Maica Domnului In Teologia Sfintilor Parinti DIN Primele Cinci Secole

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………………..3

PARTEA I: ÎNVĂȚĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN

LITERATURA PATRISTICĂ DIN PRIMELE TREI SECOLE………………5

Părinți Apostolici……………………………………………………………………………………..5

Sfântul Ignatie Teoforul………………………………………………………………………6

Apologeții………………………………………………………………………………………………..7

Sfântul Justin Martirul și Filosoful……………………………………………………….7

Scriitori alexandrini………………………………………………………………………………….9

Clement Alexandrinul…………………………………………………………………………9

Origen……………………………………………………………………………………………….9

PARTEA II: „THEOTOKOS” ÎN SCRIERILE

SFINȚILOR PĂRINȚI DIN SECOLELE IV-V……………………………………..12

Sfântul Atanasie cel Mare………………………………………………………………………..13

Sfântul Vasile cel Mare……………………………………………………………………………14

Sfântul Grigorie de Nyssa………………………………………………………………………..16

Sfântul Grigorie de Nazianz……………………………………………………………………..19

Sfântul Ioan Gură de Aur…………………………………………………………………………20

Fericitul Ieronim……………………………………………………………………………………. 22

Fericitul Augustin……………………………………………………………………………………24

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………..28

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………..35

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să expună tema anunțată în titlu printr-o abordare organizată pe două direcții: prezentarea unor elemente de conținut și a modului în care acest conținut s-a definit. Se știe că operele Sfinților Părinți sunt, în același timp, rodul unei gândiri teologice și al unei trăiri duhovnicești. Accesul la Revelație și deci la adevăr este condiționat întotdeauna de trăirea duhovnicească. Se constituie astfel o materie profundă, un subtext, orientată spre o tematică, spre un tip de scriere ales de fiecare Sfânt Părinte. Orientarea aceasta ține de structura personalității lor și de elemente de evoluție a mentalității generale, adică de date personale, individuale și date contextuale. Astfel, Sfinții Părinți au devenit normativi pentru Biserică tocmai datorită faptului că au reușit să se ridice de la elementele particulare la valorile eterne, să transmită un model de viață și de gândire duhovnicească care au depășit timpul și spațiul.

Referitor la Maica Domnului, în Teologia Sfinților Părinți din secolele I-V, se constată că adevărul de credință a fost perceput de la început, evoluția formulărilor aducând aprofundări necesare, corespunzătoare evoluției mentalității oamenilor din diferitele epoci istorice.

În „Taina” Sfintei Fecioare Maria este cuprins întreg adevărul despre Dumnezeu și mântuirea oamenilor, adevăr pe care Biserica, în ansamblul ei, îl exprimă sintetic în troparul care se cântă la Bunavestire: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face și Gavriil harul bine-l vestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”

Referitor la învățătura despre Maica Domnului nu se poate concepe o limitare la ceea ce se spune doar în Noul Testament sau în profețiile din Vechiul Testament. Biblia, în ansamblul ei, vorbește destul de lămurit despre cea care a născut pe Mântuitorul lumii, pe Fiul lui Dumnezeu. Studiind dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria numai conform datelor biblice sau documentelor sinoadelor ori după definițiile dogmatice, nu se pot evidenția decât câteva momente, neputându-se crea decât o imagine de ansamblu asupra ei. De aceea Biserica, prin scrierile Sfinților Părinți și ale diferiților autori bisericești, oferă o imagine mai mult cuprinzătoare asupra Sfintei Fecioare.

Din cele spuse anterior se desprinde faptul că Fecioara Maria este mereu prezentă în Sfânta Scriptură și că a avut un rol deosebit în iconomia mântuirii. De aceea se poate considera că abordarea acestei învățături, așa cum este ea în operele Sfinților Părinți și scriitori bisericești, devine deosebit de importantă, deoarece este vorba de o latură capitală a vieții și existenței Bisericii Însăși.

Lucrarea de față își propune să se ocupe, mai ales, de principalii reprezentanți ai învățăturii Bisericii, adică de cei pe care-i numim astăzi „Sfinți Părinți” și care au dezvoltat o întreagă spiritualitate legată de Fecioara Maria.

În prezenta lucrare se va încerca evidențierea, cu detalii semnificative, a ceea ce anume s-a scris despre Fecioara Maria, începând cu primele veacuri creștine, ce referiri s-au făcut asupra ei de către un autor sau altul. Abordarea autorilor patristici se va face în ordinea lor cronologică, arătându-se izvoarele, legăturile și mai ales, consecințele create prin tratarea acestui subiect. Cercetarea se va face în sens „intagrator”, adică neseparând pe Maica Domnului de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În sens ortodox, se poate vorbi de Fecioara Maria numai în contextul general al Întrupării Domnului sau al hristologiei. În acest cadru se poate analiza învățătura despre Fecioara Maria, pentru că numai acesta este edificator și autentic. Sfinții Părinți n-au scris lucrări separate despre Maica Domnului în care să se vadă o autonomie a ei față de Fiul lui Dumnezeu. Aceștia nu au considerat pe Sfânta Fecioară ca o ultimă verigă dintr-un lanț de zeițe feminine căreia să i se fi adus un cult singular, ci au căutat să respecte ceea ce cuvintele Mântuitorului au arătat și ceea ce Scripturile au păstrat. Fecioara Maria nu a avut o natură „superioară” celorlate ființe omenești și nu a fost mărturisită decât în duhul Sfintei Scripturi.

Așadar, din cadrul actual al Teologiei nu poate să lipsească o mărturie ortodoxă asupra Maicii Domnului. Lucrarea de față își propune să arate cât mai precis ceea ce au gândit și au scris despre Fecioara Maria Sfinții Părinți și scriitorii bisericești care au trăit până în veacul al V-lea.

Partea I

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI

ÎN LITERATURA PATRISTICĂ DIN PRIMELE TREI SECOLE

Părinții Apostolici

Dacă ar fi studiată dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria numai conform datelor biblice sau documentelor sinoadelor ori după definițiile dogmatice nu s-ar putea sublinia decât câteva momente sau s-ar realiza doar o imagine de ansamblu asupra Sfintei Fecioare. Biserica, prin scrierile Sfinților Părinți, oferă însă o imagine completă, acestea constituind tradiția vie sau viața însăși a celor ce au crezut și cred în Dumnezeu și în aleșii Săi.

Învățătura despre Maica Domnului a început să se structureze într-un mediu greco-roman ostil care putea foarte ușor să o influențeze negativ. Existau divinități feminine peste tot în lumea veche. „Zeițe-mame” aveau romanii (Magna Mater), frigienii (Cybele), locuitorii Palestinei (Astarte), locuitorii Egiptului (Isis) și mulți alții. Tocmai de aceea Părinții au avut mereu în vedere faptul de a nu se da interpretări greșite sau să provoace ambiguități privind persoana și rolul Maicii Domnului. Biserica a „impus”, în timp, imaginea Sfintei Fecioare ca predică a faptei și a cuvântului în discreție dar și în fermitate și claritate.

În conștiința sa, Biserica însă a trăit de la început adevărul revelat de Sfânta Scriptură asupra Fecioarei Maria. La început, literatura creștină nu a făcut referiri numeroase la Maica Domnului, aceasta raportându-se mai mult la datele oferite de Noul Testament. Spre exemplu, Sfântul Policarp († c. 155) nu-i amintește măcar numele, iar apologetul Meliton al Sardelor o numea simplu: „Maria, Mielușeaua cea bună” și „o Fecioară”. Teologia Părinților Apostolici referitoare la Maica Domnului a fost simplă, directă, și axată pe mărturisirea câtorva adevăruri: Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut din Fecioara Maria prin puterea Sfântului Duh; Fecioara este cu adevărat Maică a Lui; este preacurată fiind ocrotită de puterea lui Dumnezeu.

Trebuie menționat, totodată, că nu se cunosc astăzi decât câțiva părinți ai epocii primare a Bisericii sau scrieri ale lor: Sfântul Ignatie de Antiohia, Sfântul Policarp de Smirna, Clement al Romei, Papias, lucrarea „Păstorul” a lui Herma, „Scrisoarea lui Barnaba”, „Scrisoarea către Diognet”.

În cele ce urmează se va arăta cum a fost „susținută” învățătura despre Maica Domnului încă din primele decenii ale secolului al II-lea din era creștină de către Părinții Apostolici.

Sfântul Ignatie Teoforul († c.107)

Sfântul Ignatie Teoforul este cel dintâi slujitor al Bisericii, de după perioada Sfinților Apostoli, care vorbește despre Maria în sensul continuării teologiei Noului Testament. Prelungind teologia Sfântului Apostol Pavel, el propune o aprofundare a evenimentului istoric al venirii Mântuitorului Hristos în lume. Fragmentele în care amintește de Fecioara Maria sunt cuprinse în cele câteva Epistole, trimise diferitelor comunități creștine din Asia Mică. Sfântul Ignatie a scris diferitelor Biserici pe când era dus la Roma spre a fi judecat și condamnat pentru credința sa. În acele împrejurări grele, el îndemna cu tărie pe credincioși să fie statornici în credință, o credință transmisă prin Sfinții Apostoli și în care locul Fecioarei Maria este principal.

Dorința sa de a fi mai repede cu Hristos, ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântul Ignatie Teoforul scria: „Domnul nostru Iisus Hristos, după iconomia dumnezeiască, a fost Născut de Maria care este din seminția lui David și din Duhul Sfânt (…). Fecioria Mariei, Nașterea și Patimile Domnului au rămas ascunse prințului acestei lumi, trei taine împlinite într-o tăcere deplină”.

Maternitatea Fecioarei Maria este, în concepția Sfântului Ignatie, garanția Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume. Mai mult, mântuirea propovăduită de Biserică nu este simplă revelare despărțită de tainele cerești (așa cum credeau gnosticii), ci este lucrarea divino-umană a Mântuitorului Însuși, Logosul lui Dumnezeu Întrupat din Maria: „Dacă vreunul vă vorbește despre Iisus Hristos într-un chip străin de al nostru, astupați-vă urechile. El este din stirpea lui David, El este (Fiu) al Mariei. El s-a născut cu adevărat, a mâncat, a băut, a fost persecutat sub Pilat din Pont, a fost răstignit cu adevărat și a murit dar, cu adevărat, a înviat din morți”.

Atât Zămislirea cât și Nașterea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria sunt, pentru Sfântul Ignatie, „semne” sau realități păstrate de toate Bisericile locale. Relatarea sa pare a fi desprinsă de un simbol primar al Bisericii: „Voi să fiți pe deplin convinși în ceea ce privește pe Hristos, Dumnezeul nostru. El este din seminția lui David după Trup, dar este Fiul lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioara Maria”.

Se observă în Teologia acestui Sfânt Părinte „unitatea” dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Fecioara Maria în tot ceea ce se împlinește mântuitor în lume. În succesiunea evolutivă a acțiunilor Sale, de la Întrupare și până după Înviere, Mântuitorul Hristos are lângă Sine prezența plină de smerenie a Fecioarei Maria. Așadar, se poate afirma că unii din „polii” propovăduirii creștine era acela despre nașterea feciorelnică a Maicii Domnuluind era dus la Roma spre a fi judecat și condamnat pentru credința sa. În acele împrejurări grele, el îndemna cu tărie pe credincioși să fie statornici în credință, o credință transmisă prin Sfinții Apostoli și în care locul Fecioarei Maria este principal.

Dorința sa de a fi mai repede cu Hristos, ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântul Ignatie Teoforul scria: „Domnul nostru Iisus Hristos, după iconomia dumnezeiască, a fost Născut de Maria care este din seminția lui David și din Duhul Sfânt (…). Fecioria Mariei, Nașterea și Patimile Domnului au rămas ascunse prințului acestei lumi, trei taine împlinite într-o tăcere deplină”.

Maternitatea Fecioarei Maria este, în concepția Sfântului Ignatie, garanția Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume. Mai mult, mântuirea propovăduită de Biserică nu este simplă revelare despărțită de tainele cerești (așa cum credeau gnosticii), ci este lucrarea divino-umană a Mântuitorului Însuși, Logosul lui Dumnezeu Întrupat din Maria: „Dacă vreunul vă vorbește despre Iisus Hristos într-un chip străin de al nostru, astupați-vă urechile. El este din stirpea lui David, El este (Fiu) al Mariei. El s-a născut cu adevărat, a mâncat, a băut, a fost persecutat sub Pilat din Pont, a fost răstignit cu adevărat și a murit dar, cu adevărat, a înviat din morți”.

Atât Zămislirea cât și Nașterea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria sunt, pentru Sfântul Ignatie, „semne” sau realități păstrate de toate Bisericile locale. Relatarea sa pare a fi desprinsă de un simbol primar al Bisericii: „Voi să fiți pe deplin convinși în ceea ce privește pe Hristos, Dumnezeul nostru. El este din seminția lui David după Trup, dar este Fiul lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioara Maria”.

Se observă în Teologia acestui Sfânt Părinte „unitatea” dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Fecioara Maria în tot ceea ce se împlinește mântuitor în lume. În succesiunea evolutivă a acțiunilor Sale, de la Întrupare și până după Înviere, Mântuitorul Hristos are lângă Sine prezența plină de smerenie a Fecioarei Maria. Așadar, se poate afirma că unii din „polii” propovăduirii creștine era acela despre nașterea feciorelnică a Maicii Domnului, a luării Trupului omenesc din ea de către Fiul lui Dumnezeu. Persoana Maicii Domnului era integrată armonios și deplin în doctrina hristologică.

Sfântul Ignatie Teoforul vorbește despre un plan al mântuirii împlinit de Dumnezeu prin Fecioara Maria, care L-a purtat cu adevărat, L-a Născut prin puterea Sfântului Duh pe Mântuitorul Hristos. Autorul folosește cuvântul „iconomia” lui Dumnezeu, termen care a devenit în timp element principal în doctrina creștină. Mărturia Sfântului Ignatie prezintă o valoare deosebită, deoarece se raportează la Evanghelii, le confirmă și aduce dovada mărturisirii de credință a primilor ucenici ai Domnului. Se relevă, totodată, faptul că învățătura sa avea autoritatea care-i venea direct de la Apostoli.

Apologeții

Sfântul Justin Martirul și Filosoful († c. 165)

Apologeții au fost cei care au apărat prin scrierile și prin glasul lor noua credință, creștină, atât în fața romanilor cât și a păgânilor sau iudeilor. În pofida unui caracter de improvizație (care se observă mai ales în mijloacele și terminologia folosită), acești autori au fost considerați de către specialiști ca primii gânditori creștini care au elaborat reflecții profunde asupra creștinismului. Între apologeții sec. al II-lea care au scris despre Maica Domnului sunt: Sfântul Justin Martirul, Meliton de Sardes și Aristide.

Prin Apologiile sale, adresate împăraților romani, el a dorit să respingă calomniile la adresa creștinilor și să arate că singura cale a vieții este credința în Mântuitorul Hristos. „Planul de mântuire a lumii a fost împlinit de Dumnezeu prin Fiul Său, pe Care L-a născut mai înainte de veci și Care a venit în lume, în timpul stăpânirii romane, din Fecioara Maria, care este fiica Patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob, deci din tribul lui Iuda și din casa lui David. Datorită ei Mântuitorul Hristos poate fi numit, în sens propriu, Fiul Omului”. Sfântul Justin Martirul și Filosoful este cel dintâi autor care răspunde la întrebarea fundamentală a omenității: de ce Dumnezeu S-a făcut Om? Iar răspunzând la această întrebare el lămurește și pe cea a Nașterii lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. Cunoscând că pentru mulți iudei și păgâni era cu totul absurd ca Dumnezeu să fie născut dintr-o femeie, totuși Sfântul Justin răspunde că rațiunea divină a hotărât ca Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu să se coboare pe pământ printr-o Fecioară. Întruparea și nașterea din Fecioara aparțin unui proiect al Părintelui ceresc pentru restaurarea omului în starea lui primordială. Dumnezeu a anunțat mereu și în diverse moduri că Mesia va veni pe pământ, iar la plinirea vremurilor El a împlinit întocmai ceea ce spusese. Sfântul Justin arată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Împlinitorul Legii Vechi și a proorociilor, care în totalitatea lor prefigurează Nașterea Sa din Fecioara Maria.

Atunci când vorbește despre căderea omului și despre restaurarea lui prin Hristos Cel întrupat din Fecioara Maria, Sfântul Justin introduce o altă temă care face legătura între cele două momente ale istoriei: antiteza Eva-Fecioara Maria. Două momente generatoare de istorie, care aparțin atât lui Dumnezeu cât și omului, care se leagă între ele printr-o fecioară sunt cele de la Facere 3, 1-20 și Luca 1, 26-38. Dacă la creație o fecioară a stricat toată zidirea, iată că Dumnezeu reclădește; dacă omul păcătuiește, Dumnezeu salvează; dacă femeia aduce moartea în lume, Dumnezeu tot printr-o femeie aduce viața. Prin Eva, încă fecioară, a căzut Adam, dar cu ajutorul Mariei, care a fost tot Fecioară, se naște Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Întrupat: „Eva, încă nepervertită, a primit cuvântul șarpelui și a născut nesupunerea și moartea. Maria, însă, Fecioară fiind a primit cu credință și cu bucurie vestea pe care îngerul Gavriil i-o aduse. De aceea ea a răspuns: «Mă încred în cuvântul tău». De la ea s-a născut Acesta despre care am arătat că vorbesc atâtea scrieri. Cu ajutorul Aceluia Dumnezeu nimicește șarpele viclean, pe îngerii și oamenii asemănători lui și eliberează din moarte pe cei care se căiesc și cred în El”. Este demn de reținut că prin această antiteză, Sfântul Justin scoate în evidență faptul că primele comunități creștine aveau deplina conștiință asupra realității biologice a maternității virginale a Maicii Domnului și, totodată, asupra răspunsului ei liber, de acceptare în a deveni Mama lui Dumnezeu pe pământ. Contextul hristologic este evident și arată dubla Naștere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: din veșnicie și în timp din Fecioara Maria. Motivul subliniat de autor este acela că Dumnezeu a hotărât să aducă mântuirea oamenilor urmând calea inversă de la căderea în păcat.

Care a fost lucrarea Sfântului Duh, a Logosului sau Puterii lui Dumnezeu asupra Sfintei Fecioare nu se cunoaște. „Important este că prin această umbrire care a însărcinat pe Maria nu s-a petrecut prin împreunare. Dumnezeu lucrează în acest caz, nu pe cale sexuală, ci dinamic, rodind prin Logosul și Puterea Sa. Lucrând în spațiul creatural, Dumnezeu se folosește nu de mijloace omenești, ci de ceea ce s-a folosit la creație, adică de Logosul Său. Prin aceasta Dumnezeu inaugurează o nouă creațiune, ceea ce începe prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Actul zămislirii, deși e provocat de puterea supranaturală a Logosului, are un efect natural: apariția unei ființe trupești. Deși actul în sine e supranatural, efectul e natural și supranatural: natural pentru că Iisus e Om adevărat și supranatural pentru că El e, în același timp, și Dumnezeu adevărat. Zămislirea în Maria e, deci, un act de unire a supranaturalului cu naturalul”.

Iată, așadar, că la câteva decenii de la scrierile Sfântului Ignatie se observă, prin Teologia Sfântului Justin, o aprofundare, o descoperire de înțelesuri noi în ceea ce privește persoana și rolul Maicii Domnului. Sfântul Justin o arată pe Maica Domnului înscrisă pe linia davidică pentru a răspunde astfel obiecțiilor ereticilor ce se bazau pe mitologia păgână. Mai mult, el vorbește de paralela Eva–Fecioara Maria ca de o „trecere” de la moarte la viață, de la rău la bine, aceasta fiind una din primele mărturii despre zămislirea feciorelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest Sfânt Părinte a fost, totodată, cel dintâi care a dat o interpretare a profețiilor Vechiului Testament în sensul susținerii învățăturii despre Fecioara Maria. Între apologeții care fac referiri la maternitatea Fecioarei Maria, la natura virginală a Nașterii lui Hristos din Maria dar și la paralela Eva–Fecioara Maria, se numără și Meliton al Sardelor, Aristide și Tertulian.

Scriitori alexandrini

Clement Alexandrinul († 215)

Apariția și răspândirea învățăturii despre Fecioara Maria s-a făcut în Egipt prin Clement și Origen, iar mai apoi prin marii autori ai secolului al IV-lea, Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Chiril al Alexandriei.

În Stromate, Clement numește pe Maria „Maica Domnului”, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit în sânul ei. În altă parte el continuă ideea afirmând că: „Mi se pare că astăzi sunt mulți aceia care cred că Maria, după Nașterea Fiului ei, a fost ca o femeie oarecare ce a născut, deși nu a fost așa deloc. Acelora care nu cred, spune-le că după Naștere ea a fost cercetată de o moașă care a găsit-o Fecioară. Acestea au fost lămurite și în Scripturile Domnului nostru, Care, de asemenea, nasc Adevărul și rămân fecioare, în ascunzișul tainei celei adevărate. «Ea a născut, dar nu a născut» spun Scripturile, fiindcă ea a zămislit singură, nu prin unirea cu bărbat”.

Apărând pe Domnul Hristos, Cuvântul veșnic al Tatălui, el apără și pe Fecioara Maria pe care o „zugrăvește” foarte frumos în „culorile” Bisericii: „Există un singur Tată al tuturor, există un singur Cuvânt a toate și există Același Duh Sfânt peste toate. Este o singură Fecioară-Mamă, pe care îmi place să o numesc Biserică. Numai ea singură nu alăptează, pentru că numai ea nu a devenit femeie. Ea este fecioară și mamă totodată. Fecioară în deplinul înțeles și mamă plină de dragoste. Ea își aduce fiii și îi hrănește cu lapte sfânt, care este Cuvântul celor vii. Ea nu are lapte, pentru că lapte a fost Copilul, frumos și comun: trupul lui Hristos”.

Origen († c. 253)

Pe Fecioara Maria, Origen o consideră „Mama” lui Dumnezeu care a născut în chip real pe Domnul Hristos: „Aceia care cred în Iisus că a fost răstignit în Iudeea sub Ponțiu Pilat, dar nu cred că El S-a născut din Fecioara Maria, Maica Sa, aceia nu mărturisesc aceeași Persoană”. Și adaugă: „Prin urmare, ar fi neînțelept să primim numai învățătura Scripturii și să nu luăm aminte și la cei că spun că Iisus S-a născut «prin» Maria și nu «din» ea”.

Se observă că Origen insistă să demonstreze că Fecioara Maria a fost Maica lui Dumnezeu, așa cum au propovăduit-o Sfintele Evanghelii și Sfinții Apostoli. În Comentariul de la Evanghelia lui Ioan există câteva expresii legate de Sfânta Fecioară: „Începuturile Scripturilor sunt Evangheliile, iar începutul evangheliilor este Evanghelia pe care Ioan ne-a lăsat-o. Înțelesul ei nu-l poate cuprinde nimeni dacă nu s-a odihnit pe pieptul lui Iisus și dacă n-a primit-o pe Maria ca Maică a lui”. Într-o altă lucrare, ce este din păcate pierdută, dar despre care amintește istoricul Socrates, Origen o numește pe Fecioara Maria chiar „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos). Acest apelativ folosit pentru Fecioara Maria a fost, cu siguranță, de mai mult timp în circulație în Biserică, el fiind acum transpus în scris.

Cu privire la curăția Maicii Domnului, aspectul cel mai profund al maternității ei este tocmai fecioria sa. Origen spune că ea n-ar fi putut trăi cu vreun bărbat după ce puterea celui Preaînalt a acoperit-o și că „Fecioara a fost începătura fecioriei printre femei, așa cum a fost Hristos printre bărbați”. Precizarea că Fecioara Maria a „dăruit” trupul omenesc Fiului lui Dumnezeu este însoțită de explicații privind excluderea oricărui raport conjugal cu vreun om, cu Dreptul Iosif sau cu altcineva. De aceea Sfânta Maică este unică pentru că a și născut și este și Fecioară.

Vorbind despre fecioria Maicii Domnului, Origen nu a lăsat deoparte nici problema logodnei cu Dreptul Iosif, pe care-l vede ca pe un apărător al ei și alături de ea a biruit pe cel rău, adică pe diavol: „… motivul a fost acesta: Domnul a ales să se nască dintr-o fecioară care nu voia să se căsătorească și chiar mai mult, după cum scrie Matei, să mai aibă și grijă de el (și care oricum nu avea cum să o cunoască) ca să se înlăture orice rușine asupra ei chiar și atunci când avea să fie văzută cu pântecele mărit de sarcină. Cu privire la acestea am găsit o fină observație într-o scrisoare a lui Ignatie Martirul, al doilea episcop al Antiohiei, după Petru și care a luptat cu sălbăticiunile în timpul persecuțiilor la Roma. Fecioria Mariei a fost ascunsă prințului acestei lumi datorită logodnei ei cu Iosif. Fecioria ei a fost păzită pentru că ea a fost crezută căsătorită”.

Foarte important este faptul că Origen nu o consideră pe Maica Domnului „imaculată”, în înțelesul de astăzi al cuvântului, ci o crede născută în lume ca oricare om, din părinții ei pe cale obișnuită a nașterii oamenilor. Argumentul adus este acesta: dacă Fecioara Maria nu ar fi avut păcatul strămoșesc în ea, atunci Fiul ei nu ar mai fi murit și pentru ea. Dar Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru toți oamenii, inclusiv pentru Fecioara Maria, deși ea a fost cea care L-a născut și a avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu mai mult decât toți.

Origen insistă și spune că Fecioara Maria a avut și ea o îndoială atunci când a văzut pe Fiul ei pătimind. Concepția aceasta demonstrează faptul că în antichitatea creștină ea nu era considerată fără de păcat originar: „Dacă ea nu ar fi avut de suferit în timpul Patimilor Domnului Iisus, atunci El nu ar fi murit și pentru ea. Dar cum «toți au aăcătuit și au căzut din slava lui Dumnezeu» și «toți se mântuiesc prin harul Lui» (conf. Romani 3, 23), înțelegem că și Fecioara Maria a pătimit în acel moment. Despre acest lucru a proorocit Simeon când a spus: «Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi» (Luca 2, 35)… Sufletul tău va fi străpuns de sabia necredinței și va fi rănit de sabia îndoielii”.

Se poate observa că Origen a luptat împotriva blasfemiilor referitoare la nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria cu soldatul Ben-Panthera. Numele acestuia din urmă îl găsește în Talmud și, ca atare, consideră că este vorba de o invenție și o răutate lansată de iudei despre relația dintre Fecioara Maria și un soldat roman. În combaterea acestei blasfemii, Origen se bazează pe textul din Isaia 7, 14: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu…”, spunând „Din cine s-ar cădea să se nască Emanuel, «cu noi este Dumnezeu»: dintr-o femeie care trăiește în căsnicie cu bărbatul ei și care naște ca oricare altă femeie sau dintr-una care e curată, nevinovată și fecioară? De bună seamă că numai o astfel de fecioară se cădea să nască pe Cel Căruia I S-a spus de la naștere: «Dumnezeu este cu noi»”.

Teologia lui Origen referitoare la Fecioara Maria este hristocentrică, atât în termeni cât și în conținut, pentru că este în mod clar o viziune unitară asupra Mântuitorului Hristos și a Maicii Sale.

Partea a II-a

„THEOTOKOS” ÎN SCRIERILE SFINȚILOR PĂRINȚI

DIN SECOLELE IV-V

Perioada secolelor IV-V d. Hr. Este cunoscută ca fiind „veacul de aur” al literaturii patristice deoarece atunci au trăit și au scris mulți Sfinți Părinți ai Bisericii, deși condițiile în care au făcut-o nu erau dintre cele mai prielnice.

Până la anul 313, dar mai ales după aceea, interesul pentru persoana Fecioarei Maria a crescut mereu, o mare parte din Sfinții Părinți aducându-și contribuția lor deosebită. În Răsărit au trăit și au scris: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Epifaniu, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur și alții. În Apus putem menționa pe Sfântul Ambrozie, pe Sfântul Ilarie de Pictavium, pe Fericitul Ieronim, pe Fericitul Augustin și alții. Perioada a doua a literaturii patristice s-a impus prin creații multilaterale, de o frumusețe și adâncime strălucitoare, neatinsă până atunci și neîntrecută după aceea.

În secolele IV și V s-au întrunit patru Sinoade Ecumenice prin care s-a constatat că interesul teologilor față de problemele trinitare și hristologice creștea tot mai mult, alături de problema păcatului originar și a harului. La Niceea și Constantinopol s-a lămurit de ce Iisus din Nazaret este Dumnezeu adevărat. La Efes problema a fost pusă în sens invers: în ce mod Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, a devenit Iisus? În acest context al disputelor ariene, dochete, Biserica a rezolvat pentru totdeauna problema unirii naturilor divină și umană în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin aceasta s-a ajuns și la persoana Fecioarei Maria.

În cazul referirilor directe la Sfânta Fecioară, se dezbăteau, ca și în trecut, pururea-fecioria ei dar și la alte aspecte ale pietății creștine, acordându-se o atenție specială numelui ei de „Theotokos”. Acest nume era folosit în Biserică încă din secolele II-III după Hristos, după cum s-a menționat deja, dar abia acum au ieșit la iveală anumite dimensiuni între diferiți teologi. În general, în secolele IV și V după Hristos, reflecția teologică asupra Maicii Domnului s-a extins la patru puncte mai importante: Fecioria „in partu”; Fecioria „post partum”; Sfințenia; Numele: „Născătoare de Dumnezeu”. Contestarea sau negarea faptului că Fecioara Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, înseamnă, de fapt, negarea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Iată, așadar, o epocă înfloritoare a istoriei Bisericii în care nu se dezvoltă, în sens propriu, o Teologie patristică despre Fecioara Maria, dar profunzimea gândirii Părinților Bisericii i-a condus, după cum se va arăta, la zugrăvirea chipului Sfintei Fecioare în strânsă legătură cu Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Atanasie cel Mare (†373)

Unul din marii Părinți ai Bisericii care a avut o deosebită contribuție în arătarea adevărului despre Fecioara Maria a fost Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei.

Contribuția Sfântului Atanasie la dezvoltarea învățăturii despre Fecioara Maria a fost înscrisă pe linia hristologică a vremii, autorul apărând dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care a adăugat diferite aspecte morale și ascetice ale persoanei Sfintei Fecioare. În sânul monahismului vremii de atunci, Fecioara Maria deținea un loc aparte, fiind considerată apărătoarea și ocrotitoarea tuturor.

Sfântul Atanasie a susținut împotriva arienilor că Fecioara Maria este „Maica Domnului”, deoarece Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Născut din veci din Tatăl și deoființă cu El și care a venit în lume în vremurile din urmă. Autorul nu ezită să dea numele de „Maica lui Dumnezeu” sau „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) Fecioarei Maria pe care o vede mijlocitoarea sau rugătoarea pentru noi înaintea lui Dumnezeu. El o arată pe Sfânta Maică ca „legătura” sau „izbăvitoarea” neamului omenesc: „Căci Hristos S-a făcut Om pentru a noastră mântuire și a luat trup din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu”.

Ca și pentru alți Sfinți Părinți, și pentru Sfântul Atanasie nașterea feciorelnică a Logosului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este semnul evident al dumnezeirii Sale. Iată ce spune în lucrarea sa cea mai importantă: Despre Întruparea Cuvântului: „Atunci când El s-a făcut ca și noi, și-a luat El Însuși Trup din Fecioara pentru a ne arăta o dovadă a dumnezeirii Sale. S-a arătat astfel, că El, Care și-a luat trupul Său, este Făcătorul a toate. Iar pentru noi, văzând că un trup se naște dintr-o fecioară care nu a cunoscut bărbat, trebuie să înțelegem aceasta că Cel Care a luat un astfel de trup este Ziditorul și Făcătorul a toate”.

Iată că pentru Sfântul Atanasie nimic și nimeni nu se poate compara cu Cel Care singur și-a putut crea un Trup din Fecioara Maria. Nici patriarhii, nici profeții, nimeni nu s-a născut precum S-a născut Fiul lui Dumnezeu. Nașterea Lui e unică și mai ales este o taină care cuprinde întreaga lume pentru că Dumnezeu ține toate în mâna Sa. Concluzia este clară: „Nimeni nu poate să spună de unde este El. Nimeni nu poate să spună că i-a fost tată și că i-a dat trupul său, pentru că Trupul Său nu a venit prin bărbat, ci numai dintr-o Fecioară singură”.

Se cunoaște faptul că Sfântul Atanasie a trăit în Egipt, țară în care monahismul a înflorit foarte mult în perioada primară a Bisericii. Sub influența aceasta, a monahismului, se pare că el a insistat asupra fecioriei Maicii Domnului, pe care a luat-o ca model al unei vieți sfinte, în curăție, necesară oricărui credincios. El s-a străduit să arate că fecioria Maicii Domnului a fost mărturisită de Evanghelii: ea nu a mai avut copii, dovadă fiind faptul că la Patima Sa, Domnul a încredințat-o Sfântului Ioan: „Dacă ea ar mai fi avut alți copii, Domnul nu s-ar mai fi îngrijit de ea… Dar cum ea a fost Fecioară și Maică a Sa, El a arătat-o Maică a ucenicului Său, cu toate că nu era mama lui Ioan, ci a făcut aceasta pentru păstrarea curăției și fecioriei ei”.

Sfântul Atanasie folosește pentru ilustrarea curăției Maicii Domnului numirea patristică de „pământ nelucrat de mână omenească”. Numirea Maicii Domnului ca „Pururea-Fecioară” (aeiparthenos) a fost preluată de la Petru al Alexandriei. Se observă că Atanasie vrea să evidențieze, în special, calitățiile Fecioarei Maria. Aspectele morale ale vieții ei sunt propuse spre luare aminte și imitare pentru toți cei care doresc să cunoască adevărul.

Într-un alt loc, referitor la Bunavestire, Sfântul Atanasie spune: „Precum Harul Sfintei Treimi este unul, tot așa Treimea este Una; că așa o vedem lucrând în Sfânta Maria; că prin Arhanghelul Gavriil s-a făcut vestirea: «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine», cunoscând noi că Duhul locuiește în Cuvântul lui Dumnezeu căci se adaugă imediat: «și puterea Celui Preaînalt te va umbri». Pentru Hristos este puterea și Împărăția lui Dumnezeu Tatăl”.

El a numit-o pe Sfânta Fecioară „Theotokos”, consacrând numele acesta în Teologia patristică. A recomandat-o ca model de trăire. Calitățiile ei: pururea-fecioria, maternitatea divină și sfințenia au fost considerate daruri ale lui Dumnezeu de care trebuie să se împărtășească toți creștinii.

Învățătura despre Fecioara Maria ca model de curăție provine de la predecesorul Sfântului Atanasie, episcopul Alexandru, și a influențat totodată pe alți Sfinți Părinți, poate în primul rând pe Sfântul Ambrozie al Milanului care l-a preluat aproape cuvânt cu cuvânt.

Sfântul Vasile cel Mare († 379)

În secolul al IV-lea, provincia Capadocia a avut ca arhiepiscop pe unul din cei mai importanți Sfinți Părinți ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare. În planul învățăturii despre Fecioara Maria, capadocienii (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconium) au fost influențați de creștinismul alexandrin pe care ei l-au cunoscut îndeaproape și cu care aveau legături strânse. Locurile strâns legate de Fecioara Maria sunt puține în operele lor, dar au o importanță teologică covârșitoare. Inspirându-se din învățătura despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria și analizând ceea ce reprezintă aceasta în plan uman, Sfântul Vasile cel Mare și ceilalți Părinți capadocieni au descoperit lumii credința curată în Maica Domnului.

Pentru a arăta cum și-a păstrat curăția Maica Domnului, Sfântul Vasile folosește în Hexaimeron imaginea unei păsări care își perpetuează specia fără legătura cu o altă pasăre, ci numai prin ouăle pe care le depune și din care ies puii. Planul lui Dumnezeu a fost de a ne arăta „o fecioară care-și păstrează fecioria ei cu toate că a născut”. Este demn de subliniat faptul că fecioria sau curăția Maicii Domnului nu este „autonomă”, nu vine de la sine, ci este rezultatul lucrării lui Dumnezeu în timp, după nașterea ei pe pământ și nu înainte sau în timpul nașterii ei din părinți trupești. Puterea lui Dumnezeu a „acoperit-o” și a umplut-o de har, dăruindu-i o viață desăvârșită pe care ea a dus-o în smerenie și ascultare.

Fecioria Maicii Domnului este o calitate pe care ea o are tocmai prin grija lui Dumnezeu, prin faptul că a consimțit la venirea în Trup a Logosului lui Dumnezeu: „Începutul Lui nu este din Maria și nu a început să existe din vremea ei. Dar atunci de unde? «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan 1, 1)”. Aici și în alte părți se observă că Sfântul Vasile cel Mare luptă împotriva ereziilor ariene, valentiniene sau de orice altă origine, pentru a arăta că Mântuitorul este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și Om adevărat. El aduce în plan secund însă și lucrarea Fecioarei Maria sau mai bine spus „colaborarea” ei cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile consideră de o mare importanță „iconomia” Maicii Domnului. Ca și lucrarea directă, imediată a lui Dumnezeu în lume și în Fecioara Maria, lucrarea ei personală are o importanță precisă: „pântecele” ei este lucrător al mântuirii noastre. Lucrarea lui Dumnezeu se îngemănează, se împletește armonios cu „intervenția” umană prin Fecioara Maria. Tot Sfântul Vasile o numește pe Fecioara Maria fără nici o rezervă „Născătoare de Dumnezeu” și „Maică Preasfântă”. Deoarece și Maica Domnului este om, prin ea, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume și S-a făcut deopotrivă cu noi. Prin Fecioara Maria noi am devenit toți prieteni ai lui Dumnezeu.

În Omilia la Nașterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Vasile arată că Fecioara Maria a fost în casa Dreptului Iosif, sub ocrotirea acestuia și nu pentru vreun alt motiv. Preluând pe Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Vasile cel Mare vede în logodna hărăzită de Dumnezeu Sfintei Fecioare o pază de ispita celui rău: „Un vechi autor ne arată un motiv intemeiat. Logodna cu Iosif a fost plănuită pentru ca fecioria ei să rămână ascunsă de prințul lumii acesteia. Căci după arătarea din afară căsătoria a fost asumată de Fecioara, ca să se ascundă de începătorul răutății, cel ce pândea pe fecioare; însă ea ascultă vestirea proorocului: «Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu» (Isaia 7, 14). Cu această căsătorie mai apoi ispititorul fecioriei a fost învins. Că acela știa că venirea în trup a Domnului va pune capăt stăpânirii lui”.

Vorbind despre „căsătoria” Sfintei Fecioare cu Dreptul Iosif, autorul abordează latura morală și socială a acestei căsătorii. Este un bun prilej pentru el de a scoate în evidență că toți oamenii trebuie să se pună sub oblăduirea lui Dumnezeu pentru a fi binecuvântați ca și Fecioara Maria. Căsătoria a ocrotit fecioria Maicii Domnului și, tot la fel, căsătoria poate ocroti viața și căminul orcăror soți. Iată, așadar, explicată clar aici motivația logodnei Dreptului Iosif cu Fecioara Maria: fecioria trebuie să fie cinstită, iar căsătoria să nu fie disprețuită. Dreptul Iosif este un martor al curăției Sfintei Fecioare.

Sfântul Vasile cel Mare vorbește de calea sfântă pe care a mers Maica Domnului în viața ei, sfințenia pe care a dobândit-o de la Dumnezeu. Deși nu intră în amănunte și nu explică în ce constă mai precis această sfințenie, Sfântul Vasile se folosește de anumite episoade biblice prin care conturează mai ușor și mai autentic chipul ei ales.

Ca și alți Părinți, el abordează episodul proorociei lui Simeon, episod care nu diminuează cu nimic starea ulterioară a Sfintei Fecioare în fața lui Dumnezeu. Trebuie subliniat faptul că Sfântul Vasile nu desconsideră în vreun fel pe Fecioara Maria, nu insinuează existența vreunei umbre de îndoială în sufletul ei și nici vreo tăgăduire a puterii Fiului, ci arată, pe de o parte, întâietatea și atotputernicia Mântuitorului Hristos, Care și pe cruce fiind, a ocrotit pe Maica Sa, iar pe de altă parte arată credința puternică a Maicii Lui, credință ce a făcut-o să nu se depărteze de El. Chiar dacă Sfântul Vasile scrie explicit că Fecioara Maria a fost încercată de îndoială în momentul Răstignirii Domnului, el a făcut aceasta tocmai pentru a arăta lupta ei cu gândurile păcătoase și biruința asupra celui rău: „Simeon a numit «sabie» (conf. Luca 2, 35) cuvântul care are puterea de a «tăia» gândurile și care pătrunde până în străfundurile sufletului și duhului dintre încheieturi și măduvă (Evrei 4, 12). Într-adevăr, oricare suflet în clipa Pătimirii a fost pătruns de îndoială, așa cum spusese și Domnul: «Voi toți vă veți sminti întru mine…» (Matei 26, 31). Prin urmare, Simeon a profețit că și Maria însăși, stând lângă cruce și având să audă și să vadă ce se petrece, chiar după mărturia îngerului Gavriil, chiar după mărturia descoperirii dumnezeieștii Zămisliri, chiar după arătarea atâtor minuni, va cunoaște o oarecare tulburare în sufletul ei. Aceasta este «sabia» de care vorbește Simeon”.

Tulburarea de care amintește aici Sfântul Vasile nu este o îndoială sau o necredință a Fecioarei Maria, o stare de pierdere a conștiinței de Maică a Domnului, ci este o piatră de încercare, o „ispitire”, așa cum a fost și ispita Domnului în pustie. Omenește este posibilă venirea și „încercarea” din partea celui rău, dar strălucirea credinței este și mai puternică atunci când biruința este deplină. Prin această stare a trecut și Fecioara Maria pe Golgota, când a fost alături de Fiul ei, dar tot prin puterea lui Hristos a trecut prin toate.

Pe scurt se poate afirma că Sfântul Vasile abordează învățătura despre Fecioara Maria dintr-o altă perspectivă decât cea a întrupării Domnului, insistând asupra rolului și atitudinii ei personale. Siguranța gândirii și vigoarea argumentelor Sfântului Vasile au venit dintr-o gândire teologică asupra rostului și vieții Maicii Domnului.

Sfântul Grigorie de Nyssa († 394)

Dacă Sfântul Vasile a excelat în viața sa lucrând și luptând pentru turma pe care o păstorea, îngrijindu-se mai mult parcă de latura socială și misionară a slujirii preoțești, ceilalți părinți capadocieni au impresionat prin alte calități: Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un foarte bun predicator și orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un deosebit gânditor și teolog creștin. Toți trei au continuat opera Sfântului Atanasie și a Sinodului de la Niceea (325), ei fiind și cei care au căutat să înlăture arianismul și alte rătăciri asemănătoare acestuia. Din perspectiva combaterii principalelor erezii ei au statornicit o Teologie în care Fecioara Maria deține un loc important. Sfântul Grigorie de Nyssa a apărat și el învățătura despre maternitatea divino-umană a Fecioarei Maria împotriva ereziilor vremii sale.

Sfântul Grigorie, cel mai mistic dintre toți capadocienii, consideră că este absolut normal ca Fecioara Maria să fie chemată cu numele „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) și nu „Născătoare de om” (Antropotokos), căci Dumnezeu-Fiul a luat Trup din ea. Vorbind despre Mântuitorul Hristos ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Sfântul Părinte ajunge ineviatbil la Fecioara Maria pe care o vede „cheia” în adeverirea realității firii Lui umane. Maica Domnului a fost o femeie din Iudeea, om deplin, chiar dacă Dumnezeu, Atotputernic fiind, a hotărât să se pogoare în ea, atunci ea este vrednică de numele de „Născătoare de Dumnezeu”. Sfântul Grigorie spune, de fapt, că Sfânta Fecioară reprezintă chezășia ortodoxiei credinței noastre.

Se observă câteva aspecte demne de reținut: pentru Sfântul Grigore firea umană nu există din veșnicie, ci a fost luată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, iar firea divină nu a „anulat” firea omenească, ci ele sunt distincte în Persoana Sa și unite prin puterea lui Dumnezeu. Atât la Isaia 7, 14 cât și la 8, 3 sau în alte locuri, spune autorul, cea care este prefigurată este Fecioara Maria. Miriam, sora lui Moise, este și ea un „tip” al Maicii Domnului. Prima s-a bucurat la trecerea prin Marea Roșie și a cântat de bucurie înaintea lui Domnului, iar mai pe urmă Fecioara Maria a trecut pe toți de la moarte la viață, bucurându-se și ea cu oamenii.

Imaginea „rugului aprins”, rug ce nu se mistuia de flăcările dumnezeirii, a fost o prefigurare a Maicii Domnului, a stării la care ea a ajuns prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Moise însuși este luat ca martor al minunii fecioriei și maternității Maicii Domnului: „ …Ceea ce s-a închipuit atunci prin focul care ardea rugul acela, s-a arătat în chip lămurit în Fecioara, atunci când timpul care era între acestea a trecut. Așa cum rugul ardea dar nu se mistuia de flăcările ce-l cuprinseseră, tot așa Fecioara a dat naștere Luminii și nu a pătimit. Și nici comparația cu rugul aprins să nu te încurce, căci a închipuit Dumnezeu prin aceea trupul Fecioarei”.

Prin aducerea de argumente din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, Sfântul Grigorie a dorit să confirme învățătura despre sălășluirea Fecioarei Maria în templul din Ierusalim și minunile la care a fost părtașă. Mai mult chiar, pentru el, Fecioara Maria a fost o persoană care din voie proprie s-a supus lui Dumnezeu, Cel ce a preaslăvit-o mai apoi cu primirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei. Ea este o femeie care și-a afierosit fecioria lui Dumnezeu și și-a păstrat-o până la sfârșitul vieții, drept dovadă fiind mărturia în fața Arhanghelului Gavriil.

Afirmațiile anterioare se referă doar la o latură a învățăturii despre fecioria Maicii Domnului. Semnele biblice, asocierea ei cu „rugul aprins” și „focul ce arde și nu se mistuie” sau interpretările unor evenimente din vechime sunt aprecieri pozitive asupra fecioriei ei. Mai există și o altă „explicație” în concepția Sfântului Grigorie, despre curăția Maicii Domnului. Pe fondul acceptării ideii că „frații Domnului” sunt copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară celei cu Fecioara Maria, autorul afirmă că ea este cu adevărat „Născătoare de Dumnezeu”. Dacă Evanghelia spune că Fecioara Maria este „mama lui Iacov și a lui Iosif” (Matei 27, 56), acest lucru se petrece pentru că Dumnezeu a vrut să o apere de răutatea și necredința iudeilor care nu puteau primi că o fecioară a născut și ar fi omorât-o. De aici se poate evidenția Pronia lui Dumnezeu Care s-a îngrijit de Fecioara Maria ca să nu i se întâmple nimic rău din partea iudeilor, ocrotind-o în mijlocul poporului.

Un alt aspect al învățăturii despre Fecioara Maria, la Grigorie de Nyssa, este lauda și preacinsirea ei. Autorul își exprimă o admirație nespusă față de ea, proclamând-o „culme a sfințeniei”: „Tu ești cea mai cinstită dintre toate făpturile, mai frumoasă decât cerurile, strălucești mai mult decât soarele și ești preamărită de îngeri. Neurcându-te în rai, ci rămânând pe pământ ai purtat în sânul tău pe Domnul cerului și pe Stăpânul lumii întregi”.

Fecioara Maria a fost considerată întotdeauna „fecioară nepătată, smerită și supusă, cinstea lumii întregi, poarta vieții și cea care a câștigat mântuirea noastră. Ea a apărat pe Eva cea din vechime: „Femeia a apărat pe femeie, căci cea dintâi deschisese calea păcatului, iar cea din urmă a slujit și a adus calea dreptății… Cea dintâi a adus păcatul prin lemn, iar cea din urmă a adus Harul prin lemn”.

Prin prezentarea paralelei dintre Eva și Fecioara Maria, Sfântul Grigorie de Nyssa aduce în prim plan calitatea acesteia din urmă de mijlocitoare a mântuirii. Fecioara Maria este între Dumnezeu și oameni ca rugătoare. Starea ei se vădește din puterea și voința dumnezeiască și nu de la sine, autonom sau despărțită de Fiul lui Dumnezeu. O notă interesantă a acestei teme este aceea a împlinirii în bucurie de către Fecioara Maria a poruncii dumnezeiești. În contrast cu Eva, care a născut în pedeapsă și durere, Preacurata Fecioară „și-a început zămislirea și a născut apoi cu bucurie”.

Este semnificativ faptul că autorul consideră că „cealaltă Marie” (Matei 28, 1) este Maica Domnului care a venit la Mormântul Lui pentru a aduce miresme. Se poate observa o legătură între „Eva cea Nouă”, Fecioara Maria și Înviere. Fecioara Maria a zămislit și a născut întru bucurie, fără dureri, ca o consecință a ascultării ei față de Dumnezeu și de aceea acum, la sfârșitul lucrării Fiului ei în lume, și ea se face părtașă bucuriei depline care este Învierea. Sfântul Părinte nu se limitează, totuși, la descoperirea acestor aspecte ale învățăturii despre Fecioara Maria. El propune urmarea căii spirituale deschisă de ea. Ceea ce s-a împlinit prin ea de către Dumnezeu trebuie să se împlinească în fiecare suflet de creștin, adică fiecare să trăiască în curăție trupească și sufletească și astfel se poate învrednici de a purta pe Domnul Hristos întru sine.

Sfântul Grigorie a fost influențat de Origen și de ceilalți doi mari părinți din Capadocia, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz. Acest lucru se observă mai ales în ceea ce privește învățătura despre fecioria in partu a Maicii Domnului. El însuși a influențat teologia despre Maica Domnului la Părinții de după el. Ea este plină de virtuți, dăruită unei vieți dumnezeiești, „aleasa” lui Dumnezeu. Dar oricât ar înălța calitățile Maicii Domnului, Sfântul Grigorie nu face din ea o ființă ruptă din omenesc. Fecioara Maria este în fața lui Dumnezeu vrednică de cinstire și pildă de viețuire pentru că a primit Harul lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nazianz († c. 390)

Sfântul Grigorie de Nazianz sau „Teologul” a fost unul din Sfinții Părinți înzestrat cu un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinare spre viața ascetică, o noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar. Prin cuvântările și scrierile sale și-a dobândit renumele de unul din cei mai mari oratori ai Bisericii. Deși în puține locuri, din cele 45 de Cuvântări ale sale, Sfântul Grigorie de Nazianz abordează învățătura despre Fecioara Maria, el îi acordă, totuși, importanța cuvenită.

Sfântul Grigorie afirmă că prin numele de „Theotokos” dat Sfintei Fecioare este arătată în chip deplin unitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică unirea ipostatică dintre firea divină și cea umană în Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat și taina mântuirii noastre. Spune despre Fecioara Maria că a fost om ca noi toți și a dăruit Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin purtarea Lui în pântecele ei, ceea ce era omenește. Posibilele și totodată intenționatele greșeli de doctrină ale lui Apolinarie sau ale altor eretici sunt înfierate.

Învățătura despre Fecioara Maria este „norma” prin care se poate delimita adevărata credință de cea falsă. Tot el prezintă și o idee nouă despre Fecioara Maria: „Nu puțini sunt aceia care cred că Dumnezeu-Omul S-a născut din pântecele unei Fecioare, peste care a venit Sfântul Duh, zidind un templu preasfânt Templului adevărat. Maica este templul lui Hristos, iar Hristos este Templu al Cuvântului lui Dumnezeu… El S-a smerit sălășluindu-se în pântecele ei; și a cinstit astfel, pe jumătate, seminția noastră, iar cealaltă jumătate a lăsat-o, păstrând neatinsă pe Fecioara. Căci ea zămislind în pântecele ei, luminată de focul dumnezeirii, L-a adus în lume când a sosit ceasul. Și iată că Preaputernicul Cuvânt al lui Dumnezeu S-a așezat în păcătosul nostru trup și Și-a făcut Templu cu dumnezeiască neprihănire. Eu înțeleg că El fiind cu două firi a rămas Același Dumnezeu”.

În aceste cuvinte autorul cuprinde mai multe aspecte ale învățăturii despre Maica Domnului: Fecioara Maria a „contribuit”, prin primirea în trupul ei, la împlinirea Tainei Întrupării Domnului; ea și-a păstrat curăția trupească și sufletească întemeiată pe faptul că Dumnezeu a binevoit să locuiască în ea; Sfântul Duh a purificat și a desăvârșit unirea dintre Dumnezeu și om în persoana Mântuitorului Hristos.

Foarte interesant este faptul că Sfântul Grigorie pune în paralel două aspecte: templul Fecioarei Maria și Templul Cuvântului. În afară de o paralelă de idei mai există aici și un paralelism de situații: Fecioara Maria, ca om, este „locuită” de Cuvântul, Care, și El, este locaș al Sfântului Duh. Primul lucru ce se remarcă este lucrarea interioară a lui Dumnezeu, tainicul ce se împlinește, dar pe care nu îl putem percepe în întregime.

Triada: Cuvântul lui Dumnezeu – Sfântul Duh – Fecioara Maria, este realitatea prin care autorul a încercat să explice Taina Întrupării. El a accentuat aici rolul Fecioarei Maria care este „elementul” principal din perspectiva noastră, a oamenilor, fapt ce corespunde, în iconomia Întrupării, cu lucrarea Sfântului Duh. Sfântul Grigorie nu instaurează o ruptură sau o diferențiere categorică pe acest plan al lucrării divino-umane în Fecioara Maria, dar remarcă faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat din Fecioara Maria întreaga fire umană și că El Însuși S-a „coborât” pe Sine și a devenit, prin ea, Om adevărat.

O altă idee centrală în Teologia acestui Sfânt Părinte este aceea că între Dumnezeu și Fecioara Maria, pentru împlinirea Întrupării Domnului, a fost o legătură reală, un „schimb” de daruri duhovnicești nemaiîntâlnit până atunci. Fiecare a „oferit” ceea ce a fost necesar pentru împlinirea voii lui Dumnezeu: Fecioara Maria a „dăruit” lui Dumnezeu curăția ei, iar El a păstrat-o neatinsă prin puterea Sa, prin „darul” Duhului Sfânt.

Sfântul Grigorie nu se limitează la prezentarea Fecioarei Maria ca „destinatară” a rugăciunii oamenilor, ci o prezintă ca model de viață ascetică punând accentul pe feciorie și pe viața virtuasă, acestea fiind cele dintâi exemple.

Ca și ceilalți Părinți capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz nu vorbește pe larg despre o doctrină asupra Maicii Domnului, ci în texte scurte, răsfirate de-a lungul scrierilor sale. Cu două generații înainte de Sinodul de la Efes (431), el a arătat că numele de „Theotokos” este cel consacrat pentru Fecioara Maria. Sfântul Grigorie a mers aici pe linia unui maximalism doctrinar: cine nu primește acest nume este în afara lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nazianz a influențat Teologia răsăriteană prin accentul pus pe feciorie, pe trăirea unei vieți curate, a cărei împlinire se realizează cel mai bine după chipul Maicii Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur († 407)

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din cei mai mari teologi și oratori, Biserica așezându-l alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz.

La o primă analiză a operelor Sfântului Ioan, se observă că el nu s-a interesat in chip deosebit de învățătura despre Fecioara Maria. Nu i-a consacrat ei nici o lucrare specială și nu a abordat tema aceasta în mod constant, ci, ca majoritatea Părinților, a vorbit sau a scris despre Maica Domnului ocazional, atunci când diferite momente din istoria Bisericii i-au oferit prilejul. O posibilă explicație a acestei atitudini mai reținute a Sfântului Ioan ar fi aceea că el, fiind format la Școala din Antiohia, dobândise o cunoaștere teologică mai puțin speculativă, o teologie care punea mai puțin accentul pe firea dumnezeiască a Mântuitorului și mai mult pe cea omenească. Numele de „Theotokos”, dat de teologii alexandrini Maicii Domnului, era aproape necunoscut printre teologii antiohieni. Acest fapt este sugestiv pentru atitudinea avută de Sfântul Ioan Gură de Aur și de alți Părinți ai Bisericii.

Sfântul Ioan nu a avut niciodată intenția de a o așeza pe Fecioara Maria, Maica Domnului, într-o lumină pe care nici Sfintele Evanghelii nu au prezentat-o. Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat-o pe Fecioara Maria așa cum era: o femeie simplă, rugătoare, foarte apropiată de Fiul ei, fiind o credincioasă smerită care a primit în deplină ascultare mesajul dumnezeiesc.

Sfântul Ioan Hrisostom vorbește, ca și alți Sfinți Părinți de dinaintea lui, evidențiind „taina”, inefabilul produs în sânul Maicii Domnului. La învățăturile acestea el adaugă pe aceea a necesității cinstirii ei. El are o gijă deosebită pentru înțelegerea unirii ipostatice (adică a firilor divină și umană în Persoana Mântuitorului Hristos) și a rolului Sfintei Fecioare Maria care este garanta Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, autorul subliniază absoluta transcendență a Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe de altă parte subliniază realitatea omenității Sale, adică Trupul Domnului luat din trupul Maicii Sfinte. Sfântul Ioan nu are nici o umbră de îndoială că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost zămislit și S-a născut din Fecioara Preacurată Maria, Maica Domnului. Pe baza învățăturii Sfintei Scripturi , el arată că nașterea Domnului în lume a fost Taină a Lui, la care Fecioara Maria s-a făcut părtașă cea dintâi, iar apoi noi toți.

Minunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament (minunea cu Sara, soția patriarhului Avraam, și cea cu Elisabeta, soția preotului Zaharia) sunt considerate argumente pentru susținerea învățăturii despre fecioria Maicii Domnului. Ceea ce spunea proorocul Isaia (7, 14) este și aceea tot o prevestire a nașterii feciorelnice a Maicii Domnului.

Printr-o dialectică subtilă, combinând evenimente și idei din Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan ajunge la afirmarea adevărului despre Maica Fiului lui Dumnezeu. Aici se află și o abordare practică a problemei Nașterii din Fecioara Maria, cu o logică care urmează sensul invers decât cel al ereticilor. Un alt sprijin își află Sfântul Ioan în persoana Dreptului Iosif. Deși Sfântul Ioan Gură de Aur tratează problema aceasta în chip diferit de alți Sfinți Părinți, el reușește să aducă un plus de lumină în lămurirea învățăturii despre fecioria Maicii Domnului: „Iosif nu ar fi fost așa de puțin tulburat la auzul cuvintelor îngerului despre «Fecioara», dacă nu ar fi auzit deja cuvintele lui Isaia. Pentru un bărbat care meditase îndelung la cuvintele proorocului, minunea Maicii-Fecioare nu mai era ceva nou pentru el, ci era ceva cunoscut”. Iată că Sfântul Ioan vorbește despre minunea Fecioarei-Maice nu doar ca noutate ci, pentru cei ce cunosc Sfintele Scripturi, ca despre un eveniment cunoscut și așteptat.

Analiza făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este dusă mai departe prin sublinierea calității Maicii Domnului de Pururea-Fecioară. Prezența Dreptului Iosif, în analiza autorului, este și ea o garanție că Sfânta Fecioară nu a avut legături trupești cu vreun bărbat. Pentru cei ce nu credeau în cuvintele Fecioarei din Sfintele Evanghelii (Luca 1, 34), zicând că ea a rămas Fecioară „până ce” a născut pe Mântuitorul iar apoi nu a mai fost fecioară, Sfântul Ioan le aduce înaintea ochilor prezența Dreptului Iosif lângă ea. Dreptul Iosif a fost un bărbat care a cunoscut Sfintele Scripturi, a meditat mult timp la ele și putea cel mai bine să cunoască starea Sfintei Fecioare. Imaginea lui de bărbat credincios, smerit, înțelegător al cuvintelor lui Dumnezeu fac din el un apărător puternic al curăției Maicii Domnului și, deci, al credinței adevărate.

Printr-un silogism ingenios, fără conotații negative, Sfântul Ioan Gură de Aur apără pururea-fecioria Maicii Domnului: Dreptul Iosif și „frații” Domnului sunt persoanele care sprijină lucrarea lui Dumnezeu și o judecată dreaptă.

Este concludent faptul că Sfântul Ioan Hrisostom face trimitere la învățătura Sfântului Ignatie Teoforul despre „Taina cea ascunsă” sau Nașterea minunată a Fecioarei Maria, subliniind prin aceasta înălțimea ei duhovnicească, starea aleasă în care trăia, departe până și de orice închipuire păcătoasă.

În alte locuri Sfântul Ioan a făcut legătura dintre Fecioara Maria și evenimentele din Vechiul Testament. Nume precum: „pământ nelucrat”, „noua Evă”, „noul Eden” sunt doar câteva dintre numirile Maicii Domnului în lucrările acestui Sfânt Părinte. Punerea în antiteză a Maicii Domnului cu Eva sau trimiterea la „pământul raiului”, nelucrat de mână omenească, arată, în gândirea Sfântului Ioan, însemnătatea ei în iconomia mântuirii lumii. Maica Domnului e o mărturie a vieții noi.

Deși nu amintește niciodată numele de „Theotokos” pentru Sfânta Fecioară, el a folosit expresii echivalente prin care a scos în evidență maternitatea ei divină. Învățătura Sfântului Ioan despre feciorie a devenit în literatura patristică una din învățăturile clasice, la care mulți Sfinți Părinți vor face apel.

Dacă la Sfântul Irineu sau la Sfântul Justin Martirul paralela Eva–Fecioara Maria era centrată pe ideea de feciorie, constituind unul din termenii esențiali ai comparației, la Sfântul Ioan Gură de Aur antiteza dintre ele este văzută și prin prisma conlucrării la mântuire a Maicii Domnului.

Fericitul Ieronim († 420)

Contemporan cu Fericitul Augustin și cu Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim a lăsat o moștenire de mare preț referitoare la Maica Domnului, mai ales prin comentariile sale la Sfânta Scriptură și prin tratatele împotriva ereticilor.

Lucrarea sa Contra lui Helvidiu despre fecioria perpetuă a Fericitei Maria este un prim tratat elaborat despre Maica Domnului în care el apără învățătura Bisericii de răstălmăcirile unor eretici, precum Helvidius și Jovinian. Spre deosebire de alți Sfinți Părinți, Fericitul Ieronim nu se preocupă excesiv de demonstrarea superiorității fecioriei față de căsătorie, scopul său fiind polemic, adică înlăturarea învățăturilor eretice.

Fericitul Ieronim ajunge la concluzia, evidentă de altfel, că nimeni dintre noi nu poate tăgădui fecioria Maicii Domnului, pentru că nu avem nici un argument în Sfânta Scriptură pentru așa ceva. Apoi, însăși conștiința noastră îndeamnă la mărturisirea Maicii Domnului ca Fecioară și Preacurată: „Nu este obligatoriu ca lucrurile plănuite deja să se și întâmple, mai ales atunci când se petrece ceva care împiedică făptuirea lor. Așadar, atunci când Evanghelistul spune: «Înainte de a fi ei împreună» se arată că timpul nunții s-a împlinit și că lucrurile care aveau să se petreacă erau pe cale să se împlinească”. El aduce, într-un stil retoric, argumentul bunului simț, spunând despre Dreptul Iosif că nu ar fi putut niciodată atinge cu ceva pe Maica lui Dumnezeu: „Ar fi putut el oare, care a văzut atâtea minuni, să strice templul lui Dumnezeu sau casa unde a locuit Sfântul Duh, a putut el oare să atingă pe Maica Dumnezeului său?”.

Argumentările Fericitului Ieronim arată faptul că se cristalizase deja o învățătură despre Fecioara Maria pe o bază solidă, scripturistică, în deplin acord cu învățătura Bisericii. Cinstirea Sfintei Scripturi presupune credința profundă în ceea ce se revelează prin ea și apoi atenția deosebită pentru a nu „înțelege” mai mult decât ceea ce este arătat acolo. Exegeza a ceea ce spune Biblia se face în acord cu învățătura predecesorilor care au trăit deplin credința și au fost recunoscuți ca Părinți ai Bisericii: „Noi credem că Dumnezeu S-a născut din Fecioara, pentru că citim despre acestea în Scriptură. Nu credem însă, că Sfânta Fecioară Maria a consumat căsătoria ei după nașterea feciorelnică, pentru că nu citim nimic despre aceasta”.

Se știe că în vremea Fericitului Ieronim a existat o dezvoltare deosebită a monahismului, un adevărat fenomen de creștere a comunităților creștine de călugări și călugărițe care și-au luat ca model de viețuire pe Maica Domnului. Aceasta poate fi, deci, una din cauzele sau motivațiile interioare ale Fericitului Ieronim în susținerea cu atâta tărie a fecioriei Maicii Domnului. Spre deosebire de alți autori patristici contemporani (Sfântul Ambrozie sau Fericitul Augustin), Fericitul Ieronim nu a avut o atitudine cu totul exemplară în apărarea fecioriei in partu a Maicii Domnului. El a rămas oarecum distant sau a lăsat impresia unei ezitări în ceea ce privește învățătura despre curăția Maicii Domnului în timpul Nașterii Fiului lui Dumnezeu, cu toate că în timpul unui sinod de la Milano (390) el a condamnat pe Jovinian care nega fecioria Maicii Domnului în timpul Nașterii. Fericitul Ieronim are cuvinte pline de realism atunci când vorbește despre acest subiect, lăsând impresia că nu ține cu tărie la apărarea acestei învățături despre Fecioara Maria. Se poate afirma că Fericitul Ieronim a vrut să arate mai bine ce înseamnă Nașterea Domnului, din perspectiva umană, așa cum a trăit-o Fecioara Maria și ceilalți din jurul ei, neaccentuând latura doctrinară a Nașterii. El a făcut o descriere a „procesului” nașterii Fiului lui Dumnezeu din Maica Domnului spre a sublinia mai bine omenitatea Fiului lui Dumnezeu Întrupat.

Fericitul Ieronim vorbește și despre ceea ce s-a petrecut după nașterea Sfintei Fecioare. Ea a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară și după nașterea Fiului ei, neavând vreo legătură trupească cu Dreptul Iosif. Tot Fericitul Ieronim mărturisește de mai multe ori că se află în fața unei adevărate taine a lui Dumnezeu împlinită în persoana Sfintei Fecioare. O numește sfântă, curată, Fecioară în trup și suflet: „Sfântă Marie, binecuvântată Marie, Maică și Fecioară, Fecioară înainte de naștere și Fecioară după naștere! Mult mă minunez că, iată, Cel Fecioresc se naște din Fecioara și după nașterea feciorelnică, Maica Aceluia rămâne Fecioară”.

Cea mai potrivită asemănare pentru descrierea fecioriei Maicii Domnului este, în concepția Fericitului Ieronim, Minunea trecerii prin ușile încuiate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Vrei să ști cum S-a Născut din Fecioara și cum , după Naștere, ea a rămas Fecioară? Ușile erau încuiate atunci când a intrat Iisus! Nu este nici o îndoială că ușile erau încuiate. Cel care a intrat prin ușile încuiate nu era o închipuire sau un duh, ci un trup. Căci de ce spune El așa? «Priviți la Mine și vedeți că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am»”. Așadar Fericitul Ieronim nu are nici o îndoială că Maria Fecioara a rămas precum era mai înainte de Nașterea Fiului lui Dumnezeu, adică tot Fecioară.

Nu putea să lipsească la Fericitul Ieronim evidențierea paralelei dintre Fecioara Maria și Eva. Păstrând caracteristicile acestei paralele consacrate în literatura patristică, Fericitul Ieronim a adus mai mult înaintea ochilor cititorilor săi ascultarea desăvârșită a Maicii Domnului. Păcatul a fost înlăturat din lume de Fiul lui Dumnezeu, Căruia Fecioara Maria I S-a supus, și astfel noi am câștigat raiul: „Cel rău aducându-și aminte de vicleșugul cel dintâi prin care a robit pe Adam prin femeie… gândea că totdeauna va supune pe bărbat folosindu-se de femeie. Dar acela nu a știut că omul odată robit de femeie, va fi mântuit acum tocmai printr-o femeie. Tu te gândești la Eva, dar mai bine să o vezi pe Maria; cea dintâi ne-a dus afară din rai, cealaltă ne-a întors iarăși în rai”. Se observă faptul că autorul vorbește despre Fecioara Maria și lucrarea ei în iconomia mântuirii, accentul fiind pus mereu pe sfințenia și plinătatea Harului lui Dumnezeu în ea. Noțiunea de sfințenie la Fericitul Ieronim arată, mai întâi de toate, prezența lui Dumnezeu în ființa ei, prezență dorită și permanentizată de ea.

O compară pe Sfânta Fecioară cu Elisabeta care este întrecută în frumusețe și sfințenie, o caracterizează prin condiția ei socială, fapt care nu mărginește cu nimic caracterul ei moral, o propune, în sfârșit, tuturor ca pildă de viețuire.

Fericitul Ieronim analizează persoana Maicii Domnului din perspectiva Întrupării Fiului lui Dumnezeu, dar și din perspectiva umană. De multe ori pune accentul pe realitatea Trupului Domnului, pe realitatea nașterii ei, pe curăția ei trupească și sufletească.

Valoarea exegezelor sale la citatele scripturistice despre Fecioara Maria este foarte mare, dat fiind faptul că a cuprins în ele o întreagă teologie, făcând legătura dintre Răsărit și Apus și demonstrând unitatea Bisericii. Fericitul Ieronim a apărat fecioria Maicii Domnului, dar a avut cuvinte deosebite și despre calitățiile sau virtuțile între care se remarcă sfințenia.

Fericitul Augustin († 430)

Reflecțiile Fericitului Augustin asupra Maicii Domnului au dovedit geniul său religios. Înscriindu-de pe linia Sfintei Tradiții deschise deja, el a preluat învățătura despre Sfânta Fecioară și a îmbogățit-o prin originalitatea sa, prin intuiția pe care a dovetit-o în amplificarea acestei învățături și prin perspectivele teologice pe care le-a deschis. Până la el s-a concretizat – în ceea ce privește îvățătura despre Fecioara Maria – un proces apologetic, Maica Domnului fiind mai mult un „obiect de meditație”. Fericitul Augustin a susținut pururea-fecioria Maicii Domnului, maternitatea ei divino-umană, la care a adăugat învățătura despre evlavia ei. El a rezumat și a condensat în scrierile sale tezaurul intelectual al lumii vechi creștine, gândirea sa inspirată de duhul adevărului creștin fiind călăuză în susținerea învățăturii ortodoxe despre Fecioara Maria. Chiar el spunea despre sine: „Mărturisesc că eu încerc să fiu din numărul acelora care scriu făcând progres și care progresează scriind”.

Fericitul Augustin apără, pe de o parte, unitatea desăvârșită a Persoanelor Sfintei Treimi contra ereticilor arieni mai ales, iar pe de altă parte, arată că Nașterea Fiului este din Fecioara Maria prin lucrarea Sfintei Treimi Însăși. Important este faptul că autorul nu confundă purcederea Fiului din Tatăl cu trimiterea Lui în lume, deci nu aduce atingere consubstanțialității Persoanelor Sfintei Treimi. El consideră că Fiul a fost trimis în lume în chip văzut prin Întruparea din Fecioara Maria din care a luat firea omenească întreagă. Fiul a fost trimis deci nu numai de Tatăl, ci de întreaga Sfântă Treime, deci și de El Însuși. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este, așadar, o lucrare a Sfintei Treimi în lume. „Mesia a venit într-o lume dornică de regăsire și însetată de așteptare… Nașterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria este rodul unui act de credință”.

Afirmând că Fecioara Maria este Maica Fiului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin vădește care este cel mai important eveniment al lumii de după creație: lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu împlinită prin Întruparea Mântuitorului, iar prin aceasta Dumnezeu a vrut să înnobileze firea omenească, să o readucă la starea cea dintâi. „De aceea, ambelor sexe le-a fost dat să ia parte la taina aceasta mare a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu”.

Dar ce a însemnat, mai în amănunt, maternitatea Fecioarei Maria în concepția Fericitului Augustin? Se știe că maternitatea divină a Preasfintei Maici a Domnului – adică Theotokia (Dei genitrix, Deipara) sau Zămislirea și Nașterea Fiului lui Dumnezeu – este calitatea și lucrarea cea mai importantă a Fecioarei Maria și „ cea mai mare minune și taină a creștinătății”. Maternitatea divino-umană a Maicii Domnului este o consecință a unirii ipostatice a celor două firi în Persoana Logosului, chiar de la zămislire, în sânul ei preanevinovat și neprihănit. Învățătura aceasta se află și în opera Fericitului Augustin, care păstrează astfel consensul cu ceea ce Biserica învață. El a sintetizat foarte bine învățătura despre maternitatea divină și despre pururea-fecioria Maicii Domnului.

„Aeipartenia” sau pururea-fecioria Maicii Domnului este, potrivit Fericitului Augustin, integritatea trupească și sufletească a Sfintei Fecioare în timpul zămislirii Mântuitorului dar și în momentul Nașterii și după Nașterea Lui. Maica Domnului a trăit în curăție desăvârșită! Ea a strălucit prin fecioria ei înainte de Naștere (ante partum), în timpul Nașterii (in partu) și după Naștere (post partum). Fericitul Augustin arată că mai înainte de Bunavestire, Fecioara Maria și-a încredințat fecioria Domnului printr-o făgăduință. Ea nu ar fi răspuns îngerului așa cum a făcut-o dacă nu ar fi dorit să-și ducă viața în curăție și castitate. Fericitul Augustin este primul autor latin care vorbește deschis despre un vot de castitate al Maicii Domnului.

Ca și Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin dă expresie unei anumite convingeri că Fecioara Maria ar fi făcut un vot al castității. Prin accentuarea părții spirituale a vieții ei și partea fizică dobândește o valoare deosebită. Ea ducea o viață de rugăciune și încredințare către Dumnezeu, iar în legătura cu Dreptul Iosif nu era decât o latură afectivă, exterioară, acesta din urmă fiind garantul și păzitorul fecioriei ei.

Pentru a dovedi că Maica Domnului a fost și a rămas cu adevărat Fecioară și după Nașterea Pruncului dumnezeiesc, Fericitul Augustin se folosește de cuvintele Sfintelor Evanghelii (Matei 1, 18; 20-21 și Luca 1, 30-35), arătând că în sânul ei zămislirea a fost fără de ispită bărbătească și numai de la Duhul Sfânt a fost Cel care S-a coborât asupra ei. „Fiindcă Duhul Sfânt este principalul izvor al întregii curății, Fericitul Augustin nu putea crede că prin conceperea Mântuitorului să se fi întinat în vreo formă fecioria trupească a Maicii Domnului, feciorie pe care a făgăduit-o lui Dumnezeu”.

O idee interesantă la Fericitul Augustin este aceea că fecioria Maicii Domnului este o „garanție” a minunii dumnezeiești a Nașterii sau, mai bine spus, a divinității Fiului ei. Maternitatea divină a Ferioarei Maria este recunoscută deplin de el. Nu este un joc de cuvinte aici, ci o întreagă teologie, dezvoltată antinomic, care accentuează plinătatea lui Dumnezeu întru toate. Fecioara Maria face parte din planul creației lui Dumnezeu, iar prin sălășluirea Lui în pântecele ei, Dumnezeu S-a făcut părtaș firii omenești pe care El a zidit-o. Fecioara Maria este chip și început al creației celei noi în Domnul Hristos. Înțelegerea tainei prin care Dumnezeu a lucrat în lume este dificilă pentru oameni și nu poate fi cuprinsă întru totul. Fericitul Augustin arată că o contribuție importantă la această lucrare a avut-o Maica Domnului și fără ea nu s-ar fi împlinit ceea ce s-a făcut; însă Maica Domnului tot de la Dumnezeu și prin El este ceea ce este: Maică și Fecioară, făptură și totodată dăruitoare firii omenești Fiului Ceresc. Legat de aspectul participativ la creație a Maicii Domnului, autorul nu lasă deloc să se înțelegă că ea face posibilă cu de la sine putere venirea Fiului în lume, ci numai subliniază, prin asocierea de termeni opuși și pentru o mai bună înțelegere a lucrării ei, o realitate existentă deja, care scapă, oricărei analize. Fecioara Maria a primit în mod liber să-L nască pe Mântuitorul Hristos deși dorea să-și trăiască viața în feciorie. De aceea l-a întrebat pe Arhanghel cum va fi cu putință Nașterea: nu pentru a respinge vestea, ci pentru a-și arăta convingerea pentru o viață curată.

Într-un alt loc, Fericitul Augustin subliniază relația de filiație dintre Biserică și Maica Domnului arătând că Maria este prima fiică a Bisericii care și-a făgăduit viața și fecioria lui Dumnezeu. Precum Fecioara Maria a născut pe Mântuitorul Hristos, Capul Bisericii, la fel Biserica zămislește și sfințește pe toți membrii săi.

Autorul învață, pe de o parte, că Fecioara Maria este deopotrivă Mamă a Mântuitorului, dar și Maică a noastră, a celor care formăm „Trupul tainic” al Domnului, adică Biserica, iar pe de altă parte, că Biserica este mama spirituală a lui Hristos, pentru că naște pe credincioși la viața harului. Fericitul Augustin însă nu se limitează la a sublinia doar aceste aspecte, ci înțelege să arate și rolul fecioarelor în sânul comunității creștine. Învățătura Bisericii se îmbină cu viața practică. Fecioarele, după exemplul Maicii Domnului, pot să fie mame (în sens spiritual) ale lui Hristos, fiindcă îndeplinesc voia Lui, după cuvântul Evangheliei (Matei 12, 48-50).

Cuvintele Fericitului Augustin nu trebuie înțelese ca o participare individuală a Maicii Domnului la mântuirea oamenilor. Fecioara Maria nu este „Mamă a Bisericii” în sensul că stă deasupra acesteia, neparticipând cu ceilalți credincioși la viața ei, ci este exemplu sau model de viețuire în Biserică, alături de toți creștinii. Nu datorită Maicii Domnului, ca persoană, a venit mântuirea, ci Dumnezeu a arătat-o ca membru sfânt, ca cea mai aleasă, dar împreună cu ceilalți. Această temă s-ar conveni tratată mai pe larg într-o altă lucrare, însă trebuie subliniat aici faptul că Fecioara Maria nu este situată de Fericitul Augustin deasupra Bisericii, ea nu înlocuiește Biserica și nici nu și-o subordonează, ci o prefigurează în mod personal. A pune în paralel pe Fecioara Maria cu Biserica, înseamnă de fapt a spune că ea este cel dintâi om mântuit în Domnul Hristos și prin El , în sânul Bisericii.

De aceea, raportul dintre Fecioara Maria și Biserică, atent tratat de Fericitul Augustin, pune în față maternitatea și fecioria lor, dar face referire și la sfințenie, la integritatea credinței, la conlucrarea pentru mântuirea oamenilor.

Învățătura despre sfințenia Maicii Domnului dobândește, prin scrierile Fericitului Augustin, o autoritate și mai mare. Acesta o mărturisește pe Fecioara Maria ca sfântă, desemnând totodată un dublu sens al acestui lucru. Pe de altă parte, Fericitul Augustin are o înțelegere negativă asupra sfințeniei Maicii Domnului, adică exclude existența oricărui păcat în ea, iar pe de altă parte, are o înțelegere pozitivă a ei, arătând deplinătatea virtuților: credință, ascultare, smerenie, bunătate. Autorul folosește de mai multe ori numele de „Sfânta Fecioară Maria.

Dacă Fericitul Augustin învață că Fecioara Maria a murit ca orice om, adică din pricina neascultării lui Adam, înseamnă că ea a avut păcatul strămoșesc. Ea s-a născut pe cale trupească, obișnuită, prin relația dintre bărbat și femeie, dar Duhul Sfânt a sfințit-o, umbrind-o cu puterea Lui, pentru a o face vrednică să nască pe Fiul lui Dumnezeu. Această concluzie se poate desprinde din tâlcuirea Buneivestiri.

Fericitul Augustin a prezentat în operele sale o învățătură dreaptă despre Fecioara Maria, prin raportarea la Persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se impune o remarcă privitoare la rolul umanității răscumpărate. Fericitul Augustin nu a elaborat o lucrare în care să insiste în mod special asupra firii omenești a Mântuitorului Hristos. Ceea ce-l evidențiază însă pe acest autor este învățătura lui despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca lucrare a Sfintei Treimi în lume. Fecioara Maria împlinește prin credința ei porunca dată de Dumnezeu, iar relația ei cu Fiul este una intimă, interioară. Fiul lui Dumnezeu este consubstanțial cu Tatăl, S-a născut din Tatăl, iar ca Fiu al Omului n-a început să fie decât prin Fecioara Maria. De aceea la dumnezeirea Fiului s-a adăugat mai apoi umanitatea luată din Fecioara Maria; din unirea firii divine cu firea omenească nu a rezultat o a patra persoană, ci Sfânta Treime a rămas cum era.

Fecioara Maria esta Maică, Sfântă și demnă de cinstire; ea naște și rămâne Fecioară ca și Biserica ce naște pe credincioși în Hristos. Sfințenia Maicii Domnului este un adevăr care nu este pus la îndoială de Fericitul Augustin. Ea a avut păcatul strămoșesc, singura excepție de la această moștenire fiind Mântuitorul Iisus Hristos, care S-a zămislit din sânul ei fecioresc prin puterea Duhului Sfânt. Se poate afirma, așadar, că cinstirea și cultul Maicii Domnului își au temei deplin în operele Fericitului Augustin. „Nesfârșita dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos, originalitatea și adâncimea cugetării sale, trăirea duhovnicească și mai ales sinceritatea mărturisirilor sale, apropie pe Fericitul Augustin de Părinții capadocieni, de căldura și lumina spiritualității noastre răsăritene”.

CONCLUZII

Biserica a păstrat în conștiința sa sfântă, încă de la începutul existenței ei, adevărul revelat asupra Fecioarei Maria ca Maica lui Dumnezeu și Pururea-Fecioară. Cinstirea sau venerarea ei „care derivă nemijlocit din credința în Iisus Hristos” este cel dintâi lucru ce se cuvine a fi evidențiat în legătură cu Maica Domnului în Teologia patristică. Ea este prezentă în conștiința Bisericii prin rolul și „calitățile” ei: feciorie, sfințenie și mijlocitoare către Dumnezeu pentru mântuirea creștinilor. „Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, firea nu vine de la subzistență reală decât ca persoană. Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin Întrupare Se face și persoană firii omenești”.

Încă din primele secole, Sfinții Părinți (Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Justin Martirul și Filosoful și alții) au scris în operele lor despre Maica Domnului cu un dublu scop: pentru a mărturisi credința lor așa cum a păstrat-o Revelația divină și pentru a contracara diversele erezii cu caracter hristologic (ereticii tăgăduiau, mai ales, realitatea Întrupării, adică faptul că Mântuitorul S-a născut cu adevărat din Fecioara Maria și apoi că El nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un om simplu). Primele mărturii creștine despre Fecioara Maria nu adaugă nimic la Sfânta Scriptură, ci sunt reflecții asupra acesteia, dezvoltând învățătura despre maternitatea feciorelnică a Maicii Domnului ca act liber de credință și de ascultare. Interesul popular s-a manifestat prin existența numeroaselor scrieri apocrife (Protoevanghelia lui Iacob fiind cea mai cunoscută și folosită în Biserică) în care găsim exprimată credința în pururea-fecioria Maicii Domnului.

Începând din secolul al III-lea Biserica a trebuit să facă față numeroaselor probleme teologice și administrative. Fecioara Maria nu a apărut nici acum ca „obiect” direct de controverse și explicații, dar era cu neputință să se vorbească despre Mântuitorul fără să se facă referire și la ea. Maternitatea divino-umană a fost tratată de scriitori bisericești ca Tertulian și Origen. Primul a făcut paralela dintre Fecioara Maria și Biserică, temă dezvoltată apoi și de Sfântul Irineu al Lyonului și de Fericitul Augustin. Origen a fost cel dintâi scriitor bisericesc care a folosit numele de „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) pentru Fecioara Maria.

Prin Sinodul de la Efes din 431, Fecioara Maria a fost recunoscută în mod „oficial” ca Născătoare de Dumnezeu sau „Theotokos”. Nestorie, cel care a declanșat marea criză trinitară și hristologică din secolul al V-lea, rămăsese fidel unei gândiri unilaterale despre Maica Domnului. Biserica însă, prin răspunsul dat la Sinodul din 431, a lămurit deplin învățătura despre unitatea Persoanei Mântuitorului Hristos și rolul Fecioarei Maria. Mântuitorul Hristos este Același, Om și Dumnezeu, iar Maica Sa este Născătoare de Dumnezeu. Practic, acest nume al Sfintei Fecioare, deși nu era cuprins în Sfânta Scriptură transpunea, dintr-o altă perspectivă, dogma Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A o numi pe Fecioara Maria „Theotokos” nu era, din punct de vedere teologic, decât a spune că Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea! Numele acesta, „Theotokos”, arată legătura intimă care există între Mântuitorul Hristos și Maica Sa. Semnificația profundă a termenului este aceea a maternității divino-umane a Sfintei Fecioare. Pentru a respinge doctrina nestoriană, Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat două adevăruri ale Revelației: întâi că Domnul nostru Iisus Hristos este o Persoană unică și apoi că Sfânta Fecioară Maria este Maica lui Dumnezeu pentru că ea a născut pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Spiritualitatea patristică referitoare la Maica Domnului a început practic cu Sfântul Irineu de Lyon care a numit-o „cauza mântuirii noastre” și „avocata (sau apărătoarea) Evei”. Alți Sfinți Părinți (printre care Sfântul Atanasie, Sfântul Ambrozie) au început să vadă în ea împlinirea idealului de feciorie și de dăruire către Dumnezeu. Biserica o numește pe Fecioara Maria „mai cinstită decât Heruvimii și mai preamărită fără de asemănare decât Serafimii”, adică superioară oricărei alte făpturi. „Cultul ortodox, prin frumusețea și varietatea lui, este ceva unic în creștinătatea întreagă”, iar acest cult, înseamnă: sărbători, cântări, omilii și predici închinate Maicii Domnului. Apariția în timp a sărbătorilor închinate Maicii Domnului exclude posibilitatea vreunei influențe păgâne care să fi dat naștere la un cult al Sfintei Fecioare în creștinism. Chiar dacă au mai existat exagerări, pornite uneori din sânul Bisericii, în sensul unei încercări de divinizare a Maicii Domnului, așa cum au făcut colirindienii, Sfinții Părinți au restabilit totdeauna dreapta învățătură. Dezvoltarea progresivă a cultului Maicii Domnului a dus la statornicirea adevărului că ea este Maica lui Dumnezeu, Preasfântă, Preacurată, Împărăteasa cerului și a pământului. Cultul ei de preacinstire (hyperdulie) este distinct de cel datorat lui Hristos (adorar) și de cel dat sfinților (dulie).

Teologia patristică a insistat foarte mult asupra legăturii foarte apropiate dintre Sfântul Duh și Fecioara Maria. Sfințenia ei este datorată lui Dumnezeu, Cel ce S-a pogorât asupra ei atât la Bunavestire cât și la Cincizecime. Din această perspectivă Fecioara Maria este considerată pnevmatoforă prin excelență, adică sfințită și purtătoare de Dumnezeu atât în trup cât și în suflet. Insistența Părinților asupra sfințeniei Maicii Domnului a fost făcută și în considerente practice, pentru înlăturarea pericolelor ereziilor. La fel, Sfinții Părinți au insistat asupra maternității Fecioarei Maria pentru a înlătura orice idee dochetă despre Trupul Domnului.

Din perspactiva pnevmatoforă, Fecioara Maria devine rugătoarea în fața lui Dumnezeu pentru toți creștinii. Ocrotirea ei este cerută de către toți cei care nădăjduiesc în „dobândirea Duhului”. Fecioara Maria, chip al Bisericii înveșmântate în lumina Harului lui Dumnezeu, devine ea însăși izvor de binecuvântare pentru creștini. Înțelegerea ortodoxă asupra Maicii Domnului are în vedere și o dimensiune eshetologică, adică evidențierea faptului că ea este „înaine-mergătoare” a neamului omenesc, arătând calea și sfârșitul la care trebuie să ajungă toți creștinii. „Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului!

BIBLIOGRAFIE

Apologeți de limbă greacă, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1980, PSB 2. Au fost folosite: Sfântul Justin Martirul și Filosoful, Apologia întâia în favoarea creștinilor, p. 25-76; Idem, Dialog cu iudeul Tryfon, p. 89-258.

Arhim. Teofil Părăian, Maica Domnului – raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, p. 130.

[anonimizat], Învățătura despre Întrupare la Fericitul Augustin, în „Studii Teologice”, XXV (1973), nr. 7-8, p. 527.

Diac. Magistrand Constantin Voicu, Maica Domnului în Teologia Sfântului Ioan Damaschin, în „Mitropolia Olteniei” XIV (1962), nr. 3-4, p. 165.

Fericitul Ieronim, Despre perpetua virginitate, 4, Patrologia Latină, 23, 195.

I.B.U., p. 184

Magistrand Ștefan C. Alexe, Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har, în „Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 5-6, p. 331.

Origen:

Comentariu la Ioan, Cartea I, traducere, note și studii de Cristian Bădiliță, Institutul European, Iași, 1995.

Comentariu la Epistola către Galateni, Patrologia Greacă, 14, p. 1298.

Contra lui Celsus, I, 35, studiu introductiv, traducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, colaboratori Prof. N. Chirică, Teodosia Lațcu, EIBMBOR, București, 1984, PSB 9, p. 59-60.

Omilii la Luca, 6, 3-4, Patrologia Greacă, 13, p. 1814-1815.

Patrologie (II), p. 357.

Pr. Lucian Adrian Dinu, Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți, Trinitas, Iași, 2004, p. 51-168.,

Pr. Dr. Alexandru Moisiu, Ce ne învață Fericitul Augustin despre Maica Domnului, în „Mitropolia Ardealului”, V (1960), nr. 3-4, p. 242.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, București, 1997, p. 53.

Pr. Prof. Ion G. Coman, Opera Fericitului Augustin și critica personală teologică din Retractările sale, în „Studii Teologice”, anul XI, nr. 1, 1959, p. 6.

Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1994, p. 129.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I: Cuvânt împotriva elinilor; Cuvânt despre Întruparea Cuvântului; Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1987, PSB 15.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme 7, 180-194, Patrologia Greacă, 37.

Sfântul Grigorie de Nyssa:

Despre feciorie, Traducere din limbile greacă veche și latină de Laura Pătrașcu, EIBMBOR, București, 2003, XIV, p. 62-65.

Despre Nașterea lui Hristos, Patrologia Greacă, 46, 1140 C.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 4, 3, Patrologia Greacă, 57, 45.

Sfântul Vasile cel Mare:

Scrieri, partea întâia: Omilii la Hexaimeron, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1986, PSB 17.

Scrieri, partea a treia: Epistole, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1988, PSB 12.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Nașterea lui Hristos, 4, Patrologia Greacă, 31, 1465 B.