Bisericile din Comuna Gratia, Judetul Teleorman

Teologie

Bisericile din Comuna Gratia, Judetul Teleorman

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Cuprins–––––––––––––––––––––––-p.1

Capitolul I: Județul Vlașca–––––––––––––––––––-p. 3

Capitolul II: Comuna Gratia din Jdețul Teleorman––––––––––p. 9

Capitolul III: Biserica din Comuna Gratia, județul Teleorman–––––p. 19

Capitolul IV: Biserica din cătunul Grăghinești, Comuna Gratia , Județul

Teleorman––––––––––––––––––––-p. 38

Capitolul V: Biserica din Cătunul Fărcășana, Comuna Gratia, județul

Teleorman––––––––––––––––––––-p. 43

Capitolul VI: Încheiere–––––––––––––––––––––p. 47

Bibiliografie–––––––––––––––––––––––––p. 52

CAPITOLUL I

Județul Vlașca

Documentar, chiar din primele noastre mărturii consemnate de acte, cele trei țări românești: Țara Românească, Moldova și Transilvania din cele mai vechi ale lor timpuri cunoscute, apar împărțite în județe. Aceasta, ca subîmpărțiri administrative “sunt contemporane cu întemeierea statelor respective”. Căci, se afirmă, că primii noștri domni” au trebuit să-și aibă reprezentanții lor în diferitele regiuni” din țară, deoarece “astfel n-ar fi putut stăpâni efectiv teritoriul supus autorității lor”. În Țara Românescă, mai ales, “județele s-au format, mai cu seamă, de-a lungul râurilor care, în unele cazuri, le-au dat și numele”.

Între aceste “subîmpărțiri administrative” din Muntenia, încă din primele vremuri ale ființării acesteia s-a numărat și Județul Vlașca. Acesta era un județ muntean, “de câmp”, situat “cam la mijlocul laturei de miază-zi, a Țării Românești, unde hotarul său dinspre Sud era scăldat în apele Dunării”. Ca și în celeleate județe ale pământului românesc și teritoriul județului Vlașca, în curgerea timpului a fost împărțit în plăși. Numărul acestora n-a fost însă întotdeauna același. Terenul său, în marea lui majoritate era acoperit cu seculare păduri de stejar – vestitul “Codru al Vlăsiei” – ce se întindea până prin părțile Buzăului, era străbătut de multe văi de ape: gârle, pâraie, râuri și pe unde a fost defrișat – înspre județul Teleorman mai ales, în Câmpia Burnasului -, era priincios agriculturii.

În legătură cu numele județului Vlașca, – precizăm mai întâi că, cuvântul “vlah, valah”, este de origine germanică. Prin el popoarele de neam german numeau populațiiile de origine romanică – romanizate – aflătoare în Nordul și Sudul Dunării, pe unde ele au trecut. De la aceștia, mai apoi l-au luat și slavii.

În această situație, județul Vlașca “poartă un nume extrem de interesant și de cea mai mare importanță pentru istoria neamului nostru în evul mediu”. Căci, cu adevărat, în graiul popoarelor de neam slav cuvântul Vlașca înseamnă “Țara Vlahilor”, adică a “Românilor” și probează că la venirea migratorilor slavi, acest ținut de șes, care în speță a fost fostul nostru județ Vlașca, acoperit, cum s-a amintit, de întinse păduri și brăzdat de cursuri de apă, era așa de bine locuit de strămoșii noștri, încât acest fapt i-a determinat pe ei – neamurile slave – să dea acestui ținut numele de Vlașca, altfel zis “Țara Românilor”.

În continuare, locuitorii, neîntrerupt l-au păstrat până în zilele noastre, când printr-o neînțelegere de neconceput și de condamnat, totodată, a însemnătății lui, a fost anulat, adică desființat, județul Vlașca, dispărând de pe harta României, așa cum este și în acest moment.

De aceea, în legătură cu valoarea istorică a denumirii “Vlașca” – Țara Românilor- se precizează că “pentru acei care ne contestă continuitatea în stânga Dunării, cât și pentru acei care contestă șesul ca un loc ocupat mai târziu de români, numele de Vlașca este cel mai bun răspuns”. Noi aici am fost, aici ne-au cunosut slavii și în continuare, fără nici o întrerupere aici am rămas și va trebui să rămânem și în viitor, căci cu adevărat acest pământ întru totul a fost cuprins în vatra de formare și de viețuire neîntreruptă pe el a românilor. După întemeierea statului muntean în secolul al XIV-lea, județul Vlașca a păstrat vechiul nume al regiunii .

La 19 iulie 1498, de pildă, Radu Vodă cel mare (1495-1508) confirma Mânăstirii Râncaciov o danie făcută de tatăl său, Vlad Vodă Călugărul (1482-1495) și printre alte bunuri ale deniei, el insera și “venitul domnesc din grâu și din orz” și din șase sate “din județul Vlașca”.

Reamintim că suprafața județului Vlașca aproape în întregime a fost acoperită de vestitul “Codru al Vlăsiei”, – adică “al Românilor”-, constând mai ales din păduri de stejar, din care până astăzi se mai păstrează doar prea puține urme, căci au fost defrișate pentru a se folosi de stejar din “Codrul Vlăsiei”, a făcut, desigur, ca stema județului Vlașca să fie “TREI STEJARI”, folosită până în anul 1968, când acesta, repetăm, a fost desființat, împărțindu-i-se atunci teritoriul între județele limitrofe de la Răsprit și de la Apus: Ilfov și Teleorman.

Se poate ca până prin anii 1417-1420, când orașul Giurgiu și împrejurimile au fost transformate de către turci în raia, capitala județului Vlașca să fi fost în acest oraș. După aceasta, se pare că, după o efemeră fixare la Hodivoaia, aceasta, Capitala, a fost stabilită la Găiești, așezare omenească aflată mult timp în nordul său. Aici a rămas până în anul 1829, mai precis în anul 1831, când, cum se știe, prin pacea de Adrianopol din 25 septembrie 1829, raialele turcești de pe teritoriul țărilor române au fost desființate.

Eliberat dintr-o atare situație în anul 1831, orașul Giurgiu a devenit iarăși capitală a județului Vlașca, așa cum s-a păstrat până în anul 1968, când și acesta, județul, s-a desființat.

Bisericește județul Vlașca a depins de Mitropolia Ungrovlahiei, fie că acesta și-a avut sediul la Argeș, Târgoviște sau București. Și pe aici, desigur, acest înalt for bisericesc și-a avut organele sale subalterne existente în cursul vremurilor trecute.

În același timp în veacurile, ce s-au scurs, evlavia străbunilor județului nostru a înălțat și câteva lăcașe de cuvioșie: mânăstiri și schituri, dintre cele mai cunoscute sunt: Glavacioc, existentă în secolele XIV, XV, refăcută de Vlad Vodă Călugărul în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Babele, ctitorită tot de acest voievod al Țării Românești în anii 1492-1493, Căscioarele, existentă încă din secolul al XV-lea, Cobia, acum aflată în județul Dâmbovița, ridicată între anii 1571-1572, în timpul păstoriei mitropolitului Ungroslaviei Eftimie I (1568-1576) și Comana, care, datând din secolul al XV-lea, a fost refăcută de Radu Vodă Șerban (1602-1610) în prima parte a secolului al XVII-lea.

În legătură cu organizarea miltărească a județului Vlașca, se afirmă că aceasta, la început, a fost înfăptuită de voievodul muntean Mircea cel Mare (1386-1418), care ar fi înființat aici două căpitănii la Hodivoaia și Daia, cărora mai apoi li s-au adăugat cele de la Găiești, Călugăreni, Podul Domnului, Cocoleți și Puțul Tălpii.

În plus, în anul 1867, între orașul Giurgiu și Capitala țării, București, s-a deschis prima cale ferată din România, deci pe atunci și în județul Vlașca.

În afară de aceasta plaiurile județului Vlașca sunt încărcate de istorie. Prin Câmpia Burnașului de pe aici, parte între popoarele migratoare au trecut în dreapta Dunării, iar romanii au pătruns în regatul Dacilor, așa cum probează unele descoperiri arheologice făcute pe vatra sa. Și tot pe aici s-au mișcat armatele lui Mircea cel Mare și Vlad Țepeș (1456-1462); +1476), iar în prima jumătate a secolului al XVI-lea în satele de pe Vlașca Gubavi, Stefeni, Clejani, voievodul muntean Radu de la Afumați (+1529), “cumplit s-a bătut cu agarenii”, așa cum s-a însemnat în inscripția pietrei sale de mormânt din Biserica Mânăstirii Curtea de Argeș. Spre sfârșitul aceluiași veac, al XVI-lea, în anii 1594-1595 Mihai Viteazul (1593-1601) voievodul primei uniri a tuturor românilor, în satele Vlăscene Pietrele, Hulubești, Putineiu, Stănești, Serpătești, și mai cu seamă la 13 august 1595 la Călugăreni, pe Neajlov și apoi în toamna aceluiași an, la Giurgiu, s-a războit, repurtând victorii, cu turcii și cu tătarii, aliații acestora. Și unul dintre urmașii săi, care, mai cu seamă în faptele de armă voia să-l imite, voievodul muntean Mihnea al III-lea, zis și Mihai Radu (1659-1659), tot într-un sat de Vlașca, Frățești, la 25 noiembrie 1659, a repurtat “o mare biruință, împotriva acelorași aprigi dușmani, care erau turcii”.

Mai apoi și aceleași plaiuri vlăscene au avut de suferit și în timpul războaielor turco-ruse din secolele XVIII și XIX, au fost călcate de pandurii lui Tudor Vladimireascu, când, în prima parte a anului 1821, treceau spre București, de o parte între revoluționarii munteni de la 1848, când mergeau și se întorceau înspre și dinspre Islazul Romanaților, iar în anul 1916, în primul război mondial satele Prunaru, Bălăria ș.a., tot dinspre armata română și cea germană invadatoare.

Județul Vlașca a dat tribut în sânge și în zilele răscoalei țărănești din primăvara lui 1907.

Dintr-un asemenea județ cu o existență atât de străveche, cu economie destul de mulțumitoare, cu o populație numeroasă și muncitoare, însuflețită de puternice sentimente patriotice și cu o istorie atât de legată de momentele de vârf ale trecutului românesc, a făcut parte Comuna Gratia. Această petrecere între hotarele sale a dăinuit până în anul 1968, când, din considerente mai ales economice, s-a pășit la o nouă organizare “administrativ-teritorială” – suprafață, populație, potențial economic, social-cultural, căi de comunicație ș.a. – a țării noastre.

Cu acest prilej stăvechiul județ Vlașca , al cărui nume, precum s-a arătat , îmsemna “Țara Românilor” s-a desființat, teritoriul său fiind alăturat județelor limitrofe Ilfov și mai cu seamă Teleorman. Comuna Gratia a fost înglobată în colțul de Nord- Est al suprafeței acestuia din urmă. Deci, prin anul 1968, când s-a înfăptuit această schimbare administrativ-teritorială a României, ea a ajuns în județul Teleorman, căruia i s-a stabilit capitala la Alexandria, așa cum este și în momentul de față.

Semnalăm o altă schimbare a organizării administrativ-teritoriale a României, săvârșită în anul 1981, din partea răsăriteană a fostului județ Vlașca și cea apuseană a județului Ilfov: s-a înființat un nou județ, căruia i s-a dat numele de județul Giurgiu și i s-a fixat capitala în municipiul Giurgiu de pe Dunăre.

Nici de această dată , deci, numele îmsemnatului județ Vlașca , cel atât de legat, ca denumire, de țara și poporul nostru nu a fost reactualizat, deși cu oarecare binevoință din partea celor în drept, s-ar fi putut…

CAPITOLUL AL II-LEA

Comuna Gratia din județul Teleorman

Comuna Gratia, care până în anul 1968 a făcut parte din fostul județ Vlașca, acum se află în județul Teleorman și acesta tot un “județ de câmp” din Muntenia.

Ea se află în parta de nord-est a acestui județ, fiind situată la 70 km depărtare de orașul Alexandria, capitala lui, și la 50 km depărtare de Municipiul București, capitala țării noastre, România. Este așezată pe malurile pârâului Dămbovic, care izvorăște din apropierea municipiului Pitești din județul Argeș, la mică depărtare de satul Darja, și se varsă apoi în râul Nejlov, lângă satul Clejani și el fostul județ Vlașca.

Numele pârâului este de origine slavă și de către unii se socotește că stă în legătură cu vechiul cuvânt slav “dâmb”, care însemnă stejar, ceea ce vrea să arate că el, mai ales, a curs în păduri de stejar, cum a fost, repetăm “Codrul Vlăsiei”, situație pe care, geografic, el în mod sigur, în trecut, mai cu seamă, a avut-o.

Alții însă cred că numele său vine de la cuvântul de origine maghiară “domb”, “dâmb”, care înseamnă “Ridicătură de teren mai mică decât dealul, colină” ori ”ridicătură mică de pământ la un șanț, la o groapă, etc.”, ceea ce îns depărtare de orașul Alexandria, capitala lui, și la 50 km depărtare de Municipiul București, capitala țării noastre, România. Este așezată pe malurile pârâului Dămbovic, care izvorăște din apropierea municipiului Pitești din județul Argeș, la mică depărtare de satul Darja, și se varsă apoi în râul Nejlov, lângă satul Clejani și el fostul județ Vlașca.

Numele pârâului este de origine slavă și de către unii se socotește că stă în legătură cu vechiul cuvânt slav “dâmb”, care însemnă stejar, ceea ce vrea să arate că el, mai ales, a curs în păduri de stejar, cum a fost, repetăm “Codrul Vlăsiei”, situație pe care, geografic, el în mod sigur, în trecut, mai cu seamă, a avut-o.

Alții însă cred că numele său vine de la cuvântul de origine maghiară “domb”, “dâmb”, care înseamnă “Ridicătură de teren mai mică decât dealul, colină” ori ”ridicătură mică de pământ la un șanț, la o groapă, etc.”, ceea ce însă e mai grau de presupus…. În general, cursul său este linștit, exceptând momentele când regiunea prin care curge, e bogată în zăpadă iarna și primăvara și în abundență de ploi în anotimpul verii.

Dâmbovnicul are și el un afluent, numit Jirnov, care izvorăște din preajma satului Gloveanu, tot din Vlașca , mai sus de Gratia.

Apa acestor două pârâiașe, începând cu secole în urmă a fost folosită de săteni, din generație în generație, pentru udatul gradinilor de legume, gradinăritul fiind principala lor ocupație.

Vatra comunei Gratia se mărginește la est și nord-est cu teritoriul satului Cartojani și al comunei Vânătorii Mari, la vest cu cel al comunei Poeni, la sud cu acela al satului Butești și la nord-vest cu cel al comunei Sârbeni. Ea se întinde de o parte și de alta a pârâului Dâmbovnic, este în formă de trapez, cu latua lungă la nord și cu o relungire îngustată către nord-est.

Suprafața ei prezintă un relief felurit ca: șes, văi și mici dealuri, numite Valea Dâmbovnicului, Valea Chiricanului, Valea Perilor, Delureni, Dealul Bratilov, Dealul Mare, Movila “Cucui”, ș.a.

Dealurile nu sunt abrupte, au înățimi ce variază între 8-15 m și sunt, de obicei cultivate prin rotație cu cereale.

Clima comunei Gratia se caracterizează prin veri călduroase și ierni friguroase, având ca vânturi obișnuite Crivățul și Austrul, care bat neregulat.

Solurile ei, în general, sunt soluri de luncă, umede, ușor mecanizabile, fertile, bogate în substanțe nutritive, pretându-se la culturi intensive, legumicultură și irigații.

Suprafața comunei Gratia este udată de apa pârâului Dâmbovnic, care, cum s-a mai spus, aici pe vatra ei se îmbogățește cu apa pârâului Jirnov, cu a cărui albie se întâlnește în cursul său.

Referindu-ne la vegetația teritoriului comunei nostre Gratia, vom semnala mai întâi că pe acesta există două păduri, rămășițe, desigur, ale “Codrului Vlăsiei”, chemate acum “Chiricanul” și “Drăghinești”. La câmp se cultivă cereale specifice solurilor de luncă, iar pe Valea dâmbovnicului se face grădinărit, în care “grătienii”, în întrega regiune, sunt neîntrecuți.

De prin anul 1970 însă, această ultimă ocupație a lor, a fost mult stânjenită, căci, înființându-se la Pitești fabrica de negru de fum, în apa Dâmbovnicului, ce trece pe aproape, s-au aruncat reziduurile acesteia și au poluat-o. Aceasta a făcut ca vietățile acvatice, care până atunci populau bogat debitul de apă al acestuia, să dispară și în același timp ca ea, apa Dâmbovnicului poluată să nu mai poată fi folosită la grădinărit, ceea ce “grătienilor” le-a provocat însemnate pagube: au fost lipsiți de un “aliment gustos” și ușor de procurat – peștele – și, totodată, le-a stricat legumele din grădini, nemaiavând apă bună spre a le uda.

În afară de acestea, în subsolul comunei Gratia se afla țiței, care, potrivit datelor furnizate de Comitetul de Stat al geologiei, se încadrează “în eșcuza petroliferă de Direcția Vest-Est a schelei Roata”, cunoscută sub numirea “Cartojani”.

În legătură cu numele comunei Gratia , vom preciza că la început aceasta s-a numit “Ghimpeni”, după numele unei moșii de pe același loc, desigur, care purta același nume “Gimpeni”. Documentar, acest nume se întâlnește pentru prima oară la 8 iunie 1579. La această dată Domnitorul Țării Românești, Mihnea Turcitul, în prima sa domnie: 1577-1583, emitea următorul hrisov, în care este vorba și de moșia ”Ghimpeni”, înaintașa comunei Gratia de azi:

“Cartea Mihnii Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă,

Dat-am Domnia mea această carte a Domniei mele lui Pană și cu toți feciorii lui, câți Dumnezeu îi va dărui, ca să-i fie lui moșie în Ghumpeani, parte lui toată, ori cât se va afla de peste tot hotarul, pentru că iaste bătrâna și dreapta a lui moșie de la strămoși. După aceea, au venit înainte Domniei meale, de o am dat de pomană nepotului său, anume Dan, toată partea lui de moșie dă peste tot, ca să-i fie lui în loc de fecior, iar o fată a lui Stan, anume Cârstina, cu această moșie să nu aibă nici un amestec, pentru că o au dat nepoților lui, lui Stan și Dan și Cornea, ca să aibă a ținea în Horum. Și de i se va prileji moartea lui Dan mai înainrte de Cornea, să n-aibă nici un amestec, ci Stan să ție ale unchiu-său.

Și iar au cumpărat Vlad moșie în Ghimpeani din partea lui Datca, pe jumătate de peste tot hotarul. Și au cumpărat Vladul de la Datca, drept 1000 aspri de argint.

Și iar au cumpărat Sarban moșie în Gimpeani din partea lui Datca, pe jumătate de peste toată moșie și o au fost cumpărat Sarban de la feciori lui Datca, drept 1 200 de aspri de argint. Și iar au cumpărat Vladul și Sărban patru pogoane de loc de la Neagoe după 300 de apri de argint. Și iar au cumpărat Vladul frate-său și Sarban de la Banco și Fătul și de la popa Iube un loc drept 70 de aspri. Și iar de la Stoica și Banco și Fătul un loc, drept 100 de aspri de argint, de l-au făcut arie. Și iar au cumpărat de la Iube un loc și de la popa Iube al loc din sus de pomet, drept 65 de aspri gata de argint.

Și iar au cumpărat Dumitru și Bobe, drept 40 aspri. Și iar au cumpărat Dumitru și Bobe de la Manea un loc după arie, pe un bou. Și au luat Bobe o lature și Dumitru un loc de la Dragomir și de la Menea drept aspri 100.

Și iar au cumpărat Dumitru ocină, drept aspri 180.

Și iar au cumpărat Neagoe, Mușa și Dragomir de la popa Stoica și de la Stoica un loc, care l-au fost cumpărat Neagoe cu frațiii lui cu ocina din Roșiori, din partea lui Lares, a patra parte și dintr-ai lui Brâten și a fraților lui și de la Stan și de la Vladul drept aspri 640.

Și iar au cumpărat Banco din partea lui Stroe pe jumătate o lature de la Brătila păn în ulmul de lângă Olt, după 250 de aspri. Și iar a cumpărat Banco de la Vlăxan și de la frate-său Stoica, din hotar pân în ulmul de lângă Olt drept 50 aspri. Și iar au cumpărat Banco și Tudor un loc din hotar, drept aspri 60.

Și iar au cumpărat Bancul și frate-său Vladul de la Radul doao laturi, drept aspri 100 și de la Balul un loc, drept aspri 100. Și iar de la Radu o lature, drept aspri 100.

Si înfrățindu-se acești mai sus ziși oameni pe ocinile ce le-au vândut acești mai sus ziși oameni de alor bună voie înainte Domnie meale.

Pentru aceea, le-am dat Domniia mea, ca să fie lor acestea mai sus zise moșii ahabnice, lor și feciorilor lor, nepoților și stănepoților lor, în veci și de nimenea să nu fie clătit, după zilua Domniei meale.

Pentru aceea și mârturii am pus Domniia mea pei pan Mitrea Vel dvornic, și pan miroslav vel Logofăt și Dumitru spătar și Constandin vistier și Stan comis și Harvat stolnic și Gonțea paharnic și Stoica portalnic. Ispravnic Mitrea vel vornic.

Și au scris un Ștefan logofăt în București, luna iunie 8 zile 7087 (1579).

Fac aspri peste tot 4105”.

Cuprinsul hrisovului dară să se înțeleagă ca numele de “Ghimpeni” era mai vechi decât data emiterii sale de către Mihnea Vodă, când acesta întărea unui ”Pană și cu toți feciorii lui” pentru că îi era “bătrână și dreaptă moșiie de la strămoși”, deci o avea, cu acest nume, de mai înainte vreme. Numele de “Ghimpeani” i s-a păstrat și după această dată. Căci la 8 iulie 1624, într-un zapis prin care “Stroi din Cartojani” vindea lui Negoiță postelnicul partea sa de moșie “din Cartojani din plasa de sus și din cea den Jos, din județul Vlăsiei”, printre martori se afla și “megiașul Radul Bancului ot Ghimpeani”.

Probabil însă că între timp începuse a se folosi pentru comuna noastră și numele de “Gratia”, deoarece la 8 decembrie 1617 Para postelnicul dimpreună “cu soacra sa Samfira” și cu “jupâneasa sa Mălama”, cu zapis făceau tocmeală funciară cu satul Cărtojanii din Vlașca și printre martori treceu și pe un “Stanciul de Gratiii” ceea ce poate fi o probă că numele de Ghempeni de până acum începuse a fi înlocuit cu cel de Gratii.

Mai apoi, la 20 aprilie 1726, Voievodul fabariot al tăriei românești, Nicolae Mavrocorat (în cea de-a doua domnie a sa 1719-1730), se afirmă în această zi a întărit Mitropoliei din București mai multe sate și moșii, printre care este și moșia sau satul Gratia, care mai mult ca sigur este cea sau cel din Vlașca.

Plecând chiar de prin prima jumătate a secolului al XVII-lea, poate char din anul 1602, cum afirmă unii, o seamă de mărurii documentare lasă să se înțeleagă că numele de Gratia pentru satul nostru începuse să se folosească destul de des.

De către unii se socotește că numele de “Gratia” vine de la pădurile de gratii, adică de stinghii de lemn sau bare de fire încrucișate, care se întindeau peste apa Dâmbovnicului pentru a se putea trece cu piciorul sau cu carul de pe un mal pe altul, iar de către alții că vine de la “ocupația” lcuitorilor Gratiei, care împleteau meșteșugit grătii, adică “unelte de vânat, cărat și pescuit” din “nuele” (răchită).

Dintru început satul Ghimpeni-Gratia a fost slobod, dar la 14 ianuarie 1753 Dobre bucătarul dinpreună cu soția sa Nedelea și cu feciorul lor Badia și-au afierosit partea lor din el mânăstirii Stavropoleos din București și starețului ei “Chiș Matei Ierapoleos”. Un an mai târziu, la 20 prilie și 9 mai 1754, expemplul lor a fost imitat de “unchiașul Manul ot Gratia”, care și el a hărăzit aceluiași lăcaș de cuvioșie partea lui de moșie din Gratia, “care era în suprafață de 67 de stânjeni” și respectiv de popa Badea care, “la rându-i i-a donat la stânjeni de moșie în Gratia, partea lui” . Apoi tocmai la 18 amrtie 1761, un Iorga Grătiianu afierosește aceleiași mânăstiri bucureștene o nouă danie de 10 stânjeni de moșie, tot din Gratia, desigur. Doi ani mai târziu, 10 aprilie 1763 doi moșneni grătieni, Albul i Stancul cu cetașii lor se plâng că chiar Partenie egumenul Mânăstirii Stavropoleos a făcut moară pe moșnenilor de la Gratia din sud – Vlașca. Se duc doi boieri să cerceteze cauza și să se aleagă părțile pentru care se aflau în dispută. După aceasta, în legătură cu Gratia, tocmai la 18 decembrie 1793, când era stareț la Stavropoleos arhiereul Timotei, o Maria Ioneli dăriuește acestui sfânt lăcaș 40 e stânjeni de moșie cu vad de moară la hotarul din sus de Gratia.

Probabil că și după aceasta moșia Gratia s-a menținut în situația de închinată Mânăstirii Stavropoleos din București și împreună cu acesta a fost și ea afierisită Mânăstirii Gura din Eparhia Pogonianei din Epir – Grecia, de pe unde era ctitorul mânăsturii bucureștene, Ioanachie mitropolit de Stavropoleos și unde mai mult ca sigur scumpeau și veniturile ei. O atare stare, desigur, a durat până în anul 1863, când Domnul Unirii, Alexandru-Ioan Cuza (1859-1866) a secularizat și averile mânăstirești.

Că a putut fi așa, de bună seamă se poate proba cu faptul că în anul următor, 1864, cu prilejul împroprietăririi de către același domnitor, Cuza a țăranilor cu pământ arabil, se întâlnesc benficiind de această binefacere și locuitorii din Gratia și cătunele sale, cărora li s-a împărțit desigur și părți din moșia secularizată a Mânăstirii Stavropoleos.

Dintre cătunele Gratiei, amintim deocamdată numai pe cele chemate Draghinești și Fărcășanca. Primul dintre ele, Drăghinești, se socotește că își trage numele de la un “Albul ot Drăghinești”, care, de către unii, sprijiniți pe cele ce în anul 1755 se spuneau în actul de închinarea bisericii “den Drăghinești” la Mânăstirea Stavropoleos din București, se afirma că a fost “căpitan” în oastea lui Mihai Viteazul. Lucrul este neclar, însă: transcrierea generalului P.V. Năsturel pare greșită. Un personal “Albu ot Drăghinești” prin acel timp a existat însă, căci la 28 august 1619 voievodul Gavriil Movilă al Țării Românești (1618-1620), având de judecat o dispută între vel paharnicul Mârza și un ”rumân” Dimitrie din Greci – sat aproape de Cârtojani, – Vlașca – printre “megieșii” care trebuiau să cerceteze disputa în cauză, treceau și pe “Albul din Drăghiești”, fără calitatea de ”căpitan” însă.

Se poate ca acesta ori familia lui să fi dat numele cătunului Drăghinești. În august 1619, în mod sigur, el era în viață.

Numele satului Drăghinești, mai mult ca sigur era cunoscut și în timpul domniei lui Mihai Viteazul, căci la 15 iulie 1620 același voievod Gavriil Moghilă, confirmând unele proprietăți funciare lui Paraschiva al doilea logofăt, trecea printre acestea, “în județul Vlașca” și Drăghineștii jumătate, de peste tot hotarul “pentru că mai de nainte vreme locuitorii acestui sat au fost cnezi cu ocinile lor”. Apoi, când a fost în zilele răposatului Io Mihai Voevod, iar Domnia lui însuși a cotropit satu Drăghiești – așa cum se chema deci și pe atunci – “de le-a luat ocinele lor cu sila și i-a vecinit fără voia lor”. Și mai departe preciza: “Iar când a fost în zilele răposatului părinte al Domniei mele, Simion Moghilă voievod – a domnit și în Țara Românească de două ori: 1600-1601 și 1601-1602 – satul Drăghineștii, ei – locuitorii satului acestuia – s-au răscumpărat de vecinie de la Domnia lui”. Între timp logofătul Paraschiva “a răscumpărat jumătate de sat, de peste tot hotarul, pentru 36 000 de aspri gata.” Acum, la 15 iulie 1620, Gavriile Moghilă îi confirmă cumpărătoarea.

Iată deci că pe la compăna dintre secolele XVI- XVII cătunul Gratiei Drăghinești, tot Drăghinești se chema.

În legătură cu el, la 1900 în Marele Dicționar al României se scriau următoarele:

“Drăghineștii, cătun pendinte de comuna Gratia Mare, plas Neajlov, județul Vlașca situat pe ambele laturi ale Văii Dâmbovnicului. Suprafața moșiei împreună cu Gratia este de 3532 ha.”

S-au dat în 1864, la ambele sate pentru 380 de locuitori 1100 ha .

Are pădure de stejar în suprafață de 300 ha.

Venitul anual împreună cu Gratia este de 32.000 lei.

Locuitorii acestui cătun sunt sârbi, poartă chiar acum costumul lor, de aceea de multe ori li s-a zis “sârbii din Gratia”.

Se ocupă cu grădinăria, din produsele căreia se îndestulează mai toate comunele din plașile Neajlov și Glavacioc.

Prin acest sat trece șoseaua județeană care vine de la Vătași și scoboară valea Dâmbovnicului către Obedeni. Cătunul Drăghinești este așezat la 62 km depărtare de Giurgiu și la 44 km de București.

De pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, Drăghineștii chiar cu acest nume, apar destul de des prin documentele istorice ale vremii. Se pare că un timp, începând cu zilele lui Matei Basarab (1632-1654) încoace, a fost închinat Mânăstirii Radu Vodă din București, de la care, mai apoi a fost cumpărat de câmionarul Constantin Bornăescu, iar pe la anii 1833-1838 era proprietatea clucerului Ioan Voinescu.

La punctele Cucui, Izvoare și lacul lui Gurban de pe vatra cătunului Drăghinești, s-au descperit monede de argint, dintre care unele erau din anul 1596.

Cel de-al doilea cătun al Gratiei, Fărcășanca, zis și Gratia-Fărcășanca și azi unficat cu Gratia Mare, apare de mai puține ori în acte. Se admite totuși că își trage numele de la proprietarul vetrei pe care se află așezat paharnicul Radu Fărcășanu, descendent dintr-o mare și bogată familie boierească din București. Este fixat tot pe Valea Dâmbovnivului și pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, aparținea familiei Nicolae Ghervassi.

Alături de aceste cătune, în cuprinsul comunei Gratia – numită deseori “Gratia Mare”, se mai află încă fostul sat de clăcași, Ciurari, care și-a luat numele de la îndeletnicirea unora dintre locuitorii săi care în trecut făceau “ciure, ciurele și dârmoane”, cu găuri mari pentru cornitul cerealelor și semințelor: grâu, orz, ovăz ș.a., la treieriș în vremea când acesta se făcea cu boii sau caii, neexistând batoze sau, ca azi, combine, și “satul Deal” care și-a luat numele de la Dealul din drreapta Dâmbovnicului, chemat în vechime “Bratilov” și uneori “Dealul Plașii”, pe care acest sat este așezat.

Acestea sunt cătunele mai însemnate, care azi alcătuiesc Comuna Gratia. Conturul acesteia s-a format în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, după anul 1864, mai ales când și țăranii de pe aici au fost împroprietăriți, dându-li-se pământ arabil și locuri de case, conturându-se astfel o vatră a satului, a comunei.

Până la această dată, 1864, n-a fost vorba de unități teritorial-administrative, totuși sătenii erau sub conducerea moșierilor, care , la rândul lor, aveau interpuli pe pârcălabi, aleși cu consimțământul lor, al locuitorilor.

Pârcălabii nu aveau salarii, ci se bucurau de anumite gratificații, neplată de bir ș.a. Acte administrative nu făceau deoarece acestea erau ținute de preoții bisericilor și ele cuprindeau toate datele necesare și erau înscrise ci litere chirilice, precum se constată și în actele depuse la arhiva primăriei comunei Gratia, între anii 1843-1866. Autoritatea administrativă o avea proprietarul. El judeca și da hotărâri.

La 1864 s-a format și comuna Gratia Mare cu satele Drăghinești, Fărcășanca și Gratia, chemându-se cu numele acesteia din urmă, nume sub care erau cunoscute de altfel de străini cele trei sate ale comunei Gratia.

Ca organe administrative tutelare comunei au existat plașile conduse de un zapciu, iar mai apoi de pretor, și județul condus de prefect. De la 1864-1882, 1890-1906 și 1904-1950, comuna Gratia a aparținut de plasa Neajlov cu reședința la Corbii Mari, iar între anii 1882, 1889 și 1896-1904, această reședință a fost la Obedeni. Comuna Gratia a fost reședință a plății respective numai în anul 1932, doar pentru zece luni, deoarece cei de aici nu s-au ostenit să creeze condiții de funcționare a personalului acesteia.

Până în anul 1929, comuna a purtat numele de Gratia Mare, iar în acest an fiecare din satele componente au fost proclamate comune de sine stătătoare, având fiecare localul și primarul său. Această nouă stare de lucruri a durat până în anul 1939, când iarăși s-au unificat sub numele de Gratia.

În anul 1942 satul Drăghinești a devenit comună aparte și așa a rămas până în anul 1950, când iarăși s-a contopit cu Gratia, așa cum este și acum.

Comuna Gratia a aparținut de la început și până la raionare exclusiv județului Vlașca. Cu raionarea a aparținut de rând Raionului Crevedia, apoi Videle, iar de la 1968, cu ocazia unei noi împărțiri teritorial-administrative a țării noastre, România, când străvechiul și însemnatul din multe puncte de vedere județ Vlașca, a fost desființat, a fost atribuită județului Teleorman, așa cum s-a mai arătat și așa cum este și în momentul de față.

CAPITOLUL AL III-LEA

Biserica din comuna Gratia

Județul Teleorman

Pe la începutul acestui curgător secol, Nicolae Iorga (+1940) cel mai de seamă istoric al neamului nostru, în urma unei călătorii de studii întreprinsă peste munți, în Transilvania, cu care prilej a vizitat mai ales sate, interesându-se cu multă atenție de traiul lor sub toate aspectele, în anul 1902 a publicat o carte pe care a intitulat-o “Sate și preoți din Ardeal”.

Ceva mai târziu și un preot de parohie și el profesor de istorie și încă universitar, ca unul ce trăise ani în șir în mijlocul credincioșilor din parohie și cu acest prilej intuise necesitatea prezenței preotului de mir în sate, precum și dorința parohienilor de a nu-și vedea satul lipsit de cârmaciul firesc al vieții lor duhovnicești, preotul, și în același timp convins că “stepena preoției” a fost și este veche și neîntreruptă în Biserica noastră și în viața sufletească a poporului românesc de la țară mai ales, este cazul frământării de veacuri a preotului de mir, între altele, a scris: “adevăr este. Au fost vremuri când au lipsit vlădici din scaunele lor, când de sinoade, de consistorii și de protopopi nu era vorba, când școli de preoție nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodată vremuri în care, de când e ținere minte, satul să nu-și aibe preotul lui”. Și exemplifica aceasta: când după primul război mondial (1914-1918) “se răriseră și urmele preoților și sate întregi urcau Dealul Mitropoliei să ceară preot și să amenințe că ele, la urma urmei, or îmbrăca pe unul cu haine preoțești și i-or zice : tu să ne fii preot, aceasta nu era una din cererile pretențioase, obișnuite după mari turburări sociale, ci înfățișa tradiția puternică, făurită de veacuri, că “sat fără popă” nu se poate închipui”.

Păstrându-se tradiția, cum se vede destul de străveche la neamul nostru, și în satul Gratia de pe Vlașca, din adânci vremuri s-au aflat preoți și implicit, odată cu ei, au existat și locașuri de cult, biserici, la început mai modest durate mai cu seamă din lemn și mai apoi, când nevoia a cerut, preînnoite sau zidite din temelie în galnice clădiri eclesiastice, create după regulile exminiilor liturgice ortodoxe.

Documentar, cum s-a văzut, satul Gratia, cu numele “Ghimpeni” se întâlnește încă din secolul al XVI-lea. Nu s-au păstrat însă și știri despre existența și despre vechimea bisericilor sale și a slujitorilor lor căci, așa cum iarăși s-a precizat “sat fără popă” și implicit fără lăcaș de cult, oricât de modest, biserică ori bisericuță, nicidecum “nu se poate închipui”.

Despre actuala biserică din Gratia se afirmă că s-a construit în anul 1814, dar mai mult ca sigur, înaintea ei a existat o alta sau chiar altele, una după alta și după nevoile satului.

Problema aceasta, existența unui lăcaș de cult la Gratia înainte anul 1814 și-a pus-o și unul dintre slujitorii bisericii din Gratia, preotul paroh Constantin Popescu-Gratia (+1992), căci și el s-a întrebat unde s-a aflat și din ce a fost făcută?

Încercând să-și dea un răspuns la astfel de întrebări, într-un început de monografie a bisericii pe care o păstorea, el preciza: “Enigma aceasta se pare că am dezlegat-o cu ocazia introducerii în 1973, a iluminatului electric în biserică. Am cercetat și pereții din naos și pronaos și am constatat că nu este decât o singură frescă. Domnișoara Zamfira Benbu-Samy, profesoară de desen la Școala Generală de opt ani din Gratia și pictoriță, vizitând biserica a emis părerea că acestă biserică este zidită pe locul altei biserici mai vechi, din care a rămas numai altarul și catapeteasma, care au mai fost înățate, pentru a da un aspect mai plăcut. Domnia sa se bazează pe primul strat de frescă și pe faptul că tâmpla bisericii, care jos este de 0,4 m, iar sus are o adăogire dintr-o cărămidă, pe care se sprijină bolta. Ipoteza mi se pare întemeiată, deoarece este cu neputință ca până în anul 1814 să nu fi fost o biserică în satul Gratia , care forma nucleul comunei. O cruce care să indice locul bisericii iarăși nu există, ceea ce denotă că actuala biserică s-a construit pe locul celei vechi, de dimensiuni mai mari, păstrându-i-se altarul.”

“Dar dacă s-a pictat din nou între timp? Da. S-a pictat în tempera în anul 1831, peste frescă de către Dimitrie Zugravul ot Roata și cu ocazia repictării pereților în 1962 s-a șters această pictură, rămânând fresca din 1814, care a fost apoi retușată.”

Continuă înfățișând și “alte argumente care pledează” pentru existența la Gratia înainte de anul 1814, scriind următoarele:

“a) Cu ocazia înființării muzeului parohial al paroghiei Gratia în anul 1963, s-a găsit între obiectele bisericești vechi și un antimis, care este făcut de un Dimitrie, Mihail și care datează din anul 1786.

b) Popa Badea din Gratia face danie Mânăstirii Stavrolopeos din București la stânjeni din moșia Gratia la 9 mai 1754.

c) Bisericile din parohiile Drăghinești și Fărcășanca au Sfântul Altar mai spațios, Sfânta Masă mai mare, deși lărgimea bisericilor este aceeași, pe cândal bisericii din Gratia este foarte mică, iar zidul de la naos continuă după o acoladă mare, care marchează legătura.

Bătrânii din sat știu că li s-a transmis din stămoși că a mai fost o biserică în Gratia, dar nu pot indica unde a fost. ”

Și conchidea:

“Toate acestea pledează pentru existența unei alte biserici înaintea acesteia și pe locul acesta”.

La acestea trebuie să se mai aduge și precizarea care se face în Catagrafia Mitropoliei Ungrovlahiei, alcătuită în anul 1810 din îndemnul Mitropolitului Ignatie de Arta (1810-1812), deci înainte de anul 1814, în care pe fila 31v., cu privire la Gratia stă scris așa:

“În satul Gratia de sud Vlașc(a) plas(a) Frăsinat biserica de lemn, hram Precistii, veșmintele i podoabili deplin”.

Precizarea Catagrafiei Vlădicii Ignatie din anul 1810 alungă orice îndoială că înainte de anul 1814 la Gratia a ființat o “biserică de lemn”, cu hramul “Precistii”, în realitate “Adormirea Maicii Domnului”.

Actuala biserică din Gratia, situată în mijlocul satului, pe marginea cursului apei Dâmbovnicului, la “poalele” “Dealului” și la 120 m de șoseaua Târgoviște – Giurgiu, potrivit celor scrise în pisania aflată deasupra ușilor prin care se intră în tindă și în Sfântul lăcaș a fost construită de zid în anul 1814.

Această pisanie are următurul conținut:

“Doamne, cela ce cu puterea Ta proslăvești pe cei ce iubesc podoaba casei Tale și faci lăcaș Măririi Tale, primește acest sfânt-lăcaș întru slavă și cinstea Adormiri Prea Curatii Fecioarii Maicii Tale și întru slava și cinstea Sfinților Îngeri Mihail și Gavriil, a sfinților Împărați și întocmai cu apostolii Constantin și Elena, care din temelie s-au zidit și cu toate cele trebuincioase s-au înfrumusețat cu sârguința șu cu toată cheltuiala robilor Tăi Constantin Borănescu biv vel sărdar, Ana Borănescu sărdăreasa, Elena Borănescu și prin ostenelile postalnicului Stănică Petrescu, începându-să și săvârșindu-să în zilele Prea luminatului și prea înălțatului Domn Io Ioan Gheorghe Caragea V(oe)vod, fiind păstor turmii Tale Mitropolit al Ungrovlahiei Chiru Chir Nectarie. Fie, Doamne, mila Ta spre cei ce s-au sârguit și s-au nevoit întru veșnica pomenire cu tot neamul lor. Amin.

Iulie, 22 Ioan Zugrav ”.

Cum se vede, bisreica den Gratia are trei hramuri : Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfinții Împărați , întocmai cu Apostolii Constantin și Elena, este zidită “din temelie” înzestrată cu “toate cele trebuincioase” și “înfrumusețată cu sârguință și cu toată cheltuiala lui Constantin Borănescu biv val sărdar, Ana Borănescu sărdăreasa”, fiica lor, Elena Borănescu și “prin osteneala postelnicului Stănică Petrescu”.

Cine au fost acești ctitori?

Se socotește că serdarul Constantin Borănescu era din București și ca la anul 1791 a cumpărat de la Mânăstirea Radu Vodă din București moșia Drăghineasca din imediata apropiere a comunei Gratia, acum cătun al ei, pe care moșie, mânăstirea Radului Vodă o stăpânea în zilele lui Matei Vodă Basarab. Moșia Drăghineasca se învecina la Sud cu moșia Comăneasca proprietatea strămoșilor Radu Fărcășanu și aceasta acum componentă a Gratiei, cu numele de Fărcășanca. Serdarul Borănescu care, se pare că a fost un înstărit negustor și care dimpreună cu alții a ctitorit și biserica Pantelimon din București a avut și ranguri boierești. Se afirmă iarăși că în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 a făcut parte dintr-o solie la Silistra șă trateze cu pașa de acolo apropierea lui Tudor de Turci ca împreună să lupte împotriva Eteriei elene, ceea ce n-a reușit, fapt care ar putea naște bănuiala că el n-ar fi fost născut în țara noastră. De către unii se crede că el și familia lui au făcut parte din “grecii din Fanarul Constantinopolului, trimiși de Turci la noi, unde au fost împroprietăriți și unde și-au mai cumpărat și alte moșii. Întru așa ceva însă până acum probe documentare sigure nu s-au descoperit.”

Ajungând proprietar de moșie în vecinătatea comunei Gratia și văzând poate că biserica de lemn a acesteia, amintită în anul 1810, s-a năruit, la 1814, cum spune pisania, a construit una nouă din temelie de zid, în locul cele de lemn, adăugându-i și un al treilea hram: pe cel al ocrotitorului său ceresc și al fiicei sale Elena: Sfinții Constantin și Elena. În același an, 1814, când terminau de zidit biserica, el și soția sa Ana i-au hărăzit un set de icoane împărătești, iar la 1820 dimpreună cu fiica lor Elena au înzestrat-o și cu un potir.

La 8 iulie 1831 Constantin Borănescu a rămas văduv, murind soția sa Ana Borănescu Căminăreasa. După aceasta se vede că el s-a retras la București, lăsând moșia cu toate grijile și obligațiile fiicei sale Elena. Stabilit în București, el a mai trăit până în anul 1854, trupul său fiind înhumat în biserica sa de la Gratia, în partea stângă a pronaosului, unde i se păstrează încă piatra de mormânt.

Ca ctitori, el “pan Constantin Borănescu biv val serdar și soția sa ego Ana Sărdăreasa” sunt zugrăviți pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Gratia.

Ajunsă stăpână a moșiei sărdarului, fiica sa Elena s-a căsătorit cu clucerul Ioan Voinescu cu care în 1831 a rezugrăvit biserica. Acesta însă la 16 octombrie 1838 a decedat și la mormântul său din biserică s-a pus un sfeșnic de argint, pe care s-a săpat următoarea inscripție:

“ Acest sfeșnic este la mormântul Domnului răposatului biv vel clucer Ioan Voinescu. A răposat leat 1838, octombrie 16. El și soția sa Elena Voinescu, clucereasa, ca niște noi ctitori ai bisericii sunt zugrăviți pe peretele de sud al ponaosului acestuia”.

Rămasă văduvă, clucereasa Elena Voineasca s-a recăsătorit cu Panait Sandony, cu care s-a îngrijit mult de bunul mers al treburilor bisericești, i-au cumpărat cărți de slujbă : Triod, Apostol, Cazaniile lui Teofilact ș.a.

Din căsnicii Elena Borănescu a avut doi copii: băieții Iorgu și Constantin. Constantin a rămas în Gratia și în continuare a avut grijă de biserică, decedând aici în sat în anul 1927 și fiind înmormântat în partea de sud a acestui sfânt locaș. Una din cele două fiice ale sale, ale lui Constantin, s-a căsătorit cu colonelul George Lupu, au stăpânit moșia Drăghinești și s-au atașat mai mult de biserica de aici. Totuși, sporadic, au ajutat și biserica din Gratia, așa cum au făcut, de pildă, în anul 1930, când au donat pentru reparația ei din acel an suma de 80 000 de lei.

Ctitoria aceasta de la Gratia a Borăneștilor, ca arhitectură, este de proporții modeste – 21 x 7m – și este construită în formă de navă, având împărțirea clasică:tinda, pronaos, naos și altar. Catapeteasma este de zid și este groasă, la temelii de 0,28 m. Are lăcașuri pentru icoanele împarătești, care sunt din lemn, iar în rândul al doilea și al treilea, deasupra acestora, în locașuri mai mici, pictura este făcută direct pe zid. În partea de sus este o cruce mare, făcută din tencuială pe care e pictată Răstignirea Domnului, iar sub brațele crucii, de o parte și de alta, în reliefuri se află moleniile: Maica Domnului și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Pe restul tâmplei împrejmuind crucea sunt medalioane cu sfinți prooroci.

Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid gros de 40 cm și înalt de 1 m, pe care se sprijină patru pilaștri, uniți la nivelul zidului de sus, cu acolade, prin care trece o grindă de stejar cioplită hexagonal. Deasupra acoladei este zid până la boltă, care în altar și naos este semicircular.

Pronaosul este despărțit și de tindă tot printr-un zid gros, masiv, în care este fixată o ușă cu două canate mari de stejar masiv.

Aici bolta este dreaptă la nivelul zidului, ca și cea de la tindă.

La construcția în 1814 biserica a fost zugrăvită desigur, de acel “Ion Zugrav” care semnează la sfârșitul pisaniei. Pictura este în stil bizantin, având culori moderate și în toată biserica respectă întru totul prescripțiile indicate de erminiile de pictură bisericească orientală. S-a restaurat de mai multe ori. E bine păstrată.

În cursul vremii biserica a fost de mai multe ori reparată. Prima reparație i s-a făcut în anul 1831, cu care prilej Ioan Voinescu, ginerele ctitorului Constantin Borănescu a pus să i se refacă zugrăveala executând-o în tehnica tempera , și adăugându-i, în ulei, un nou tablou votiv, reprezentându-l pe el și pe soția sa Elena, fiica primului ctitor. Lucrarea s-a executat de meșterul Dimitrie Zugravul din Roata, un sat din apropiere, pe atunci tot din Vlașca.

Un alt “meremet” i s-a făcut în anul 1876, reparându-i-se mai ales acoperișul care i s-a învelit cu tablă din fier alb.

Alte reparații i s-au făcut în anii 1930-31 și 1945, când era paroh preotul Dumitru Iliescu.

Grijă deosebită a arătat bunei stări a bisericii preotul Constantin Popescu-Gratia, care la 1 ianuarie 1959 a ajuns la conducerea parohiei Gratia. I-a făcut zubzidiri înlăturându-i părțile de zid prinse de igrasie, i-a restaurat și completat zugrăveala, ș.a. Cu adevărat o reparație capitală efectuată între anii 1960 și 1963.

Isprăvindu-se aceste însemnate lucrări de reparație ale bisericii noastre s-a sorocit ca resfințirea ei să se facă în ziua de 9 iunie 1963. Pentru aceasta s-a alcătuit următorului “Document”, spre a fi fixat în acea zi la sfântul ei prestol, din care spicuim cele de mai jos.

“DOCUMENT”:

S-a reparat acestă sfântă biserică, având ca hram Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Voevozi Mihail și Gavriil și Sfinții Împărați Constantin și Elena, în zilele pastoriei Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române…paroh al bisericii fiind preotul Constantin Popescu-Gratia și cântăreț Ioan Dilea…

S-a început reparația în anul 1960, subzidindu-se Sfântul Altar, partea de miază-zi și interiorul la partea de apus. La Sfântul Altar a fost înlocuită toată partea exterioară, în pământ cu beton armat la adâncime de un metru, zidindu-se apoi o cărămidă presată (de fabrică) iar interiorul numai până la pictură. Peretele de la miază-zi s-a subzidit, făcânu-i-se temelia din beton armat, tot un metru în pământ, iar de la soclu 1,20 m, cărămidă presată, făcându-se izolație cu smoală și carton între beton și cărămidă. În partea de apus s-a scos numai cărămida din interior și amvon și s-a înlocuit cu cărămidă de fabrică tot pe aceeași înălțime. Peretele de miază-noapte s-a dat tencuiala jos, fiind zidul sănătos și neavând bani să facem o reparație radicală, lăsând aceasta pentru cei ce ne vor urma, poate vor avea mai multe posibilități.

În anul 1961 s-a tencuit altarul exterior și s-au făcut borderourile pe părțile reparate și s-a văruit biserica. S-a mai reparat zidăria clopotniței și s-a văruit cu var și ulei. Meșterul pentru reparația subzidirei a fost Radu St. Cercel din com. Cornățel, satul Cocoș, raionul Titu.

În anul 1962, s-a pictat biserica, restaurându-se pe pereți pictura veche, iar bolțile care erau cu scânduri, s-au înlocuit cu tavane de șipcă și trestie și apoi s-au pictat din nou în frescă. Tot așa și soclul, draperia, fiind tencuită din nou. Restul picturii vechi s-a făcut în tempera. Pictori executanți au fost frații Stan Sfecla și Ion Stan din comuna Bivolița, raionul Alexandria…

S-a sfințit apoi această biserică azi, 9 iunie 1963, de către P.S. Arhiereu Antim Nica, Episcop Vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, însoțit de PP. CC. Consilieri Leonida Mateescu și Alexandru Petre, de CC. Diaconi Iordan Nicolescu și Mihai Marinescu, împreună cu P.C. Pr. N. Ionescu, protoiereu al raionului Videle și un impunător sobor de preoți.”

Sfințirea a fost săvârșită de arhiereul Drăghinești. Antim Nica Târgovișteanul, episcop vicar patriarhal, delegat al Prea Fericitului Părinte Patriarh JUSTINIAN, însoțit de un numeros sobor de preoți și diaconi, aflându-se de față o mare mulțime de credincioși din comună și din satele învecinate.

După oficierea slujbei de sfințire și în urma unui scurt cuvânt ocazional spus de preotul Nicolae Ionescu-Slăvești, protoiereul raionului Videle, parohul bisericii, preotul Constantin Popescu-Gratia a rostit următorul cuvânt – dare de seamă asupra celor săvârșite în curs de câțiva ani în legătură cu această însemnată pre-înnoire a acstui sfânt lăcaș de închinare al satului Gratia de pe Vlașca:

“Parohia Gratia este astăzi în plină sărbătoare, fiindcă biserica noastră parohială, după 149 de ani își reînnoiește haina picturală, după ce mai întâi și-a consolidat întregul edificiu. Prezența P.S. Voastre și a PP.CC. părinți îi dă astăzi o amploare deosebită. Această biserică în care s-au botezat, cununat și s-au rugat generații de generații, ajunsese în ultimul timp într-o stare necorespunzătoare cu misiunea ei. De aceea la venirea mea aici, ca o recunoștință că și eu am fost botezat și luminat aci, primit în brațele ei și ca un respect în memoria taălui meu care a slujit la acestă strană în calitate de cântăreț bisericesc timp de 45 de ani și a bunicului meu care a fost tot cântăreț aici și a străbunicului meu care a fost preot slujitor aci, am luat inițiativa în 1959 de a o repara integral. Biserica a fost zidită de o familie de boieri Borănescu vel serdan și Ana serdăreasa, ale căror chipuri veghează din fundul pronaosului, în anul 1814. Căsătorindu-se fiica lor, Elena, care atunci când s-a zidit biserica era de opt ani, cu Ioan Voinescu, acesta a luat inițiativa și i-a făcut unele reparații în 1831 și a schimbat pictura veche în anumite modificări de stil, pictând-o în tempera. Pictura murală primă a fost făcută de zugravul Ioan, iar icoanele împărătești de Chiril Zugravul, secundul fiind superior primului. Pictura din 1831, când s-a adăugat alături de portretele primilor ctitori și cel al clucerului Ioan Voinescu și al Elenei, ginerele și fiica lui Borănescu, nu se cunoaște fiindcă în inscripția lui este notat N.V.

Biserica fiind înveliă cu șindrilă, aceasta cu timpul a putrezit și am găsit o însemnare, într-un Tetravanghel al lui Teofilact făcută de cântărețul Dimitrie Popescu, fiul preotului Bratu Duhovnicul, cum se notează el într-un Minei, care scrie că “în vara anului 1863 s-a făcut meremet la acoperișul bisricii și s-a acoperit prima dată cu tablă de fier.” Alte până în 1931 nu se cunosc.

În 1931 defunctul preot Dumitru Iliescu i-a făcut o reparație radicală, dar din cauza nepriceperii sale și a relei credințe a meșterului, lucrul n-a ieșit așa cum s-a dorit, din contra, brâul de ciment ce i s-a adăugat a grăbit egrasierea ei și ruinarea. În anul 1945 a învelit-o din nou cu tablă, cum este acum.

În anul 1960, am început eu împreună cu comitetul parohial și Consiliul parohial o reparație radicală și de bună calitate, având și experiență, căci în anul 1944 același lucru îl făcusem la biserica parohială din com. Bilciurești, raionul Ploiești și cu același meșter, Radu Cercel din Slobozia – cocoș, raionul Titu.

Văzând egrasie, care se urcase până la înălțimea de 1,5 m, făcând să putrezească literalmente zidul și dându-mi seama că orice alt fel de reparație este o cheltuială zadarnică, am recurs la subzidire, eliminând toată partea egrasiată. Astfel am înlocuit toată partea exterioară a Sfântului Altar, turnând fundația de beton armat și zidind-o cu cărămidă presată, iar partea interioară a Sfântului Altar am înlocuit-o tot așa numai până la pictură.

La fel am procedat cu peretele de miază-zi. În partea de apus am înlocuit numai partea interioară a zidului care este peste tot de grosimea a două cărămizi în jungime. Peretele de miază-noapte fiind sănătos, am dat tencuiala jos și l-am izolat cu smoală și l-am tencuit din nou. Prezentând crăpături mari de la cutremurul din 1940, i-am făcut trei legături cu șine fier care au strâns-o ermetic. Una e la catapeteasmă, alta la peretele din mijloc și alta la amvon.

Toată această lucrare m-a costat în anul 1960 suma de 18 000 de lei, care au fost colectați astfel: enoriașii parohiei 10 900 de lei, Sf. Arhiepiscopie 5000 de lei, pr. C. Popescu-Gratia 1 300 de lei, cântărețul Dilea 400 de lei și M. Sandu 4000 de lei.

În anul 1961, am continuat finisare lucrărilor cu mijloace modeste, pregătind apoi pe enoriași, pentru marea lucrare de pictură. În anul 1962 am început pictura, lucrare mare în comparație cu mijloacele de realizare. Pentru a putea începe, a fost nevoie de completarea unor lucrări, pe care nu le putusem executa în 1960 din lipsă de fonduri. Aceste lucrări erau înlocuirea bolților la toată biserica, bolți care erau de scândură. Am înlocuit cele trei bolți cu acestea de șipcă și trestie și apoi am început pictura cu frații pictori Stan Sfeclă și Ion Stan. Toate aceste lucrări executate în 1962 ne-au costat suma de 37 100 de lei, dintre care Sf. Arhiepiscopie a dat 12 000 lei, enoriașii parohiei 11 000 lei, donatori diferiți 9 000 lei iar eu 500 lei.

Biserica având unele lipsuri care se mai constată și acum, am căutat în acest timp să le înlocuiesc, astfel am reparat policandrul, care a costa 1 250 lei, dintre care 1000 lei am dat-o eu, iar 250 lei enoriașii, candelele 1000 lei din fondurile parohiei și strănile și Sf. Cruce din Altar, 1000 lei din fondurile parohiei, însumând toate aceste reparații suma de 58 350 lei.

Prea Sfințite, Vă aduc cele mai sincere mulțumiri pentru bunăvoința pe care ați avut-o de a veni în mijlocul nostru și prin slujba pe care ați făcut-o ați redat acest lăcaș din nou cultului. Numele Prea Sfinției Voastre va fi pomenit aici, cât va dura această biserică printre numele celor care au slujit, slujesc și vor sluji în această Sfântă biserică. Vă rog P. S Stăpâne să transmiteți din parea enoriașilor acestei parohii, Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian cele mai calde mulțumiri că a înțeles apelurile mele și m-a ajutat cum se vede cu aproare 1/3 din toate cheltuielile pe care le-am făcut; pe care-L asigurăm de tot devotamentul și fiiască supunere.”

Au mai vorbit în biserică, în numele enoriașilor parohialnicul Gh. I. Vlaicu și la sfârșit P.C. Arhiereu, episcop vicar patriarhal, dr. Antim Nica, exprimând cuvinte mișcătoare, satsfacția de ceea ce a avut și a simțit aici la Gratia, cu prilejul acestei resfințiri a bisericii, lucru ce probează tăria credinței străbune în sufletele credincioșilor acestor străvechi meleaguri din țară noastră, România.

A urmat apoi tradiționala agapă creștineacă la care s-au rostit mai multe toasturi, reliefându-se mai ales ajutorul dat de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – Patriarhul Justinian, și la această restaurare a bisericii din Gratia, care în această zi de 9 iunie 1963 s-a retârnosit după pravilă.

Cu prilejul acestor reparații capitale ale bisericii s-au găsit în podul acesteia două lăzi în care erau obiecte vechi ale ei – cărți, icoane, antimise ș.a. –cărora alăturându-li-se parte din icoanele de pe bolta de lemn ce acum i s-a deființat, cum și parte din materialul recuperat de la amintitele subzidiri, s-a putut realiza și un fond muzeal al parohiei.

Cu acest fond, în anul 1963, chiar s-a înființat un “muzeu parohial”. Exponatele lui, unele destul de valoroase din punct de vedere istoric și artistic, au crescut prin donațiile de obiecte bisericești făcute de către enoriașii bisericii.

În afară de aceasta, tot ca niște piese muzeale pot fi socotite și alte două pietre de mormânt aflate în pronaos, în sudul și nordul acestuia. Primul are inscripția: “Suptu această piatră să odihnească oasele răposatii roabii lui Dumnezeu Ana Borăneasca căminăreasa”, iar al doilea pe următoarea:”Supt această piatră să odihnesc oasele răposatei coconi Vasilichi G. Sordoni, la 1834 a reposat în orașu București”.

În plus, în anul 1976 în curtea bisericii, cu fonduri date tot de enoriași, s-a construit o cancelarie parohială. Curtea bisericii din Gratia este împrejmuită cu zid înalt de 2, 5 m făcut chiar de când ea s-a zidit. Dintele necruțător al vremii l-a stricat și pe el, dar în anii 1967-1968 s-a reparat turnânu-i-se o coamă de beton armat de jur împrejur. Paria are și cimitir la suprafață de 1 ha și care, nevoia cerând, în anul 1970 s-a împrejmuit și el cu stâlpi de beton și plasă de sârmă.

În afară de aceasta, în anul 1976, s-a introdus iluminatul electric în interiorul și exteriorul bisericii și în curtea ei, plantată frumos cu pomi, s-a construit un puț de beton și s-a ridicat un monument în cinstea eroilor patriei, căzuți în războaile din anii 1916-1919 și 1941-1945.

În ceea ce privește preoții și cântăreții slujitori ai bisericii din Gratia, de la început semnalăm că din lipsă de izvoare nu li se poate stabili o listă completă.

Din știrile documentare ce s-au putut culege, menționăm pe:

1/9 mai 1975 – popa Badea face danie Sf. Mânăstiri Stavropoleos din București și părintelui egumenul chir Matei 10 stânjeni de moșie la Gratia, partea lui.

2/ 1810 – popa Anghel sin popa Marin, 50 de ani , bun la citire, nepătimaș, văduv, de neam rumân, fata lui Zoița, ipac Mariia .

3/ 1810 – popa Badea sin popa Neagul; 30 de ani, bun la citire, nepătimaș, cu soția sa, de neam rumân, soția lui Gherghina, fiica ei Stana ipac Sărbana, ipac Oprea.

4/ 1810– diacon Stancul sin popa Drăgan, 50 de ani, de mijloc de citire, nepătimaș cu soție, de neam rumân, fiul lui Călin, 24 de ani învață Plsaltire, nepătmaș, holtei, ipac fiiul lui Dumitru, 18 ani, nu învață, ipac fiiul lui Marin, 14 ani; învață fiica sa, diaconeasa lui Voica.

5/1830 – Cârtea, sin Stan, ot Gratiaa, sud Vlașca, Hram Adormirea, hirotonit de părintele Hrisopoleos chir Levrentie în biserica Sărindarului din București la 8 mai; + 1868.

6/ ante 1842 – Preotul Calotă, sin Mirea slujea în același timp cu preotul Cârstea sin Stan.

7/ 1842 – preotul Bratu, sin popa Calotă dela satul Gratia, su Vlașca, hram Adormirea Maicii Domnului, hirotonit preot de Prea Sfinția Sa părintele Pelmiras, chir Atanasie în biserica Sf. Spiridon Vechi, în ziua de 15 februarie, + 1864.

8/ 1868-1880 – Vasile, fiul preotului Cârstea.

9/ 1880-1894 – preotul Anghel Ogărăscu. Și el se întâlnește între acești ani semnând în scriptele parohiei. A fost strămutat la parohia Talpa Băscoveni, unde se născuse și unde, la moarte, a fost înmormântat lângă soția sa, Sultana proteasa.

10/ 1880-1888 – preotul Nicolae Stănescu. Între acești ani slujit la biserica din Gratia, alături de preotul Anghel Ogărăscu și apoi a fost mutat la parohia Corbii Mari, unde a decedat .

11/ 1882-1922 – preotul Ion D. Popescu, născut la 5 februarie 1887, ca fiu al preotului Drăghici de la filiala Fărcășanca, între anii 1882 și 1894 a fost supranumerar, apoi din 1894 paroh la Gratia. Era cunoscut sun numele de “popa Niță” și după anul 1922 a slujit și la biserica din Fărcășanca.

12/ 1922-1923 – preotul Gh. Bărăscu, venit din Ardeal și un timp a fost suplinitor la Gratia. A fost apoi transferat la parohia Malul Spart din apropiere.

13/ 1922-1923 – ieromonah, Damian Stănoiu. În acest răstimp nevoia cerând, o vreme a suplinit la parohia Gratia, și acest talentat ieromonah cu vădite calități de scritor și literat. Născut în anul 1893 în satul Dobrotineț din județul Olt, închinoviat, călugărit și preoțit la Mânăstirea Căldărușani, salariat în Cancelaria Sf. Sinod, a juns să slujească la biserica din Gratia. Mai apoi, a ieșit din monahism și s-a dedicat literaturii, înzestrând cultura noastră cu o seamă de “romane” mai cu seamă cu întâmplări și momente din viața călugărească, scrisă într-un atrăgator grai românesc. A decedat la 10 iulie 1956 și este înmormântat la Cimitirul Belu din București.

14/ 1923 – preotul Dimitru Iliescu, care, după plecarea ieromonahului Damian Stănoiu, la data de 1 septembrie 1923 a fost transferat aici la Gratia de la parohia Cătunu- Vlașca. S-a născut la 3 aprilie 1895 în com. Vișina, Dâmbovița, a fost căsătorit în comuna Scrutu Vlașca și a păstorit aici până la pensionare, adică la 1 ianuarie 1959. A desfășurat la Gratia o excepțională activitate gospodărească și pastoral-duhovnicească. A decedat la 18 septembrie 1961.

15/ 1941 – preotul M. Goian, refugiat din Basarabia. A slujit aici la Gratia până ce și-a găsit loc la o altă parohie.

16/ 1959 – preotul Constantin Popescu-Gratia, descendent al lui “popa Niță” din această comună, a văzut lumina zilei în anul 1913, a absolvit Seminarul “Nifon Mitropolitul” din București și și-a luat licența în Teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. A fost preot la parohia Bilciurești- Dâmbovița și la 1 ianuarie 1959 a fost transferat aici, unde a realizat cu trudă și cheltuială întru folosul parohiei următoarele: restaurarea picturii, cancelaria parohiei, muzeul parohiei cu icoane de o deosebită importanță istorică și artistică. A decedat în anul 1992.

Cântăreți Bisericiești :

Stan Popescu

Dumitru B. Popescu, fiul preotului Barbu

Marin I. Popescu

Stelian Popescu 1923-1949

Ion T. Dilea 1950-1971

Nica Ghorghe Dumitru 1971-1992

Pictura bisericii

Arta bisericească românească a cunoscut profunde transformări, determinate în primul rând de înseși schimbările care au survenit în viața politică, economică și socială a României. S-au ridicat și s-au pictat câteva biserici monumentale, în stil neoclasic, care a început să se impună în arhitectura și pictura bisericească românească. Restaurările monumentelor istorice nu s-au făcut întotdeauna în condiții corespunzătoare, încât am pierdut multe din valorile artistice create de artiștii noștri. În mediul rural s-a dezvoltat arta tradițională românească, cu biserici de mir din lemn sau din cărămidă și piatră, zugrăvite de meșteri populari, icoane pe lemn sau pe sticlă, mărturie a însușirilor artistice ale constructorilor și ale zugravilor anunimi ieșiți din rândul poporului.

Perioada de declin a artei românești, începută încă din secolul al XVIII-lea a continuat multe secole. S-au construit puține biserici monumentale, majoritatea fiind de proporții reduse, ridicate din jertfele bănești ale preoțiimi de mir ale negustorilor și meseriașilor din mediul orășenesc și ale credincioșilor țărani. Însă în toate ținuturile românești s-a dezvoltat o artă bisericească de factură populară, cu meșteri constructori și zugravi ieșiți din popor, preoți, călugări, dar mai ales țărani.

Datorită contactului cu Apusul, pictura noastră a cunoscut ca și arhitectura transformări esențiale. Au existat paralel două curente: cel bizantin român, cel tradițional, cultivat în frescă, și cel apusean, bazat pe arta Renașterii italiene (stil neorenascentist), îmbrățișat de pictorii cu studii academice făcute în Apusul Europei (Viena, Munchen, Roma, Paris etc.).

Cel de-al doilea stil s-a impus în a doua jumătate a secolului, deși sporadic apăruse încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Peste tot este înlocuit tipicul bizantin, inclusiv procedeul tradițional de zugrăvire în frescă, adoptându-se pictura în ulei și ceară. Este adevărat că avem prea puține opere de valoarea în acest nou gen de pictură, datorită pe de o parte numărului redus de „pictori academici” care s-au ocupat mai mult cu picturi de șevalet, iar unii nici n-au pictat biserici, iar pe de altă parte, din pricina lipsurilor materiale ale bisericilor românești de pretutindeni, care cu greu puteau angaja astfel de pictori.

Încăperea altarului este compusă dintr-o absidă semicirculară la interior și în cinci laturi la exterior, precum și dintr-o mică porțiune dreptunghiulară, având lungimea aproape egală cu diametrul absidei dispusă transversal pe ax și boltirea în semicilindru sprijinit pe pereții de nord și sud, ce face legătura cu naosul. Trei ferestre, înalte și inguste, ușor lărgite spre interior – situate, una în ax, celelalte simetric la dreapta și la stânga – luminează încăperea, deasupra fiecăreia dintre ele aflându-se câte o deschidere circulară de aerisire. Două firide, înalte și nu prea largi, sunt adâncite în pereti; cea de la nord este proscomidia, iar cea de la sud este diaconiconul. De-a lungul peretelui curb al absidei, se află o bancă de zid.

În interiorul Altarului în mijlocul boltei celei dinspre Răsărit este pictată Sfânta Fecioară cu pruncul în brațe. Se găsesc alături pictați Arhanghelii Mahail și Gavriil rugându-se rândul al doilea de icoane. Din jos de icoana Prea Sfintei Fecioare Maria este pictată dumnezeiasca liturghie iar alături minunile Mântuitorului mergând de la stânga de jur împrejur în rândul al treilea de icoane. Din jos de Dumnezeiasca Liturghie este pictată cuminecarea sfinților Apostoli, iar în dreapta până la Catapeteasmă este pictată intrarea în biserică a Maicii domnului, Moise și Aaron slujind în cortul Mărturiei iar la stânga este reprezentată Aducerea Mirotului la Ierusalim.

În rândul al patrulea de icoane jur împrejurul bisericii și Altatului sunt sfinții în rotocoale, ierarhi în Altar.

În rândul al cincilea se pictează ierarhii cei mari: la dreapta Sf. Vasile cel Mare, la stânga Sf. Ioan Fură de Aur. La Proscomidar este pictat pruncul Iisus binecuvântând în picioare Tâmpla sau Catapeteasma.

Pe ușile Împărăatești este pictată icoana Buneivestiri. Pe ușile disconești sunt pictați Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. Între ușile împărătești și cele laterale din dreapta este icoana Mântuitorului, spre stânga icoana hramului, iar mai la stânga Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Ierarh Nicolae.

Deasupra ușilor este icoana Cinei celei de Taină iar la dreapta și stânga sunt 12 praznice mari în Persoanelor Sfintei Treimi, printre care și Nașterea și Adormirea Maicii Domului.

În rândul al treilea sunt icoanele celor 12 Apostoli iar în mijloc este Mântuitorul ca Arhiereu și Împărat alături de el Fecioara Maria și Sf. Ioan Botezătorul.

Rândul cel mai înalt ne înfățișează Icoana Născătoarei de Dumnezeu cu pruncul Iisus în brațe alături de cei 12 profeți din VT.

Pictura Naosului

Naosul se prezintă ca o încăpere în planul în dreptunghi cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, încununată deasupra părții estetice de o turlă și lărgită în dreptul acesteia, de două abside. Cele patru mari arce care susțin turla (două longitudinale, paralele cu axul și două transversale, perpendiculare pe el), fiind egale între ele determină un pătrat. Pe sub arcul ce formează latura dinspre est, se face trecerea spre încăperea altarului. Celor două arcuri longiturinale, de nord și sud, le sunt lipsite absidele – identice ca formă și dimensiune cu cea a altarului – iar spre vest, dincolo de arcul ce încheie pătratul din această parte, laturile de nord și sud sunt prelungite prin ziduri pline și groase. Spațiul dintre ele e boldit în semicilindru și lărgit cu două firide, asemănare celor din Altar, însă ceva mai adânci.

Diametrul absidei altarului, fiind mai mic decât deschiderea arcelor ce susțin turla naosului, întreaga încăpere a altarului este sensibil mai îngustă decât cea a naosului, care îngăduie mărirea naosului, fără a cere o lărgire corespunzătoare a altarului.

Absidele naosului, fiind identice cu cea a altarului, sunt și ele mai înguste decât arcele cărora le sunt alipite, legăturile dintre unele și celelalte făcându-se prin intercalarea a câte unui subțire arc intermediar, astfel încât trecerea de la deschiderea largă a arcelor, la cea mai îngustă, a absidelor, se face gradat, cu două retrageri succesive (neîntâlnite la bisericile muntene anterioare), fapt care sporește bogăția de forme a interiorului. Absidele sunt străpunse aici de câte trei ferestre (în loc de una, ca în trecut), căpătând mai multă lumină.

Pe boltă este pictată icoana “Îngerului Marelui Sfat” adică Mântuitorul stând pe nori și susținut de patru îngeri. Tot pe boltă este Pictat Sfântul Ioan Botezătorul blagoslovind și ținând inscripția “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”.

În rândul al treilea de icoane de jur îmrejurul bisericii sunt pictate pildele cele mai dese: Înățarea Sfintei Cruci…

În rândul al patrulea sunt pictați sfinții în rotocoale: mucenicii, cuvioșii, pustnicii Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie.

În rândul al cincilea pe Catapeteamă sunt pictați diaconii și mucenicii cel mari: la dreapta Sfântul Ghorghe iar la stânga Sfântul Dimitrie.

Pictura pronaosului

Deasupra ușii spre Răsărit este pictat Mântuitorul șezând pe un scaun și ținând în mână Evanghelia deschisă pe care scrie: ”Eu sunt ușa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Alături, de o parte și de cealaltă sunt pictați Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul amândoi rugându-se lui Iisus. Pe peretele dinspre Apus sunt pictate căderea protopărinților și izgonirea din Rai. Pe peretele dinspre Răsărit avem pictate pildele Mântuitorului iar mai jos chipuri de cuvioși asceți: Antonie, Pohomie, Maria Egiptanca.

CAPITOLUL AL IV-LEA

Biserica din cătunul Drăghinești – comuna Gratia Județul Teleorman

În cătunul Drăghinești din Gratia, biserica este așezată în mijlocul acestuia, aproare de apa Dâmbovnivului. Inițial, ea a fost ctitorită din lemn, înainte de anul 1755, de către logofătul Cărstea Drăghinescul, care în acel timp, desigur era proprietarul moșiei Drăghineștilor, numită așa după numele familiei sale, chemată Drăghinescu. Ridicând-o, logofătul Cărstea a pus-o sub ocrotirea crească a Sf. marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, prăznuit anual la 23 martie.

La 5 mai 1755 “Cărstea logofătul Drăghinescul, adevăratul nepot al Radului Căpitan Albu dă Drăghinești ” închină “această sfântă și dumnezeiască biserică de la Drăghinești făcută de el singur, cu toată partea ei de moșie den Drăghinești – stânjeni 300 – Sfintei Mânăstiri Stavropoleos din București și Sfinții Sale părintelui Matei Vlădica”, strețul acestui locaș mânăstiresc între anii 1740-1763.

În actul de denie el cerea ca “după moartea mea și a soției mele”, toate cele hărăzite “să rămâie Sfintei mânăstiri, afară den partea ce voi voi lăsa fiului mei Dobrișan”. În același timp solicită ca la Sfintele slujbe din biserica mânăstirii “să se pomenească – la vii –Cărstea, Dumitrana și Dobrișan” – iar la morți, ”Cocora, Cărstea, Voica, Anca, Anița, Vlasul, Stanciul, Rudor, Vlaicul, Matei, Slamna, ieromonah Manasie , monah Sofronie, Monah Rafail, monah Ioanichie, Paraschiva, Stanciul, Despa, Ivana, Neagoe și Gheorghie.”

La facerea acestei danii s-au aflat ca martori, semnând: “Eu, Nedelcu Pălăgeanu, Matei Logofăt, Mihai Logofătza taină”.

Biserica Logofătului Cărstea Drăghinescu era în formă de navă, cu pridvor dechis și cu două turle. Cea de pe pridvor servea și de clopotniță. Materialul folosit la construcție a fost lemnul de stejar. Cu toate acestea, după ce în 1864 fusese împroprietărită cu 8,5 ha teren arabil, drept serie bisercească din fosta moșie a Drăghineștilor secularizată în anul 1863, a mai durat pânp în anul 1887, ceea poate fi o probă că stareții de la Stavropoleos, din București i-au purtat de grijă. În acest an, 1887, însă, biserica ajungând poate la stare de dărăpănare, a fost dărâmată și pe locul ei s-a construit o nouă biserică din zid. Din materialul lemnos recuperat de la vechea biserică s-a făcut tâmplăria celei noi de zid: cadrul lemnos al tâmplei și grinzile de susținere.

Biserica acuală este făcută din cărămidă de către locuitorii satului sub îndrumarea localnicului Nicolae Mișu, care timp de trei ani a trudit pentru adunarea și pregătirea materialului necesar construcției. De aceea el este socotit al doilea ctitor al bisericii după logofătul Cărstea Drăghicescu din secolul al XVIII-lea.

Ca tip de construcție, s-a păstrat forma de navă, cu o singură turlă, cu pidvor deschis. Sfințitrea acestei noi biserici s-a săvârșit în ziua de Duminica Tomii din anul 1890, care a căzut la 8 aprilie.

În cursul vremii i s-au mai făcut reparații. În 1912, de pildă i s-a schimbat tabla acoperișului; în 1936 preotul Vasile Mișu a construit în curtea bisercii o frumoasă clopotniță din zid, etajată. Aceasta a avut ca arhitect proiectant pe generalul inginer Gheorghe Rădulescu din com. Poeni – Vlașca , drept conducător tehnic de pictorul Tudor Stoienescu și ca executant pe meșterul Nicolae Caval din Malu Spart. Lucrarea de la clopotniță a costat 83 000 lei, sumă acoperită numai din contribuția enoriașilor.

În anul 1963 s-a făcut o renovare generală a bisericii, ce a constat din înlocuirea pardoselii, care era din cărămidă hexagonală, cu pardoseală de mozaic din reînnoirea tencuielilor interioare, din rezugrăvirea completă în tehnica frescă de către pictorul C. Blendea și din introducerea luminii electrice. Toate acestea au fost gata la 10 noiembrie 1964, când s-a săvârșit și resfințirea bisericii de către vicarul patriarhal atunci, arhiepiscopul Dunării de Jos de mai apoi, dr. Antim Nica, însoțit de un sobor de preoți și diaconi.

Valoarea lucrărilor s-a ridicat la 33 000 lei, din care au fost dați de Sf. Arhiepiscopie a Bucureștilor. Restul a fost contribuția credincioșilor.

Deși în mod sigur satul Drăghinești este mai vechi decât anul 1755, când se face amintire și de biserica lui, totuși din șirul preoților slujitori se cunosc numai puține nume. Lista lor începe abia în anul 1836, când preotul Ioan Duhovnicul se întâlnește făcând o însemnare pe un Molitfelnic. A slujit până la 1873, când a murit.

Lui i-a urmat preotul Vasile, zis “Staitoc”, apoi preotul Ioan Vlădescu, orginar din Babele-Vlașca , cel ce a slujit aici până la 1 septembrie 1907, când s-a mutat la Udeni – Vlașca.

I-a urmat preotul Gh, Bărăscu, originar din Transilvania care în 1923 s-a transferat la o biserică din județul Prahova.

Plecând el, a ajuns slujitor al bisericii din acest cătun preotul Dumitru Iliescu, care a rămas aici până în 1933”.

În acest an, 1933, prin transfer, a venit la Drăghinești, de la parohia Scurtu- Drăceși–Vlașca, preotul Vasile Mișu, care o păstorește și acum.

A renovat biserica în anul 1964. De aceea, momentan e în bună stare.

Biserica are cimitir în suprafață de 1,5 ha.

Vatra bisericii are 2000 mp împrejmuită cu zid de beton și panouri cu grilaje de fier –beton.

Pictura bisericii

În interiorul Altarului în mijlocul boltei celei dinspre Răsărit este pictată Sfânta Fecioară cu pruncul în brațe. Se găsesc alături pictați Arhanghelii Mahail și Gavriil rugându-se în rândul al doilea de icoane. Din jos de icoana Prea Sfintei Fecioare Maria este pictată dumnezeiasca liturghie iar alături minunile Mântuitorului mergând de la stânga de jur împrejur în rândul al treilea de icoane. Din jos de Dumnezeiasca Liturghie este pictată cuminecarea sfinților Apostoli, iar în dreapta până la Catapeteasmă este pictată intrarea în biserică a Maicii domnului, Moise și Aaron slujind în cortul Mărturiei iar la stânga este reprezentată Aducerea Mirotului la Ierusalim.

În rândul al patrulea de icoane de jur împrejurul bisericii și Altarului sunt sfinții în rotocoale, ierarhi în Altar.

În rândul al cincilea se pictează ierarhii cel mari: la dreapta Sf. Vasile cel Mare, la stânga Sf. Ioan Fură de Aur. La Proscomidar este pictat pruncul Iisus binecuvântând în picioare Tâmpla sau Catapeteasma.

Pe ușile Împărăatești este pictată icoana Buneivestiri. Pe ușile diaconești sunt pictați Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. Între ușile împărătești și cele laterale din dreapta este icoana Mântuitorului, spre stânga icoana hramului, iar la stânga Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Ierarh Nicolae.

Deasupra ușilor este icoana Cinei celei de Taină iar la dreapta și stânga sunt 12 praznice mari în Persoanelor Sfintei Treimi, printre care și Nașterea și Adormirea Maicii Domului.

În rândul al treilea sunt icoanele celor 12 Apostoli iar în mijloc este Mântuitorul ca Arhiereu și Împărat iar alături de el Fecioara Maria și Sf. Ioan Botezătorul.

Rândul cel mai înalt ne înfățișează Icoana Născătoarei de Dumnezeu cu pruncul Iisus în brațe alături de cei 12 profeți din VT.

Pictura Naosului

Pe boltă este pictaă icoana “Îngerului Marelui Sfat” adică Mântuitorul stând pe nori și susținut de patru îngeri. Tot pe boltă este Pictat Sfântul Ioan Botezătorul blagoslovind și ținând inscripția “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărpția cerurilor”.

În rândul al treilea de icoane de jur îmrejurul bisericii sunt pictate pildele cele mai dese: Înățarea Sfintei Cruci…

În rândul al patrulea sunt pictați sfinții în rotocoale: mucenicii, cuvioșii, pustnici.

În rândul al cincilea pe Catapetesmă sunt pictați diaconii și mucenicii cel mari: la dreapta Sfântul Ghorghe iar la stânga Sfântul Dimitrie.

Pictura pronaosului

Deasupra uții spre Răsprit este picta Mântuitorul șezând pe un scaun și ținând în mână Evanghelia dechisă pe care scrie: ”Eu sunt ușa, prin Mine de va intra cineva se va mântui”. Alături de o parte și de cealaltă sunt pictați Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul amândoi rugându-se lui Iisus. Pe peretele dinspre Apus sunt pictate căderea protopărinților și izgonirea din Rai. Pe peretele dinspre Răsărit avem pictate pildele Mântuitorului iar mai jos chipuri de cuvioși asceți: Antonie, Pahomie, Maria Egipteanca.

CAPITOLUL AL V-LEA

Biserica din cătunul Fărcășanca

Comuna Gratia – județul Teleorman

În al doilea cătun al comunei Gratia, Fărcășanca, biserica, al cărui hram este Sfântul Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, este așezată în mijlocul acestuia, la cca 300 m în stânga apei Bâmbovnicului și la cca 30 m depărtare de șoseaua comunală Preajba – Corbii Mari. Cătunul mai are un sat numit, cum s-a arătat, Ciurari, dar ambele nu au decât o singură biserică.

Înainte de actuala biserică, în aceste două sate, Fărcășanca și Cuirar n-a mai fost o alta. Cea de acum a fost construită în anii 1852-1856 de către ctitorii și Toma și Dimitrie Musicu, așa cum reiese din cuprinsul pisaniei de mai jos:

“Biserica de față a ridicat-o din temelie chir Toma la anul 1850, august 15 și s-a săvârșit de iznoavă de către Dimitrie Musicu în amintirea celor doi frați ai săi Nicolae și Sterie, răposați, cel dintâi la anul 1833 în Magarovo și celălalt în 1834 în târgușorul Platoru din Macedonia.

Aceasta s-a făcut la 15 iulie 1856”.

În acest an, 1856, biserica a și fost pictată, dar pisania, cum se vede, nu arată numele zugravului.

Ca arhitectură, biserica construită este de zid, în formă de corabie, cu bolți, ca niște coviltire, fără răspunsă, este acoperită cu tablă și cu pardoseală de ciment. Are totuși o turlă în față, pornită de la acoperiș.

Mai apoi, a fost reparată în anul 1885. Și mai apoi, în anul 1917 în zilele ocupației germane din timpul primului război mondial, soldații nemți au transformat-o în grajd pentru a-și adăposti caii. După încheierea păcii, între anii 1925-1929, i s-au făcut reparațiile de care avea nevoie în urma celor ce suferise de la ocupanții prădalnici. Suportarea cheltuielilor s-a făcut de către enoriași, în frunte cu familia Grigore și Dumitra Constantinescu. Cu acest prilej, biserica a dost rezugrăvită “în ulei”, în stil realist de către pictorul Vasile Georgescu, s-a construit o clopotniță din zid și s-a cumpărat o casă parohială din paiantă, care acum însă este în stare de năruire.

În anul 1930 biserica a fost ridicată la rang de parohie, fiind adus la cârma ei preotul Ruse Ionescu, din Fierbinții Vlăscei, atunci hirotonit, prin a cărui grijă, în anul 1964 s-a făcut bisericii o nouă reparație generală, i s-a restaurat pictura de către pictorul Gh. Trușculescu, s-a electrificat, i s-a împrejmuit curtea cu grilaj și mai apoi, în 1978, i s-a consolidat zidăria.

La intrare, în curtea bisericii se află câteva cruci de piatră ridicate în memoria eroilor căzuți pe câmpurile de luptă. Alături de ele, se înalță un monument închinat eroului Negoescu Petre din Gratia, căzut în Războiul de independență din anul 1877 și lângă acesta, cavoul familiei Grigore și Dumitra Constantinescu, și ei socotiți ctitori ai bisericii.

Până a fi ridicată la rang de parohie, în 1930. La biserica din Fărcășanca au slujit proții de la biserica din Gratia, amintiți în medalionul monografic al acesteia, inserat mai sus, iar după aceasta, preotul Ruse Ionescu, pomenit și el în cele ce preced.

Pictura bisericii

În interiorul Altarului în mijlocul boltei celei dinspre Răsărit este pictată Sfânta Fecioară cu pruncul în brațe. Se găsesc alpturi pictați Arhanghelii Mahail și Gavriil rugându-se rândul al doilea de icoane. Din jos de icoana Prea Sfintei Fecioare Maria este pictaătă dumnezeiasca liturghie iar alături minunile Mântuitorului mergând de la stânga de jur împrejur în rândul al treilea de icoane. Din jos de Dumnezeiasca Liturghie este pictată cuminecare sfinților Apostoli, iar în dreapta până la Catapeteasmă este pictată intrarea în biserică a Maicii domnului, Moise și Aaron slujind în cortul Mărturiei iar la stânga este reprezentată Aducerea Mirotului la Ierusalim.

În rândul al patrulea de icoane de jur împrejurul bisericii și Altarului sunt sfinții în rotocoale, ierarhi în Altar.

În rândul al cincilea se pictează ierarhii cel mari: la dreapta Sf. Vasile cel Mare, la stânga Sf. Ioan Fură de Aur. La Proscomidar este pictat pruncul Iisus binecuvântând în picioare Tâmpla sau Catapeteasma.

Pe ușile Împărăatești este pictată icoana Buneivestiri. Pe ușile diaconești sunt pictați Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. Între ușile împărătești și cele laterale din dreapta este icoana Mântuitorului, spre stânga icoana hramului, iar la stânga Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Ierarh Nicolae.

Deasupra ușilor este icoana Cinei celei de Tainăiar la dreapta și stânga sunt 12 praznice mari în Persoanelor Sfintei Treimi, printre care și Nașterea și Adormirea Maicii Domului.

În rândul al treilea sunt icoanele celor 12 Apostoli iar în mijloc este Mântuitorul ca Arhiereu și Împărat alături de el Fecioara Maria și Sf. Ioan Botezătorul.

Rândul cel mai înalt ne înfățișează Icoana Născătoarei de Dumnezeu cu pruncul Iisus în brațe alături de cei 12 profeți din VT.

Pictura Naosului

Pe boltă este pictată icoana “Îngerului Marelui Sfat” adică Mântuitorul stând pe nori și susținut de patru îngeri. Tot pe boltă este Pictat Sfântul Ioan Botezătorul blagoslovind și ținând inscripția “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”.

În rândul al treilea de icoane de jur îmrejurul bisericii sunt pictate pildele cele mai dese: Înățarea Sfintei Cruci…

În rândul al patrulea sunt pictați sfinții în rotocoale: mucenicii, cuvioșii, pustnici.

În rândul al cincilea pe Catapeteasmă sunt pictați diaconii și mucenicii cei mari: la dreapta Sfântul Ghorghe iar la stânga Sfântul Dimitrie.

Pictura pronaosului

Deasupra ușii spre Răăprit este picta Mântuitorul șezând pe un scaun și ținând în mână Evanghelia dechisă pe care scrie: ”Eu sunt ușa, prin Mine de va intra cineva se va mâmtui”. Alături, de o parte și de cealaltă sunt pictați Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, amândoi rugându-se lui Iisus. Pe peretele dinspre Apus sunt pictate căderea protopărinților și izgonirea din Rai. Pe peretele dinspre Răsărit avem pictate pildele Mântuitorului iar mai jos chipuri de cuvioși asceți: Antonie, Pahomie, Maria Egipteanca.

CAPITOLUL AL VI- LEA

Încheiere

Din cele mai sus reiese că părțile de sud ale Țării Românești, unde s-a aflat și așezarea omenească Ghimpeni–Gratia cu cătunele și Drăghinești și Fărcășanca, viața religioasă, în speță ortodoxă, a existat documentar prin cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau poate chiar mai de dianinte.

Păstrând tradiția, locuitorii lor și-au durat lăcașe de cult, biserici la început, potrivit informațiilor scoase din arhive, din lemn, având la îndemână materialul de construcție, lemnul de stejar pe care îl găseau ușor în pădurile vestitului “Cadru al Vlăsiei”, care, cum s-a arătat, se întindea și pe aici pe la Gratia. Din lipsă de izvoare însă, nu se știe precis când au început să-și ridice oamenii asemenea locașe de închinare.

Că bisericile din Gratia și din Drăghinești au fost la început din lemn, se probează cu știrile date, pentru prima oară, de Catagrafia zisă a Mitropoliei Țării Românești al cărei Mitropolit era Ignatie de Arta din anul 1810 și pentru cea dea a doua cu cele semnalate cu prilejul refacerii ei din zi în anul 1887, când cu materialul lemnos recuperat de la biserica de dinainte demolată și prefăcută din zid, s-a folosit la facerea lemnăriei acesteia din urmă.

Desigur că nici la ridicarea bisericilor din lemn și mai ales la prefacera lor în biserici de zid nu a lipsit nicidecum participarea credincioșilor, enoriașii din Gratia și din Drăghinești. Și de bună seamă că nici la construirea , în anii 1852-1856, celei de zid de la Fărcășanca.

La prefaceri, însă, în secolul al XIX-lea, mai ales, contribuții materiale substanțiale s-au făcut și de către proprietarii moșiilor de pe vatra comunei Gratia. În Gratia Mare, sărdarul Constantin Borănescu, soția sa Ana sărdăreasa, fiica lor clucereasa Elena Voinescu, Sardony și urmașii acesteia, mai cu seamă fiul ei Constantin care și-a petrecut întreaga viață la Gratia, în Drăghinești, localnicul înstărit, desigur, Nicola Mișu, iar la Fărcășanca chir Toma și Dimitrie Musicu, ceea ce dovedește că acești “moșieri” cum li s-a tot zis, n-au fost numai “spoliatori” ai sătenilor, așa cum au fost acuzați, ci de cele mai multe ori ajutători adevărați ai lor, îngrijundu-se după putere, și de lipsurile, necazurile și nejunsurile celor din preajma lor. Aceste sentimente altruiste ale celor aici pomeniți au făcut ca ortodocșii din Gratia și din cătunele sale să nu ducă lipsa unui lăcaș de închinare, atât de dorit și de căutat în permanență de sufletele lor.

După dispariția și a ctitorilor cei noi ale celor trei biserici din comuna Gratia, închinătorii lor, împreună cu preoții care i-au păstorit nu fără trudă și scrificii grele, de multe ori s-au îngrijit, se îngrijesc, și se vor îngriji de închinare, păstrându-le până astăzi în bună stare de funcționare și amintindu-și cu recunoștință și evlavie în rugăciunile lor de “moșierii” care le-au înălțat.

Fericită legătură cu credința și evlavia creștină a înaintașilor lor, vechi, cum se știe, cât însuși neamul nostru românesc!….

Concluzii

Putem vedea astfel că evlavia credincioșilor poporului român nu este adormită, chiar dacă vicisitudinile vieții îi apasă necontenit, făcându-și timp întotdeauna de a ajuta locașul lui Dumnezeu și de a fi mădulare vii ale Bisericii naționale pe de o parte, cât și locale.

Preotul însă a avut un rol fundamental în viața acestor credincioși care sunt din ce în ce mai apăsați. El a avut rolul să-i țină aproape de locașul de cult, fie prin angajarea în treburi gospodărești în cadrul bisericii (lucrări de construcții, reparații trebunincioase, acțiuni de catehizare în cadrul parohiei), ținându-i astfel aproape de Dumnezeu și de locașul cel sfânt al Lui. Preotul însă trebuie să fie stâlpul tuturor acțiunilor din cadrul parohiei, și trebuie să inspire credincioșilor încredere atât în domeniul spiritual, cât și în cel material (foarte importantă fiind transparența fondurilor parohiale). Spre exemplu prin dăruirea preoților care au slujit și a celor care slujesc astăzi în bisericile tocmai prezentate, s-au putut face lucruri mari atât pentru viața sufletească a credincioșilor, cât și pentru cea materială a întregii parohii.

Bisericile prezentate sunt un exemplu din multele pe care le poate da Ortodoxia de la noi, ele în acest moment fiind pe mâinile bune și harice ale preoților existenți acum acolo. Însă preotului de azi i se va cere mai mult, și anume, pe lângă a fi un bun administrator al lucrurilor biserici în care slujește, lucru foarte important dealtfel, de a fi un adevărat păstor și călăuzitor de suflete, având statura unui adevărat părinte și îndrumător duhovnicesc.

Acum când societatea devine din ce în ce mai secularizată, nu ni se cere numai să construim și să îngrijim biserici, ci și să îngrijim suflete care acum mai mult ca niciodată sunt chinuite de patimi și de probleme financiare.

În această lucrare am încercat să prezentăm strădania unor slujitori ai altarului lui Hristos și a unor oameni de rând, care și-au îndeplinit cu stăruință misiunea sfântă de a reclădi Biserica lui Hristos acolo unde aceasta era greu de îndeplinit, unindu-și eforturile peste veacuri pentru a lăsa generațiilor viitoare moștenirea materială și spirituală a Bisericii.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Arhivele de Stat. București, Documente istorice, pachetul CMXVII/4, (Catagrafia Mitropolitului Ignatie de la Arta al Ungrovlahiei din anul 1810).

Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, vol. I (1247-1500), București 1966.

Documente privind istoria României B. Țara Românească, veacul XVI, vol.IV, (1571-1580), București 1952.

Documente privind Istoria României B. Țara Românească, veacul III (1616-1620), București 1951.

Documente privind Istoria României B. Țara Românească, veacul XVII, vol. IV (1621- 1625), București 1954.

LUCRĂRI

ANTONESCU-REMUSI, P.S., Dicționarul geografic al județul Vlașca, Giurgiu 1900.

Anuarul Arhiepiscopiei Bucureștilor 1941, Cernica 1941.

Anuarul casei Bisericii 1909, București 1909.

BOLDESCU, ION, Studiu istoric și economic al județului Vlașca, Giurgiu 1900.

BRĂTULESCU, VICTOR, Comunicări, Biserica din Gratia-Vlașca , în “Buletinul Comisului Monumentelor Istorice”, XIX, 1926, fasc. 219, p. 123-125.

Calendarul Arhiepiscopiei și Bucureștilor pe anul mântuirii 1931, București 1931, și pe anul 1940. Tipografia Mânăstirii Cernica, 1940.

CAZACU, PR. NIȚIȘOR – CAZACU MATEI, Hirotoniile săvârșite în Eparhia Mitropoliei Ungrovlahiei între anii 1834-1852, în “Glasul Bisericii” XXX, 1971, nr. 11-12, p. 1120-1141.

CĂLINESCU, GEORGE, Istoria Litraturii Române de la origini până în prezent, București 1941.

Delimitarea județelor Giurgiu, Ialomița, Călărași și a Sectorului Agricol Ilfov, hotărâtă de Consiliul de Stat în “România Liberă” din 24 ianuarie 1981, p. 3.

DIACONESCU, PR. ILIE G., Date statistice bisericești în fostul județ Vlașca în anii 1833-1838, în “Glasul Bisericii”, XXV, 1966, nr. 7-8, p. 669-692.

Dicționarul Limbii Române Moderne, București, 1958.

GIURESCU CONSTANTIN C., Istoria Românilor II, De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, până la Mihai Viteazul, ed. IV, București, 1943, p. 397-398.

GIURESCU, CONSTANTIN C., Principatele Române la începutul secolului XIX, București, 1957.

IONNESCU, GION, G. I., Istoria Bucureștilor, București, 1899.

IORGA, N., Inscripții din Bisericile României, vol. I București, 1905.

IORGA, N., Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.

Județele României Socialiste, București, 1969.

KIRIȚESCU, CONSTANTIN, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1991, București f.a.

LAHOVARI, GEORGE IOAN, G-RAL C.I. BRĂTIANU ȘI GRIGORE TOCILESCU, Marele dicționar gorgrafic al României, vol. III, V, București 1900, 1902.

NĂSTUREL, GEN P. V. , Biserica Stavropoleos din București , București 1906.

NEGULESCU,PREOTUL GEORGE I, Condica hirotoniilor la 1823-1824, în “Biserica Ortodoxă Română”, an LII, 1934, nr.5-6, p. 341-419.

PARAITENCU, P.P., Mihai Viteazul, București, 1935.

POPESCU, MARIN –MATEI ȘI ADRIAN N. BOLDEANU, Mihnea al III-lea, (1658-1659), București, 1982.

POPESCU, PREFECTUL NICULAE M, Preoți din mir adormiți în Domnul, București, 1942.

POPESCU-NAE, ANGHELINA ELISABETA, Gratia pe calea înfloririi. Monografie. (manuscris dactilografiat) 1976

STOICESCU, NICOLAE, Bibliografia Localităților și Monumentelor feudale din România și din Țara Românească, (Muntenia, Oltenia și Dobrogea), vol. I, Craiova, 1970.

TUNUSLI, FRAȚII, Istoria politică și geografică a Terei Românești de la cea mai veche a sa întemeiere ână în anul 1774, …tradusă de George Sion, București, 1863.

BOLIAC CEZAR, Mânăstiri din România, București, 1892.

BILCIURESCU, C. N., Mânăstirile și bisericile din România, București, 1890.

BREZOIANU, I., Vechile intituții ale României, București, 1882.

BREZOIANU, I., Mânăstirile închinate, București, 1875.

DOBRESCU, N., Istoria Bisericii Române, secolul al XV-lea, București, 1910.

DIACONOVICH, C., Enciclopedian Română, Sibiu, 1900.

Dicționarul statistic al României, București, 1915.

GHENADIE CRAIOVEANU, Condica Sfântă a mitropoliei Ungrovlahiei, București, 1886.

FILITTI, I. C., Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829, București, 1929.

FILITTI, I. C., Banatul Olteniei și Craioveștii, Craiova, 1933.

GHIBĂNESCU, Gh., Vlad Vodă Călugărul, Arhiva din Iași, anul VII, martie-aprilie.1896.

C. GIURESCU și N. DOBRESCU, Documente și Regestre privitoare la Constantin Brâncoveanu, București, 1907.

Magazin istoric pentru Dacia, vol. IV, București, 1897.

NEDIOGLU, GH., Cea mai veche școală românească, București, 1910.

NICOLAESCU, ST., Documente Slavo-Române, București, 1905.

NICOLAESCU, ST., Domnia lui Neagoe Basarab Voievod 1512-1521, București, 1924.

ODOBESCU, AL.,Opere complete, vol. III, București, 1908.

POPESCU, NICOLAE M., Pr., Viața și faptele Domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, București, 1914.

PĂCURARIU MIRCEA, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a VI-a, Galați, 1996.

Regulamentul Organic, Proect pentru organizarea mânăstirilor, București, 1834.

ȘINCAI GH., Cronica Românilor, Iași, 1853, și ediția a II-a 1886.

STOICESCU NICOLAE, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, vol. I-II, Craiova, 1970.

TEULESCU, P., Documente istorice, București, 1860

URECHIA, V. A., Istoria Școalelor, București, 1901.

URECHIA, V. A., Istoria românilor, vol. X, part. A.

XENOPOL, A. D., Istoria Românilor, editura a III-a, București.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Bisericile din Comuna Gratia, Judetul Teleorman (ID: 166964)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Bisericile din Comuna Gratia, Judetul Teleorman

Copyright Notice

Constiinta In Reflectia Teologica a Sfantului Paul

Mandria Si Vindecarea Ei, O Perspectiva Psihologica Si Duhovniceasca

Atitudinea Părinților Bisericii la Apariția și Răspândirea Timpurie a Islamului

Antinomia Trinitara. Dumnezeu Unul In Fiinta Dar Intreit In Persoane

Arhanghelul Metatron

Incetarea Casatorie Si Divortul

Copyright Notice

Similar Posts