Viata Episcopului Teofan Elena
Viața Episcopului Teofan
Episcopul Teofan a purtat în lume numele Gheorghe Vasilievici Govorov și s-a născut pe 10 ianuarie 1815, într-un sat în apropiere de Orel – Cernavskoe, din gubernia Orlovsk.
Tatăl său, preotul Vasili Timofeevici Govorov și mama sa, Tatiana Ivanovna, fiică de preot, i-au dat Sf. Teofan cea mai aleasă educație teologică ce se putea obține la acea vreme. Astfel, încă de la primele impresii ale tinereții el a trăit în Biserică.
A studiat mai întâi la școala pregătitoare cu profil teologic din orașul Liven, iar apoi la seminarul teologic din Orel, pe care l-a absolvit în anul 1837. Oricât de dificile erau pe atunci condițiile aspre, uneori inumane ale școlii teologice, ele formau fiilor lor o atitudine mentală dârză.
Din anul 1837 până în 1841 și-a continuat educația la Academia Teologică din Kiev. În 1841 devine profesor la această Academie.
S-ar putea spune fără putință de a greși că tânărul student cerceta deseori peșterile de la Larva Peșterilor din Kiev și că în timpul meditațiilor sale s-a putut plămădi în el hotărârea de a părăsi lumea .
Chiar înainte de a-și termina studiile, el a fost tuns în monahism. După tunderea în monahism, Teofan, împreună cu alți monahi, au mers la Lavra, la renumitul Părinte Partenie. Se presupune că părintele i-ar fi sfătuit următoarele: “voi călugări învățați, care v-ați impus tot soiul de reguli, să țineți minte, că un singur lucru este cel mai trebuincios dintre toate: să vă rugați și să vă rugați neîncetat lui Dumnezeu cu mintea și inima”. Aceste cuvinte, după cum vom vedea, au dat rod bun în inima Sf. Teofan.
După ce a absolvit cursurile, luându-și licența, ieromonahul Teofan a fost numit director provizoriu al Școlii teologice Kiev-Sofia, ulterior a fost numit și rector al seminarului Novgorod și profesor și ajutor de administrator la Academia Teologică din Petersburg.
Munca aceasta exclusiv cărturărească nu îl satisfăcea și a înaintat cerere pentru a fi eliberat de răspunderile profesorale.
În 1847, ieromonahul Teofan a fost trimis la Ierusalim, făcând parte din Misiunea Teologică Rusă. În curând a fost transferat la Constantinopol ca protoiereu al Bisericii ambasadei, după aceea chemat la Petersburg pentru a fi rector al Academiei Teologice și supervizor al învățământului religios în școlile laice din capitală.
Între timp, Sf. Teofan face o călătorie la Roma și în Germania. Pe data de 9 mai 1859 a fst hirotonit episcop al Tambovului. Aici el a întemeiat o școală diocezană de fete. Adeseori slujba la biserică, călătorea mult prin dioceză, predica regulat, restaura biserici și trăia cu toată inima alături de turma sa, împărtășind cu ei bucuria și tristețea.
La numai doi ani după hirotonirea întru episop, Sf. Teofa a avut parte de o experiență cutremurătoare, care a înrâurit în mod decisiv cursul întregii sale vieți. Această experiență a fost aflarea moaștelor și canonizarea Sf. Tihon din Zadonsc, pe care Episcopul Teofan îl iubea din copilărie. Dobândind o bogată și profundă cunoaștere duhovnicească în decursul anilor de studiu și călătorie, de viețuirea monahală și de pastorație, el a început de acum să îl imite în mod conștient și cu mare râvnă pe Sf. Tihon de Zadonsk. Asemenea Sf. Tihon, el și-a folosit demnitatea arhipăstorească pentru a-i reînvăța pe oameni asceza. El folosea adesea acest cuvânt “reînvăța”, deoarece pentru el “chiar și noi, călugării din vremurile contemporane, trebuie să reînvățăm practic călugăria adevărată…”. Deci, pentru Sf. Teofan, cuvântul de ordine pentru toți − fie ei monahi, fie mireni −era asceza.
În 1861, Episcopul Teofan a fost de față la deschiderea moaștelor Sf. Tihon de Zadonsk, împărtășindu-se din mireasma învățăturilor și sfințeniei acestui mare sfânt.
Sfântul Teofan punea suflet în tot ceea ce vorbea, în tot ce făcea pentru poporul creștin, ceea ce a dus la invidia celor cărora imaginea ascetică pe care el încerca să o impună ca model în gubernia Vladimirului le era cu totul străină.
Ideile Sf. Teofan, bazate pe vechile principii creștine, erau mult prea “noi” pentru oamenii căldicei ai timpului său, astfel încât, diavolul, care pururea stă la pândă, a început a căuta să întindă tot felul de curse, pentru ca acest izvor bogat de râvnă patristică, Episcopul Teofan, să fie secătuit.
În anul 1866, Sf. Teofan a cerut să fie eliberat ca episcop de Vladimir, și a fost numit conducătorul Sihăstriei Visa. În curând, la o nouă cerere de-a sa, a fost scutit și de această îndatorire, retrăgându-se într-un apartament cu două camere. De ce oare sfântul a luat o asemenea, decizie așa, deodată?
Se presupune că, într-o zi, o rudă îndepărtată a episcopului l-a vizitat la Episcopie și, negăsindu-l acolo, a rămas să îl aștepte.
Printr-o stranie coincidență, ea a fost cuprinsă de amețeală și a leșinat pe patul episcopului. Această întâmplare a fost văzută de cineva care i-a dat o explicație tendențioasă și a răspândit o sumedenie de zvonuri și bârfe despre “imoralitatea”, tânărului arhipăstor, atât de implicat în cauza femeilor. Cel rău a împins clevetirea la asemenea proporții încât, în ciuda imensei și rodnicei activități pastorale a episcopului Teofan, poziția sa de păstor era definitiv periclitată − cu atât mai mult cu cât societatea contemporană era destul de afectată de biroctație, iar aparatul bisericesc și de stat era atotcuprinzător. Puține au fost încercările de a-l ajuta pe cel căzut victimă acestor clevetiri. De aceea, Sf. Teofan nu a avut altă soluție decât să se retragă din lumea aceasta.
Apoi, nemărginita bunătate a inimii, blândețea ca a unui porumbel, buna-credință în oameni și îngăduința față de ei − toate acestea arătau faptul că nu era pentru el viețuirea printre interminabilele certuri ale deșartei lumești. Era foarte dificil pentru el să fie lider, mai ales într-o postură atât de importantă ca aceasta de episcop. Încrederea îi putea fi înșelată; dar n-ar fi recurs niciodată la represalii. În afară de aceasta, simțea că trebuie să-și consacre toată energia scrisului duhovnicesc. Cât despre sine, dorea să-și încredințeze gândurile în întregime lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea mai presus de orice. Dorea ca nimic să nu stânjenească desăvârșita unire cu Dumnezeu care-i era atât de dragă. Și a plecat din lume pentru a fi singur cu Dumnezeu.
Exista un exemplu pe care Episcopul Teofan îl avea pururea înaintea ochilor: Sfântul Tihon, către care fusese atras din tinerețile sale, și care, la rândul lui, lăsând o dioceză, devenise binefăcătorul duhovnicesc al întregului popor rus.
Pentru a fi sigur de lucrarea sa, retrăgându-se de la dioceza sa, Episcopul Teofan cugeta mai mult decât orice altceva la mântuirea sufletului său printr-o desăvârșită afieroșire a fiecărui gând și suflări lui Dumnezeu. Însă cuvântul lui Dumenzeu se împlinise deja în el. Zăvorât, nevăzut de oameni, a devenit o figură publică de dimensiuni uriașe. El căuta doar Împărăția lui Dumnezeu, iar însemnătatea lui sporită pentru lume i se adăuga acesteia.
În ziua de duminică, 2 iulie 1866, Episcopul și-a luat rămas bun de la turma sa. După ce a slujit Liturghia, Episcopul a ținut cea din urmă predică în mijlocul unei tăceri de mormânt, în care se putea auzea, când și când, un plânset încetișor. Și au început douăzeci și opt de ani de viață deplină, singuratică, de nevoințe neîncetate.
În primii șase ani, episcopul a mers la toate slujbele și la liturghiile de dimineață. În biserică stătea nemișcat, fără a se rezema, cu ochii închiși pentru a nu se risipi. În sărbători, de obicei slujea.
Începând cu anul 1872, se retage cu totul în mănăstirea Vișa. Aici nu mai merge la biserică ci construiește cu propriile sale mâini, în chilia sa, o bisericuță închinată Botezului Domnului. Slujea cu desăvârșire Sf. Liturghie în fiecare zi, uneori în tăcere, alteori cântând: “Părea că nu mai este om, ci înger cu blândețe și bunătate de copil”, ne spune E. Sumarokov.
Zi de zi, episcopul Teofan primea între douăzeci și patruzeci de scrisori și răspundea la toate. Cu un extraordinar discernământ, pătrundea situația duhovnicească a celui ce scrisese și cu multă căldură, limpede și în amănunt răspundea acelei mărturisiri a unui suflet tulburat.
Astfel a viețuit, îndrumându-i din locașul său de zăvorâre pe credincioșii care soseau la el din afară, însetând după mântuire.
1. Moartea și canonizarea
Viața Episcopului Teofan a trecut nevăzută de lume, iar moartea l-a aflat și ea în singurătate. În ultimii ani de viață, după cum ne relatează același E. Sumarokov, vederea a începu să-i slăbească, dar nu și-a întrerupt munca sa statornică, împărțindu-și în continuare timpul în aceeași modalitate strictă ca și până atunci. În fiecare seară, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. După Liturghie, episcopul cerea un ceai printr-o bătaie în perete. La ora unu mânca – în zilele de dulce un ou și un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, aceasta fiind totul pentru o zi .
Începând cu 1 ianuarie 1894, au existat câteva neregularități în programul său. Pe 6 ianuarie, la ora 4³º după-amiaza, ajutorul său de chilie, băgând de seamă slăbirea episcopului din acele zile, deși el continua și în această stare să scrie după prânz, a aruncat o privire în chilia lui. Episcopul zăcea fără suflare pe pat. Brațul stâng i se odihnea pe piept, iar cel drept era îndoit ca pentru binecuvântare arhierească.
Sf. Teofan s-a stins în pace pe șase ianuarie 1894, de sărbătoarea Botezul Domnului. Vreme de trei zile trupul său a rămas în bisericuța din chilia sa și alte trei zile în Catedrală − dar nici urmă de stricăciune, ne spune același E. Sumarokov. Când a fost înveșmântat în straiele arhierești, fața celui trecut la Domnul s-a luminat de un zâmbet plin de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de șaptezeci și nouă de ani, fiind înmormântat în Catedrala Kazansk din pustia Vișinsk.
A fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse în luna iunie 1988, anul sărbătoririi a 1000 de ani de la creștinarea Rusiei. Sfântul Teofan Zăvorâtul este sărbătorit la 10 (23) ianuarie.
Se spune că în chilia sfântului, totul era extrem de simplu, sărăcăcios chiar. Pereții erau goi, mobila veche: un dulap valorând o rublă, un cufăr valorând două ruble, o masă veche, un orolog vechi, un pat pliant de fier, canapele din lemn de mesteacăn cu scaune tari. Se mai afla și o ladă cu multe trebuincioase lucrului la strung, tâmplărie și legatului cărților; echipament fotografic, o masă de cusut, precum și o capră, pentru tâmplărie. Mai avea o icoană a Maicii Domnului din lemn. Iar cărți fără număr, în limbile: rusă, slavonă, greacă, franceză, germană și engleză. Printre ele erau: o colecți completă cu Sf. Părinți; o inciclopedie teologică în franceză în 150 de volume; Istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria Universală a lui Schlosser; operele filozofilor Hegel, Ficher, Jacobi și alții; lucrări de istorie naturală de Humboldt, Darwin, Fichte, etc.
Pe lângă acestea, un număr imens de icoane, un portret al Sf. Serafim de Sarov și multe icoane pictate de episcopul însuși.
În persoana Episcopului Teofan, așa cum a zis arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învățător creștin universal, deși el nu a vorbit; o personalitate publică, deși zăvorât; un predicator al Bisericii auzit pretutindeni, deși în anii săi di urmă nu s-a arătat în nici o eparhie a Bisericii; un misionar care înfiera nebuniile sectarilor, deși n-a pășit pe terenul deschis lucrării misionare, o făclie strălucitoare a învățăturii creștinești pentru norodul ortodox, deși s-a tăinuit pe sine de privirea oamenilor; având o brumă de bunuri pământești, de-abia suficiente, și totuși îmbogățindu-i pe toți cu averea duhovnicească a învățăturii sale; necăutând slavă vremelnică pământească, și totuși slăvit acum de popor, de știința teologică, precum și de numeroase instituții.
2. Urmașii Sfântului Teofan
Sfântul Teofan a lăsat un mare număr de ucenici, care i-au continuat lucrarea până în zilele noastre, chiar. Uniiiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învățător creștin universal, deși el nu a vorbit; o personalitate publică, deși zăvorât; un predicator al Bisericii auzit pretutindeni, deși în anii săi di urmă nu s-a arătat în nici o eparhie a Bisericii; un misionar care înfiera nebuniile sectarilor, deși n-a pășit pe terenul deschis lucrării misionare, o făclie strălucitoare a învățăturii creștinești pentru norodul ortodox, deși s-a tăinuit pe sine de privirea oamenilor; având o brumă de bunuri pământești, de-abia suficiente, și totuși îmbogățindu-i pe toți cu averea duhovnicească a învățăturii sale; necăutând slavă vremelnică pământească, și totuși slăvit acum de popor, de știința teologică, precum și de numeroase instituții.
2. Urmașii Sfântului Teofan
Sfântul Teofan a lăsat un mare număr de ucenici, care i-au continuat lucrarea până în zilele noastre, chiar. Unii au fost părtași ai aceleași culturi, precum marele stareț de la Karulia, din Muntele Athos, Teodosie (1940) și Arhiepiscopul Teofan de Poltava (1937). În California, a apărut o asociație cu numele lui Teofan de Poltava pentru a-i propovădui învățătura. Acesta este un semn binevenit, am putea spune, deoarece până acum aproape nici una din scrierile lui nu au văzut lumina tiparului în limba engleză.
Cuviosul Teofan de Poltava, care asemeni învățătorului său, Teofan Zăvorâtul, a fost o victimă a pizmei și prigonirii, are o deosebită însemnătate pentru adânca sa experiență în ceea ce privește necazurile și spiritualitatea sa lipsită de orice influiență a politicului. Chipul drag al lui Teofan de Poltava, amintind de acel al învățătorului său, este foarte atractiv pentru tineri și din pricina dimensiunii mistice a vieții sale de rugăciune. Se presupune că a fost văzut luptându-se cu satana în chip de fiară și că nu a fost străin nici de adevărata contemplație sau de vederea dumnezeiască.
Alți trei ucenici ai Sf. Teofan, care i-au purtat chiar numele sunt: Teofan, teologul − pustnic atonit din Karaulia, Teofan din Solikamsk, noul ieromartir al Rusiei, care și-a pecetluit râvna sa cu martiriul în râul Kama și Teofan, teolog − mistic pentru modernitate.
Un traducător iscusit al scrierilor Sf. Teofan, iubitor al învățăturii sfântului este și Pr. Serafim Rose. Apoi, găsim o cititoare neobosită, care a depus de asemenea un mare efort la traducerea cărților Sf. Teofan, dar care nu-și spune numele. Aceasta a transmis traducerea ei în California de Nord și anume: fostul Episcop Mark din Laboga și fostul arhimandrit Dimitry Egorov.
Textele mai amintesc și de unii cititori însetați după învățătura duhovnicească a episcopului și anume: Arhiepiscopul Averghie, Episcopul Nectarie și Părintele Adrian, care nu numai că citeau învățăturile, dar se scufundau în rugăciunea inimii descrisă de Sfântul Teofan. Acești bărbați s-au aflat într-o adevărată legătură duhovnicească cu Sf. Teofan și au avut chiar pătrunderi în tărâmul lăuntric al vieții duhovnicești, care altfel ar fi rămas cu desăvârșire necunoscut omului modern. Iubirea lor pentru el l-au făcut viu și simțit în viețile și povețele lor; i-au devenit adevărați ucenici, luânduși-l model de viață. Sf Teofan a dat tonul luptei lor arhipastorale de apărare a turmei ce le-a fost încredințată. Tot timpul își aminteau de el și păstrau mireasma patristică a scrierilor sale, care izvora din vremurile vechi.
Sf. Teofan i-a întors de la ierahii inovatori de astăzi care, nesocotind modelul de vechime, urmează un duh străin. Ortodoxiei și statornicesc lucruri străine în lucrarea lor de ocârmuire a turmei, scoțându-o astfel de sub înrâurirea unor Părinți precum Sf. Teofan.
O uceniță a Sf. Teofan a fost și soția Episcopului Nectarie, Elena, care, spune ea, că de multe ori găsea răspunsuri neașteptate în scrierile Sf. Teofan Zăvorâtul, și, care pentru ea erau adevărate clipe de iluminare.
Sf. Teofan a avut nenumărați fii duhovnicești care, de fapt, nu l-au văzut și nici nu i-au vorbit direct, comunicând cu el numai prin corespondență. Unii erau teologi de renume, preoți și gânditori. Amintim aici pe Sf. Ioan de Kronstadt, care a fost un predecesor al Sf. Teofan; Sf. Ioan din Odesa, a fost unul din mulții admiratori ai sfântului, căruia i-a călcat pe urme în tot timpul vieții sale, arătând că sfințenia poate fi dobândită și de către cei ce duc viață de familie.
De asemenea, Episcopul Teofan, a fost și este un duhovnic al tineretului modern, victimizat de sub-cultura vremii noastre.
Aceasta este puterea Sf. Teofan de a aprinde legătura duhovnicească cu cealaltă lume.
Activitatea Sf. Teofan
Urmaș indirect al marilor monahi și scriitori ruși: Sf. Tihon de Zadonsk (1783) și Sf. Paisie Velcikovski (1794), și admirator al Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Teofan Zăvorâtul (1894) păstrează vie Tradiția Bisericii Ortodoxe și pietatea populară, fiind deosebit de receptiv atât la învățăturile faimoșilor stareți ruși dinaintea sa, cât și la inegalabila învățătură filocalică.
Având o astfel de învățătură duhovnicească și spirituală, Sf. Teofan Zăvorâtul face parte dintre cei aleși, care vorbesc cu deosebită căldură despre obligația de a trăi în Biserică, de a simți împreună cu Biserica, de a participa la întreaga viață a Bisericii, “fiindcă i-a plăcut Domnului să așeze în ea și numai în ea, tot ceea ce este necesar pentru mântuire”.
Operele episcopului Teofan sunt izvoarele bogate și principale fundamentale la care un teolog ortodox trebuie să alerge continuu pentru a-și da seama de exactitatea și de precizia conceptelor sale, a explicațiilor și a doctrinei ascetice a Bisericii.
Sf. Teofan atinge aproape toate problemele teologice. Apologet, exeget, autor dogmatic, traduce din diferite limbi, scrie predici și omilii, exercită îndrumarea spirituală prin intermediul scrisorilor. Tot ceea ce scrie el, are un scop practic: mântuirea sufletului. De aceea, prima sa carte apărută are un titlu caracteristic “Calea mântuirii”. Această carte cuprinde întreaga sa învățătură duhovnicească. Multe dintre scrierile sale provin din scrisorile pe care el le scria fiilor săi duhovnicești.
Una din aceste scrieri este: “Viața duhovnicească și cum o putem dobândi”, cunoscută ca un “manual” cu privire la felul în care se dobândește viața duhovnicească.
O altă carte de mare folos duhovnicesc este “Rugăciunea domnească”, în care Sf. Teofan numește rugăciunea “Tatăl nostru” − căldură și duh la trezvie.
Dintre operele sale mai importante amintim:
− “Cuvinte de învățătură”, Sankt − Petersburg, 1859;
− “Scrisori despre viața creștină”, Sankt − Petersburg, 1862;
− “Tâlcuirea psalmului 33”, Moscova, 1871;
− “Tâlcuirea psalmului 118”, Sankt − Petersburg, 1877;
− “Tâlcuirea epistolelor apostolice”, Moscova 1879-1882;
− “Îndrumar de învățătură morală creștină”, Moscova, 1891;
− “Scrisori către credincioșii despre probleme ale vieții și credinței”, Moscova, 1892;
− “Îndrumări pentru monahii începători ale Cuviosului Pahomie, Sf Vasile cel Mare, Cuviosul Ioan Casian și Benedict”, Moscova, 1892;
− “Aprinzând scânteia dumnezeiască”, în care, episcopul Teofan dă anumite reguli monahilor, chiar el este numit “dascălul monahismului autentic”.
Traducător neobosit, Teofan, a fost dăruit de Dumnezeu pentru a scrie. El cunoștea: greaca, franceza, engleza, germana. Biblioteca sa conținea cărți în aceste limbi străine, cuprizând și operele lui Hegel și Fichte.
În limba engleză, se cunosc două lucrări de seamă a Sf. Teofan; “Viața duhovnicească și cum o putem dobândi” și “Scrisoare pentru monahiile cuvioase”. La aceste scrieri se mai adaugă și “Calea spre mântuire”, care a apărut pentru prima oară în întregime în limba engleză în traducerea părintelui Serafim Rose și a Frăției Sfântului Gherman de Alaska.
Prin această carte, lumea anglofonă va fi mai în măsură să strângă nectarul înțelepciunii sfântului pentru omul modern și să trăiască urmările desăvârșite ale puterii lui.
Opera sa avea în jur de 466 de titluri și unele din aceste opere au fost adesea reeditate. Pe piatra mormântului Sf. Teofan au fost gravate trei titluri, ce caracterizează întreaga sa muncă literară : “Filocalia”, “Comentariul la Epistola Sfântului Apostol Pavel”, “Începutul moralei creștine”.
Sf. Teofan are ca scop în aceste traduceri o înțelegere mai bună a rugăciunii. Aici voi aminti căteva din ele:
− “Viața Sf. Antonie cel Mare”, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, (Tamlov, 1873);
− ”Matericon“, al starețului Isaia în Voskresnoe ctenie (1853-1859);
− ”Meditațiile Sf. Părinte Efrem Sirul la Psalmi“, (Moscova, 1874);
− ”Viața Sf. Simeon de Nichita Stithatul“, 1877 în Dresep ctenie;
− ”Războiul nevăzut“, de Nicodim Aghioritul, Moscova, 1886;
− ”Noua traducere a Filocaliei cu note și comentarii“, vol.V, Moscova, 1877;
Perfecta înțelegere a textului grecesc, dau acestor traduceri ale Sf. Teofan Zăvorâtul o valoare specifică.
Opera exegetică ocupă și ea un loc important în scrierile Episcopului Teofan.
− ”Comentarii la Epistola Sf. Ap. Pavel“;
− ”Gânduri pentru fiecare zi din an după citirile Sf. Evanghelii“, Moscova, 1871;
Scopul acestor scrieri era de a oferi prin intermediul textelor Sfinților Părinți un subiect pentru meditația personală asupra Scripturii și pentru a le explica în predicile sale.
De asemenea, nu trebuie uitate aici operele sale pastorale și ascetice. Aici voi aminti următoarele opere:
− ”Nacertanie cristianskoe nravoncenie“, Moscova, 1895,1896;
− ”Drumul către mântuire “.
Prima carte ”Nacertanie cristianskoe nravoncenie“, este concepută pentru elevii de seminar și preoți, de asemenea, poate fi o lectură și pentru laici.
Sf. Teofan face cea mai completă traducere în limba rusă, a Filocaliei editată la Veneția în anul 1782 de către Nicodim Aghioritul.
Filocalia rezumă faimosul text al “metodei” atribuite lui Simeon Noul Teolog și adaugă următoarea notă: “Aici Sf. Simeon indică anumite procedee externe care pe unii îi scandalizau și îi îndepărtau de această practică, iar alții deformau exercițiul ei. Trebuie să facem ca mintea să trecacă din cap în inimă și să o fixăm aici. Cum să reușim? Caută și vei afla. Modul cel mai potrivit e râvana în fața lui Dumenzeu și osteneala rugăciunii”. Privirea oblicului este o practică considerată “prostească și grosolană”. Sf. Teofan reacționează cu indignare împotriva modului în care Speranski prezintă publicului metoda fizică ce poate însoți rugăciunea lui Iisus. El spune că această rugăciune e însoțită de o căldură care este concentrată asupra primii părți superioare a inimii. În sens metaforic, ca mângâiere a Duhului, căldura inimii este evident de dorit. Focul material, scrie Teofan Zăvorâtul, e la originea multor efecte binefăcătoare și, prin analogie, căldura interioară produce aceleași efecte. Căldura e o condiție a vieții; când ea dispare din viața duhovnicască, e ca și cum ar lipsi respirația.
Sf. Teofan spune că există o căldură a sâgelui, care poate fi bună un timp. După care ea trebuie să facă loc altei călduri care nu e pământeasă.
Episcopul Teofan spune că, în Filocalie, el nu vorbește nimic despre “lumina taborică”, dar aplică regula generală pentru vedenii. Ele nu trebuie acceptate! Fiindcă pot fi produse de o imaginație înfierbântată sau provocate de diavoli.
Un aspect foarte important dar oarecum particular din opera sa este învățătura cu privire la trup, suflet și duh, care se numește trihotomism.
Sf. Teofan spune: “Persoana umană este unitate de spirit, suflet și trup”.
Vedem că Sfântul Teofan are o bogată învățătură duhovnicească, pe care ne-a lăsat-o spre mântuirea sufletelor noastre. Marele ierarh s-a ascuns de noi trupește, dar cu duhul trăiește în lucrările sale tipărite, pline de înțelepciune dumnezeiască, pe care ni le-a lăsat. El rămâne acel mare duhovnic al Rusiei care a viețuit după predaniile Sf. Paisie Velicikovscki și care și-a părăsit scaunul episcopal pentru viața de sihăstrie.
ÎNVĂȚĂTURA EPISCOPULUI TEOFAN
Doctrina Episcopului Teofan
Cititor asiduu al Sf. Părinți, Sf. Teofan are aceiași bază ca aceștia, pentru a determina (a trata) temele creștinismului, și anume:
NATURA UMANĂ
Creată de Dumenzeu este bună și tot ce corespunde acestei bunătăți este norma de acțiune a virtuților: “a te cunoaște pe tine însuți este prima normă a moralei”. Prin cuvintele natură se înțelege la Sf. Teofan în sensul integral după ordine concretă a providenței “persoana este unitatea duhului, a sufletului și a corpului”. Fiecare din aceste părți are necesitățile sale, forța sa și maniera de a se exprima. Această antropologie în trei părți o putem numi ca fiind doctrina de bază a episcopului Teofan.
SUFLETUL
În această a doua componentă a ființei umane, Sf. Teofan distinge trei funcții fundamentale: cunoștința, voința și sentimentul.
Acestora corespunzâdu-le trei facultăți: înțelepciunea (rațiunea), voința și simțirea (le couer-inima).
Rolul rațiunii este de a forma concepte adevărate asupra realității care ne înconjoară. Omul este prin excelență o ființă gânditoare: “Tot creștinismul trebuie să judece lucrurile care îl înconjoară și să dobândească noțiuni precise”. El trebuie să facă efortul pentru a le ajunge pe aceste noțiuni. Evident mijlocul de a le utiliza depinde de capacitatea fiecăruia, dar rațiunea trebuie să fie serios angajată în acest efort pentru a judeca realitatea.
Păcatul “raționaliștilor” constă în faptul că ei uită că activitatea rațiunii nu este în ea însăți sfârșitul vieții. Ea trebuie să fie subordonată vieții Duhului. Fără această viață spirituală savanții cunosc lucrurile care îi înconjoară, dar nu cunosc sensul lor adevărat. Sfântul Teofan spune că ei au înțelepciune, dar nu au inteligență.
Cât despre voință, rolul este de a se opera o alegere liberă prin tot ceea ce este propus în viață. Omul este om pentru că este liber.
Prin această facultate, porțile Raiului se pot deschide la toți, dar din nefericire și cele ale iadului. Cum se poate însănătoși această oscilare periculoasă a voinței? Noi căutăm spontan ceea ce ne seduce, de aceea sentimentul sau inima devine o funcție importantă pentru mântuirea noastră.
Inima are o activitate și o importanță care subliniază numeroasele pasaje ale operei Sf. Teofan. Funcția inimii “înseamnă a simți tot ceea ce atinge persoana noastră . În consecință, inima simte fără răgaz starea sufletului, aceea a corpului, astfel că multiplele impresii produse de acțiunile personale, spirituale sau corporale, prin obiectele care ne înconjoară și pe care le întâlnim, prin situația noastră exterioară și, în general, prin existența noastră“.
Inima este un barometru, un organ grație căruia noi ne controlăm viața. Ea este în același timp o comoară, în care sunt adunate toate energiile și forțele vitale și, care, prin consecință, dau un impuls la toate activitățile noastre.
Prin această insistență asupra inimii și sentimentelor în viața spirituală, Sf. Teofan rămâne în tradiția scriitorilor ruși. Semnalăm pericolul la care se va putea ajunge: sentimentalisul, modernismul și iraționalismul.
Inima este, mai întâi, acea comoară unde sunt adunate forțele vitale ale corpului, ale sufletului și ale Duhului. Inima reprezintă astfel “totalitatea omului”, de care depinde autenticitatea credinței, rugăciunii și a virtuților. Al doilea aspect este cunoașterea inimii. Ea acționează ca o cunoaștere intuitivă. Putem, oare, noi să ne încredem în ea? Răspunsul Sf. Teofan este tradițional ”dacă inima este pură, ea este capabilă de a simți duhovnicește persoana întreagă și toată realitatea. După ce păcatul a făcut inima insensibilă în fața lui Dumnezeu și sensibilă pasiunilor, în educarea inimii, urmând spiritului vieții creștine, trebuie să urmăm reînfierea sentimentului pentru Dumnezeu, acesta aduce omului plăcerea de a se complăcea în această lume divină, de a se simți în propriul său element“. Dar acest efect, spune Sfântul, nu se obține prin efort ascetic, ci prin prezența Sf. Duh.
VIAȚA SFÂNTULUI DUH
A treia componentă a omului este duhul, dar în diferitele texte ale Sf. Teofan nu se știe exact dacă acest cuvânt se scrie cu minusculă sau cu majusculă. Această aparentă confuzie sau ezitare este foarte semnificativă. Se atinge aici marea problemă teologică; aceea a prezenței Sf. Duh. El vine din afară și în același timp El aparține nouă înșine. El este, deci, “duhul nostru și Duhul”, spune Sf. Teofan.
ÎNVĂȚĂTURA DUHOVNICEASCĂ
2.1. PATIMILE
Sunt lipsiți de nădejdea mântuirii acei creștini ortodocși care și-au dobândit patimi păcătoase și au intrat prin ele în comuniune cu satana, rupându-se din comuniunea cu Dumnezeu.
Patimile sunt obiceiurile păcătoase ale sufletului care s-au prefăcut de-a lungul timpului și a repetatei exercitări în păcat într-un fel de calități aparent naturale. Așa sunt: îmbuibarea, beția, voluptatea, viața împrăștiată, ținerea de minte a răului, cruzimea, iubirea de arginți, zgârcenia, deznădejdea, lenea, fățărnicia, falsitatea, hoția, vanitatea, mândria și altele asemenea. Fiecare din aceste patimi, prefăcându-se în caracter al omului și într-un fel de regulă de viață, îl face pe om incapabil de desfătare duhovnicească pe pământ și în cer, măcar deși omul n-ar cădea în păcatul de moarte.
Patima nu se manifestă întotdeauna prin faptă; ea poate trăi tainic în inima omului, ținând în stăpânirea ei toate simțurile și cugetările lui. Patima se recunoaște din aceea că omul nu încetează să-și imagineze păcatul și să se desfăteze cu închipuirea lui, când robit de el, el nu mai e în stare să se împotrivească puterii cugetărilor păcătoase care-l răpesc și imaginilor, care cu dulceața lor netrebnică îi înghit toată înțelepciunea și puterea. Pătimașul nu încetează să săvârșească păcatul în închipuire și în simțământul inimii, menținându-și prin aceasta comuniunea lui cu duhurile întunecate și supușenia sa față de aceștia și, datorită acestui fapt, și pierzania sa veșnică.
Pentru a ne cunoaște patimile ce au pus stăpânire în noi, trebuie să facem o revizuire a vieții, pentru a ne da seama de faptele, cuvintele, gândurile și dorințele nelegiuite ce trebuie înlăturate din sufletul nostru. Când se va face acest lucru, patima de căpetenie care le ocârmuiește pe toate, nu se va mai putea ascunde. Se știe că rădăcina tuturor păcatelor este iubirea de sine. Din iubirea de sine ies: mândria, lăcomia, iubirea de plăceri, iar din ele toate celelalte patimi, din care patimi capitale se socotesc doar opt, deoarece celelalte sunt odrăslite de acestea, și nici nu au număr.
Orice păcătos are toate păcatele; unele se săvârșesc în faptă, iar altele se află în germene; la fiecare din cei care păcătuiesc, faptele sunt puse la cale de egoism, care este sămânța tuturor patimilor sau înclinărilor păcătoase.
Dar patimile, nu se descoperă la fiecare dintre noi toate, într-o măsură egală: la unul predomină mândria, la altul-iubire de plăceri la al treilea-interesul material. Astfel, nici trufașul nu este străin de plăcerile senzuale, iar de se va întâmpla să nu fie stăpânit de ele, aceasta nu are nici un preț. Și cel ce preocupat fiind de interesele sale personale cugetă înalt despre sine, dacă uneori, dintr-un anumit calcul, trebuie să recurgă la o josnicie, nimic nu-l oprește. Și cel iubitor de plăceri, cel lacom de avuții, dacă se pune problema să i se cumpere anumite desfătări, pentru o sumă considerabilă, această pagubă nu deranjează pe nimeni.
Astfel, fiecare are o singură patimă de căpetenie. Toate celelalte patimi stau în umbră, i se supun, sunt dirijate de patima de căpetenie, neîndrăznind să acționeze în vreun fel autoritar, împotriva patimii principale. Toate înclinările și deprinderile vicioase, care sunt deja descoperite de către om în el însuși, sunt umbrite așadar de o singură patimă care predomină cel mai mult, în sânul ei, se va întrupa rădăcina tuturor relelor: iubirea de sine.
“Cunoscând rădăcina păcătoșeniei tale, în final, vei cunoaște atât puii ei cei mai apropiați: înclinările; dar, și puii ei cei mai îndepărtați: numeroasele fapte rele; îți vei înfățișa toată istoria păcătoșeniei tale și o vei zugrăvi ca pe un tablou”.
În noi sunt patimi, dar ele nu sunt de sine stătătoare. De exemplu, rațiunea este o parte esențială a sufletului care este imposibil de înlăturat fără distrugerea sufletului. Dar, patimile nu sunt așa. Ele au intrat în ființa noastră și pot fi înlăturate fără ca omul să-și schimbe natura în sine. Dimpotrivă, odată cu înlăturarea lor, omul se regăsește întreg pe sine, pe când prezența patimilor îl schimonosește, transformându-l în ceva care, de cele mai multe ori, este mai rău decât un animal. Când patimile pun stăpânire pe om, și el se simte atras de ele, acestea i se fac ca o a doua natură, încât atunci când un om acționează influențat de ele, pare că acționează potrivit naturii sale.
Avem această impresie pentru că omul, o dată ce s-a supus lor, acționează fără să vrea potrivit lor și chiar este convins că nu poate face altfel; că așa este normal.
Toate aceste patimi vin din plăcerea de sine, din egoism și din mândrie; și sunt susținute de acestea.
Până la convertire, omul este în întregime pătimaș. După convertire, duhul, umplându-se de râvnă, apare curat. Dar sufletul și trupul rămân, încă, pătimașe. Când începe purificarea și tămăduirea, trupul și sufletul, pentru viața lor, se încăpățânează și se răscoală, asupra duhului care le prigonește. Aceste răzvrătiri se săvârșesc mai mult prin puterile trupești și sufletești și lovesc duhul în măsura în care, aceste puteri îl pot robi. Dar se întâmplă și mișcări îndreptate și asupra duhului.
Acestea sunt săgețile aprinse pe care vrăjmașul le sloboade, din locul lui de pândă, din culcușul psiho-fizic, asupra prizonierului scăpat de sub tirania lui. De aici, cu toate că, în noi există o latură tămăduită și curățită în întregime, răscoala păcatului și a patimilor se manifestă și se simte pe toată întinderea ființei noastre. Astfel:
În trup: izvorul din care pornesc săgețile vrăjmașe este plăcerea trupească sau odihna trupului, cu care stă într-o nemijlocită legătură tresăltarea vieții trupești și îndulcirea senzuală; acolo unde se află acestea, există și pofta desfrânată, lăcomia pântecelui, iubirea de plăceri, lenea, moliciunea, rătăcirea simțurilor, vorba multă, risipirea, nestatornicia, voia proprie în toate, râsetele exagerate, vorbirea deșartă, dormitarea, piroteala ochilor, setea de tot ce este plăcut și săvârșirea plăcerilor trupești în pofte de tot felul.
În suflet: în partea rațională-patimile ne vin din cugetarea proprie, încrederea numai în mintea ta, spiritul de contrazicere, răscoala împotriva rațiunii lui Dumnezeu, îndoiala, trufia și mândria, iscodirea, răpirea minții, vagabondarea gândurilor; în partea doritoare, la baza patimilor, stau: voia proprie, nesupunerea, iubirea de stăpânire, asprimea, firea întreprinzătoare, nădejdea în tine însuți, tendința spre acaparare, nerecunoștința, iubirea de a poseda avuții, cămătăria; în partea simțitoare – patimile care zguduie pacea și liniștea, zavistia, ura răutatea, răzbunarea, osândirea, disprețul, iubirea de slavă, mărirea deșartă, mândria, mâhnirea, tristețea, necazurile, deznădăjduirea, bucuriile, veseliile, temerile, nădejdile, așteptările.
Izvorul tuturor acestor patimi sufletești și trupești este iubirea de sine, după cum am menționat, sau bizuirea pe eul tău, care cu toate că sunt biruite sau respinse la început, adesea se răscoală și îmbrăcându-se într-o patimă oarecare intră în luptă cu duhul.
Acest eu atoatelucrător rămas în noi, cu tot pâlcul de patimi, alcătuiește pe omul pieritor, trupesc – de acum și este definit de către acea “lege a păcatului care se află în mădularele noastre”, din care întotdeauna se ridică ceva împotriva celor care le binevoiește duhul.
Lumea este lumea patimilor în acțiune, adică a patimilor călătoare prin persoane, obiceiuri, fapte. Atingându-se de ea prin oricare latură, este cu neputință să nu răscolim și rănile corespunzătoare din noi înșine sau patimile și stările asemănătoare lor. De aceea, orice trăitor în lume înclină spre cele ale lumii, prin mijlocirea patimilor care trăiesc în el și potrivit cu ocaziile sau smintelile ce se ivesc. Să nu uităm, așadar, că există o mulțime de ispitiri care vin de-a dreptul de la lume.
Astfel distingem: înfățișarea ei fermecătoare, izbânda în toate și puterea înfricoșătoare ce vin din simțământul părăsirii și din pustnicia în mijlocul mulțimii. Așadar, pretutindeni numai piedici, ironii, batjocuri, dispreț, neatenție, chin pricinuit de faptele nelegiuite. După aceasta urmează apoi strâmtorile, răutățile, lipsurile, necazurile de tot felul.
Și demonii, care sunt izvorul oricărui rău, înconjurându-i pe oameni, de pretutindeni, cu mulțimea șiretlicurilor lor, îi învață să încline spre tot păcatul, lucrând asupra trupului, mai ales prin simțirea și asupra sufletului prin elimentabile (elementele) în care lucrează demonii înșiși. De aceea, patimile și răscolirile de tot felul sunt efectele decăderii omului și cooperării lui cu diavolii, care sunt cauză tuturor relelor. Dar există neajunsuri și mai deosebite în cercul păcătos al oamenilor pe care numai demonii le pot aduce, deoarece firea umană oricât de stricată ar fi, nu poate fi în stare de așa ceva. Acestea sunt: gândurile hulitoare, îndoielile, necredința, dezgustul neobișnuit, întunecarea, înșelările de tot felul; în general, este vorba de ispitirile pătimașe, înfumurate, adică de: neîmblânzita patimă desfrânată, ura încăpățânată ce ține până la moarte și altele. În afară de aceste lupte nevăzute, din partea demonilor, mai sunt și atacurile lor văzute, simțite prin trup, adică: sunt vedeniile de tot felul, care se întind chiar până la stăpânirea trupului, de către acestea.
Sf. Teofan ne îndeamnă să pornim cât mai repede la luptă împotriva acestor patimi, care otrăvesc sufletul de zi cu zi, “creștinul trebuie să lupte cu păcatul…”.
Patimile sunt o piedică a sufletului, care arde din iubire pentru Dumnezeu. Ele trebuie înlăturate.
“Va veni Domnul să judece vii și morții, și îi va osândi la muncile cele veșnice pe toți cei ale căror inimi se vor arăta pline de patimi. Deci, de pe acum să aveți osârdie și să vă osteniți pentru curățirea de patimile acestea”. “Luați aminte la acest îndemn și nu slăbiți în lupta voastră cu patimile”.
2.1.a. TREPTELE PATIMILOR
Faptul că patima se arată în noi nu este o nenorocire de care să nu putem scăpa. Aceasta înseamnă că nu suntem curați, dar nu că suntem vinovați. Vina noastră începe din momentul în care noi ne înclinăm cu plăcere spre o patimă care a fost observată; adică, nu ne grăbim să descoperim vrăjmașul și nu ne înarmăm împotriva lui cu mânie. Dimpotrivă, o acceptăm și începe să ne placă, producând plăcere în impulsul prin care a apărut. Aceasta înseamnă că nu ne mai deranjează deloc să fim în compania patimii și, în final, cu vrăjmașii lui Dumnezeu. “Pentru că dorința trupească –patima– este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8,7).
Episcopul Teofan arată în continuare că “unde începe învoiala, acolo începe și vina, care sporește pe măsura înaintării în păcat”, subliniind treptele principale ale patimilor.
Starea noastră obișnuită este aceasta: gândurile se risipesc în toate părțile; emoțiile și dorințele se mișcă haotic și fără o anumită direcție.
Așa se întâmplă de foarte multe ori, uneori durând chiar zile întregi. Acestea sunt gânduri deșarte în cea mai mare parte, fiind legate de problemele zilnice și de datoriile imediate. Printre aceste probleme răsar gânduri sau iluzii deșarte. Atât gândurile simple, cât și cele deșarte se îngrămădesc, de obicei la suprafața sufletului.
Sf. Teofan dezvoltă această problemă în următoarea exemplificare.
Ne gândim la o persoană care ne-a jicnit la un moment dat. Este clar faptul că dând atenție acelei persoane și legăturii pe care o avem cu ea, vrăjmașul dorește să ne facă să ne mâniem și chiar să ne răzbunăm. Aceasta se va întâmpla dacă nu vom lua măsurile necesare.
Totuși, dacă ne gândim atent la omul care ne-a apărut în imaginație, atunci această idee, deși obișnuită și izolată la început, se va înconjura cu alte gânduri și imaginații care vor zugrăvi în imaginația noastră o imagine vie despre felul în care ne-a jicnit acel om, cu toate detaliile faptei. Împreună cu aceasta, se vor ivi în inimă indignarea și mânia, înainte mergătoare ale jignirii. Patima s-a întărit mai bine. Dacă ne vom veni în fire și vom recunoaște că este rău să ne lăsăm dominați de această patimă, atunci desigur vom vedea în aceasta pe vrăjmașul și îl vom trata cu dușmănie. Astfel, mintea ne va fi, iarăși, în pace. Totuși, dacă nu vom face așa, alte simțăminte pătimașe se vor îngrămădi în jurul celui care a apărut deja și-l va agrava. Aceste simțăminte vor începe a ne aduce explicații: “Cum a îndrăznit să-mi facă așa ceva?, cine se crede a fi, cineva foarte important? Eu nu sunt mai rău decât el. Nu pot trece asta cu vederea. Desigur, va trebui să-i dovedesc că nu se poate comporta așa și trebuie să renunțe la o asemenea purtare”.
Dorința noastră de a ne răzbuna, indiferent dacă acea răzbunare este mare sau mică, este exact același lucru. Patima pătrunde și mai bine înlăuntrul nostru. Aceasta este deja a treia etapă.
Apoi vom observa cum gândul a dat naștere năzuinței și gândul, împreună cu năzuința, au născut dorința. Mintea este plină de patimă. Însă, toate acestea sunt doar o necurăție a minții și nu păcătuire.
Între a dori și a face se află întotdeauna hotărârea de a face și gândul asupra felului în care să împlinim fapta. De multe ori nu ne putem da seama cum se naște hotărârea. Ea se află deja în lăuntrul dorinței într-o formă mai slabă; apoi ea crește o dată cu chibzuința faptei, adică, odată cu alegerea mijloacelor și stabilirea metodelor și împrejurărilor. Când totul a fost chibzuit, hotărârea este definitivă.
Atunci fapta este deja împlinită în lăuntru. Păcatul a fost deja făcut înaintea lui Dumnezeu și a conștiinței; poruncile au fost nesocotite și conștiința a fost încălcată. Uneori trece foarte mult timp de la dorință până la hotărâre și chibzuirea faptei. Se menține frica de Dumnezeu, sunt amintite poruncile și conștiința nu doarme.
Gândul, simțământul și dorința, deși au ocupat deja întregul suflet, par să aibă loc la suprafața sufletului. Nu există încă o înclinare spre păcat, ci numai o dorință. Înclinarea puternică începe în momentul în care sufletul începe să cugete dacă trbuie să cadă în patimă. Acum sufletul a pornit deja pe calea păcatului.
În timp ce ia naștere hotărârea, se pierde libertatea, sufletul se simte ca și cum ar fi silit să facă ce a intenționat. Dar nu există o asemenea silire. Are loc un fel de înșelare, spune Sf. Teofan, din cauza unei anume cugetări, sau datorită fricii de Dumanzeu, patima a fost împlinită, păcatul a fost în final săvârșit. Se pare că aceasta este o ultimă încercare, însă în realitate fapta cea rea va spori până la ultima treaptă.
Prima: Dacă până acum frica de Dumnezeu și conștiința au fost pur și simplu îndepărtate și disprețuite, acum acestea sunt încălcate. Până acum situația a fost ca aceea a unei mame care încearcă să-și convingă fiul șă nu facă ceva rău, dar el o înlătură sau fuge de ea. Fiul răspunde la rugămintea mamei, lovind-o peste față.
A doua: Acum lucrarea lăuntrică a fost inclusă în cursul evenimentelor cotidiene și trebuie să apară urmările care sunt de ordin exterior și lumesc.
A treia: Harul dumnezeiesc îl părăsește, omul ieșind de pe tărâmul lui Dumnezeu și intrând în cel al vrăjmașului lui Dumnezeu. Omul cade și se simte împovărat, zdrobit sub o greutate insuportabilă. Pilda despre duhul necurat care se întoarce cu încă cu șapte duhuri mai rele decât el, se împlinește aici.
Întunecime, povară, neliniște – aceasta este răsplata oricărei patimi săvârșite.
Până când patima nu ajunge să fie împlinită prin faptă, omul așteaptă Raiul din această împlinire: Și veți fi ca Dumnezeu.
Totuși, de îndată ce patima este împlinită, amăgirea dispare din fața ochilor, fantoma se risipește, și rămâne numai goliciune, chin, necazuri și greutăți; omul vede că se așteaptă la ceva și a dat peste altceva. S-a răzbunat pe vrăjmaș și se așteaptă să aibă o bucurie, dar lucrurile au luat a întorsătură foarte diferită.
2.1.b. LUPTA CU PATIMILE
“Ucide patimile, atât înăuntru, cât și în afară și cultivă părțile tale cele bune, dându-le libertate și arătare deplină”.
Acum se zămislește pornirea, ura dușmănia împotriva a tot ce este pătimaș. Se declanșează în creștin chiar o forță războinică duhovnicească care – ea singură – înlocuiește pornirea, ura și dușmănia. Unde forța duhovnicească nu există, acolo biruința este deja în mâinile vrăjmașului fără nici o luptă; și, dimpotrivă, acolo unde ea există biruința practicantului, se dobândește, adesea, tot fără nici o luptă. De aici se vede că după cum punctul de plecare al activității pozitize este adâncul nostru lăuntric, tot astfel și același adânc este și punctul de plecare al luptei, numai că din altă parte.
Problema despre punctul de căpetenie al luptei lăuntrice se dezleagă în felul următor: “coboară-te cu atenție în inimă stai acolo în fața Domnului și nu îngădui să intre acolo nimic din cele păcătoase”.
Întărirea și sporirea noastră lăuntrică în duhul nevoințelor ascetice se dobândește doar prin luptă și încleștare, prin biruirea ispitelor “Cine, oare, a devenit postitor fără să se războiască cu pântecele său, sau cine a dobândit credința cea simplă și curată a copiilor fără a birui părerea de sine și trufia minții?”.
Lupta cu patimile, despre care am vorbit, este o luptă a minții. Ea este reală pentru că, nepermițându-le patimilor să se hrănească cu nimic, le secătuiește cu totul. Dar Sf. Teofan spune că, există și o luptă pe față cu patimile, care constă din a face cu bună știință ceea ce le este împotrivă. De pildă, pentru a înfrânge zgârcenia, trebuie să facem milostenie; împotriva mândriei trebuie să alegem îndeletniciri umilitoare; împotriva veseliei, șederea acasă, și așa mai departe. Este adevărat că procedând numai în acest mod nu ajungem direct la țintă pentru că, răbdând lipsurile din afară, patima poate pătrunde înăuntru – ori ea singură, ori cedând locul alteia: Dar când acestei lupte pe față i se alătură și cea lăuntrică, a minții, acestea împreună vor învinge grabnic orice patimă le-ar sta în cale.
Astfel Sf. Teofan ne dă următorul sfat: “străduiți-vă să vă aflați patima principală și îndreptați-vă împotriva ei atât lupta minții, cât și lupta pe față”.
Orice creștin care caută mântuirea trebuie neapărat să străbată trei trepte, și anume: “să înceapă prin pocăință și întoarcerea la Dumnezeu, iar apoi, prin lupta cu patimile, să intre în tărâmul curăției. Pocăința e punctul de plecare, curăția este sfârșitul; lupta cu patimile umple toată întinderea dintre aceste două hotare”.
Intrând în luptă suntem adevărați ostași, ne spune Episcopul Teofan. Însă unui ostaș îi trebuie arme. În continuare, Sf. Teofan ne arată aceste arme “ca știind cu ce trebuie să luptați, să nu vă osteniți cu fel și fel de închipuiri în privința luptei”.
Pornind în luptă creștinul trebuie să se înarmeze cu toate armele, ca să nu rămână nici o parte a trupului descoperită și neînarmată.
Ostașii care merg la luptă au în mână sabie, suliță sau pușcă, capul și-l acoperă cu un coif, fața cu vizieră, pieptul cu platoșă sau zale, celelalte părți cu scut: într-un cuvânt, în dreptul fiecărei părți a trupului au o armă de apărare. La fel e și în lupta duhovnicească: ca ostași, spune Sfântul, noi suntem datori să avem fiecare parte a firii noastre înarmată cu arma potrivită, pentru că vrăjmașul atacă fiecare parte a firii noastre, asupra fiecăreia trimite patima și păcatul potrivit ei.
Acestea sunt părțile noastre. Care sunt atacurile patimilor împotriva lor și care sunt armele împotriva acestora ni le arată în continuare Sf. Teofan.
Fiecare din noi are un trup. Viața trupului este susținută prin lucrarea armonioasă a feluritelor lui părți. Satisfacerea necesităților trupului este o lege a firii; dar dacă se apropie de ele patima, această satisfacere pierde măsura și chipul cuviincios și devine păcat.
Trupul nostru trebuie hrănit, spune Sf. Teofan. Organele legate de hrănire sunt cel gustativ, gândul și stomacul. Patimile care atacă aceste părți sunt: multa mâncare, mâncarea de bunătăți – luxul în mâncare și condimente, îmbuibarea și beția.
Armele pe care ni le recomandă Episcopul Teofan împotriva acestei patimi sunt înfrânarea și postul.
Trupul nostru simte. Simțurilor le slujesc nervii și organele de simț. Patimile care le atacă, însă, pe acestea sunt multe.
Fiecare simț – ochiul, urechea, gustul – are sminteala sa; iar patima lor comună este patima excitării plăcute a simțurilor, altfel spus a plăcerii simțurilor. Arma cu care trebuie să ne înarmăm în această parte, spune Sf. Teofan este paza simțurilor, mai ales a auzului, a văzului, de toate impresiile simțitoare, prin mijlocirea însingurării și ferirea de întâlnirea cu lucrurile personale și locurile simțitoare.
Apoi, trupul nostru se mișcă. Știut este că, organele mișcării sunt mâinile și picioarele, cu mușchii și oasele lor. Patimile care atacă această parte sunt, pe de o parte, lenevia și somnolența, pe de alta agitația, patima jocurilor și distracțiilor, dansul, actoria, bătăile și așa mai departe. Pentru ca să înfrângem această parte a trupului, Sfântul enumeră: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasă a mișcărilor.
Apoi, Sf. Teofan spune că trupul are limbă – organul cuvântului. Iar patimile care năvălesc asupra ei sunt: vorbirea în deșert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie să ne apărăm este tăcerea înțeleaptă a gurii.
Acesta este trupul nostru: acestea sunt patimile lui și acestea sunt armele împotriva lor. Suma acestor nevoințe le numește Sf. Teofan nevoințe trupești. Așadar, pe trup trebuie să punem frâu și să îl învățăm cu viața evlavioasă.
Însă nu trebuie să uităm că avem și suflet. Pentru suflet, Sf. Teofan remarcă că pe primul loc vine închipuirea cu memoria: magazinul sufletesc împreună cu ghidul comorilor lui. Patimile pe care le amintește în această capacitate a sufletului sunt: visarea, împrăștierea sau răpirea minții, fantezia aprinsă de citirea romanelor și de discuțiile deșarte. Arma pe care trebuie să o folosim este luarea-aminte sau trezvia, împreună cu privegherea duhului.
După închipuire urmează discernământul cu rațiunea, prin care este cunoscut cu gândul orice lucru. Vrăjmașii care le vatămă sunt: iscodirea deșartă, îndoiala, trufia, încrederea doar în sine, încăpățânarea în plăceri, lipsa convingerilor. Armele pe care trebuie să le folosim sunt: citirea Cuvântului lui Dumnezeu și a scrierilor duhovnicești, discuția cu oameni încercați în viața duhovnicească, supunerea propriului discernământ față de glasul Bisericii.
În continuare, Sf. Teofan spune că lângă discernământ vine voința – capacitatea înfăptuitoare de a voi și a întreprinde.
Patimile care o chinuie sunt: grija de multe, lăcomia, nesupunerea, obrăznicia. Arma împotriva lor este ascultarea în toate privințele, altfel spus supunerea față de rânduielile legiuite – obștească, bisericească și cea dată de părintele duhovnicesc.
În continuare vine gustul – capacitatea de a cunoaște plăceri estetice.
Patimile pe care le amintește aici Sfântul sunt: iubirea de modă, scliviseala, patima distracțiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele pe care trebuie să le folosim împotriva lui sunt: cântarea duhovnicească, icoanele și mai ales mersul la biserică, prin care gustul nepervertit capătă satisfacția cea mai deplină.
Acesta este sufletul, am văzut care sunt patimile lui, apoi și armele pe care trebuie să le folosim împotriva lor. Toate aceste arme, ne spune Sf. Teofan, alcătuiesc cercul nevoințelor sufletești, prin mijlocirea cărora Îl preaslăvim pe Dumnezeu în sufletele noastre.
În sfârșit, mai presus de toate este duhul, puterea îndreptată către Dumnezeu și lucrurile Dumnezeiești. Astfel, vrăjmașii aici sunt: necredința, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, înăbușirea conștiinței, neiubirea față de cele sfinte, deznădejdea. Armele pe care trebuie să le folosim împotriva lor sunt: credința și iubirea devotate lui Dumnezeu, însuflețite de nădejde și lucrând întru umblarea înaintea Domnului, prin necurmata întoarcere a minții și a inimii către Dumnezeu, sau întru rugăciunea neîcetată. Pentru că “rugăciunea este respirația duhului”.
Acestea sunt armele luptei noastre duhovnicești, pe care ni le recomandă Sf. Teofan și anume: credința, rugăciunea, mersul la Biserică și petrecerea întru toată rânduiala bisericească, ascultarea în toate privințele, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și a Sfinților Părinți, discuțiile cu oameni încercați duhovnicește și cugetarea la cele Dumnezeiești, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupească, privegherea, metaniile, însingurarea, paza simțurilor, tăcerea, înfrânarea, postul.
Ca să ținem piept în lupta noastră duhovnicească, suntem datori să ne îmbrăcăm cu toate armele arătate mai sus, căci dacă vom lăsa pe vreuna atunci va rămâne o parte a corpului descoperită unde vrăjmașul va putea ușor să ne rănească, lăsându-ne fie o rană ușoară sau una ucigătoare.
Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezrădăcinate din noi – fie prinpropria noastră osteneală a minții sau prin povățuitorii pe care îi aflăm, fie prin lucrarea nemijlocită a Domnului Însuși.
Am arătat deja că fără războiul lăuntric cu gândurile, lupta exterioară nu are cum să fie încununată de biruință; la fel vor sta lucrurile și în privința războiului dus sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, cât și a curățirii săvârșite de către pronia divină. Prin urmare, lupta lăuntrică trebuie să fie necurmată și neschimbată.
2.1.c. METODELE PRINCIPALE PENTRU A NE BIRUI ÎN LUPTA CU PATIMILE
Pentru a ne convinge că am ieșit biruitori în lupta cu patimile, Sf. Teofan ne relatează principalele metode după care putem vedea cine a pus stăpânire pe noi; ori patimile sau virtuțile adevăratului creștin. Acestea sunt:
Nici să nu ne gândim să pornim război împotriva întregii oști a patimilor, ci să ne înarmăm de fiecare dată împotriva acelei patimi care ne luptă mai tare. Dacă ne luptă trufia, să luptăm cu trufia. Ne luptă mânia, să luptăm cu mânia. Ne biruie invidia, să luptăm cu invidia. Să luptăm cu vrăjmașul pe care îl avem în față, asupra acestuia să ne îndreptăm toate “forțele armate” și toată luarea-aminte. Vrăjmașul ne va întinde o cursă, abătându-ne forțele în altă parte decât aceea dinspre care vine primejdia.
Trebuie să ne grăbim să ne deosebim de vrăjmaș și să devenim potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească.
În cea trupească, vrăjmașul vine în fața noastră și îl vedem – dar în lupta duhovnicească atât vrăjmașul, cât și noi suntem în același suflet și în aceeași inimă; și tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu știm să-l deosebim pe vrăjmaș de noi înșine și să ne despărțim de el. Noi credem că mișcarea pătimașă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerință firească, ce trebuie satisfăcută – în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmașul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat și al tuturor faptelor noastre greșite. Dacă am reuși să deosebim patima de noi înșine ca pe ceva dușmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însuflețiți de ură și împotrivirea față de ea.
După ce vom deosebi în noi înșine patima care ne strică liniștea și vom recunoaște ca vrăjmaș, trebuie să începem lupta împotriva ei, folosind armă după armă, până ce va fugi și se va ascunde de noi sau până ce sufletul nostru va dobândi odihnă. Să postim, să ne rugăm, să citim, să medităm, să vorbim cu părintele duhovnicesc, să mergem la biserică, să facem metanii acasă: Într-un cuvânt, să întrebuințăm toate mijloacele pe care le găsim de cuviință pentru a-l învinge pe vrăjmaș. Uneori vom observa că patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăție pentru că “cel ce rabdă se aseamănă prin nevoința sa mucenicilor”. Lupta noastră să se sfârșească atunci când pe pământul sufletului nostru nu va rămâne urmă de vrăjmaș.
Dacă vrăjmașul a fost izgonit, patima a fost stinsă și sufletul a dobândit odihnă. Însă niciodată să nu credem că acea patimă am lovit-o de moarte. Ea, ne spune Sf. Teofan, s-a îndepărtat pentru o vreme, neavând putința de a ține piept forțelor noastre. Însă îndată ce se va ivi priejul, ea se va ridica și va începe să lupte. “Ați învins patima cu un prilej: însă ea va afla mii de asemenea prilejuri și iarăși va începe să lupte și să vă provoace la lupta”.
Dacă am înlăturat o patimă, atunci trebuie să fim treji, pentru că ni se va ivi alta și arena noastră va trebui să fie pregătită de atac. Deci, niciodată creștinul nu are voie să lase armele sale, ci să rămână echipat cu ele ziua și noaptea. Creștinul este ostașul căruia niciodată nu-i vine schimbul și care trebuie să fie gata de luptă. Astfel, aici avem nevoie de răbdare: “întru răbdarea noastră veți dobândi sufletele voastre”. (Luca 21,19): fiindcă numai “cel ce va răbda până în sfârșit se va mântui”(Marcu 13,13).
Acesta este întreg programul luptei pe care ni-l recomandă Episcopul Teofan. După ce vom recunoaște ca vrăjmaș al nostru patima care ne luptă, să o lovim cu armele noastre, întrebuințându-le una după alta, până ce o vom goni. După ce o vom alunga cu totul, să priveghem, așteptând năvălirea alteia: și când va năvăli să facem cu ea ceea ce am făcut cu prima – și tot așa în fiecare zi, în fiecare ceas, și în fiecare minut.
Însă ne punem întrebarea: când se va săvârși această luptă? În fapt, fiecare dintre noi va vedea când va veni sfârșitul bătăliei.
Nu putem spune dinainte. Dinainte, se poate spune doar atât: cu cât se va lupta cineva mai cu bărbăție, fără a se supune nici unei înrâuriri păcătoase, cu atât mai repede vor începe patimile să slăbească, și pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea și liniștea vor începe să se sălășluiască în suflet. Și este nădejde că sufletul va ajunge, în cele din urmă, într-o stare plină de pace, în care, ca în liniștea de la miezul nopții, va împărăți o tăcere adâncă – semn că toți vrăjmașii au fost gonoți departe sau răpuși. Atunci sufletul va prăznui sabat neîncetat.
2.1.d. TREZVIA ȘI BUNA CERCETARE
Printre alte sfinte și mântuitoare porunci, Domnul ne-a dat-o și pe aceea a necontenitei privegheri rugătoare asupra noastră, condiție numită în scrierile de suflet – luminătoare ale Sfinților Părinți trezvie (discernământ).
Sf. Teofan definește trezvia “o cale ce duce spre orice virtute și spre paza poruncilor lui Dumnezeu”. De aici vedem că trezvia se întemeiază pe cunoaștere și însușirea sârguincioasă și continuă a poruncilor evanghelice și a întregii Scripturi. Ea aspiră necontenit spre împlinirea tuturor poruncilor evanghelice cu fapta, cu cuvântul, cu gândul și cu simțurile. Apoi Sf. Teofan spune că: “un luptător al lui Hristos trebuie să aibă două temeri în cele ale vegherii! trezvia și deplina cercetare”. Astfel, prima e îndreptată către lăuntru, iar cea din urmă spre afară; cea dintâi supraveghează mișcările însăși ce ies din inimă, iar cea de a doua ghicește de mai înainte mișcările, care sunt gata să răsară într-însul potrivit cu înrâurirea din afară; legea pentru întâia este: după ce ai izgonit din suflet orice gândire prin aducerea aminte de prezența lui Dumnezeu, stai la ușa inimii și observi cu băgare de seamă tot ce intră și ce iese din ea, iar îndeosebi să nu dăm voie să ne încredințeze de mai înainte simțământul și dorința fiindcă de aici vine tot răul.
Dacă luarea aminte ne va fi îndreptată spre noi, în inimă, cu rugăciunea către Dumnezeu, strică toate cursele vrăjmașului. Pentru că aici vrăjmașul își are metodele lui. În continuare, Episcopul Teofan ne-o arată pe cea mai mare, de căpetenie. Când ne înțelepțim, nu dăm voie gândurilor și chemărilor spre bine, care par a fi bune, ci îndată, sau după propria noastră judecată, sau după îndrumările celor mai încercați decât noi taie, oricât de frumoase ar părea că sunt și lucrăm în acest chip cu luare aminte și cu atâta hotărâre încât nu se întrevede putința ca să-l prindem cu această metodă. Atunci vrăjmașul părăsește cursa aceasta și începe din afară lucrarea sa, prin oamenii pe care îi are în stăpânire. De data aceasta vor începe laudele lingușitoare, clevetirile, osândirile, asupririle și orice fel de neplăceri.
Acest lucru, tocmai trebuie să-l cunoaștem spune Sf. Teofan, pentru ca să putem privi în amândouă părți. Să respingem aceste atacuri nu stă în puterea noastră, dar stă în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaș. Lucrul principal e să răbdăm totul, fără să distrugem pacea și dragostea. Ajutorul nostru, în această privință este Domnul. Pe El trebuie să-L rugăm să ne liniștească inima, și – dacă binevoiește – să potolească totul și în afară. Din partea noastră nu trebuie să scăpăm din vedere de unde este și de cine este pornită furtuna și să ne îndreptăm dușmănia nu împotriva oamenilor, ci împotriva celui ce, stând în dosul lor, își aprinde și călăuzește tot mersul lucrurilor.
Legea neclintită pentru toți cei ce-L caută pe Domnul este trezvia lăuntrică sau viața trăită în luare-aminte și în priveghere. Există o zi caldă: “E așa liniște, că se aude musca…”. La fel de liniște este în inima celui ce priveghează. Ca o lumânare arde imima necontenit în înlălțarea ei către Dumnezeu, iar de se ivește în suflet ceva străin, sufletul îl zărește și îl alungă, și iarăși e liniște…și tot așa… .
Atunci când ne rugăm, spune Ierarhul Teofan, mintea trebuie să ne fie în inimă și totul trebuie să adunăm și să punem în ea. “Nu-ți lua ochii minții de la inimă și toate cele bune, lasă-le să trăiască; dacă nu sunt bune, trebuie să le ucizi îndată”.
Din aceasta trebuie să învățăm a cunoaștere care gând intră mai des în luarea noastră aminte. Prin aceasta vedem care patimă este mai puternică în noi. Totuși, pentru a începe o luptă nu trebuie să mai încredem în propriile noastre osteneli. Leacurile de vindecare ni le va trimite Domnul. Noi trebuie să ne străduim cât mai mult, însă tot ce e bun trebuie să așteptăm de la Domnul.
De cele mai multe ori necazuri ne vin din partea simțământului că suntem drepți. Trebuie să ne întipărim în minte, că de îndată ce ne apărea acest simțământ, măcar într-o mică măsură, înseamnă că lucrarea noastră merge strâmb. Cu cât ne vom socoti mai păcătoși, cu atât calea ne va fi mai dreaptă. Însă trebuie să căutăm ca simțământul nostru de păcătoșenie să se ivească într-un chip firesc din adâncul sufletului, iar nu insuflat din afară prin cugetare sau cuvânt străin.
Sunt multe simțăminte bune, spune Sf. Teofan, dar simțământul nimicniciei este un simțământ de bază, așa încât, dacă el lipsește, toate să fac fără de folos.
Ierarhul Teofan ne recomandă să ne îndeletnicim mai mult cu inima. Pentru aceasta el ne pune spre trezvie scara, pe Isaac Sirul, pe Varsanufie și Ioan, în Filocalia – pe Diadoh, pe Isaia, pe Evagrie, pe Casian, pe Nil. În continuare, Sfântul ne sfătuiește să fugim de săturare.
Cunoaștem cu toții ce este săturarea trupească, dar în acest capitol Sf. Teofan se referă la săturarea duhovnicească și la mulțumirea cu starea lăuntrică. În această privință, el spune că urmarea ei este aceeași ca și săturarea trupească; adică: părăsirea lui Dumnezeu.
Când toate sunt în îndestulare, pentru ce mai trebuie să ne mai rugăm lui Dumnezeu și să ne mai gândim la El? Da, dar la această stare, spune Sfântul Teofan, nu ajung deodată cei ce sunt mulțumiți de sine. Efectul nemijlocit al săturării este slăbirea atenției și începutul făgăduințelor față de noi înșine. Dacă vom lăsa să se ivească această săturare, atunci ne vom rostogoli în vale când este alunecos. Și aceasta ne va fi cea mai mare nenorocire. De aceea ne îndeamnă Sf. Teofan la o rugăciune continuă, la veghere.
Astfel precum vedem lumina, așa trebuie să vedem pe Domnul în fața noastră și în inmă, să cădem înaintea Lui cu simțăminte de umilință și de zdrobire. Atunci și numai atunci vom câștiga teama cea plină de trezvie.
Privegherea, ne spune sfântul, cere numaidecât liniștea fizică a sângelui, care se obține printr-o chibzuintă înfrânare. Așa cum trebuie să ne ferim de excesul de mâncare, trebuie să ne ferim și de excesul de înfrânare. Prea multă înfrânare slăbește trupul, distruge vigoarea și prospețimea din el, necesare trezviei, aceasta ofilindu-se și slăbind pe măsură ce slăbesc și se ofilesc puterile trupului.
Fiind în starea de trezvie fiecare credincios va fi mereu alături de Domnul, deoarece Sf. Teofan spune că sufletul unui om se încălzește atunci când cheamă numele Domnului Iisus prin pogorârea în adâncul inimii a rugăciunii inimii și anume: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. “Neîncetat cheamă numele Domnului Iisus, inima ta să înghită pe Domnul, și Domnul să înghită inima ta – și vor fi cei doi una”.
Astfel, fiecare din noi poate să privegheze având numele lui Iisus pe buze și adunat în inimă, ca să poată izgoni pe vrăjmașul și să se sălășluiască în Hristos.
SMERENIA ȘI DRAGOSTEA
“Porțile lui Dumnezeu sunt dragostea și smerenia cea plină de har”.
Prin aceste porți intră omul întru spovedirea nenumăratelor binefaceri ale lui Dumnezeu și ale nenumăratelor sale păcate, spălat în lacrimi de pocăință și umilință; pe aceste porți intră omul cu rugăciunea curată și cu contemplația duhovnicească în fața lui Dumnezeu.
Dacă smerenia, potrivit învățăturii comune, e condiția oricărei virtuți, a oricărei fapte bune, ea va fi la fel de indispensabilă și pentru rugăciune. Nimic nu e mai potrivit, scrie Sf. Teoafan, pentru a împiedica milostivirea lui Dumnezeu decât lipsa smereniei.
În rugăciune, smerenia se manifestă sub două aspecte principale: ca o cerere a milostivirii; și ca mulțumire, euharistia, și una și cealaltă împiedicându-ne să-i atribuim lui Dumnezeu darurile. Astfel, citându-l pe Sf. Ignatie Brianceaninov, Sf. Teofan spune că: “adevărata rugăciune și adevărata smerenie sunt unul și același lucru”.
În Exercițile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola citim o interesantă observație despre discernământul gândurilor: dacă un gând se prezintă fără un motiv exterior, el vine de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, inima care nu suferă impresii în exterior devine o sursă de inspirație sub forma gândurilor interioare, gânduri care vin “dinuntru”. Autorii răsăriteni vorbesc adeseori despre acest lucru. Dar, oare, Dumnezeu nu se apropie de sufletul nostru decât sub formă de “gând”? Problema misticii se pune cel mai adeseori astfel: cunoașterea lui Dumnezeu se situiază, oare, doar în planul minții, al gândirii? Într-adevăr, “mistica întunericului presupune că există și o altă cale: când ajungem pe ultima treaptă a cunoașterii intelectuale, sufletul ia aripile iubirii”. Și această treaptă este numită “mistica luminii”.
Pe cât se pare, mistica inimii nu se adaptează deplin nici primei scheme, nici celeilalte, deși ea le împacă. În acord cu “mistica întunericului”, Teofan nu se îndoiește de faptul că Dumnezeul Iubire nu poate fi cunosut decât prin iubire. Dar această stare de cunoaștere nu se situează după ultima treaptă a minții; dimpotrivă, urcușul spre Dumnezeu începe pe calea iubirii. Atunci din inimă vin simțămintele duhovnicești, și dacă ele sunt însoțite de gânduri, credibilitatea le este dată de faptul că rămân în inimă.
“Aducerea aminte de Dumnezeu trebuie să ducă la o situație plină de căldură sau de dragoste arzătoare pentru Dânsul”. O dragoste fierbinte față de Dumnezeu duce la cunoașterea Împărăției cerurilor.
Sf. Teofan vorbește despre aceste două mari virtuți ca fiind temelia de bază a mântuirii unui creștin. Iar dacă vrem ca aproapele nostru să ne “iubească”, trebuie să-i arătăm mai întâi de toate noi dragostea noastră, ca apoi el să se liniștească și să capete această virtute a dragostei.
2.2. CĂILE DE DOBÂNDIRE
“Nu mai este dragoste și smerenie”, spune Sf. Teofan, și atâta vreme cât acestea nu vor fi, nu va exista nimic din cele duhovnicești. Cele duhovnicești se nasc și cresc împreună cu nașterea și creșterea acestora. Ele sunt pentru suflet ceea ce este urzeala cărnii pentru trup. Astfel, smerenia se dobândește prin faptele cele de smerenie, iar dragostea prin faptele cele de dragoste.
Episcopul ne îndeamnă să privim la amândouă, arătându-ne în acest mod care este măsura: cine este smerit, acela nu poate ajunge ca cineva să se poarte mai prejos de vrednicia ce i se cuvine, fiindcă el se socotește atât de josnic pe sine însuși, încât nimeni nu se poate purta cu el încă mai prejos, oricâte îndemnări ar întrebuința. Și aici se află înțelepciunea.
Referitor la neputința năravurilor, Episcopul Teofan spune că Domnul uneori o lasă pentru smerenie. Pentru.că de n-ar fi așa, noi ne-am ridica îndată mai presus de norii cerului și acolo ne-am așeza scunul și de aici pierzarea. Arma pe care trebuie să o folosească fiecare creștin împotriva vrăjmașilor este, de asemenea, smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putință să ne socotim smeriți, fără să avem nici măcar umbră de smerenie. Sf. Teofan spune că adevărata cale sau calea cea mai bună, care duce la smerenie, este ascultarea și lepădarea de voie proprie. Fără aceasta în noi se poate dezvolta o mândrie statornică, smerindu-ne în cuvânt și-n înfățișarea trupului. Trebuie să privim atent la acest punct remarcat de Sf. Teofan pentru a ne convinge de starea în care se află sufletul nostru. Dacă el face voia trupului atunci rânduiala vieții noastre nu ne va duce la smerenie. Oricât ne-am smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. Pentru aceasta trebuie să ne gândim cum să o dobândim.
O altă cale de dobândire a smereniei și dragostei este să privim cu stăruință în inimă. Uneori, precizează Episcopul, smerenia este un duh de înșelare, care, prin vicleșugul său, nu se știe cum tot dă târcoale sufletului și-i încurcă în așa fel cugetele, încât el se scoate smerit, iar înlăuntrul său acoperă o părere de sine plină de mândrie.
Adevărata smerenie ne vine de la Duhul Sfânt. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul Sfânt, nu se poate cunoaște pe sine așa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumenzeu, el nu poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar, Duhul Sfânt, sălășluindu-se în inima omului îi arată toată sărăcia lăuntrică, slăbiciunea, descompunerea sufletului și a inimii și depărtarea de Dumnezeu. În fața tuturor faptelor bune și în fața dreptății lui, îi arată toate păcatele, lenevirea și lipsa de grijă în ale mântuirii și fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai în faptele bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo, unde el nici nu bănuia. Ca să spun pe scurt Duhul Sfânt arată totul în lumina adevărată și atunci omul începe să-și piardă nădejdea în propriile sale puteri și fapte bune, se socotește cel mai rău dintre oameni.
Apoi, tot prin Duhul Sfânt omul dobândește și rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu se poate cu o astfel de rugăciune, care să fie într-adevăr plăcută lui Dumnezeu până nu va primi pe Duhul Sfânt. Pentru că, dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în diferite părți, de la un lucru către altul și nu va putea deloc să-și țină gândurile la un loc și, pe deasupra, el nu cunoaște așa cum se cuvine ființa sa proprie, nici nevoințele sale, nici cum și ce trebuie să ceară lui Dumnezeu; nici nu știe cine este Dumnezeu. Însă, spune Sf. Tofan, omul în care locuiește Dumnezeu Duhul Sfânt, Îl cunoaște pe Dumnezeu și vede că El este Tatăl său, cum trebuie să se apropie de El și cum trebuie să ceară și ce trebuie să ceară de la El.
Tot din smerenie izvorăsc lacrimile și zdrobirea; din ea vine și faptul că nu înfrumusețează, fiindcă vrăjmașul viclenește în așa fel, încât vrea să nască și din aceasta iarba cea otrăvitoare.
Smerenia și dragostea, împletindu-se în inima creștinului, formează cele două virtuți “izvoare nesecate ale mântuirii”. De aceea, el ne îndeamnă să ținem întotdeauna sabia smereniei și să tăiem fără milă capul vrăjmașului, iar ca strajă să punem virtutea dragostei.
RUGĂCIUNEA
2.3.a. CE ESTE RUGĂCIUNEA ȘI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBȘTE
Rugăciunea este înălțarea minții și a inimii la Dumnezeu, în laudă, mulțumire și cerere pentru bunurile duhovnicești și materiale de care avem trebuință.
Singur Dumnezeu este biruitorul tuturor neputințelor noastre, iar puterea Lui nu o putem primi decât prin rugăciune. Ea este izvorul tuturor împlinirilor, oricare ar fi acestea. Tot prin ea cerem și dobândim umblarea în fața lui Dumnezeu.
Ea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugăciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugăciunea este puterea ce pune în mișcare toate virtuțile; rugăciunea este povățuitorul tuturor pornirilor bune. În măsură în care rugăciunea merge bine, în aceeași măsură toate vor merge bine. Căci ea nu îngăduie ca ceva din cele lăuntrice să se poticnească.
Rugăciunea este tot ce poate fi mai cu seamă în viață noastră morală și religioasă. Rădăcina acestei vieți se întemeiază pe legătura liberă și conștientă cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece și toate faptele noastre cele de sus. Mediul în care se dezvăluie și se pornește această lucrare este rugăciunea, înțeleasă ca o legătură de amândouă părțile; ea este și tărâmul în care ni se dezvăluiesc legăturile morale cu semenii noștri, iar nevoința este tărâmul unde ni se descoperă legăturile morale cu noi înșine. În ce chip ne este legătura cu Dumenzeu, în același chip ne este și rugăciunea; și, de asemenea, cum este și rugăciunea, tot așa și felul legăturii noastre cu Dumnezeu. Cum însă aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemănătoare la toți, nici chipul rugăciunii, prin urmare, nu este asemănător.
Astfel se așează față de Dumnezeu un om care nu se îngrijește de mântuire; astfel cel ce s-a lepădat de păcate și e plin de râvnă pentru virtute, dar n-a intrat încă înăuntrul ființei sale și lucrează pentru Domnul din afară; în sfârșit, cel ce a intrat înlăuntru și-L poartă pe Domnul în inima lui stă în fața Lui. Cel dintâi, așa cum nu se îngrijește de viață, tot astfel n-are grijă nici de rugăciune, pe care o săvârșește în Biserică sau acasă, după datinile moștenite, fără luare aminte și lipsit de simțire. Al doilea citește multe rugăciuni și merge adesea la biserică, se străduiește totodată să-și păstreze luarea aminte și să-și potrivească simțirea cu rugăciunile citite, cu toate că aceasta se întâmplă foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toată făptura lui înlăuntrul său, stă cu mintea în fața lui Dumnezeu și se roagă Lui în inimă, fără risipire, fără multe cuvinte în rugăciunea lui, chiar atunci când stă mult la rugăciune în cămara lui sau în biserică. Dacă celui de al doilea îi vom scoate cuvintele din rugăciune, atunci vom scoate dintr-însul însăși rugăciunea; dar dacă la rugăciunea celui de al treilea vom adăuga multe cuvinte, îi vom stinge rugăciunea, cu vârtejul vorbirii.
Orice categorie de oameni sau orice treaptă a apropierii de Dumnezeu își are rugăciunea ei și regulile proprii pentru desăvârșirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumările oamenilor încercați și cât de rău poate pricinui o rânduială făcută după cum îl taie capul pe fiecare!
“A săvârși rugăciunea înseamnă să stai în fața lui Dumnezeu cu mintea întru inimă”, unde se aduc proslăviri, mulțumiri, cereri și pocăință deplină, înfrânare. Aici totul este lucru duhovnicesc.
Rădăcina tuturor este frica lui Dumnezeu cea plină de evlavie, din care răsare credința în Dumnezeu, închinarea vieții la picioarele Domnului, nădejdea, lipirea de Dumnezeu cu simțământul dragostei care uită toate cele ce stau în legătură cu făptura. Când rugăciunea se face cu putere, atunci toate aceste simțiri și mișcări duhovnicești se arată în inimă cu aceeași putere cu care rugăciunea se face.
Acum vom vedea în ce fel de legături stă rugăciunea lui Iisus cu tot acest întreg de stări duhovnicești.
E același fel de legătură pe care-l are și căldura care se revarsă sporind înlăuntrul inimii și împrejurul ei din lucrarea acestei rugăciuni.
Deprinderea în ale rugăciunii nu se statornicește deodată, ci cere o muncă îndelungată și o osteneală care până la sfârșit, trebuie să biruie firea noastră.
Și iată că tocmai în această trudă de întemeiere a deprinderii noastre pentru nevoința rugăciunii ne ajută mai bine decât orice mijloc – rugăciunea lui Iisus și căldura care o însoțește. Însă, trebuie să băgăm de seamă, că acestea sunt doar mijloace, iar nu însuși lucrul. E cu putință să avem rugăciunea lui Iisus și să avem și căldura, dar să nu avem adevărată rugăciune.
Când ne rugăm trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu și numai la El să ne gândim. Cu toate acestea, în capul nostru se ciocnesc diferite gânduri ce abat mintea de la Dumnezeu. Astfel pentru ca să învățăm mintea să stea într-un singur loc, Sf. Teofan ne recomandă folosirea unor rugăciuni scurte, pe care trebuie să le rostim neîncetat. Această neîncetată repetare a unor rugăciuni scurte păstrează, pe de o parte, mintea în gândirea de Dumnezeu și, pe de altă parte, împrăștie toate gândurile lăturalnice. Aceste rugăciuni mici și scurte sunt felurite.
La noi, însă, cea mai cunoscută rugăciune este rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”.
Aceasta este una din rugăciunile mici și scurte ce se rostește prin cuvinte ca și toate celelalte rugăciuni mici și scurte. Episcopul Teofan ne învață că, în săvârșirea ei, să ne păstrăm mintea doar într-Unul Dumnezeu.
Dacă ne deprindem cu această rugăciune și dacă o lucrăm cum trebuie, mintea se află, într-adevăr, cu gândul neîncetat numai la Dumnezeu.
Dacă ne deprindem cu această rugăciune și dacă o lucrăm cum trebuie, mintea se află, într-adevăr, cu gândul neîncetat numai la Dumnezeu.
Cum însă, pomenirea lui Dumnezeu într-o inimă sinceră și credincioasă este în chip firesc însoțită de simțuri bogate în evlavie, în nădejde, în mulțumire, în credincioșie și dăruire de la sine la voia lui Dumnezeu și alte simțiri duhovnicești, atunci noi numim rugăciunea lui Iisus – care naște și păstrează amintirea lui Dumnezeu – rugăciunea duhovnicească. Dar când nu o însoțim cu astfel de lucrări, atunci ea rămâne o vorbărie pe dinafară, ca orice altă rugăciune asemănătoare. Acestea sunt puținele cuvinte ce trebuie să le cunoaștem referitor la rugăciunea lui Iisus.
În continuare, vom descrie ce însemnează căldura de care este însoțită îndeletnicirea cu această rugăciune.
Pentru ca mintea să se statornicească într-un singur loc prin folosirea unei rugăciuni scurte trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grijă în inimă; fiindcă dacă rămâne în cap, unde se perindă atâtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti să se adune la un loc.
Când însă luarea aminte se va coborâ în inimă, atunci ea va atrage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului și ale trupului. Această concentrare a întregii vieți omenești într-un singur loc trezește acolo o simțire deosebită și această simțire este chiar începutul viitoarei călduri. Simțirea aceasta, care la început este ușoară, abia ca o adiere, sporește mereu, se împuternicește, pătrunde în adânc și din rece cum era la început, trece într-o simțire caldă, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa.
De aceea, la început, se întâmplă că luarea aminte nu poate fi ținută în inimă decât prin încordarea voinței, dar mai târziu această putere a atenției naște în suflet o căldură care ne ține apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinței. Apoi, ele se vor sprijini una de alta și trebuie să se petreacă nedespărțite, fiindcă împrăștierea minții răcește căldura, iar micșorarea căldurii slăbește luarea aminte.
De aici legea vieții duhovnicești: “păstrează-ți inima întru simțirea de Dumnezeu și vei avea totdeauna cu tine aducerea aminte de Dumnezeu”.
Ne punem, însă, întrebara: căldura aceasta este, oare, duhovnicească?
Răspunsul ni-l dă chiar Sf. Teofan. Nu, nu este duhovnicească, ci e firească, e legată de sângele nostru. Dar întrucât ea ne păstrează minte în inimă și prin aceasta, mijlocește acolo sporirea mișcării arătate mai sus, se numește duhovnicească – dar numai atunci când nu se însoțește cu o dulceață a simțirilor, ci ține sufletul și trupul într-o stare de trezvie.
De aici rezumează: atâta timp cât căldura, care însoțește rugăciunea lui Iisus, nu este împreună și cu simțămintele duhovnicești, nu trebuie s-o numim duhovnicească, ci s-o socotim doar drept căldura ce vine din firea sângelui.
O astfel de lucrare nepotrivită se întâmplă numai atunci când căldura coboară mai jos de inimă. Iar o a doua lucrare nepotrivită se face atunci când noi, îndrăgind căldura, aceasta își oprește dintre toate numai pe ea, fără să mai îngrijim de simțirile duhovnicești.
În nici un chip nu trebuie să socotim că această căldură este duhovnicească sau harică. Duhovnicească nu poate fi numită căldura aceasta decât atunci când este însoțită de mișcări duhovnicești, înrudite cu rugăciunea. Cine o numește duhovnicească, fără să aibă aceste simțăminte, acela îngăduie nedreptate. Iar cine o numește harică este și mai nedrept.
Căldura harului este cu totul altceva și este cu adevărat duhovnicească. Ea e dezlegată de trup și nu pricinuiește în trup schimbări, ce pot fi aflate prin simțurile trupești, ci se învederează printr-o simțire dulce, duhovnicească.
Avem însă o rugăciune pe care omul o face de la sine și avem o rugăciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roagă.
Cea dintâi este cunoscută tuturor, iar cea de a doua trebuie să fie cunoscută măcar în începuturile ei.
Când începem să ne apropiem de Domnul, cea dintâi lucrare pe care o facem este rugăciunea. Începem să ne ducem la biserică, iar acasă ne rugăm după cărticica de rugăciuni, sau fără ea; dar gândurile ne fug mereu. Nu le putem stăpâni deloc. Însă pe măsură ce vom depune efort în rugăciune, gândurile ni se vor liniști și rugăciunea va deveni mai curată. Totuși, văzduhurile sufletului nu se curăță până nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obște, pentru toți: el se descoperă ca o urmare a unei curățiri ce se împlinește în toată așezarea normală a omului ce râvnește la el. Când se va încinge acest mic foc, adică se va statornici o căldură neîntreruptă în inimă atunci viforul gândurilor se va curma. Atunci cu sufletul se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge: “pierderea sângelui ei a stat”(Luca 8,44).
Această treaptă a rugăciunii este întrucâtva mai apropiată de rugăciunea neîncetată. Iar drept lucrare mijlocitoare îi slujește rugăciunea făcută din proprile puteri ale omului.
Uimirea ne va cuprinde când vom vedea cât de mare e uimirea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii. Pentru puțina noastră osteneală, iată cu ce alese daruri suntem învredniciți!
2.3.b. PRAVILA DE RUGĂCIUNE
Adevărata rugăciune, spun toți autorii duhovnicești exprimentali, e un dar al lui Dumnezeu. Ea ne este inspirată de către îngerul nostru păzitor, scrie Sf. Teofan Zăvorâtul, ea vine și pleacă; dar într-adevăr, duhul rugăciunii e dat celor ce se ostenesc în rugăciune.
Viața noastră lăuntrică, scrie Sf. Teofan, poate fi comparată cu un instrument muzical care nu e acordat. Dar oare ne putem acorda inima așa cum acordăm o harfă? Există, oare, această artă? Și prin ce metodă? Sf. Teofan crede și el că aceată pregătire e posibilă, fiindcă Părinții prescriu “reguli” pentru exercițiile de evlavie.
Pravila este îngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieții trăite întru mântuire.
Fără pravile nu putem păstra continuitatea râvnei, a tăriei hotărârii, nici să dobândim fermitatea voinței. Duhul râvnitor ca o stihie se ține și se întărește prin exercițiu; dacă exercițiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbește și se vlăguiește. Când sunt stabilite pravile, atunci, dacă sunt rânduite cum se cuvine se găsește întotdeauna ca ocupație evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viața cea nouă și să ne țină atenția ocuptă cu acest gând.
Pravilele sunt necesare pentru formarea și dezvoltarea puterilor, spune Episcopul Teofan. Atunci când am început o viață nouă, trebuie, cu toate forțele, să-i dăm și o direcție corespunzătoare. Dar ele îi sunt străine, sunt altfel orientate, de aceea trebuie să stabilim cum anume să le folosim în noul duh, după cum noului recrut i se arată totul până la cel mai mic detaliu, până se deprinde.
Fără pravile nu există o uniformitate a formări și a dezvoltării. “Cea ce sunt aracii pentru mlădițele tinere, aceea sunt pravilele pentru ocupațiile duhovnicești”. Când se pune o măsură în toate și nu este urmată înclinarea inimii, ci pravila stabilită, atunci noi nu vom da întâietate unor lucruri și le vom lăsa la urmă pe altele, ci vom face din fiecare cât s-a stabilit. De aceea, nu va exista mai multă sporire în unele decât în altele, ci toate puse în cumpănă unele cu altele vor crește armonios după un singur plan, în măsura în care am stabilit-o de la început.
Dar, în general, se face, oare, ceva în lume fără reguli, fără planuri, fără proiecte? Spre exemplu, dacă ne gândim că se construiește o casă se alcătuiește un proiect; când începem un război se stabilește un plan; când se pregătește o judecată se face un program. Fiecare lucrare își are regula ei, măsura ei, greutatea și numărul ei. La fel se întâmplă și în viața ascetică creștină. Dacă aceasta are un caracter propriu, trebuie să aibă și o rânduială a ei. De aceea se simte întotdeauna o nevoie specială de a avea pravile și reguli.
“Pravila de rugăciune este pentru om, iar nu omul pentru parvilă”.
Ea trebuie să-l ajute pe om să ajungă la sporirea în cele duhovnicești, iar nu să servească drept o povară cu neputință de purtat, care zdrobește puterile trupești și tulbură sufletul. Cu atât mai mult nu trebuie să slujească drept un prilej de mândrie și de păgubitoare părere de sine, de pierzătoare osândire și înjosire a semenilor.
De altfel și pravilele trebuie alcătuite după pravile. Referitor la aceste, Sf. Teofan ne îndeamnă să observăm următoarele:
Dacă cineva are un îndrumător, acesta îi alcătuiește regulile. Ucenicul este un executant smerit, care nu pune nimic la îndoială. Dacă cineva este lipsit de această binefacere, aceea trebuie să se adâncească cu toată prudența în scrierile patristice, în experiențele vieților sfinților și să-și adopte pravilă din ceea ce găsește acolo.
Când ne stabilim o anumită pravilă, trebuie să folosim toată prudența și o severă judecat, pentru ca, în loc de folos, să nu ne aducem pagubă și în loc de zidire, să nu ne pierdem: nu toate sunt pentru toți. Vârsta, puterea, trecutul personal, educația, conjuncturile vieții, nivelul aptitudinilor, caracterul și celelalte, toate trebuie luate în considerație și, potrivit lor, trebuie stabilite pravilele.
De altfel, trebuie să ținem minte că aceste pravile, cu toată aparența lor varietate, în ansamblul lor trebuie să înfățișeze, într-un fel sau altul spiritul vieții și al ascezei. De exemplu, pravilele trupești sunt diferite, dar esența lor trebuie să conțină un singur lucru, și anume: îngrădirea trupului, strunirea lui. “Nu exteriorul este de preț. ci interiorul – duhul cu care se lucrează”.
Pravila de care trebuie să se țină seama în aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei în cauză.
Din această pravilă, observăm că decurge de la sine o alta, și anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exercițiu, se întâlnește și cere sarcini mai grele; în aceeași măsură trebuie să crească și nivelul pravilelor. Postirea, care ne spune Sf. Teofan că este “maica înfrânării”, apoi rugăciunea care este “viața”duhului, respirația sa”, nevoința care cresc, treptat, din putere în putere.
Cel mai bun îndrumător în alcătuirea pravilei, ne spune Sf. Teofan, este experiența. Din experiență se cunoaște măsura necesarului de mâncare, de rugăciune și de toate celelalte. Nu trebuie să luăm hotărâri definitive până când nu stabilim din practică cum este mai bine: așa este mai neprimejdios.
Trebuie să venim doar cu toată sinceritatea și buna credință, având în fața ochilor țelul: nevoința, în vederea mântuirii și a bineplăcerii lui Dumnezeu, fără a ne îngădui nici o autocompătimire. Trebuie să reținem că orice privilegiu ține de amăgire. Apreciind cum se cuvine o pravilă folositoare vedem că ea este destul de anevoioasă. Ea trezește, întărește și menține starea de vioiciune; dar, de permite înlesniri, să fugim ca de otravă de o asemenea pravilă.
De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere că pravila trebuie să îmbrățișeze toate aspectele vieții, în toate manifestările ei: și trupul, și sufleteul, și spiritul, și activitatea exterioară, și pe cea din sânul familiei, și pe cea civică, personală și publică. Omul, în întregime, trebuie și fie înconjurat de pravile. Numai în această condiție va exista trebuincioasă armonie a dezvoltării, și pravilele vor avea un spirit sau un ton adecvat.
După ce vom parcurge toate cele opt aspecte vom înțelege că legătura între toate pravilele este: cea trupească, care trebuie subordonată celei sufletești, iar cea sufletească să se supună celei duhovnicești, iar pravila exterioară tuturor celorlalte. Aceste pravile trebuie să fie echilibrate și să se favorizeze reciproc. În momentul în care pravilele unui nivel le deranjează pe altele, trebuie imediat să presupunem că ceva nu este la locul lui, deci, sau trebuie eliminat, sau trebuie modificat. Însă mai presus de toate aceste eforturi pe care le vom depune în alcătuirea unei pravile, sau cel care stabilește pravilele, trebuie să-și aibă țelul de plăcere în duhul, care trebuie să fie în Dumnezeu.
Ansamblul tuturor acestor pravile va alcătui canonul lucrării de nevoință ascetică. După cum nevoința ascetică corespunde aspectelor vieții creștine – căci viața creștină se prezintă sub două aspecte: obștească și monahală – în consecință, diferite vor fi și canoanele: obștesc și monahal. Unul ține de traiul în comun, iar altul de cel pustnicesc.
Lucrarea după aceste pravile este nevoința ascetică ce presupune o încordare a forțelor, un efort, o strădanie. Deprinderea cu aceasta reprezintă virtutea ascetică. De aici se înțelege că nu există viață creștină fără nevoință, nu există viață creștină neascetică, fără strădanie și fără transpirație. Căci cine refuză nevoința, acela refuză viața adevărată.
Încontinuare, Ep. Teofan ne mărturisește că, pentru ca aceste pravile să ne călăuzească la fericirea dorită și să-și poată împlini menirea, trebuie să ne comportăm față de ele în felul următor:
Când vom definitiva întregul plan de acțiune și vom stabili amnamblul regulilor, să-L chemăm pe Dumnezeu cu rugăciune puternică, ca să ne binecuvinteze să le împlinim neîncetat, cu folos și într-un mod plăcut Lui. Să respingem orice îngâmfare, părere de sine sau fantezie referitoare la desăvârșirea pe care o vom atinge în viitor. Apoi, să ne rugăm cu sfială și înfricoșare, ca să nu ne rușinăm prin îndepărtarea de la ele sau prin încălcarea lor.
Să ne punem un legământ în inima noastră ca să nu abandonăm pravila stabilită, indiferent de greutățile ce ne vor apăsa. Să nu schimbăm pravila pe care deja am stabilit-o, ci să o păstrăm așa cum este.
Trebuie să primim cu credință aceste pravile, ca și cum ar fi niște legi bineplăcute lui Dumnezeu. Astfel se va formula un caracter stabil.
Ca să nu ne treacă nici un gând de la a abandona pravila noastră, să ne luptăm cu ispitele care apar împotriva împlinirii pravilelor. La început, vrăjmașul ne luptă mai ales prin ele. Și imediat ce obține o mică victorie, nădăjduiește că va birui și mai mult. Sf. Teofan precizează faptul că în nici o pravilă cu adevărat folositoare nu te poți întări fără luptă: “fără luptă pravila este nefolositoare, mincinoasă și înșelătoare”.
Am văzut că Episcopul Teofan ne recomandă anumite aspecte în vederea alcătuirii unei pravile, precum și un comportament față de ele, dar ceea ce rămâne important pentru noi este, cum trebuie să decurgă o zi din pravila unui creștin, pe care el o recomandă în special tuturor.
Cei mai mari rugători ai lumii au avut o pravilă de rugăciune. Ei începeau întotdeauna cu rugăciuni stabilite și, dacă pe parcurs se declanșa o rugăciune de la sine, ei le lăsau deoparte pe celelalte și spuneau acea rugăciune. Dacă cei mai mari rugători procedau așa, cu atât mai mult putem proceda și noi la fel. Fără anumite rugăciuni stabilite de noi nu am putea ști deloc cum să ne rugăm. Fără ele, noi am rămâne complet fără rugăciune.
Totuși, ne spune Sf. Teofan, omul nu trebuie să facă multe rugăciuni. “Este mai bine să spunem un număr mic de rugăciuni cu luare aminte, decât să facem un număr mare cu o minte rătăcită”.
Sf. Teofan consideră rugăciunile de dimineață și de seară, așa cum se află ele în cărțile de rugăciune, suficiente pentru orice credincios.
Însă, el ne recomandă, ca de fiecare dată să le spunem cu toată atenția și sentimentele corespunzătoare. Dar pentru ca să culegem roade mai bune, să le citim separat și în timpul liber. Atunci când ne rugăm să ne gândim le ele și să le simțim, încât atunci când le vom spune pe dinafară la pravila de rugăciune, vom ști gândurile și simțămintele sfinte care se află în ele: “Căci a ne ruga nu înseamnă numai să citim rugăciuni, ci să le aducem în sufletul nostru și astfel să le rostim ca și cum ar veni din cugetul și din inima noastră”.
Apoi, după ce vom cugeta asupra rugăciunilor și le vom simți, Sf. Teofan ne îndeamnă să le memorăm, pentru ca mai apoi să nu mai trebuiască să umblăm după cartea de rugăciuni, și să aprindem lumina când este timpul de rugăciune.
Astfel, ne spune Episcopul, privirea nu ne va mai fi tulburată de nimic în timpul rugăciunilor, ci ne vom păstra cu mai multă ușurință gândul de cerință față de Dumnezeu. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să ne lipsească cartea de rugăciuni, ci dimpotrivă este un lucru foarte important ca să o avem oriunde și oricând.
Fiind astfel pregătiți, când stăm la rugăciune, să avem grijă să nu ne rătăcească gândurile, iar simțămintele să nu capete răceală și indiferență, ci să ne păstrăm atenția și căldura simțirii. Apoi, după fiecare rugăciune, spune Sf. Teofan, să facem cât mai multe metanii, spunând și o rugăciune pentru fiecare nevoie pe care o simțim, sau o rugăciune obișnuită scurtă.
Sfântul, ne îndeamnă ca în timpul pravilei, să ne rugăm cât mai mult cu cuvintele noastre, în special la sfârșitul rugăciunilor, pentru ca Dumnezeu să ne ierte pentru gândurile scăpate de sub control și, în cele din urmă, să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu pentru tot parcursul zilei.
Apoi, trebuie, de asemenea, să ne gândim toată ziua la Dumnezeu, prin acele rugăciuni scurte, sau să rostim anumiți psalmi în timp ce lucrăm sau între problemele pe care le avem de rezolvat. După ce ne vom petrece ziua în acest fel, trebuie să ne rugăm cu mai multă sârguință, seara. Aici, Sf. Teofan, ne spune că trebuie să sporim numărul metaniilor și cererilor față de Dumnezeu și, după ce ne-am lăsat încă o dată în mâinile lui Dumnezeu, să mergem la culcare spunând o rugăciune sau un psalm.
Psalmii pe care trebuie să-i memorăm, ne spune Sf. Teofan, sunt următorii: “Miluiește-mă Dumnezeu…”(Psalmul 50); “Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul…”(Psalmul 102); și “Laudă, suflete al meu pe Domnul…”(Psalmul 145). Fiecare om în parte va găsi anumiți psalmi ca fiind potriviți pentru sine, dar cei mai importanți, ne zice Sfântul, sunt aceștia trei, la care îi putem adăuga și pe cei din Canonul pentru Sfânta Împărtășanie: “Domnul mă paște…”(Psalmul 22); “Al Domnului este pământul și plinirea Lui…”(Psalmul 23); “Crezut-am, pentru aceea am grăit…”(Psalmul 115); primul psalm al privegherii: “Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte!… ”(Psalmul 69).
După ce vom memora toate acestea, vom fi înarmați cu rugăciunea. Când ne va apărea vreun gând tulburător, atunci să îngenunchem la Dumnezeu rostind unul din psalmii menționați mai sus.
Sfântul Teofan ne învață că putem reduce pravila noastră de rugăciune numai la metanii și la rugăciuni scurte. Aceasta este necesar, spune Sfântul, pentru că există o anumită particularitate de neînțeles cu pivire la noi. De exemplu, când facem o activitate exterioară, trec orele ca și cum ar fi un minut. Totuși, atunci când stăm la rugăciune, de-abia au trecut câteva minute și parcă ne rugăm de foarte mult timp. Acest gând nu ne dăunează când ne facem rugăciunea potrivit unei reguli stabilite; dar atunci când cineva se roagă și face metanii împreună cu rugăciuni scurte, aceasta poate aduce o mai mare ispită.
Aceasta poate produce o pauză în rugăciune care tocmai a început, lăsând impresia falsă că a fost făcută cum se cuvine. De aceea, trebuie să folosim șiragul de metanii pentru a nu cădea pradă autoînșelării. Șiragul de metanii, Sf. Teofan îl recomandă celor ce folosesc propriile lor rugăciuni.
Rezumând, Sf. Teofan menționează faptul că toate acestea sunt chestiuni ajutătoare, iar lucrul cel mai important este: “să stai înaintea lui Dumnezeu cu mintea coborâtă în inimă, și cu evlavie față de El”. Deci, esența rugăciunii este ridicarea minții și inimii la Dumnezeu. Aceste reguli mici aduc un ajutor pentru fiecare dintre noi. Noi nu ne putem descurca fără ele din cauza slăbicunii noastre.
2.3.c. ARIPILE RUGĂCIUNII
Bineplăcută Îi este Atotmilostivului Dumnezeu sălășluirea în diferite chipuri în bisericile care au fosf sfințite prin invocarea în rugăciune a harului Său. Din acest motiv, ele sunt pe drept cuvânt numite corturi ale lui Dumnezeu și ale oamenilor; adică locașuri de împreună-viețuire minunată a lui Dumnezeu în oameni, așa cum El Însuși întărește: întru ei voi locui și voi umbla și Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu ( IICo 6,16). Acestea au fost adeverite în vechiul Israel într-un chip de toți văzut. Un nor umbrea cortul și cuvântul Domnului se auzea din el.
Mai târziu, în vremea umblării prin pustie, un stâlp de nor se ridică și se pogora peste cort: acesta era călăuza lui Israel către făgăduitul Canaan. Peste templul creștin nu zărim nici un nor vizibil, însă nu suntem mai puțin încredințați de prezența reală a lui Dumenzeu, al Cărui binecuvântat acoperământ îl umbrește. Templul acesta nu va fi construit și apoi demontat pentru a fi mutat, așa cum stăteau lucrurile cu Cortul Mărturiei, templul de călătorie al israeliților; dar este un arătător nemincinos al căii pe care vom păși spre a ajunge în Canaanul cel ceresc.
Această din urmă însușire a cortului mărturisește faptul că trebuie să ne concentrăm atenția asupra rânduielii așezării semințiilor israelite în jurul Cortului Mărturiei în vremea perindării prin pustie. Și noi trebuie să ne înconjurăm templul lăuntric în bună rânduială, astfel încât el să ne fie călăuză nerătăcitoare pe cale către Canaanul ceresc.
Odată meșteșugit și sfințit cortul, Dumnezeu îi poruncește lui Moise ca, de atunci înainte, în timpul mersului prin pustie, trei triburi să meargă în față, trei în spate, trei la dreapta și alte trei la stânga cortului. Cortul se află la mijloc, purtat de seminția leviților.
Acesta este chipul purcederii noastre spre cereștile locașuri sub oblăduirea Bisericii. Trei sentimente sau stări sufletești trebuie să meargă înainte, trei în spate și câte trei de-a dreapta și de-a stânga – iar nu altul se cuvine să se sălășluiască în inimă, care este cortul însuși.
Cele trei care merg în față sunt cele mai înalte simțămănte duhovnicești. Ele sunt: (1) credința că Domnul este într-adevăr de față aici și acum, cu harul său, că Și-a făcut din templul acesta locaș, spre care își ațintește necontenit privirea și în care inima Lui odihnește pururea; (2) nădejdea că Dumnezeu, fiind de față, ascultă cu desăvârșită luare-aminte, aidoma unui Părinte iubitor de fii, toate cererile care se înalță către El și e gata să le împlinească; și (3) dragostea pentru templul, prin care ne sălășluim în el cu dulceața cu care se așează fiul în casa tatălui și cu pacea cu care pruncul se alină la pieptul maicii sale. Acestea sunt cele mai mistice simțăminte și izvoarele cele mai însemnate care insuflă și călăuzesc celelalte stări sufletești. Ele se desăvârșesc înlăuntrul duhului și sunt îndepărtate, ca să zicem așa, față către față spre Dumnezeu Însuși – spre Răsăritul cel duhovnicesc.
Înapoia acestora sunt lucrările trupești, prin care trupul își împlinește partea sa de rugăciune, în casa Domnului, care este o casă de rugăciune. Ele sunt tot în număr de trei: (1) nevoința de a merge la templu cu toată osârdia – la toate slujbele, de la primul dangăt al clopotului, fără îndreptățire de sine, fără cruțare de sine sau piedici și obstacole închipuite, după cum spune regula: de îndată ce auzi chemarea, leapădă totul și mergi într-un suflet la Biserică; (2) nevoința de a rămâne în Biserică cu răbdare la toate slujbele, de la “Amin!” la “Amin!” , fără a ne schimba locul, fără a ne agita mâinile și picioarele în neorânduială, ci stând într-o anumită stare de tensiune, care sporește trezvia, și (3) nevoința de a avea o atitudine plină de evlavie, tăcută, cu genunchii plecați, cu ochii privind în pământ sau la ce se cântă sau se citește, cu limba înfrânată, fără a privi înapoi, fără a lăsa ochii să hoinărească, fără grăiri deșarte. Toate atitudinile de acest fel sunt nevoințe trupești în rugăciune, care sprijină duhul lăuntric de rugăciune și sunt sprijinite la rândul lor de acestea.
Aceste simțăminte de sus și de jos – adică de dinainte și din spate alcătuiesc o linie. O alta, în cruciș cu aceasta, este închipuită de nevoințele sau de îndeletnicirile rugătoare ale sufletului.
Pe partea dreaptă sunt situate trei lucrări pozitive, mai precis: (1) a petrece cu mintea în inimă, cu Dumezeu de față, însoțită de o temere cumpătată care pricinuiește străjuirea sufletului și împrospătează templul lăuntric precum aerul plin de prospețime al zorilor; (2) pătrunderea sporită în puterea și sensurile a tot ce se cântă, citește și săvârșește, având inima gata să primească simțăminte și stări care se pot naște într-însa și să le cheme la sine, ca după o poruncă a lui Dumenzeu; și (3) o atitudine plină de pace, un duh de bunăvoire față de toți semenii, fără a-i lăsa la o parte pe dușmani.
De-a stânga stau trei lucrări negative, și anume: (1) nerisipirea sau adunarea gândurilor, adică a nu îngădui minții să cutreiere, prin tot felul de locuri și lucruri atunci când ne aflăm în Biserică, ci a o atrage înapoi de fiecare dată când visează cu ochii deschiși; (2) despovărarea inimii de grijile vieții; (3) lepădarea de toate cele lumești sau izbăvirea de patimile în care ne-am împotmolit.
Aceasta este crucea rugăciunii, închipuită duhovnicește în firea noastră, sub semnul căreia lucrează însăși rugăciunea; adică rugăciunea cu metanii, cu o năzuință pașnică a simțămintelor către Dumnezeu și cu petrecera tainică în duh, înaintea Domnului.
Dacă ne vom deprinde cu atitudinea aceasta față de templul nostru lăuntric vom afla chiar în această stare sufletească povățuirea nerătăcitoare și modul de a dobândi împărăția cerească.
Toate aceste simțăminte pe care le-am enumerat închipuie o pasăre în zbor.
Capul păsării sunt credința, nădejdea și dragostea; aripa dreaptă este petrecerea în prezența lui Dumnezeu cu inima împăcată cu toți și gata să primească povățuiri și noi înțelesuri de la Dumnezeu; aripa stângă este mintea readunată, eliberarea de griji și patimi; partea dindărăt este nevoința de a merge la Biserică și a sta în ea; iar trupul propriu-zis este rugăciunea în sine. O pasăre inspiră și expiră mădulare – reușește să zboare. Ea nu poate să zboare decât în acest mod. De asemenea și noi creștinii, în urcușul nostru prin rugăciune către Dumnezeu nu putem ajunge având alte stări sufletești decât cele enumerate mai sus. Dacă una din ele lipsește lucrarea șchiopătează. Tot așa cum zborul unei păsări încetează când, de pildă, îi lipsesc o aripă sau oricare alt mădular.
Aceste lucrări pot fi încercate de oricine și pot fi adeverite dacă vrea cineva aceasta. Cel dorit să se roage va întâlni negreșit toate aceste stări, iar cel rugător le trăiește deja pe toate. Și este adevărat și viceversa: acela care nu le are nici măcar n-a început să se roage așa cum trebuie. Iar fără rugăciune nu există viață, nu există urcuș spre Împărăție. Cel îngenuncheat spre cele pământești piere.
Să ne sculăm dar și să cercetăm locașurile lui Dumnezeu, care sunt presărate pretutindeni pentru a înaripa la rugăciune duhul din noi, pentru a ne înălța de pe pământ le cer, pentru a ne dărui, cât mai suntem încă pe pământ, un dar: pregustarea bunătăților celor veșnice.
Dacă ne vom înstăina de templu ne vom fi nouă în sine dușmani.
Dacă nu-l cercetăm în chipul cuvenit vom fi lipsiți de voința cea bună. Cum este posibil să mergem la biserică vreme de zece ani de zile și să nu știm cum să ne rugăm, să nu avem nici măcar habar ce este rugăciunea? Aceasta numai din pricina faptului că nu ne-am dus la bun sfârșit toată rânduiala lăuntrică necesară unei rugăciuni lucrătoare în biserică.
Să ne dăm, așadar, silința și să ne căutăm fiecare, după modelul arătat mai sus, starea în rugăciune. Iar dacă vom observa că ne lipsește vreo pană din aripile rugăciunii, să ne grăbim să o dobândim. Căci pasărea rugăciunii noastre are și privilegiul că în orice clipă poate odrăsli rugăciunea și orice mădular care este lipsă poate fi de îndată plinit.
2.3.d. TREPTELE RUGĂCIUNII
Rugăciunea își are treptele ei. Trapta întâi este rugăciunea trupului, cea a cititorului, făcută în picioare, și a metaniilor. Mintea se împrăștie, inima nu încearcă nici un simțământ, nici o bucurie: omul are nevoie aici de rătăbdare, de trudă, de sudoare.
Treapta a doua este rugăciunea cugetării, pe care o rostește în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topește laolaltă cu slava scrisă și o rostește ca și cum ar fi cugetat-o ea însăși.
Treapta cea de a treia este rugăciunea simțirii: prin luarea-aminte, inima se încălzește și ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simțire, însă aici – simțirea ca nevoie și cerință. Cine a ajuns la simțire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii, pentru ca, stând la rugăciune – să trecem din simțire în simțire.
Pe această treaptă, citirea poate să înceteze, precum și stăruința gândului, dar să păstrăm petrecerea în această simțire, cu semnele proprii ale rugăciunii.
Când simțirea rugăciunii va ajunge la starea de rostire neîncetată, atunci va începe rugăciunea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi.
Cine nu are rugăciunea lăuntrică, rugăciunea minții acela nu are nici un fel de rugăciune, fiindcă numai rugăciunea lăuntrică este adevărata rugăciune, bineplăcută și bineprimită de Dumnezeu. Ea trebuie să fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închisoarea cea din cămara noastră sau la Biserică.
Nimeni nu poate ocoli rugăciunea minții, fiindcă Dumnezeu este o ființă cugetătoare.
O utimă treaptă este rugăciunea neîncetată. Rugăciunea lui Iisus poate să se sfârșească pe toate treptele acestea, dar adevăratul ei “loc” se află în rugăciunea neîncetată.
Cea dintâi cerință pentru buna izbândire a unei rugăciuni este curățirea inimii de patimi și de orice altă legătură împătimită față de toate cele simțite. Fără aceasta, rugăciunea va rămâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe măsura curățirii însă, rugăciunea citită va trece într-o rugăciune făcută cu mintea și cu inima. Iar când inima se va curăți cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugăciunii neîncetate.
Am văzut că rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o rugăciune vorbită; dar împreună cu ea trebuie să meargă rugăciunea minții și a inimii, care trebuie să ajungă să-și câștige căldura și să se sprijine pe cea citită. Numai după aceasta, rugăciunea minții dobândește o stare de neatârnare și ni se descoperă, când lucrătoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mișcări duhovnicești. În forma cea din urmă, ea este totdeauna cu acele atrageri care ne trec lăuntricul nostru spre fața lui Dumnezeu. Mai târziu, când starea în care se află sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge să fie statornică, atunci rugăciunea făcută de minte și de inimă, ajunge neîncetat în lucrarea ei. Și încă mai mult, atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora și din care se descoperă și rugăciunea contemplativă. Contemplarea este supunerea deplină a minții și a întregii vederi lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se află în afara lui este uitat, iese din conștiință; mintea și conștința trec și intră în subiectul contemplării în așa chip, încât ele parcă nici n-ar fi în noi.
Întrebarea ce se pune de majoritatea creștinilor, în legătură cu rugăciunea este: “Cum trebuie să ne rugăm, cu gura sau cu mintea?”La aceasta Sf. Teofan ne spune: “Să ne rugăm uneori cu cuvintele, alteori cu mintea”. Deci trebuie să ne fie lămurit, că nu e cu putință să ne rugăm cu mintea chiar fără cuvinte, ci doar că aceste cuvinte nu se aud, dar că acolo înlăuntru ele sunt rostite în tăcerea cugetului. Aceasta se poate spune mai bine astfel: roagă-te uneori prin cuvinte spuse în auz și alteori prin cuvinte care nu se aud. Trebuie să ne îngrijim doar, ca atât rugăciunea rostită în sus, cât și cea nerostită auzirii, să pornească din inimă.
Lucrarea acestei rugăciuni e simplă, ne spune Sfântul Teofan: “stai cu mintea în inimă în fața Domnului și cheamă-L: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumenzeu, miluiește-mă”, sau numai: “Doamne miluiește-mă … Milostive Doamne, miluiește-mă pre mine, păcătosul”.
Lucrarea acestei rugăciuni nu stă în cuvinte, ci în credință, în zdrobirea inimii și în dăruirea noastră în mâinile lui Dumnezeu.
Rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” este o rugăciune vorbită ca oricare alta. Ea nu are însă, nimic deosebit, ci își trage puterea din felul și în starea în care se săvârșește.
Toate metodele despre care se scrie (să te așezi, să te apleci), despre săvârșirea cu meșteșug a acestei rugăcuni, nu sunt potrivite tuturor și fără un îndrumător care să fie de față, sunt primejdioase.
Singura metodă ce ni se cere tuturor este: “să stai cu luare aminte în inimă”.
Sf. Teofan ne recomandă totuși, o cugetare la Dumenzeu în timpul rugăcunii lui Iisus; altminteri aceasta ne va fi o hrană uscată. “Bine este aceluia căruia numele lui Iisus îi este legat de limbă”.
Cu toate acestea, este cu putință ca în vremea acestei rostiri să nu ne amintim deloc de Domnul și chiar să avem gânduri potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârnă de întoarcera cu tot cugetul treaz și liber către Dumnezeu, precum și de osteneala noastră, în care trebuie să ne păstrăm cu chibzuință.
Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuită prin rugăciunea lui Iisus. Cugetarea de Dumnezeu se poate atunci când suim în lucrarea cugetului nostru un adevăr oarecare dintre acestea: Întruparea, moartea pe Cruce, Înviera, însușirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni și altele, fără nici un fel de îndrumare a gândurilor.
Rugăciunea care se face însoțită de cugetare asupra cuvintelor ce le rostim, este și ea tot o rugăciune numai că e șchioapă de un picior, lipsindu-i simțirea duhovnicească a inimii. Rugăciunea aceasta încetează de a mai fi rugăciune de îndată ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite.
Dacă ajungem să ne ținem cu trezvie în vremea rugăciunii, rugăciunea aceasta nu e mulțumitoare. Simțirea cea duhovnicească va veni și ea, dar pentru aceasta trebuie să ne încordăm toate puterile ființei noastre.
De pe urma cugetării de Dumnezeu un gând oarecare se va lipi mai tare decât toate celelalte de inima noastră. Atunci la sfârșitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine să ne oprim asupra gâdului acela și să ne hrănim din puterea înțelesului lui vreme cât mai îndelungată.
“Rugăciune lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credința în Domnul și dintr-o adâncă unire cu El, ce se săvârșește cu inima și cu mintea”. Într-o asemenea stare, numele Domnului se dovedește mult lucrător întru chemarea rugăciunii. Dar repetarea cea din afară a cuvintelor nu înseamnă și nu rodește nimic.
O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără osteneală unei lucrări proprii, plină de stăruință. Nici prin propriile noastre osteneli nu vom dobândi nimic și nici Dumnezeu nu ne va dărui ceva, dacă nu ne vom strădui din toate puterile. “Osteniți-vă cu rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu vă va binecuvânta”.
“Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească”. Învățând să cerem necontenit ajutorul lui Dumenzeu, pe nesimțite, ne vom nimici încrederea în noi înșine, astfel încât dacă vom face ceva bun nu vrednicia noastră se va vedea în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cerem Celui Prea Înalt.
“Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinței pentru că cel ce necontenit se roagă, începe să simtă treptat prezența lui Dumnezeu”. Simțirea aceasta poate crește încet-încet și în așa măsură se poate întări, încât ochiul minții să-L poată vedea pe Dumenzeu în pronia Lui, cum vede ochiul simțit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezența lui Dumnezeu. Dacă vedem în chipul acesta pe Dumnezeu și îi simțim prezența, nu putem să nu credem întru El cu o credință vie, care se adeverește prin fapte.
Rugăciunea neîncetată nimicește viclenia prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzește duhul către sfânta simplitate, dezobișnuind mintea de gândurile cele multe și felurite chipuri, de încolțire a acelor începuturi de gând cu privință la noi înșine și la aproapele, păstrându-ne mintea, la sărăcie și smerenia înțelesurilor ce alcătuiesc dumnezeiasca învățătură.
“Cel ce se roagă neâncetat se dezvață treptat de deprinderea de a visa și de a se împrăștia cu mintea; el se leapădă de grija de la cele multe și deșarte, cu atât mai mult, cu cât învîțătura cea sfântă și smerită i se va adânci în suflet și i se va înrădăcina într-însul”.
Rugăciunea minții are două stări. Ea este sau lucrătoare, când ne încordăm propriile puteri, sau de la sine mișcătoare, când rugăciunea lucrează de la sine. Cea din urmă se întâmplă când suntem atrași către cele dinlăuntru, iar cea dintâi trebuie să fie neostenită strădanie în toată vremea. Deși, prin ea însăși rugăciunea minții cea lucrătoare nu duce la nici un fel de izbândă, fiindcă gândurile ne sunt mereu furate, totuși, dând printr-însa mărturie despre dorirea și stăruința noastră spre a dobândi rugăciunea cea neîncetată; astfel chemăm către noi mila lui Dumnezeu și pentru aceasă osteneală Dumnezeu ne dă din când în când acea atragere către El dinlăuntru, în timpul căreia rugăciunea minții se arată în înfățișarea ei cea adevărată.
“Rugăciunea minții sau lăuntrică se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-și mintea în inimă, de acolo își pornește rugăciunea către Dumnezeu”, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslăvește. Îi mulțumește mărturisindu-și cu inima zdrobită păcatele în fața lui Dumnezeu și cerând de la El toate cele bune și de folos pentru suflet și trup. Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci și cu mintea și nu numai cu mintea, ci și cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede și să înțeleagă ceea ce se rostește prin cuvânt, iar inima să simtă ce cugetă în vremea aceea mintea. Toate acestea, îmbinate laolată, întemeiază rugăciunea cea adevărată și, dacă în rugăciunea noastră lipsește cumva ceva din toate acestea. Atunci să știm că ea nu este o rugăciune desăvârșită, sau nu e deloc o rugăciune.
Din darul lui Dumeneu, se întâmplă ca o singură rugăciune, potrivită din adâncul inimii, să fie o rugăciune cu adevărat duhovnicească, mișcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o recunoaște, dar își dă seama că nu el o săvârșește, ci că ea singură lucrează într-însul. O astfel de rugăciune este moștenirea celor desăvârșiți. Pe când rugăciunea pe care oricine ajunge – și care i se cere fiecăruia – este aceea în care cugetul și simțirea șă fie unite totdeauna în rostirea rugăciunii.
Sf. Teofan amintește în scrierile sale și de o altă treaptă a rugăciunii, și anume “starea înaintea Domnului”, când cel ce se roagă se concentrează în întregime înlăuntrul inimii și Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, care este de față cu el și în el, însoțind această comtemplare cu simțăminte corespunzătoare aceste priviri și anume: cu frica de Dumnezeu și cu mintea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreție a Lui, cu dragostea și cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii și cu sufletul gata de orice jerfă. La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-se în rugăciunea obișnuită, cea prin cuvânt, cu mintea și cu inima. Dacă ne vom ruga mult și așa cum se cuvine, vom vedea că aceste stări se vor repeta din ce în ce mai des, astfel încât până într-un sfârșit, starea aceasta poate să se statornicească înlăuntrul nostru. Ea se va numi atunci “umblarea în fața lui Dumnezeu” și va fi cu adevărat o rugăciune neîncetată.
Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârșește în inimă este de două feluri: uneori mintea trebuie să se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori lucrarea rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă și o leagă de chemarea Domnului Iisus și de starea evlaioasă înaintea feței Lui. Întâia rugăciune este de multă osteneală, iar cea de adoua, este de sine mișcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe să se descopere pe măsură ce se împuținează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe măsură ce crește măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; șa cea de a doua Duhul atrage mintea în inimă și îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obișnuita rărăcire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la asirieni, ci, dimpotrivă, săvârșește mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul: “Ție se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion, și Ție ți se va aduce închinare în Ierusalim” Ps 149. Potrivit acestor două chipuri de rugăciune, mintea este și ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât ne este îngăduit.
Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea cea glăsuită: se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu încetul va începe să o pătrundă și pe acesta cu puterea ei. Astfel râvna pentru rugăciune va începe să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în sufletele noastre.
2.3.e. RUGĂCIUNEA LUI IISUS
Rugăciunea lui Iisus este calea cea grabnică și lucrătarea ce duce la curățirea de patimi. Deprindera acestei rugăciuni și înrădăcinarea ei în ființa nostră este cel mai ușor mijloc de înălțare către starea neîntreruptă de rugăciune.
Episcopul Teofan spune: “cel ce nu are rugăciunea lăuntrică a minții, acela nu are nici un fel de rugăciune, bineplăcută lui Dumnezeu”.
“Invocă pe Domnul cu avânt: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa! Fă-o fără întrerupere, în biserică, în casa ta, pe stradă, în timpul muncii și în timpul mesei tale, în patul tău; într-un cuvânt, din momentul în care vei deschide ochii, până în momentul în care îi vei închide; lucrul acesta corespunde exact cu a expune ceva la soare, pentru că înseamnă să stai înaintea feței Domnului, care este soarele lumii duhovnicești”.
Dând acest sfat, Sf. Teofan Zăvorâtul nu face altceva decât să ne îndemne pentru a ne înarma cu această rugăciune în lupta noastră pentru mântuire.
Deprinderea rugăciunii lui Iisus, scrie Episcopul Teofan, pe dinafară e ca să ajungem ca ea, de la sine, să se miște neîncetat pe buze, iar, pe dinlăuntru, să se adune mintea în inimă și să stăm neîncetat, în fața Domnului, unind cu aceasta o căldură a inimii, care poate fi de diferite trepte, și să părăsim toate celelate cugete, dar mai ales să cădem cu zdrobire și smerenie înaintea Domnului Mântuitor.
Începutul acestei deprinderi se pune printr-o rostire, cât e cu putință mai deasă, a acestei rugăciuni, în inimă. Rostirea deasă adună mintea la un loc, ca să stea înaintea Domnului. Statornicirea acestei rânduieli înlăuntru e însoțit de încălzirea inimii și de alungarea cugetelor, chiar celor mai smple, nu numai celor pătimașe. Când în inimă va începe să licărească focul alipirii noastre de Dumnezeu, atunci odată cu el se va statornici înlăuntru o așezare pășnic a inimii, cu o cădere smerită a minții înaintea Domnului. Până aici ajunge osteneala noastră proprie, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Acesta este primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a deprinde această rugăciune – să rostim des, cât se poate mai des, până când ne vom deprinde s-o spunem neîncetat. Sf. Teofan ne învață să facem acest lucru în felul următor:
În pravila noastră de rugăciune, să lăsăm o parte și pentru rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune să o facem de câteva ori la începutul pravilei și de câteva ori la sfârșitul ei.
Numărul – de câte ori să rostim acestă rugăciune, să ni-l hotărâm singuri, sau în urma sfatului părintelui nostru duhovnicesc. Important e să nu ne rânduim multe de la început.
Să nu ne grăbim să rostim o rugăciune după alta, ci să le rostim cu aceeași măsură de durată și să nu ne îngrijim numai de cuvinte, ci mai ales ca mintea să fie în inimă și să stea în fața Domnului, ca și cum ar fi de față.
Dacă suntem slobozi, apoi între o rugăciune și alta, să ne rânduim a lua o pauză, ca și cum, de obicei, ne așezăm la rugăciune și să înălțăm către Domnul această rugăciune de câteva ori. Iar dacă nu suntem slobozi, apoi să intercalăm această rugăciune printre faptele și chiar vorbele noastre.
Când facem această rugăciune în timpul pravilei, sau în afară de ea, să ne așezăm în poziție de rugăciune; când o rostim, să facem o închinăciune – de zece ori până la brâu, iar după aceasta, odată o metenie până la pământ – până ce vom isprăvi.
Să nu ne alegem un timp care ne-ar trebui pentru a spori în rugăciune.
În timpul acestei rugăciuni să fim cu luare aminte în inimă, sau în piept – anume ceva mai sus de sânul stâng – și acolo să rostim rugăciunea lui Iisus. Iar când va începe să ne doară inima de încordare, să ne așezăm cu luare aminte și cuvântul de rugăciune acolo unde de obicei vorbim cu noi înșine, sub gâtlej, în susul pieptului. După aceasta iarăși ne vom cobrâ dasupra sânului stâng.
Toate acestea sunt mijloacele cele de dinafară a deprinderii rugăciunii lui Iisus. Odată cu acestea, Episcopul Teofan arată și rânduiala cea dinlăuntru a rugăciunii. El zice: “rugăciunea e o lucrare lăuntrică”.
Cel mai de seamă lucru de care trebuie să ne îndeletnicim este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea în prezența lui Dumenzeu. Să ne stăruim să câștigăm deprindera de a ne da seama și de a simți că suntem mereu sub privirea ochiului lui Dumenzeu, care pătrunde întregul adânc al inimii noastre și care vede toate mișcările nostre cele dinlăuntru.
“Rădăcina unei bune așezări lăuntrice este frica de Dumnezeu”. Ea trebuie să nu ne părăsească niciodată. Ea va ține totul încordat și nu va lăsa nici mădularele, nici gândurile să slăbească, zidind o inimă veghetoare și un gând treaz.
Când facem rugăciunea lui Iisus, o însemnătate deosebită are întrebarea unde trebuie să fie adunate, în timpul rugăciunii mintea și luarea aminte. La aceste Episcopul Teofan scrie: “până când nu se va așeza sufletul cu mintea sa în inimă, până atunci nu se vede și de nimic nu-și dă seama cum trebuie”.
Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea noastră despre Dumnezeu este în cap. Atâta vreme cât vor rămâne în cap, gândurile nu se vor așeza în liniște, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de zăpadă iarna, sau ca roiurile de gâze vara.
Mintea este acolo unde este atenția. Ca s-o concentrăm în inimă, înseamnă să ne statornicim atenția în inimă și să-L vedem. În chip gândit, pe nevăzutul Dumnezeu, care este de față înaintea noastră, adresându-ne Lui cu evlavie, cu mulțumire și cu cerere, băgând de seamă, totodată că nimic din cele străine să nu intre în inimă.
Episcopul Teofan spune: “Atenția trebuie concentrată în inimă și păstrată mereu în prezența Domnului”. Aici e toată taina vieții duhovnicești.
Sfântul Teofan scoate inima drept centrul vieții celei superioare duhovnicești a omului.
“Inima este un «barometru», un organ cu ajutorul căruia controlăm viața. Dar, în același timp, ea este un tezaur unde sunt strânse toate energile, forțele vitale și care, deci, dă impuls la orice activitate a noastră. De aici urmează că, așa cum inima trupească este centrul vieții trupești, la fel și inima, în sens psihologic și spiritual, este centrul vieții noastre, atât a celei a sufletului, cât și a celei a spiritului”.
O altă idee pe care o mărturisește Sf. Teofan despre inimă este: “Inima este omul lăuntric sau duhul, unde ne dăm seama de noi înșine unde se află conștiința, ideea despre Dumnezeu cu simțământul atârnării noastre de El, precum și toată viața duhovnicească cu prețul ei veșnic”.
Unirea minții cu inima este unirea gândurilor duhovnicești ale minții cu simțirile duhovnicești ale inimii. Această unire, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, pentru cei neiscusiți e una din cele mai mari greutăți ale acestei lucrări, care atrage după sine mari greșeli în această lusrare. Lucrarea rugăciunii lui Iisus cere chiar de la început o mare luare aminte, răbdare și statornicie. Sf. Teofan ne îndeamnă ca permanent să stăm deasupra inimii și cu mintea în inimă, să ne coborâm din cap în inimă. Miezul problemei stă în concentrarea atenției și în starea în fața Domnului Celui nevăzut, dar nu în cap ci înlăuntrul pieptului, către inimă și în inimă.
Chipul cel dintâi, al luării aminte și al rugăciunii, de care trebuie să ne ferim este închipuirea (imaginația). Din pricina unei lipse de atenție, s-ar putea să ne împotmolim într-însa și, rămânând acolo, să alunecăm la încredințarea că am intrat înlăuntru în timp ce ea nu este decât tinda dinafară. Ba, aceasta încă n-ar fi nimic; dar acestă stare este aproape totdeauna însoțită de o înșelare de sine, iar din ea răsare strălucirea cu toate urmările ei dăunătoare. Dacă vom observa că cineva parcă trege mintea noastră spre astfel de închipuiri de dinafară, să nu ne lăsăm, să ne ținem înlăuntru și să ne săvârșim lucrarea luării aminte către Dumnezeu fără nici un fel de închipuiri.
Al doile chip greșit al rugăciunii este rațiunea gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare și de judecată. Acest al doilea chip este astfel, când cineva își coboară mintea sa spre sine, abătând-o de la cele simțite și păzește simțirile sale și adună toate cugetele sale; ba ia aminte la rugăciunile rostite, ba își întoarce spre sine cugetele sale, dacă ele, robite de diavol, s-au lipit de ceva din cele deșarte și rele, ba din nou cu mare osteneală și stăruință își vine în fire, dacă a fost cuprins și învins de vreo patimă. Și, pe când în cap se produce o frământare, inima merge și ea pe aceleași drumuri; ea nu e păzită de nimeni și asupra ei năvălesc grijile și mișcările pătimașe. Atunci și mintea uită de sine și fuge la obiectele grijilor și patimilor, și dacă își mai vine în fire vreodată.
Al treilea chip de luare aminte și rugăciune, spune Episcopul Teofan, este un lucru într-adevăr preaslăvit și greu de lămurit, ba chiar de necrezut și anume ascultarea desăvârșită față de părintele duhovnicesc, însoțită de o lipsă de griji și paza conștiinței. A ne păzi conștința curată în fața lui Dumnezeu, înseamnă să nu facem nimic din cele ce știm că sunt plăcute și nu sunt după voia lui Dumnezeu; a ne păzi conștința curată înaintea părintelui duhovnicesc înseamnă – nici mai mult, nici mai puțăn – să nu facem nimic împotriva celor poruncite de el; a ne păzi conștiința curată înaintea altor oameni, înseamnă să nu e facem nimic din cele ce nu vrem să ne facă ei nouă; a ne păzi conștința curată față de lucruri, înseamnă să ne ferim de abuzuri, și toate să le întrebuințăm în chipul cuvenit – mâncarea, băutura, îmbrăcămintea și ceelalte. Pe scurt: trebuie să le facem petoate ca și înaintea lui Dumnezeu, pentru ca conștiința să nu ne mustre de nimic, că n-am făcut bine cutare și cutare lucru. Deci, ajungând la o astfel de întocmire, să ne apropiem de al treeile chip al luării aminte și al rugăciunii, care se cuprinde în următoarele: mintea să petreacă, în timpul rugăciunii, fără de ieșire dinlăuntrul inimii.
Referitor la mijloacele cele de dinafară de a face rugăciunea lui Iisus, Episcopul Teofan le consideră mijloace auxiliare ca să putem afla locul unde trebuie să fie concentrată atenția minții în timpul rugăciunii lui Iisus.
Se știe că viața noastră duhovnicească este strâns legată de viața trupului nostru. Și, după cum duhul înrâurește asupra trupului nostru, la fel și trupul nostru înrâurește asupra duhului nostru.
Mediul ce ne înconjoară de dinafară poate ajuta sau împiedica starea de rugăciune. De pildă, liniștea, întunericul și chiar poziția trupului pot ajuta la concentrarea atenției.
Sfântul Teofan ne vorbește despre poziția trupului în timpul rugăciunii minții din inimă. Cea lucrătoare, astfel: “șezi pe un scaun de o palmă, coboară-ți mintea din cap în inimă și ține-o acolo; apoi încovoaie-ți pieptul, umerii și gâtul, încât să simți o mare durere (de la încordarea mușchilor) și strigă cu mintea în inimă: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! » În acest timp, reține-ți răsuflarea, nu respirația cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îți poate împrăștia gândurile. Dacă vei vedea că se ivesc cugete, nu lua aminte la ele, deși ar fi simple și bune, iar nu numai deșarte și necurate.
Reține-ți respirația pe cât îți este cu putință, închide mintea în inimă și chemând pe Domnul Iisus des și cu răbdare, în curând le vei zdrobi și le vei nimici, lovindu-le nevăzut cu numele cel duhovnicesc”.
Atunci când vom începe această lucrare, Ep. Teofan, ne recomandă citirea următoarelor cărți: “Scara”, “Cuvintele lui Isaac Sirul”, “Scrisorile ascetice ale lui Maxim Mărturisitorul”, “Simeon Noul Teolog”, “Isichie”, “Filotei Sinaitul”, și alte scrieri asemănătoare. Prin aceste cărți, mintea se va întări, va prinde putere de a se ruga cu trezvie și cu veghe. Citirea multă și, mai ales citirea cărților străine, slăbește și întunecă mintea, o face neputincioasă și risipită în rugăciune. Iar în ceea ce privește faptele noastre, Sfântul ne îndeamnă să luăm aminte și să priveghem în fiecare clipă după intențiile și scopurile noastre, lămurindu-ne bine unde tind ele. Vrăjmașul nu va dormi nici în acest moment, va încerca să fure orice lucrare, ca ea să nu fie făcută pentru Dumnezeu. Însă de ar lupta el fără de slăbire și de ar năvăli fără de rușine, noi să ne ținem gândul sincer de a plăcea lui Dumnezeu, tare și fără schimbare, și nu vom fi furați. Trebuie să fim atenți, să ne ostenim pentru că: “cel ce umblă fără suferință nu va primi roade”.
Trebuie neapărat să stăm cu luare aminte în inimă, trebuie să ținem tot trupul într-o stare de încordare a mușchilor și să nu îngăduim atenției ca ea să se ia și să se risipească cu impresiile dinafară ale simților.
“Puterea acestei rugăciuni nu stă în cuvinte, ci în dispoziția minții și a inimii”. Spune Episcopul Teofan. Știind însă toate acestea, nu trebuie să nesocotim poziția trupului. Oricum, trupul trebuie să ia o poziție, dar dacă încercare ne-a arătat că cutare sau cutare poziție a trupului e potrivită pentru lucrarea rugăciunii minții și pentru propășirea ei, apoi ce nevoi este ca să le propășim, sau să nesocotim și pentru altele noi.
Toate aceste mijloace exterioare descrise până acum, precum și cele dinainte privesc rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare sau ostenitoare, adică acea rugăciune în care predomină eforturile celui ce se roagă, când ne silim spre rugăciune, ne luptăm cu risipirea atenției, cu răbdarea gândurilor, cu năvălirea cugetelor și încercăm să ne statornicim cu atenția în inimă.
Sf. Teofan spune că această rugăciune n-are o curăție desăvârșită, nu e slobodă de risipirea gândurilor și de năvălirea cugetelor, încă nu e concentrată cu desăvârșire în Dumnezeu. De aceea, spune Sfântul, căutătorul trebuie să meargă mai departe în așteptarea cercetării lui Dumnezeu, care astfel nu vine după socotințele noastre și nimeni nu știe din ce parte vine.
De asemenea, Episcopul Teofan face o descriere amănunțită a stărilor din timpul rugăciunii lui Iisus. Starea într-adevăr harică trebuie deosebită de starea aparent harică, închipuită.
Trebuie să dosebim strict viața lăuntrică întru Hristos, cea autentică, de misticismul fals și de pietism, care este o odrăslire a unei religiozități greșit îndrumate. În misticismul fals, oamenii ademeniți de el caută un lucru bun – o comuniune vie cu Dumnezeu, însă o caută nu pe acea cale. Însă adevărata viață în Hristos este o viață ascunsă, tainică.
Sunt stări, continuă Episcopul Teofan, când vrem tare să ne rugăm, sau când ne trage spre rugăciune. Însă, această stare se aseamănă cu aceea în care se află un om dus pe gânduri. Cel dus pe gânduri se duce înlăuntrul său și se concentrează în sufletul său, fără să ia aminte la mediul înconjurător de dinafară, la persoane, la lucruri, la evenimente. La fel e și aici; numai că acolo e o luare a minții, iar aici a inimii. Dă peste noi o atracție spre Dumnezeu, sufletul se adună înlăuntru și se așează în fața lui Dumnezeu și își varsă înaintea Lui toate nădejdile și durerile inimii, ca și Ana, mama lui Samuel, ea stă înaintea Lui în uimire, cum adesea stătea Sf. Apostol Pavel, sau Îl slavoslovește ca și Prea Sfânta Fecioară Maria.
Acest lucru îl putem numi manifestarea adevăratului duh de rugăciune, sau simțiri ale apropierii lui Dumnezeu, care se află în mâinile harului. În ele ni se arată ce trebuie să căutăm și pentru ce să ne străduim. Iar sfârșitul căutării este ca această stare vremelnică să ajungă neîncetată. Când va veni acest lucru, atunci în suflet se va săvârși descoperirea Împărăției lui Dumnezeu.
Ce fel de Împărăție a lui Dumnezeu este aceasta?
Sfântul Teofan spune că această Împărăție este în noi, când sufletul, în adâncul său, Îl mărturisește pe Dumnezeu stăpân al său și I se supune Lui cu toate puterile și Dumenzeu lucrează cu putere în el.
Începutul acestei Împărății se pune în momentul hotărârii de a lucra lui Dumnezeu întru Domnul Iisus Hristos, prin harul, Sf. Duh.
Această împărăție, zice Sf. Teofan, nu se statornicește în inima noastă dintr-odată și pentru totdeauna.
“Împărăția lui Dumnezeu de la început se ține ascunsă în noi, în sfârșit se descoperă, sau se arată întru putere. Ea se descoperă prin atracțiile lăuntrice fără de voie, spre Dumnezeu. Aici sufletul numai e stăpân pe sine, ci e supus unei înrăuriri străine. Cineva Îl ia și-l bagă înlăuntru. Acesta e Dumnezeu, Harul Sf. Duh, Domnul și Mântuitorul. Până când aceste trageri nu se arată, iar ele nu se arată de îndată, omul lucrează parcă mai mult singur, cu ajutorul ascuns al harului. El se silește să fie înlăuntru cu luare aminte, să-L țină minte pe Dumnezeu, să depărteze vorbirea deșartă și găndurile rele și să facă orice lucru bun; se încordează și se ostenește până se obosește, însă nu reușesc deloc să sporească întru acestea; și gândurile lui se risipesc și mișcările cele pătimașe îl biruiesc, și în faptele lui sunt neorînduieli și greșeli; toate aceste se petrec pentru că Dumnezeu nu-și arată puterea sa de stăpânire asupra sufletului. Iar când se va arăta deândată toate cele dinlăuntru se pun în rânduială. Căutarea Împărăției lui Dumnezeu este căutarea acestui din urmă lucru; iar arătarea lui este descoperirea Împărăției”.
Ivirea vieții duhovnicești harice în noi sau descoperirii Împărăției lui Dumnezeu din noi, e însoțită de o ardere a duhului sau a unei călduri duhovnicești. După cuvintele Episcopului Teofan, odată cu aceasta nu numai mintea se unește cu amintirea de Dumnezeu și se pătrunde des, ci și întreagă noastră ființă duhovnicească intră într-o comuniune vie cu Dumnezeu. Dumnezeu este foc. (Evrei 12, 29). Și, iată, căldura și arderea duhului se sălășluiește din clipa descoperirii Împărăției lui Dumnezeu din noi. Această trăsătură e mai simțită decât toate, e mai pe înțeles și ne înlesnește mai mult lămurirea manifestărilor vieții celei duhovnicești.
Se știe că atunci când omul e în simțire, el e de-a întregul încătușat de această simțire și e gata, și e în stare să facă fără de împotrivire totul la ce îl îndeamnă simțirea. Simțirea se aseamănă cu o pârghie sau cu o cârmă, în dirijarea celor dinlăuntru ale omului. Ea este căutată, ea se și dă. Ce ne îngrijorează pe noi mai mult, apoi este acea neorânduială din gânduri și dorinți. Noi vrem cu orice preț să înlăturăm această neorânduială. Pentru acest lucru, nu există alt mijloc decât să dobândim această simțire duhovnicească sau căldură a inimii, pe lângă amintirea lui Dumnezeu. De îndată ce va apătea această căldură, gândurile se vor potoli, atmosfera dinlăuntru se potolește. Însă, această lumină lăuntrică se răspândește și asupra mișcărilor celor dinafară și ne dă posibilitatea să deosebium cele cuvenite de cele necuviincioase. Iar acum, născându-se în inimă, căldura rămâne neieșită lângă sine și atenția minții. Când mintea e în inimă aceasta și este unirea minții cu inima, care arată integritatea organismului nostru celui duhovnicesc.
Lămurind apariția căldurii din inimă, Episcopul Teofan întrebuințează asemănarea: după cum lumea fizică freacă lemn de lemn și capătă căldură și chiar foc; sau ține un lucru la soare și el se încălzește, iar dacă s-ar concentra mai multe raze, apoi se și aprinde, la fel se petrece și în lumea duhului; frecarea sunt osteneli nevoinței, ținerea la soare, rugăciunea lui Iisus. Când vom face toate acestea cu osârdie, fără lenevire și fără întrerupere, atunci se va aprinde în noi un mic foc, care va mărturisi despre naștrea vieții duhovnicești celei dinlăuntru, sau despre împărăția Domnului în noi.
Odată sălășluită această căldură în noi trebuie să avem o singură grijă: “să fim totdeauna credincioși harului”. Sf. Teofan menționează: “Căldura harului este deosebită, de fapt, ea este cea duhovnicească…ea este departe de trup și nu provoacă în el schimbări considerabile, dar se manifestă printr-un simțământ fin și dulce. Printr-un astfel de simțământ orice poate să descopere și să deosebescă această căldură”.
În afară de căldura harică, Sf. Teofan amintește și de căldura firească care vine de la o nevoință materialnică forțată și e la fel materialnică. Aceasta e o căldură trupească, a sângelui, e în latura firii căzute. Un nevoitor neiscusit, simțind această căldură își va închipui ceva despre ea, va găsi în ea o plăcere, o îndulcire, care cuprinde în sine un început de înșelare de sine.
Sf. Teofan ne spune, că prin rugăciunea lui Iisus nu trebuie să căutăm să simțim în inimă o căldură fizică, ci să căutăm ca în inimă să picure focul harului și să înceapă rugăciunea cea necurmată, prin care vom determina starea harică.
Arderea cea duhovnicească a inimii către Dumnezeu este dragostea față de El. Ea se aprinde de la atingerea Domnului de inimă. Fiindcă El în întregime este dragostea, apoi și atingerea Lui de inimă, îndată aprinde dragostea față de El. Iar de la dragoste, aprinderea inimii pentru El. Acest lucru trebuie să fie ținta căldurilor.
Episcopul Teofan mai scrie despre căldură: “Când inima noastră se va aprinde de căldura Domnului Dumnezeu, apoi din acel timp va începe prelucrarea voastră lăuntrică. Focul acela mic va mistui totul din voi și-l va topi; vorbind astfel va începe să înduhovnicească totul, până când te va înduhovnici cu desăvârșire…”.
Am văzut că Sf. Teofan amintește de două călduri: cea firească și harică. Însă, mai poate fi, în timpul rugăciunii, și o a treia căldură-drăcească. Despre ea vorbește schimonahul Vasile, aceasta ivindu-se de la amestecarea cu mișcarea poftei, aprinde inima și mădularele cu o dorință de curvie, târând mintea în cugetele cele întinate.
Ca să menținem în noi căldura inimii, sau arderea harului, Episcopul Teofan ne îndeamnă să lucrăm neîncetat rugăciunea lui Iisus. “Rugăciunea este viața duhului, respirația sa”.
Harul pătrunde în noi, iar semnele lui sunt următoarele: când intră în om harul Sf. Duh, apoi îi adună mintea și-l face atent și smerit, îi aduce aminte de moarte și de păcatele lui, de judecata viitoare și de chinurile cele veșnice, îi umple sufletul de o umilință cu zdrobire și-l mișcă spre plâns și lacrimi, îi face ochii mai blânzi și plini de lacrimi, și cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât mai mult îi împacă sufletul lui și-l mângâie prin patimile sfinte ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita lui iubire de oameni; și mintea i-o umple de vederi (contemplări) înalte: a) a puterii lui Dumnezeu celei neajunsă cu mintea, cum El printr-un singur cuvânt, toate dintre neființă întru ființă le-a adus; b) a puteri Lui celui nemăsurate prin care toate le ține, toate le chivernisește și de toate poartă grijă; c) a Sfintei treimi celei neajunse și a adâncului celui necurmat al ființei lui Dumnezeu și celelalte. Atunci mintea omului rămâne încântată de acea lumină a lui Dumnezeu și se luminează de lumina cunoștinței de Dumnezeu, inima devine liniștită și blândă și izvorăște din belșug roadele Duhului Sfânt; bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, îndurare, dragoste, smerenie și celelalte, și sufletul lui primește o veselie negrăite.
La aceaste stări de rugăciune, omul nu poate ajunge prin eforturile sale și nici nu trebuie să năzuiască spre acestea. Acolo îl duce pe om Duhul Sfânt. Și atunci i se descoperă omului, pe cât e el în stare să primească, taine cerești și vederi (contemplări) pe care el nu poate să le redea prin cuvinte omenești.
Despre aceste stări de rugăciune, Episcopul Teofan scrie: În ce privește contemplarea, apoi la niciunul din Sf. Părinți nu găsim că am putea la ea singuri și, prin urmare, am putea face ceva și din partea noastră, ca să facem ceva. Contemplarea după cuvintele lor se dădea numai acelora care au reușit să-și curețe inima cu desăvârșire și s-au unit strâns cu Domnul. Dintr-o mie, numai unul reușește să-și câștige rugăciunea curată, iar rugăciunea cea duhovnicească sau, ceea ce e tot una, contemplativă, abia de se află câte unul din neam în neam (din generație în generație) ca s-o aibă.
Cu toate acestea, însă, cel ce nu are rugăciunea lăuntrică a minții, acela nu are nici un fel de rugăciune, bineplăcută lui Dumnezeu.
Însă rugăciunea minții nu se oprește aici. Episcopul Teofan arată că ultima treaptă a acestei rugăciuni este extazul – o răpire a minții poate uita tot ceea ce nu este Dumenzeu; sufletul este desprins de împrăștieri, devenind “insensibile” la tot ceea ce nu este rugăciune. Ca treaptă ultimă a extazului după Sf. Teofan Zăvorâtul este “extazul duhovnicesc”, Aici sufletul ajunge în pragul etapei ce depășește posibilitatea puterilor omenești; pierderea uzului simțurilor caracterizează această stare, sufletul nu se mai guvernează pe el însuși, ci este guvernat de Duhul Sfânt.
Prin toate aceste trepte, enumerate de Sf. Teofan, rugăciunea lui Iisus capătă acel ogor în care noi toți trebuie să ne sădim sămânța sufletului, pentru că: “micul foc de rugăciune se dobândește cu osteneală și nu se dă prin nici un fel de meșteșug”.
2.3.f. ROADELE RUGĂCIUNII
Cele dintâi roade ale rugăciunii, spune Sf. Teofan, le căpătăm atunci când aflăm în noi luare aminte și smerenia. Aceate roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârșită așa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi și de celelalte rugăciuni grăite.
Din luarea aminte se naște umilință, zice Episcopul Teofan, iar din umilință se adâncește luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; aducând rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viață inimii. La acestea, el adaugă că, luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă, pentru că rodul rugăciunii este concentrarea atenției în inimă. Rugăciunea inimii este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă se coace lucrarea lui Dumenzeu. Iar prin lucrarea meșteșugită a rugăciunii lui Iisus, săvârșirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăși, își au printre ele înșile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acestora este adunarea cugetelor, evlavia și frica de Dumnezeu, ponenirea morții, liniștea dinspre gânduri și o anumită căldură a inimii. Toate acestea sunt numite de Sf. Teofan, roadele firești ale rugăciunii lăuntrice. Atâta timp cât în noi nu sunt numai roade firești, până atunci noi nu prețuim doi bani, atât după ceea ce este ființa lucrului în sine, cât și după judecata lui Dumnezeu. Preț nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumenzeu a privit spre noi cu un ochi milostiv.
“Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenției în inimă și căldura”. Aceasta este o lucrare firească. Sf. Teofan menționează faptul că această rugăciune o poate face numai monahul, ci și mireanul. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca oricare altă rugăciune scurtă grăită și, prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minții și a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuiește neapărat așteptat, iar ca să luăm acest dar, aceasta n-o putem face prin nici un mijloc de acest fel. De aceea, Sfântul precizează că în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stăm cu mintea în inimă, întru evlavie și frică, trăind și alungând orice năzuire și să sădim în inimă o durere adusă lui Dumnezeu. Toate aceste simțăminte, frica lui Dumnezeu și durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale adevăratei rugăciuni lăuntrice și dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge așa cum trebuie.
Observăm că Sf. Teofan pune un mare accent pe rugăciunea lui Iisus, care este începutul, izvor al roadelor unui creștin în rugăciune.
Astfel, el spune: “pe limbă să ai rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului, Care se află în față, iar în inimă – setea de Dumnezeu sau legătura cu Domnul”. Când toate acestea vor avea loc și se vor petrece necurmat, atunci Dumnezeu, văzând cum silim, ne va da ceea ce vor cere.
Orice rugăciune trebuie să țâșnească din inimă, căci oricare altă rugăciune ce nu pornește de la inimă, nu este rugăciune. Atât rugăciunile citite, cât și cele proprii, sau rugăciunile scurte, trebuie să suie de la inimă la Dumnezeu Cel care este văzut înaintea noastră. Cu atât mai mult așa trebuie să fie rugăciunea lui Iisus.
Sf. Teofan ne îndeamnă să stăm cu luare aminte în inimă și fără să ne depărtăm de la fața lui Dumnezeu. Pentru că atâta timp cât vom avea râvnă, va fi prezent în noi și Darul Sfântului Duh. El este foc. Focul, menționează sfântul, se întreține cu lemne. Lemnele duhovnicești sunt rugăciunile. De îndată ce darul va atinge inima, se naște îndată întoarcerea minții spre Dumnezeu care este sămânța rugăciunii. Iar după aceasta vine cugetarea de Dumnezeu.
Darul lui Dumnezeu întoarce ațintirea minții și inimii noastre către Dumnezeu și le ține asupra Lui. La acestea trebuie să îndreptăm și mintea către El. Aceasta va aduce aminte pomenirea de Dumnezeu, care nu este deșartă, ci duce negreșit la contemplarea desăvârșirilor și lucrărilor dumnezeești, cum sunt: bunătatea, credința, dreptatea, providența, răscumpărarea, judecata și răsplata. Toate acestea, adunate într-un tot, formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc. Dar aceasta este înșușirea râvnei.
Episcopul Teofan ne îndeamnă să avem întotdeauna la ăndemână astfel de lemne, și îndată ce vom observa că focul râvnei slăbește, să luăm la întâmplare o bucată din lemnele duhovnicești și să înoim focul duhovnicesc. Dacă se vor întruni toate aceste mișcări duhovnicești, atunci va izvorî în noi frica de Dumnezeu, starea evlavioasă în inimă față de Dumnezeu.
“Frica lui Dumnezeu este deșteptătoare și păstrătoare căldurii lăuntrice”.
2.4. SPOVEDANIA ȘI ÎMPĂRTĂȘANIA
“Deschide-mi ușile pocăinței,
Dătătorule de viață! ”
Cuvântul grecesc pentru pocăință este “metanoia”. În sens literal, aceasta înseamnă schimbarea minții, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăința este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric.
“Pocăința este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieții lui”. Cum poate să aibă ea loc? “La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cămară întunecată, care deodată este luminată de rezale soarelui: cât timp a privit cămara în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, și nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri și le închipuia cu totul altfel față de cum erau de fapt. Trebuia să se miște cu grijă, întrucât nu știa unde se află obstacolele. Dar iată camera se luminează, el vede totul limpede și se mișcă liber”.
Același lucru se petrece și în viața duhovnicească, spune Sf. Ioan Maximovici. Când suntem cufundați în păcate, iar mintea noastră este ocupătă numai de grijile lumești, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăstori la starea noastră lăuntric și mergem neîncetat pe o cale greșită, fără să ne dăm seama de acest lucru.
La acestea Episcopul Teofan ne îndeamnă: “Ajungând să-ți cunoști starea de decădere, nu sta departe ca unul ce e nepăsător toate, ci silește-te să deștepți în sufletul tău sentimentul mântuitor al pocăinței sincer”.
“Pocăința este cheia Împărăției Cerurilor și fără pocăință nimeni nu o poate câștiga”.
Ușile pocăinței sunt mereu deschise, însă noi vom intra prin ele numai atunci când și inima noastră se va deschide prin post, rugăciune și nevoință.
Astfel, Sf. Teofan spune: “Postul este mama purității și a curăției, iar truda este tatăl smereniei”.
Ce cere postul? Pocăință și îndreptare a tuturor milelor ui Dumnezeu.
Ce făgăduiește? Bucuria în Duhul Sfânt aici și veșnica fericire dincolo.
Scopul postirii noastre e pregătirea pentru împărtășirea fără de osândă, pentru primirea sfintelor lui Hristos Taine. Dat fiivd că Domnul r Curat, iar noi suntem necurați, împărtășirii cu sfintele și preacuratele lui Hristos taine îi premerg la noi curățirea conștiinței și primirea desăvârșitei iertări prin taina pocăinței.
Ne vom curăți conștiința și vom primi iertarea desăvârșită dacă ne vom pocăi așa cum trebuie. Sfântul Teofan spune că, ne vom pocăi atunci când ne vom da seama de păcate și totodată le vom recunoaște fără fățărnicie; recunoscânduni-le, să ne străpungem și să plângem pentru ele, hotărându-ne să nu Îl mai jicnim pe Dumnezeu cu păcatelw noastre; și în cele din urmă să le mărturisim cu smerenie înaintea duhovnicului, pentru ca să primim dezlegare și să ne putem înfățișa la paharul Domnului îndreptățiți și curați.
2.4.a. PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ȘI ÎMPĂRTĂȘANIE
Pregătirea pentru o spovedanie adevărată trebuie să aibă în vedere mântuirea noastră.
Un prim pas pe care trebuie să-l facem în spovedanie, Ep. Teofan îl consideră ca fiind acela al cunașterii păcatelor. Fecare dintre, noi să-și cunoască patima principală și păcatele sale principale. După ce vom face acest lucru, numaidecât să ne întoarcem spre păcatele celelalte, de însemntatea a doua, care față de cele dintâi pot fi numite minci, săvârșite rar, fără voie, întâmplătoare. Pentru aceasta Sf. Teofan ne îndeamnă să cercetăm cele zece porunci și Fericirile, și astfel vom vedea ce poruncă am călcat și ce virtuți sunt neîndestulătoare și inima noastră. Spre exemplu, într-o oglindă curată când ne uităm în ea cu ochii deschiși și neacoperiți se văd și cele mai mici bubițe de pe față: la fel se vădesc și toate păcatele noastre în cuvintele, faptele și în gândurile noastre atunci când ne punem conștința să privească în oginda porunciulor lui Dumnezeu, care sunt arătate în cuvântul lui Dumnezeu.
După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plângem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Iată că trebuie să apucăm, de mânerul meditației ciocanul zdrobitoarelor adevăruri dumenzeești și să lovim cu el inima împietrită până ce se va înmuia, se va frânge și va suspina.
“Adu-ți aminte de negrăitele mile a lui Dumnezeu arătate față de tine în zidire, în purtarea de grijă și, mai presus de toate, în răscumpărare, precum și de nerecunoștința ta; adu-ți aminte de desăvârșirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ți aminte de soarta cea amară pe care o meriți și care, poate, nu e departe de tine; adu-ți aminte de tihna dinainte și de împovărarea de acum a duhului; adu-ți aminte de câte ori ai zis: «N-o să mai fac! N-o să mai fac! », însă tot ai păcătiut, chiar mai mult și mai cu încăpățânare decât înainte; adu-ți aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit și L-ai jivcnit în față pe Dumnezeu, Care vede toate – și mâna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ți aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ți aminte de toate celelalte prin care ai nădejde să frângi inima ta încăpățânată. Neliniștește-o în tot chipul, stârnește-o și pune-o în mișcare. La aceste cugetări, adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpân fiind al tuturor, să-ți dea stăpânire peste inima ta, intrând ca focul să topească încăpățânarea inimii tale și să te izbăvească de nesimțirea cea împietrită. Întebuințeză toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinței”.
Apoi, un alt pas, spune Sf. Teofab este întristarea după Dumenzeu care lucrează pocăința fără de căință, hotărârea neclintită de a nu mai păcătui. Pentru că, ce pocăință este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea și frângerea inimii. În urma îndurerării inimii pentru păcate vine și hotărârea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul dându-ne, în același timp pierzării pe noi înșine. Iar după ea urmează mărturisirea cât se poate de sinceră a păcatelor și dezlegarea desăvârșit lucrătoare de ele. Și astfel se săvârșește pocința cu adevărat mântuitoare.
Această din urmă descriere a pocăinței Sf. Teofan o consideră ca fiind partea de început a spovedaniei, primul pas. Pregătirea definitivă pentru pocăință și spovedanie Episcopul Teofan le numește: “inima pregătirii pentru împătășire”.nevoințele premergătoare ce slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfânta Împărtășanie încununează și dăsăvârșește totul. Fără adevărata pocăință și mărturisire nevoințele rămân neroditoare, iar Sf. Împărtășanie nu va fi spre tămăduirea sufletului.
Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăță atunci când omul reușește să aibă stăpânire de sine și să ia hotărârea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobândește stăpânirea de sine până ce nu se pocăiește; nu se pocăiește atâta vreme cât nu se osândește și nu se osândește până ce nu-și cinoaște păcatele sale.
Deci, totul în pocăință pleacă de la cunoașterea păcatelor proprii. Mergând la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat și păcătos. Trebuie să ne cunoaștem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite și numărate. Pentru aceasta, este nevoie, spune Ep. Teofan, să pătrundem mai adânc în inima noastră păcătoasă. Sub fapte, cuvinte, sub gândurile, dorințele și simțămăntele luate în parte stau dispozițiile statornice ale inimii care sunt izvorul acestora. Suma acestor dispoziții ale inimii alcătuiește personalitatea omului și defineșate caracterul lui: de aceea, tocmai e ele trebuie să le cunoaștem.
O astfel de cunoaștere ne va duce la descoperirea patimilor care domnesc în noi, sau a celei care precumpănește asupra tuturor celorlalte.
După această cunoaștere de sine, va trebui să definim duhul în care se desfășoară în deobște viața noastră, sau trăsătura caracteristică a ei – și anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înșine și păcatului. Această cunoaștere încununează cunoașterea de sine.
Astfel, în cele din urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoșeniei noastre și toată istoria vieții noastre păcătoase: faptele, simțămintele și dispozțiile, și duhul care stpânește în viața noastră.
Lucrarea pocăinței este simplă, zice Sf. Teofan: “un suspin și un cuvânt: ?«Am păcătuit, n-o să mai fac!»”.
În lucrarea pentru spovedanie și împărtășanie, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inima și să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurăror. Oare nu e o bucuri pentru cel acoperit de rău să fie vindecat, pentru cel păcat de toată necurășia să fie spălat, pentru cel legat în lanțuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoțești de la spovedanie: venim acoperiți de răni și plecăm vindecați, venim necurați și plecăm albiți.
Mulți dintre credincioși, venind la spovedanie, spun toate păcatele, dar pe cel principal nu-l spun pentru că le e rușine. Însă trebuie să știm că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăția dată în vileag se spală. Apoi, cel ce lucrează în Taina Spovedaniei este Domnul. Părintele duhovnicesc îl reprezintă și spune cuvântul Lui. Domnul cunoaște păcatul nostru, și noi nu putem să nu-l recunoaștem în gând înaintea Domnului; El vrea să știe dacă ne-am dat păcatul în vileag atunci când ni se va înfâțișa El Însuși, ori ne vom ascunde așa cum au făcut protopărinții noștri. De aceea a hotărât să ne arate fața Sa în părintele duhovnicesc care ne spovedește.
Episcopul Teofan arată nevoia de a avea un duhovnic prin următorul citat: “cum un prunc nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de o dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de o călăuzire”.
Astfel, ținând în minte toate păcatele pe care le-am săvârșit și întărindu-ne hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, aducându-ne aminte că stăm înaintea Domnului Însuși, Care ne primește mărturisirea, să spunem tot ce ne împovărează conștiința fără a omite nimic.
“Să fii încredințat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit și nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă și-ai plecat netămăduit”.
Trebuiea să ne îngrijim în orice chip de a ne dezvălui pe deplin toate păcatele. Domnul ne-a dat puterea de a dezlega nu chiar fără nici o condiție, ci cu îndatorirea de a ne căi și de a ne spovedi curat. Dacă această obligație nu este împlinită atunci se poate întâmpla ca atunci când părintele duhovnicesc va rosti: “te iert și te dezleg”, Domnul să răspundă: “Iar Eu te osândesc”.
Aici se termină spovedania. Episcopul teofan ne recomandă să cerem de la părintele duhovnicesc un canon, dacă el nu ne-a dat: “acesta îți va fi un însoțitor pe calea cea bună pe care acum începi să păzești, un acoperământ în fața lucrurilor vrăjmașe”.
Dacă vom trece prin toată această școală de vindeacre duhovnicească a Sf. Teofan, și, mai ales dacă ne vom spovedi fără să ascundem ceva lui Dumnezeu așa cum se întorc vinovații din locul de judecată care, în loc de o condamnare la moarte, au auzit înștințarea că sunt miluiți și că nelegiuirile lor sunt uitate.
2.4.b. ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE
“Să ne apropiem deci, cu încrederea de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit”(Evrei 4,16)
Iată că a rămas mai puțin de o zi până la marea clipă când Îl vom primi în noi pe Domnul. Să începem chiar din această clipă și s mergem pas cu pas, până ce vom apropia de însuși paharul Domnului, stabilind dispozițiile și faptele mântuitoare.
Chiar de la prima mișcare ne întâmpină Sf. Apostol Pavel cu povața lui cea scurtă, însă aspră: “Să se cerceteze omul pe sime și așa să mănânce Pâinea și să bea Paharul”(I COR: 11,28).
“Să se cerceteze”, să se cerceteze omul, dacă este vrednic, și cu această încredințare trebuie să se apropie de Sf. Taine – “căci dacă se va apropia cu nevrednicie, osândă își va bea și își va mânca”, spune Episcopul Teofan. Frică aduce cuvântul acesta peste sufletul păcătos: căci cine poate spune că este vrednic cu adevărat să se apropie de Cina Domnului?. E înficoșătoare apropierea, dar nici neapropiera nu e lipstă de primejdie: “căci dacă nu mâncăm Trupul Domnului și nu bem Sângele Lui, nu avem viață în noi”.
Totuși nu trebuie să ne tulburăm prea mult, cu temeri deșarte. Domnul este jicnit nu numai dacă cineva nepregătit se apropie cu obrăznicie de Pahar, ci și dacă cineva se chinuie, fără dreaptă socotință, cu o frică lipsită de rânduială. Milostivul Dumnezeu cere de la noi ca fiecare să împlinească puținul care îi stă în puteri.
Sf. Dimitrie al Rostovului spune: “Cel care și-a mărturisit deplin păcatele, fără a fi tăinuit nimic”; cel căruia i-a părut rău pentru ele, care plânge și se căiește; cel ce are voință și hotărârea nestrămutată de a nu se mai întoarce la păcat; ci să se păzească de orice cădere în păcat; cel ce prin post, rugăciune și alte nevoințe ale cucerniciei s-a ostenit pe sine, milostivindu-L pe Domnul; cel ce s-a împăcat cu toți și n-a rămas învrjbit cu nimeni – acela este pregătit a se împărtăși cu vrednicie” – “și așa să mănânce din Pâine și să bea din Pahar”.
Următorul pas pe care trebuie să î-l facem este acela de a ne apropia cu nădejde bună în Domnul. Sf. Teofan ne îndeamnă să avem îndrăzneala smerită a copiilor.deși suntem păcătoși, în toate privințele păcătoși, însă Domnul a venit tocmai pentru a-I mântui pe cei păcătoși.
La această lucrare de căpetenie rămâne să adăugăm apoi încă una: să ne păstrăm luarea-aminte neîmprăștiată și inima netulburată. Așadar, să ne păzim de împrăștiere și de grijile cele tulburătoare.
Așa ne îndeamnă Sf. Teofan să petrecem fiecare clipă până ceva sosi ziua când vom primi pe Domnul în inimile noastre. Dar iată că a venit și dimineața. Îndată ce vom deschide ochii să ne apucăm de gândul nostru și să ne grăbim a învia în el măreția zilei care a venit pentru noi, zi binecuvântată între toate zilele, să rostim din inimă: “Aceasta este ziua pe care a făcot-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim întru ea! A venit Paștile pentru sufletul meu!”
În urma acestei bucurii, Ep. Teofan ne avertizează că, vrăjmașul, va încerca să stingă în noi această candelă, aducându-ne în suflet vreo stare rea, sau împrăștiere a gândurilor, sau grijă pentru vreun lucru lumesc, sau vreo nemulțumire de ceva sau asupra cuiva, și alte asemenea. Oricare dintre aceste mișcări sufletești aduce tulburare în suflet aruncă în neorânduială. Ca să nu cădem pradă acestor situații, trebuie să păzim luarea-aminte și întoarcerea către Dumnezeu a minții și a inimii.
Astfel, păzindu-ne buna rânduială sufletească, vom intra în casa Domnului “intrând în Biserică, să ai sentimentul că intri în foișorul din Ierusalim unde Hristos a luat Cina cea de taină cu Sfinții Săi Apostoli”.
În continuare, voi prezenta cum Sf. Teofan ne îndeamnă să petrecem în Biserică până ce vom primi Sf. Împărtășanie.
Stând în Biserică să luăm aminte mai mult decât oricând la cele ce se citesc și se cântă și să îndreptăm către noi gândul că pentru noi se pregătește de către Domnul, Cina cea de mântuire. Apoi să încălzim simțămintele și dispozițiile sufletești, aducându-le ca pe o jertfă în inima lui Dumnezeu, Celui ce vede toate.
Să încălzim credința în prezența lucrtoare în Sfintele taine a Însuși Domnului și Mântuitorului nostru, Care, șezând în cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu tatăl, pentru aici în chip nevăzut și binevoiește a se da în chip tainic, sub înfățișarea pâinii și a vinului, celor credincioși pentru a-I pregăti de viața cerească. Plecând de la această credință și contemplându-L în gând pe Domnul, Care va să vină din cer să ne cerceteze, cu defăimare de sine să stigăm, urmând pilda dreptei Elisabeta când a fost cercetată de Maica Domnului: “De unde nouă aceasta, că Însuși Domnul vrea să vină la noi?”.
De la defăimarea de sine să trecem la frica fiască, care nu tulbură, ci aduce trezvie evlavioasă și așează duhul nostru în starea celor netrupești, care își ascundfețele, însă nu fug de la tronul lui Dumnezeu, ci doar strigă cu mare glas: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Căci cu adevărat, Domnul este aici. Și Domnul va intra în noi. Apoi, Episcopul Teofan spune că trebuie să ne însuflețim a dori și a înseta cu îndrăznire de Domnul. Să spunem: “iată, însetăm, Doamne, și cu nădejde alergăm la îndurarea Ta! Miluește-mă Milostive, și dă sufletelor noastre sănătate, ca unor bolnavi; curățire ca unor leproși; lumină, ca unor întunecați; tărie, caunor slăbănogi; mângâiere celor necăjiți, pace celor tulburați! Ne așteaptăm, Doamne, ca toate acestea să fie nouă odată cu primirea Ta, Izvorule al tuturor bunătăților!”. Iar de la această așteptare, Sf. Teofan spune, să ne întoarcem către noi și mărturisind că suntem gata să Îl primim pe Domnul, mai tare să ne aprindem frângerea inimii și făgăduința că nu vom mai fi îngădiutori față de păcat, chiar dacă ar trebui să murim pentru asta.
După ce ne vom plânge trecutul, și-L vom ruga pe Domnul să ne spele și să ne curețe de păcate, să ne albească în haina luminată, să strigăm către Dânsul: “Mai vârtos mă spală de păcatul meu și de fărădelegea mea mă curățește!…Inimă curată zidește întru mine Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele!”(Ps. 50)
Astfel, trecând de la un simțământ la altul, de la credință la defăimare de sine, de la defăimarea de sine la frică, de la frică la dorire, de la dorire la nădejde, de la nădejde la frângerea inimii, vom alcătui în lăuntrul nostru o cântare de masă ce Îl va desfăta pe Domnul și va atrage luarea-aminte a locuitorilor cerești!
În statarea aceasta harică și sub această adumbrire cerească ne vom apropia, în cele din urmă, de paharul Domnul, pe care văzându- l să ne închinăm Domnului ce se apropie de noi, împreună cu Apostolul să strigăm: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Și deschizându-ne gurile și inima, sș-l primim pe Domnul cu smerenie și cu evlavie, cu gând trezvitor, rugându-ne Lui prin cuvintele Sf. Dimitrie al Rostovului: “«Intră, Lumina mea, și luminează întunericul meu!» Intră, Viața mea, și înviază-mă pe mine, omorâtul! Vino, Doctorul meu și vindecă rănile mele! Intră Foc Dumnezeiesc, și arde spinii greșalelor mele și inima mea cu văpaia inimii mele și împărățește în mine – tu ești Singurul meu Împărat și Domn! ”.
Iată că de-acum Hristos este în noi. Episcopul Teofan spune: “ia aminte să-L păstrezi în tine, și să-L odihnești cu toată râvna”. Acum, când Îl purtăm în noi, vom putea să lucrăm toate întru Domnul Care ne dă puterea, pentru că “prin împărtășire creștinul devine una cu Domnul”.
L-am primit pe Domnul – să ne străduim din toate puterile finței noastre a-L ține în noi. Să Îl îmbrățișăm neîncetat aducându-ne aminte de El, închinând slavei Lui fiecare faptă și osteneală a noastră, petrecând cu dulceață în toate rânduielile sfințite cu care a plăcut înaintea Lui să înconjure viața nastră. Făcând astfel, Îi dăm putința de a ne închiți, bucată cu bucată, putere după putere, așa încât, împreunându-se în cele din urmă cu noi, să ne facă una cu sine.
Precum o doctorie, care după ce este primită de trup, începă prin a revigora centrul vital, iar de acolo lucrează apoi asupra întregului trup, vindecând în el mădular după mădular, așa și Domnul pe care Îl primim acum, lucrează în noi treptat, până ce va plini prin Sine totul în noi – totuși, cu singura condiție ca orice încordare a puterilor din noi să se săvârșească nu altfel decât după voia Lui, spre buna plăcerea Lui.
Sf. Teofan Zăvorâtul consideră: “Împărtășirea de Sfintele Taine ale lui Hristos e un lucru bun. Dacă o puteți face, faceți-o măcar o dată pe lună”.Într-o altă scrisoare el scrie: “Nimic nu ne împiedică să ne împătrășim adesea, cu o pregătire adevărată. Bine ar fi în fiecare post, iar în Postul Mare și în cel al Crăciunului, e bine chiar de două ori”.
Trupul Sângele Domnului sunt un mare dar. Trebuie, deci, să și cinstim darul acesta ca pe un mare dar: având dragoste bunăvoire și păzindu-ne în tot chipul.
O întîmplare plină de învățăminte, pe care Episcopul Teofan o aseamănă cu cel decurgând împărtășit, sau cum trebuie să se comporte cel ce a luat Trupul și Sângele Domnului în inima sa, impresionează în mod deosebit.
Un sectant a mers, silit de neștire de împrejurări, să se împărtășească alături de creștinii ortodocș. Părticica Sfintelor Daruri a primit- o, dar nu a întrebuințat- o, ci a ascuns- o în batistă și, mergînd acasă, a pus- o într- un stup la albine, căci era prisăcar.
Acum să luăm seama ce au făcut albinele. Ele, deși făpturi lipsite de rațiune, în această împrejurare s- au luat arătat mai cu minte decât omul. Îndată ce au văzut părticica din Sfintele Daruri, au lăsat pe loc munca lor cea obișnuită, au încetat a mai construi faguri și s- au apucat cu toată grija și iuțeala să facă o locuință cuviincioasă pentru Sf. Trup al Domnului: au făcut un tron mic, apoi un disc și pe acel disc au pus Sfînta părticică, acoperind totul cu o boltă ca și cum ar fi construit o biserică sau un altar. După aceea, s- au așezat împrejur în bună rînduială și zumzăiau încet, de parcă lăudau pe Dumnezeu și se rugau. Gospodarul băgând de seamă că albinele au încetat să zboare, a mers să vadă ce s- a întâmplat.
Deschizând stupul, s- au îngrozit, văzând cum albinele dau cinstire plină de cucernicire Trupului Domnului, pe care el îl disprețuise. A trimis în grabă după preot, s- a pocăit de păcatul său, s- a împărtășit și s- a devenit pentru totdeauna cinstitor cucernic al Tainelor lui Hristos, părăsind secta.
Iată că și noi am primit Preacuratul Trup și Preacuratul Sânge al Domnului. Să ne asumăm, dar, și noi albinelor acelora, și să ne arătăm toată evlavia cu putință față de darul pe care l- au primit!
Episcopul Teofan spune: „Făceți- vă ca mierea și ca albinele. Mierea are bună mireasmă, iar voi să înălțați rugăciune;mierea are dulceață, iar voi să aveți dragoste unii față de alții; mierea are culoare plăcută, iar voi să aveți purtare cuviincioasă în toate privințele. Albinele sunt iubitoare de osteneală, și voi să iubiți osteneala; albinele sunt curate, și voi să iubiți curăția; albinele sunt ascultătoare, și voi să fiți ascultători- față de cine trebuie. Și precum albinele acelea s- au așezat cu rânduială în jurul părticelei și zumzăiau, așa și voi să vă așezați cu mintea în jurul Domnului și să vă rugați Lui, mai ales în ziua de acum, cu rugăciunea cu care puteți: și Domnul va primi întoarcerea inimii voastre către el, și să va binecuvânta”157.
2.5. MONAHISMUL
Începutul vieții călugărești îl constituie îndepărtarea de lume și tot ceea ce are legătură cu viețuirea în mijlocul oamenilor. Cel ce intră în mănăstire trebuie să lase nu numai ce este păcătos și nedesăvârșit, așa cum trebuie să facă orice creștin, ci și orice lucru firesc- să- și părăsească tată, mamă, rude și orice desfătări lumești, făcându- și sufletul său cu adevărat mort față de toate. Acest lucru este foarte important. Fără el, monahul este neputincios să acționeze în deplină libertate în mănăstire și se va simți ca legat în deplină libertate în mănăstire și se va simți ca legat de mâini și de picioare. Există diferite grade și moduri de renunțare, dar toți cei care se leapădă cu adevărat de toate mărturisesc cu adevărat, că este mai ușor să renunți lume și la toate cele lumești.
Acesta, spune Sf. Teofan, din cauză că, deși acest act sfânt este săvârșit din dragoste de Dumnezeu, iar cel care îl săvârșește se presupune că are inima ocupată și înrobită de lucruri mai bune decât cele părăsite, este de neocolit un simțământ de durere la tăierea legăturilor firești. Această durere se estompează cu timpul, însă este stârnită iarăși la întâlnirea sau vederea lucrurilor din lume, asfel încât, „a rămâne în contact cu asemenea lucruri și în același timp a le respinge în inimă din constrângere înseamnă a- și prelungi la nesfârșit această durere”158. Numai cel care nădăjduiește să aibă întotdeauna în inimă tăria de a rămâne cu bucurie înlăuntru său, acela îndură aceste suferințe. Iată de ce aproape toți cei care renunță la lume fug în pustie sau între zidurile unei mănăstiri.
Monahismul este acea formă de viețuire care corespunde cerințelor unei vieți de nevoință, anume viața cea după duh, în forma cea mai bună, mai curată, și mai desăvârșită.
Viața monahală, însă este anevoioasă și cere multă pocăință. Episcopul Teofan spune că: „nimeni nu vine la mănăstire să se boierească”159.
Într- o mănăstire va trebui să existe întotdeauna conducători și conduși. Prin însăși scopul lui, monahul s- a îndepărtat de cele din afară, iar prin alcătuirea lui spirituală strunește cerințele trupești.
Monahismul oferă cel mai adevărat câmp pentru dezvoltarea exercițiilor spirituale, a lecturilor, a slujbelor dumnezeești, a rugăciunilor, a ascultării; în mod deosebit monahismul „este adoptarea pentru dezrădăcinarea activă a patimilor atât în rânduiala de obște- prin neagoniseală, viață aspră, neodihnă, ură de sine- cât și în cea de sine prin punerea sub ascultarea unui povățuitor”160.
Dar ce este călugăria? La aceasta Sf. Teofan răspunde: „Călugăria împreună cu lepădarea de toate, este petrecerea neîntreruptă cu mintea și cu inima în Dumnezeu. Monah este acela al cărui interior este astfel alcătuit, încât nu se află acela decât Dumnezeu și el, dispărând în Dumnezeu”161. De aceea cel ce descoperă în sufletul său o asemenea stare, urcă spre tăcere, spre însingurarea minții și pleacă apoi la mănăstire, la liniște- la pustie, ca să- și petreacă viața închis într- o chilie.
2.5.a ÎNSINGURAREA MONAHALĂ
„Caută- l pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea: calea de mijloc nu există! Sau dormi atât de lipsit de grijă, încât nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici- nimic; acolo este adevărul, aici- mirajul; acolo este liniștea, aici- grijile chinuitoare; acolo mulțumirea, aici- necontenite suferințe; acolo- bucuria și veselia, aici numai necazuri și durerea inimii. Le știi pe toate acestea, le- ai încercat pe toate, dar rămâi, totuși, în aceeași stare de deșărtăciune a minții și inimii… Vrei să aduci raiul pe pământ?!”162.
Prin acest citat, Ep. Teofan încurajează pe creștinul care s- a hotărât să meargă la mănăstire, dar bucuriile lumești nu-l lasă să plece, să fie mai hotărât în interiorul lui, să cerceteze inima sa și să urmeze Domnului.
Mulți dintre cei ce vor să meargă la mănăstire spun că, decât să fie acolo și să- i ia ispitele din lume, mai bine petrec o viață ascetică, de mănăstire, în lume. Așa a vrut să petreacă de exemplu Sf. Ioan de Kronstadt, dar Ep. Teofan l- a atenționat printr- o scrisoare unde și spune, că: „luând asupră- și sarcina de- a viețui ascetic în lume, printre ispitele lumești și necazuri, este posibil ca acest lucru să- l conducă la o înfricășătoare cădere sau să nu aibă nici un rezultat”163. Trebuie să ne sădim adânc în minte convingerea că felul de viață pe care l- am ales este binecuvântat de Dumnezeu. Spune Sf. Teofan: „Judecând după dorul care s- a aprins cu putere, și care tânjește să locuiască neâncetat în inima ta, putem să recunoaștem că Domnul te cheamă la viața monahală”164.
„Dacă ne ducem la mănăstire, atunci mergem la singurătate”165 Sf. Teofan arată că greu o va duce în mănăstire cel ce va voi să trăiască cu alții laolaltă, ca în societate. Acolo va trebui să știm un singur lucru: arhimandritul sau părintele duhovnicesc și starețul; iar în privința celorlalți trebuie să ne simțim de parcă nici n- ar exista.
Numai astfel lucrulile vor merge bine, căci fără acest temei va fi o învălmășeală mai rea decât la balurile din Petersburg.
Noi știm că miezul acestei lucrări stă în lucrarea lăuntrică și că odată intrați în mănăstire totul se va schimba. De aceea, Sf. Teofan, ne îndeamnă, încă de acasă, să începem să ne însigurăm, să închinăm câteva ceasuri de însingurare rugăciunii în care să cerem lui dumnezeu un singur lucru: „Arată- mi Doamne calea pe care să merg”. Să- l chemăm pe Dumnezeu în ajutor, dar nu numai cu cuvântul, cu gândul ci cu o durere de inimă. Făcându- ne un astfel de program, sfântul ne îndeamnă să …… cu această însingurare și postul, simțit pentru trup. Acesta va fi și un bun ajutor pentru rugăciune. Astfel petrecând să facem și unele experiențe lăuntrice de lepădar, când de una, când de alta, pentru ca să ajungem neatârnați față de toate și ca nimic să nu ne tragă înapoi. Scopul este să ajungem până acolo, întrucât sufletul să se rupă din actuala ordine de viață, ca și niște cătușe și ca și din temnițe. Trebuie să ne folosim de clipele însingurării, întorcîndu- le numai spre lucrurile dumnezeiești, spre rugăciune și medităție. Iar aceste îndeletniciri, de îndată ce vor merge bine nu ne vor lăsa să ne plictisim, fiincă zice Sf. Teofan „din ele izvorăște o mângâiere duhovnicească, pe care n- o poate da nimic din cele pământești”166.
Această pace sufletească, însă, o putem păstra numai printr- o însingurare lăuntrică. Dar ca să ne însingurăm, trebuie să stăm înlăuntrul Domnului și să stăm în așa fel încât să ne luăm privirea minții de la Dumnezeu. Aceasta este pustia, spune Episcopul Teofan Zăvorâtul, să te afli ochi în ochi cu Domnul. Această osteneală este de așa fel încât, ea însăși…. și întreține să fim cu Dumnezeu, este scopul vieții noastre, și când noi suntem cu Domnul, nu putem să nu simțim un trai bun, iar acest lucru în chip firesc păstrează luarea- aminte asupra noastră și prin noi asupra Domnului, de la care vine.
„E bine să te însingurezi între pereții tăi din pricina risipirilor, dar ca să te însingurezi în tine însuți e încă și mai bine”167, spune Sf. Teofan.
Cea dintâi fără cea din urmă nu folosește la nimic, iar cea din urmă este tot așa de însemnată chiar și fără cea din dintâi.
Când oamenii se duc în casa Domnului, bine fac; dar cine se deprinde să se roage acasă, ca și în biserică, nu e mai prejos de cei dintâi. Așa cum un om vede față către față pe un alt om, tot astfel, trebuie să ne așezăm și noi sufletul înaintea Domnului, ca să fie față către față.
Având această însingurare lăuntrică, Ep. Teofan spune că o avem și pe cea din afară. Însă până nu se statornicește însingurarea lăuntrică, cea din afară nu va veni.
Însingurarea cea din afară, pe care o vom petrece într- o mănăstire sau pustie, trebuie să fie și ea cu luare- aminte. Și aceasta o putem face după cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtorul: „fă în așa fel ca gândurile să nu treacă de zidurile mănăstirii, și îndată vei dobândi dulcea liniște a însingurării mănăstirești”168. Aceasta- care este partea cea mai bună a Mariei- se va aranja astfel încât în minte să nu mai existe altceva decât biserica și chilia. Cum nu se poate mai bine cred că această stare nici nu poate fi descrisă, cât de fericită trebuie să fie.
Deci, având însingurarea lăuntrică și cea din afară monahul poate petrece în liniște timpul în corabia lui Dumnezeu.
2.5.b. ȚINEREA VOTURILOR MONAHALE.
Toți creștenii depun voturile la Taina Botezului, iar cei care intră în monahism adaugă la cele dintâi altele, specifice vieții monahale.
Sf. Teofan nu enumeră aceste voturi, dar spune: „știți care sunt aceste făgăduințe- le- ați rostit cu voce tare înaintea Sfântului Altar, pentru a fi auzite de toți creștenii, monahi și mireni, și ați auzit totodată și sfaturile părintelui duhovnicesc”169.
Pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu, râvna este tocmai ceea ce este aburul pentru mașină. Așa cum o mașină de tors răsucește în mod meșteșugit fibra, oricât de mult timp ar fi în funcțiune, tot astfel trebuie toarsă fibra râvnei monahale, din momentul ce am pășit în curtea mănăstirii până în clipa în care ușa mormântului se va închide în urma noastră. Sf. Teofan consideră râvna neșovelnică extrem de importantă, poate cea mai importantă. Când există râvnă, toate ostenelile merg cu ușurință și nici un efort nu este anevoios. Tot Sf. Teofan menționează că atunci când nu va mai fi râvnă, nici putere nu va mai fi, nici nevoință nici rânduială; atunci toate vor ieși din rânduială”170.
Apoi, un alt sfat pe care Sfântul îl recomandă călugărilor și maicilor este, să- și aducă aminte adesea pe primul de primul gând pe care l- am avut venind în mănăstire. Să- și amintească cum ardea în ei sufletu, când se gândeau că vor petrece toată viața în rugăciune; că se vor ruga în chilie, la biserică; că vor viețui în singurătate; că cor fi în pace cu toate; că vor face ascultarenecondiționată față de stareță, stareț și de ceilalți viețuitori. Astfel aducându- și aminte de primul impuls ei vor căpăta mai multă putere, așa cum aerul din cameră este împrospătat lasând să intre de afară aerul proaspăt.
Pe lângă această amintire întăritoare, Episcopul cere să- și împrospăteze memoria și cu pilde de oameni plini de vârstă întâlniți în viețile de sfinți: „Citiți viețile Sfinților și luați aminte cum oamenii lui Dumnezeu- băbați și femei- s- au nevoit fără încetare, necruțîndu- și nici puterea și nici chiar viața”171.
De asemenea recomandă pentru monahi sfârșitul vieții. Să aibă mereu în minte parabola fecioarelor înțelepte și a celor nebune, și să se pună și ei în situația lor. Aceasta să o facă pentru a- și dezmorți duhul. „Ce veți semăna aceea veți secera”.Dar dacă brazdele unui câmp nu sunt adăpate cu sudoare, atunci nici nu vor rodi.
Asemenea și monahul să- și calce râvna, să se îngrijească de desăvârșire, astfel încât să se ducă la bun sfârșit lepădarea de lume.
Pentru a fi monah adevărat nu este de ajuns să viețuiești între zidurile unei mănăstiri. Nu trebuie să- și modeleze duhul vieții monahale. Pentru aceasta, Sf. Teofan accentuează încă odată faptul că, scopul monahului este de a- și păstra nestins focul râvnei lăuntrice.
Mulți cred că în mănăstire vor dobândi libertatea și Raiul. Într- adevăr, într- o mănăstire există libertate desăvârșită pentru suflet, dar nu și pentru trup sau pentru activități exterioare. Acestea din urmă sunt total interzise duhovnicește, prin canoane. Dar Raiul îl vom găsi acolo, însă nu întotdeauna ca și cum am umbla pe o potecă plină de flori. El poate fi găsit în mănăstire cu adevărat, dar drumul pe care trebuie să mergem este plin de spini și pălămidă.
Diavolul nu doarme aici o clipă. Când se intră în mănăstire nu înseamnă că, o dată cu aceasta, au fost stârpite și patimile. Patimile rămân, doar omul este introdus într- o astfel de rânduială, prin care patimile sunt lipsite de hrană și de susținere- ceea ce constituie putereaunora…… de a lupta cu patimile și de a le birui. Monahismul este mai propice biruirii patimilor. Căci patimile tac când nu există obiecte care să la ațâțe. Îndepărtându- se de lume, monahul se îndepărtează de aceste obiecte, și patimile regăsindu- și hrană, slăbesc din ce vor cel mai mult, până când mor de tot. Episcopul Teofan încurajează călugării astfel: „Ține- te, călugăre, ca ochiul să nu vadă, urechea să nu audă și nici celelalte simțuri să nu primească nimic rău și necurat și vei fi ca într- un liman neprimejdios, departe de tulmutul patimilor care, negăsindu- și susținerea, vor amuți”172.
Biruind patimile, monahul va ajunge la curățenie, iar apoi se va învrednici de răsplata făgăduită celor curați și biruitori ai patimilor. „Celui ce biruiește- spune Domnul în apocalipsă- îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scunul Lui”(Apoc.3,21). Însă patimile trebuie înlocuite cu virtuți. Sf. Teofan enumeră următoarele vituți ce trebuie să le sădească monahul în inima sa:
Să poarte pe cap scufie- ce simbolizează blândețea…….- să se asemene unor copii, fără viclenie, ascultători, purtând grijă de toate, pe lângă acestea să fie prietenoși și primitori.
Să poarte pe umeri ……- crucea desăvârșitei ascultări- să fie răbdători și cu inima bună. Timpul să și- l petreacă în nevoință, rugăciune, post și cu plecări de genunchi.
Să poarte brâul- închipuind gătirea pentru orice faptă și omorârea patimilor- să fie neînfricați, nu înduioșându- se de ei înșiși, să nu caute îndreptățire, și să fie gata pentru a săvârși orice faptă bună, chiar de- ar fi să moară pentru asta.
Să poarte mantia- chipul giugiului de îngropare- să fie moarte pentru tot ce se află în afară și în prejma lor. „Dacă cineva vă ocărește, să nu vă simțiți umiliți, dacă sunteți lăudați nu vă înălțați, de primiți un dar, nu vă bucurați fără socotință, iar la necaz nu vă pierdeți curajul. Să aveți în minte și- n inimă un singur lucru: mântuirea sufletului și o viață bineplăcută lui Dumnezeu”173.
Să poarte ața de rugăciune- simbolul și regula neîncetării rugăciunii. Monahul trebuie să aibă rugăciunea inimii oriunde s- ar afla la masă, în casă, afară, cu ea să adoarmă și cu ea să se deștepte.
La acestea Sfântul Teofan adaugă următoarele: “Nu e de ajuns a viețui într-o mănăstire. Nu e de ajuns a fi monah. Nu ajunge numai post, să munciți și să faceți închinăciuni. Trebuie să vă umpleți inimile cu tot felul de simțămite bune”174.
Apoi Sfântul Tofan îndeamnă pe călugări să-și ducă crucea lăuntrică așa cum trebuie. Pentru că “dacă din pomul Crucii izvorăște viața, atunci de sub crucea călugărească curg râuri îmbelșugate de viață”175. Ne vom întreba ce cuprinde această cruce. În următoarele rânduri voi prezenta pe scurt ce cuprinde crucea lăuntrică a unui călugăr după Sfântul Teofan.
Partea de jos a crucii , care intră în pământ, pentru crucea lăuntrică este lepădarea de sine, care despică pământul inimii și înfinge crucea. Lepădarea de sine înseamnă a se purta cineva cu sine așa cum oamenii se poartă cu cei ce îi urăsc. În viața monahală această lucrare ia înfățișare nouă – moartea față de întreaga lume.
Partea de sus a crucii lăuntrice – acea parte care stă dreaptă și se înalță în sus – este răbdarea, adică tăria de a păstra hotărârea de așa natură încât să nu-i clatine nici o piedică, necaz sau nemulțumire.
Partea orizontală a crucii lăuntrice este ascultarea; o asemenea stare încât monahul nu întreprinde și nu plănuiește niciodată nimic de capul său, ci doar ascultă și împlinește fără cârtire poruncile altora.
Adunând toate aceste părți vom vedea că din ea izvorăște adevărata viață monahală.
Însă, continuă Sfântul Teofan, nu trebuie nimeni să coboare de pe această cruce.
Cel Răstignit nu S-ar fi coborât de pe cruce decât dacă ar fi fost scoase piroanele care Îl țineau pe lemn. Să nu îngăduie nici un călugăr să-și scoată din inimă aceste simțăminte care, asemenea unor piroane, I-au țintuit de mănăstire și de viața monahală; să nu-și părăsească niciodată crucea, ci să continue să o poarte pentru că purtarea crucii îi va duce la desăvârșire și îi vor face să guste din Împărația dragostei lui Dumnezeu.
Care sunt aceste piroane pentru răstingnira sinelui? Sfântul Teofan enumără patru piroane: setea arzătoare de mănăstire, izgonirea lumescului din îngrăditura mănăstirii, tăierea voii proprii și moartea față de orice altceva și viețuirea numai pentru Dumnezeu.
El îi îndeamnă pe toți monahii să-și străpungă mâinile și picioarele inimii cu aceste piroane și astfel fiind răstigniți vor putea să zică împreună cu Apostolul că lumea le este răstignită și ei sunt răstigniți lumii.
2.5.c. Purificarea inimii – scopul de căpetenieal monahismului
Sunt monahi care venind în mănăstire tind să ajungă cât mai repede la treapta de stareț. Odată dobândind acest lucru, ei nu mai au nici o grijă și sunt satisfăcuți cu situația lor, de vreme ce nici nu au urmărit altceva. Bineînțeles că fără rânduiala aceasta, a treptelor monahale, nimeni nu poate rămâne în mănăstire; însă rânduiala exterioară a vieții monahale nu constituie întotdeauna esența rânduielii monahale. Aceasta din urmă este împlinită pe plan lăuntric cu sudoare și nevoință neștiute de ceilalți și cunoscute de singur Dumnezeu, în sufletul monahuluiplin de râvnă care se îngrijește de măntuirea lui.
Lucrarea la care se angajează monahul este cea mai însemnată și mai valoroasă, dar trebuie dusă la îndeplinre la modul cuvenit. Ea se desfășoară în întregime în interior: aspectul ei exterior este doar o adăugire. Toată puterea ei stă în curățirea inimii de patimi. Astfel, Sfântul Teofan ne îndeamnă să privim următoarea perspectivă:
La început, omul a fost creat drept, însă a căzut și firea I s-a pervertit. A încolțit în el egocentrismul, care a dat naștere la o sumedenie de patimi care l-au abătut de la lucrarea cea bună și l-au ademenit spre păcat. Pentru om starea aceasta este o neîncetată suferință. De aceea Domnul a hotărât să fie pe pamânt un spital; Sfânta Biserică și Sfintele Taine. La Botez, omul se leapădă de satana, de toate lucrările lui, de toate patimile și primește puterea de birui. Cei ce au căzut în păcate după Botez primesc puterile pierdute ale harului prin Taina Pocăinței, repetând astfel făgăduințele rostite la Botez. Apoi sunt posturile, cu pregătirea cuvenită pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Firește că e bine să nu mai păcătuim după Botez sau, odată ce am căzut și ne-am pocăit, să nu mai greșim a doua oară, Dar patimile pândesc în jurul inimii, iar viața în familie, societate dă multe prilejuri pentru ațâțarea lor. Și astfeș se întâmplă că, biruindu-se de ispită, creștinul cade, sau, împotrivindu-se de două sau de trei ori, cade la a patra sau a cincea oară. Se pocăiește, dar din nou cade.
Aflând în el această stare și nădăjduind nicicum să poată împlini acestea în lume, el se îndepărtează de lume și intră în mănăstire. Așadar, intrarea în mănăstire este hotărâre de a nu se mai supune patimilor. Viața monahală este o necurmată luptă de biruire și dezrădăcinare a lor. Este posibil ca cineva să împlinească absolut după normă toate cele pe care le simte în inimă și să zdrobescă orice mișcare pătimașă. Mirenii, spune Sfântul Teofan, se luptă cu faptele rele, pe când monahii se luptă cu gândurile și dorințele.
Pentru a birui toate aceste gânduri și dorințe, Sfântul Teofan îndeamnă pe monahi astfel:
“Dacă vreți să vă mântuiți, intrați în voi înșivă, vegheați cu multă luare aminte la ușa inimii și zdrobiți toate imboldurile vrăjmașului, care intră și se apropie de ea”176.
“Să vă obișnuiți să trăiți cu puțin”177. Apoi adaugă:
“Să doriți din tot sufletul curăția și multă râvnă, să cădeți la Domnul cu inimă zdrobită și să-I cereți ajutorul”178. “Pe cel ce nădăjduiește spre Domnul mila îi va înconjura”. (Ps.31,10)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viata Episcopului Teofan Elena (ID: 166956)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.