Studiu Privind Eficienta Recuperarii In Recuperarea Ligamentoplastiilor

Studiu privind eficiența recuperǎrii in recuperarea ligamentoplastiilor

CUPRINS

PARTEA I:

CAPITOLUL I.

Explicitatea temei

Anatomia funcționalǎ a genunchiului

Tabloul Clinic al patologiei

Biomecanicǎ

Tratament

CAPITOLUL 2:

TRATAREA TEORETICĂ

Bibliografie

Capitolul I – Introducerea

Explicitatea temei

Articulația genunchiului este cea mai mare din corpul uman. Comparativ cu alte articulați, aceasta nu este protejatǎ de factorii nocivi din mediu si de traumatisme, fiind mai puțin acoperitǎ. Este foarte mult solicitatǎ in ortostatism cât si in locomoție fapt ce face ca uzura componentelor sale sa fie grǎbitǎ. Articulația genunchiului comparativ cu alte articulații din corpul uman, are numeroase implicații in patologie, ea fiind sediul unor procese inflamatorii și tumorale și a unui numar mare de traumatisme. Din acest motiv mi-am ales sǎ demonstrez cǎ recuperarea în patologiile genunchiului și mai ales recuperarea in ligamentoplastie este nu, numai benefica ci chiar o necesitate, atȃt din punct de vedere profilactic cȃt și în recuperarea dupǎ tratament ortopedic sau chirurgical.

Ligamentoplastia este procesul de refacere a ligamentelor rupte. În cazul ligamentoplastiilor, toate acțiunile au loc intra-articular si sunt controlate artroscopic. Leziunile ligamentare pot fi asociate cu alte structuri sau izolate.

Ligamentul încrucișat anterior joacǎ un rol important in biomecanica articulației, iar, din totalul traumatismelor și microtraumatismelor de genunchi, cele de ligament încrucișat anterior sunt cele mai frecvente.

In prezent se considerǎ cǎ, la sportivii si persoanele care au suferit rupturi ale ligamentului încrucișat anterior si cǎrora nu li s-a fǎcut reconstrucție, rata leziunilor meniscale este de 60-80%. Prin urmare este foarte important sǎ tratǎm orice leziune existenta la nivelul ligamentelor încrucișate, pentru cǎ altfel aceasta devine o problemǎ pe termen lung.

Actualmente se dǎ importanța deosebitǎ profilaxiei, știut fiind faptul cǎ este mai simplu și mai ieftin sǎ previi decât sǎ tratezi, cea mai eficientǎ metodǎ de a evita apariția leziunilor ligamentului încrucișat anterior fiind tonifierea musculaturii membrelor inferioare.Alte mǎsuri care pot reduce incidența accidentǎrilor la acest nivel sunt : evitarea pantofilor cu toc inalt, scaderea greutati corporale, evitarea incǎrcǎrii articulației prin mersul pe teren accidentat, evitarea sporturilor de contact care implica rasuciri.

In prezent se uzeaza de douǎ modalitați de tratament :

Tratamentul ortopedic, se practicǎ la pacienții de peste 50 de ani, tratamentul chirurgical fiind utilizat la sportivi și persoanele active, scurtând pe termen mai îndelungat potentialul aparției artrozei.

In prezent se folosește metoda artroscopica cu grefǎ autologa : din tendon rotulian (procedeul Keneth Jones) – Metodǎ controversatǎ și din tendoanele „ labei de gâscǎ” (Hamstrings).

Cu bune rezultate se folosesc si șuruburile bioabsorbabile care reduc timpul operator si scurteazǎ recuperarea.

Recuperarea începe chiar înaintea intervenției chirurgicale, fǎcându-se lucru mecanic înainte se faciliteazǎ „trezirea cvatricepsului” imediat dupǎ operație. Cunoașterea proceselor prin care trece tendonul pânǎ ajunge la o structura de tipul ligamentului trebuie bine cunoscute de catre kinetoterapeut pentru a putea concepe un program kinetic de recuperare eficient.

Scopul kinetoterapiei la genunchi:

Recuperarea capacitatii musculare ( a cvatricepsului);

Recuperarea amplitudinii articulare;

Reeducarea mersului.

Obiectivele urmǎrite sunt : combaterea durerii si imflamației, refacerea stabilitații si creșterea mobilitǎții. Mai mulți factori pot determina apariția durerilor : grefa folositǎ, tehnica chirurgicalǎ si programul de reabilitare. Gestionarea corectǎ a durerii este datǎ de gǎsirea diagnosticului etiologic corect. Se folosesc cu bune rezultatea cu efect analgezic : masajul, laserul si electroterapie, iar pentru reducerea inflamației se apeleazǎ la : crioterapie, puncții evacuatorii, infiltrații, manevre de drenaj limfatic.

Indiferent de ligamentoplastie, kinetoterapia urmǎrește același scop, imobilizarea este insǎ variabilǎ.

Mișcarea preococe cu incǎrcare este esențialǎ deoarece ajutǎ la combaterea redorii si tonifierea musculaturii. Se folosesc izometrii pânǎ la scǎderea inflamației în articulația genunchiului, apoi se va trece la izotonii, dar pentru obținerea unor progrese semnificative este determinantǎ voința pacientului. Deasemenea protocolul de recuperare in cazul ligamentoplastiei este acealași, dar trebuie personalizat in funcție de fiecare pacient.În cazul pacienților activi,repaosul din timpul recuperǎrii contribuie la maladaptarea cardiaca, de aceea, kinetoterapeuții trebuie sǎ completeze ingrijirea leziunilor sportive printr-o pregǎtire specificǎ cu exerciții cardiorespiratorii.

Mai presus de toate, trebuie sa existe o colaborare permanentǎ intre kinetoterapeut, medic curant si pacient, pentru a reduce la minim sechele.

Anatomia funcționalǎ a genunchiului

Genunchiul este cea mai mare articulație a corpului omenesc. Atenția mai deosebitǎ ce i se acordǎ se intemeiazǎ pe câteva observații de ordin general medical, și anume:

Comparativ cu alte articulații mari (șold, scapulohumeralǎ), este cea mai puțin acoperitǎ si protejatǎ de parți moi, ceea ce explicǎ frecventele sale expuneri la acțiunea factorilor nocivi externi;

Este foarte mult solicitatǎ în staticǎ și locomoție, fapt ce grabește uzura mai accentuatǎ a elementelor sale componente;

Aceastǎ articulație se încadreazǎ în grupul articulațiilor bicondiliene, dar unii autori o cosiderǎ o articulație trohleeananǎ.

In alcǎtuirea anatomiei funcționale a genunchiului intrǎ urmatoarele :

Suprafețele articulare aparțin capul distal al femurului, capul proximal al tibiei si rotulei. Peroneul nu ia parte la alcǎtuirea ei.

In alcǎtuirea anatomiei functionale a genunchiului intrǎ urmatoarele :

Femurul : acesta este unicul os al coapsei și prezintǎ în partea inferioarǎ douǎ proeminențe numite condili femurali, care se sprijinǎ pe partea superioarǎ a tibiei. Fiecare condil prezintǎ 3 fețe: articularǎ,intercondilianǎ și cutanatǎ.Pe fețele intercondiliene se inserǎ ligamentele incrucișate ale articulației genunchiului iar fețele cutante prezintǎ cate o proeminențǎ numite epicondili mediali si epicondili laterali pe care se inserǎ ligamentele colaterale ale articulației genunchiului,cel tibial pe epicondilul medial si cel fibular pe epicondilul lateral.

Meniscurile : joacǎ rolul unor pernițe amortizoare dintre femur si tibie.Acestea susțin aproximativ 40 % din sarcinile mecanice exercitate asupra genunchiului,împreunǎ cu ligamentele acestea asigurǎ stabilitatea articularǎ,fara a împiedica mobilitatea.Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet, el fiind intrerupt doar pe o mica intindere la nivelul emintentei intercondiliene ; Meniscul medial are forma unei semilune,deci cu o intrerupere mediala mult mai mare decat cel lateral.Cele doua meniscuri sunt unite in partea anterioarǎ printr-o bandeletǎ transversalǎ,numitǎ ligamentul transvers al genunchiului.

Ligamentele încrucișate : sunt în numǎr de douǎ, și se gǎsesc posterior, în fosa intercondilianǎ. Se inserǎ, pe de o parte, pe fețele intercondiliene, iar pe de alta, pe ariile intercondiliene ale tibiei. Deși sunt situate profund, ligamentele încrucișate se gǎsesc în în afara articulației, deoarece sunt în afara membranei sinoviale. Dupǎ situația lor, dar mai ales dupǎ inserția lor tibiala, au fost denumite unul anterior si altul posterior.

Ligamentul incrucișat anterior : se inserǎ prin extremitatea inferioarǎ pe aria intercondilianǎ anterioara a tibiei, iar prin cel superior pe fata intercondiliana a condilului lateral (partea posterioarǎ). Are o direcție oblicǎ in sus, inapoi și în afarǎ.

Ligamentul incrucișat posterior : se inserǎ pe aria intercondiliana posterioara a tibiei (înapoia inserțiilor meniscurilor). De aici se îndreaptǎ în sus, înainte si înǎuntru, pentru a se fixa pe fața intercondiliana a condilului medial ( partea ei anterioarǎ). Pe partea anterioarǎ si cea posterioarǎ a acestui ligament se distinge cate un fascicul, numit ligament menisco-femural anterior, respectiv posterior. Ambele se desprind de pe cornul posterior al meniscului lateral, se alaturǎ ligamentului posterior și dupa un traiect variabil se confunǎa cu el. Adeseori, ele rǎmân izolate (independente) mergând sa se insere pe fața lateralǎ a condilului medial.

Pentru considerentul cǎ ligamentele incrucișate împing stratul sinovial înaintea lor, ele apar ca fiind porțiunea cea mai profundǎ a capsulei și sunt de fapt formațiuni extraarticulare. Totodata, ligamentele incrucișate sunt parți ingroșate ale porțiunii invaginate, intercondiliene a capsulei.

Poziția ligamentelor incrucișate în mișcarile de flexiune si extensiune este o problemǎ controversatǎ. Unii autori sunt de pǎrere cǎ, în aceste mișcǎri, tensiunea acestor ligamente nu este uniformǎ. În ambele ligamente incrucișate (anterior si posterior) ar exista porțiuni întinse si porțiuni relaxate. Dacǎ se secționeazǎ ligamentele incrucișate cand articulația se aflǎ in poziție de flexiune, rezultatul ce se obține este o compromitere a soliditǎții acesteia, deoarece articulația devine mobilǎ „ balantǎ”. Secționarea acelorași ligamente in poziția de extensiune a articulației nu este urmatǎ de nici un prejudiciu. De aici s-a dedus în mod logic cǎ ligamentele incrucișate sunt elementele ce asigura solidaritatea articulației in flexiune, pe când ligamentele colaterale servesc pentru menținerea solidǎții articulației in extensiune.

Studiile de biomecanicǎ a articulației genunchiului au mai arǎtat cǎ dispoziția ligamentelor incrucișate constituie unul din factorii care explicǎ combinarea „mișcarilor terminale” ale genunchiului cu mișcǎri de rotație. Dupǎ câte se cunoaște, la sfârșitul unei mișcǎri de extensiune „purǎ” ligamentul incrucișat anterior este întins. Aceasta extensiune poate fi accentuatǎ daca femurul executa o mișcare de rotație înǎuntru sau tibia o rotație în afarǎ. În aceste situații, ligamentul se relaxeazǎ permițând accentuarea extensiunii anterioarǎ. Aceste mișcǎri zise „ terminale” care însoțesc în acest caz extensiunea maximǎ,conferǎ o mai mare siguranța locomoției, îndeosebi pe terenuri accidentate.

Platoul tibial : este partea superioarǎ a tibie pe care se sprijina femurul, și prezinta mai multe detalii: fata articulara superioara,care este alcatuita la randul ei . din doua suprafete articulare ce raspund condililor femurali. Suprafata mediala este ovala si mai adancita, iar suprafata laterala, mai largita in sens transcersal si are o forma ovala. Eminenta intercondiliana sau spina tibiei, este un masiv osos ce sapara cele doua suprafete articulare. Ea este formata din doi tuberculi intercondilieni intre care se gaseste o mica incizura. Anterior si posterior fata de emineneta intercondiliana, se afla doua suprafete neregulate si rugoase, numite aria intercondiliana anterioara pe care se insera ligamentul incurcisat posterior al articulatiei genunchiului.

Tibia : este cel mai voluminos dintre oasele gambei,și este situat în partea internǎ a gambei. Tibia are un corp si douǎ epifize. Corpul, prezintǎ douǎ ușoare curburi : una superioarǎ,convexǎ medial, și alta inferioarǎ , concavǎ medial, care îi dau aspectul literei S. Epifiza superioarǎ sau proximalǎ, este o masǎ voluminoasǎ ,alungitǎ în sens transversal.

Cartilajul articular : acoperǎ extremitațile osoase ale tuturor articulațiilor mobile.Acesta este o suprafațǎ de frecare și de transmitere a presiunilor.

Capsula articularǎ : îmbraca și delimiteazǎ articulațiile mobile,aceasta contribuie la menținerea în contact a structurilor articulației și la asigurarea stabilitații acesteia.

Rotula/Patela : este un os scurt,rotund,turtit antero-posterior, este considerată ca un os sesamoid, dezvoltat în grosimea tendonului mușchiului cvadriceps. Prezintǎ de studiat baza, vârful, douǎ fețe si douǎ margini. Orientare : se pune în sus baza, posterior fața articularǎ și lateral – povârnișul cel mai larg al acestei fețe. Fata anterioara – este convexa si rugoasa ; Fața articularǎ – sau fața posterioarǎ este destinatǎ articulației cu fața patelarâ a femurului. Prezintǎ o creastǎ verticalǎ si douǎ povârnișuri. Dintre acestea douǎ cel lateral este mai întins; Marginile – sunt în numǎr de douǎ : medianǎ si lateralǎ. Patela proeminǎ în regiunea anterioarǎ a genunchiului ; poate fi exploratǎ atât prin inspecție cât și prin palpare. Fracturile patelei, relativ frecvente sunt produse fie de traumatisme, fie în mod indirect, prin contracția violentǎ a mușchiului cvatriceps femural.

Sinoviala : este membrana care acoperǎ interiorul capsulei articulare.Funcția ei este de a facilita alunecarea suprafețelor articulare unele pe altele, datoritǎ lichidului sinovial pe care îl secretǎ.

Ligamentul patelar : unește partea inferioarǎ a rotulei cu partea superioarǎ a tibiei. Se prezintǎ ca o formațiune fibroasa, puternicǎ, lungǎ de 5-6 centimetri si latǎ de 2-3 centimetri, situatǎ înaintea articulației. Are forma unui triunghi și se inserǎ prin baza sa pe vârful patelei, iar prin vârf pe partea inferioarǎ a tuberozitǎții tibiei. Deoarece este considerat ca tendon terminal al mușchiului cvatriceps , patela ar fi în acest caz un os sesamoid. Ligamentul patelei prezintǎ douǎ fețe și douǎ margini. Prin fața sa anterioarǎ raspunde fasciei femurale, iar prin cea posterioarǎ, unei mase celulo-adipoase, numite corpul adipos infrapatelar, și mai in jos, unei burse sinoviale, numitǎ bursa infrapatelara profundǎ. Marginile ligamentului vin în raport cu formațiunile de întǎrire ale capsulei. Ligamentul patelei se poate vedea și palpa sub piele ( mai ușor în semiflexiune).

Tendonul mușchiului cvatriceps : se aflǎ în partea ventralǎ a genunchiului,în partea superioarǎ a patelei.

Tabloul Clinic

Datorită participării sale în biomecanica statică cȃt și cea dinamică a membrului inferior, dar și prin faptul că are o slabă acoperire cu țesuturi moi, articulația genunchiului este predispusă la toate tipurile de traumatisme.

Articulația genunchiului este o articulație complexǎ și este, așadar, predispusǎ leziunilor. Fiind cea mai solicitată articulație din corp, suportă aproape toată greutatea corporalǎ. Stabilitatea și mobilitatea articulației sunt date de un ligament interior și unul exterior, precum și un ligament încrucișat anterior și unul posterior. Două discuri cartilaginoase, numite meniscuri, funcționează ca amortizoare pentru șocuri survenite în urma mersului pe teren accidentat sau practicarea sporturilor. Sportivii si persoanele care practicǎ sport de performanțǎ și nu numai,sunt mai predispuși rupturilor de ligament incrucișat anterior,în momentul cȃnd genunchiul este in hiper extensie sau rǎsucit cu partea inferioarǎ a piciorului fix,pe sol.

Ruptura ligamentului încrucișat posterior este adesea cauzată de traumatisme ale părții frontale de partea inferioară a piciorului, sau de hiper extensia articulației genunchiului.

În cazul unei leziuni acute a ligamentului încrucișat anterior sau a ligamentului încrucișat posterior simptomele sunt:

Auzul sau perceperea unui trosnet la nivelul genunchiului în timpul accidentǎrii

Tumefierea ( umflarea ) genunchiului

Durere cu limitarea mișcǎrilor genunchiului

Instabilitate

În câteva sǎptǎmâni aceste acuze dispar, persistând o instabilitate a genunchiului (genunchiul “fuge”) manifestatǎ la mișcǎri de torsiune, la schimbǎri de direcție, la mers pe teren denivelat.
Diagnosticul este stabilit de cǎtre medicul specialist ortoped pe baza examenului clinic și cu ajutorul rezonanței magnetice nucleare (RMN) , care permite vizualizarea afectǎrilor ligamentare, ale tendoanelor, musculaturii sau a cartilajului articular.

Biomecanica

Articulatia Genunchiului:

G e n u n c h i u l este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă

coapsa de gambă. Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a femurului, extremitățile superioare ale celor două oase ale gambei tibia și peroneul și osul propriu al regiunii, rotula.

Biomecanica articulației femuro-tibiale

Articulația femuro-tibială are un singur grad de libertate și în consecință

prezintă doar două mișcări principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la

care se adaugă și altele secundare ca: rotație internă și rotație externă. Articulația mai prezintă și mișcări de înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine. Amplitudinea medie a mișcărilor active de flexie și extensie este 135°, iar a celor pasive de 150°. Mișcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin cei doi condili femurali.

Articulația femuro-tibială acționează după principiul unei pârghii de gradul

III, prin mișcarea femurului pe tibia fixată, prin deplasarea tibiei pe femurul fixat sau prin deplasarea simultană a celor două oase ale membrului inferior .

Mișcarea de flexie este mișcarea prin care planul posterior al gambei se apropie de planul posterior al coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul flexiei se face mai mult prin rostogolire, iar sfârșitul mișcarii de flexie mai mult prin rotație pe loc în jurul unei axe fixe. Când flexia genunchiului ajunge la 70°, se atribuie o rotație internă, care poate ajunge până la 20° amplitudine.

Mușchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural și semimembranosul, ca

mușchi principali, iar în mod accesoriu intervin și semitendinosul, solearul,

popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul. Limitarea mișcării de flexie este dată de atingerea feței posterioare a gambei cu fața posterioară a coapsei.

Mișcarea de extensie este opusul mișcǎrii de flexie, adicǎ partea posterioarǎ a gambei se departeazǎ de partea posterioarǎ a coapsei. La debutul mișcării are loc rotarea

extremității femurului, apoi mișcǎrea capului femural pe platoul tibial, până când cele douǎ axe se continuǎ una pe cealaltǎ (văzute din profil). Mișcării de extensie a genunchiului i se asociază și o rotație în afară,a gambei pe coapsă.

Mușchii motori ai extensiei sunt, în primul rând, mușchiul cvadricepsul și mușchiul tensorul fasciei

lata. Cei doi mușchi împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene și tendonul rotulian,realizează, un aparat complex de extensie a genunchiului. Mușchii extensori acționează cu toată capacitatea lor atunci când se face extensia forțată a genunchiului flectat sau când se realizează o mișcare forțată de fixare a genunchiului în ușoară flexie,ca in activitatea fizică. Astfel, în aceste situații se poate rupe aparatul extensor al genunchiului la diferite nivele, ajungându-se la ruptură de tendon cvadricipital (mai ales la fotbaliști și rugbiști), la o fractură de rotulă, la o ruptură de ligament rotulian (la alpiniști) sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară.

Mișcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulației, de

ligamentul încrucișat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucișat

posterior, de mușchii ischio-gambieri și de ligamentele anterioare care se extind înmomentul extensiei.

Mișcările de rotație înăuntru și în afară

Aceste mișcări se asociază mișcărilor de flexie și extensie. Mai intervin și

ligamentele încrucișate, care fac mișcarea de rotație în afarǎ a gambei în poziția finalǎ de flexie si mișcarea de rotație înǎuntru în poziția finalǎ a extensiei.

Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 15° – 20°, iar de rotație pasivă de 35° – 40° .

Rotația în afară se face de bicepsul femural, iar rotația înăuntru se face de:

semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern și croitor.

În rotația externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucișate se

relaxează, în timp ce în rotația internă se întind ligamentele încrucișate și se destind ligamentele laterale.

Mișcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în

mers, când sunt puse sub tensiune maximă o dată cu extensia genunchiului. În

flexia completă, ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se rămane

ușor destins. În semiflexie, însă, se obține o relaxare maximă a ligamentelor.

Ligamentele încrucișate limitează deplasarea înainte și înapoi a platoului

tibial pe condilii femurali, când genunchiul este în extensie.

Ligamentul încrucișat anterior oprește deplasarea anterioară, iar cel posterior –

deplasarea posterioară

Ligamentul încrucișat anterior se întinde în extensie, și se relaxează în flexia

ușoară și se întinde din nou în hiper extensie. El se poate rupe în extensia

genunchiului, în flexia de 90° a genunchiului, sau prin trecerea forțată de la flexie la extensie cu genunchiul rotat extern.

Ligamentul încrucișat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în

semiflexie și se întinde din nou ușor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura pe gambă surprinde genunchiul în flexie.

Meniscurile: biomecanica și rolul lor

Deși solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexia genunchiului, dinainte înapoi pe

platoul tibial, dar se apropie ușor și între ele, prin extremitățile posterioare. În

extensie, meniscurile se miscă în sens invers, se depărtează ușor unul de altul și ating

marginile anterioare ale platoului tibial. Tot ele se mai deplasează și o dată cu platoul tibial față de condilii femurali, ele situânduse mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea condililor. Astfel, în extensie, condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.

În rotația gambei în afară, partea anterioară a meniscului intern urmează

capsula la care aderă și se deplasează dinapoi înainte și dinăuntru în afară, în timp ce partea sa posterioară este împinsă înapoi de condilul femural, ceea ce are drept rezultat o puternică distensie a meniscului. Meniscul extern poate suferi o deplasare asemănătoare, dar de sens invers, în timpul mișcării de rotație externă. El este mai rezistent și mai mobil.

Biomecanica articulației femuro-rotuliene

Patela este menținută pe locul ei, de un sistem complicat format din fibre musculare, ligamente si tendoane.

În sens vertical, patela este fixată de tendonul rotulian și de tendonul cvadricipital

care numai el este motor și solicită rotula, trăgând-o în afară și aplicând-o puternic în șanțul trohlean. Aceste tendoane fac între ele un unghi deschis în afară (unghiul Q). Închiderea lui favorizează apariția luxației rotulei.

În sens transversal, patela este sustinută de cele două aripioare rotuliene. Aripioara internă se întinde de la marginea internă a rotulei, la fața internă a condilului intern, este fortificată de inserția distală a vastului intern și de ligamentul menisco-rotulian intern și este deosebit de solicitată.

Aripioara externă se întinde de la marginea externă a rotulei, la fața externă a

condilului extern, este întărită de mușchii vast extern, fascia lata și de ligamentul menisco-rotulian extern și este mai slab dezvoltată.

În afară de aceste formațiuni, o serie de elemente fibroase se întretaie peste

patelă, formând o adevarată rețea. Este vorba de expansiunile directe și încrucișate ale vaștilor, expansiunile mușchiului croitor, fasciei lata, aponevrozei gambiere și ale mușchiului dreptului anterior.

Statica genunchiului

La omul normal, când sprijinul se repartizează în mod egal pe ambele

membre inferioare, greutatea corpului se transmite prin capetele femurale la

genunchi și de aici la plante, linia de forță trecând prin mijlocul capului femural,

prin mijlocul genunchiului și prin mijlocul articulației gleznei.

Axa biomecanică a femurului care trece prin centrul capului femural și prin

scobitura intercondiliană, face cu axa anatomică a corpului femural un unghi de 10° deschis în sus. Față de axa anatomică a tibiei, axa anatomică a femurului se găsește ușor înclinată în afară, formând astfel un unghi deschis în afară de 170° – 177° (genuvalgum fiziologic).

Tratament

Actualmente se dǎ importanța deosebitǎ profilaxiei, știut fiind faptul cǎ este mai simplu și mai ieftin sǎ previi decât sǎ tratezi, cea mai eficientǎ metodǎ de a evita apariția leziunilor ligamentului încrucișat anterior fiind tonifierea musculaturii membrelor inferioare.Alte mǎsuri care pot reduce incidența accidentǎrilor la acest nivel sunt : evitarea pantofilor cu toc inalt, scaderea greutati corporale, evitarea incǎrcǎrii articulației prin mersul pe teren accidentat, evitarea sporturilor de contact care implica rasuciri.

In prezent se uzeaza de douǎ modalitați de tratament :

Tratamentul ortopedic, se practicǎ la pacienții de peste 50 de ani, tratamentul chirurgical fiind utilizat la sportivi și persoanele active, scurtând pe termen mai îndelungat potentialul aparției artrozei.

In prezent se folosește metoda artroscopica cu grefǎ autologa : din tendon rotulian (procedeul Keneth Jones) – Metodǎ controversatǎ și din tendoanele „ labei de gâscǎ” (Hamstrings).

Cu bune rezultate se folosesc si șuruburile bioabsorbabile care reduc timpul operator si scurteazǎ recuperarea.

Recuperarea începe chiar înaintea intervenției chirurgicale, fǎcându-se lucru mecanic înainte se faciliteazǎ „trezirea cvatricepsului” imediat dupǎ operație. Cunoașterea proceselor prin care trece tendonul pânǎ ajunge la o structura de tipul ligamentului trebuie bine cunoscute de catre kinetoterapeut pentru a putea concepe un program kinetic de recuperare eficient.

Scopul kinetoterapiei la genunchi:

Recuperarea capacitatii musculare ( a cvatricepsului);

Recuperarea amplitudinii articulare;

Reeducarea mersului.

Obiectivele urmǎrite sunt : combaterea durerii si imflamației, refacerea stabilitații si creșterea mobilitǎții. Mai mulți factori pot determina apariția durerilor : grefa folositǎ, tehnica chirurgicalǎ si programul de reabilitare. Gestionarea corectǎ a durerii este datǎ de gǎsirea diagnosticului etiologic corect. Se folosesc cu bune rezultatea cu efect analgezic : masajul, laserul si electroterapie, iar pentru reducerea inflamației se apeleazǎ la : crioterapie, puncții evacuatorii, infiltrații, manevre de drenaj limfatic.

Indiferent de ligamentoplastie, kinetoterapia urmǎrește același scop, imobilizarea este insǎ variabilǎ.

Mișcarea preococe cu incǎrcare este esențialǎ deoarece ajutǎ la combaterea redorii si tonifierea musculaturii. Se folosesc izometrii pânǎ la scǎderea inflamației în articulația genunchiului, apoi se va trece la izotonii, dar pentru obținerea unor progrese semnificative este determinantǎ voința pacientului. Deasemenea protocolul de recuperare in cazul ligamentoplastiei este acealași, dar trebuie personalizat in funcție de fiecare pacient.În cazul pacienților activi,repaosul din timpul recuperǎrii contribuie la maladaptarea cardiaca, de aceea, kinetoterapeuții trebuie sǎ completeze ingrijirea leziunilor sportive printr-o pregǎtire specificǎ cu exerciții cardiorespiratorii.

Mai presus de toate, trebuie sa existe o colaborare permanentǎ intre kinetoterapeut, medic curant si pacient, pentru a reduce la minim sechele.