Studiul Privind Invatarea Simultana a Trei Procedee de Inot la Categoria de Varsta 8 10 Ani

Studiul privind învățarea simultană a trei procedee de înot la categoria de vârstă 8-10 ani

Cuprins

1. Generalități

1.1 Introducere

1.2 Motivarea alegerii temei

2. Structura psihomotrică

3. Procedeele tehnice

3.1 Tehnica procedeului liber

3.2 Tehnica procedeului spate

3.3 Procedeul bras

4. Studiul de caz

4.1 Metodologia de lucru

4.2 Organizarea cercetării

4.2.1 Eșantion de subiecți. Durata și etapele experimentului

4.2.2 Etapele realizării experimentului

Generalități

Introducere

Înotul reprezintă deplasarea prin apa a unui individ prin forța proprie, de aceea înotul se efectuează în scop de recreere, sport, exerciții sau de supraviețuire. Deplasarea prin apă se realizează prin mișcarea coordonată a membrelor, a corpului sau a amândurora. Oamenii sunt capabili să își țină respirația sub apă și să efectueze un înot simplu la câteva luni de la naștere, ca un răspuns evolutiv.

Înotul este considerat în mod constant unul dintre principalele activități recreative desfășurate de către publicul larg. În unele țări lecțiile de înot sunt o parte obligatorie în programa școlară. Ca orice sport formalizat, înotul își are caracteristicele într-o gamă de competiții la nivel local, național, internațional, incluzând astfel și Jocurile Olimpice de vară care se țin o data la patru ani.

Din punct de vedere științific înotul își spune baza pe flotabilitatea natural a corpului uman. În medie, corpul are o densitate relative de 0.98 față de apă și cu toate acestea, flotabilitatea variază în funcție de atât de compozițiile corporale, cât și de salinitatea apei.

Din moment ce corpul este mai puțin dens decât apa, aceasta suportă greutatea corpului în timpul înotului. Ca rezultat, înotul are un ,,impact redus,, în comparație cu activitățile terestre, precum alergarea. Densitatea si vâscozitatea apei poate de asemenea să producă o rezistență obiectelor care se deplasează prin apa. Înotătorii folosesc această rezistență pentru a crea propulsive.

Pentru a reduce rezistența apei și a avea un înot eficient, acesta implică adoptarea unei poziții orizontale pe apă și întinderea mâinilor cât mai mult posibil pentru a reduce rezistența valurilor.

Bebelușii demonstrează au un reflex înnăscut pentru înot și pentru scufundări, acest reflex se observă până la vârsta de 6 luni. Prin scufundări se necesită apneea și vasocontrucție periferică,cu alte cuvinte, când copilul este scufundat acesta își menține respirația spontan, încetinind astfel bătăile inimii și reducând circulația sângelui spre extremități, cum ar fi degetele de la mâini și de la picioare.

Înotul utilizează o gamă largă de stiluri diferite, cunoscute sub numele de procedee, iar aceste procedee sunt folosite pentru diferite scopuri sa pentru a distinge clasele înotului competitiv. Nu este nevoie să stăpânești bine un procedeu pentru a te deplasa prin apă și un înotător neinstruit poate folosi metoda ,,câinească,,.

Înotul are patru procedee principale de concurs cât și de recreere, iar acestea sunt:

Procedeul Craul sau Liber

Procedeul Spate

Procedeul Bras

Procedeul Fluture sau Delfin

Alte procedee au un scop specific precum, antrenarea sau salvarea și este posibil să adaptezi procedeul se evite folosirea anumitor părți ale corpului, adică înotul doar cu brațele sau doar cu picioarele pentru a le antrena mai mult sau pentru amputări sau paralizii.

Există multe motive din pricina cărora oamenii înoată precum:

Beneficiile înotului:

Stimulează circulația sângelui;

Ajută la dezvoltarea multor grupe musculare;

Crește capacitatea plămânilor;

Menține tensiunea arterială stabilă;

Ajută la îmbunătățirea poziție corpului;

Stimulează creșterea și dezvoltarea fizică și psihică;

Întărește ligamentele;

Dezvoltă flexibilitatea;

Ameliorează simptomele de depresie;

Relaxează mușchii după o zi obositoare.

Ca orice sport, înotul are și el anumite riscuri precum:

Panica (unde un înotător neexperimentat devine copleșit mintal)

Epuizare ( atunci când persoana în cauză depune un efort foarte mare)

Hipotermia (atunci când scade temperatura corpului foarte mult)

Deshidratare ( în special la zonele cu apă sărată)

Alte boli care nu țin de apă, ci de mediul înconjurător: infecții, stop cardio-respirator, intoxicație cu clor.

Hemoragii de la mușcături de pești, reptile marine.

În zona piscinelor, echipamentul de siguranță este foarte important, iar supravegherea se va face de către personalul bine instruit în tehnici de salvare de la înec.

Motivarea alegerii temei

Am ales aceasta temă, deoarece mulți copii din ziua de azi sunt speriați atunci când observ apa, le este frică de apă. Această teamă vine din cauza unei traume suferite înainte sau lipsa încrederii în sine. Totodată înotul ajuta la dezvoltarea unui corp armonios, dezvoltă și întărește imunitatea.

Psihomotricitatea și particularitățile copiilor de 8-10 ani

Structura psihomotrică

Datorită aspectelor și manifestărilor psihice ale elevilor în lecțiile de educație fizică și sport, are o mare importanță studiul comportamental deoarece latura motrică este predominată de activitățile corporale. Anumite stimulări au ca răspuns reacțiile motrice. Deci, lecția de educație fizică depinde și de structura psihomoricității în care un rol important îl dețin aptitudinile psihomotrice.

Dezvoltarea psihomotricității cuprinde:

Dezvoltarea capacității motrice precum: viteza, îndemânarea, rezistența, forța și suplețea;

Dezvoltarea chinesteziei (percepția mișcării);

Dezvoltarea capacității de lucru a organismului și la adaptarea la sarcina de mișcare ( stăpânirea corpului și a mediului);

Dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice ( alergare, mers, săritură, tracțiune)

Psihomotricitatea apare ca o aptitudine, dar și ca o funcție de adaptarea a comportamentului individual. De asemenea asigură recepția informațiilor și execuția propice a actului de răspuns prin participarea diferitelor procese și funcții psihice.

Studierea atentă a componentelor psihomotricității nu poate oferi capacitatea de coordonare a unui individ și nu pot fi atât de bine structurate pentru a avea niște rezultate valide și valide.

Componentele psihomotricității:

simțul echilibrului;

simțul ritmul și a aprecierii duratelor scurte;

sensibilitatea chinestezică;

agilitatea;

precizia și stabilitatea mișcărilor;

coordonarea membrelor;

coordonare ochi-mână sau picior;

schema corporală;

lateralitate;

aprecierea oportunității acțiunilor în diferite momente de timp.

Particularități morfologice, funcționale, fiziologice și psihologice la 8-10 ani

Este caracterizată prin debutul școlar, printr-un comportament gestual impetuos și o evidentă atracție către sport, către întrecere.

Creșterea, în general uniformă, are un ritm ceva mai scăzut decât în perioada anterioară. Până la 10 ani diferențele de creștere ale copiilor de sex opus nu sunt mari.

Sistemul nervos => creierul are o greutate aproximativ egală cu aceea a adultului, însă, din punct de vedere funcțional, dezvoltarea lui nu este completă. Se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare (văz, auz). Aria motrică corticală se apropie de maturație.

Din punct de vedere funcțional se constată și acum lipsa echilibrului dintre procesele corticale fundamentale, remarcându-se o netă predominanță a excitației. Dintre diversele forme de inhibiție, mai ales inhibiția de diferențiere este slab dezvoltată și îngreuiază fixarea corticală a elementelor (cuvinte, noțiuni, mișcări) nou recepționate.

Plasticitatea accentuată a sistemului nervos central (S.N.C.) la această vârstă asigură o receptivitate deosebită, dar slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere îngreuiază fixarea stabilă a noțiunilor noi. În această perioadă activitatea glandelor cu secreție internă este insuficientă.

Aparatul locomotor => sistemele funcționale lamelare continuă să se consolideze, ceea ce determină creșterea rezistenței la deformare în cazul solicitările de tracțiune, presiune și răsucire.

Mușchii scheletului sunt în creștere treptată; creșterea lor întrece dezvoltarea forței. Acest lucru se produce fiindcă forța mușchilor depinde nu numai de dezvoltarea morfologică ci și de excitabilitate,de capacitatea de a cuprinde în lucru un număr de maximum de unități motrice funcționale ale mușchilor.

Dezvoltarea acestei capacități se produce puțin mai târziu comparativ cu dezvoltarea morfologică a mușchilor;de aceea chiar mușchii mai dezvoltați ai organismului tânăr nu pot efectua eforturi de forță maximă.

Tonusul muscular este mai scăzut, ceea ce favorizează efectuarea mai amplă a mișcărilor în articulații, dar îngreuiază realizarea unor mișcări fine, diferențiate, de precizie.

Sistemul cardiovascular => la copii volumul inimii crește rapid dar vasele de sânge rămân încă înguste ceea ce determină ca efortul depus de inimă pentru a împinge sângele în vase să fie mai mare. Din această cauză pot apare tulburări ale ritmului cardiac și oscilații ale tensiunii arteriale.

Frecvența cardiacă în repaus are o tendință de scădere. Insuficienta irigare a creierului și a organelor interne în timpul efortului poate provoca stări de amețeală și o apariție relativ rapidă a oboselii. Tensiunea arterială este mai mică decât la adolescenți fiind de 83,4/49,8 mm Hg la 10 ani (A. Demeter citat de M. Ifrim, 1986).

Aparatul respirator => plămânii la această vârstă sunt mai puțin rezistenți la infecții. Cavitățile nazale sunt mai mici și mai înguste decât la adult; bronhiile sunt la început puține ca număr; dezvoltarea toracelui este devansată de cea a membrelor.

Mușchii respiratori, insuficient dezvoltați, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a volumului toracelui în efort, amplitudinea mișcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ mică. În timpul efortului posibilitățile de mărire a volumului cutiei toracice printr-o respirație amplă sunt reduse. De aceea la cel mai mic efort se accelerează frecvența respiratorie.

Analizatorul kinestezic => este insuficient dezvoltat; aceasta și faptul că centrul de greutate al corpului este mai ridicat față de sol, determină dificultăți în asigurarea echilibrului corpului în timpul mișcărilor.

Procedeele tehnice

Tehnica procedeului liber

Această tehnică se împarte în mai multe componente structurale precum: poziția corpului pe apă, mișcarea picioarelor, coordonarea brațelor, coordonarea brațe-picioare-respirație, coordonarea brațe-respirație.

Poziția corpului pe apă

Corpul este culcat pe piept, într-un unghi foarte mic cu orizontala apei (3˚ – 5˚), având capul cu fața scufundată până la nivelul frunții, privirea înainte .

Greșeli :

capul prea ridicat față de corp – urmare : scufundarea picioarelor, instabilitate ;

capul cu bărbia în piept, în mod exagerat – urmare : tendință de rostogolire ;

picioarele îndoite din genunchi – urmare : dezechilibru, răsturnare, trecere spre verticală ;

brațele ridicate peste nivelul apei, poziția corpului oblică – urmare : scufundarea picioarelor ;

corp în echer ;

spate în hiperextensie ;

corpul încordat, inspirație insuficientă – urmare : scufundarea întregului corp, lipsa totală a plutirii .

Mișcarea picioarelor

Picioarele execută o mișcare alternativă, în plan vertical, din articulația coxo – femurală. Ele sunt întinse, dar nu încordate, având labele în flexie plantară, cu călcâiele ușor depărtate. Mișcarea de picioare se face în interiorul diametrelor biacromial și bitrohanterian.

Mișcarea picioarelor are două faze :

faza descendentă – de sus în jos, realizată prin coborârea piciorului, terminată cu o biciuire a piciorului (cu glezna cât mai relaxată). Ea are rol propulsiv ;

faza descendentă – de jos în sus, care constă în ridicarea piciorului până la suprafața apei. Călcâiul poate străpunge suprafața apei . Această fază are rol pregătitor și de echilibrare a corpului pe apă.

Ambele faze se realizează ritmic, egal ca tărie și amplitudine .

Greșeli :

flexie mare a gen, terminată cu o biciuire a piciorului (cu glezna cât mai relaxată). Ea are rol propulsiv ;

faza descendentă – de jos în sus, care constă în ridicarea piciorului până la suprafața apei. Călcâiul poate străpunge suprafața apei . Această fază are rol pregătitor și de echilibrare a corpului pe apă.

Ambele faze se realizează ritmic, egal ca tărie și amplitudine .

Greșeli :

flexie mare a genunchiului, gamba este scoasă din apă ;

lucrul de picioare doar din genunchi ;

genunchii in extensie => picioarele sunt încordate ;

încrucișarea picioarelor.

Mișcarea brațelor

Brațele se mișcă alternativ. Ele au o traiectorie aeriană și una acvatică. Un ciclu de brațe este format din parcurgerea fiecărui braț a celor două faze acvatică și de revenire :

Faza acvatică – este cea care execută brațul prin apă (drum acvatic). Didactic ea este divizată in 3 etape :

Intrarea brațului în apă și apucarea apei: după executarea drumului aerian, brațul cu cotul ușor flectat intră în apă, la mijlocul distanței dintre cap si extremitatea umărului, în ordinea următoare : degetul mare, palma ușor răsucită oblic în afară (unghi 30˚- 40˚ față de orizontala apei), antebraț. Urmează extensia completă a cotului, brațului, urmat de umăr, cu o nouă răsucire a palmei spre interior în intenția apucării apei (la 10cm sub apă). Toate segmentele trebuie să intre prin aceeași gaură .

Tracțiunea: se execută pe o traiectorie sinusoidală, asemănătoare literei „ S”. Palma începe să tragă apa înapoi prin flexia treptată a cotului (brațul se află într-un unghi de 90˚ față de corp, spre umărul opus; unghiul între antebraț si braț este de 100˚ – 110˚). Din articulația pumnului, palma își modifică orientarea, căutând apă nemișcată și creând portanță, în așa încât să nu scadă presiunea asupra apei. Tracțiunea apei se continuă până la nivelul liniei umerilor de unde începe momentul împingerea ;

Împingerea: tracțiunea este continuată prin întinderea treptată a cotului spre coapsă, palma păstrându-și presiunea asupra apei, urmând traiectoria „S”-ului până la întinderea completă a brațului în dreptul șoldului. Brațul iese din apă cu palma orientată cu degetul mic în sus.

Mișcarea acvatică este uniform accelerată, accelerația maximă fiind pe faza de împingere.

Faza de revenire (sau drumul aerian al brațului) este o fază nepropulsivă. Aceasta începe prin ridicarea cotului ajutat de umăr și răsucirea corpului în axul longitudinal. Se continuă cu drumul palmei care trece prin dreptul umărului spre înainte, pregătindu-se o nouă intrare în apă, printr-o rotație externă din articulația umărului.

Brațul iese din apă când celălalt începe mișcarea spre înăuntru.

Greșeli :

la intrare brațului în apă și apucarea apei

intrarea brațului în apă pe lângă cap;

intrarea brațului cu cotul îndoit;

intrarea brațului în lateral.

la tracțiune

tracțiunea cu brațul întins;

palma taie apa;

degetele sunt depărtate;

nu se execută traiectoria sinusoidală;

tracțiunea nu se face pe sub corp, ci în lateral;

la împingere

lipsa împingerii;

palma orientată în sus cu fața posterioară .

Coordonarea brațe-respirație

Se face unilateral la un ciclu de brațe – o respirație .

Inspirația se efectuează prin întoarcerea capului spre brațul care vâslește,debutând pe faza de împingere.

Când brațul termină împingerea în dreptul șoldului, capul iese din apă în lateral și începe inspirația. Ea este scurtă și durează până când brațul ajunge în dreptul umărului. Are loc un scurt moment de apnee, după care începe expirația pe faza de tracțiune aceluilalt braț.

În funcție de probă, se respiră la două, trei sau cinci brațe, făcându-se alternativ (respirație pe dreapta și pe stânga).

Greșeli :

respirația se face prin ridicarea capului și se respiră înainte;

inspirația durează pe tot parcursul aerian al brațului;

expirație scurtă sau cu capul afară din apă.

Coordonarea mișcărilor de brațe cu mișcarea picioarelor și respirația

Clasic : șase bătăi de picioare la un ciclu de brațe – o respirație (trei bătăi de picioare pentru brațul drept și trei bătăi de picioare pentru brațul stâng).

Descrierea coordonării mișcărilor de brațe cu mișcarea picioarelor și respirația :

Se pornește de la poziția în care brațul drept ia contact cu apa și brațul stâng termină tracțiunea și începe împingerea. În acest moment se declanșează inspirația, iar picioarele încep mișcarea cu stângul (descendentă).

Brațul se întinde, palma apucă apa, brațul stâng termină împingerea și are loc inspirația, picioarele au executat deja 3 bătăi (stânga – dreapta – stânga) . Brațul drept execută tracțiunea pe începutul de drum aerian al brațului stâng, picioarele continuă mișcarea.

Brațul drept trece de la faza de împingere, stângul ia contact cu apa pe începutul expirației. Brațul drept termină împingerea, stângul continuă întinderea împreună cu expirație și în sfârșit brațul drept iese din apă, brațul stâng execută tracțiunea, se termină expirația. Picioarele execută cele trei bătăi. Procedeul craul se poate înota cu șase, patru, doua bătăi de picioare „normale” sau cu două bătăi de picioare încrucișate în funcție de probă și sportive.

Greșeli :

necorelarea respirației cu brațele;

ridicarea prea devreme a capului pentru inspirație.

Startul

Startul se ia din afara apei, de sus, de pe bloc start. Scopul acestuia este de a imprima o traiectorie cât mai optimă centrului de greutate al sportivului, pentru a pătrunde în apă în condiții cât mai avantajoase pentru continuarea cursei.

Tipuri de start:

track startul: înotătorul stă cu ambele picioare fixate pe muchia anterioară a blocstartului;

grab startul: un picior înaintea celuilalt pe blocstart și necesită mișcarea explozivă a brațelor și a piciorului din spate;

wind-up startul: este startul utilizat la schimburile de ștafetă ștafete 2, 3 si 4; brațele sunt aduse înapoi pentru elan; apoi brațele sunt duse înainte în punctul unde vrei să intre în apă; labele picioarelor trebuie să fie în contact cu blocstartul până ce coechipierul atinge peretele

handel startul: este startul din procedeul spate.

La toate procedeele startul are următoarele faze:

Poziția pe bloc start

Elanul

Drum aerian

Intrarea în apă

Mișcarea sub apă și ieșirea la suprafață.

Comanda de start pentru toate procedeele este aceeași. Arbitrul general, printru fluierat lung sau 1-3 secunde intermitente urmate de un semnal lung, anunță sportivii că din poziția de așteptare se urcă pe acestea și se așează pe marginea dinspre apă. La al doilea semnal, verbal – luați locurile, sportivii prin marginea dinspre apă a blocstartului și nu se mai mișcă. Urmează ultima comandă, prin scurt semnal sonor, la care înotătorii încep cursa.

În procedeul craul:

Poziția pe blocstart: din stând cu fața spre apă, picioarele depărtate la lățimea umerilor, călcâiele ușor depărtate, vârfurile spre interior, degetele de la picioare apucă marginea blocstartului, genunchii flexați; șoldurile deasupra labelor picioarelor, astfel încât centrul de greutate al sportivului să se proiecteze cât mai aproape de marginea anterioară a bloc startului; mâinile apucă marginea bloc startului, capul pe piept.

Greșeli:

nu se prinde marginea blocului cu degetele de la picioare;

centrul de greutate prea in spate.

Elanul: brațele se duc prin înainte sus, simultan cu extensia capului și căderea corpului spre apă, înainte, moment in care picioarele încep extensia, imprimând corpului traiectoria aeriană. Propulsia începe când unghiul coapsă-gambă este de 90 grade, iar unghiul de pronirem de la labe la șold, este de 40-50 grade față de blocstart. Propulsia se face exploziv, fiind comparabilă cu destinderea bruscă a unui resort in prealabil comprimat.

Greșeli:

nu se execută extensia puternică în picioare.

Zborul: este asemănător unui arc, înotătorul îndoindu-și corpul din talie, după ce a trecut de punctul cel mai înalt al arcului. În timpul zborului nu se mai fac modificări ale traiectoriei centrului de greutate, ci numai a segmentelor corpului între ele. În aer, corpul, brațele și picioarele sunt întinse, capul în extensie. Înainte de intrarea în apă, capul revine între brațe, cu bărbia foarte ușor în piept. La craul zborul va fi mai lung, unghiul de intrare in apă fiind mic.

Greșeli:

picioarele sunt îndoite

mișcări inutile cu brațele si picioarele

Intrarea in apa – se va lua contact cu apa în ordinea palme, brațe, cap, picioare, pe o corpul suprafață cât mai mică.

Greșeli:

scufundarea prea adâncă

Sunt două tipuri de plonjări:

Plonjarea în arc;

Plonjarea orizontală

Plonjarea în arc: zborul este mai lung, intrarea în apă se face fără turbulențe, iar alunecarea sub apă este rapidă. Capul coboară în piept cu bărbia când picioarele părăsesc blocul.

Plonjarea orizontală: punctul cel mai înalt al traiectoriei se atinge mai devreme. Se produce o cădere mai rapidă în apă, nu exista timp suficient pentru înclinarea capului. Mâinile, pieptul, șoldul și picioarele vor lovi apa în locuri diferite, provocând turbulență si pierdere de viteză.

Mișcarea sub apă și ieșirea la suprafață: după contactul cu apa picioarele încep lucrul sub apă. Corpul se ridică, iar un braț execută o mișcare pentru revenirea rapidă la suprafață. Regulamentul permite numai 15m pe sub apă la start.

Greșeli:

lipsa mișcărilor puternice de picioare;

vâslirea cu ambele brațe.

Sursa: Science of swimming, J Counsilman Blomington, Iova, 1974

Acest start este folosit la 3 procedee: craul, bras și fluture.

Întoarcerea

Scopul întoarcerii este acela de a schimba direcția de deplasare a înotătorului, în condițiile prevăzute de regulament pentru fiecare procedeu în parte, păstrând viteza optimă a cursei.

Întoarcerea are patru faze:

Atacul peretelui;

Întoarcerea propriu-zisă;

Împingerea de la perete;

Mișcarea sub și ieșirea la suprafață.

Întoarcerea de concurs este întoarcerea prin salt înainte.

Atacul peretelui: se face la aproximativ 2m depărtare de perete. Se execută o vâslire puternică cu brațul de atac, concomitent cu tragerea bărbiei și a capului spre piept. Celălalt braț rămâne întins pe lângă corp;

Întoarcerea propriu-zisă: începe cu o rostogolire înainte, cu aducerea picioarelor ghemuite peste apă și aruncarea tălpilor pe peretele bazinului. Corpul execută o semirotație în axul longitudinal, pentru a reveni cu fața în jos, paralel cu fundul bazinului. Tălpile sunt pe perete, picioarele flexate și înotătorul este sub apă.

Împingerea de la perete: se execută o împingere puternică cu picioarele în perete. Brațele sunt sus, în prelungirea corpului, iar capul este cu bărbia în piept;

Mișcarea sub apă și ieșirea la suprafață: picioarele încep lucrul sub apă. Corpul se ridică, iar un braț începe mișcarea acvatică care permite revenirea rapidă la suprafață. Regulamentul permite, după întoarcere, 15 m pe sub apă.

Greșeli:

lipsa împingerii din perete;

împingere cu un picior;

nu se execută mișcarea de picioare sub apă;

atacul peretelui se face prea departe;

Tehnica procedeului spate

Această tehnică se împarte în mai multe componente structurale precum: poziția corpului pe apă, mișcarea picioarelor, coordonarea brațelor, coordonarea brațe – picioare – respirație, coordonarea brațe – respirație.

Poziția corpului pe apă

Corpul este de culcat dorsal, având corpul întins pe apă cu un unghi mai mic de 10, apa să fie la nivelul urechilor cu bărbia coborâtă și privirea direcționată spre înapoi-sus.

Greșeli:

spatele ușor arcuit;

bărbia prea coborâtă, privind vârfurile picioarelor;

Mișcarea picioarelor

Mișcările de picioare în procedeul spate au un mecanism biomecanic asemănător celui din procedeul craul. Ele asigură ridicarea sportivului ajutând astfel la trecerea umerilor peste apă și totodată ajută la menținerea echilibrului și aliniamentului lateral, făcând corecție la deplasările în plan orizontal produse de brațe.

Acțiunile motrice se mai numesc și „mișcări de forfecare” și se realizează în plan vertical fiind inițiate din articulațiile coxo-femurale cu o execuție alternativ, în două faze:

Ascendentă: are o mișcare de biciuire a apei de jos în sus, iar vârfurile pot atinge suprafața apei sau pot fi sub apă.

Descendentă: anihilează inerția produsă de mișcările ascendente.

Greșeli:

în faza ascendentă:

flexia gleznei;

hiperflexia genunchiului.

în faza descententă:

stricarea aliniamentului corporal prin menținerea gleznei în extensie

pe mișcarea în ansamblu:

mișcări neregulate;

încordarea musculaturii piciorului;

mișcări executate la o adâncime mare.

Mișcările de brațe

Brațele au o mișcare ciclică, având rol propulsiv. Iar mișcările brațelor se desfășoară în lateral și pe verticală, existând deplasări mici spre înapoi.

Acțiunea brațelor cuprinde:

Drumul acvatic, cel propulsiv desfășurat în trei faze:

intrarea brațului și prinderea apei => este atunci când brațul intră în apă pe lângă ureche cu palma spre exterior și cu degetul mic intrând primul în apă.

tracțiunea => este executată pe un traseu semicircular, spre exterior, în jos și apoi în sus. Acțiunea este pornită de flexia cotului și se încheie atunci când mâna ajunge în dreptul umărului.

împingerea => reprezintă presarea apei spre în jos și extinderea cotului, iar brațul ajunge poziționat lângă corp, având palma orientată spre fundul bazinului.

Drumul aerian => palma este orientată spre coapsă,cu degetul mare în sus, iar când ajunge în dreptul feței, mâna se răsucește și se efectuează intrarea în apă cu degetul mic.

Greșeli:

la intrarea brațului:

modificarea aliniamentului corporal prin deplasarea mâinii spre exterior sau spre interior;

brațul se izbește de apă, scăzând viteza de înaintare;

coborârea brațului în flexie.

pe vâslire:

relaxarea palmei;

cotul coborât;

vâslire cu cotul în extensie;

scurtarea împingerii.

pe drumul aerian:

scoaterea mâinii cu palma orientată spre exterior;

deplasarea brațului prin lateral;

nu se efectuează rotirea corpului în ax.

Coordonarea picioarelor

Coordonarea maximă este atunci când un picior atinge punctul cel mai înalt al bătăii, iar celălalt atinge poziția cea mai adâncă. Suprapunerea fazelor ascendente favorizează biciuirea apei.

Coordonarea brațelor

Un braț ajunge în apă atunci când celălalt termină mișcarea, având un rol de înălțare. Este posibil ca un braț sa exercite o forță propulsivă imediat ce celălalt ți-a încheiat traseul.

Coordonare brațe-picioare

Sunt executate șase bătăi de picioare la un ciclu de brațe, deci fiecărei vâsliri ii revine trei lovituri.

Greșeli:

mișcări mai puține de picioare;

mișcări sacadate ale brațelor.

Coordonarea brațelor cu respirația

Momentul favorabil inspirației este revenirea unui braț, iar celălalt braț pentru expirație. Inspirația se face pe gură, iar expirația se face și pe nas și pe gură.

Startul

După primul fluier al arbitrului se întră în apă.

Poziția inițială => ghemuit, cu fața orientată spre peretele bazinului și cu mâinile pe mânerele blocstartului. Vârful degetelor sub nivelul apei și picioare depărtate la nivelul umerilor. Se aproprie pieptul de perete atunci când se aude comanda „Luați locurile”.

Elanul => este realizat printr-o extensie a întregului corp, brațele se așează lângă cap, iar cu privirea urmărim celălalt capăt al bazinului. Această mișcare se executa la semnalul sonor precum, fluier, pistol sau sirenă.

Drumul aerian => corpul trebuie să fie bine arcuit, iar după depășirea celui mai înalt

punct al traiectoriei, șoldul realizează o ușoară flexie, pentru ca picioarele sa treacă peste apă.

Intrarea în apă => trebuie sa fie realizată sub un unghi cât mai mic față de suprafață. Capul intră primul, la o mica distanță de locul unde a intrat capul, intră șoldurile, iar la o distanță mica de șolduri intră picioarele. Palmele sunt așezate una peste cealaltă pentru o intrare mai hidrodinamică.

Lucrul sub apă => este o parte pregătitoare a revenirii la suprafață și se efectuează prin ridicarea brațelor și așezarea bărbiei în piept. După o perioadă de alunecare începe lucrul de picioare, iar acesta poate fi de tip alternativ sau de tip ondulatoriu.

Greșeli:

în poziția inițială:

împingerea ineficientă;

lipsa ridicării cu coatele în flexie.

la elan:

nu se realizează extensia gâtului;

brațele trec prin înainte nu prin lateral.

în zbor:

atingerea apei cu spatele sau cu picioarele.

în faza revenirii și a lucrului de picioare:

lucrul de picioare executat prea devreme;

începerea vâslirii sub apă.

Sursa: Science of swimming, J Counsilman Blomington, Iova, 1974

Întoarcerea

Se pot executa două tipuri de întoarceri:

În plan orizontal și varianta Naber

Atacul peretelui => încetarea vâslirii și așezarea brațului de atac cu o ușoară flexie.

Întoarcerea propriu-zisă => se inspiră profund și odată ce este atins peretele, sportivul se întoarce prin extensia cotului și împingerea în perete. Corpul este grupat datorită flexiei șoldurilor si a genunchilor, pivotând către brațul de atac. Într-un final se așează pe poziție nouă cu picioarele sprijinite pe perete.

Împingerea din perete => se execută în același timp cu avântarea brațelor peste cap înainte.

Alunecarea => se efectuează sub apă și va fi rapidă și lungă da desprinderea de perete s-a făcut spre înainte.

Revenirea la suprafață și lucrul de picioare se realizează la fel ca după start.

Varianta Naber este asemănătoare întoarcerii prin pivotare, dar cu anumite diferențe, precum:

capul este deasupra apei în toate fazele întoarcerii;

se efectuează pe o parte a corpului, iar picioarele pot fi sub apă sau peste;

regulamentul nu prevede mișcări ondulatorii pentru revenirea la suprafață.

Avantaje:

se apreciază corect distanța până la perete;

se poate inspira în timpul întoarcerii.

trunchiul trece mai ușor prin apă și întoarcerea se realizează mai rapid.

O formă asemănătoare a acestei întoarceri este folosită în proba de mix, atunci când se trece de la procedeul spate la cel bras.

Prin semirostoglire și varianta Kiffer

Se realizează cu o rostogolire spre înapoi, fără a se depăși perpendiculara apei, dar mișcarea de rotație se oprește, iar corpul pivotează grupat, pregătiți pentru sprijinirea tălpilor pe perete.

Varianta Kiffer ii permite sportivului să se ajungă în culcat ventral, imediat ce brațul de atac depășește mediana corpului și se sprijină pe partea opusă pe perete. Spre deosebire de celelalte întoarceri, această întoarcere se efectuează pe partea opusă a brațului de atac.

Greșeli:

la atac:

lucrul de brațe prea devreme oprit;

neatingerea peretelui.

la întoarcerea propriu-zisa:

sprijinirea cu un singur picior de perete;

sprijin prea înalt sau prea coborât.

la împingere și alunecare:

împingerea cu un singur picior;

brațele ținute lângă corp.

în revenirea la suprafață și în lucrul sub apa:

aceleași greșeli ca la start.

Procedeul bras

Această tehnică se împarte în mai multe componente structurale precum: mișcarea picioarelor, coordonarea brațelor, coordonarea brațe – picioare – respirație, coordonarea brațe-respirație.

Mișcările de picioare:

În acest procedeu un rol important la au picioarele și tot acestea având și rol propulsiv, preluând faza de împingere de la mișcarea brațelor.

Mișcarea picioarelor este simultan-simetrică și este realizată în plan orizontal. Se execută în două faze:

Faza pregătitoare: => picioare sunt depărtate la lățime umerilor, se realizează flexia genunchilor simultan și cu o ușoară flexie a șoldurilor, pentru a nu se scoate călcâiele din apă, atunci când sunt apropriate de șezută.

Faza propulsivă sau de împingere: => este faza care asigură înaintarea. Pe durata extinderii treptată a genunchilor, tălpile sunt orientate spre exterior, în jos și apoi în interior, executând astfel o traiectorie semicirculară.

La încheierea mișcării de picioare, acestea sunt întinse și apropriate, iar între cele două faze se realizează un moment de alunecare.

Greșeli:

în faza pregătitoare:

flexia pronunțată a soldurilor;

depărtarea genunchilor cu ținerea călcâiele lipite;

în faza propulsivă:

împingerea apei cu vârfurile întinse;

asimetrie picioarelor.

Pe mișcarea în ansamblu:

mișcări scurte și executate cu rapiditate;

executarea mișcării la adâncime mare.

Mișcările de brațe:

Printr-o traiectorie deschisă, brațele asigură propulsia, precum și înălțarea corpului peste apa pentru inspirație. Mișcările de brațe se realizează simultan-simetric, sub nivelul apei și se împart în două faze:

Tracțiunea => prinderea apei este realizată prin flexia articulațiilor mâinilor. Traiectoria brațelor este oblic, lateral și în jos, iar apa este împinsă spre exterior, depășind lățimea umerilor. Atunci când între antebraț și braț se realizează un unghi de 90, atunci brațele încep aproprierea către trunchi. Palme presează în sus și spre interior, către piept, iar când palmele se aproprie una de cealaltă presiunea asupra apei scade.

Revenirea => se realizează cu întinderea brațelor spre înainte si orientarea palmelor în jos.

La terminarea fazei de tracțiune, atunci când brațele se aproprie de trunchi, umerii se ridică peste apa pentru a favoriza inspirația. Accelerația maximă se produce când brațele se aproprie de trunchi.

Greșeli:

la tracțiune:

mișcarea brațelor este prea scurtă;

mișcarea brațelor este prea largă;

la revenire:

depărtarea mâinilor una de cealaltă;

poziționarea mâinilor în extensie.

Coordonarea brațe-picioare

Există trei tipuri de coordonare:

De alunecare:

începerea vâslirii în momentul terminării fazei de propulsie a picioarelor.

Continuă:

între finalul mișcării de picioare și începerea unei noi vâsliri, există un timp de alunecare.

De suprapunere:

în timpul grupării picioarelor se începe apucarea apei.

Cea mai eficientă coordonare, este coordonarea de suprapunere, fiindcă asigură o propulsie continuă. Această coordonare este des folosită de majoritatea înotătorilor de performanță.

Greșeli:

flexia genunchilor în timpul tracțiunii;

prelungirea momentului de alunecare.

Sursa: Science of swimming, J Counsilman Blomington, Iova, 1974

Coordonarea brațe cu respirație

Respirația se realizează la un ciclu de brațe. Atunci când brațele se grupează la piept și odată cu ridicarea umerilor din apă se realizează inspirația, iar în prima parte a tracțiunii se realizează expirația.

Startul

Startul în procedeul bras este asemănător ca la procedeul craul, diferența o face întrarea în apă, lucrul sub apa și revenirea la suprafață.

Întrarea în apă este realizată la o adâncime mai mare pentru a se putea efectua lucrul sub apă. După intrarea în apă sportivul execută o vâslire lungă, apoi urmează o împingerea accelerată și aproprierea completă a brațelor de corp. După revenirea mâinilor se începe mișcarea de împingere a picioarelor, urmat în de-aproape de un moment scurt de alunecare și continuarea normală a vâsliri la ieșirea la suprafață.

Greșeli:

La intrarea în apa:

intrarea în apă la o adâncime mică, nepermițând lucrul sub apă.

intrarea în apă la o adâncime prea mare și nu se revine la timp pentru respirație.

La lucrul sub apă:

nu se realizează lucrul sub apă.

Întoarcerea

În acest procedeu, întoarcerea propriu-zisă, împingerea și alunecarea sunt identice fazelor componente ale întoarcerii simple de craul.

Atacul peretelui se realizează cu ambele mâini pe perete în același timp și la același nivel, iar lucrul sub apă este asemănător cu acțiunile efectuate la start.

Studiul de caz

Metodologia de lucru

În vederea desfășurării cercetării, acumulărilor de date, prelucrarea și interpretării datelor care au condus la formularea concluziilor finale, iar pentru a afla acestea am folosit anumite metode esențiale studiului:

Metoda documentării teoretice;

Metoda observației;

Metoda experimentală;

Coeficientul de variabilitate;

Media aritmetică;

Abaterea standard.

Metoda documentării teoretice

Toate activitățile admit că după ce iți alegi tema, cel care efectuează documentarea trebuie să aibă in vedere în primul rând a materialelor bibliografice de specialitate care abordează tema aleasă. Documentarea fiind o etapa foarte importantă în furnizarea informațiilor necesare, prin urmare, documentarea s-a efectuat din materiale de specialitate.

Metoda observației

Observația ca metodǎ științificǎ de cercetare constǎ ȋn urmǎrirea intenționatǎ, atentǎ, metodicǎ a unor aspecte ale faptelor, proceselor, fenomenelor și ȋnregistrarea exactǎ, sistematicǎ a diferitelor manifestǎri ale acestora, așa cum se desfǎșoarǎ ele ȋn condiții naturale, obișnuite, ȋn scopul de a le cunoaște sub aspectele lor esențiale ȋntr-un context situațional existent.

Observația apare ca o metodǎ de cercetare fixǎ și polivalentǎ, de a cǎrei importanțǎ nu se poate face abstracție ȋn nici o metodǎ, nici chiar ȋn condițiile cercatǎrii experimentale. Paul Fraisse considerǎ cǎ observația este prima fazǎ a experimentului, urmȃnd apoi formularea ipotezelor și dupǎ aceea verificarea lor, prin organizarea unui experiment.

Observațiile sistematice conduc la ipoteze, iar acestea devin adevǎruri, fie prin verificare experimentalǎ, fie prin urmǎrirea ȋn timp, ȋn mod longitudinal, a presupunerilor structurate ȋn legaturǎ cu anumite aspecte ale fenomenelor. Aceastǎ metodǎ se folosește, practic, ȋn toate etapele cercetǎrii și insoțește toate celelalte metode oferind date suplimentare privind fenomenele studiate.

Sursele observației sunt practic nelimitate. Ȋn cazul nostru ele se evidențiazǎ ȋn jurul activitǎții sportivilor, antrenorilor, ȋn diferite ipostaze, antrenamente, concursuri, sau ȋn cele mai diverse situații, timp liber etc. Atunci cȃnd se referǎ la activitatea sportivilor este important ca aceștia sǎ nu-și dea seama cǎ sunt observați.

Scopul observației este culegerea de date, fapte reale, cercetǎtorul fǎcȃnd efortul de a fi exact și obiectiv ȋn culegerea acestor date, fiind vorba de prezența sa in situație, de existența sa in situație, fiind implicat fǎrǎ a se angaja efectiv. Toate acestea presupun un efort deosebit din partea observatorului, care a fost numit efortul de observare. Roger Mucchielli (1974) spune cǎ efortul de observare, poate fi repetat dacǎ luǎm ȋn considerare trei puncte de reper, și anume:

a fi atent la comportamente și atitudini, a ȋnvǎța sǎ le notezi și sǎ le descrii așa cum se prezintǎ;

a sesiza contextul situațional al comportamentului observat pentru a putea identifica configurația existențialǎ ȋn care capǎtǎ sens fiecare conduitǎ, mai mult a ȋnțelege contextul situațional așa cum este el trǎit de subiect;

a dispune de un fel de simpatie intelectualǎ, așa numita empatie, prin intermediul cǎreia suntem capabili de a ȋnțelege existența, trǎirile altora, fǎrǎ a le ȋncerca ȋn mod real ȋn propria noastrǎ afectivitate.

Metoda experimentală

Experimentul este cea mai riguroasǎ metodǎ de testare a unei ipoteze. Prin experiment, cercetǎtorul ȋși testeazǎ ideile ȋntr-un mod controlat și determinǎ condițiile care cauzeazǎ anumite efecte.

Spre deosebire de observație, experimentul presupune crearea unei situații noi, prin introducerea unor modificǎri ȋn desfǎșurarea acțiunii, procesului, fenomenului etc. Intervenția cercetǎtorului este ȋntemeiatǎ pe ipoteza de lucru respectivǎ.

Evident cǎ declanșarea experimentului presupune efectuarea unor observații prealabile. Constatǎrile obținute ȋn urma acestor observații ne pot sugera intervențiile sau inovațiile care urmeazǎ sǎ le inițiem.

Experimentul ȋndeplinește douǎ funcții principale, una gnoseologicǎ și una practicǎ. Prima constǎ ȋn cunoașterea unor aspecte noi privind anumite acțiuni, procese, fenomene, iar cealaltǎ vizeazǎ introducerea unor elemente, concluzii ȋn practica efectivǎ.

Paul Fraisse (1968) afirmǎ cǎ putem distinge, mai mult sau mai puțin convențional, patru faze ȋn desfǎșurarea unei cercetǎri experimentale:

1. observația;

2. stabilirea ipotezelor;

3. experimentarea propriu-zisǎ;

4. prelucrarea și interpretarea datelor culese.

Condensȃnd puțin schema de mai sus, putem spune cǎ ȋn desfǎșurarea unui experiment parcurgem trei faze:

etapa pregǎtitoare (obsevații, stabilirea ipotezelor);

etapa de efectuare (experimentarea propriu-zisǎ);

etapa de evaluare (prelucrarea și interpretarea datelor).

Experimentul se instituie ȋn baza unei ipoteze; o experiențǎ fǎrǎ finalitate precisǎ nu are sens.

Dacǎ ipoteza este o ȋntrebare adresatǎ naturii (Bacon) experimentul ȋn general constituie „arta de a interoga natura”. Ȋn observație, ȋntrebarea rǎmȃne oarecum deschisǎ, sugerȃnd o idee vagǎ despre rǎspuns; in experiment, ȋntrebarea se contureazǎ ca ipotezǎ precisǎ. Faptul acesta nu exclude posibilitatea ca observația bine condusǎ sǎ se ridice, ȋn anumite condiții, la nivelul unui experiment obișnuit.

Experimentul nu este unica metodǎ de cercetare, dar este fǎrǎ ȋndoialǎ cea mai importantǎ, mai precisǎ și mai fecundǎ, ȋn vederea aflǎrii adevǎrurilor ȋn cunoaștere.

Se poate spune cǎ singurul mijloc de aflare a adevǎrului este organizarea unui experiment științific, și astfel metoda experimentalǎ este o modalitate de cunoaștere a realitǎții obiective.

Coeficienții de variabilitate

Pentru a compara nivelul omogenitǎții, a douǎ sau mai multe serii de distribuție, ale cǎror medii aritmetice sunt diferite, sau sunt exprimate ȋn unitǎți de mǎsurǎ diferite (kg, m, s, numǎr de puncte etc.), se folosesc coeficienții de variabilitate.

Coeficienții de variabilitate sunt o mǎsurǎ a dispersiei relative, spre deosebire de Am (abaterea medie) și S (abaterea standard), care sunt mǎsuri absolute.

Coeficienții de variabilitate sunt aproximarea procentualǎ a raportului dintre abaterea medie sau abaterea standard și media aritmeticǎ.

Formulele dupǎ care se calculeazǎ sunt:

cȃnd luǎm ȋn calcul Am (abaterea medie):

Am

C = — × 100;

X

Am = abaterea medie; C = coeficient de variabilitate; X = media aritmeticǎ.

cȃnd luǎm ȋn calcul abaterea standard (S):

S

C = — × 100;

X

S = abaterea standard; C = coeficient de variabilitate; X = media aritmeticǎ.

Ȋn practicǎ se utilizeazǎ ȋn special coeficientul de variabilitate dupǎ formula a doua, ȋn care se ia ȋn calcul abaterea standard.

Deci exprimarea procentualǎ a raportului dintre abaterea standard (S) și media aritmeticǎ (X) ne permite compararea omogenitǎții, sau variabilitǎții mai multor grupe, clase, colective statistice.

Cu cȃt coeficientul de variabilitate (C) este mai mic, cu atȃt omogenitatea grupului, colectivului este mai mare, sau altfel spus, dacǎ gruparea valorilor ȋn jurul mediei aritmetice este mai pronunțatǎ, atunci colectivul este mai omogen.

Coeficientul de variabilitate (C) permite compararea valorilor exprimate ȋn unitǎți de mǎsurǎ diferite (centimetri, secunde, kilograme, puncte etc.), ceea ce nu se poate face ȋn cazul abaterii standard, exprimatǎ ȋn unitatea de mǎsurǎ a variabilei respective.

Vom putea astfel aprecia cu ajutorul coeficientului de variabilitate nivelul omogenitǎții unei colectivitǎți școlare la probe diferite – alergǎri, aruncǎri, sǎrituri sau la indicatori antropometrici, ȋnǎlțime, greutate, anvergurǎ etc.

Interpretarea coeficientului de variabilitate

Se considerǎ cǎ:

1. Un colectiv este omogen (variabilitate micǎ), ȋn cazul ȋn care coeficientul de variabilitate este mai mic de 10%;

2. Relativ omogen (variabilitate medie) dacǎ coeficientul de variabilitate este mai mare de 10% si mai mic de 20%;

3. Neomogen (variabilitate mare) cȃnd coeficientul de variabilitate este mai mare de 20%.

Ȋn practica procesului pedagogic unde variabilitatea este ȋn general mai mare, putem considera cǎ ȋmprǎștierea este:

1. micǎ ȋntre 0-15%;

2. moderatǎ ȋntre 15-25%;

3. mare ȋntre 25-35%;

4. excesivǎ peste 35%.

Sau cǎ omogenitatea este:

1. mare ȋntre 0-15%;

2. moderatǎ ȋntre 15-25%;

3. micǎ ȋntre 25-35%;

4. foarte micǎ – neomogenitate peste 35%.

Media aritmetică

Media aritmetică a două sau a mai multe numere raționale este egală cu câtul dintre suma lor și numărul lor.

ma=, a1 , a2 ,.., an ∈ Q+ U {0}

Pentru 2 numere: ma=

Pentru 3 numere: ma=

Media aritmetică a mai multor numere raționale este mai mică decât cel mai mare și mai mare decât cel mic dintre ele (este cuprinsă între cel mai mic și cel mai mare dintre numerele considerate) dacă cel puțin două din numerele considerate sunt diferite. Dacă toate numerele raționale considerate sunt egale, media aritmetică coincide cu fiecare din ele.

Abatere standard

Estimează abaterea standard bazată pe un eșantion. Abaterea standard este o măsură a cât de mult sunt dispersate valorile față de valoarea medie.

Sintaxă

STDEV(number1;number2;…)

Number1, number2, …     sunt de la 1 până la 30 de argumente numerice corespunzătoare unui eșantion dintr-o populație. Puteți de asemenea să utilizați o singură matrice sau referință la o matrice în locul argumentelor separate prin virgule.

Observații

STDEV consideră că argumentele sale sunt un eșantion dintr-o populație. Dacă datele dvs. reprezintă întreaga populație, atunci calculați abaterea standard utilizând STDEVP.

Abaterea standard este calculată utilizând metoda „nepreferențială” sau „n-1”.

STDEV folosește formula următoare:

,
unde x este media pentru eșantion, AVERAGE(number1 , number2,…) și n este dimensiunea eșantionului.

Valorile logice ca TRUE și FALSE și textele sunt ignorate. Dacă nu trebuie ignorate valorile logice și textele, utilizați funcția STDEVA din foaia de calcul.

Organizarea cercetării

Eșantion de subiecți. Durata și etapele experimentului

Studiul l-am efectuat pe parcursul anului 2015, din luna februarie, până în luna aprilie, pe un număr de 30 de copii, cu vârste cuprinse între 8-10 ani, dintre care 15 băieți și 15 fete. La fiecare categorie de vârstă au fost aleși 10 copii, dintre care 5 fete și 5 băieți.

Copii au fost selectați la întâmplare, cu dorință mare de a învăța tehnicile de bază ale înotului. În urma selecției am întâlnit copii cu următoarele trăsături psihomotrice:

Subponderali

Supraponderali

Energici

Etapele realizării experimentului

Stabilirea probelor de control.

Stabilirea mijloacelor specifice de învățare a procedeului craul, spate și bras.

Înregistrarea rezultatelor obținute în urma probelor de control.

Analiza și interpretarea rezultatelor.

Stabilirea probelor de control

Probele de control s-au desfășurat în trei etape: la începutul, la jumătatea și la sfârșitul experimentului. La sfârșitul probelor de control se vor oferi treci calificative: suficient (s), bine (b) si foarte bine (fb)

În prima etapă am avut următoarele probe de control (prima zi):

Săritura în apă ( pentru determinarea curajului)

Deplasarea pe o distanță scurtă cu mijloace ajutătoare prin tehnici simple

Apnee

Plutirea pe spate cu mijloace ajutătoare.

În cea de-a doua etapa (după prima lună):

Scufundare și înotul pe sub apă

Deplasarea prin lucru de picioare pentru fiecare procedeu

Coordonare brațe-picioare

În cea de-a treia etapă ( după două luni):

Săritura în cap

Demonstrarea tehnicii de bază

Stabilirea mijloacelor de învățare a procedeului craul, spate și bras

Mijloacele de învățare pentru cele trei procedee vor fi prezentate ulterior sub formă a trei tabele: