτε αύτο – Cunoaște-te pe tine însuți. Atunci când omul, cercetat de harul lui Dumnezeu, se cunoaște pe sine așa cum este „ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol” (Apocalipsa 3, 17), exilat din patria sa cerească „în valea plângerii” (Psalmi 83,7) care este lumea aceasta, pune începutul cel bun al pocăinței.
„Țelul libertății omenești nu sălășluiește în sine însuși sau în aproapele, ci în Dumnezeu, spune episcopul Teofan Zăvorâtul. Căci astfel răsună strigătul libertății: pocăiți-vă. Și chemarea ei este: Veniți la Mine toți cei osteniți si împovărați (Matei 11, 28)”. E vorba aici de osteneala pentru bunurile trecătoare și împovărarea cu păcate. Domnul spune mai departe: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30). Dar ne putem pune întrebarea: cum e povara ușoară, de vreme ce Domnul a zis: „Strâmtă este ușa și îngustă calea?” (Matei 7, 14). „E strâmtă ușa și îngustă calea când ești trândav, când îți pierzi curajul. Dacă împlinești poruncile lui Hristos, ușoară va fi și sarcina. Dar cum se împlinesc poruncile Sale? Dacă ești smerit, blând și îngăduitor. Această virtute (smerenia) este mama întregii filosofii”.
Omul suferă o îndoită înrobire de către patimi și de către puterile răului: Călcând porunca și fiind izgonit din rai, omul a fost încătușat în două chipuri și cu două legături. Una – exterioară – prin lucrurile din această viață: cu iubirea lumii, adică a plăcerilor trupești și a patimilor, într-un cuvânt a tuturor lucrurilor celor văzute, alta – lăuntrică – prin care sufletul este înconjurat, împrejmuit, închis cu ziduri și înlănțuit cu lanțurile întunericului de către duhurile răutății. Iar între cele două există o relație evidentă: numai pentru că omul viețuiește în răutate au asupra lui forțele demonice o asemenea putere; prin patimi, omul li se deschide, făcându-le să viețuiască în el.
Întreaga viață duhovnicească este o luptă mai mult sau mai puțin intensă pentru eliberarea omului prin pocăință din robia păcatului și a stricăciunii, o confruntare cu omul cel vechi al păcatului. Durerile acestei lupte sunt durerile nașterii omului celui nou, cel zidit după chipul lui Hristos. Sfântul Siluan Athonitul spune că „existența fiecărei făpturi cugetătoare se mișcă între două hotare. Unul este iubirea către Dumnezeu până la ura de sine, iar celălalt este iubirea de sine până la ura de Dumnezeu”.
Atât Mântuitorul, cât și Înaintemergătorul Său, Sfântul Ioan Botezătorul, își încep propovăduirea cu aceleași cuvinte: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Această repetare întocmai a cuvintelor subliniază importanța pocăinței în concepția Noului Testament. Deși este una din temele fundamentale ale Legii celei Noi, în zilele noastre de materialitate excesivă, a devenit o cenușăreasă, ignorată, strâmb înțeleasă sau călcată în picioare, fie de liber-cugetători, fie de pseudo-creștini – ereticii zilelor noastre – multitudinea confesiunilor heterodoxe, fie chiar de mulți dintre cei botezați în credința ortodoxă, care nu trăiesc pocăința „în duh și adevăr”, ci o reduc la varianta mai comodă a unei îmbunătățiri de ordin moral a individului, asemănătoare celei prescrise de etica protestantă. Se oferă astfel pentru cei din exteriorul Bisericii un exemplu nedemn de urmat, iar credința se stinge mai ales din sufletele celor tineri…
„Metoda concretă de pocăință pe care Biserica Ortodoxă o propune și care are drept cea mai bună recomandare șirul nesfârșit de oameni sfințiți -adică vindecați- prin urmarea acestei căi, este următoarea: „fără a ne lăsa atrași în autoanalize istovitoare, încercăm să ținem poruncile lui Hristos în viața noastră. Încercând să ținem poruncile, vechiul nostru sine – cu patimile sale-se dezvăluie. Urmează apoi strădania vindecării de patimi. În paralel, încercăm să ne păstrăm mintea fără mândrie și fără de vicleșug, și astfel ea ajunge să deosebească gândul bun de cel al diavolului. Ne străduim întru trezvie și astfel mintea poate deosebi gândurile; și în această atmosferă, adevărata pocăința se face lucrătoare.’’.
Pocăința este întoarcerea omului din robie la libertate, din întuneric la lumina lui Hristos, cea care îi descoperă întunericul în care este. Vederea păcatelor proprii este un dar duhovnicesc cu neputință de dobândit fără ajutorul harului, care luminează în întunericul omului celui căzut ca acesta să-și poată cunoaște starea în care se găsește. “Cine s-a învrednicit să-și vadă păcatele sale este mai mare decât cel care vede îngerii”, ne spune Sfântul Isaac Sirul.
VI.5. Sfârșitul ascezei: viața cea fără de sfârșit
În viața duhovnicească nu există stagnare. Ori înaintezi, ori mergi înapoi. Și e firesc să fie așa, pentru că scopul vieții duhovnicești este o tot mai deplină unire cu Dumnezeu. Starea pe loc este oprire din înaintarea către Dumnezeu. Mântuirea este mișcare: „mișcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morții cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieții și dăruirea în iubire pe calea lui Dumnezeu” Și doar prin asceză poate omul să se țină în căile sfințeniei și să lucreze mântuirea sa ,,cu frică și cu cutremur”. (Filipeni 2, 12).
Omul nu se poate opri din urcușul duhovnicesc și să spună: de-acum m-am mântuit. El se roagă necontenit: Doamne, miluiește-mă! „El caută mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se află viața. El merge înainte spre curăție, spre lumină, spre Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15)”. Punctul terminus al mântuirii este indicat de Sfânta Evanghelie:,,Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
Dar acest punct este de neatins și tocmai de aceea – veșnic. Asemănarea cu Hristos pe care am început-o în viața aceasta, prin dobândirea virtuților, va continua în veacul viitor. Tot ceea ce facem în viața aceasta are efecte în veșnicie. Iar conștiința acestui fapt încarcă de responsabilitate viața noastră, de vreme ce soarta noastră veșnică va depinde de felul în care știm să ne folosim hic et nunc de libertatea dată în dar de Dumnezeu.
CAPITOLUL VII
LIBERTATEA ÎN ACCEPȚIUNEA LAICĂ
VII.1. Preocupări de a defini libertatea în istorie
Sfânta Scriptură nu dă definiții explicite pentru libertate, dar Duhul Sfânt cel ce a insuflat Scripturile (cf. II Timotei 3, 16) descoperă calea libertății, „calea cea îngustă care duce la viață”, în opoziție cu „calea cea lată care duce la pierzare” (cf. Matei 7, 13,14). Sfinților Părinți le-a revenit sarcina de a teologhisi despre libertate și felul în care se dobândește, se păstrează sau se pierde aceasta. Specific acestor teologhisiri este că au drept puncte de plecare datele revelate în Sfânta Scriptură.
Dar pe lângă aceste teologhisiri ale Sfinților Părinți despre libertate, avem strădaniile filosofilor, ale oamenilor de știință și politici de a defini libertatea. Această preocupare nu este o caracteristică a modernității, cu toate că de la Revoluția franceză încoace subiectul acesta a „înfierbântat” multe minți. „Marii gânditori ai antichității grecești (Socrate, Platon, Aristotel), dar și cei romani (Marcus Aurelius, Cicero), au dezvoltat o serie de puncte de vedere cu privire la libertate”. Există astăzi o multitudine de definiții ale libertății, începând cu cele clasice și terminând cu accepțiunile postmoderniste, ceea ce nu face, totuși, ca libertatea să fie mai bine înțeleasă decât în alte vremuri, ci mai degrabă sporesc confuzia în privința acestui subiect. În acest capitol vom avea în atenție aceste definiri laice ale libertății, folosind drept criteriu de evaluare autoritatea Sfintei Scripturi.
Cu toții se declară favorabili libertății, „dar folosind același cuvânt nu înțeleg mereu același lucru”. Cu sensurile și implicațiile libertății operează diverse discipline, din domeniul teologic: dogmatica, morala, istoria religiilor sau din spectrul științelor umaniste: filosofia, psihologia, sociologia, politologia. Ca urmare, au rezultat diferite teologhisiri, teorii, sisteme filosofice sau doctrine politice care au în centru conotațiile libertății. Abraham Lincoln constatând limitările și caracterul contradictoriu al definițiilor laice, spunea că „lumea n-a avut niciodată o definiție bună a libertății”.
Fără o raportare la Dumnezeu, necesară și bine venită, cădem într-un relativism multiform în care principiul de bază este: „omul măsura tuturor lucrurilor”. Dar „măsurându-se și asemănându-se pe ei cu ei înșiși”, oameni moderni dovedesc că „nu au pricepere” (cf. II Corinteni 10, 12) , și au ajuns să nu se mai înțeleagă nici pe ei, nici lumea în care trăiesc. Și așa a luat naștere un nou turn Babel în care fiecare vorbește într-o altă limbă, iar ceilalți nu pot sau nu vreau să-l înțeleagă. Iată deci că libertatea poate degenera în libertinaj, în arbitrariu, în anarhie și dezordine existențială. „Madame Roland, în timpul teroarei revoluționare franceze remarca faptul că uneori, în condiții necontrolate, în numele libertății se pot comite chiar și crime”.
VII.2. Revoluția franceză, o experiență a libertății
Sunt interesant de analizat, ca manifestări ale derivei libertății, atât Revoluția franceză cât și Reforma protestantă, două mișcări îndreptate „împotriva unei ordini feudale apărate de Biserică” [catolică n.n.]. Prima va căuta să elibereze conștiința socială, iar cea de-a doua pe cea morală.
Revoluția franceză a revendicat originea evanghelică a unora din principiile sale. Teologul sicilian Nicola Spedalieri, „nu va ezita să afirme în lucrarea sa „Traite sur les droits de l’homme” că libertatea, egalitatea, fraternitatea în sensul afișat de revoluționari aparțin Evangheliei”.
Creștinismul, așa cum îl înțelegeau revoluționarii, dobândea un caracter utilitarist, un mijloc de a dobândi fericirea aici, pe pământ. Religia era pusă în slujba „fericirii sociale”, iar creștinii deveneau niște oameni angajați în viața cetății. Mesajul autentic creștin este astfel diluat, iar „creștinismul se cufundă într-o istorie cu orizont exclusiv social și va deveni o ideologie printre alte ideologii, fără să convingă pe nimeni”. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Comitetul eclesiastic înființat de revoluționari, ignorând faptul că Biserica are propriile ei legi după care se conduce, elaborează o constituție civilă a clerului.
Noua misiune istorică a religiei va fi aceea de a civiliza societatea. Statul se impune în fața Bisericii, clerul devine unul național, autonom față de Roma, iar preoții intră în regim de funcționari publici ai Statului. Și pentru ca angajamentul lor față de noua autoritate să fie cât mai deplin, sub amenințarea deportării (15 zile în interiorul Franței și, dacă nu cedau, în colonia Guyana), clericilor, episcopi și preoți, li s-a impus să depună un jurământ al cărui text definea noul lor angajament predominant cetățenesc. Iată acest text: „Jur să veghez cu grijă asupra credincioșilor diocezei (parohiei) care mi-au fost încredințați, de a fi credincios Națiunii, Legii și Regelui, de a menține din toate puterile mele constituția decretată de adunarea națională”. Nicăieri nu se făcea referire la Dumnezeu sau la Evanghelie… Va urma în septembrie-noiembrie 1972 o emigrare în masă a clericilor, deoarece majoritatea au socotit inacceptabile prevederile și jurământul impuse de Constituția civilă decretată de Adunarea națională.
Totuși au fost clerici care au prestat acel jurământ și au acceptat noua formă de organizare eclesială, apreciind că principiile revoluționare au fundament creștin „Îl adorăm pe Dumnezeu ca un suveran, autor al revoluției care ne-a făcut liberi. Adevăratul catolicism este cel al libertății universale. Ce este Biserica Romano-Catolică? Este societatea egalității, libertății și fraternității”. Se continua așadar nefericita istorie a atribuirii lui Dumnezeu a greșelilor făcute de către oamenii care și-au declarat autonomia față de El.
Ca urmare a principiilor „profund creștine” care îi animau pe revoluționari, la 21 ianuarie 1793 regele este ghilotinat, după o scurtă detenție. Urmează o serie de măsuri pentru laicizarea completă a statului. Va urma la putere Robespierre, care va instala o dictatură în care nu doar religia este înlăturată, ci și ordinea socială firească este substituită prin teroare. Regimul revoluționar își va arăta adevăratul chip declanșând în perioada 1793-1795 celor mai teribile atacuri anticreștine ale Revoluției. „La sfârșitul celui de-al doilea an de teroare (1794) 80% dintre preoții din 1792 au abdicat. Anul 1973 va fi declarat anul apostaziei naționale”. Iureșul anticreștin va distruge biserici, monumente, biblioteci, obiecte de cult „într-o manieră care va fi mereu un stigmat pentru o Revoluție ce se voia civilizatoare, moștenitoare a filosofiei luminilor”. Istoria va consemna apariția unui neopăgânism, susținut de o ideologie diferită, dar identic în ura împotriva creștinilor cu cel apus. Sfântul Maxim Mărturisitorul atrage atenția că „lucrurile sunt afară de minte, dar ideile lor stau înăuntru; în minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greșită a ideilor este urmată de reaua întrebuințare a lucrurilor”. Acest principiu duhovnicesc se confirmă și în plan istoric. De la o neînțelegere a libertății de ordin spiritual prezentată în Evanghelie s-a ajuns la libertatea lui orice este posibil, inclusiv teroarea și dictatura sub masca libertății.
Sfântul Macarie cel Mare, plecând de la relatarea evanghelică a Învierii Domnului, arată că libertatea este îndepărtarea vălului păcatului care acoperă sufletul, precum odinioară acoperea piatra ușa mormântului Domnului prin puterea si cercetarea Sfântului Duh: „prin puterea lui Dumnezeu, piatra a fost rostogolită și îndepărtată de la mormânt, și după cum Maria (Magdalena) L-a văzut pe Domnul, tot la fel, prin puterea și cercetarea Sfântului Duh, piatra care acoperă sufletul, sau, altfel spus vălul păcatului, este mototolit si azvârlit de acolo din suflet, iar sufletul se va învrednici să vadă fața lui Hristos și sa se odihnească întru el Duhul Lui cel Sfânt, fiindcă a fost scos și eliberat de piatra păcatului”.
Există o strânsă legătură între libertate și adevăr, după cum lasă să se înțeleagă cuvintele Mântuitorului relatate de Sfântul Evanghelist Ioan: „dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31,32)”. Urmează de aici, pentru cei care acceptă autoritatea Sfintei Evanghelii și nu se declară fățiș atei, că există o legătură organică între adevăr și libertate. Libertatea disociată de adevăr nu este altceva decât o nouă formă de înrobire a omului într-un univers egocentrist al patimilor și al plăcerilor. Perioada modernă și postmodernă este prea bogată în a ilustra cu exemple aceasta afirmație. Așadar, pentru o bună înțelegere a libertății este necesară o bună înțelegere a adevărului. Hristos Domnul, în cuvântul de despărțire adresat ucenicilor săi, se arată pe Sine a fi „Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Libertatea este condiționată de adevăr, iar adevărul nu este unul relativ, o teorie abstractă, așa cum îl înțelege rațiunea omului căzut, ci este adevărul revelat, descoperit nouă de Sfintele Scripturi, cuprins în Sfânta Tradiție și întrupat în viețile sfinților care și-au făcut din principiile Evangheliei cârma vieții lor.
VII.3. Teoriile laice despre libertate
Analiza teoriilor laice despre libertate ne ajută să înțelegem în ce impasuri poate ajunge umanitatea când își asumă un mod de gândire și, implicit, de viață în așa zisă autonomie față de Dumnezeu.
Sunt caracterizate prin aceea că reduc dimensiunile libertății la un plan strict uman, interior sau exterior. Ele vorbesc fie despre libertatea eului, ca în filozofie sau psihologie, analizând ființa umană în forul ei lăuntric, în frământările, în neliniștile și nedumeririle ei, fie despre libertatea socială, politică, cercetând manifestările omului din perspectiva aristotelică de zoon politikon.
Totuși, chiar și astfel de analize neteologice, ne ajută să vedem că libertatea este un atribut esențial al condiției umane, o dimensiune specifică existenței umane. În toate timpurile au existat preocupări ale gânditorilor vremii de a înțelege și defini acest atribut dumnezeiesc al ființei umane. Omul este ființa care are conștiința libertății sau non-libertății sale.
Filosoful și omul politic britanic Jhon Stuart Mill ( 1806 – 1873 ) afirma în eseul său intitulat „Despre libertate” că a lipsi pe om de libertate individuală este echivalent cu a-i atinge esența umană, creativitatea, deci natura sa profundă. Altfel spus, un om fără libertate nu este un om în deplinătatea forțelor sale creative.
Vom prezenta în continuare câteva definiții generale, larg acceptate ale libertății, care întrunesc acordul cercetătorilor din acest domeniu:
a) Libertatea ca absență a constrângerii
b) Libertatea ca un cumul de drepturi cetățenești, juridice, politice, morale, religioase pe care societatea le garantează membrilor săi.
c) Libertatea ca forță interioară a eului, ca putere de stăpânire, echilibru și stabilitate psihică interioară a omului ca individ, ca ființă psihică complexă și conștientă.
d) Libertatea ca opțiune, ca alegere pe care individul o face în funcție de propria sa conștiință și voință, trăind într-un anume context social-politic determinat. Alegerea omului între mai multe alternative.
e) Libertatea ca putere-stăpânire, nu numai de sine dar și asupra altuia – printr-un ascendent moral, economic, politic, militar.
f) Libertatea ca lipsă de servitute de orice fel -economică, politică, individuală sau socială
g) Libertatea ca drept juridic de a fi membru protejat al comunității sociale, al statului – de a avea și de a beneficia de drepturile consfințite prin Constituție, de acel stat, și de a fi apărat.
h) Libertatea de a-ți fi propriul stăpân fără constrângeri și ingerințe din afară, de a acționa conform propriei voințe, interese, aspirații, trebuințe.
În teoriile laice despre libertate este precizat și nivelul de existență la care se raportează acestea. Omul este perceput ca o existență în sine, cu caracteristici proprii, care îi dau identitate. El este în același timp membru al unei comunități sociale, cetățean al unui stat, deci ființă socială, care conviețuiește în mod necesar cu ceilalți membrii ai societății. Biserica nu a neglijat niciodată aceste aspecte. Sfântul Vasile cel Mare a înțeles bine dimensiunea socială a creștinismului. Ca episcop al creștinilor din Cezareea Capadociei, în doar 49 de ani de viață, a lăsat în urmă o vastă operă de caritate –bolnițe, azile de bătrâni, case pentru îngrijirea orfanilor și a celor vitregiți de soartă. A scris mult: scrieri cu caracter apologetic, dogmatic, ascetic, exegetic, dar și scrieri care reflectă preocupările sale de implicare a creștinilor în viața cetății. Bogata corespondență pe care a purtat-o dezvăluie preocupările sale de a încreștina lumea păgână în a cărei înțelepciune el însuși fusese educat, încercând să folosească ceea ce se putea recupera din filosofia păgână a vremii în folosul educației creștinilor. A reușit aceasta, deși a avut destule împotriviri, datorită ancorării sale cu toată ființa în adevărurile Evangheliei, pe care a propovăduit-o și a mărturisit-o în toată viața sa.
Viața Sfântului Vasile cel Mare ne îndreptățește să credem că trebuie să existe o armonie între credință și cultură. Nu sunt de preferat nici o cultură atee, nici un creștinism fără cultură, deși Sfântul Grigorie Palama în disputa sa cu Varlaam și Achindin dovedește că altceva este înțelepciunea Duhului și altceva înțelepciunea dobândită prin educație. Doar cea dintâi este necesară pentru mântuire. Putem afirma că armonia între credință și cultură este o altă coordonată a libertății, credința operând în viața celui care crede o lărgire a orizonturilor intelectuale.
VII.4. Libertatea în vremurile de acum
Libertatea disociată de adevăr sfârșește în libertinaj sau, după expresia lui Olivier Clement, în „libertate libertară”. El vorbește despre o tragedie a libertății. Modernitatea în care trăim subliniază faptul că omul este condiționat. Fără a mai vorbi de ideologiile totalitare care reduc omul la relațiile de producție sau la conflicte sociale, „un pozitivism multiform insistă asupra condiționării totale a omului de către zestrea sa genetică, de datele biologiei sale, de jocul pulsiunilor, de stratificarea inconștientului, de mediul familial, cultural, social, de interiorizarea structurilor educației”.
Urmare a neînțelegerii noțiunii de libertate, pe fondul unei confuzii între a fi liber și a fi libertin, omul refuză orice constrângere, orice ordine preexistentă, nu face decât ceea ce corespunde dorinței momentului. E formula devenită atât de uzuală: fac ce vreau fiindcă așa vreau. Dar ce este libertatea și ce e libertinajul? Vom încerca să schițăm o definiție care să le cuprindă pe ambele: libertatea este supremația sufletului asupra trupului, iar libertinajul este supremația trupului asupra sufletului. Potrivit Sfintei Scripturi, în ordinea firească a lucrurilor, sufletul este cel care stăpânește asupra trupului. Păcatul este cel care distruge armonia interioară a omului, inversând acest raport. Dar ce e păcatul? O formă de neascultare a omului de Dumnezeu. Și pedeapsa pentru el, dată de Dumnezeu, este că trupul lui nu mai vrea să se supună sufletului care a rupt comuniunea cu Dumnezeu. Acum împlinirea pe care o caută omul va fi nu în comuniunea cu dumnezeu, ci în neantul patimilor.
Dar satisfacerea patimilor nu înseamnă oare că, refuzând o sclavie venită din exterior, omul devine sclavul lui însuși? „Sub steagul libertății astfel „cucerite” se ivesc noi servituți: căci eul se fărâmițează și se contrazice în strâmta cușcă de oglinzi a narcisismului”. In inima omului se ascunde spaima surdă sau dezlănțuită de neant. „Toate transgresiunile pe care le încercăm mimează la modul derizoriu singura transgresiune care ne-ar elibera: aceea a morții. Paroxismele – erotismul, tortura, drogul, exacerbarea terorismului – sfârșesc inevitabil în moarte: moartea celuilalt și propria moarte. Moartea, sclavie de neevitat, iată sfârșitul libertății”.
Un ultim cuvânt către o umanitate care a trecut în recent încheiatul secol XX prin experiențele infernale, generatoare de spaimă și disperare în proporții inimaginabile, ale conflagrațiilor mondiale, revoluțiilor, totalitarismelor, ateismelor, consumerismelor, fanatismelor și ororilor celor mai atroce din istorie, a fost adresat de Dumnezeu prin Cuviosul Siluan Athonitul. Scrierile sale sunt „o traducere a Filocaliei și a întregii tradiții spirituale răsăritene într-un limbaj nou, simplu, viu, biblic (nu biblicist) și tradițional (nu tradiționalist), lipsit de retorică și emfază, capabil să atingă inima contemporanilor noștri”. În cartea sa „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Cuviosul Siluan are un capitol intitulat „Despre voia lui Dumnezeu și libertatea omului în Dumnezeu”. Cuvintele cuprinse în acest capitol sunt potrivite pentru încheierea acestui într-o notă plină de speranță:
„Toți ne chinuim pe pământ și căutăm libertatea, dar puțini sunt cei ce știu în ce anume stă libertatea și unde se găsește ea. Și eu doresc libertatea și o caut ziua și noaptea. Am înțeles că ea este la Dumnezeu și e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit și și-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc, Domnul le dă pacea Lui și libertatea de a-L iubi. Și nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, în aceasta își găsește sufletul odihna și bucuria.
Domnul nu vrea moartea păcătosului (Iezechiel 18, 32), iar celui ce se pocăiește îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea și libertatea de a fi cu mintea și inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele noastre, atunci sufletul primește libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu și rămâne întru El în odihnă și bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmașii tulbură sufletul prin gândurile cele rele”.
CONCLUZII
Sfânta Scriptură și scrierile patristice definesc „legea cea desăvârșită a libertății” (Iacov 1, 25) și, mai mult decât atât, trasează calea libertății autentice. O abordare a acestui subiect în lumina scrierilor Noului Testament este bine venită într-un timp care poartă pecetea relativizării și a globalizării.
Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos și își redobândește darurile de care se bucura în starea de la început. Ba mai mult decât atât, prin înălțarea cu trupul la cer a Mântuitorului, natura umană a fost așezată în sânul Sfintei Treimi, deci prin harul lui Dumnezeu umanitatea s-a ridicat la o vrednicie mai mare decât cea dintâi.
Începutul mântuirii noastre îl face harul dumnezeiesc, prin renaștere în scăldătoarea botezului. Dar pentru a ne învrednici de cereasca Împărăție, este nevoie de împreună lucrarea noastră cu Dumnezeu, prin credință și fapte bune. Viața cea nouă în Hristos, primită la Botez, este eliberarea de lanțurile păcatului strămoșesc. Iar libertatea acestei vieți dă celui botezat puterea să nu mai păcătuiască. Dar este o datorie a oricărui creștin botezat să .pună în lucrare harul care i-a fost dăruit de Dumnezeu la botez. Sfânta Evanghelie dovedește că ni se cere să „lucrăm cât este ziuă”, ca nu cumva venind Mirele să ne găsească fără untdelemn în candelele noastre.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește că sensul libertății trebuie să fie îndumnezeirea omului și aceasta nu este posibilă decât în și prin iubire. Calea prin care se ajunge la aceasta este deplina încredințarea a voinței omenești voinței lui Dumnezeu, așa cum a făcut Maica Domnului și toți sfinții care au bineplăcut lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, răspunde Sfânta Fecioară Arhanghelului Gavriil. Aceste cuvinte ne servesc ca model pentru felul în care trebuie să ne supunem voii lui Dumnezeu.
Creștini sunt „liberați ai Domnului”, dar în același timp și robi ai Domnului, adică porunca Stăpânului este legea vieții lor. În afara acestei „robiri” de bună voie către Dumnezeu, libertatea permite omului să se despartă de voia lui Dumnezeu, dar în sufletul său va culege roadele: tulburare și neliniști. Așa după cum în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos voința omenească se subordonează total voinței dumnezeiești, fără să dispară în ea, voința omenească nu este nimicită prin totala ei subordonare față de Dumnezeu, ci se însănătoșește, dorind doar cele ce sunt vrednice de dorit.
Sensul libertății adevărate nu poate fi decât unul singur, virtutea și implicit îndumnezeirea omului, atât cât este cu putință firii omenești. În lumea aceasta oamenii sunt lăsați în voia lor, având de ales între bine și rău. Îndreptarul pentru o bună alegere este Sfânta Scriptură, care cuprinde „cuvintele vieții veșnice”. Orice alegere din viața aceasta are consecințe în veșnicie. Dacă este ignorat acest adevăr, manifestarea libertății poate duce la „un tragism al libertății”, libertatea lui orice este posibil. Disociată de adevăr libertatea nu mai este libertate, ci o formă de înrobire și idolatrizare a materiei lumii acesteia, cu consecințe chinuitoare pentru viața omenească.
Stă în firea omului să tindă spre Dumnezeu, ca să devină dumnezeu. Așa că numai păstrându-și toate însușirile conforme cu firea, îndreptate spre Dumnezeu, și numai ajungând la asemănarea cu Hristos, omul este cu adevărat om; numai așa el poate să acționeze conform cu propria fire, nefiind determinat de nimic din afară sau străin de el.
În virtuți se află adevărata fire a omului, prin ele se luminează chipul lui Dumnezeu din el, ajungând la asemănarea cu El. Viețuind în chip virtuos, omul nu numai că duce o viață cu adevărat omenească și acționează în conformitate cu ceea ce este, mișcat de propria fire, fără a fi mânat de nimic din afară și străin de el, care să-i înrobească voința, dar, mai mult, el acționează în conformitate cu Dumnezeu însuși, împărtășindu-se de voința Sa suverană și libertatea Lui absolută.
Eliberarea, în accepțiunea ortodoxă, înseamnă un permanent proces de creștere duhovnicească, de la chip la asemănare, ca omul să devină acel „dumnezeu după har” de care vorbește întreaga tradiție patristică. Omul unit cu Dumnezeu prin virtute este îndumnezeit, fiind liber după chipul libertății lui Dumnezeu, adică „este părtaș la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 21).
Ruperea de Dumnezeu, indiferent că este vorba de însușirea unui mod de gândire secularizat, în care Dumnezeu este „marele absent”, de nesocotirea Bisericii și a învățăturii sale sau de o viață pusă în slujba căutării plăcerilor, înseamnă îndepărtarea de adevăratul sens al vieții, trădarea vocației omului de a crește de la chip la asemănare și eșuarea existenței sale într-un spațiu în care stăpânesc puterile întunericului, cărora le este supus fără să știe. Întoarcerea acasă din țara îndepărtată a păcatului se face prin lucrarea pocăinței, care trebuie înțeleasă nu ca o lamentație pentru niște păcate, urmată de revenirea la indiferență față de Dumnezeu, ci o lucrare de înnoire a minții, de schimbare a modului de gândire de la unul egocentrist, în care „omul este măsura tuturor lucrurilor” la unul în care Dumnezeul-Om Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Această lucrare durează întreaga viața, iar de succesul sau insuccesul împlinirii ei depinde soarta noastră veșnică.
În contextul confuziilor lumii contemporane, este necesară (re)descoperirea sensului creștin al libertății. Acest sens creștin nu este o informație cantonată la un nivel intelectual, abstract, ci este o „cale a vieții”. Mântuitorul spune: „cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63), iar ucenicii Săi numesc cuvintele Învățătorului „cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6, 63). Fericitul Augustin scrie: „Nu există decât o singură libertate: cea a sfinților și a celor care ascultă de legea dumnezeiască”, căci așa a învățat Iisus Hristos: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu… veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31).
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Noul Testament al Domnului și Mântuitorului nostru, București, 1857, reeditat la Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2000.
Η Καινη Διαθηκη, Editura Sfintei Marii Mănăstiri Vatopedi, Muntele Athos, 2001.
The Greek New Testament, editat de Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, în cooperare cu Institute for New Testament Textual Research, United Bible Societies, Munster/Westfalia, 1983.
B. Opere ale Sfinților Părinți.
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, Editura Harisma, București, 1992.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. II, Editura Harisma, București, 1993.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. III, Editura Harisma, București, 1993.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IV, Editura Harisma, București, 1994.
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Omilii a Matei, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, Editura Christiana, București, 2003.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Omilii la Facere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri. Omilii duhovnicești, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 34, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a IV-a. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sofia, București, 2002.
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Editura Sofia, București, 2005.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, Editura Sofia, București, 1995.
Sfântul Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2003.
II. Dicționare
Dicționar Biblic, colectiv de autori, Editura Stephanos, București, 1996.
Preot Prof. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
Preot Profesor Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.
Xavier Leon Dufour, Jean Duplacy, Vocabular de Teologie Biblică, colectiv, Editura Arhiepiscopiei Romano Catolice, București, 2000.
III. Lucrări de specialitate
Bria, Ion Preot Profesor, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992.
Clement, Olivier, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Colliander, Tito Fritjof, Calea asceților, Editura Scara, București, 2002.
Colliander, Tito Fritjof, Credința și trăirea ortodoxiei, Editura Scara, București, 2003.
Corbu, Ieromonah Agapie, Inițiere în citirea Noului Testament, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2002.
Galeriu, Constantin Preot, Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, București, 2001.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Partea întâi, Editura Bizantină, București, 1996.
Hierotheos, Episcop de Nafpaktos, Psihoterapia ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea a Arhiepiscopiei Timișoarei, 1998.
Larchet, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001.
Larchet, Jean Claude, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997.
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creației, Editura Asab, București, 2004.
Losski, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Mladin, Nicolae Mitropolit, Asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
Răducă, Preot Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Rotaru, Preot Dr. Liviu, Sensul libertății creștine, Editura Național, București, 2001.
Sofian, Speranța, Filosofia libertății, Editura Arvin Press, București, 2003.
Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Editura Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993.
Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
Zaharou, Zaharia Arhimandrit, Hristos calea vieții noastre, Editura Bunavestire, Galați, 2003.
IV. Articole și studii.
Cosma, Preot Profesor Sorin, Despre mântuire, în „Mitropolia Olteniei”, an XXXV(1987), nr.2, p. 96-102.
Rădulescu, Preot Drd. Nicolae, Păcatul și eliberarea după Noul Testament, în Studii Teologice”, an XXVI (1976), nr. 7-10, p. 669-682.
Stăniloae, Preot Profesor Dumitru, Creația ca dar și tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, an XXVIII (1976), nr.1, p. 10-29.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertate Si Eliberare In Lumina Scrierilor Noului Testament (ID: 166969)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.