Psalmul Ipostaze ALE Cantarii Lui Dumnezeu

Argument

1. PSALMUL – CREDINȚĂ ȘI LITERATURĂ

1.1. Psalmul și literatura

. Psaltirea -floarea Vechiului Testament

O vechime nebănuită

1.2.2. Poetul-profet și Cartea sa

1.2.3. Felurile psalmilor lui David

1.2.4. Structură și versificație. Modernitate în Antichitate

1.3. Psalmul în literatura artistică

1.3.1. Psalm implicit, psalm explicit

1.3.2. Psalmul – oglindă a sufletului de poet

2. DOSOFTEI – PSALMUL ROMÂNESC LA ORIGINILE SALE

2.1. Căutarea rădăcinilor

2.2. De la homo religiosus la poeta religiosus

2.2.1. Traducătorul

2.2.2. De la versificare la creație

2.3. Mitropolitul-poet și cartea sa

2.3.1. Este Dosoftei poet ?

2.3.2. Întemeietorul

2.3.3. O operă originală. Imagistică și stil

2.3.4. Limbă și prozodie. Între arhaicitate și modernitate

2.3.5. Influențe

Pagini 40

BIBLIOGRAFIE

A. TEXTE SACRE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura I.B.M. al B.O.R., București, 2001.

B. POEZIE

Arghezi, Tudor, Între două nopți, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1994.

Arghezi, Tudor, Versuri, Ed. Minerva, București, 1988.

Blaga, Lucian, Opere, Ediție critică de George Gană, Ed. Minerva, București, 1984.

Blaga, Lucian, Poezii, Ed. Albatros, București, 1992.

Doinaș, Ștefan Augustin, Psalmi, Ed. Litera Internațional, București – Chișinău, 2003.

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Ed. Litera, Chișinău, 1998.

Fratele Emilian de la Neamț, Legea iubirii, Ed. Moldova, Iași, 1995.

Heliade-Rădulescu, Ion, Versuri, Ed. Minerva, București, 1986.

Macedonski, Al., Excelsior. Poezii, EPL, 1968.

***Psalmii în traducerea lui Mihail Sadoveanu, Ed. Saeculum, București, 1992.

Tănase, Ștefan, Psalm teluric, EPL, București, 1969.

C. ANTOLOGII

*** Antologia poeziei religioase românești, ed. întocmită de Florentin Popescu, Ed. Albatros, București, 1992.

Poezia română religioasă I, De la Dosoftei la Nichifor Crainic. Antologie de Florentin Popescu, Ed. Minerva, București, 1999.

D. DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII

Berca, Olimpia, Dicționar istoric de rime, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Dictionnaire alphabétique & analogique de la langue française par Paul Robert. Rédaction dirigée par A. Rey et J. Rey-Debove. Société du nouveau littré, 1977.

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975.

Encyclopaedia Universalis, corpus 19, Production – Rhamnales, Editeur à Paris.

Săndulescu, Al. (coord.), Dicționar de termeni literari, Ed. Academiei R.S.R., București, 1976.

E. ÎN PERIODICE

Bejan, D., Despre construcțiile temporale inverse, „Cercetări de lingvistică”, anul XV (1970), nr. 1 (1970), pp. 92, 95.

Pop, Augustin Z.N., Întâia carte de intenție poetică, „Revista Bucovinei”, anul II (1943), nr. 8 (aug.), pp. 385-386.

Idem, O notă la Psaltirea în versuri din 1673, „Convorbiri literare”, anul LXXV (1942), nr. 1-2 (ian. – feb.), pp. 41-44.

Tătaru, Ieronim, Psalmii lui Tudor Arghezi ( O sinteză ), „Axioma”, anul I (2000), nr. 9 (dec.), p. 23.

F. STUDII. MONOGRAFII. ISTORII.

Anghelescu, Mircea, Ion Heliade Rădulescu, Ed. Minerva, București, 1986.

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1997.

Barbu, Eugen, Caietele principelui, vol. II, Ed. Eminescu, București, 1973.

Bălu, Ion, Opera lui Lucian Blaga, Ed. Albatros, București, 1997.

Bărbulescu, Ilie, Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Ed. Casei Școalelor, București, 1928.

Berca, Olimpia, Poetici românești, Ed. Facla, 1976.

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. 2, Ed. Enciclopedia Română, București, 1974.

Chițimia, I.C., Probleme de bază ale literaturii române vechi, Ed. Academiei R.S.R., București, 1972.

Cioculescu, Șerban, Argheziana, Ed. Eminescu, București, 1985.

Pr. Prof. Dr. Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2002.

Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi, Ed. Minerva, București, 1994.

Crohmălniceanu, Ov. S., Tudor Arghezi, E.S.P.L.A., 1960.

Florescu, Vasile, Conceptul de literatură veche. Geneză și evoluție : rolul său în istoria esteticii și a teoriei literaturii, Ed. Științifică, București, 1968.

Gheție, Ion, Începuturile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Ed. Academiei R.S.R., București, 1974.

Goci, Aureliu, Arghezi între infinituri. Eseu despre religiozitatea omului necredincios, Casa editorială Curierul Dunării, 1998.

Iliescu, Ion, Geneza ideilor estetice în cultura românească ( secolele XVI-XIX), Ed. Facla, 1972.

*** Lucian Blaga – cunoaștere și creație. Culegere de studii, Cartea românească, București, 1987.

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Cartea românească, București, 1987.

Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, 1967.

Mazilu, Dan Horia, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Ed. Minerva, 1976.

Idem, Introducere în opera lui Dosoftei, Ed. Minerva, București, 1997.

Idem, Literatura română în epoca Renașterii, Ed. Minerva,București, 1984.

Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vârstele interioare, EPL, 1965.

Moceanu, Ovidiu, Istoria literaturii române vechi, Universitatea „Transilvania”, Brașov, 1994

Idem, Teologie și filologie. Andrei Șaguna vs. Ion Heliade Rădulescu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003.

Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, „Cartea românească”, București, 1977.

Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, București, 1991.

Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Rotaru, Ion, Valori expresive în literatura română veche, Ed. Minerva, București, 1976.

Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Ed. I.B.M. al B.O.R., 2000.

Stăniloae, Dumitru, Poziția domnului Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie,Ed. Paideia, București, 1997.

Țugui, Grigore, Ion Heliade Rădulescu îndrumătorul cultural și scriitorul, Ed. Minerva, București, 1984.

Țugui, Pavel, Arghezi necunoscut : zbuciumul vieții și zidirea operei, Ed. Vestala, București, 1998.

Vrabie, Gheorghe, Folcloristica română. Evoluție, curente, metode, EPL, 1968.

Zamfirescu, Dan, Contribuții la istoria literaturii române vechi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

=== cap 2 ===

2. DOSOFTEI – PSALMUL ROMÂNESC LA ORIGINILE SALE

2.1. Căutarea rădăcinilor

Literatura veche românească se află de mult timp în atenția oamenilor noștri de cultură. Însă până nu de mult li se contesta acestor scrieri statutul literar. Dan Zamfirescu « inventaria » retrospectiv, în 1981, partizanii și opozanții acestei păreri : erau pentru statutul literar al scrierilor vechi Nicolae Iorga (referindu-se la Grigore Ureche ), Pompiliu Constantinescu ( despre Grigore Ureche și Miron Costin ) și George Călinescu (într-o epocă mai veche) și contra – Al. Dima, Șerban Cioculescu și G. Călinescu. Discuția se reduce, până la urmă, la accepția deosebită pe care adepții acestor două păreri o acordă noțiunii de literatură.

Astăzi însă, se pare, scrierile vechi – laice sau religioase – sunt încadrate fără ezitare, de mai toți analiștii, în domeniul literaturii. Chiar în 1977, când se publica Expresivitatea involuntară, se știa că operele vechi se impun, în primul rând, (…) întrucât, chiar atunci când reprezintă simple adaptări sau traduceri, fiind dovada unei vocații și consecința unei mari osârdii, ele aparțin, fără rezerve, literaturii de creație.

Dacă literatura veche aparține sau nu domeniului beletristic nu este singura problemă. Important este și cum ne raportăm la această literatură. Se pare că soluția găsită de cei mai mulți dintre oamenii de litere români este doar căutarea rădăcinilor. Nicolae Manolescu consideră că nu e nimic mai fascinant decât să privești în puțul timpului și să cauți originile. Dar părerea aceasta nu este nouă și nici originală. George Călinescu, în Începerea lucrărilor ( Contemporanul, nr. 10, 5 martie 1960), nota: Cultura veche este un astfel de bloc ( de marmură n.n. ) în care stau, încă nenăscuți, Eminescu și Creangă, Caragiale și Sadoveanu. A descifra prezența lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric.

Părerea acestor doi critici a fost aplicată, conștient sau nu, de către cei mai mulți dintre cercetătorii români care s-au aplecat asupra literaturii vechi. Se găsesc astfel de demersuri în mai toate domeniile de cercetare, dintre care amintim și ilustrăm prin exemple stilul și limba.

Astfel, Dan Zamfirescu crede de cuviință să-l descopere pe Eminescu în traducerea dramei Erofilii a cretanului Gheorghios Chortatzis, efectuată de către Dosoftei : Aici, mai mult ca oriunde, se simte cum începe să se zămislească, în adâncurile culturii românești, Mihai Eminescu. Exemplul lui D. Zamfirescu este, într-adevăr, edificator. Cine nu ar recunoaște tonalitatea eminesciană în « monologul morții » : Și cine-s eu fără de spus / a mă cunoaște poate / Că de pre chip știută sunt / prin țărâle, prin toate ?

Cercetând stilul psalmilor lui Dosoftei, I. C. Chițimia îl descoperea pe Arghezi în aceste creații : Prin folosirea expresiilor populare urgisite, prin asociații îndrăznețe și imagini inovatoare, Dosoftei este un precursor al lui Tudor Arghezi, având versuri neremarcate sub acest aspect, precum acesta din psalmul 21 :  « Tu ești, Doamne, ce m-ai tras din mațe / Și maică-mea viu m-ai dat în brațe » etc.

Tot Eminescu este descoperit în limba literaturii vechi printr-un procedeu gramatical cercetat de către Ion Rotaru : Eminescu avea să studieze repetarea și encliza pronumelui complement direct, în scopuri pur poetice, ca în aceste versuri din Miron și frumoasa fără corp, unde se urmărește « arhaizarea » ritualului nașterii copilului de ciobani în coliba din pădure : « L-au spălatu-l, pieptănatu-l / La icoane l-a-nchinatu-l » etc. Același procedeu gramatical se găsește, într-adevăr, și la Dosoftei : Și la ce zi te-oi striga-te / Să-mi auzi de greutate…

Aceste trei exemple sunt tot atâtea argumente pentru viziunea critică a căutării rădăcinilor. Dar oare imersiunea în trecut poate fi numai o justificare a prezentului ? Nu poate literatura veche să însemne ceva în ea însăși ?

Credem că aceasta literatură veche românească are propriile comori – de limbă, de stil, de viziune – și Dosoftei, mitropolitul-poet, poate constitui un puternic pilon al acestei concepții. Opera sa literară, care a culminat cu minunata Psaltire în versuri, are destule atuuri pentru a atrage pe istoricul literar prin frumusețea ei și nu numai prin importanța ei.

Ne vom dezice deci de procedeele călinesciene, manolesciene și nu numai pentru a descoperi la acest psalmist al secolului al XVII-lea măcar un punct de interes, altul decât cel istoric.

2.2. De la homo religiosus la poeta religiosus

2.2.1. Traducătorul

Dosoftei ( 1624 – 1693) este una dintre figurile aureolate ale literaturii noastre vechi. Asupra originii sale etnice au apărut mai multe ipoteze. Dan Horia Mazilu precizează că Nicolae Iorga i-ar fi atribuit o origine alogenă (negustori străini). Conform aceleiași surse, Dosoftei a fost considerat, pe rând, grec, ucrainean, aromân. Mazilu conchide însă: În urma acestui examen, înclinăm să-i dăm (împreună cu alți cercetători) dreptate lui Ion Neculce. Dimitrie Barila ( numele laic al viitorului mitropolit n.n. ) a fost feciorul unor mazili, român de prin părțile Sucevei. Cert este că, prin iubirea sa pentru poporul român și limba română, Dosoftei este cu adevărat un fiu al neamului nostru.

Ridicat, în 1671 la demnitatea de mitropolit al Moldovei, Dosoftei se va preocupa îndeaproape de păstoriții săi. Una dintre modalitățile prin care înaltul prelat înțelege să ajute credincioșii este alcătuirea de traduceri.

În epocă exista o mare sete de carte românească. Ajutând poporul credincios să înțeleagă slujbele religioase, care, până atunci se țineau mai mult în slavonă, mitropolitul Dosoftei este întotdeauna animat de un adevărat principiu al comprehensiunii integrale. Trebuia ca oamenii din popor să înțeleagă adevărul credinței, după spusele Sfântului Apostol Pavel : În Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă oarecare ( 1 Corinteni 14,19).

Dragostea pentru păstoriții săi se va transforma în dragoste pentru limbă, pe care Dosoftei o va sluji atât în traduceri cât și în opera poetică. El se află printre cei care au consacrat limba română. Toate « limbile » – zisese Dosoftei în Psaltirea în versuri, tălmăcindu-l pe David ( Psalmul 9) –« sunt de minune », pot îmbrăca în cuvintele lor Cuvântul sacru.

Traducând scrieri religioase, Dosoftei se găsește, pe nesimțite, pe terenul literaturii : Traducerea unei opere literare poate fi, îndeosebi când e bine făcută, dar și oricând, lucrare tot așa de literară ca și originalul din care s-a tradus, ba uneori e chiar superioară originalului. Cu atât mai mult, tălmăcind cărți de cult, înaltul prelat dovedește o reală aplecare spre poezie : Tot ce a revăzut sau tradus Dosoftei aparține, deci, cultului, adică acelui sector al vieții religioase bizantine care a fost, secole în șir, apanajul poeților.

Importanța pe care Dosoftei o acorda poeziei se poate vedea și dintr-un fapt istoric. Când Dosoftei a ales să transpună în versuri Psaltirea – conformându-se unui curent european – a alcătuit, mai întâi, o variantă în proză pe care, mai apoi, a versificat-o cu îndelungă migală. Totuși, varianta în versuri este cea care a văzut mai întâi lumina tiparului (la Uniev, în 1673), iar traducerea în proză (Psaltirea de-nțăles sau Psaltirea slavo-română) a apărut de-abia în 1680. Acest lucru ne poate sugera cât de importantă era pentru mitropolitul moldovean poezia.

Fiind așadar o fire de poet, Dosoftei va simți frumusețea Psaltirii Vechiului Testament. De aceea el va alege spre versificare – e adevărat, sub impulsul unei practici europene – această scriere și nu alta. Ceea ce va rezulta va fi un adevărat monument de limbă poetică românească. Acest lucru l-a exprimat, cum nu se poate mai potrivit, Nicolae Manolescu : Capodopera lui fiind Psaltirea, Dosoftei a meșteșugit versuri întreagă lui viață, cu o răbdare și cu o plăcere care ne pun pe gânduri [..]. Până la Budai-Deleanu și la Eminescu, nimeni nu va mai face la noi un efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice […]. Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este : de a oferi în Psaltire, pe neașteptate, întâiul monument de limbă poetică românească.

2.2.2. De la versificare la creație

De vreme ce toate literaturile naționale încep cu psaltiri, în redacții și traduceri diverse, versificarea acestei cărți vechi-testamentare era, la vremea la care scria Dosoftei, o practică veche. Acest demers este socotit de Dan Horia Mazilu ca încadrându-se perfect în ampla mișcare a literaților Barocului est-european privind versificarea textelor religioase.

Același autor întocmește o listă a versificatorilor de psalmi : Clément Marot versifică cincizeci de psalmi ; Jean Calvin are câteva încercări ; alți doi francezi sunt amintiți : Théodore de Bèze și Jean Passerat ; o adevărată reușită o constituie psaltirea tipărită în 1577 a lui Jan Kochanowski, un polonez care a adus această modă din occident ; marele poet croat Ivan Gundulić debutează cu o astfel de lucrare (cinci psalmi) ; sunt evocați poetul grec Gheorghios Palamidis (începutul sec. al XVII-lea) și Simeon Poloțki, poet ucrainean cu un diapazon remarcabil.

Lui Wespazian Kochowski, cu a sa Psalmodia polska, Mazilu îi acordă, în alt loc, o atenție deosebită. Acesta prelucrează câteva zeci de psalmi davidieni, compunând un veritabil fragmentarium moral-politic ce culminează cu un imn de slavă închinat evenimentului care făcuse să vibreze inimile tuturor polonilor, și nu numai ale lor – despresurarea Vienei. Ne dăm seama că psalmii lui Kochowski, neîncadrându-se în sfera religiosului, sunt exemple timpurii de psalmi exclusiv expliciți.

În comparație cu « travestiul » lui Wespazian Kochoski, Dosoftei se dovedește mult mai aproape de versurile amintitului Kochanowski. Dan Horia Mazilu avertizează în legătură cu acest lucru : Să nu uităm că Dosoftei era totuși un om al bisericii, un înalt prelat al ortodoxiei românești, și că atitudinea sa nu putea să se păstreze decât în limitele unui respect față de cuvântul sacru al credinței pe care o servea și o apăra.

Poate că tocmai această restrângere a psalmilor lui Dosoftei la esența religioasă îl va determina pe Dan Zamfirescu să considere partea strict religioasă ca fiind cea mai mecanică parte. Trimițând la un alt mare psalmist român, criticul continuă : Din acest punct de vedere, iconoclastul Arghezi a infuzat în psalmii săi moderni o încărcătură « mistică » infinit superioară celei din psalmii lui Dosoftei, dintre care nici unul nu ar putea fi selectat pentru o antologie a misticismului poetic.

Preexistența conținutului religios a fost pentru Dosoftei un dezavantaj și, totodată, un mare atu. Dosoftei nu a putut dovedi fantezia sa, dar, având fondul asigurat, poetul s-a putut apleca asupra formei –respectiv structurii prozodice –unde aduce inovații demne de apreciere.

Referitor la versul lui Dosoftei, a existat o oarecare polemică între unii istorici literari. În 1887, Ion Bianu afirma în prefața la Psaltirea în versuri întocmită că toată structura versurilor lui Dosoftei este o imitare a versurilor lui Kochanowski. Afirmația era oarecum provocată de un adevăr : acela că psalmii poetului polon au reprezentat cel puțin un impuls pentru Dosoftei. Chiar și mult mai târziu, în secolul XX, exista părerea că de la Kochanowski, Dosoftei adoptă aproape toate formele de versificație, lungimea versurilor, împărțirea în strofe și chiar și felul rimei.

Contra acestei teorii se ridică Augustin Z.N. Pop, care, în articolul din Convorbiri literare, înfățișează mai întâi ideea lui Iorga ( susținută și de Ovid Densusianu ) și apoi compară varianta polonă cu cea română ( a lui Dosoftei ) pentru psalmii XLVI, CIV și CXLV. Concluzia la care ajunge Z.N. Pop esta că ipoteza unei transpuneri din polonă în română este infirmată tocmai de metrică. Spusele lui Iorga, citate în același articol, susțin și completează teoria lui Augustin Z. N. Pop : Așa încât, dacă eruditul Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că și în alte țări avuse cineva îndrăzneala de a preface psalmii în versuri moderne, nu putem totuși vorbi de o creațiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de cunoștința cărții acesteia polone, a prefăcut Psalmii nu numai pe metru românesc și cu rime luate din poesia populară, dar introducând adese ori peste cuprinsul autentic al originalului o mulțime de elemente de observație, o mulțime de alte împrumuturi, cari vin din însăși viața poporului românesc, și a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumusețea, care foarte adese ori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea și astăzi.( în cursurile de istoria literaturii române la Facultatea de Litere din București – cursuri intrate ca « introducere sintetică » în Istoria literaturii romănești , București, 1929 ).

Așadar Dosoftei a inovat atât în prozodie ( metrul românesc și rimele luate din poezia populară ), cât și în conținut ( adăugirile peste cuprinsul autentic al originalului ).

Într-adevăr, de multe ori, Dosoftei schimbă – dacă acesta este cuvântul cel mai potrivit – chiar « esența » unora dintre psalmii pe care îi versifică. Și face acest lucru conformându-se, poate fără să vrea, spiritului timpului care impunea afirmarea, în interiorul unei mentalități ce propovăduia libertatea, a tuturor particularităților ce sunt grupate astăzi sub noțiunea de « spirit național ». Îmbogățirea conținutului se manifestă cel puțin prin două procedee : uimitoarea tendință de « românizare » lexicală și adăugiri de versuri fără corespondent.

Foarte interesant este că, adesea, forma generează conținutul. Eugen Negrici transcrie în cartea sa Expresiviatatea involuntară o paralelă între un fragment din textul Psalmului 79 – tradus de un institut specializat în astfel de texte – și traducerea lui Dosoftei. Urmărind comparația, observăm că grija pentru menținerea rimei aduce un plus de elemente lexicale neexistente în original.

Traducerea Dumnezeule, au năvălit neamurile în moștenirea Ta, au pângărit templul Tău cel sfânt, și au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre este transpusă în versuri astfel :

Doamne sfinte, păgânii veniră

În țara Ta de o răsâpiră.

Și feaceră Ierusalimul

Ca o cramă când i se ia vinul.

Negrici remarcă aici umorul involuntar pe care îl conțin ultimele două versuri. Căutând rima la Ierusalimul, rezultă o imagine realistă, ilară prin sunetul său laic.

Preocupat fiind de limbă și prozodie, Dosoftei ajunge adesea la inovații cu totul remarcabile. Simpla versificare deschide astfel drumul adevăratei invenții, mai mult sau mai puțin conștientă, dar evidentă.

2.3. Mitropolitul-poet și cartea sa

2.3.1. Este Dosoftei poet ?

Atât de contemporanii săi cât și de contemporanii noștri, Dosoftei ar putea fi considerat un simplu versificator sau, mai puțin, doar un traducător. Aceasta, din pricina preexistenței materialului poetic pe care l-a ales spre versificare și, vom vedea, spre o reală îmbogățire. Așa cum am arătat în paragraful precedent, Dosoftei trece adesea de la versificare al creație. Dar acest fapt nu poate susține, de unul singur, calitatea de poet a lui Dosoftei și statutul de operă poetică autentică a Psaltirii în versuri. Totuși, Dosoftei este poet și există argumente pentru a o dovedi.

Primul argument este oferit de ceea ce se numește estetica receptării. Un artist este artist prin rezultatul muncii sale, prin opera sa. Mai ales în epoca veche, atunci când diferiții autori nu aveau o clară conștiință artistică, rodul trudei lor rămânea singura mărturie a personalității lor de artiști. În timp, cel care va acorda eticheta de « literar » unor scrieri vechi sau contemporane va fi publicul cititor. Referindu-se la acest lucru, Eugen Negrici afirmă : Profesionalismul artistic nici nu are o lungă istorie și, dacă am face caz de scopul întreprinderii și nu de rezultate, adică, spus mai limpede, de ecoul pe care îl trezește acesta în conștiința noastră, am fi obligați să renunțăm la mari etape ale scrisului în limba română.

Psaltirea în versuri a fost primită la apariție ca o operă cel puțin exterioară cultului, dacă nu artistică recunoscută. Acest lucru îl dovedește atât tirajul redus cât și respingerea ei de către oamenii Bisericii. Călugării noștri, bunii noștri preoți de mir, păstrători « cu sfințenie » ai canonului ritual n’au însușit versiunea poetizată, ca una ce se depărta formal de tradiția psaltică. Această receptare defavorabilă a unei astfel de cărți se mai petrecuse și în secolul al XVI-lea, când Jan Kochanowski nu fusese considerat poet, ci un impostor. ( Polonii înșiși se rupeau în apologii și hule oridecâteori aduceau înainte pe contemporanul Kochanowski, a cărui poetizare este mai ales amintită în raportare, dacă psaltirea sa este lutherană, calvină sau catolică. Bietul om nu fusese decât poet împăcat cu Dumnezeu. Psaltirea o lirizase pentru sine întâi ).

O a doua probă pentru teza care apără calitatea de poet a lui Dosoftei este conștiința literară. Cercetătorii au demonstrat că exista la Dosoftei și la contemporanul său Miron Costin o incipientă conștiință literară. Se poate chiar afirma că, o dată cu acești doi oameni de cultură, se naște conștiința literară românească. Nicolae Manolescu preciza că Dosoftei nu uită să adauge că a tradus cartea „cu multă trudă și vreme-ndelungată, cum au putut mai frumos”, „ca să poată trage hirea omului către cetitul ei”. Aici este un început de argument estetic. Încât mi se pare că au dreptate cei care susțin ( Mazilu, 1976, p. 294 și urm., Negrici, 1977, p. 47 și urm ) că există și o conștiință poetică la Dosoftei, care secătuiește toate izvoarele vii ale limbii spre a obține o echivalență românească demnă de originalul biblic.

Intenția literară existentă la Dosoftei transpare și din micul „tratat” de estetică poetică pe care poetul îl așază în fruntea Psaltirii. Este vorba de o scrisoare pe care Dosoftei ar fi cerut-o „tizului” său, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului. Aceasta conține o enumerare a patru înțelesuri proprii Sfintei Scripturi, în primul rând. Sunt patru moduri ale citirii: pre istorie ( Acesta cuvânt cine-l va socoti într-alt chip acela-i strein cu totul de sfânta besearecă.), pre obicei ( care se referă la raportul dintre tradiție și inovație. Primele două sensuri au în vedere scrierile religioase dogmatice ), pre altă plăznitură ( Se referă la alegorie. Dosoftei este primul care vorbește la noi de alegorie ), pre mutare ( cu referire la metaforă ). În legătură cu acest aspect, Dan Horia Mazilu aprecia că Dosoftei așază acest „cod” de descifrare în prefața Psaltirii în versuri ( carte destinată lecturii ) și nu în fruntea – să zicem – a Psaltirii de-nțăles (menită ecclesiei ), ceea ce ne face să bănuim că mitropolitul Dosoftei […] punea de fapt un prim șir de cărămizi la ceea ce ar fi urmat să devină „cultura hermeneutică” a cititorului său nevăzut, chemându-l ( „inducându-l” de fapt ) să încerce a coborî dincolo de text, într-o lume a „sacrului”, a „filosoficului”, dar și a „literarului”, a valorilor estetice degajabile printr-o lectură complexă.

Aceeași realitate a intenției poetice o afirmă mai tranșant Augustin Z. N. Pop în articolul citat: Psaltirea în versuri n’a fost întocmită dintr’o necesitate rituală reformatoare, flagrantă, ci din zel poetic.

Însăși personalitatea artistică a lui Dosoftei este una deosebită. Versificarea Psaltirii a fost o lucrare anevoioasă care a necesitat travaliul neîntrerupt asupra textului, lunga zăbovire asupra paginii și reluarea. Dosoftei a dovedit nu numai talent, ci și răbdare și aplicare, fiind conștient de dificultatea asumată și de importanța operei sale.

În plus, Dosoftei este un perfecționist: Dosoftei se află, așadar, exact în situația poetului modern ce execută variațiuni: întrucât psalmii biblici îi oferă materia, spiritului creator nu-i rămâne decât să se autoperfecționeze.

Așadar este clar că îi putem atribui lui Dosoftei calificativul binemeritat de poet. Mai mult, prin realele afinități pentru realitățile moldovenești ale epocii sale, Dosoftei poate fi considerat întâiul poet național ivit în întreaga arie răsăriteană, iar opera sa poetică – prima poezie patriotică din literatura română.

2.3.2. Întemeietorul

O dată recunoscută calitatea de poet a lui Dosoftei, se cuvine să analizăm divergența de opinii referitoare la problema întâietății cronologice. Într-adevăr, fără a se problematiza prea mult, există două opinii referitoare la acest fapt: unii istorici literari consideră că Dosoftei ar fi primul poet cult la români, alții îi oferă această distincție eruditului Miron Costin cu a sa Viață a lumii.

Dan Zamfirescu afirmă convins: Dosoftei este, incontestabil, părintele poeziei românești, fiindcă dacă versuri chinuite la stema țării înșiraseră, după modelele poeziei silabice ucrainiene și bieloruse, Udriște Năsturel în slavonește și în românește Varlaam, poezie n-au scris, în secolul XVII, decât Dosoftei și Miron Costin. Mai departe criticul propune o mică demonstrație, opunându-l pe Dosoftei lui Costin: acesta din urmă nu este precursorul lui Dosoftei ( după cum au zis N. Iorga, Călinescu și ceilalți ) deoarece Dosoftei a tradus Psaltirea între 1665 și 1670, pe când Costin a compus Viața lumii între 1671 și 1673. De aceeași părere sunt și alți autori, precum Rodica Șuiu, care nu-și face probleme în a-l denumi pe Dosoftei întemeietor al poeziei culte.

La antipod se așază Ion Rotaru atribuindu-i lui Miron Costin o întâietate incontestabilă: Cele câteva versuri la stema țării, scrise înainte de el, cât și începerea traducerii în versuri a psalmilor biblici, de către Dosoftei, nu-i uzurpă întâietatea. Ion Rotaru ia ca argument demonstrația lui P.P. Panaitescu, conform căreia poemul Viața lumii a fost elaborat înainte de apariția Psaltirii versificate de Dosoftei , tipărită la Uniev în 1673.

Aceste două opinii – plasate polemic – pot fi susținute simultan avându-se în vedere datele scrierii și ale tipăririi. Dacă luăm în considerare criteriul scrierii, Dosoftei este incontestabil primul nostru poet, dar, dacă ne plasăm în cadrele cronologice ale tipăririi, lucrurile sunt oarecum ambigue deoarece Ion Rotaru amestecă unghiurile de raportare.

Înclinăm să credem, însă, că întâietatea cronologică este o falsă problemă. Ambii poeți erudiți ai secolului al XVII-lea au pus o piatră la temelia poeziei românești. Dosoftei a înțeles să o facă pornind de la Psaltirea lui David, conform demnității sale și structurii sale interioare, pe când Miron Costin a ales poezia filozofică.

Având însă în vedere rezultatul muncii celor doi poeți, nu putem să nu observăm o uriașă discrepanță. Poemul destul de întins pentru acea epocă al lui Miron Costin pălește în fața colosalului volum al lui Dosoftei. Opera uriașă a mitropolitului moldovean umbrește frumosul poem filozofic al lui Costin. Este vremea să ne punem și noi întrebarea, având în vedere acest nou criteriu și nu criteriul cronologic, asupra adevăratului întemeietor al poeziei culte românești.

2.3.3. O operă originală. Imagistică și stil

Psaltirea în versuri, alcătuită de către mitropolitul Dosoftei cu multă trudă și vreme-ndelungată între 1665 și 1670, și publicată la Uniev în 1673, a trecut prin proba de foc a disocierii simplei traduceri de opera originală.

S-ar părea că Psaltirea lui Dosoftei a fost amenințată din două direcții. Mai întâi a fost considerată o traducere a Psaltirii davidice – în mod deosebit în epocă. Acestei presupuneri îi răspund următoarele afirmații: dacă stihurile lui Dosoftei (necântate niciodată în biserică, dar circulând multă vreme sub formă de colinde) au trecut, la vremea apariției, drept traduceri, ele pot fi considerate în egală măsură și fără a exagera cu nimic și niște creații originale, valoroase, chiar dacă ideile lor sunt cele din Psalmii lui David.

Apoi, aceeași Psaltire a devenit o „copie de gradul doi” în sensul că Dosoftei ar fi „împrumutat” cel puțin versificația poetului polonez Jan Kochanowski, care publică la 1577 o psaltire în versuri moderne. Împotriva acestei teorii se ridică Ion Rotaru în Valori expresive în literatura română veche: Întrucât privește celelalte înrâuriri de cultură, străine, cele poloneze, în primul loc, oricât de multe vor fi fost aflate și vom mai afla, ele nu împietează deloc asupra originalității operei care se impune cu o mare forță tocmai prin limbă.

Așadar, Psaltirea în versuri este, indiscutabil, o operă originală.

Un prim aspect demonstrativ este imagistica. Dosoftei inovează în două direcții: pe de o parte autohtonizează realitatea biblică, pe de alta creează imagini cu totul senzaționale, abătându-se într-un mod creator de la modelul său.

Așa cum am văzut ( paragraful 2.2.2. De la versificare la creație ), tendința de românizare se manifestă și la nivel lexical. Dosoftei nu se reduce însă la vocabular, el tălmăcește pe românește substanța umană a psalmilor, mai înainte de a o transpune în limba română, simțind „biblic” realitatea românească.

Într-adevăr, întreaga Psaltire dosofteiană abundă în imagini autohtone. Prigonit de dușmani, psalmistul ar vrea să fugă pre la munte cu pădure deasă și să mâie ca o vrăbiuță fără casă ( Psalmul 10). Realitatea eclezială românească transpare și din versurile: În mijloc de beserică mare / Îț voi mulțămi și-ntr-adunare / Pominoace încă ț-voi aduce / Jărtve grase și colive dulce ( Psalmul 21 ). Pentru a înfățișa deșertăciunea omenească, Dosoftei recurge iarăși la imagistica autohtonă: Așe-i deșert omul ca o haină slabă, / Stricată de molii și fără de treabă ( Psalmul 38 ).

Mai numeroase sunt însă imaginile plastice, uneori uimitor de moderne. Când fiii streinatici îl mint pe psalmist, acesta le dorește Să li să vechească haine-n căi departe / Și să șchiopăteze cu călcâie sparte ( Psalmul 17 ).

A devenit celebru pasajul în care Dosoftei descrie o naștere care ar merita trăsături de penel michelangiolești: Tu ești, Doamne ce m-ai tras din mațe / Și maică-mea m-ai dat viu în brațe. / Și m-ai pus la sân de mi-ai fost viață, / Hrană și cu sațâu de dulceață. / Din mătrice și din scăldătoare, / Și din fașe m-ai pus pe picioare…( Psalmul 21 ).

Altădată, găsindu-se lipsit de putere, psalmistul simte cum Limba-n gingini lipită să neacă. ( Psalmul 21 ). În Psalmul 101, aceeași stare găsește o expresie inedită : Că-m trec zâlele ca fumul, / Oasele mi-s săci ca scrumul. / Ca nește iarbă tăiată / M-este inema săcată, / Că stă uitată de mine, / Ce-am cătat să mănânc pâine. / De suspinuri și de jele / Mi-am lipitu-mi os de piele. / De-atocma cu pelecanul, / Prin pustii petrec tot anul, / Și ca corbul cel de noapte / Îm petrec zâlele toate, / Ca o vrabie rămasă / În subt streșină de casă. Cu referire la aceste din urmă versuri, Eugen Barbu scria: Alinierea la același start a zilelor ce se duc ca fumul cu realismul unui schelet posibil, făcut din saci de scrum, mi se pare excepțională, după cum pustiirea inimii care aduce cu un teritoriu de iarbă calcinată este fără moarte. Frapează și pelecanul prin îndulcirea vocalei i , de unde sugestia de zoologie paseistă, imemorială, într-un grai cu trape secrete, fără posibilitatea de a fi învins de vreme. În Psalmul 21 întâlnim și un blestem: Și să mă scoț de mișelătate, / Să nu petrec delung răutate. / Leul gura să i să despice, / Inorogii coarne să le pice, / Să li să tâmpască sămeția, / Să-ș cunoască și blăstămățâia. – unde căderea gurii regelui animalelor are ceva suprarealist ca și imaginea inorogilor părăsiți de coarne, ca într-o secetă fiziologică în care podoabele abandonate ar da o recoltă de mare plasticitate.

Un alt aspect demonstrativ pentru originalitatea Psaltirii în versuri, dar care poate fi luat și ca obiect de studiu autonom, este stilul. Putem vorbi de stilul general, caracterizat de frumusețea imaginilor, de dulceața limbii vechi, dar interesează mai ales figurile de stil. Acestea sunt variate, mergând de la epitet și repetiție la metaforă și oximoron.

Dumnezeu este văzut ca un împărat a cărui veșnicie se exprimă prin epitetul bătrână bunătate: Ce tu, Doamne svinte și-mpărate, / Dintr-a ta bătrână bunătate / În mijlóc ț-ai pus izbânda-n lume, / De țî să vestește svântul nume ( Psalmul 73 ). Un alt epitet, îngerească hrană ( Psalmul 77 ), care într-un context laic ar fi fost expresiv, trimite la mana dată iudeilor în pustie și, astfel, își pierde forța de sugestie.

Inversiunile se asociază uneori cu fenomenul lingvistic al dislocării topicii : Ș-am sângur rămas strein afară ( Psalmul 30 ). Metaforele potențează adesea adevăruri duhovnicești, ca în versurile următoare: Și când mă-mpresoară greutăți de moarte, / Râuri de păcate de-mi turbură foarte (…) / Cătră tine, Doamne, strig cu jele multă, / O, Dumnezău svinte, tu vin de mi-ajută ( Psalmul 17 ).

Repetițiile urmează uneori originalul ca în Psalmul 102, unde Dosoftei traduce sintagma Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, ce se repetă de două ori în original, prin repetarea construcției : Sufletul mieu…:

Sufletul mieu, zî de bine

Domnului cu tot din tine (…)

Sufletul mieu, zî de Domnul

Cuvânt bun cătră tot omul.

Grija de a nu pierde nici o nuanță din original transpare și dintr-o repetiție în radical : Dosoftei traduce prin Că direptu-i Domnul, direptăți iubește, / Giudecări direpte fața lui prăvește versetele originale: Că drept este Domnul și dreptatea a iubit și fața Lui spre cel drept privește ( Psalmul 10 ).

Cunoscuta rugăciune davidică de la finalul Psalmului 37 ( Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, / Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne-al mântuirii mele ) capătă, parcă, printr-o invocație, o forță mărită la Dosoftei : Ce să fii cu mine, să mă iei aminte, / Cu svânta-ți putere, o, Dumnezău svinte.

Întâlnim, la Dosoftei, ca element de stil, și laitmotivul. În Psalmul 135, compus din catrene, ultimele două versuri ale fiecărui catren cântă mila dumnezeiască: …Și mila lui trăiește / Pre veci de să lățește; Mila lui cea nălțată / Pre veci îi măsurată ș.a.m.d. Acest laitmotiv traduce, printr-o oportună variație lexicală, sintagma din original că în veac este mila Lui.

Oximoronul este, însă, cea mai „profundă” figură de stil. De multe ori, prin oximoron, Dosoftei exprimă adevăruri teologice fundamentale. În original, versetul 8 al Psalmului 16 ( Păzește-mă, Doamne ca pe lumina ochilor, cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă ) nu are atâta profunzime ca versetul corespunzător din Psaltirea în versuri : Și ca lumina tu mă ferește, / Supt aripi svinte de mă umbrește. La fel, în Psalmul 17, întâlnim: Lumina scripește supt svinte-ș picioare / Cu negură groasă de grea strălucoare. Atât dualitatea întuneric – lumină, cât și apofatica lor întrepătrundere sunt memorabil exprimate în aceste versuri care ating, negreșit, sublimul.

Tot un oximoron exprimă paradoxul identității dintre înălțime și smerenie, dintre înălțare și plecare: Înălța-te-voi, Doamne, cu multă plecare ( Psalmul 29 ) – vers care e mai profund chiar decât originalul : Înălța-Te-voi, Doamne, că mai ridicat…

Acestea sunt câteva exemple de tropi care pot oricând susține teoria originalității Psaltirii în versuri. Îngrijindu-se să respecte întrutotul originalul, Dosoftei nu uită de formă și de strălucirile figurilor de stil.

Ceea ce pare simplu este, de fapt, mult mai complicat. Poate că scrierea unei opere originale este mult mai facilă decât versificarea alteia, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă este o carte biblică.

2.3.4. Limbă și prozodie. Între arhaicitate și modernitate

Dacă, referindu-se la psalmii biblici, Bartolomeu Anania remarca surprinzătoarea modernitate a acestora datorată unei rime a gândirii și lipsei ritmului prozodic ( Paragraful 1.2.4. Structură și versificație. Modernitate în Antichitate ), psalmii lui Dosoftei se caracterizează printr-un armonios melanj între vechi și nou, între arhaicitate și modernitate. Bineînțeles, la o primă lectură, ceea ce îl impresionează pe cititorul modern sau, dimpotrivă, îl plictisește, este limba veche, imagistica arhaică specifică epocii. Dar, aplecându-se mai atent asupra textului, atât istoricul literar cât și cititorul avizat descoperă aceeași surprinzătoare modernitate.

Totuși, în psalmii lui Dosoftei, există ponderi diferite ale vechiului și noului, după cum ne referim la limbă sau la prozodie. În timp ce prima se caracterizează preponderent prin aspectul arhaic, cea de a doua oferă uimitoare probe de modernitate.

Despre aspectul general al limbii Psaltirii în versuri există două păreri opuse. Sextil Pușcariu afirmă că și în celelalte scrieri, limba e neîngrijită, cu expresii improprii, cu construcțiuni și întorsături greoaie, adesea influențate de originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunțat colorit dialectal și mai ales cu multe neologisme. Printr-o extrapolare implicită, limba Psaltirii este la fel de nereușită ca limba celorlalte scrieri. Opiniile lui George Călinescu și Alexandru Piru se plasează polemic față de precedenta, afirmând contrariul. Iată cuvintele primului: Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte. Al. Piru apreciază inovațiile lingvistice în general: Dosoftei s-a străduit să dea o tălmăcire proprie și, dacă n-a izbutit în întregime, de foarte multe ori a reușit să mlădieze limba română unor moduri de exprimare până atunci neexperimentate, de o necontestată frumusețe.

Acestea sunt trei modalități de a percepe realitatea lingvistică a Psaltirii în versuri. Dacă Pușcariu pare a se raporta strict lingvistic la graiul lui Dosoftei, remarcându-i neajunsurile ( existente cu adevărat ) și dacă Alexandru Piru salută reușitele de exprimare până atunci neexperimentate, George Călinescu apreciază idiolectul dosofteian pentru frumusețea sa, pentru artisticitatea sa.

Într-adevăr, limba lui Dosoftei este, în același timp, veche și poetică. Se pare chiar că vechimea, caracterul arhaic îi dau o frumusețe care sensibilizează pe mulți dintre cititorii moderni. Toate compartimentele limbii Psaltirii în versuri pot da mărturie despre caracterul artistic autentic al acestei scrieri.

Astfel, lexicul este nu numai autohtonizat – cum am văzut mai sus – , ci și foarte variat. Stau alături arhaisme semantice ( rost pentru gură, împle pentru a revărsa – De la gonaci cădere las să mi să tâmple / Asupra mea pizmașii mânia să-ș împle – Psalmul 7 ) sau fonetice cu neologisme mai mult sau mai puțin ciudate ( a se vedea bizarul aposcorachință < gr. αποζκοραχζω = resping, dezavuez, creat pentru a rima cu socotință ) și cu moldovenisme – mai ales fonetice ( când nu le-a hi-n veste – Psalmul 13 sau Hie-ț, Doamne, mila ta cea svântă – Psalmul 32 ).

Domeniul morfosintaxei cunoaște de asemenea realizări relevante din punct de vedere stilistic. Astfel, reluarea pronumelui reflexiv, pe care o va prelua Eminescu mai târziu, dă o notă de plăcută arhaicitate expresiei: Ș-au gătatu-ș scaun… sau Și ț-ai tinsu-ț mila preste toată țara… etc. Dativul analitic cu o prepoziție neobișnuită în acest context accentuează parcă rugămintea răzbunătoare din : A rău ș-a vicleanul brațele li-i frânge. Alte ocurențe prepoziționale neobișnuite au același efect evidențiator: prepoziția a în loc de pe ( … a sărac să giudeci – Psalmul 9 ) sau pre în loc de după ( Să le faci pre vină și să le dai plată – Psalmul 20 ). Un infinitiv lung folosit într-un amplasament singular accentuează mesajul: De fețe strâmbe ce mă ia frică / A la prăvirea, carile-m strică – Psalmul 16 ). Forma veche de perfect simplu pentru persoana întâi singular a verbului a face – feci ( Mă feci cătră dânșii ca un om ce n-aude – Psalmul 37 ) și participiul aceluiași verb – fapt ( Ceriurile le-ai fapt cu cuvântul – Psalmul 32 ), ating într-un mod plăcut urechea cititorului modern pentru care limba și-a pierdut atât sacralitatea cât și frumusețea. Același efect îl are vocativul arhaic al cuvântului om – oame ( Iară tu, oame, mișele – Psalmul 48 ).

Poate că aspectul fonetic contribuie cel mai mult la evidențierea limbii lui Dosoftei. Acest compartiment abundă de forme modificate, dintre care amintim cuvinte aferezate precum tâmple ( în loc de întâmple ) sau tunerec ( în loc de întunerec).

Greșeli de sintaxă, precum recurentul anacolut, conferă frazei dosofteiene și mai mult farmec : …Sionul să-i paie bine… ( Psalmul 96 ), Carii cătră Dumnezău au teamă / Le agiută Domnul și-i întreamă – Psalmul 113 ).

Adăugându-se la efortul stilistic, pe care Dosoftei l-a desfășurat conștient, toate caracteristicile enumerate mai sus și care țin de „vârsta” limbii române în secolul al XVII-lea sunt puncte de interes artistic. Prezența termenilor vechi, populari sau regionali ar putea fi chiar creatoare de „ culoare locală”.

La polul opus, prozodia Psaltirii în versuri oferă evidente probe de modernitate.

Remarcăm, în primul rând, adecvarea versificației la idee – versurile sunt mai lungi sau mai scurte după cum conținutul este mai grav sau mai vesel. Apoi, structura strofică este foarte variată : de la omniprezentul distih, corespunzând versetului biblic, până la catren (Psalmii 53 și 135 ) și de la catrenul urmat de distih , cu sonorități coșbuciene ( Psalmul 56 ), până la strofele inegale ale Psalmului 118 ( care urmează ordinea literelor din alfabetul ebraic, de la alef la fot ). Măsura este, și ea, foarte diversă – lungimea versului oscilând între hexasilabi, heptasilabi și endecasilabi pe de o parte, octosilabi, decasilabi, dodecasilabi, metrul de 13 și cel trohaic de 14 silabe sau alexandrinul de 16 silabe pe de alta.

Rima este atât diversă cât și rară. Dosoftei rimează, astfel, verbe cu substantive sau cu adverbe, substantive cu adjective, nume proprii cu nume comune… Dintre rimele rare amintim numai distribuirea adjectivelor cu locuțiuni ( svinte / ádo aminte) și construcțiilor verbale cu substantive (…când te voi striga-te / …ntr-a ta bunătate și …bucura-mă / samă ).

Ritmul este de asemenea foarte variat : În pofida multor neregularități, care fac indecidabilă cadența destulor versuri, baza ritmică a Psaltirii o dau, incontestabil, hexasilabii trohaici ( simpli sau dubli ), care apar în 29 de psalmi, și octosilabii de asemenea trohaici ( în 40 ). […] Pot fi considerați excepții: heptasilabul iambic (anacreontic ), care apare doar de nouă ori, dodecasilabul ( neregulat ritmic ), care apare de două ori, versul iambic de 13 silabe ( polonez ), cu cinci apariții și trohaicul de 14 silabe, cu una singură.

Un ultim element de modernitate ar fi ingambamentul, de care Dosoftei se folosește pe scară largă: Cu mâni tinse-n vremea nopții, prin greșele / Și prin spaimă…( Psalmul 76 ); Că nu veț ști oare despre soare / Vine Domnul… ? ( Psalmul 74 ); Inema mea strigă de s-aude / Cuvântul tău cel de mântuință…( Psalmul 39 ); Și de pizmașii îm derădică / Mișelul suflet… ( Psalmul 63 ) etc.

Dincolo de neregularitățile de orice fel, prozodia este un argument puternic pentru modernitatea Psaltirii în versuri.

Din combinarea arhaicității limbii cu modernitatea prozodiei rezultă o operă inedită, care poate captiva atât pe criticul literar cât și pe cititorul inocent.

2.3.5. Influențe

Psaltirea în versuri nu a rămas fără ecou nici în epocă, nici mai târziu. Ea a exercitat două tipuri de influențe: asupra folclorului și asupra literaturii române culte.

Deși nu este lipsită de defecte – de limbă și de formă – capodopera lui Dosoftei a fost citită la vremea sa. Ca dovadă, faptul că unii din psalmii versificați, în special cei scriși în ritmul cântecelor populare, au pătruns în folclorul nostru sub formă de „cântece de stea”.

Accentele săltărețe ale Psalmului 46 ( Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul, / Să cânte tot omul ), începutul Psalmului 48 ( Ascultați acestea, toate / Năroade, neamuri și gloate, / Să-mi înțeleagă cuvântul / Omul de pre tot pământul ) sunt cunoscute atât copiilor cât și culegătorilor de folclor. La fel, sonoritățile Psalmului 94 ( Veniț cu toț depreună / Să ne facem voaie bună, / Să ne bucurăm cu Domnul / Și să strigăm cu tot omul ) și mai ales tânguirea Psalmului 136 ( La apa Vavilonului, / Jelind de țara Domnului, / Acolo șezum și plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm ) erau atât de cunoscute încât, la 1830, Anton Pann nu făcea decât să le fixeze în scris în cadrul culegerii sale : Versuri muzicești ce să cântă la Nașterea Mântuitorului nostru Isus Hristos și în alte sărbători ale anului.

În ce privește relația lui Dosoftei cu creația populară, putem vorbi de un cerc închis: poetul preia din popor anumite ritmuri și măsuri și le redă apoi circuitului oral, îmbogățind, însă, repertoriul folcloric cu psalmii săi.

Nici literatura cultă nu rămâne insensibilă la opera unuia dintre înaintașii săi. Pe lângă influențele limbii lui Dosoftei asupra celei a lui Eminescu, de care am amintit, există puternice repercusiuni dosofteiene asupra unui alt mare poet român, Tudor Arghezi, autor de psalmi originali.

Deși influențele sunt – bănuim – cu mult mai multe, un lucru sigur se poate ști: mitropolitul Dosoftei a pus temelia unei specii literare prolifice pe care o vor aborda, pe rând, un Arghezi, un Blaga, un Sadoveanu, un Ștefan Augustin Doinaș.

.

=== capitolul 1 ===

1. PSALMUL – CREDINȚĂ ȘI LITERATURĂ

1.1. Psalmul și literatura

Termenul de psalm provine din sl. psalmŭ, care, la rândul lui, se trage din gr. psalmos. După Encylopaedia Universalis, aceste etimoane sunt corespondentele ebraicului mizmôr, care servea de titlu numeroaselor piese imnice aparținând Cărții Psalmilor din Biblia ebraică.

Înțelesul comun al cuvântului psalm are o puternică încărcătură religioasă și trimite, așa cum am menționat , la poemele davidice ale Vechiului Testament.

Definițiile de dicționar surprind însă două sensuri ale termenului: unul religios, altul literar. Psalmul este, astfel, un  imn religios biblic , iar termenul la plural denumește o  culegere formată din 151 astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament și care alcătuiește Psaltirea  Dicționarul Petit Robert adaugă o scurtă informație asupra utilizării acestor psalmi  în liturghia iudaică și creștină . Psalmul era, la vechii evrei,  o arie cântată pe un instrument cu coarde . În cultul creștin psalmii au o largă întrebuințare în cadrul diferitelor slujbe și pentru diverse nevoi spirituale ale creștinului ortodox, catolic, protestant sau anglican.

Dacă însă sensul religios este destul de clar și ușor de precizat, sensul literar al cuvântului oscilează între anumiți poli, nereușind să fixeze clar caracteristicile acestei specii literare care este psalmul.

Dicționarul de termeni literari coordonat de Al. Săndulescu amintește de caracterul  de rugăciune și de odă sacră  al acestei  forme de manifestare a liricii religioase . După ce evocă Psaltirea regelui David, autorul articolului de dicționar (Dinu Pillat) continuă :  Până târziu în epoca modernă, materia genului se rezumă exclusiv la psalmii biblici de uz bisericesc, traduși cu timpul în toate limbile, câteodată chiar de poeți, cum este cazul cu francezul Clément Marot sau polonezul Jan Kochanowski. În limba română, mitropolitul Dosoftei dă o prelucrare memorabilă cu Psaltirea în versuri, publicată la Uniev în 1673. Exprimându-și frământarea spirituală, în raport cu divinitatea, unii poeți laici, ca Tudor Arghezi la noi, ajung a fi autori de psalmi la un mod cu totul personal.

Reținem din această definiție un reper: psalmul poate exprima, dincolo de amintita rugăciune și odă,  frământarea spirituală în raport cu divinitatea .

Sub emblema Hist. Litt. ( istorie literară), dicționarul Petit Robert definește specia ca fiind un  poem ce traduce sau parafrazează un psalm.

Așadar, nu ni se oferă nicăieri un tipar exact al psalmului ca specie literară. Tocmai de aceea conținutul poemelor denumite astfel este foarte divers în literatura română și universală.

. Psaltirea -floarea Vechiului Testament

O vechime nebănuită

În corpusul al nouăsprezecelea al Encyclopaediei Universalis, la articolul Psaumes, putem repera fragmentul următor:  La Bible n’a pas inventé le genre psalmique, ni les hymnes ni les supplications. Depuis le déchiffrement des cunéiformes mésopotamiens, on a découvert une belle série d’hymnes aux dieux et aux temples ainsi que de lamentations, d’incantations magiques et de prières ; ces pièces sont, elles aussi, pourvues de titres ( sagidda…). L’Égypte possède également une riche collection d’hymnes adressés soit aux dieux ( hymnes à Aton, du XIVe s. av. J. C., qui n’est pas sans parenté avec le Ps. CIV), soit aux rois divinisés ; elle connaît, par ailleurs, des prières de pénitence où s’exhale une réelle piété (reconnaissance pour une guérison après un péché). On trouve enfin une semblable lyrique chez les Hittites d’ Asie Mineure (XVIIIe s-XIIIe s) et chez les Cananéens (hymne à la déesse Nikkal) .

Așadar, specia psalmului – cu diferitele sale aspecte de imn, lamentație, rugăciune, incantație etc., este mai veche decât concretizarea sa în cadrul poeziei religioase ebraice.

Totuși, cea mai unitară colecție de psalmi din cultura veche a umanității rămâne Psaltirea regelui David ; de aceea, ca reper pentru un studiu al evoluției psalmului, o vom prezenta pe aceasta din urmă.

1.2.2. Poetul-profet și Cartea sa

Autorul, nașterea și compoziția Psaltirii au constituit adevărate probleme pentru cercetătorii religiei și culturii ebraice precum și pentru exegeții Sfintei Scripturi.

În ce privește autorul Psaltirii, avându-se în vedere titlul general al cărții – Psaltirea profetului și regelui David, ar însemna că întreaga operă are un singur autor – notează Bartolomeu Valeriu Anania, cunoscut cleric și om de cultură, alcătuitor al celei mai proaspete traduceri a Bibliei în limba română. Sfinția sa completează :  așa credea vechea școală rabinică și de aceeași părere erau chiar câțiva dintre Părinții și scriitorii bisericești ai primelor patru secole. Cu toate acestea, atât titlurile originale ale psalmilor cât și critica textuală obiectivă au ajuns la concluzia că nu toți psalmii sunt ai lui David, dar nici nu pot fi stabilite certitudini asupra paternității unuia sau altuia dintre cei puși la îndoială. Câțiva îi sunt atribuiți lui Asaf sau urmașilor lui, dar Cassiodor, unul dintre cei mai harnici comentatori, crede că e vorba numai de un procedeu literar al lui David. Psalmul 89 este pus pe seama lui Moise ( poate că prin același procedeu ), dar psalmii anonimi (însemnați cu « Aliluia » sau « cântările treptelor » ) nu pot fi decât ai autorului principal. E posibil însă ca psalmii 145-148, atribuiți lui Agheu sau Zaharia, să dateze din epoca postexilică, precum și psalmul 136, intrat în cult ca polieleu la utrenie .

Autorul încheie cu o concluzie edificatoare pentru studiul nostru :  Controversele de acest fel sunt neesențiale. Important este faptul că psalmii, în întregul lor, sunt străbătuți de o tonalitate poetică una și aceeași de la un capăt la altul : duhul davidic . Astfel, deși complecși din punct de vedere al stărilor psalmistului, totul se circumscrie relației om – Dumnezeu. De-a lungul istoriei literaturii universale specia psalmului va cunoaște însă mutiple variații tematice și de tonalitate.

Așa cum afirmă aceeași enciclopedie, Cartea Psalmilor nu s-a născut dintr-o dată. Ea este rezultatul unui lung proces depinzând de liturghia și de pietatea poporului Israel.

Psaltirea vechi-testamentară conține un număr de 150 de psalmi. Numărul a fost stabilit înainte de apariția Septuagintei (traducerea greacă executată probabil în secolul al II-lea î. Hr.) ; aceasta are, într-adevăr, și un al 151-lea psalm, care însă poartă mențiunea « în afara numărului ». Deși rămâne aceeași sumă de 150, psalmii sunt diferit numerotați în varianta ebraică a secolului al X-lea (Textul Masoretic) și în varianta greacă. Acestea sunt însă chestiuni care privesc în primul rând cultul.

Mai interesante pentru istoria și compoziția Psaltirii sunt diferitele nepotriviri, anume : unii dintre psalmi, de exemplu 9-10, actualmente dedublat în textul ebraic, formează vizibil o unitate, deoarece fiecare verset începe printr-o literă diferită a alfabetului și aceste litere se înșiră după ordinea alfabetică fără întrerupere între 9 și 10. Alți psalmi, dimpotrivă, nu posedă în unele versiuni decât o unitate artificială, dar intenționată, a unor piese diverse ale căror versuri nu au nici măcar același ritm ( 119, v. 2-7 și 8-15).

1.2.3. Felurile psalmilor lui David

La fel ca în cazul numerotării – unde vechimea de secole a psalmilor și-a spus cuvântul – tipologia acestor poeme cunoaște, și ea, diferite versiuni. Există, astfel, mai multe clasificări ale celor 150 de psalmi ebraici, dintre care parcurgem trei : varianta propusă de Encyclopaedia Universalis, clasificarea alcătuită de Bartolomeu Valeriu Anania și varianta profesorului Nicolae Ciudin din manualul său Studiul Vechiului Testament.

Deși înclinăm spre adoptarea celei de a treia versiuni, ca fiind cea mai nuanțată deși nu și cea mai recentă, expunerea din acest paragraf nu urmărește o anumită demonstrație de tip dogmatic sau cultic. Intenția noastră este de a remarca, și cu acest prilej, diversitatea tematică a psalmilor vechi-testamentari, deși, așa cum aminteam mai sus, aceștia se circumscriu, fără excepție, relației om – Dumnezeu.

Un prim tip de psalm este cel imnic, amintit de primele două clasificări consultate. Imnurile sunt, în general, cântări de slavă și preamărire a lui Dumnezeu ca Împărat universal sau ca Împărat al Sionului. Clasificarea lui Bartolomeu Anania enumeră aici psalmii cu numerele : 8, 18, 28, 32, 45, 46, 47, 75, 83, 86, 92, 95, 96, 97, 98, 99, 102, 103, 104, 105, 112, 113, 116, 121, 134, 135, 144-150. După o introducere care invită la preamărire ( de exemplu, în Ps. 8, Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul !…), cuprinsul dă motivele acesteia : bunătatea, puterea sau alte atribute ale lui Yahvé, Dumnezeul național. Traversând multiple modalități ( urări, interogații, comparații, litanii ), acest cuprins se încheie printr-o concluzie : rugăciune ( de exemplu : Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit și noi întru Tine – Ps. 32, 21 ), urare ( Domnul puterilor cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob – Ps. 45, 11 ) sau binecuvântare ( Casei Tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime de zile – Ps. 92, 7 ).

Poate apărea și o temă majoră: Dumnezeu în crearea universului ș înflorirea vieții (Ps. 8, 104, 147), Dumnezeu în istoria lui Israel (Ps. 105), Dumnezeu în protecția pe care o acordă regelui uns. Aliluia (literal lăudați-l pe Yahvé) caracterizează în particular psalmii de la sfârșitul cărții.

Toate cele trei clasificări consultate cuprind categoria psalmilor-rugăciuni. Aceștia conțin cereri la vreme de necaz, de suferință, plângeri adresate lui Dumnezeu. Rugăciunea poate fi individuală (Ps. 3, 5, 6, 7, 12, 16, 21, 24, 25, 27, 30, 34, 37, 41, 42, 50, 54, 55, 56, 58, 62, 63, 68, 69, 70, 76, 85, 101, 119, 129, 139, 140, 141 și 142) sau colectivă (Ps. 11, 43, 59, 73, 78, 79, 82, 84, 105, 122, 128 și 136).

Rugăciunea se deschide printr-un scurt apel la Dumnezeu. Dezvoltarea ce urmează întârzie asupra descrierii stării nefericitului rugător ( de exemplu : Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc! Mulți se scoală asupra mea ; mulți zic sufletului meu : « Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!» Ps. 3, 1-2). Acest rugător este un persecutat ( Doamne, povățuiește-mă întru dragostea Ta, din pricina dușmanilor mei ! Ps.5, 8), un bolnav (Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt ; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele…Ps.6, 2 – boala poate fi trupească sau sufletească) sau un acuzat ( Toți cei ce m-au văzut și m-au batjocorit grăit-au cu buzele, clătinat-au capul  zicând : « Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voiește pe el » Ps. 21, 7-8). Adversarii rugătorului sunt dușmani publici sau privați, uneori greu de separat de Dușmanul prin excelență, Satana.

Psalmii-rugăciuni continuă uneori prin proclamarea nevinovăției ( Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o ; cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat întru mine nedreptate Ps. 16, 3) sau prin recunoașterea păcatului (…nu este pace în oasele mele de la fața păcatelor mele. Că fărădelegile mele au covâșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Ps. 37, 3-4). Numai acum apar motivele care proclamă bunătatea sau puterea lui Yahvé. Apoi concluzia mărturisește încrederea psalmistului care adesea se simte satisfăcut în cererile sale (Nădăjduiește în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El ; mântuirea feței mele este Dumnezeul meu. Ps.41, 17 etc.).

În continuarea clasificării psalmilor, N. Ciudin delimitează psalmii de tânguire și căință în care se exprimă zdrobirea inimii pentru păcatele comise și se imploră iertare de la Dumnezeu. Această categorie lipsind din clasificarea lui Bartolomeu Anania, nu putem da o listă completă a psalmilor care se în cadrează aici. N. Ciudin amintește numai celebrul Psalm 50 (cunoscut în Apus ca Miserere) și alți trei psalmi : 22, 37 și 42. Nici în clasificarea Encyclopaediei Universalis acest tip de psalm nu este prezent.

Autorul Studiului Vechiului Testament separă, ca o a patra categorie, psalmii istorici în care se prezintă soarta poporului Israel și se descrie providența specială a lui Dumnezeu față de poporul Său.Aici se dau ca exemplu psalmii 78, 105, 106, 137.

Trebuie să menționăm că profesorul Ciudin nu amintește psalmii imnici. În deschiderea clasificării sale, aceștia ar corespunde psalmilor de laudă și de mulțumire, în care se cântă slava, puterea lui Dumnezeu și frumusețea lucrurilor Lui. Exemplu : de laudă : Ps. 135, 145, 33 ; de mulțumire : Ps. 18, 20 și alții. Remarcăm aici un atu al clasificării lui Bartolomeu Anania, care delimitează psalmii imnici deja discutați și, ca o categorie separată, psalmii de mulțumire : 17, 20, 29, 32, 33, 39, 64, 65, 66, 67, 91, 114, 115, 117, 123, 128, 137 și 143.

Mai există, ca o a cincea categorie, psalmii didactici, care conțin sfaturi și învățături. De exemplu Ps. 15 și 119.

Ultima categorie de psalmi după prof. N. Ciudin sunt psalmii mesianici, în care se profețește despre viața, Patimile și preamărirea lui Mesia. Referitor la acești psalmi, care se înscriu și în clasificarea sa, Bartolomeu Anania afirmă: Desigur, din punct de vedere creștin-teologic, aceștia sunt cei mai importanți. Trebuie precizat însă că psalmii de acest fel numai în rare cazuri au fost concepuți și scriși ca atare ; o profeție este insuflată de Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt suflă nu numai unde vrea, ci și când vrea. Cele mai autorizate păreri atestă psalmii 15, 20, 21, 44, 71 și 109 ca fiind direct mesianici, în timp ce psalmii 3, 4, 6, 8, 33, 67 și 107, dar nu numai ei, sunt socotiți ca fiind indirect mesianici.

Atât clasificarea enciclopediei franțuzești citate, cât și cea a clericului Bartolomeu Anania conțin o categorie suplimentară, aceea a psalmilor regali – aceia care se referă la persoana regelui sau la ceremoniile legate de curtea regală. Ei pot avea înțeles propriu sau profetic, după caz : 2, 17, 19, 20, 27, 44, 60, 62, 71, 100, 109, 131 și 143.

Pe lângă alte categorii de psalmi insuficient conturate (și această insuficiență scade din prestigiul clasificării – psalmi profetici, psalmi ai legii, psalmi de înțelepciune, psalmii treptelor), Encyclopaedia Universalis, amintește de așa numiții psalmi ai acțiunii harului cu care un creștin nu poate fi de acord deoarece, conform doctrinei creștine, harul a fost dat după Patimile, moartea și Învierea lui Hristos.

Aceeași enciclopedie conține ca încheiere a clasificării o afirmație care, în traducere, sună astfel: În sfârșit, Psalmii micști leagă toate aceste teme; și unii comentatori se întreabă dacă nu cumva toți psalmii sunt mai mult sau mai puțin micști, deoarece Israel ar fi dat o altă formă genurilor primitive pentru a exprima bogăția experienței umane și religioase.

Observăm deci că, oricare ar fi clasificarea preferată, ea se face după criteriul conținutistic și, mai mult, acest conținut este atât de variat încât, de multe ori, aceiași psalmi pot aparține la două sau mai multe categorii.

Viața poporului lui Israel, sub toate aspectele sale, se construiește în jurul relației sale cu Dumnezeu-Yahvé. Psalmii vechi-testamentari devin astfel o oglindă a relației omului vechi cu Divinitatea, relație care este însăși Viața.

1.2.4. Structură și versificație. Modernitate în Antichitate

Primul lucru de observat în ce privește structura psalmilor lui David este titlul. Psalmii poartă diferite titluri, care conțin anumite lămuriri de ordin muzical, liturgic, istoric, poetic sau personal. Unele titluri privesc cuprinsul psalmilor, altele se referă la cântărețul cel mai de frunte care execută cântarea la templu sau cântăreții de sub conducerea sa. Alte titluri privesc timpul când urmează a se cânta psalmul, iar alte titluri se referă la autorii lor. Encyclopaedia Universalis completează : Aceste titluri deja nu mai erau înțelese atunci când a fost făcută traducerea greacă și sensul lor rămâne discutat de către specialiști : astfel, o expresie precum « al lui David » ar fi fost mai bine tradusă prin « lui David » sau « despre David ».

Problema cea mai importantă rămâne însă prozodia psalmilor. Ce ne determină să socotim psalmul a fi din punct de vedere formal – fiindcă fondul a dovedit-o deja – o poezie ? În ce privește structura psalmului, enciclopedia citată oferă o scurtă informație despre strofe : Psalmii se compuneau adesea din strofe, separate câteodată de către un misterios séla în care traducătorii greci par a fi văzut indicarea unui intermezzo muzical.

Strofele nu mai sunt astăzi vizibile, cel puțin în traducerile românești. Unitatea de bază a psalmului este o structură artificială, creată din rațiuni utilitare – versetul. Totuși, unele traduceri, printre care și cea a lui Bartolomeu Anania conservă versul. Psalmii au fost compuși dintru început în versuri. De aceea titlurile sau subtitlurile unor versiuni literare, dintre care unele foarte valoroase, precum Psaltirea în versuri sau Psaltirea versificată sunt improprii. Confuzia este totuși justificată deoarece structurile prozodice ale poeziei ebraice erau foarte departe de ceea ce știm sau practicăm astăzi în poetică. Bartolomeu Valeriu Anania, în Introducere la Psalmi, completează : Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil, nu se întemeia pe distribuirea silabelor în picioare metrice, nici pe alternanța dintre silabele vocalice lungi și scurte, ci printr-un sistem total derutant, imposibil de sesizat prin semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă. În Deuteronom 32,44 ni se spune că « Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea și i-a pus pe fiii lui Israel s-o învețe ».

Atunci care este procedeul care dă identitate versului ebraic? Este vorba de paralelismul stihurilor, adică, în fapt, paralelism al gândirii în două sau trei versuri succesive ; ideea din primul vers este reluată de al doilea, care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogățește. Astfel structurată, poezia Vechiului Testament reprezintă un unicat cultural, iar Origen notează că aceasta nu avea nimic în comun cu structurile poeziei grecești. Iată de ce nici traducerea greacă ( Septuaginta), nici cea latină (Vulgata) nu ne oferă nimic în această privință, autorii lor fiind de la început conștienți că asemenea corespondențe prozodice sunt practic imposibile.

Autorul citatului de mai sus prezintă succint, cu exemple, cele trei tipuri de paralelism: paralelismul sinonimic, paralelismul antitetic și paralelismul sintetic sau formal.

a) Paralelismul sinonimic este figura prozodică în care cel de al doilea stih repetă ideea primului și o rostește oarecum altfel.

De ce oare s’au întărâtat neamurile

Și de ce’n deșert au cugetat popoarele?

(Ps. 2, 1)

sau

Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu

și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. (Ps. 18, 1)

b) Paralelismul antitetic așază cele două versuri în opoziție sau în contrast de gândire :

Că Domnul cunoaște calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri.

(Ps. 1, 6)

sau

Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai,

dar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru

ne vom încrede.

Ei s-au împiedicat și au căzut,

dar noi ne-am ridicat și drepți am stat.

(Ps. 19, 8).

c) Paralelismul sintetic (sau formal) este acela în care cel de al doilea stih preia ideea primului și o transmite celor următoare, amplificând-o. Astfel, paralelismul sinonimic și cel antitetic se întrepătrund:

Zis-a cel nebun întru inima sa:

Nu este Dumnezeu !

Stricați au devenit

și urâți s-au făcut în căile lor,

nu-i nimeni care să facă binele,

nu, nici măcar unul nu este.

Din cer s’a aplecat Domnul

spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care înțelege

sau care-L urmează pe Dumnezeu.

(Ps. 13, 1-2).

Bartolomeu Anania conchide: absența rimei silabice în favoarea unei rime a gândirii, precum și lipsa ritmului prozodic în favoarea ritmului interior conferă poeziei psalmilor o notă de surprinzătoare modernitate.

Această modernitate a speciei psalmului este susținută și de faptul că mulți poeți de ieri și de azi o cultivă. Chiar dacă paralelismul definitoriu al psalmului s-a pierdut astăzi definitiv, vitalitatea speciei vine din conținutul ei. Mai mult, alegerea acestui conținut de către autor dă cititorului de psalmi moderni posibilitatea de a întrezări, dincolo de versuri, în sufletul psalmistului, cele mai bine conturate atitudini: acelea față de sine și față de Dumnezeu.

1.3. Psalmul în literatura artistică

1.3.1. Psalm implicit, psalm explicit

Din literatura religioasă, specia psalmului a imigrat, de-a lungul timpului, în literatura artistică. Procesul s-a desfășurat pe nesimțite, concomitent cu lenta separare a celor domenii. La început, psalmul și-a menținut tema religiosului. Cum forma sa nu era impusă de nimic, fondul a rămas singurul indicator al speciei astfel formate.

Totuși, există o mare diferență între a scrie psalmi și a denumi o poezie „psalm”. Se naște astfel o distincție clară între psalmul implicit și cel explicit.

Psalmul implicit este o poezie care aparține, din punctul de vedere al conținutului său, sferei religioase. Din demonstrația noastră însă, se înțelege că există o mare labilitate chiar și în acest domeniu. Rugăciune și odă sau imn religios biblic, așa cum a fost caracterizat, psalmul păstrează aceeași neclaritatae a fondului său. Acest lucru s-a putut vedea și din expunerea felurilor psalmilor davidici (paragraful 1.2.3).

Psalmul implicit trimite deci mai mult la specia literară. Acestă creație se poate numi Psalm – devenind astfel și explicit- sau poate rămâne psalm doar prin caracteristici, purtând cu totul alt titlu.

Psalmii expliciți sunt poezii care au numai titlul de Psalm. Conținutul acestora a deviat de la nuanța religioasă spre alte domenii ale spiritului. Sunt poezii erotice, sociale, cu caracter funebru etc.

Se pare că psalmi impliciți există și în afara Psaltirii lui David. Se găsesc, în afara psaltirii, anumite piese analoage, precum cantilenele ( cantiques) numite a lui Moise, a lui Ana și a lui Ezechia. Cartea Cronicilor conține (I, XVI ) un veritabil psalm compus cu elemente din Psalmii CV, XCVI și CVI.

În literatura română veche putem repera un psalm implicit în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, carte scrisă în slavonă și care conține o etopee având structura unui psalm mai dezvoltat (cum este Psalmul 118 al lui David): Rugăciunea lui Io(an) Neagoe Voevod care au făcut la eșirea sufletului său cătră Domnul Iisus Hristos. Bucata literară începe chiar ca mulți psalmi: Miluiește-mă, Iisusul mieu cel dulce…

Tot astfel, în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, elegiile căielnice și trăghicești, numite de G. Călinescu primele adevărate poeme române au inflexiuni de psalmi ai deznădejdii.

În literatura română modernă se pot găsi o mulțime de psalmi expliciți. Un Arghezi, un Macedonski sau, mai nou, Ștefan Augustin Doinaș compun cicluri întregi de poeme denumite Psalm. Aceste poezii pot aparține sau nu speciei respective.

Se pot însă repera, tot în modernitatea românească, psalmi impliciți. Un exemplu ar putea fi arghezianul De ce-aș fi trist? pe care un critic, Aureliu Goci, îl numește psalm disimulat. Poetul se întreabă aici, aproape retoric, asupra cauzei unei tristeți acute. Nimic nu pare provoca această tristețe: natura tomnatecă îl învăluie cu abundența sa, eul liric simte o pace duioasă și blajină. Dar adverbul concesiv din final (Și totuși.) proiectează tristețea pe un ecran metafizic sugerând motive de tristețe legate de Divinitate: golul interior, dorul după Dumnezeu, apropierea simțită a morții, singurătatea…

O prezentare fugitivă a poeților români autori de psalmi impliciți o face Constantin Ciopraga în Deschiderea… volumului original de psalmi Legea iubirii a fratelui Emilian de la Neamț. Criticul amintește de : Eminescu ( cu Rugăciune, Învierea, Dumnezeu și om, Răsai asupra mea – acesta din urmă ar fi un pseudo- psalm), Voiculescu, Ion Pillat ( Biserica de altădată, Povestea Maicii Domnului), Nichifor Crainic. Apoi interbelicii Adrian Maniu, Șt. Nenițescu, Sandu Tudor, Ștefan Baciu, Ovid Caledoniu și postbelicii V. Anania și Ioan Alexandru.

1.3.2. Psalmul – oglindă a sufletului de poet

Psalmul este o specie care nu se caracterizează printr-o formă fixă, așa cum ar fi binecunoscutele sonete, rondeluri sau gazeluri. Scrierea unui psalm nu se face după o rețetă.

Tocmai acest lucru îl face să fie o oglindă a sufletului celui care scrie.

A intitula o poezie Psalm presupune a opta pentru un cuvânt cu intense conotații religioase. Dar conținutul nu este întotdeauna religios. De aceea, dincolo de ideile din psalm, putem întrevedea concepția poetului-autor despre Dumnezeu și religie.

Pe parcursul acestei lucrări, vom încerca să urmărim, diacronic, diversele „întrupări” ale psalmului în literatura română, de la Dosoftei până la începutul secolului al XXI-lea.