Studiul Asupra Dezvoltarii Coordonarii Prin Mijloace Tehnico Tactice Specifice Jocului de Fotbal

Sport

Studiul Asupra Dezvoltarii Coordonarii Prin Mijloace Tehnico Tactice Specifice Jocului de Fotbal

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Studiul asupra dezvoltarii coordonarii prin mijloace tehnico-tactice specifice jocului de fotbal

I. 1. IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI

Jocul, ca noțiune, este un cuvânt obișnuit dar în care se ascunde mult entuziasm și amintiri frumoase. Dacă urmărim dezvoltarea și formarea copilului încă din primii ani ai vieții sale, constatăm că jocul este prezent în activitatea lui, ca un factor important al dezvoltării, încă din cea mai fragedă vârstă. Jocul este o lume a copiilor, copilul mic trăind pentru joc și prin joc, la fel cum omul adult trăiește în lumea reală prin muncă și pentru muncă. Copiilor le place să se joace, de aceea pedagogul are menirea să facă în așa fel încât jocul să constituie pentru ei un mijloc sănătos de recreere, o distracție instructivă și folositoare, iar atunci când aceste condiții sunt satisfăcute, jocul devine o forță organizatorică, un mijloc de influență pedagogică.

Copiii care s-au jucat foarte puțin au o fantezie săracă și de cele mai multe ori nu știu să se orienteze și să se acomodeze în situații mai dificile.

În ansamblul lor, jocurile de mișcare reprezintă o admirabilă școală a motricității și o bază de plecare în practicarea jocurilor sportive. Jocurile sportive colective constituie o parte componentă a activității sportive, fiind una dintre cele mai importante. Ele reprezintă o formă de manifestare cu caracter ludic a exercițiului fizic, cu o valoare educativă deosebită. Valoarea educativă a jocurilor sportive este dată de acțiunea lor pozitivă multilaterală asupra personalității omului și în special asupra tineretului.

Jocurile și distracțiile sunt mai intense la vârstele copilăriei și tinereții. Se știe că toți copiii de vârstă ante sau preșcolară se joacă în permanență. Aceasta le conferă conduitelor lor multă flexibilitate și mai ales le dezvoltă imaginația și creativitatea; tot prin joc este exprimat și gradul de dezvoltare psihică.

Jocul presupune un plan, fixarea unui scop și fixarea anumitor reguli, ca în final să se poată realiza o anumită acțiune ce produce satisfacție. Prin joc se afirmă eul sportivului (copilului), personalitatea sa.

Copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca cu alți copii de vârstă asemănătoare fie din cauză că nu sunt obișnuiți, fie din cauză că nu au cu cine, rămân nedezvoltați din punct de vedere al personalității. Jocul oferă copiilor și sportivilor o sumă de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, totodată mărește capacitatea de înțelegere a unor situații complexe, creează capacități de reținere stimulând memoria, capacități de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacități de a lua decizii rapide, de a rezolva situații – problemă, într – un cuvânt dezvoltă creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod deliberat, voit.

Pentru sportiv (copil), jocul presupune de cele mai multe ori, pe lângă consumul nervos chiar și la cele mai simple jocuri, și efort fizic, spre deosebire de persoanele adulte unde acesta lipsește cu desăvârșire.

Există câteva lucruri de remarcat: în primul rând, jocul fortifică sportivul din punct de vedere fizic, îi imprimă gustul performanțelor precum și mijloacele de a le realiza. În al doilea rând, jocul creează deprinderi pentru lucrul în echipă, pentru sincronizarea acțiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii unui scop comun. În al treilea rând, jocul provoacă o stare de bună dispoziție, de voie bună, oferindu-i sportivului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate celelalte și de a se distra, dându-i parcă mai multă poftă de viață.

Jocul de fotbal este o îmbinare armonioasă între mișcările naturale (alergări, sărituri și chiar aruncări), pe de o parte și deprinderile motrice specifice, simple, accesibile și atractive, pe de altă parte. El se desfășoară pe un fond de solicitări psihice intense, care au un pronunțat caracter educativ și formativ. Fiind un joc colectiv el poate fi discutat din trei puncte de vedere:

ca disciplină sportivă;

ca mijloc al educației fizice;

ca disciplină științifică încadrată în teoria și metodica educației fizice și a sportului.

În lucrarea de față ne vom ocupa de jocul de fotbal ca disciplină sportivă, el cunoscând o dezvoltare deosebită, organizându-se competiții la toate nivelurile, de la fotbalul de masă și până la cel de înaltă performanță.

Odată cu dezvoltarea sa cantitativă, fotbalul a evoluat foarte mult sub aspect calitativ, nivelul la care se practică fiind deosebit de ridicat. Concludente în acest sens sunt ultimele turnee finale ale campionatelor mondiale și europene, precum și competițiile inter-cluburi de anvergură (gen Cupa UEFA sau Champions League), competiții unde multe dintre echipele participante au prezentat loturi de valori apropiate. Pregărirea fizică a fost în multe cazuri hotărâtoare în deciderea câștigătoarei unui joc.

În lucrarea de față am căutat să prezint rolul și influența jocurilor de mișcare în fotbal, demonstrând că acestea duc la îmbunătățirea pregătirii fizice și acțiunilor tehnico-tactice individuale și colective în atac și apărare. În același timp, folosirea acestor jocuri de mișcare face mai plăcut procesul de pregătire al unei grupe de juniori și îi atrage foarte mult pe tinerii fotbaliști.

I. 2. SCOPUL LUCRĂRII

Dispunând de o oarecare experiență în domeniu, completată prin investigații experimentale și teoretice, am încercat ca prin lucrarea de față să pun în evidență importanța și funcțiile jocurilor de mișcare în pregătirea unei echipe de fotbal la nivel de performanță (juniori A1), în speță echipa CSS TARGOVISTE

Astfel, voi avea ca și scopuri demonstrarea următoarelor:

îmbunătățirea pregătirii fizice;

îmbunătățirea și perfecționarea într-un timp cât mai scurt a jocului de fotbal;

mărirea tempoului de joc concomitent cu perfecționarea tehnico-tactică a jucătorilor;

creșterea preocupării de a juca în ritm alert, accelerând în momentul când jucătorul are mingea;

dezvoltarea gândirii tactice în atac și apărare prin dezvoltarea unor situații date.

I. 3. SARCINILE LUCRĂRII

Având în vedere că este o lucrare de cercetare mi-am propus următoarele sarcini pentru realizarea în final a scopului propus:

alegerea bibliografiei de studiat (sub îndrumarea conducătorului științific de lucrare am stabilit și studiat o amplă bibliografie de specialitate, legată de complexul proces instructiv-educativ în munca cu juniorii);

fixarea eșantionului de cercetare (subiecții stabiliți pentru cercetare au fost jucătorii grupei de performanță, născuți în anul 1996-1997, ai CSS TÂRGOVȘTE, pregătiți de prof. Cosmin Tobosaru;

elaborarea ciclului anual de pregătire al echipei;

stabilirea principalelor jocuri de mișcare folosite în programul de pregătire al echipei, precum și calitățile motrice asupra cărora acestea au influență;

culegerea datelor generale ale colectivului de jucători;

efectuarea măsurătorilor antropometrice și funcționale și întabelarea lor;

stabilirea bateriilor de teste pe baza cărora vom efectua studiul;

trecerea probelor componente ale bateriilor de teste;

prelucrarea și interpretarea statistică a datelor (culegerea și selecționarea datelor pe tot parcursul instruirii în vederea redactării finale a lucrării).

II. 1. JOCUL DE FOTBAL ÎN ACTIVITATEA EDUCAȚIONALĂ ȘI PERFORMANȚĂ A TINERILOR

Fotbalul, ca joc sportiv, constituie un mijloc important pentru întărirea sănătății, educarea calităților moral-volitive și dezvoltarea multilaterală a celor care-l practică.

Valoarea educativă a jocului de fotbal crește considerabil și datorită faptului

că este, prin excelență, un joc practicat în aer liber, oferind posibilitatea celor care-

l practică să-și măsoare forțele cu adversarul în limitele permise de regulament, să

aibă o comportare dârză, bărbătească, să fie combativi, curajoși în viața de toate zilele.

Jocul de fotbal dezvoltă în mare măsură spiritul colectiv, voința, capacitatea jucătorului de a lua decizii prompte, dă posibilitatea valorificării ideilor, fanteziei jucătorilor și a echipei respective.

Suportarea unor nedreptăți pe moment în timpul jocului, renunțarea la ieșirile nesportive, încrederea într-o viață ordonată, sobră, cer din partea jucătorilor de fotbal o puternică stăpânire de sine. Educarea acestor calități la jucătorii de fotbal constituie una din pietrele de încercare a capacității profesionale a pedagogului.

Fotbalul nu se aseamănă cu nici un alt joc sportiv, nici în formă, nici în conținut, iar ca un paradox, nu se aseamănă de multe ori nici cu el însuși, de la un joc la altul, ca urmare a unor contraste, controverse și discordanțe care se întâlnesc în timpul jocului.

Ca sarcină educativă antrenorii de fotbal trebuie să aibă în vedere formarea de sportivi cu atitudini și comportamente care să dureze ca timp, eventual pe tot parcursul vieții sportive, dar și personale:

dragoste față de culorile clubului la care evoluează;

atitudine pozitivă față de antrenament și joc (indiferent dacă este amical sau oficial, cu adversar mai slab cotat etc.);

solidaritate și spirit de echipă;

disponibilitate de sacrificiu în situații dificile ale jocului;

inițiativă și perseverență;

decizie și hotărâre;

stăpânire de sine în momente grele ale jocului;

respect față de adversar, antrenori, conducători, arbitri și publicul spectator;

respectarea sarcinilor de antrenament și joc;

motivarea de a reuși în viață nu numai prin cariera de jucător, dar și prin școală, prin continuarea studiilor post-liceale (facultate, școală de antrenori etc.);

formarea unui jucător care să aplice și să promoveze fair-play-ul.

Ca să le dezvoltăm tinerilor fotbaliști aceste trăsături de caracter este necesar să le oferim șansa și posibilitatea de a experimenta conexiuni între acțiunile și consecințele lor. Acestea sunt posibile în cadrul antrenamentelor, al jocurilor amicale și oficiale, în cadrul cantonamentelor de pregătire (de vară și de iarnă), prin discuții individuale, prin participarea la diverse turnee naționale și internaționale.

Munca educativă realizată necorespunzător și care provoacă manifestări în contrast cu cele menționate mai sus reprezintă în primul rând vina antrenorului. Acesta nu are ca sarcină numai desăvârșirea tehnicii sportive la jucător și antrenarea lui pentru participarea la competiții. “Ruptura dintre educația morală și cea fizică, face ca pregătirea din antrenamente să fie mai puțin eficace, nu creează bazele pentru dezvoltarea calităților de voință, nerenunțare la luptă, tenacitate, consecvență, loialitate sau sprijin reciproc”[Apolzan, 1999, pag. 368].

Mare atenție trebuie acordată de către antrenori în privința învățării și respectării regulamentului de joc de fiecare sportiv. Sunt recomandate în acest sens diverse ședințe cu caracter teoretic, în care să nu lipsească exemplificarea la tablă sau proiecțiile video. Prin aceste ședințe se urmărește ca la finalul stagiului de juniorat fotbaliștii să cunoască și să respecte regulamentul de joc, evitându-se astfel comentarii și contestații la deciziile arbitrului, lucruri care nu pot face decât rău jucătorului și echipei, prin acumularea de cartonașe galbene sau chiar roșii (dacă protestele sunt vehemente). Sunt cazuri nenumărate în acest sens și avem ocazia să vedem jucători care nu știu să execute corect o aruncare de la margine, care nu respectă distanța regulamentară de 9.15 m față de locul executării unei lovituri libere sau lovesc mingea după ce arbitrul a oprit jocul.

Un alt aspect important de luat în considerare de către fiecare antrenor este insuflarea și educarea tinerilor fotbaliști în spiritul de victorie și a mentalității de învingător.

Stimularea și încurajarea jucătorilor are un rol important în dezvoltarea ca fotbalist a fiecăruia dintre jucători. O execuție de efect într-un meci sau la un antrenament, o acțiune individuală sau o finalizare sunt lucruri care merită un cuvânt de laudă, cuvânt ce are menirea să dea încredere și sprijin moral jucătorului. De asemenea, trebuiesc încurajați și sportivii mai slab pregătiți. Acestora trebuie să li se acorde sarcini pe măsura puterilor lor, care să-i ajute să-și merite lauda. Trebuie însă să avem grijă cu retribuirea laudelor, în sensul să nu se exagereze, lucru care ar putea dăuna jucătorului, provocându-i o prea bună impresie despre sine și ducând la supraaprecierea limitelor sale.

“Dacă ar fi să enumerăm factorii principali care infulențează realizarea educației și performanței, tânărul jucător se află prins între cei trei factori decisivi, care hotărăsc în mod cert destinul lui, atât ca om cât și ca viitor jucător de performanță.

Fiecare factor – FAMILIE, ANTRENOR, ȘCOALĂ – are un rol important în educație (școlară, sportivă, de viață), colaborarea acestora într-un triumvirat benefic ducând spre realizarea obiectivelor pe care și le-a propus fiecare. Ruperea uneia dintre verigi, permite tânărului să neglijeze una dintre laturi, cu efecte nebănuite în timp. Controlul este, din acest punct de vedere, obligatoriu, copilul sau juniorul trebuind să știe că este verificat periodic. Relația constantă cu dirigintele și părinții, fie prin telefon, fie personal, se impune ca o necesitate.”[Apolzan, 1999, pag. 370]

O sarcină importantă le revine antrenorilor de la copii și juniori atunci când vine vorba de conștientizarea de către tânărul fotbalist că talentul nu este de ajuns pentru a ajunge un mare fotbalist. Dacă nu se supune și nu se dedică antrenamentelor în vederea deprinderii, îmbunătățirii și perfecționării tuturor calităților motrice, chiar și celui mai talentat dintre fotbaliști îi va fi imposibil să pătrundă sau să facă față fotbalului modern actual. Nici un jucător preofesionist de fotbal nu-și permite să se sustragă de la efort, pentru că este conștient de efectele negative pe care le va avea întreruperea programului de pregătire asupra evoluțiilor sale.

“Rolul părinților este și el determinant pentru o eficientă punere în valoare a talentului fotbalistic. Prea adesea părinții construiesc în jurul copilului o “colivie”, făcută din vise și speranțe, care îl împiedică pe copil să trăiască experiența sportivă cu seninătate. Pentru ca tânărul talent să devină un jucător foarte bun, el nu trebuie să știe că “este altfel” față de ceilalți colegi și în mod special nimeni nu trebuie să i-o spună. Dialogul cu familia și școala este necesar pentru a putea parcurge traseul educațional obișnuit destinat punerii în valoare a potențialului copilului. Părinții nu trebuie să-și dorească foarte mult și nici școala nu trebuie să treacă pe planul doi. Căci se știe, formarea umană (caracter, educație), formarea sportivă (jucător de elită) și formarea școlară (trecerea etapelor școlare: clasa, bacalaureat, eventuala admitere la facultate) merg mână în mână.” [Apolzan, 1999, pag. 373]

II. 2. TENDINȚE ÎN DEZVOLTAREA FOTBALULUI PE PLAN NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

Fotbalul este practicat în prezent pe toate meridianele globului, fiind un mijloc de manifestare îndrăgit de toate categoriile de vârstă, dar mai ales de copii și adolescenți.

Având un puternic efect legat de activitatea sportivă, jocul de fotbal, datorită formelor de instruire din ce în ce mai perfecționate, bazându-se și pe aportul științelor generale și speciale (fiziologie, biologie, biomecanică, psihologie etc.), a atins în ultimul timp, un grad înalt de dezvoltare.

Fotbalul a evoluat pozitiv și datorită acumulărilor înregistrate în conținutul pregătirii fizice, tehnice, tactice, acești factori fiind dezvoltați până la limite superioare, unii pe seama altora, creând școli de fotbal și echipe, care în dorința afirmării și câștigării unor poziții fruntașe în ierarhia europeană și mondială, au contribuit nemijlocit la propulsarea acestui frumos joc sportiv.

Se poate afirma că fotbalul este internațional în conținut și național în forma lui de manifestare. Conținutul internațional reclamă pregătire la parametrii internaționali pentru a putea câștiga, iar naționalul în formă solicită aplicarea și adaptarea la particularitățile națiunii, la condițiile specifice zonei geografice, alimentației, etc.

În general, fiecare echipă națională sau de club, are o concepție de joc și de antrenament specifică fotbalului în general și condițiilor particulare în special.

“Majoritatea tehnicienilor care lucrează în fotbal consideră că, în prezent, acest joc se află în epoca sa de maturitate în ceea ce privește organizarea jocului și posibilitățile de exprimare ale jucătorilor. Primul lucru cu care toată lumea este de acord și care iese în evidență este faptul că jucătorii încep să facă față din ce în ce mai bine cerințelor actuale, atât în poziție de apărători cât și ca atacanți.” [Miu, 2001, pag. 33]

La baza dezvoltării fotbalului stau o serie de factori care contribuie la progresul acestui sport, factori care justifică orientarea spre direcțiile de dezvoltare în viitor. Rațiunea și mai ales stăpânirea perfectă a procedeelor tehnice și tactice au luat locul acțiunilor întâmplătoare, jocul organizat se bazează acum pe raționament, pe un puternic spirit constructiv, forțele fiind mai bine repartizate pe toată suprafața terenului de joc, ceea ce duce la schimbări calitative în preocuparea continuă a tehnicienilor care sunt în permanență, în căutarea de noi mijloace și procedee din ce în ce mai perfecționate.

Este lesne de observat că tot mai multe echipe caută să se adapteze la cât mai multe variante de joc. Spre deosebire de deceniile trecute, în dinamica jocului este mai greu de observat o separare a jucătorilor pe compartimente. Ajutorul reciproc dintre coechipieri a crescut mult (contribuția atacanților la faza defensivă sau a fundașilor la faza ofensivă), iar acest lucru a determinat apariția așa-ziselor “echipe scurte” (echipa este compactă, iar distanța între linia de fundași și atacanți este de maximum 30-40 metri). Tot legat de dinamica jocului se poate trage concluzia că aceasta a căpătat o mai mare importanță, vizând zone diferite și raporturi numerice mereu schimbătoare, în atac și apărare, realizate în mare viteză, în vederea acoperirii cât mai judicioase cu jucători a suprafeței în care se acționează.

Jocul are două situații fundamentale – atacul și apărarea. Echipa care a intrat în posesia mingii caută să se apropie de poarta adversă, adică atacă, folosind în acest scop toate mijloacele pregătirii fizice și tehnico-tactice. La faza de atac contribuie mai mulți jucători, din toate compartimentele, creând astfel dificultăți în realizarea marcajului de către adversar și favorizând apariția în număr mai mare a acțiunilor de poartă. Odată cu intrarea în posesia mingii se face trecerea din apărare în atac, fază la care participă tot mai mulți jucători.

Echipa în apărare caută, folosindu-se de toate mijloacele tehnicii și tacticii, să împiedice pe adversar să pătrundă spre poarta proprie și să îl deposedeze de minge. Referindu-ne la faza defensivă se pune accent tot mai mult pe aglomerarea suprafeței de joc din fața careului de 16 m sau chiar în fața porții, adică în interiorul suprafeței de pedeapsă. Aici se urmărește marcajul strict și încercarea de recuperare a mingii într-un stil agresiv, dar în limitele regulamentului.

De fapt, fotbalistul modern al zilelor noastre și al celor ce urmează, trebuie orientat să joace în ambele faze ale jocului, în egală măsură atât în apărare cât și în atac, adică să respingă, atunci când faza o cere, atacul advers și să fructifice la maximum ocaziile de atac. Să nu neglijeze nici un moment activitatea din zona sa de influență și totodată să participe la acțiunile și combinațiile pe care le inițiază coechipierii săi sau să acționeze chiar individual în scopul realizării unor acțiuni ofensive, din care să înscrie goluri – scopul final al jocului de fotbal.

Jocul fără minge, este un factor important în activitatea unei echipe, deoarece prin mișcări continue se ajunge la dislocarea din dispozitiv a adversarului și în continuare poate fi prins pe picior greșit. Concepția de joc trebuie să sintetizeze trăsăturile specifice ale acțiunilor care se succed continuu, practicate de o echipă, în conformitate cu cerințele și regulile impuse de regulament, potrivit capacității umane existente conform necesităților de rezolvare a situațiilor competiționale oficiale.

Majoritatea echipelor, în fotbalul actual, caută în acțiunile ofensive să creeze conștient spații libere și breșe prin care să se infiltreze jucătorii din linia a-II-a sau din linia de fund, pentru a finaliza, deoarece condițiile sunt mai favorabile prin lipsa adversarului (astfel de jucători trebuie să fie robuști, foarte bine pregătiți fizic și să posede calități de viteză deosebite).

Încercând o sinteză a ceea ce înseamnă fotbalul în momentul de față, putem enunța câteva caracteristici ale jocului:

creșterea caraterului colectiv al jocului de fotbal;

număr crescut de atacuri rapide și de surprindere a adversarului;

dinamism crescut și solicitări mari la efort;

utilizarea apărărilor active-agresive;

acțiuni simple și eficiente purtate în mare viteză în condiții de adversitate;

jucătorii fără minge au căpătat o importanță mai mare in joc;

capacitatea mare a jucătorilor de a face față din punct de vedere fizic și tehnico-tactic pe parcursul întregului joc, cu participarea lor atât la fazele defensive cât și la cele ofensive (trecerea rapidă din apărare în atac și invers);

rapiditate și eficiență în execuții, viteză de joc crescută;

creativitate, inițiativă, gândire tactică, decizie și angajare responsabilă, toate acestea fiind prezente în cadrul acțiunilor individuale și colective de joc;

menținerea echilibrului psihic, rezistența la stres și situații dificile în diverse momente ale jocului;

creșterea importanței jocului în zonă și a principiilor sale;

extinderea polivalenței jucătorilor și aportului lor la jocul colectiv;

utilizarea în număr tot mai mare de către majoritatea echipelor a sistemului de joc 4-4-2, fără libero (cu apărarea în linie);

formele de apărare arată o mai mare adaptabilitate în raport cu situațiile create în teren;

creșterea aportului fundașului lateral în atac (participarea lui la construcție, centrări și chiar finalizare).

Pe baza celor prezentate în paginile anterioare, putem trage câteva concluzii cu privire la tendințele în dezvoltarea fotbalului actual, la nivel național și internațional:

ritmul rapid de joc, în toate fazele de atac și apărare, dat de o pregătire fizică foarte bună;

apărarea activă cu pressing-marcaj strict după pierderea mingii, în vederea recuperării acesteia;

creșterea importanței eforturilor maximale și submaximale repetate la intervale scurte;

jocul este dirijat și coordonat de către jucătorul care are mingea;

succesiunea solicitărilor la intervale mici și imprevizibile în condiții de adversitate;

acțiuni pentru intrarea în posesia mingii, păstrarea ei în posesie și transmiterea acesteia în mare viteză;

rolul deosebit al jucătorului fără minge, prin demarcările pe care le face, cu scopul de a crea posibilități și spații libere pentru cel cu mingea;

jucători polivalenți, capabili să joace la fel de bine atât faza de atac cât și cea de apărare;

caracterul tot mai colectiv al jocului în atac și apărare, fără a neglija importanța și randamentul jucătorilor vedetă;

valorificarea fazelor fixe în procentaj cât mai mare;

participarea tot mai activă și conștientă a jucătorilor la antrenamente și jocuri pregătitoare.

II. 3. CONCEPTUL ȘI CARACTERISTICILE JOCULUI. FUNCȚIILE ȘI SISTEMATIZAREA JOCURILOR

Cercetările etimologice nu pot clarifica natura jocului din simplul motiv ca

la baza semnificației unui cuvânt stau legi specifice în rândul cărora un loc

important revine celor ce vizează transferul semnificației. Înțelegerea

jocului nu poate fi realizată nici prin analiza utilizării acestui cuvânt de către copii, datorită faptului ca ei îl preiau direct din vorbirea adulților.

“Jocul este mijlocul prin care se educă la cel mai înalt nivel relațiile de grup, favorizând manifestarea inițiativei, independenței și a responsabilităților. Respectarea disciplinei colectivului, a regulilor de întrecere, asumarea unor sarcini în cadrul colectivului, integrarea în colectiv, spiritul competitiv, reprezintă doar câteva dintre caracteristicile jocului” [Aga, Măriuca, Marchitan, 1994, pag. 5]

Jocul, ca noțiune, este un cuvânt obișnuit, dar în care se ascund foarte mult entuziasm și foarte multe amintiri frumoase. Dacă urmărim dezvoltarea și formarea copilului încă din primii ani ai vieții sale, constatăm că jocul este prezent în activitatea lui, ca un factor important al dezvoltării, încă din cea mai fragedă vârstă. Copiilor le place să se joace, de aceea pedagogul are menirea să facă în așa fel încât jocul să constituie pentru ei un mijloc sănătos de recreere, o distracție instructivă și folositoare, iar atunci când aceste condiții sunt satisfăcute, jocul devine o forță organizatorică, un mijloc de influență pedagogică.

Jocul presupune un plan, fixarea unui scop și fixarea anumitor reguli, ca în final să se poată realiza o anumită acțiune ce produce satisfacție. Prin joc se afirmă eul copilului, personalitatea sa. Adultul se afirmă prin intermediul activităților pe care le desfășoară, dar copilul nu are altă posibilitate de afirmare decât cea a jocului. Mai târziu, el se poate afirma și prin activitate școlară. Activitatea școlară se valorifică prin note, acestea se sumează în medii, rezultatul final al învățării fiind tardiv din perspectiva evaluării, pe când jocul se consumă ca activitate creând bucuria și satisfacția acțiunii ce o cuprinde.

Copiii care s-au jucat foarte puțin au o fantezie săracă și de cele mai multe ori nu știu să se orienteze și să se acomodeze în situații mai dificile. Copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca cu alți copii de vârstă asemănatoare fie din cauză că nu sunt obișnuiți, fie din cauză că nu au cu cine, rămân nedezvoltați din punct de vedere al personalității. Jocul oferă copiilor o sumă de impresii care contribuie la înbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, totodată mărește capacitatea de înțelegere a unor situații complexe, creează capacități de reținere stimulând memoria, capacități de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacități de a lua decizii rapide, de a rezolva situații – problemă, într-un cuvânt dezvoltă creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate și respectate de grupul respectiv înainte ca el să intre în joc.

Pentru copil, jocul presupune de cele mai multe ori, pe lângă consumul nervos chiar și la cele mai simple jocuri, și efort fizic, spre deosebire de persoanele adulte unde acesta lipsește cu desăvârșire. Vom vedea foarte des copii jucându-se fotbal, sau plimbându-se cu bicicleta, și nu jucând table sau șah pe o bancă dintr-un loc liniștit așa cum fac de obicei adulții.

Unele jocuri sunt complicate, altele sunt mai simple. În funcție de vârstă și de capacitatea de înțelegere și acțiune, copilul manifestă preferințe diferite pentru joc, pe măsura trecerii de la o etapă la alta a dezvoltării psihice. Copilul mic tinde să participe la jocurile celor mari, dar de multe ori nu reușește să se integreze condițiilor impuse de joc.

Jocul constituie un important mijloc de a-i face pe copii să participe activ la procesul de învățare. El corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginației și vieții lui afective, trebuințelor interioare de acțiune și afirmare.

Jocul solicită din partea celui implicat în derularea lui să ia parte la acțiune, obligându-l să reacționeze motivat, ceea ce presupune iscusință și pricepere, fantezie și inițiativă, îndrăzneală, dar și prudență. Prin joc, învățarea devine mai interesantă, mai atractivă și mai placută.

Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii în grup, independența și spiritul de cooperare, participarea afectivă și totală la joc, angajează copiii timizi, ceea ce duce la creșterea gradului de coeziune în colectiv.

Un joc bine pregătit și organizat constituie un mijloc de cunoaștere și familiarizare a sportivilor cu viața înconjurătoare pentru că în desfășurarea lui cuprinde sarcini care contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea și valorificarea lor. Prin joc copilul învață cu plăcere, devine interesat față de activitatea ce se desfășoară, cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoși, capătă mai multă încredere în forțele proprii, mai multă siguranță și rapiditate în răspunsuri și execuții.

În ansamblul lor jocurile de mișcare reprezintă o admirabilă școală a motricității și o bază de plecare în practicarea jocurilor sportive. Jocurile sportive colective constituie o parte componentă a activității sportive, fiind una dintre cele mai importante.

Într-una din lucrările sale, autorul Constantin Pehoiu clasifică funcțiile jocului astfel:

– funcția de cunoaștere, considerată ca una dintre funcțiile principale, răspunde nevoii de cunoaștere a realității, de asimilare practică și mentală a caracteristicilor lumii și vieții. Cu toate că, de-a lungul timpului, unii autori au susținut că jocul constituie o îndepărtare de realitate, aceasta rămâne un important mijloc de investigare, de asimilare și adaptare la ea. Curiozitatea firească a copilului transpare în jocurile de explorare; multe genuri de activități umane sunt exersate în jocurile cu reguli și jocurile simbolice, curiozitatea și dorința de cunoștere fiind satisfăcute prin trecerea la alte jocuri ale căror caracteristici și efecte sunt diferite comparativ cu cele anterioare;

– exercitarea complexă, stimulativă a mișcărilor are o contribuție activă la creșterea și dezvoltarea complexă a individului. Este funcția pe care o satisfac, în mod deosebit, jocurile de mișcare și sportive (de tip competitiv la copiii mari și adolescenți), precum și unele jocuri simple, de mânuire a obiectelor, specifice copiilor mici;

– funcția formativ-educativă a fost evidențiată de pedagogi încă de la începutul secolului al XIX-lea și subliniază însemnătatea pe care o au conținutul și dirijarea jocurilor copiilor de către adulți și pedagogi. Jocul devine astfel un instrument de educare intelectuală, morală, de formare caracterială; el educă spiritul de observație și capacitatea de decizie rapidă, viteza și îndemânarea mișcărilor, istețimea, independența, inițiativa, combativitatea și perseverența, spiritul de dreptate, spiritul de echipă, cu alte cuvinte contribuie la formarea principalelor trăsături ale personalității și ale conduitei.

– funcția de echilibrare și tonificare, la care se poate adăuga funcția compensatorie-cathartică sunt secundare în raport cu orientarea psiho-pedagogică amintită. Ele devin esențiale în activitățile recreative, în care divertismentul (funcție hedonică) și recrearea (compensatorie) sunt urmărite cu precădere de către tineri și adulți;

– funcția terapeutică este marginală, ea manifestându-se în cazuri de îmbolnăvire, dobândind succes în condițiile unei bune asistențe medico-pedagogice. [Pehoiu, 2004, pag. 21]

Jocurile de mișcare sunt clasificate, după diverși autori, în mai multe grupe. Astfel, după J. Piaget, jocurile se împart în:

jocuri exercițiu (reprezintă forma primitivă și singura prezentă la nivelul senzorio-motor, dar care se păstrează parțial; din această categorie fac parte jocurile de mânuire-manipulare);

jocul simbolic sau de ficțiune (pornește d0e la imitație dar cu obiective devenite simbolice, îndeplinind funcția de asimilare a realului la eu și la dorințele proprii);

jocurile cu reguli (dobândesc calitatea instituțională socială, având o permanență asigurată de transmiterile de la o generație la alta; aceste jocuri pot fi senzoriale – cele de mișcare – sau intelectuale, cu caracter de întrecere și de codificare riguroasă).

Querat împarte jocurile în:

jocuri cu caracter ereditar (luptă, urmărire, vânătoare);

jocuri de imitație, bazate pe activități umane generale și cotidiene;

jocuri de imaginație.

După Gross, jocurile se pot clasifica astfel:

jocuri experimentale;

jocuri ale funcțiilor generale;

jocuri ale funcțiilor speciale.

Jean Chateau vede următoarele categorii de jocuri:

jocuri fără reguli;

jocuri didactice;

jocuri de mișcare.

Jocurile de mișcare, întâlnite și sub denumirea de jocuri dinamice fac parte din jocurile cu reguli și au drept caracteristică folosirea exercițiilor corporale, fiind principalul mijloc de dezvoltare și educație fizică a copiilor. Ele au proprietatea de a crea bună dispoziție și entuziasm în grupul care le practică și se străduiesc să respecte regulile, ceea ce contribuie la formarea capacității de abținere și stăpânire de sine. Rezolvarea situațiilor de joc educă prezența de spirit, istețimea, viteza, îndemânarea, corectitudinea, inițiativa și spiritul de grup, de echipă.

Dintre jocurile de mișcare putem aminti:

– jocurile pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicativ-utilitare: alergare, săritură, cățărare, târâre, escaladare, ca de exemplu “șoarecele și pisica”, “șarpele își prinde coada”, “lupta cocoșilor”, etc;

– jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive (fotbal, handbal, baschet, gimnastică, atletism) cum sunt: “mingea alergătoare”, “ferește capul”, “lăcusta”, “cușca leilor”;

– jocuri pentru educarea sensibilității motrice și a calităților motrice de bază, ca de exemplu: “găsește-ți perechea”, “labirintul”, “cursa pe numere”, “cursa cu saci”, “împinge-l în cerc”;

– jocuri pentru educarea unor funcții și procese psihice (atenția, memoria mișcărilor, gândirea tactică), cum sunt: “buchetele”, “crabii și creveții”, “hip-hop” etc.

Exemplele amintite fac parte din jocurile de mișcare, activități preferate ale copiilor. Ele pot fi organizate sub forme variate în vederea realizării obiectivelor și conținuturilor educației fizice și sportive, atât vara cât și iarna. Cele mai apreciate de copii sunt jocurile de pândă și urmărire, jocurile de observație, cele tehnice, jocurile de forță și luptă și, în general, toate cele cu caracter de întrecere.

II. 4. LOCUL JOCURILOR DE MIȘCARE ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI DE ANTRENAMENT SPORTIV

Cu ajutorul jocurilor de mișcare se pot realiza, într-un mod plăcut și eficient, multe dintre sarcinile pregătirii fizice a elevilor de toate categoriile, chiar și a celor de la sfârșitul cilculului liceal. Se va ține însă seama, în alegerea jocurilor, de particularitățile de vârstă, sex, grad de dezvoltare al copiilor, dar și de condițiile materiale de desfășurare.

În funcție de obiectivul urmărit, jocurile de mișcare pot fi folosite în aproape toate momentele lecției de educație fizică sau de antrenament sportiv, excepție făcând partea destinată infleunțării selective a aparatului locomotor.

La vârsta mică, când copiii sunt la grădiniță, jocul de mișcare ocupă locul cel mai important în educația fizică și contribuie decisiv la dezvoltarea mișcărilor de bază.

La vârsta școlară, scopul jocurilor îl constituie îndeplinirea unor sarcini instructiv-educative precizate de programa de învățământ specifică fiecărei clase. În primii ani de școală jocurile de mișcare contribuie la formarea deprinderilor motrice și acționează multilateral asupra organismului copiilor în vederea dezvoltării calităților fizice. La nivelul claselor superioare jocurile dau elevilor posibilitatea de a efectua exercițiile însușite în condiții complicate sau ca formă de odihnă după exercițiile de gimnastică sau atletism, care solicită un efort mai mare.

Dacă ar fi sa reprezentăm în procente cât volum ocupă jocurile de mișcare în lecția de educație fizică, am putea spune că la clasele I și a II-a ele sunt în proporție de 70%, iar pe măsura înaintării în vârstă acestă proporție scade.

Principalele jocuri recomandate în primii doi ani de școală sunt cele de unu la unu. Explicația logică pentru acest lucru este simplul fapt că spiritul colectivist este foarte slab dezvoltat. Pe măsura trecerii anilor, în clasele III-IV, acest spirit începe să capete contur și pot fi introduse treptat jocuri colective sub formă de ștafete. Nu trebuie să uităm câteva amănunte și caracteristici ale jocurilor folosite la această vârstă. Astfel, jocurile trebuie să aibe reguli simple, să fie accesibile, să favorizeze însușirea corectă a deprinderilor, să se acorde rolul de conducător fiecărui copil, pe rând, iar gradul de dificultate al jocurilor să crească odată cu vârsta și dezvoltarea capacității de adaptare psihomotorie al copiilor.

Cele mai importante și mai utile dintre jocurile de mișcare sunt acelea care contribuie la formarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază, spre exemplu jocurile cu elemente de mers, alergare, sărituri, aruncare și prindere, tracțiune și împingere, târâre, echilibru, cățărare, escaladare, transportul greutăților sau jocurile aplicative specifice alergărilor, săriturilor, aruncărilor, ca și cele proprii jocurilor sportive (baschet, volei, handbal, fotbal

Introducerea jocurilor în primele verigi ale lecției de educație fizică sau de antrenament sportiv are drept consecință creșterea gradului de concentrare a atenției pentru activitatea ulterioară. În acest scop este recomandabilă alegerea jocurilor de scurtă durată, variate și atractive. Și în celelalte verigi ale lecției poate fi folosită o gamă largă de jocuri de mișcare specifice, care solicită unele calități fizice sau grupe de calități, creând totodată o stare emoțională corespunzătoare, lucru cu o foarte mare importanță în lecțiile cu caracter fizic predominant. Astfel, profesorul sau antrenorul își realizează obiectivele, iar elevii sau jucătorii depun un efort mare fără sa se simtă obosiți sau plictisiți, înlăturându-se în același timp și monotonia.

“În alegerea jocurilor trebuie să ținem seama de:

– sarcinile pe care vrem să le realizăm;

– locul jocului în lecția de educație fizică sau de antrenament sportiv, și anume, partea în care urmează să fie folosit;

– vârsta jucătorilor, deci particularitățile morfo-funcționale și psihice ale elevilor cu care se lucrează;

– nivelul dezvoltării și pregătirii fizice a sportivilor sau elevilor, starea lor de sănătate;

– particularitățile de sex;

– condițiile materiale privind locul de desfășurare și inventarul de materiale de care dispunem;

– condițiile atmosferice, în cazul în care se lucrează în aer liber.” [Chiriță, 1983, pag. 63]

III. 1. IPOTEZA LUCRĂRII

“Ipoteza este o presupunere, o explicație provizorie, cu care inferăm asupra unei relații între fenomene, asupra legăturilor lor cauzale, asupra mecanismelor sau structurii acestora. Ea nu este o formă de cunoaștere ci un moment al cunoașterii. Formularea ipotezelor poate avea două izvoare: unul este practica, datele concrete, faptele observate sau apărute în cadrul experimentului (ipotezele inductive); al doilea izvor îl constituie legile și teoriile deja cunoscute pe baza cărora se caută să se fundamenteze altele (ipotezele deductive). Ipoteza este o construcție conceptuală care începe prin a fi la început o idee provizorie cu ajutorul căreia omul de știință încearcă să explice structura sau comportamentul anumitor elemente.” [Epuran, 1992, pag. 22]

În evoluția fotbalului, ca și a celorlalte jocuri sportive, pregătirea fizică și tehnică erau până nu demult suficiente pentru a obține rezultate bune. Cu timpul s-a făcut simțită nevoia pregătirii în amănunt a tuturor componentelor antrenamentului și în special al pregătirii tactice și psihologice. Apreciindu-se importanța factorului tactic în pregătirea jucătorilor și a echipelor, s-a accentuat acest aspect al instruirii fără a se neglija factorii pregătirii fizice, tehnice și chiar psihologice, care reprezintă suportul echilibrării forțelor în teren.

Astăzi, în viziunea noastră cu privire la conținutul real al jocului competițional, procedeele tehnice și acțiunile tactice individuale și colective sunt studiate împreună, ceea ce are ca efect imediat înțelegerea mai rapidă a cerințelor jocului și însușirea acelor procedee tehnice și acțiuni tactice care intră în construcția fazei respective și asigură eficiența jocului. Nu trebuie neglijată nici pregătirea fizică, în special a forței în regim de viteză și a rezistenței în regim de viteză, cerințe ale jocului de fotbal modern.

Ca urmare a acestor cerințe ale fotbalui actual în lucrarea de față am incercat să arăt că, printr-o utilizare corectă și eficientă în cadrul antrenamentelor, se poate asigura și realiza o bună pregătire fizică și dezvoltare a calităților motrice de bază.

III. 2. METODE DE CERCETARE

Cercetarea presupune cinci caracteristici: ea este sistematică, logică, empirică, reductivă și replicabilă. Cecetarea este de trei feluri: fundamentală (care asigură baza teoretică a unui domeniu de activitate); aplicativă (cu intenționalitate practică de aplicare a cunoștințelor); pentru dezvoltare (ea realizează practic ceea ce se demonstra mai înainte).

Totalitatea demersurilor prin care omul reușește să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să provoace conștient modificări în realitatea materială obiectivă definește noțiunea de metodă. Metodele există în mintea omului, dar sursa lor este lumea obiectivă și legitățile ei.

Metoda face parte integrantă din știință fiind latura cea mai activă a acesteia. Regulile după care metoda operează sunt regului standard, reguli riguroase, uniforme și relativ constante.

Numărul metodelor de cercetare este foarte mare, deoarece fiecare domeniu ăși creează propriile instrumente de investigație. Acestea presupun metode de investigație propriu-zise și metode de prelucrare și interpretare a datelor recoltate, între ele existând o strânsă legătură.

III. 2. 1. METODA BIBLIOGRAFICĂ (INFORMAȚIA DOCUMENTARĂ)

Cercetarea științifică este un proces care vizează descoperirea noului, pornind de la o cunoaștere cât mai deplină a realului existent și a experienței trecute a omenirii. Fiecare cercetător trebuie să știe nu numai ce s-a realizat în decursul timpului în domeniul lui de activitate, dar trebuie să știe și care sunt problemele, tendințele sau ipotezele domeniului respectiv.

Problema documentării devine an de an tot mai dificilă, ca urmare a diversificării științelor, a creșterii necontenite a publicațiilor, a dezvoltării cercetării și înmulțirii celor care lucrează la ea. Astfel, volumul informațiilor din domeniul cercetării se dublează la fiecare 5-6 ani. Se poate afirma că un cercetător poate afla numai 5% și cunoaște numai 1% din ceea ce scrie în domeniile productive din punct de vedere științific.

În domeniul educației fizice și sportului se manifestă tendința publicării unor lucrări bazate pe experiențe personale ale autorului, fără referire la date similare constatate de alți specialiști.

Este bine ca fiecare specialist să dețină fondul informațional de bază al domeniului (manuale, tratate, monografii, reviste de specialitate) și pe care să-l împrospăteze cu fiecare apariție mai importantă. Însă nici așa specialistul domeniului nu poate acoperi tot ceea ce a apărut în lumea întreagă. Pe lângă aceste surse de informare și documentare, mai nou este la îndemâna tuturor utilizarea serviciilor de internet pentru a putea fi la curent cu ultimele noutăți în domeniu.

Pentru realizarea acestei lucrări am folosit cărțile recomandate de către conducătorul științific, la care am adăugat diverse reviste de specialitate.

III. 2. 2. METODA OBSERVAȚIEI

Observația reprezintă contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces. În realizarea observației sunt implicate cu ponderi specifice, atât procesele senzoriale ale cunoșterii, cât și cele logice. Specific observației este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute/simțite în general: ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă și cantitativă s-au prezentat cele observate. Numeroși autori consideră că observația este un moment al cercetării științifice care trebuie să se sprijine în mod deosebit pe experiment.

Sarcina sau scopul observației este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea.

Observația pe care am făcut-o a cuprins următoarele situații: educaționale, de învățare și perfecționare motrică și competiționale. Observația a fost îndreptată atât asupra individului (sportivului) cât și asupra colectivului de sportivi din cadrul experimentului.

Prin observațiile făcute am urmărit următoarele aspecte:

– felul cum sportivii abordează situația (cu încredere, cu lejeritate);

– cum se stabilește contactul uman cu ceilalți (colegi de echipă, antrenor, arbitrii, spectatori);

– cum reacționează la sarcinile propuse (în antrenament și competiții);

– felul cum își organizează acțiunile în timpul antrenamentelor, dar în special al jocurilor;

– evoluția raportului dintre jucători și antrenor;

– preocupări și opinii mărturisite de sportivi.

Observația s-a făcut și în timpul competițiilor unde s-a urmărit atât comportamentul tehnico-tactic cât și cel fizic al sportivilor.

Observația a fost făcută cu ajutorul organelor de simț (specifice văzului și auzului), însă erau mult mai relevante dacă erau realizate cu ajutorul aparatelor și instrumentelor adecvate (cameră video, reportofon).

Observarea s-a făcut pe fișe de observație care apoi au fost centralizate, permițându-se astfel realizarea de comparații și analiza statistică pe baza cărora se vor trage concluziile finale.

III. 2. 4. METODA EXPERIMENTALĂ

Această metodă este un complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental care prelucrează atât fapte provenite din observații, cât și din experiment. Ea constă în efectuarea de experimente pentru a controla sau a verifica valoarea unei idei experimentale. Cunoașterea experimentală păstrează observația ca o condiție esențială, ca sursă a ipotezelor, predicțiilor și informațiilor.

Experimentul verifică o relație presupusă dintre două fenomene prin provocarea și controlul acestora de către experimentator.

Există mai multe tipuri de experimente:

– experimentul de laborator, care se efectueză numai în laborator având condiții foarte bune de manevrare și control;

– experimentul natural ce se desfășoară în condiții naturale (cum este cel din lucrarea de față) sau în condițiile unei observații dirijate provocate. Scopul său este descoperirea relației care poate exista între două variabile;

– experimentul de verificare sau confirmare este tipul fundamental având ca scop verificarea unei ipoteze formulate în prealabil;

– experimentul pilot este un experiment preliminar prin care cercetătorul își verifică tehnicile de lucru;

– experimentul funcțional este de verificare și urmărește stabilirea relației funcționale dintre o variabilă independentă și alta dependentă.

Într-o cercetare experimentală, după S. Chelcea, avem următoarele etape:

– stabilirea temei, a problemei în raport cu cerințe, posibilități și cercetător;

– alegerea variabilelor exploratorii, în funcție de ipotezele avansate (model ipotetic);

– stabilirea situației experimentale (model empiric);

– stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control;

– manipularea și măsurarea variabilelor;

– prelucrarea datelor experimentale;

– redactarea raportului de cercetare.

Selectarea subiecților este o operație de mare însemnătate. În cazul nostru, unde sportul de performanță necesită o selecție riguroasă, acest deziderat este realizat. În lucrarea de față am folosit un grup de sportivi născuți în anul 1992.

III. 2. 5. METODA STATISTICO-MATEMATICĂ

Aceste metode (pot fi luate și separat) fac parte din metodele de cercetare cu caracter general, dar și de analiză și interpretare.

Utilizarea largă a metodei matematicii este legată atât de studiul cantitativ cât și de cel calitativ al lucrurilor studiate.

Metoda statistico-matematică utilizată în centralizarea, sistematizarea și calificarea unor coeficienți, reduce substanțial subiectivitatea din cadrul cercetării. Am apelat la următorii parametri statistici pe care i-am considerat semnificativi pentru prezenta lucrare:

– media aritmetică (x) pentru aprecierea valorii rezultatelor și ca element de comparație;

– abaterea standard (S) și coeficientul de variabilitate (Cv) pentru aprecierea gradului de omogenitate a rezultatelor la nivelul grupei studiate.

Formulele de calcul pe care le-am folosit sunt următoarele:

x x – suma valorilor

x = unde avem: n – numărul de subiecți

n

S = ± d² unde avem: d = xi – x (xi – valoare individuală)

n – 1

S

Cv = * 100

x

Coeficientul de variabilitate este cel mai complet indice de dispersie oferind informații precise despre omogenitatea rezultatelor grupului testat. Valorile obținute se interpretează în procente în felul următor:

– între 0% și 10% înseamnă că avem un colectiv cu omogenitate mare;

– între 10% și 20% însemnă că avem un colectiv cu omogenitate medie;

– > 20% înseamnă dispersie mare, lipsa de omogenitate datorată fie dispersiei reale existente în grup, fie numărului mic de subiecție testați.

III. 2. 6. METODA GRAFICĂ

Reprezentarea grafică reprezintă prezentarea intuitivă a datelor de cercetare, permițând evaluarea corectă a datelor de către cercetători. Cu ajutorul acesteia cititorul lucrării științifice poate reține un volum mare de informații, chiar și fără studiul analitic al materialului respectiv.

Metoda graficelor s-a utilizat pentru a evidenția rezultatele obținute de eșantionul de studiu și pentru a permite compararea ulterioară a acestora cu rezultatele existente la nivelul jucătorilor reprezentativi (lotul național).

III. 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

III. 3. 1. SUBIECȚII ȘI LOCUL DESFĂȘURĂRII STUDIULUI

Pentru realizarea experimentului am ales grupa de juniori născuți în anul 1996-1997 a clubului CSS TÂRGOVIȘTE, pregătită de prof. Cosmin Tobosaru. Cercetarea s-a desfășurat în perioada 01 ianaurie 2013 – 30 aprilie 2014.

Antrenamentele și jocurile echipei s-au disputat în următoarele locații: stadionul Petrolul din Târgoviște , Jucătorii aleși pentru realizarea experimentului sunt următorii:

Indicii antropometrici și funcționali

III. 3. 2. ETAPELE DESFĂȘURĂRII STUDIULUI

În perioada în care am efectuat studiul pe această grupă de juniori, echipa a participat în Campionatul Național de Juniori A1 (perioada septembrie 2013 – mai 2014), dar echipa a mai efetuat câteva meciuri și în cadrul unor diverse cupe județene sau zonale de fotbal în sală.

Pe parcursul perioadei în care am efectuat studiul jucătorii au fost supuși unor testări, după cum urmează:

a) Experimentul a debutat cu efectuarea unor testări inițiale (somatice, funcționale, motrice specifice) care ne-a oferit posibilitatea de a ne forma o părere asupra nivelului de pregătire și dezvoltare la care se situează sportivii. Acestă testare inițială a avut loc în luna martie 2013.

b) Testarea intermediară, efectuată pentru a vedea dacă și cum au evoluat jucătorii după primele luni de la începerea programului special de pregătire. Această a doua testare s-a efectuat în luna septembrie 2013.

c) Testarea finală, care s-a desfășurat la sfârșitul lunii aprilie 2014, a fost cea care, pe baza rezultatelor obținute, a devenit suportul concluziilor finale ale studiului.

III. 3. 3. DESCRIEREA JOCURILOR DE MIȘCARE FOLOSITE ÎN ANTRENAMENTELE ECHIPEI CSS TARGOVISTE

În antrenamentele echipei CSS TÂRGOVIȘTE s-a folosit o gamă largă și diversă de jocuri de mișcare cu caracter de întrecere, jocuri care au urmărit îndeplinirea sarcinilor și obiectivelor de instruire într-un mod cât mai plăcut (dar totodată și eficient). Voi prezenta în cele ce urmează numai o parte din aceste jocuri folosite pe parcursul perioadei în care am efectuat prezentul studiu, precum și calitățile motrice asupra cărora au avut influență directă.

Jocuri pentru dezvoltarea vitezei

1. “Numerele aleargă”

Jucătorii, numerotați câte 2, sunt dispuși pe o linie cu fața la antrenor; la semnal, ambii execută alergare de viteză până la un reper dinainte stabilit, apoi continuă alergarea numai cei care poartă numărul strigat de antrenor (spre exemplu nr. 2), iar ceilalți rămân pe loc câteva secunde, după care, la semnalul antrenorului, aleargă și ei, căutând să-i prindă din urmă pe ceilalți. Când reușește să-și prindă partenerul câștigă un punct.

2. “Cine-i mai rapid”

Dispuși în două echipe, A și B, pe două linii, față în față, jucătorii se deplasează unii spre alții prin joc de glezne sau alergare ușoară. La un moment dat, antrenorul strigă numele unei dintre echipe; aceasta se întoarce stânga-împrejur și aleargă spre linia de plecare, în timp ce cealaltă echipă încearcă să-i prindă.

După înregistrarea elevilor prinși, jocul se reia. Urmărirea este permisă numai până la linia fiecărei echipe. Câștigă echipa care prinde mai mulți adversari.

3. “Cine-i mai iute”

Jucătorii sunt așezați în cerc cu fața spre exterior și numerotați din 3 în 3 sau din 4 în 4. Atunci când antrenorul strigă un număr, toți elevii cu numărul respectiv execută un pas înainte și aleargă, ocolind cercul prin dreapta, căutând să-l atingă cu mâna pe cel din fața sa. Cine este atins, primește un punct penalizare. Câștigă jucătorul care are în final cele mai puține penalizări.

4. “Ogarii și iepurii”

Jucătorii sunt împărțiți în două echipe A și B și se așează pe două linii una după alta la distanță de 3 m; la semnal, ambele echipe execută alergare de viteză, echipa din spate căutând să atingă cu mâna echipa din față. Fiecare jucător care atinge un adversar aduce un punct pentru echipa sa. La reluare, rolurile se schimbă.

5. “Prinde cine-i mai iute”

Jucătorii caută să formeze două cercuri concentrice la distanță de 3 m unul de celălalt. La semnal, jucătorii din ambele cercuri se prind de brațe și încep să se deplaseze în cerc cu pași adăugați în sensuri opuse; la al doilea semnal, ambele cercuri dau drumul brațelor și aleargă spre exterior, cei din mijloc căutând să-i prindă pe cei din afară. După câteva repetări componenții celor două cercuri schimbă locurile.

6. “Santinela veghează”

Grupul de jucători se împarte în două echipe așezate pe două linii față în față, la 3-4 m, de o parte și de alta a unui cerc în care sunt așezate 3-4 mingi păzite de santinelă. Jucătorii sunt numerotați din 3 în 3 în ambele echipe. Santinela strigă un număr, de exemplu 2, jucătorii cu numărul 2 din ambele grupe vin la cercul cu mingi, căutând să ia una sau mai multe mingi pentru a le duce la echipa sa. Dacă santinela atinge cu mâna pe cei care vor să ia mingiile, echipa din care face parte jucătorul respectiv este penalizată cu un punct; dacă jucătorul respectiv nu este atins câștigă echipa sa un număr de puncte egal cu mingiile aduse.

Jocuri pentru dezvoltarea forței și detentei

1. “Cine-i mai puternic”

Jucătorii pe perechi, ținându-se de mână, se așează de o parte și de alta a unei linii trasate pe sol. La 2 m distanță înapoia fiecărui jucător se așează un obiect. La semnal, fiecare jucător încearcă să atingă obiectul din spatele său prin tracțiune; cel care reușește câștigă un punct. După 2-3 minute de joc se totalizează punctele acumulate, stabilindu-se în acest mod câștigătorul jocului pentru fiecare pereche.

VARIANTĂ: Același joc cu 3 sau 4 participanți, tracțiunea făcându-se de o frânghie înnodată cruce.

2. “Camionul la garaj”

Câte doi, unul înapoia celuilalt; cel din spate se sprijină cu palmele pe omoplații celui din față, împingându-l către un loc dinainte stabilit (garajul). Jucătorul care este împins opune rezistență cu picioarele, îngreunând în acest mod, împingerea camionului. După 2 minute rolurile se schimbă. Câștigă jucătorul care reușește introducerea camionului în garaj până la terminarea timpului de joc.

3. “Lupta cocoșilor”

Câte doi, față în față, stând pe un picior; sărituri variate lovind adversarul cu umărul, urmărindu-se dezechilibrarea acestuia.

4. “Țapul săltăreț”

Un jucător se plasează într-un cerc cu diametrul de 1 m; în fața și înapoia sa, la circa 4 m, sunt alți doi jucători care aruncă alternativ cu mingea în cerc pentru a-i lovi picioarele (gambele). Pentru evitarea loviturii, cel din cerc (țapul) sare cu genunchii cât mai sus, apoi se întoarce cu fața spre jucătorul care se află în posesia mingii.

5. “Ferește picioarele”

Jucătorii sunt dispuși în formație de cerc, având la centru un alt jucător care are în mână o sfoară lungă de 2-3 m, la capătul căreia este legat un săculeț de nisip. Acesta învârtește săculețul pe sub picioarele celor din cerc. Pentru evitarea loviturii, jucătorii sar cu genunchii cât mai sus. Cel lovit de săculețul de nisip schimbă locul cu cel din centru și jocul continuă. Câștigă jucătorii care nu au fost niciodată la centru.

6. “Concurs de sărituri”

Cine sare de mai multe ori în timp de 30 secunde pe un picior sau pe ambele picioare sau combinație de sărituri: 3 saărituri simple, 3 cu rotiri de brațe, 3 cu întoarceri diferite.

Jocuri pentru dezvoltarea rezistenței

1. “Șarpele își prinde coada”

Efectivul de jucători este împărțit în mai multe echipe egale ca număr, așezate în șir, și se țin de mână, formând șarpele. Primul jucător din fiecare echipă este “capul șarpelui”, iar ultimul este “coada” lui. În față, la 10-15m, se află așezate câte patru jaloane în formă de pătrat (între jaloane 10-15 m). La semnal, “șarpele” pornește în alergare printre jaloane, ocolindu-le. Fiecare șarpe trece de trei ori printre jaloane, încercând să-și atingă coada. Fiecare atingere a cozii se notează cu un punct. Câștigă șarpele cu mai multe atingeri (cozi prinse).

2. “Semaforul”

Se fixează culorile semaforului în trei locuri, prin trasarea lor pe sol cu cretă colorată (roșu, galben, verde). Toți jucătorii în afară de unul, cel care este coducător, se află așezați liberi pe tot spațiul de joc și execută joc de glezne. La comanda conducătorului de joc, care indică o culoare, tot colectivul aleargă în ritm impus de jucătorul-conducător în spațiul indicat, pentru ca la al doilea semnal să revină la locurile inițiale. Jucătorul care depășește conducătorul de joc, alergând mai repede, este panlizat cu un punct.

3. “Călătorul și umbra”

Colectivul de jucători este împărțit în două echipe, una fiind “călătorul”, iar cealaltă “umbra”. Fiecărui jucător-călător îi corespunde un jucător-umbră și se află răspândiți pe tot terenul. La semnal, călătorul aleargă, iar umbra după el, fără să-l depășească. După 2-3 minute se schimbă rolurile.

4. “Ghicește tempoul”

Grupul de jucători este împărțit în mai multe echipe de câte 4-6 persoane, așezate în șir în spatele unei linii de start. Antrenorul stabilește tempoul de alergare și distanța de 50-100 m și, la semnalul acestuia, echipele pornesc în alergare respectând tempoul indicat. Orice deviere de la tempoul stabilit se penalizează cu un punct. Câștigă echipa care, după 4-6 repetări, va avea cele mai puține puncte de penalizare. Reguli: nu se depășește tempoul sau distanța stabilită.

5. “Navetiștii”

Colectivul de jucători este împărțit în mai multe echipe de câte 4-6 jucători, așezate în șir în spatele unei linii de plecare. Înainte la 40-60 mse trasează o linie, iar la alți 3-4 m se află un jalon. Linia de sosire și jalonul delimitează spațiul de sosire. Conducătorul jocului stabilește dinainte tempoul și distanța de alergare. La semnalul acestuia, toate grupele pornesc în alergare spre locul de sosire, trec în spațiul cu același nume, ocolesc jalonul, după care pornesc spre linia de start. Aici, fără a se opri, primul din grupă rămâne mai în urmă, trece la coada șirului, iar al doilea devine conducător. Câștigă un punct conducătorul care a imprimat tempoul cel mai apropiat de cel indicat.

Jocuri pentru dezvoltarea îndemânării

1. Se joacă 3:3 pe o anumită suprafață delimitată (15 X 15 m) cu câte doi jucători (1+1) de la fiecare echipă în spatele uneia dintre liniile care delimitează spațiul de joc. Jucătorul cu mingea, din interior, trebuie să paseze la un coleg aflat după linia marcată după care îi ia locul. Cel care primește mingea face preluare și intră la jocul 3:3 de unde încearcă să ducă mingea la coechipierul aflat după linia opusă a pătratului.

2. Fiecare jucător cu minge. Se trage mingea în spate cu dreptul și se dă în față cu ristul pentru piciorul stâng, după care se trage cu stângul înapoi și se dă cu ristul ușor în față pentru dreptul. Se poate executa sub formă de întrecere pe o anumită distanță sau se pot număra executțiile efectuate de jucător într-un timp dat.

3.Fiecare jucător cu minge. Se execută conducerea mingii cu interiorul și exteriorul aceluiași picior în zig-zag, pe o anumită distanță. Se execută cu stângul și apoi cu dreptul.

4. Fiecare jucător cu minge. Menținerea mingii între picioare, 2-3 atingeri, după care se trage cu dreptul spre dreapta, după care urmează iar menținere, iar se trage mingea cu dreptul spre dreapta, iar menținere și iar se trage cu dreptul spre dreapta. În momentul când s-a efectuat de 4 ori acest procedeu se constată că jucătorul a ajuns în locul de unde a plecat (se lucrează astfel în pătrat). Câștigă cel care realizează cel mai rapid acest traseu (pătrat) de 3 ori.

5. Fiecare jucător cu minge. Conducere liniară, pe distanța de 10 m, întoarcere la 180 grade pe minge, urmată iar de conducere liniară 10 m. Câștigă cel care execută cel mai rapid acest traseu, dus-întors.

III. 4. PROPUNEREA ȘI SUSȚINEREA PROBELOR DE EVALUARE

Având în vedere caracterul jocurilor de mișcare folosite în antrenamentele echipei, precum și calitățile motrice asupra cărora au influență, am stabilit următoarea baterie de teste fizice și tehnice:

Teste fizice pentru viteză:

1. Viteză 30 m;

2. Viteză 50 m.

Teste fizice pentru forță:

3. Săritura în lungime de pe loc;

4. Flotări.

Teste fizice pentru rezistență:

5. Alergare pe distanța de 1500 m;

6. Alergare 12 minute.

Teste tehnice:

7. Transmiterea mingii cu precizie;

8. Dribling, preluare, șut la poartă.

Teste tehnice pentru portari:

9. Transmiterea mingii la distanță, cu precizie, din drop.

10. Aruncarea mingii la distanță, cu precizie.

Descrierea probelor:

1. Alergare pe distanța de 30 m cu start din picioare (se aleargă câte doi). Se acordă 2 încercări cu pauză de 5 min, înregistrându-se cel mai bun rezultat. Se va alerga în încălțări adecvate (teniși, adidași). Se folosește un teren plat, fără denivelări. Rezultatul se înregistrează în secunde și zecimi de secundă.

2. Alergare pe distanța de 50 m cu start din picioare (se aleargă câte doi). Se acordă 2 încercări cu pauză de 5 min, înregistrându-se cel mai bun rezultat. Se va alerga în încălțări adecvate (teniși, adidași). Se folosește un teren plat, fără denivelări. Rezultatul se înregistrează în secunde și zecimi de secundă.

3. Săritură în lungime de pe loc. Se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan, fiecărui jucător acordându-i-se 2 încercări. Va fi notată cea mai bună încercare. Se măsoară distanța de la vârfuri (poziția de plecare) la călcâie (poziția de aterizare). Suprafața pe care se sare trebuie să fie netedă și nealunecoasă. Se sare desculț sau în teniși (adidași). Rezultatul se înregistrează în cm.

4. Flotări. Din poziția sprijin culcat înainte cu mâinile pe sol se execută îndoirea și întinderea brațelor, menținând corpul întins, fără a atinge solul cu el, astfel încât unghiul dintre braț și antebraț să fie mai mic de 90 grade. Se vor număra numai cele executate corect, până în momentul în care sportivul se oprește.

5. Alergare de rezistență pe distanța de 1500 m. Alergarea se va face pe pista de atletism, în grupuri de câte 7 jucători.

6. Alergare timp de 12 minute. Alergarea se va face pe pista de atletism, în grupuri de 7 jucători. Se va nota distanța parcursă de jucător la sfârșitul celor 12 minute.

7. Transmiterea mingii cu precizie. Mingea pe loc. Se trasează un coridor cu o lățime de 2 metri și o lungime de 16 metri. Fiecare jucător va avea dreptul la 10 încercări. Se notează numărul de încercări reușite. Loviturile din care mingea a ieșit în afara coridorului nu se punctează.

8. Dribling, preluare, șut la poartă. Punctul de plecare este la 10 m față de linia ce marchează suprafața de 16 m. Jucătorul va porni în dribling și va termina acțiunea cu șut la poartă de la linia de 16 m. Se vor acorda câte 5 încercări. Se va marca timpul dintre momentul startului și momentul în care mingea depășește linia porții. Se va nota timpul fiecărei încercări și se va face media. Nu se iau în considerare loviturile în care mingea atinge solul înainte de a depăși linia de poartă.

9. Transmiterea mingii la distanță, cu precizie, din drop. Se trasează un coridor cu lățimea de 10 m de la linia ce marcheză suprafața de pedeapsă. Portarul, din alergare sau din mers, va lovi mingea din drop. Fiecare portar are dreptul la 3 încercări. Va fi notată cea mai bună încercare. Distanța se măsoară de la linia de la 16 m până la punctul unde mingea ia contact cu solul. Nu se iau în considerare loviturile în care mingea ia contact cu solul în afara coridorului.

10. Aruncarea mingii la distanță, cu precizie. Se trasează un coridor cu lățimea de 3 m de la linia ce marchează suprafața de pedeapsă. Portarul, din alergare sau mers, va arunca mingea la o distanță cât mai mare. Fiecare portar are dreptul la 3 încercări. Va fi notată cea mai bună încercare. Distanța se măsoară de la linia de 16 m până la punctul unde mingea ia contact cu solul. Nu se iau în considerare aruncările în care mingea atinge solul în afara coridorului.

În continuare, țin să menționez care sunt parametrii minimi în cazul cooptării la lotul național pentru probele menționate, la vârstele de 15 – 16 ani, perioadă în care s-a efectuat și studiul de față. Acești parametri de lot național ne vor ajuta în formularea unor concluzii la finalul studiului.

În urma testării inițiale, în care au fost colectate date antropometrice, criterii fiziologice și rezultatele probelor din bateria de teste stabilită, am obținut următoarele valori:

Testare ințială – Probe de viteză

Tabel 1

Testare inițială – Probe de forță

Tabel 2

Testare inițială – Probe de rezistență

Tabel 3

Testare inițială – Probe tehnice (pentru jucători)

Tabel 4

Testare inițială – Probe tehnice specifice portarilor

Tabel 5

Considerând că rezultatele testării intermediare nu prezintă o importanță deosebită, voi afișa în continuare rezultatele obținute în urma testării finale a grupului de jucători. În paranteze am evidențiat nivelul de creștere sau scădere față de rezultatele testării inițiale.

Testare finală – Probe de viteză

Tabel 6

Testare finală – Probe de forță

Tabel 7

Testare finală – Probe de rezistență

Tabel 8

Testare finală – Probe tehnice (pentru jucători)

Tabel 9

Testare finală – Probe tehnice specifice portarilor

Tabel 10

IV. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A DATELOR (CONCLUZII PARȚIALE)

Prin transpunerea grafică a rezultatelor obținute în cadrul testărilor inițiale și finale se pot observa mai ușor progresele înregistrate de către sportivii urmăriți în cadrul acestui experiment. Am ales să reprezint grafic atât evoluția indicatorilor statistico-matematici, cât și performanțele fiecărui sportiv, la ambele testări efectuate. Pentru a simplifica reprezentarea performanțelor individuale, am înlocuit numele sportivului cu cifra corespunzătoare lui din tabelul în care am prezentat lotul de jucători.

Viteza 30 m

Analizând rezultatele de la testarea inițială și cea finală se observă că s-a înregistrat o medie de 4.77 secunde în cazul primeia și o medie de 4.71 secunde în cel de-al doilea caz. Se remarcă astfel o îmbunătățire de 0.06 secunde la nivel de colectiv. Acest progres este unul foarte mic deoarece este bine știut faptul că viteza este dezvoltată în mare parte la acestă vârstă, dar și că este calitatea motrică cea mai puțin perfectibilă (are caracter nativ). Față de standardele impuse la lotul național, în speță 4.5 secunde la 15 ani și 4.4 secunde la 16 ani, putem observa că majoritatea componenților lotului se situează sub acest nivel. Progresul efectuat la nivel de colectiv se apropie însă de progresul pe care sportivii de la loturile naționale le înregistrează în același interval de timp ca și subiecții din cazul de față.

Abaterea standard la indică valori mici și foarte apropiate, ±0.13 la testarea inițială și ±0.14 la testarea finală.

Interpretând valorile în cazul coeficientului de variabilitate, doar 2.72%, respectiv 2.97%, putem trage concluzia că lotul de jucători prezintă o omogenitate foarte mare la acest capitol.

Viteză 50 m

Ca și în cazul probei de viteză pe 30 m și aici putem trage concluzii asemănătoare. Astfel, mediile aritmetice ale testărilor sunt de 7.94 secunde și 7.82 secunde. Din nou avem de-a face cu un progres mic, de 12 sutimi de secundă. Progresul este unul satisfăcător comparativ cu cel făcut de sportivii componenți ai naționalelor, care își îmbunătățesc performanțele la acest capitol cu până la 20 sutimi de secundă.

Abaterea standard se păstrează și ea proporțională cu cea de la proba anterioară, având valori de ±0.19 și ±0.21 secunde.

2.39% și 2.69% sunt valorile coeficientului de variabilitate, valori care confirmă încă odată omogenitatea lotului de jucători în prvința vitezei de deplasare.

Săritura în lungime de pe loc

Analizând rezultatele de la această probă, observăm că la testarea inițială am obținut o medie de 208.8 cm, iar la cea finală o medie de 214.28 cm. Ambele valori se situează destul de mult sub ceea ce se așteaptă de la sportivii de lot național. Astfel, conform așteptărilor F.R.F. un fotbalist de 15 ani trebuie să sară 220 cm, iar unul de 16 ani 225 cm. De remarcat este faptul că, raportat la colectiv, s-a înregistrat o creștere medie de aproximativ 6 centimetri, în timp ce componenții naționalei au un barem de creștere de 5 cm la aceste categorii de vârstă.

Abaterea standard la această probă este de ±7.95 cm la testarea inițială și de ±8.2 cm la testarea finală.

Coeficientul de variabilitate are valori aproape identice în cazul ambelor testări (3.8% la cea inițială și 3.83% la cea finală), arătând un grad mare de omogenitate în cazul probei care pune în evidență forța membrelor inferioare.

Flotări

Proba care pune în evidență forța membrelor inferioare aduce în prim-plan câteva situații mai puțin obișnuite.

Astfel, la testarea inițială s-a înregistrat o medie de 12.23 de flotări pentru un sportiv, iar la testarea finală o medie 14.52 flotări. Cerințele pentru lotul național sunt de 14, respectiv 16 flotări pentru fiecare sportiv. Ca medie, sportivii nu întrunesc condițiile înaltei performanțe, însă progresul înregistrat de fotbaliștii studiați este unul bun, de 2.29 flotări, în situația în care federația prevede o creștere de 2 unități.

Abaterea standard este de ±1.13 în cazul testării inițiale și ±1.78 în cazul celei finale, deci avem o ușoară creștere după ultima testare.

Coeficientul de variabilitate este de 9.24 la testarea inițială și de 12.26 la testarea finală. Dacă prima valoare indică omogenitatea lotului spre limita inferioară a omogenității bune a echipei, cea de-a doua valoare depășește acestă limită și avem de-a face cu un grad mediu de omogenitate. Ne confruntăm, în cazul de față, cu o scădere importantă și mare a omogenității în ceea ce privește dezvoltarea musculaturii membrelor superioare.

Rezistență 1500 m

Cu o medie de 7.04 minute pe distanța de 1500 m la testarea inițială și o medie de 6.39 minute la testarea finală, putem afirma că, din acest punct de vedere, fotbaliștii pregătiți de prof. Gheorghe Becheanu sunt aproape la fel de pregătiți ca și componenții lotului național. Standardele pentru jucătorii reprezentativi sunt de < 7 minute la 15 ani și de < de 6.3 minute la 16 ani. Progresul înregistrat este direct proporțional cu cerințele internaționalilor de aceeași vârstă.

Abaterea standard este de ±0.13 minute, respectiv ±0.14 minute în cazul celor două testări.

Omogenitatea echipei este din nou una foarte bună, studiind atât ceoficientul de 3.07% de la testarea inițială, cât și cel de 3.51% de la testarea finală.

Alergare 12 minute

Jucătorii de înaltă performanță au ca barem parcurgerea a 2700 m la 15 ani și 2800 m la 16 ani în cazul testului de alergare 12 minute (testul Cooper). Mediile rezultate în urma testărilor sunt de 2658 m pentru prima verificare și de 2723 pentru cea finală. Progresul este unul mulțumitor, de 65 m în medie, față de 100 m cât se așteaptă de la jucătorii reprezentativi.

Abaterea standard este de ±72 m la testarea inițială și ceva mai ridicată la testarea finală unde se înregistrează o abatere de ±84 m.

Ca în majoritatea probelor prezentate până acum, coeficientul de variabilitate indică un grad de omogenitate ridicat, de 2.72% pentru testarea inițială și de 3.09% pentru cea finală.

Transmiterea mingii cu precizie

Media aritmetică a reușitelor în cazul probei de transmitere a mingii cu precizie este de 4.65 la testarea inițială și de 5.71 la testarea finală. Pentru fotbaliștii componenți ai lotului național media este de 5 reușite la 15 ani și de 6 reușite pentru 16 ani. Progresul înregistrat este foarte bun raportat la progresul care se așteaptă în cazul jucătorilor internaționali.

Abaterea standard este de ±0.86 la testarea inițială și de ±0.85 la testarea finală.

Coeficientul de variabilitate este destul de ridicat la testarea inițială, 18.49%, ceea ce indică o omogenitate scăzută a lotului și înregistrează o scădere până la 14.89% la testarea finală.

Dribling, preluare, șut la poartă

Media aritmetică rezultată în urma testării acțiunii încheiate cu finalizare indică o valoare de 9.48 secunde la testarea inițială și de 9.35 secunde la testarea finală. Pentru lotul național cerințele sunt de 9.3 secunde, respectiv 9 secunde. Putem astfel observa că progresul făcut de subiecții studiului de față este unul mic îăn comparație cu ceea ce se așteaptă de la un component al echipei naționale.

Abaterea standard este de ±0.26 la testarea inițială și de ±0.21 la testarea finală.

Omogenitatea este una foarte bună, valorile obținute fiind de 2.74 și de 2.25 la testarea inițială, respectiv cea finală.

Transmiterea mingii la distanță, din drop, cu precizie

Analizând cei 4 portari din lotul studiat, observăm că ei se situează sub

baremurile minime impuse de echipa reprezentativă. Astfel, media

aritmetică la testarea inițială la acestă probă este de 30.25 m, iar la testarea

finală este de 34.38 m. Progresul înregistrat este, în medie, de 4.13 m, mai

bun față de 3 m cât se cere în cazul portarilorconvocați la echipa națională.

Abaterea standard are o valoare de 1.85 la prima testare și ceva mai ridicată,

de 2.21, la testarea finală.

Coeficientul de variabilitate este de 6.11% la începutul studiului și de 6.43%

la ultima verificare, ceea ce denotă că omogenitatea este una bună.

Aruncarea mingii la distanță, cu precizie

Și în cazul acestei probe portarii studiați sunt inferiori standardelor cerute la

loturile naționale. Cu o medie de 21.13 m la prima testare și 23.63 m la ultima

testare, sportivii se situează sub baremul cerut celor de înaltă performanță.

Progresul este însă unul bun, de 2.50 m, față de 2 m cât arată că ar trebui să

înregistreze “tricolorii”.

Abaterea standard este de ±0.85 m la testarea inițială și de ±0.95 m la testarea finală.

Omogenitatea grupului este una bună, coeficientul de variabilitate având

valori identice, 4.02, în cazul celor două testări.

V. CONCLUZII FINALE

Din cele prezentate în lucrarea de față se poate remarca cu ușurință progresul

înregistrat de sportivii studiați pe perioada în care s-a efectuat acest studiu.

Jucătorii au obținut performanțe mai bune atât la capitolul de pregătire tactica, cât

și la cel de pregătire tehnică.

Ceea ce doresc să remarc prin acestă lucrare este faptul că, printr-o utilizare corectă, eficientă și bine planificată a jocurilor de mișcare în cadrul procesului de antrenament al unei grupe de juniori A1, se pot obține rezultate foarte bune și creșteri însemnate ale calităților motrice de bază, dar și ale tehnicii jucătorilor.

Dovadă la cele afirmate de mine anterior stau rezultatele obținute în urma testării sportivilor. Astfel, dacă ne uităm la progresele efectuate de jucători, fie ca grup, fie luați individual, constatăm că acești jucători au înregistrat creșteri care se confundă (sau uneori chiar depășeșc) creșterile efectuate de jucătorii componenți ai loturilor naționale la aceași categorie de vârstă.

De altfel, prin utilizarea în pondere cât mai mare a acestor jocuri în cadrul antrenamentelor, sportivii sunt mai receptivi și răspund cu o plăcere mult mai mare la sarcinile date de antrenor. Munca spre înalta perfomanță devine, în acest mod, mult mai ușoară, atât pentru antrenor, cât mai ales pentru jucători.

BIBLIOGRAFIE

1. Aga, Gh., Măriuca, N., Marchitan, A. “Jocul – bijuterie a educației fizice la clasele I-IV”, Editura “Gheorghe Cârțu Alexandru”, Craiova, 1994.

2. Apolzan, D. “Fotbal 2010”, Federația Română de Fotbal, București, 1999.

3. Cernăianu, C. “Fotbal. Manualul antrenorului profesionist”, Editura “Rotech Pro”, București, 2000.

4. Cernăianu, C. “Curs de fotbal”, Editura “Fundația România de Mâine”, București, 1997.

5. Chiriță, G. “Educație prin jocuri de mișcare”, Editura “Sport-Turism”, Galați, 1983.

6. Cojocaru, V. “Fotbal – Noțiuni generale”, Editura “Axis Mundi”, București, 2001.

7. Cojocaru, V. “Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii”, Editura “Axis Mundi”, București, 2002.

8. Epuran, M. “Metodologia cercetării activităților corporale”, Uz intern, A.N.E.F., București, 1992.

9. Maroti, Șt. “Îndrumar pentru elaborarea lucrărilor de cercetare științifică în domeniul educației fizice și sportului”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003.

10. Miu, Șt. “Fotbal. Specializare”, Editura “Fundația România de Mâine ”, București, 2001.

11. Motroc, I., Motroc, Fl. “Fotbalul la copii și juniori”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.

12. Pehoiu, C. “Jocul – Formă și mijloc de realizare a obiectivelor și conținutului educației fizice școlare”, Editura “Cetatea de scaun”, Târgoviște, 2004.

13. *** “Culegere de materiale tehnico-metodice”, Federația Română de Fotbal (Școala Națională de Antrenori), București, 2002.