Studiu Privind Dezvoltarea Calitatilor Motrice. Rezistenta Si Mobilitatea la Copiii de 10 12 Ani

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1 Importanța și gradul de actualitate al temei

Practicarea sportului este sinonim cu vârsta apariției conștientizării utilității a unor practici și a unui stil de viață în istoria umanității. Nu numai că la nivel de individ sau colectivitate s-au descoperit utilitățile și virtuțile mișcării fizice, dar la fel de timpuriu și într-un areal geografic extins, s-a simțit nevoia de expunere și recunoaștere a calităților motrice, vizualizate atât prin primele forme de exprimare artistică, (respectiv picturile murale, decorațiunile unor pandantive sau a vaselor de mică și largă circulație), cât și relatarea lor în formă literară, mergând până la practicarea repetată a unor jocuri organizate și orientate din ce în ce mai mult spre o anumită specializare. Se ajunge curând de la perfecționarea calităților fizice în virtutea vânatului, la aplicabilitate în sistemele militare și sociale ale societăților care vizau, prin teoretizarea și concretizarea unor termeni și tehnici, îmbunătățirea și perfecționarea diferitelor calități native sau a randamentului la nivel colectiv sau instituțional, în epoca modernă.

În actualitate, aplicabilitățile și utilitatea sportului a depășit cu mult granița sportului ca o practică de agrement, la fel cum acestea nu se restrâng și nu subînțeleg doar sistemul de educație sau sportul de performanță, mijloacele de exprimare specifice, respectiv exercițiile specializate, fiind asimilate în multe alte domenii, științe sau ramuri diverse ale societății umane. Exemple grăitoare sunt cele aplicate și asimilate de mai multe ramuri și specializări ale medicinii, precum recuperarea persoanelor marcate de traumatisme fizice sau psihice, a persoanelor cu diferite dizabilități fizice, psihice sau mentale, temporare sau permanente, până la integrarea sau reintegrarea lor în sistemul social.

De remarcat este și faptul că, așa cum sportul a ajutat la definirea și a devenit parte integrantă a unor ramuri și domenii de studiu diferite, la fel s-a procedat și în cazul sportului, acesta fiind un caz special de dovadă a interdisciplinarității si a necesității apelării la alte domenii și discipline diferite pentru definirea sportului ca obiect de studiu aparte, fiind nevoie de concepte și noțiuni utilizate și vehiculate de și din domenii precum istoria cronologică, antropologie, biologie, chimie, fizică, psihologie sau sociologie.

Dacă deprinderile de mișcare sunt rezultatul urmării constante și în parametri optimi a unui program prestabilit și specializat, calitățile motrice reprezintă acele însușiri ale corpului uman concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de forță, viteză, îndemânare și rezistență. Rezistența permite corpului uman expus la un efort fizic de durată medie sau lungă, să facă față oboselii fără să piardă sau să scadă potențialul de îndeplinire corespunzătoare a obiectivelor urmărite. Relevant este faptul că pentru dobândirea acestei calități motrice, în diferitele programe sportive sunt incluse și asimilate noțiuni diverse din nutriție, dietă alimentară, igienă corporală, anatomie si alte cunoștințe care dezvoltă și conștientizează de timpuriu pe copil de felul în care poate avea grijă de corpul lui pentru tot restul vieții, de felul în care se poate proteja de obiceiuri sau practici nocive. Prin constanța si perseverența necesare dobândirii rezistenței, se îmbunătățesc pe lângă funcțiile cognitive și cele de natură psihologică și socială cu implicații de durată în felul de abordare a jocului și mai târziu, a responsabilităților și a problemelor generale, în gestionarea resurselor fizice și psihice pentru tot restul vieții.

Dacă rezistența face parte din calitățile motrice recunoscute de literatura de specialitate, mobilitatea, alături de suplețe, sunt noțiuni vehiculate și acceptate recent. Mobilitatea se manifestă la nivelul musculaturii și mai ales, al articulațiilor. Importanța mobilității reiese clar din procentul în care influențează realizarea acțiunilor motrice prin eficientizarea lor. Prezența mobilității permite celorlalte calități motrice precum viteza, forța și rezistența să se manifeste cu ușurință. Este o calitate cerută în marea majoritate a execuțiile și gesturilor de natură fizică si sportivă, fiind ușor de păstrat prin respectarea cu regularitate a unor seturi de exerciții specifice. Importanța mobilității și dezvoltarea ei la copiii de 10 – 12 ani rezultă și din faptul că exersarea ei duce nu numai la executarea mișcărilor cu ușurință, dezinvoltură și amplitudine, dar micșorează într-o proporție semnificativă consumul suplimentar de energie depus pentru executarea mișcărilor, accentuează și pune în valoare celelalte calități motrice, facilitând utilizarea lor la un randament maxim. În plus, micșorează semnificativ rata de producere a accidentelor și optimizează procesul de însușire al acțiunilor motrice și al perfecționării lor atât ca durată, cât și nivelul calitativ.

Atât rezistența, cât și mobilitatea sunt calități care se îmbunătățesc relativ ușor prin antrenament, dar se pierd la fel de repede în lipsa exercițiului de întreținere. Având în vedere că vârsta de 10 -12 ani este o perioadă propice formării acestor calități, se impun anumite îmbunătățiri la nivel conceptual și al aplicabilității în procesul de învățare și de antrenament. Se remarcă nevoia de stabilire a unor programe cu metode și mijloace concretizate în exerciții bazate pe mișcare și nu neapărat pe realizări de obiective greoaie și neatractive pentru copii, monitorizarea permanentă și evaluarea detaliată și specifică prin exerciții și teste apropiate jocului, care să vizeze calitatea procesului educațional și nu cantitatea. Acestea sunt cerințe care cer reactualizarea unor obiective și a unor itemi de evaluare. Sunt cerințe de actualitate în pregătirea segmentului vizat la copiii de 10 – 12 ani, lucrarea de față alăturându-se celor similare care promovează îmbunătățirea nu numai a performanțelor viitorilor sportivi printr-un program eficient, dar si îmbunătățirea relației profesor – elev prin eficientizarea reciprocă și mai ales dezvoltarea percepției perspectivei elevului și a implicării lui la ora de educație fizică și sport și a practicării mai departe a unui sport individual sau colectiv.

1.2 Scopul lucrării. Motivarea alegerii temei

Procesul de definire și stabilire a domeniului de studiu al sportului și al educației sportive a fost de durată și a depins de mulți factori. De la conceptul general de sport, în funcție de necesitățile, condițiile și cerințele sociale, economice și nu în ultimul rând, în funcție de factorii naționali ai spațiului geografic de dezvoltare, s-a trecut la conceptualizarea teoriei educației fizice și sportului și la dezvoltarea componentelor ei: definirea și stabilirea programelor de învățământ, definirea și stabilirea obiectivelor specifice acestor programe, definirea și stabilirea conținuturilor procesului de învățare, elaborarea și stabilirea unei strategii de învățare care cuprinde un set întreg de noțiuni și termeni specifici, reguli și principii, facilități și forme de organizare, toate concretizate în mijloace, materiale și metode utilizate în funcție de obiectivele operaționale specifice și nu în ultimul rând, de definirea și stabilirea unor itemi de evaluare a întregului proces de instruire.

Însemnătatea teoriei educației fizice și sportului și a aplicării ei în învățământul românesc de la unitățile de preșcolari și până la universități și nu numai, în ultimul secol și în perioada contemporană, impun de la sine însemnătatea studierii și a aprofundării obiectului propriu-zis de studiu și a componentelor ei. Mai mult, există tendința de diversificare și de supraspecializare a fiecărei ramuri și componente a procesului educațional. Această direcție a fost impusă datorită apariției permanente a noi mijloace și metode de lucru, precum introducerea elementelor de încălzire și streching general și local, a importanței crescânde a unor factori precum cei de biochimie, neurologie și psihologie privind starea și evoluția musculaturii înainte, în timpul și după perioada de instruire în cadrul orelor de educație fizică și sport sau de la antrenamentele individuale sau colective. Preocuparea pentru factori precum predispoziția genetică a fiecărui subiect, metabolismul în ansamblul său și calitatea realizării acestuia, existența și folosirea resurselor energetice individuale și a influenței unei întregi game de factori interni și externi asupra corpului uman, integrarea de noi tehnici sau abordarea diferită a unor metode de lucru deja consacrate, impun necesitatea abordării în profunzime a fiecărui factor de influență, ca și a aplicării corecte pe categorii de vârstă și în funcție de cerințele orelor de educație fizică si sport sau a sportului practicat. Această abordare și aprofundare este necesară pentru a acoperi golurile din literatura de specialitate în ceea ce privește categoria de vârstă vizată, respectiv copiii de 10 – 12 ani și mai ales pentru evitarea unor concepte sau teorii nefondate științific, precum cea conform căreia elasticitatea atinge un maxim de randament la vârste la care această deprindere abia se dezvoltă.

Importanța studierii dezvoltării rezistenței și a mobilității la copiii de 10 – 12 ani se reflectă în dezvoltarea armonioasă a structurii fizice a corpului, în obținerea unei stări generale bune de sănătate peste medie, în ameliorarea unor condiții de natură ereditară sau dobândite. Acestea sunt doar câteva dintre beneficiile dezvoltării acestor calități motrice care au urmări profunde în definirea personalității copiilor și a fixării caracteristicilor comportamentale cu implicații în alegerile și motivațiile ulterioare culturale, individuale și colective, dar și la cerințele crescânde ale societății moderne. Alte două aspecte importante sunt pregătirea adecvată a viitorilor sportivi de performanță într-un cadru adaptat cât mai corect cerințelor, nevoilor dar și calităților fiecărui sportiv și obținerea în condiții optime a unor performanțe notabile pentru sportul național și internațional.

1.3 Ipoteza și sarcinile cercetării

Ca urmare a tot ceea ce s-a afirmat până acum și ținând seama de desfășurarea procesului de cercetare în anumite condiții, tema aleasă necesită în primă instanță o prezentare amplă a conceptului de selecție în sport, a particularităților vârstei pubertare și a valorificărilor lor în cadrul orelor de educație fizică și sport. Se vor prezenta apoi calitățile motrice vizate, respectiv rezistența și mobilitatea la segmentul de vârstă ales, copiii de 10 – 12 ani, cu delimitările conceptuale specifice, cu formele de manifestare și factorii determinanți, metodele și mijloacele de dezvoltare a calităților motrice alese.

Organizarea și desfășurarea cercetării lucrării se va axa pe direcția celor trei funcții ale teoriei educației fizice: cognitivă, prin analiza și explicarea domeniului, respectiv a particularităților segmentului și a calităților vizate, prezentarea obiectivelor fixate în raport cu tema aleasă; normativă, prin precizarea noțiunilor, normelor și a cerințelor necesare în activitățile propuse; tehnică, prin concretizarea, interpretarea și asimilarea rezultatelor procesului de investigare și cercetare, prin stabilirea sau reafirmarea unor metode și mijloace de lucru având ca scop îmbunătățirea tehnicilor de predare și învățare.

Ipoteza de cercetare poate fi formulată astfel: metodele și mijloacele specifice utilizate pentru dezvoltarea rezistenței și a mobilității la elevii de clasa a V-a, în cadrul orelor de educație fizică și sport și cuprinse în aria curriculară a disciplinei, îmbunătățesc clar aceste calități motrice. În funcție de rezultate, se vor formula propuneri și recomandări care să vină în sprijinul minim al literaturii de specialitate.

Sarcinile particulare care îmi revin în demersul de realizare a lucrării sunt: de prezentare corectă și clară a părții teoretice, de fixare a unui program – scenariu de lucru necesar pentru derularea activităților propuse. Consider că este necesară asimilarea în detaliu și vehicularea cu îndemânare a metodelor specifice de lucru, stăpânirea tehnicilor de înregistrare, măsurare, administrare, ordonare, evaluare și prelucrare a datelor experimentului secvențial și în ansamblul lor, cunoașterea tehnicilor de calcul din punct de vedere statistic și matematic si a ordonării datelor în grafice, tabele și scheme clare și logice pentru valorificarea datelor acumulate. La nivel relațional, consider că îmi revine stabilirea cu exactitate, precum și însușirea mijloacelor de comunicare pentru redarea corectă și clară a cerințelor și stabilirea unei relații amiabile de comunicare cu elevii și profesorii colaboratori pentru o înțelegere clară a sarcinilor de lucru și eficientizarea rezultatelor, dar și pentru obținerea unui ambient plăcut de lucru, așa cum cred că este de dorit în cadrul orelor de educație fizică și sport.

În ceea ce privește metodele de cercetare și tehnicile de lucru specifice și utile lucrării propuse așa cum au fost deja creionate mai sus, m-am oprit în special la câteva dintre ele: metoda studiului bibliografic care îmi permite cercetarea în prealabil a literaturii de specialitate existente pentru o prezentare amplă și corectă a conceptelor care vor duce la conturarea fundamentului teoretic științific și metodologic al lucrării. Această metodă mă va ajuta și la organizarea planului de cercetare și de desfășurare a sarcinilor și la atingerea obiectivelor propuse. A doua metodă este cea a convorbirii care mă ajută la realizarea comunicării pe parcursul studiului, a orelor de educație fizică și sport sau a antrenamentelor cu partea colaboratoare, pentru o informare corectă a cerințelor exercițiilor sau a experimentului, la corectarea și eficientizarea derulării activităților. A treia metodă folosită este cea a observației pedagogice care constă în monitorizarea conștientă și în prealabil stabilită a evoluției din timpul orelor sau de la antrenamente. Prin intermediul acestei metode se vizează monitorizarea sistematică a unor indici și factori urmăriți în mod special în anumite condiții obiective de desfășurare a predării, asimilării și a evaluării programului de instruire. Experimentul permite verificarea utilității mijloacelor de instruire prezente în programul de pregătire. Experimentul este o metodă fundamentală de cercetare care generează și permite interpretarea și evaluarea datelor și a informațiilor obținute în urma aplicării acestuia. Pentru prelucrarea datelor astfel obținute, voi folosi metoda înregistrării, metoda reprezentării grafice și metoda statistico-matematică.

Toate aceste metode permit obținerea unor indici obiectivi, verificarea și evaluarea parametrilor care alcătuiesc programele de pregătire, prelucrarea și prezentarea tuturor datelor și a materialului obținut care constă în cifre, indici și interpretări descriptive, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de sarcinile urmărite. Materialul este analizat în funcție de indicatori statistici specifici analizei sportive. Se are în vedere obținerea de rezultate comparative sau particularizate cu scopul verificării metodelor și mijloacelor consacrate sau a stabilirii de noi tehnici care să ajute la îmbunătățirea metodologiei și a obiectivelor programei de instruire, la modificări și ameliorări ale acestora, așa cum s-a arătat în motivarea lucrării alese.

CAPITOLUL II

FUNDAMNETAREA TEORETICĂ ȘTIINȚIFICĂ ȘI MEDOTICĂ A LUCRĂRII

2.1 Considerații generale cu privire la selecția în sport. Concepte, analiză terminologică, istoric

Problematica conceptului de selecție în sport a devenit în ultimele decade o preocupare în sine. Specialiști din toate domeniile care țin direct și indirect de disciplinele sportive, atât din țară, cât și din celelalte spații naționale, și-au îndreptat atenția către stabilirea unor criterii și norme care să stabilească definitiv conceptul de selecție sportivă. Mai mult, atenția s-a îndreptat către o îmbunătățire a acestui demers, a criteriilor de evaluare, pentru o eficientizare maximă a procesului de selecție, în toate etapele sale.

Generalizarea sportului, nivelul ridicat și instabilitatea performanțelor, dar mai ales, continua tendință de forțare către limitele biologice și psihice necunoscute omului. impun un proces riguros de aplicare, reflexie și analize. Performanța sportivă nu este un cumul de fapte întâmplătoare. Ea reprezintă un produs elaborat al efectelor determinate de acțiunea coordonată a unor factori obiectivi și subiectivi. S-a făcut un salt mare înainte prin inventarea, inventarierea și măsurarea acestor indicatori. S-au creat diverse procedee de obiectivizare și de interpretare a lor. S-a stabilit astfel, în știința sportului, că performanța sportivă este o activitate educativă, constituind un proces pedagogic prin metodologie, prin principiile ce-l structurează și prin efectele determinate în plan comportamental și psihologic, în atitudinea sportivului. Inventarea și inventarierea indicatorilor care duc constant la obținerea performanței sportive este un proces continuu. Observațiile, rezultatele, analizele și introspecțiile aprofundate în această problematică pot conduce la o diversificare și o îmbunătățire a acestora. Este necesar ca cercetarea fundamentală și teoretică să fie mereu în avans față de ramura aplicativă. Atât practica sportivă, cât și studiile au demonstrate că, pentru a nu se crea o discrepanță prea mare între aspectele teoretice și cele practice, este indicat să se pună mai mult accent pe componenta aplicativă a selecției.

Selecția în sport trebuie să fie abordată pluridisciplinar. Științele care au tangență cu sportul sau deja fac parte componentă din el: medicală, tehnologică sau biochimică s-au implantat profund și decisiv în ultimele decenii în performanța sportivă. Această implementare a științelor în sportul de înaltă performanță începe să fie aplicabilă de la o vârstă timpurie ale activității sportive, selecția prin sport fiind o etapă inițială de introducere în sport. În deceniile trecute, în sport se ajungea de obicei circumstanțial și nu în cadrul unui sistem. Societatea de azi, din ce in ce mai dornică să funcționeze pe baze științifice, a sesizat că nu este rentabil nici pentru individ  și nici pentru colectivitate să facă investiții materiale și morale nerentabile pe termen lung. Este acceptat că toate succesele care se obțin în diferite domenii ale activității umane, implică dezvoltarea la un anumit grad, a unor însușiri specifice care, dacă ajung la nivelul superior, fac posibilă atingerea performanțelor. Aceste însușiri pot fi numeroase și variate, în funcție de domeniu, spațiu de desfășurare și dezvoltare, precum și în funcție de criteriile pentru identificarea lor pentru a putea fi aplicate.

În ceea ce privește selecția în sport, aceasta se produce îndeosebi la vârsta școlară, simultan cu selecția școlară, putând fi considerată ca o componentă a ei. Apare necesitatea instruirii unui sistem organizat științific care să permită pe baza stabilirii unor criterii obiective, medico-biologice și a prognozei aferente, să-i selecționeze din masele mari de copii pe cei mai dotați care, în urma unui antrenament corespunzător să realizeze modelul biologic al performerului de mâine. Selecția se referă la acțiunea de depistare, de alegere și triere a subiecților cu acele calități corespunzătoare practicării anumitor ramuri sportive cât și la acțiunea de recuperare, consiliere și de menținere a subiecților care, recrutați fiind pentru o disciplină sportivă sau alta, părăsesc probele pentru care au fost selecționați, putând fi reorientați. Scopul întregului proces este de a promova elementele cele mai înzestrate și de a le orienta spre alegerea probelor sportive potrivite.

Această primă intervenție a științei in fenomenul sportiv către marea performanță se  numește selecția dirijată. O bună selecție prezintă avantaje clare pentru că orientează adecvat viitorii sportivi, reduce substanțial durata instruirii prin eficientizarea valorificării resurselor, ajută la obținerea mai rapidă a performanțelor și elimină sau diminuează drastic procesul de pierderi.

Selecția dirijată în sport a devenit o componentă a antrenamentului sportiv care funcționează deja în toate școlile naționale ale sportului de performanță. Momentul decisiv pentru viitorul campion revine într-o primă fază profesorului de educație fizică și antrenorului care, într-un cadru organizat regulat, asigură depistarea și selecționarea celor mai dotați și promovarea lor intr-un colectiv sportiv angrenat doar în pregătirea copiilor și a juniorilor. Selecția se bazează pe acumularea, colectarea și interpretarea informațiilor definitorii despre viitorul sportiv pentru care se folosesc metode matematice și modele virtuale care convertesc informațiile obișnuite în profilul potențialului sportiv de performanță. Pentru abordarea corectă aplicativă a procesului de selecție, se impun respectarea pașilor de evaluare, flexibilitate și intuiție vizionară bazată pe experiențele anterioare, dar și o prognoză riguroasă a datelor înregistrate.

Noțiunea de selecție în sport a fost definită și formulată de-a lungul timpului de mulți specialiști din domeniul sportiv și din disciplinele tangențiale sportului. Din toate acestea reiese o singură concluzie: selecția sportivă are un nivel maxim de interdisciplinaritate.

O primă definiție condensată se poate repera în Dicționarul Explicativ al Limbii Române care prezintă selecția, privită ca noțiune generală, ca pe "o alegere după un anumit criteriu și cu un anumit scop". Privită conceptual, din punct de vedere al curriculumului școlar sau din cel al domeniului profesional, selecția trebuie văzută în legătură intrinsecă cu orientarea, de care se apropie foarte mult la nivel definitoriu, uneori confundându-se. În realitate, acestea se deosebesc și se completează: orientarea precede selecția și o servește, ducând la final scopul întregului proces de selecție. Indiferent ce domeniu ar fi în discuție, se poate vorbi despre orientare atunci când alegem o carieră pentru un individ și vorbim de selecție atunci când alegem un individ pentru o carieră.

În ceea ce privește literatura de specialitate internațională și momentele primelor încercări de definire a procesului de selecție, aceste sunt legate inițial de marile evenimente sportive. Antrenori și specialiști, legați într-un fel de ciclul olimpic s-au ocupat mai întâi de subiecți deja angrenați în procesul sportiv, adică de sportivi care participau la jocurile olimpice. Mai întâi s-au pus sub observație rezultatele atleților de sex masculin și feminin, astfel încât să se poate distinge câteva criterii prin care se putea face o distincție între sportivii care practicau aceeași disciplină și între sportivi de la alte discipline sportive olimpice. Se remarcă mai întâi Kohlrausch în anul 1929, apoi o altă serie mai numeroasă de nume precum Tanner, Correnti și Zauli cu studii și lucrări în anul 1964, generate de Olimpiada din 1960 și Tittel în anul 1965.

Tabelul nr. 1: Primele studii premergătoare selecției realizate pe grupuri țintă

Deși revoluționare la acea vreme, concluziile studiilor nu au fost multă vreme concludente pentru că luau în calcul doar câțiva factori, și aceia variabili. Se analizau potențialul antropometric precum vârsta, greutatea și înălțimea și cel fiziologic precum forța sau alți parametri priviți ca factori de diferențiere între atleții care participau la diferite competiții sportive. O altă caracteristică a acestor prime analize sunt și încercările de diferențiere între seniori, juniori sau practicanții proveniți din medii care nu asigurau o pregătire profesională, ci doar o selecție aleatorie datorată afirmării talentului într-o împrejurare întâmplătoare sau nu. Cercetătoarea Angela Abbot a strâns și analizat într-un studiu aceste prime observații și studii pe care le-a grupat schematic așa cum arată tabelul nr. 1 de mai sus, respectând criteriile și categoriile vizate de primele analize și cele ulterioare.

În literatura română de specialitate întâlnim de asemenea, o multitudine de nume care s-au aplecat asupra fenomenului de selecție sportivă. Iată numai câteva dintre exemple.

Probabil cea mai scurtă și condensată definiție o oferă Gheorghe Mitrea și Alexandru Mogoș care descriu procesul de selecție „ca o acțiune de depistare, alegere și triere.”

Traian Bocu prezintă în lucrările sale selecția sportivă ca „un sistem complex de identificare și triere a indivizilor superior dotați în domeniul sportiv, având la bază anumite principii, criterii și metode științifice cu caracter motric, biomedical și psihologic, cu ajutorul cărora pot fi scoase în evidență, cu un coeficient crescut de probabilitate având caracter de prognoză, aptitudini reale, necesare obținerii unor performanțe superioare.”

Cornel Răduț afirmă într-o primă lucrare că „selecția este un proces de triere permanentă a sportivilor, care se bazează pe investigarea sistematică, complexă, în vederea orientării și dirijării lor către proba sau ramura de sport, în care manifestă motivații și aptitudini.” A doua definiție propusă de același autor subliniază complexitatea procesului de selecție reafirmând că este „procesul neîntrerupt de depistare, alegere și triere a tinerilor după anumite criterii bine precizate și îndrumarea lor spre practicarea organizată a unei probe sau ramuri sportive, în care să-și poată valorifica în cel mai înalt grad calitățile pe care le are, în scopul obținerii unor performanțe superioare”.

Alexe Nicu întărește afirmația de mai sus, punând accent pe mijloacele de realizare: „selecția este un proces organizat și repetat, de depistare timpurie a disponibilităților înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice și motrice), pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau o probă sportivă.”

Adrian Dragnea sistematizează definițiile anterioare si afirmă că „selecția este o activitate sistematică a specialiștilor desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite, pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.”

În lucrarea sa despre antrenamentul sportiv, profesorul Alexandru Păcuraru, după ce prezintă succint definițiile propuse de Dragnea, Mitrea și Mogoș și Nicu, conchide că scopul selecției este: „de a promova elementele cele mai înzestrate ți a le orienta spre alegerea probelor ți ramurilor sportive potrivite.” De asemenea, el accentuează că: „se acordă o mai mare pondere procesului de orientare si selecție inițială precum și o tratare diferențiată a selecției propriu-zise, care se desfășoară în concordanță cu exigențele modelelor de nivel formativ și de performanță.”

Profesorul Nicolae Pop prezintă selecția sportivă ca: „baza de plecare în performanță, fiind unul din factorii care o determină. Ea a devenit o preocupare aplicată în toate sporturile și în toate domeniile de activitate unde se cer oameni înzestrați cu aptitudini și calități deosebite.” După ce prezintă în detaliu cerințele procesului de selecție de care ne vom ocupa ulterior, profesorul Nicolae Pop distinge și trei etape ale selecției: cea primară, adresată grupei de începători, având cerințe specifice, selecția secundară, destinată grupei de avansați cu alte cerințe specifice și selecția definitivă care vizează grupa de performanță cu cerințe specifice acestui nivel.

Evoluția rapidă și spectaculoasă a sportivilor din atletism din ultimele decade a avut implicații asupra domeniului de cercetare sportivă. Se consideră că este necesar ca probele atletice să fie practicate în mod organizat, în funcție de anumite modele de instruire. Se impune implicit o schimbare în ceea ce privește începerea inițierii in atletism, adică de la vârste mici. Tehnicienii din domeniu preferă o orientare de la o vârstă timpurie, pentru a dispune în acest fel de o bază largă de selecție și pregătire. Experiența practică a demonstrat mereu că virtuozitatea în atletism se dobândește în timp, acumulându-se experiență, calități fizice corespunzătoare stabilite în perfecționarea deprinderilor practice și maturitate în gândirea și abordarea tactică.

Așa cum se poate desprinde din definițiile prezentate mai sus, în literatura de specialitate se consideră că selecția este o știință care se bazează pe cuantificarea parametrilor diferențiatori și specifici fiecărei discipline sportive în parte.

Selecția poate să fie întâmplătoare sau ocazională, fără să urmărească intenționat acest lucru sau fără să fie un proces premeditat. Realizat însă ca un proces intenționat și pregătit, selecția poate să aibă un caracter periodic, la începutul fiecărui an școlar sau permanent.

Dar selecția nu trebuie limitată doar la acțiunea de depistare, ci trebuie să aibă un ritm continuu, pentru că sportivi selecționați ar trebui urmăriți și apreciați o perioadă mai lungă, la fel și elevii. Pentru derularea în bune condiții și pentru o obținere de rezultate eficiente, acțiunea de selecție trebuie să se bazeze pe indici obiectivi de apreciere. Analiza posibilităților individului trebuie realizată pe planuri multiple, repetat și prin folosirea unor categorii cât mai diversificate de teste specifice care să determine valoarea inclinațiilor și a aptitudinilor, pe cât posibil fără să fie influențată de nivelul de cunoaștere al tehnicilor de execuție.

Selecționarea și pregătirea timpurie pentru atletismul de performanță necesită eșalonarea corespunzătoare a obiectivelor, sarcinilor și mijloacelor de pregătire, ținând cont de nivelul și posibilitățile copiilor cât și de condițiile de lucru și baza materială existentă. De asemenea, performanțele sportive au atins și ele un nivel atât de înalt încât realizarea și depășirea lor reprezintă unul din principalele preocupări ale specialiștilor. În virtutea observațiilor, acumulărilor de date, a sondajelor, anchetelor și a analizelor datelor furnizate de literatura de specialitate se poate aprecia că există deja o ierarhizare valorică a acestor indicatori incluși în modelul logic al performanței sportive.

S-a stabilit o serie întreagă de indicatori care au fost supuși unei clasificări mai mult funcțională decât sub aspect didactic. Aceștia au fost grupați după natura lor în patru categorii: indicatori conceptuali, indicatori educativi și psiho-sociali, indicatori organizatorici și indicatori economico-financiari. Selecția face parte din categoria indicatorilor conceptuali, alături de modelul de pregătire și concurs, asistența metodico-științifică și medico-sportivă, precum și sistemul de formare și perfecționare a specialiștilor din domeniu

Plecând de la aceste aspecte esențiale teoretice, reiese că selecția reprezintă o acțiune conștient orientată înspre depistarea, trierea și orientarea subiecților care demonstrează că posedă calități corespunzătoare și care manifestă motivație și aptitudini pentru practicarea anumitor discipline sportive. In stadiile prepubertare și pubertare sau vârste  și mai mici acționează în mod dominant orientarea către sport, urmată de selecția sportivă, uneori direct întrepătrunsă cu aceasta.

După etapa de orientare definitivă, subiectul intră direct în vizorul dimensiunilor generale și specifice ale selecției sportive. În această privință, pot fi identificate două aspecte ale acestor dimensiuni: selecția cu titlu de diagnoză și selecția cu titlu de prognoză. Prima stabilește în mod realist starea generală printr-o evaluare multidisciplinară a nivelului, randamentului și a potențialului unor subiecți din punct de vedere somatic, funcțional, motric și psihic. Se stabilesc, de asemenea, și criteriile specifice pentru aprecierea și ierarhizarea lor în momentul măsurătorilor. A două se referă la perspectivele de viitor cu un grad de concretizare relativ ridicat ai subiecților testați, măsurați și analizați având la bază investigațiile anterioare, cu ajutorul modelelor de comparare a datelor. Selecția de prognoză reprezintă o sinteză cu caracter dialectic, cumulată cu parametrii anatomo-biologici de sinteză obținuți în urma a tot mai multe măsurători și investigații, care conduc către o autocunoaștere individuală obiectivă în corelație cu un model dat și în perspectivă față de acest model final, considerat un prag maxim de atins.

Din perspectiva didactică, selecția vizează trei momente definitorii în clasificarea activității sportive care corespund stadiilor de pregătire a copiilor, juniorilor și a seniorilor. Acestea pot fi identificate ca: selecția inițială sau preliminară, selecția secundară și selecția finală.

Fig. 1 Procesul de selecție sportivă și momentele definitorii

Selecția primară sau preliminară este practic procesul de depistare a copiilor cu aptitudini specifice care se realizează la vârste diferite în funcție de particularitățile fiecărei ramuri sportive, selecția secundară are loc între 11 și 16 ani, chiar în perioada pubertară, moment în care are loc o stabilizare psiho-biologică, putându-se aplica după 4 – 5 ani de pregătire. Selecția finală, la nivelul sportivilor consacrați, se face în raport cu performanța acestora, dar și în funcție de anumite particularități psihice și biologice cum ar fi: capacitatea de refacere, posibilitățile de adaptare rapidă la factori psihici de stres, de adaptare la condiții diferite de climă sau de fus orar, posibilitatea de adaptare la condiții, metode și mijloace noi de antrenament.

În concluzie, făcând un inventar al celor mai folosiți termeni în legătură cu terminologia selecției sportive, în funcție de principiile și criteriile stabilite, criterii care vor fi discutate în subcapitolul 2.2 și mai ales în funcție de multitudinea de forme sub care se poate realiza procesul de selecție, dar fară a putea epuiza acești termeni, se poate stabili o clasificare a selecției și a formele de selecție implicite. Iată o clasificare care ține cont în principal de cea realizată de autorul Traian Bocu.

I. În funcție de nivelul științific al criteriilor folosite:

1. Selecția empirică sau intuitivă care era cea mai răspândită formă de selecție în anii 80’, după cum afirmă Wanek. Se organizează prin intermediul antrenorilor sau al scout-managerilor, adică al detectorilor de talente care îi observă pe elevi și calitățile lor fizice în timpul activităților sportive, didactice sau extrașcolare, în cadrul unor competiții sau jocuri organizate. În urma acestor observații, se pot formula concluzii asupra gradului de dezvoltare a aptitudinilor și calităților motrice și a lejerității cu care cei observați execută mișcările. Un tânăr cu un nivel foarte ridicat al acestor aptitudini este înregistrat ca un „talent motric.” Această formă de selecție se poate efectua de către un selecționer specializat, pe baza experienței pedagogice acumulate într-un anumit timp de practică profesională sau sau de către un fost sportiv, pe baza experienței formate în decursul carierei sportive.

Traian Bocu afirmă că „selecția empirică se caracterizează prin întrebuințarea unor metode pragmatice de identificare și triere a tinerilor, în vederea obținerii performanțelor sportive, fără a avea la bază anumite criterii riguroase.” Același autorul nu recomandă folosirea exclusivă a acestei metode, mai ales în contextul exigențelor actuale față de activitatea sportivă de performanță.

2. Selecția științifică, în opoziție cu selecția empirică, se impune datorită interesului fiecărei ramuri sportive și urmărește ca aptitudinile necesare practicării sportului de performanță să fie identificate nu numai în momentul când ele se manifestă într-un mediu organizat, ci și în forma ei nativă, la o vârstă relativ timpurie. Datorită caracterului său amplu de aplicare și pentru a putea realiza eficient acest sistem de selecție, este necesară îndeplinirea prealabilă a unor condiții legate de modul de alcătuire a echipelor de lucru, de metodele și mijloacele folosite în cadrul etapelor de desfășurare preconizate, precum și de asigurarea unei programări a acțiunilor de selecție într-o arie geografică extinsă.

Autorul mai sus citat afirmă că „selecția științifică se caracterizează prin faptul că aceasta impune existența unor criterii specifice de identificare a aptitudinilor, a unei tehnologii riguroase, precum și a unor metode statistico-matematice de prelucrare a datelor.”

II. În funcție de ritmul aplicării acțiunii de selecție:

1. Selecția dirijată sau sistematică „constă în acțiunea ritmică de identificare și triere a tinerilor, desfășurată la intervale de timp bine precizate și în perioade optime scoaterii în evidență a aptitudinilor sportive.” Această formă de selecție întrunește condițiile necesare desfășurării unei acțiuni de selecție, pe o arie bine determinată în teritoriu, cu posibilități de extindere graduală și de monitorizare a subiecților.

2. Selecția întâmplătoare sau nesistematică „presupune efectuarea unei acțiuni sporadice sau spontane în vederea identificării și trierii tinerilor, având ca scop punerea în evidență a aptitudinilor necesare practicării sportului de performanță.”Această formă de selecție, neavând un caracter sistematic, se face la intervale mari de timp, numai atunci când acțiunea de selecție se impune datorită epuizării rezervelor umane. Selecția întâmplătoare poate să aibă un caracter pseudo-științific, cu rezultate pozitive, dar care nu rezolvă definitv situația precară existentă la un moment dat, decât pentru o perioadă de scurtă de timp. Aceasta nu atinge însă scopul acțiunii de selecție, adică identificarea unor subiecți care să prezinte calități de excepție și necesită angrenarea simultană a unui număr mare de specialiști pentru un rezultat eficient. Poate fi vorba și de subieți care aleg singuri o disciplină sportivă, dar rata randamentului în acest caz prezintă un risc foarte mare.

3. Selecția secundară „constă în acțiunea care are drept scop trierea tinerilor, care au deja un stagiu în activitatea sportivă, în vederea menținerii în activitatea de performanță numai a elementelor care pot garanta obținerea succesului. Această formă (etapă) a selecției se desfășoară de obicei prin eliminarea din cadrul procesului instructiv-educativ a acelor indivizi care nu prezintă garanția obținerii succesului sportiv.”

4. Selecția finală „este acțiunea care are drept scop trierea tinerilor cu stagiu îndelungat în practica sportivă, în vederea alcătuirii unor echipe reprezentative la nivel de lot național sau olimpic.”

III. În funcție de profilul criteriilor și tehnologia utilizată:

1. Selecția motrică este acea „acțiune de identificare și triere a tinerilor care presupune punerea în evidență a aptitudinilor necesare practicării cu succes a activității sportive, prin testarea calităților motrice de bază, în mod special ale celor mai puțin perfectibile în procesul instructiv-educativ postselectiv, datorită caracterului ereditar al acestora.”

2. Selecția biomedicală reprezintă „acțiunea complexă care are drept scop identificarea și trierea tinerilor cu aptitudini biologice și medicale de excepție, în mod special acelea cu încărcătură ereditară mare, a stării de sănătate și a capacității de efort de excepție.” Sunt vizați indici precum talia și predicția ei la maturitate, identificarea deficiențelor fizice incompatibile cu practicarea sportului de performanță, precum și a afecțiunilor cu contraindicații relative și generale.

3. Selecția psihologică „este demersul științific prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor, adolescenților sau tinerilor și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale unei anumite activități." Aceasta urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru că pe această bază se asigură adaptarea la efort și eficiența în antrenamente și competiții. Se consideră că existența unei concordanțe între aptitudini și atitudini constituie una dintre condițiile fundamentale ale succesului sportiv.

4. Selecția naturală „este definită ca un proces evolutiv îndreptat într-o direcție bine precizată și totodată ca un proces lent de dezvoltare umană a aptitudinilor sportivului, de la vârsta timpurie până la consacrare." Selecția naturală în sport este un proces care se desfășoară de la sine permanent, fiind un mecanism natural de alegere și triere, în urma căruia dispar din activitatea sportivă subiecții cu variații nefavorabile și rămân în activitatea de mare performanță numai acei subiecți care prezintă evoluții favorabile.

În țara noastră, prima lucrare cu caracter de cercetare științifică, care a devenit lucrare de referință pentru mișcarea sportivă de performanță, a fost elaborată în perioada 1976-1980 de către Centrul de Cercetări al Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, intitulată „Sistemul Național de Selecție".

În istoria sportului românesc, selecția sportivă e sinonimă cu evoluția însăși a sportului și a formelor inițiale de manifestare. Primul for conducător al mișcării sportive care marchează începutul perioadei de organizare a educației fizice în România este Societatea centrală română de arme, gimnastică și dare la semn, înființată în anul 1867. Însă, ideea introducerii activităților sportive, mai întâi în actul educațional care privea direct copii, dar și la nivelul tinerilor și adulților pentru a deveni o practică accesibilă tuturor claselor sociale, aparține țărilor vestice. La noi apare la începutul secolului al XX-lea. Intenția era de a extinde practicarea exercițiilor fizice și în afara spațiului militar prin înființarea de societăți cu scopul de a familiariza conceptul de exerciții fizice și în rândul maselor largi. Spiru Haret, în calitate de ministru al educației, într-o circulară adresată prefecților de județe și primarilor din orașe, critică indiferența forurilor conducătoare față de exercițiile fizice și adresează un apel autorităților să ia măsuri organizatorice. Venea cu propunerea înființării de societăți și cluburi care să remedieze această situație.

Federația societăților sportive din România reprezintă o altă organizație centrală importantă de conducere a activității sportive, înființată în anul 1912, urmată de înființarea în anul 1914, a Comitetului olimpic român care se dorea un organism de propagare, conducere și dezvoltare a spiritului și mișcării olimpice din România, cu scopul de a pregăti și a asigura participarea atleților români la Jocurile Olimpice.

Din anul 1920 statul începe să se implice direct în problematica educației fizice. Cea mai importantă prevedere a Legii Educației Fizice din 1923, a fost înființarea Oficiului Național de Educație Fizică. Aceasta era o instituție de stat, care era în legătură directă administrativă cu Ministerul de Război și cu Ministerul Sănătății, fiind acreditată să organizeze și să conducă întreaga activitate de educație fizică din țară. Se preiau idei precum consolidarea educației sportive în aer liber. Se invocă și factorii naturali și se pune astfel accentul pe o creștere și o dezvoltare armonioasă a copilului, așa cum se practica deja în țări precum Elveția, Germania sau Italia. Pentru prima dată, specialiștii iau în calcul extinderea educației de la școală în aer liber, prin valorificarea timpului liber tot prin activități sportive.

În anul1949, are loc înființarea și organizarea Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport. Prin acest forum s-au alcătuit primele Comisii centrale pe ramuri de sport, organisme obștești ce acționau pe baza regulamentelor proprii, similare cu normele de organizare a federațiilor, precum și Comisia de avizare a construcțiilor sportive și Comisia tehnică de inventar sportiv.

Această idee a determinat în anii următori, dezvoltarea conceptului de loisir, adică de timp liber. Din conținut lui, au făcut parte în special, exercițiile fizice și petrecerea tipului liber în natură. Instituționalizarea acestei activități a generat teorii, concepte și o multitudine de programe, implementarea sistemului de recompense prin primirea de insigne, complexe de practicare a exercițiilor fizice și a întrecerilor sportive, pe care copii, tinerii și lumea adultă să le includă ciclic în viața lor, tot mai marcată de sedentarism, poluarea fonică și chimică datorată aglomerării spațiului urban. În 1943 este introdusă Insigna sportivă, un moment esențial și original pentru istoria sportului pentru toți din țara noastră. Insigna avea trei grade: aur, argint și bronz. Gradarea calitativă a valorii insignei decernate și cele 6 profiluri motrice ale probelor dezvăluie, mai mult decât orice declarație de intenție, caracterul ei polivalent și opțional. Calitățile motrice și deprinderile sportive solicitate de cele șase probe scot în evidență orientarea militară a pregătirii tinerilor datorate contextului social și politic, dar pe de altă parte, este de notat că tocmai acest caracter oferă pentru prima dată ocazia afirmării celor care prezentau aceste calități la un nivel peste medie, iar organizatorilor le oferă șansa realizării unei selecții sportive.

Se inițiază mai multe concursuri cu caracter de masă, menite să cuprindă câți mai mulți tineri din toate mediile sociale și din școli. Se organizează campionate școlare pe ramură de sport, crosuri și cupe cu o mare cuprindere de tineret de diferite vârste și preocupări, inclusiv femeile pentru care s-a organizat în anul 1943 Luna femeii sportive. Orientarea acțiunilor și a programelor era subordonata lozincii: Toate sporturile pentru popor. O acțiune de amploare a fost Cupa UTM, care a angrenat peste 6 000 de sportivi, reprezentând 40 de cluburi și asociații sportive în întreceri precum cele de fotbal, volei, ping-pong, atletism și box. Competiția s-a desfășurat pe etape, finala având loc la București, pe stadionul Giulești.

În anul 1947, numărul crosurilor sporește, precum cel organizat de ziarul Sportul Popular, eveniment sportiv intitulat Să întâmpinăm 1 Mai, o competiție care devine tradițională. În aceeași direcție și cu același scop, dezvoltării preocupării tinerilor pentru atletism, recunoscută deja ca o disciplină cu multiple valențe educative și funcționale, se inițiază Triatlonul popular.

În anul 1948, a fost organizată Cupa Uniunii Tineretului, desfășurată pe etape eliminatorii, pe mai mute ramuri de sport: atletism, gimnastică, box, fotbal, volei, handbal și șah.

În anul 1949, se înmulțesc prilejurile de selecție pentru formarea unei baze umane selecte a cluburilor sportive. Pe lângă cele câteva competiții consacrate, se adaugă altele noi precum: Cupa Satelor, Cupa Orașelor sau Crosul 7 Noiembrie, campionatul sătesc de gimnastică și atletism. Dintre acestea se detașează clar cu forță de angrenare și posibilitate de selecție, Complexul GMA și Spartachiada realizate pe diferite ramuri sportive: atletism, gimnastică, lupte, volei, schi, săniuțe și șah. Se înregistrează o acțiune susținută începând din 1957 pentru introducerea gimnasticii pe scară largă.

În deceniile următoare competițiile se înmulțesc și procesul de selecție începe să se cristalizeze și să se desfășoare ca un proces premeditat și sub auspiciile noilor tendințe științifice. Parcurgerea probelor stabilite din atletism și gimnastică, sub forma unor parcursuri   cu  obstacole,  ca  și  rezultatele   jocurilor  desfășurate   periodic  încep să fie înregistrate și monitorizate, fapt ce duce la o evidență riguroasă a rezultatelor. În funcție de nivelul acestora, se acordau diplome, carnete, insigne și plasări pe anumite categorii. Pentru stimularea participării periodice și a obținerii unor rezultate tot mai bune se puteau aborda gradual de către candidații purtători de insignă, a probelor superioare ca dificultate. Se dorea o  anumită continuitate în pregătire și o sporire treptată a eforturilor fizice opționale. Pentru acestea s-a conceput o competiție națională, în care s-a integrat sportul de performanță la nivel național, prin rețeaua de concursuri. Aceasta competiție, denumită Daciada, includea într-un calendar riguros conceput, un ansamblu întreg de întreceri și de acțiuni individuale și colective, sub diferite denumiri, după profilul profesional, local sau tradițional, care se gradau ca dificultate și tehnicitate, culminând cu diviziile naționale și concursurile pe ramuri de sport. Scopul final era promovarea campionii naționali și recrutarea viitorilor performeri.

În anul 1967, se înființează Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, o instituție centrală care aduce modificări importante la nivelul organizării întregii activități de educație fizică și sport.

După decembrie 1989, s-au produs modificări profunde în structurile politice, administrative, economice, culturale și sportive ale țării. Apar unități de cercetare și de perfecționare a cadrelor. Activitatea sportivă se desfășoară în cluburi, asociații și alte unități sportive, organizate autonom în municipii, orașe sau comune. Cluburile sportive se organizează pe categorii speciale. În anul 2004, are loc reorganizarea Comitetului Olimpic Roman care devine Comitetul Olimpic și Sportiv Roman. S-a mers către o specializare a procesului de selecție, dar s-a continuat și linia de promovare a sportului pentru masa mare a populației, pentru că cele două direcții se întrepătrund, prima depinzând de cea de-a două în mare măsură.

2.1.1 Principalele aspecte organizatorice ale selecției sportive

Selecția este un proces evolutiv în strânsă legătură cu creșterea și dezvoltarea somato-funcțională, psihică și motrică a copilului și adolescentului. Este un sistem complex și cu multiple funcții de interdependență cu toate etapele procesului de pregătire, inclusiv perioada premergătoare acestor etape. Este, de asemenea, un proces continuu, desfășurat pe o perioadă lungă de timp care variază în funcție de caracteristicile ramurilor de sport.

Selecția trebuie să țină la un nivel înalt preocuparea tuturor celor care sunt direct implicați în realizarea procesului: profesorilor de educație fizică, cercetătorilor, medicilor și mai ales a antrenorilor pentru a putea promova sportivi cu posibilități clare de perspectivă, capabili să obțină performanțe superioare pentru o perioadă îndelungată. De asemenea, selecția pune la dispoziția antrenorilor și a profesorilor de educație fizică probe și norme de control care să înlesnească orientarea sportivilor către diferite ramuri sportive, după aptitudinile și capacitățile pe care le prezintă, evitând aprecierile subiective. În plus, poate repera sportivii care nu pot depăși un anumit nivel, evitându-se un volum inutil de muncă și investiții materiale care nu pot fi valorificate, dar dă posibilitatea recrutării altor sportivi.

Toate detaliile legate de aspectele și condițiile cadrului de organizare a selecției sportive se regăsesc în Legea Educației Fizice și Sportului 69/2000, în capitolele 3, 4 și 8, în cadrul articolelor 13, 29 și 51. Legea a fost îmbunătățită de atunci cu alte prevederi și ordonanțe de urgență. Prevederile legale se referă la activitatea cluburilor sportive și a cercetării științifice în domeniul educației fizice și sportive.

Fig. 2 Rezultatele procesului de selecție sportivă

Este specificat că scopul clubului este de a depista, pregăti și promova tinerele talente pentru sportul de performanță în conformitate cu cerințele reglementărilor și strategiilor elaborate. Se recomandă întocmirea unor programe strategice, organizarea unor campanii de informare și promovare pentru a asigura accesul liber al oricărui individ la practicarea sportului ales pentru ameliorarea sănătății, recreări și educației, asigurarea permanentă a unor acțiuni de selecție în vederea depistării celor mai valoroase elemente sportive, îmbunătățirea bazei materiale, asigurarea unei pregătiri moderne în consens cu direcțiile stabilite de Federația Română, alcătuirea unor echipe valoroase și participarea la competiții naționale și internaționale.

Metodologia cuprinde dispoziții și delimitarea conceptuală a acțiunii de selecție și fazele acesteia. Procesul se realizează pe baza criteriilor, testelor și probelor adecvate disciplinelor sportive, criteriile fiind de natură biologică, motrică, psihologică și socială. Sunt incluse cerințe precum stabilirea vârstei optime, starea de sănătate, orarul de pregătire, instrumentele utilizate, recomandări adresate personalului de specialitate, cadrelor didactice și părinților. Pentru învățământul sportiv integrat, selecția se efectuează pe bază de concurs, prin susținerea probelor de aptitudini specifice disciplinelor clasei respectivă.

Selecția sportivă necesită condiții clare organizatorice: în spațiile în care se desfășoară diferitele etape ale procesului, nu se pot antrena copii de vârste diferite, activitățile se pot realiza în sectoarele a căror școli au săli de pregătire pentru perioada de iarnă și care sunt dotate corespunzător cu materiale specifice precum saltele de gimnastică, garduri de dimensiuni 40/50/60, blocstarturi, mingi medicinale și bănci, asigurarea unui minim confort de igienă corporală prin asigurarea vestiarelor și a toaletelor. Selecția trebuie să se realizeze în mod regulat. Se recomandă un permanent dialog între profesori și părinți. Într-o primă fază, profesorii pot să identifice posibilii viitori atleți pe o perioadă de 2-3 săptămâni, după care antrenorii să formeze grupe de 20 de copii, cu un număr egal de fete și băieți cu care să înceapă timp de trei luni o pregătire adecvată.

Organizarea competițiilor sportive cu caracter științific respectă criteriile de vârstă. Întrecerile sunt echilibrate, pentru că se ține cont de capacitățile biologice ale vârstei respective. Concursurile sportive de la noi din țară se dispută pe grupe de vârstă: copii, juniori și seniori, având probe și distanțe specifice, prevăzute pentru ambele sexe.

Vârsta sportivă este vârsta cronologică raportată la particularitățile ramurii de sport respective, stabilite prin reguli precise de către organe competente, constituind un criteriu de selecție obiectiv. În funcție de manifestarea calităților motrice se pot folosi și metode cum ar fi:

dinamometria, o metodă care se realizează cu ajutorul dinamometrului de mână, cu care se poate înregistra forța flexorilor pumnului și cu un sistem de pârghii, înregistrează forța de tracțiune sau împingere a mușchilor spatelui;

dinamografia, realizată cu ajutorul dinamografului care înregistrează forța din punct de vedere al mărimii ei și al timpului în care se efectuează. Poate fi adaptat la diferite manifestări ale forței cum ar fi: la canotaj, la start la schi, la ciclism;

ergografia, o metodă de înregistrare a rezistenței care se realizează cu ajutorul ergografului pentru monitorizarea duratei efortului dus până la refuz;

spidografia iînregistrează prin intermediul spidografului viteza mișcărilor și modificările apărute datorită oboselii;

cronometria, prin cronometre simple de mână;

cronografia, cu aparate bazate pe fotoelemente sau electorelemente cu care se măsoară durata de execuție a unui efort, indiferent dacă este vorba de viteză, forță sau rezistență.

Este necesară reconsiderarea sistemului de valori supuse investigațiilor pe parcursul sistemului de selecție și respectarea cu strictețe a criteriilor de selecție recunoscute în metodologia actuală internațională: asigurarea tratării diferențiate la orele de educație fizică în vederea selecției, asigurarea unor metode științifice de selecție și asigurarea condițiilor optime de mediu pentru subiecții odată selecționați. În acest fel, se elimină evaluarea subiectivă și se optimizează metodele de selecție în folosul procesului instructiv.

Pe lângă respectarea celorlalți factori și criterii, se recomandă o atenție sporită componentei psihologice, unele dintre ele fiind creativitatea și spontaneitatea. Datorită complexității procesului învățării în domeniul sportiv, se impune acordarea unei atenții deosebite și identificării principalilor factori de personalitate care o compun: inteligența, aptitudinile speciale și motivația. Creativitatea este văzută din ce în ce mai mult ca o condiție a supradotării, pentru că acei tineri care sunt identificați ca fiind creativi vor trebui să poată “genera ceva deosebit, în orice domeniu, inclusiv în domeniul sportiv, ori acest fapt presupune existența unei relații strânse între creativitate, aptitudinile mintale superioare, precum inteligența, aptitudini-le motrice și cele biomedicale”. Sportivii creativi își însușesc cu ușurință tehnica unei probe sportive adaptând-o propriei personalități, creând un stil personalizat de execuție în vederea obținerii unor rezultate de excepție.

Sistemul de învățământ românesc este astfel organizat încât permite ca aproape toți copiii să aibă acces la sisteme care urmăresc descoperirea unor talente. Descoperirea si orientarea talentelor sportive sunt facilitate de competiții, concursuri, criterii și activități recreative care sunt cadre organizatorice adecvate acestor demersuri. În plus, se pot organiza asistențe la lecțiile de educație fizică, se poate urmări evoluția copiilor în activitatea competițională sau prin organizarea de jocuri și competiții pe perioada vacanțelor, organizarea de jocuri speciale cu caracter de selecție și discuții purtate cu profesorii si cu părinții.

Pregătirea și specializarea profesorilor și a antrenorilor nu trebuie să se oprească la domeniul sportiv, mai ales în cazul juniorilor unde pot întâmpina dificultăți și de ordin socio-psihologic pentru care trebui să fie gireze și prezinte soluții la probleme precum: opoziția unor părinți la ideea practicării sportului de performanță a copiilor lor, legat de programul și de dificultatea condițiilor de antrenament, distanțele mari între casă și locația de antrenament, în situația scăderii randamentului la învățătură sau a unor conflicte generate de lucrul sensibil cu cei.

Nu orice copil poate ajunge atlet de performanță, dar este necesar ca toți copii și adolescenții să fie cuprinși în programe care să facă posibilă dezvoltarea acelora care prezintă aptitudini pentru sport și care găsesc motivații suficiente pentru a-l practica până la nivelul de performanță.

Fig. 2 Relația dintre procesul de selecție și cel de instruire

2.1.2 Criterii de selecție

Printre cerințele pe care trebuie să le respecte procesul de selecție, se înscrie și necesitatea de permanentizare la cele trei niveluri de încadrare a celor implicați în fenomenul sportiv, respectiv a copiilor, juniorilor și a seniorilor. Pentru a realiza acest proces, au fost stabilite criteriile de selecție.

Măsurătorile efectuate cu ocazia elecțiilor sportive de-a lungul deceniilor trecute se bazau în special pe examinarea motrică. Pentru a selecta efecient pe cei ce prezintă un cumul al calităților necesare performanței sportive, pentru a stabili corect vârsta sportivă și pentru o ajustare a antrenamentului potrivit sportivilor în cauză, s-a simțit nevoia stabilirii unor norme și criterii. Experiența acumulată a cerut și a impus evaluări din punct de vedere biologic, genetic, funcțional și psihologic pentru a identificare corect și eficient subiecții potriviți obținerii de rezultate excepționale. Astfel, forurile acredidate au creat baterii de teste organizate într-un sistem complex de evaluare, adapat la cerințele activităților sportive la nivel național și internațional. Testele sunt aplicabile într-o ordine stabilită în funcție de anumiți itemi și de scopul și momentul evaluării, puse în practică de specialiști care se folosesc de aceste criterii, fiecare conform științei care o reprezintă.

Mai exact, criteriile de selecție sunt grupate în 5 categorii:

criterii medico-sportive,

criterii somato-fiziologice,

criterii biochimice,

criterii motrice,

criterii psihologice.

2.1.2.1 Criteriile medico-sportive

Criteriile medico-sportive vizează starea de sănătate necesară efectuării activităților sportive și indicatori principali de care depinde dezvoltarea somato-funcțională a corpului sportivului. Medicina Sportivă Națională are rolul de a stabili starea de sănătate care se stabilește în urma unui examen clinic riguros cu ajutorul aparatelor specifice și starea funcțională a sportivului sau a juniorului care vizează starea și activitatea neuromusculară, neuropsihică, endocrino-metabolică, cardiorespiratorie, hematologică, hepato-renală și respiratorie. Monitorizarea și analizarea rezultatelor investigațiilor medicale trebuie să fie prezentate profesorului de educație fizică, antrenorului dar și analiștilor fenomenului pentru ca metodele procesului de selecție și de pregătire să fie îmbunătățite în permanență, caracterul de prognoză al informațiilor obținute putând ajuta la obiectivizarea procesului de selecție.

Tabelul nr. 2: Indicii selecției medico-sportivă

Criteriile medico-sportive, așa cum se observă în tabelul nr. 2, se aplică la toate cele trei momente ale procesului de selecție: la cel primar unde se abordează o selecție la vârsta cuprinsă între 4 – 5 și 8 – 10 ani în funcție de disciplina sau proba sportivă aleasă, la cel secundar care vizează vârsta pubertară cuprinsă între 10 și 14 ani și la momentul selecției finale unde sunt vizați sportivii care au atins nivelul de performanță și care face trecerea către etapa de performanță propriu-zisă, unde se urmărește în special ameliorarea stării de sănătate și a funcționalității pentru menținerea și favorizarea obținerii performanțelor. Pe baza acestor date, cu caracter obiectiv și statistic, indicii se pot ajusta până la crearea unui model biologic și funcțional al sportivului de performanță care se poate modifica, la rândul lui, la intervale olimpice.

Criteriile genetice și antropologice de selecție se conturează urmărind anamneza medico-sportivă. Criteriul genetic are rol în identificarea sexului genetic al sportivului, care nu este întotdeauna și cel somatic. Sexul genetic este determinat de prezența sau absența cromozomului Y. Embrionul a cărui pereche de cromozomi sexuali este XX este femnin, iar cel masculin este caracterizat de perechea XY. Prezența cromozomului Y determină secreția de testosteron din creasta sexuală a embrionului care duce la masculinizarea somatică a embrionului. Dacă această secreție testosteronică nu se produce, embrionul, deși masculin din punct de vedere genetic, se va dezvolta către genul feminin. Invers, un organism poate să prezinte toate aspectele sexuale feminine, principale și secundare, dar este genetic masculin, situție care are repercusiuni asupra calităților fizice. Acest criteriu se îndeplinește cu ajutorul testului Barri. Criteriile antropologice vizează antecedentele personale și cele eredocolaterale. Antecedentele personale trebuie analizate sub toate aspectele: neuropsihic, metabolic, sub aspect limitativ al funcționabilității aparatului locomotor. Aspectele eredocolaterale vizează cunoașterea antecedentelor sportive familiale, atitudinea față de sport a părinților, nivelul educațional, competițional, psihomotor, a aptitudinilor morfo-funcțonale a liniei genetice a parinților. La prima selectie exigentele trebuie să fie maxime.

Sanogeneza este un criteriu care se regăsește în toate momentele selecție: la nivelul primar al selecției, când se recomandă o exigență maximă legat de indicii corespunzători, exigență la nivelul selecției secundare, mai ales acolo unde se prognozează o limitare în performanță datorită unor motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii și indulgență la nivelul selecției finale, care, pe lângă alți indici evaluatori impuși de alte criterii, urmărește posibilitatea apariției unor afecțiuni vindecabile sau deja vindecate clinic sau a unor probleme în legătură directă sau nu cu antrenamentul sportiv. La selecția primară se acordă atenție afecțiunilor reumatice bacilare, neuropsihice precum epilepsie, stări spastice, metabolice, precum diabetul, cardiovasculare congenitale sau dobândite, hepato-renale precum hepatită sau insuficiență renală, deformări care limitează funcționalitatea aparatului locomotor, afecțiuni endocrine hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene, defecte ale aparatului vizual precum miopie și strabism ce necesită 5 dioptrii, defecte ale aparatului auditiv. Se urmăresc și rezultatele investigațiilor ce vizează sistemele endocrin, neurologic, ortopedic, cardiologic și ORL. În final, toate rezultatele coroborate determină gradul de sănătate și disponibilitatea pentru practicarea sportului.

Criteriul biotipului constituțional propune indici care sunt în directă legătură și cu celelalte criterii. somatofiziologic, motric, psihic sau biochimic.

Criteriile neuromusculare operează în selecție la nivelul momentului primar, concretizată prin biopsia musculară. Din motive organizatorice și pragmatice, această analiză se aplică mai rar.

Criteriile endocrinometabolice se aplică în selecția inițială și mai ales în cea secundară. Profilul endocrinometabolic este corelat cu creșterea organismului, iar în prognoza creșterii, necesară aprecierilor specifice vârstei cuprinse între 12 și 16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină se stabilește pe criterii morfologice. Profilul hipertiroidian este recomandabil eforturilor de viteză, cel android este compatibil cu eforturile de forță precum proba aruncărilor, cel hiperhipofizar, numit și profilul gigantoid, este recomandat pentru baschet sau pentru sporturile care se practică pe categorii de greutate, pe când profilul hipercorticosuprarenalian este favorabil eforturilor de durată, activităților de rezistență recomandate pentru atletism fond.

Criteriile integrității morfologice și funcționale a analizatorilor se referă la verificarea acuității vizuale și a simțului cromatic esențiale în discipline sportive precum cele auto, moto, sărituri în apă sau sărituri de la trambulină, schi. Analizatorul acustic și vestibular sunt, de asemenea, verificate fiind importante pentru probe precum tirul.

Criteriile cardiorespiratorii sunt relevante în majoritatea probelor sportive, mai ales în cazul celor cu caracter dinamic. Așa cum activitatea sportivă îmbunătățesc funcțiile aparatelor cardio și respirator, efortul care depășește aria metodologiei antrenamentului poate avea efecte nedorite, imediate sau în timp sau pot apărea afecțiuni care nu au o legătură directă cu activitatea sportivă. Existența malformațiilor congenitale, a afecțiunilor congenitale cardiovasculare și a afecțiunilor cardiovasculare căpătate precum aritmia, fibrilația atrială, tahicardia reprezintă un indice clar de respingere. Pentru selecția secundară, pentru stabilirea profilurilor cardiovasculare, se folosec indici precum conformația și volumul cardiac, indicatorii funcționali: consumul maxim de O2 – VO2 max., pulsul minim și maxim, echivalentul volumului cardiac, iar pentru selecția finală acești indici sunt folosiți pentru prognoza performanței cardiace și aerobe.

Criteriile radiologice evidențiază anomaliile coloanei vertebrale care nu permit practicarea probelor sportive precum canotajul, halterele sau gimnastica. Prezența altor afecțiuni la alte sisteme sau organe necesită radiografii suplimentare, mai ales la momentul selecției secundare.

Ritmul biologic individual al sportivilor stabilește bioritmurile fizic, emotiv, intelectual, ritmurile circadiene, circamensurale și circanuale pentru stabilirea concentrațiilor hormonale, ale compoziției fibrei musculare, care nu ajută doar la selecția sportivilor, ci contribuie și la îmbunătățirea sistemului de ameliorare a dezechilibrelor biologice.

Capacitatea de refacere și de adaptare se impune ca un indice definitoriu mai ales la nivelul selecției finale. Selecția pentru competițiile internaționale poate impune indice și criterii diferite de cele cerute de competițiile la nivel național. Dintre sportivii cu performanțe apropiate, este preferat cel mai bine evaluat din punct de vedere psihic, care poate depăși un anumit prag emoțional indus de factori precum miza competiției, factori organizatorici, factori de climă și de fus orar. Sunt preferați și cei cu o constituție fizică robustă și mai tehnici, sportivi care deși nu sunt campionii naționali ai probei respective, au o prognoză de performanță mai bună după analiza acestor indici.

Criteriul funcțional și al capacității de efort care indică nivelul de efort cerut de fiecare disciplină sportivă. Indicii biomotrici precum forța, viteza sau explozia se realizează cu eforturi de tip anaerob, iar anduranța este susținută de mecanisme aerobe. Compoziția fibrelor musculare este împărțită între fibrele albe care sunt specializate pentru eforturi anaerobe și cele roșii, numite și fibre lente, care conțin enzimele caracteristice metabolismului aerob. Procentul compoziției acestor fibre poate fi modificat prin antrenament, dar are predominant caracter genetic. Se recomandă pentru probele de fond si semifond, sportivi care prezintă capacitate aeroba de efort și sportivi care prezintă un procent mare de fibre musculare rapide și capacitate anaerobă bună pentru aruncători, săritori sau sprinteuri.

2.1.2.2 Criteriile somato-fiziologice

Criteriile somato-fiziologice se referă în principal, la aparatul locomoator și la stabilirea tipologiei somatosexuale pentru că structura corpului și însușirile somatice și fiziologice rămân criterii importante al selecției. Antropometria sportivă urmărește măsurarea segmentelor organismului  folosind indici precum: diametre, perimetre, statura sau înălțimea. Indicii antropometrici ajută la selecția subiecților care se apropie cel mai mult de biotipul constituțional ideal al sportivului de performanță pentru disciplina sportivă aleasă. În funcție de necesitățile disciplinii, sunt preferați sportivii cu membre superioare și inferioare mai lungi sau mau scurte și cu centre de greutate situate mai sus sau mai jos. Această categorie de criterii verifică nivelul de dezvoltare fizică generală a copiilor în funcție de gen și vârstă, pentru a stabili parametrii care să favorizeze obținerea viitoarelor performanțe. Respectându-se metodologia prestabilită, se efectuează examenul antropometric și somatic pentru identificarea potențialelor deficiențe de dezvoltare fizică și pentru compararea valorilor obținute la principalii parametrii incluși în profilul somatic cu valorile optime pentru disciplinile alese. Aceste criterii se aplică la toate grupele de copii și juniori. Scorurile măsurate vor ajuta antrenorii pe viitor la următoarele momente ale selecției.

Dintre parametrii morfologici, cei mai importanți și mai uzitați sunt: înălțimea sau talia, proporțiile segmentelor corporale și tipologia somatosexuală, lungimea corpului și a extremităților, greutatea corpului, lărgimea bazinului și a coapselor, circumferința taliei, perimetrul toracic și a pieptului, a feselor, a umerilor, anvergura brațelor, lungimea palmei, lungimea membrelor inferioare, diametrul biacromial și bitrohanterian care indică măsura dezvoltării centurii scapulare și a centurii pelviene, precum și depozitele de grăsime din diferite părți ale corpului. Toți acești parametri s-au dovedit a fi în directă legătură cu ereditatea. Masa activă a corpului sau MAC este un parametru al capacităților funcționale ale organismului. MAC se corelează, pe lângă alți factori dinamici, cu toate calitățile motrice. Ca urmare a interacțiunii dintre activitatea fizică, hrană și factorii genetici, se evidențiează și deosebirile între indivizi, în structura și starea activă și pasivă a corpului uman.

Înălțimea corpului și proporțiile segmentelor sunt determinate ereditar. Multe studii referitoare la determinarea ei genetică au fost dedicate estimării coeficienților de corelație dintre înălțimea corpului părinților și aceea a urmașilor, dintre înălțimea descendenților de diferite vârste și cea a ascendenților de grade variate. S-a stabilit că înălțimea fiului poate fi prognozată pe baza înălțimii tatălui, iar a fiicei, în funcție de înălțimea mamei. Pentru generațiile actuale se înregistrează indici superiori de dezvoltare fizică comparativ cu aceea a părinților datorită fenomenului de accelerație și a neoteniei. Coeficienții de corelație dintre descendenți și ascendenți sunt variabili, în funcție de vârstă și sexul copiilor și de starea materială a populației. Eritabilitatea înălțimii corpului se evidențiează și atinge indici superiori pe măsură creșterii copiilor. O dată cu vârsta, factorii de mediu își pierd din importanță în determinarea înălțimii corpului.

În general, nu se fac predicții înainte de 10 ani. După această vârstă încep să se manifeste tendințele de finalizare a structuralității corpului și au loc transformările organice specifice perioadei prepubertare, care contrastează cu dezvoltarea înceată și uniformă a creșterii din ultima perioadă a acestei categorii de vârstă.

Se recomandă ca înainte de îndosarierea, compararea și clasificarea măsurătorilor și a testelor antropometrice, să se țină seama și de erorile de măsurare, de erorile ce pot apărea datorită unor aplicări imprecise a metodologiei măsurătorilor și a altor factori externi care pot influența rezultatele finale ale măsurătorilor și ale procesului de selecție în final. Se recomandă, de asemenea, actualizarea permanentă a valorilor indicilor naționali în funcție de cele stabilite de forurile autorizate și o evidență riguroasă a datelor pentru o centralizare și monitorizare în vederea realizării unor modele de comparație pentru generațiile viitoare.

Fig. 4 și 5 Planșe ilustrative cu parametrii morfologici

Andrei Dragnea și Gheorghe Tănăsescu propun valori standard pentru realizarea acestor măsurători. În final, sunt prezentate modele de prelucrare a datelor obținute la măsurătorile organizate în cadrul unor selecții anuale.

Tabelul nr. 3 Indicii pentru stabilirea înălțimii

Tabelul nr. 4 Datele medii ale înălțimii și greutății corporale la fetele de 4-18 ani

Tabelul nr. 5 Datele medii ale înălțimii și greutății corporale la băieții de 4-18 ani

Tabelul nr. 6 Prelucrarea statistico-matematică a variabilei înălțime la lotul de elevi de sex feminin cu vârsta de 10 ani unde Media este (X) și abaterea de la medie este (σ)

Tabelul nr. 7 Prelucrarea statistico-matematică a variabilei înălțime la lotul de elevi de sex masculin cu vârsta de 10 ani unde Media este (X) și abaterea de la medie este (σ)

Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București propune, la râdul ei, în cadrul unui proiect de evaluare națională a copiilor de vârste școlare, un model de evaluare pentru a stabili valorile criteriilor somato-fiziologice:

Tabelul nr. 8 Model de evaluare fiziologică propus de Universitatea de Educație Fizică și Sport, București

Alți indici care se folosesc pentru evaluarea criteriilor somato-fiziologici sunt:

raportul dintre talie și greutate care se calculează după formula: (T – 100) /G (T- talie, Ggreutate);

indicele Adrian Ionescu (IAI) sau indice de proporționalitate care determină relația existentă între înălțime și lungimea bustului. IAI = B-T/2 (T- talie, B- bust);

indicele Erissman (IE) care se calculează după formula: IE = PT –T/2, unde PT –perimetrul toracic, T/2 – talia împărțită la 2;

indicele Amar (IA) care se calculează după formula: IA = B x 100/T;

indicele Quetlet, cunoscut și sub denumirea de indicele de corpolență a lui Bouchard sau indicele de nutriție. Se calculează cu ajutorul formulei: IQ sau IB = G/T, unde valorile greutății se exprimă în grame și cele ale taliei în centimetrii. Se consideră valoarea optimă pentru bărbați, raportul de 400 grame la fiecare centimetru de înălțime, iar pentru femei 300 de grame /centimetru. Scorurile înregistrate peste și sub aceste valori evidențiază tendința de obezitate, respectiv tendință de slăbire;

formula lui Lorentz care determină greutates ideală la adulți : T-150+vârsta -20/G;

test de compoziție corporală care vizează identificarea raportului de proporționalitate a țesutului muscular și a celui adipos după formula: procent de grăsime = greutate țesut adipos / greutate totală x 100;

metoda descifrării dermatoglifelor, adică studiul amprentelor palmare și plantare a fost indrodus în școala românească de antropologie de Ștefan Milcu și capătă o importanță deosebită în cadrul criteriilor morfologice de selecție;

conceptul de mozaic al androgeniei, potrivit căruia fiecare individ este dotat cu caractere feminine și masculine în diferite proporții, ajută la stabilirea tipurilor de constituție somatică: hipermasculin, masculin, hipomasculin sau unidiferențiat, mixt sau bisexuat, hipofeminin sau unidiferențiat, feminin și hiperfeminin. Metoda permite realizarea unei prognoze în proporție foarte mare a ratei de masculinitate sau feminitate din etapa antepubertară, fiind utilă în procesul de selecție, în vederea repartizării sau reorientării corecte către sportul potrivit capacităților motrice, dar și a trăsăturilor somatice.

2.1.2.3 Criteriile biochimice

Alături de parametrii somatofiziologici, motrici și psihici, parametrii biochimici sunt elemente esențiale pentru selecție și pentru antrenament. Funcționalitatea organismului, în orice stare s-ar afla, de repus, activitate normală sau în condiții de efort, este condiționată de procesul de producere a energiei, pentru formarea și refacerea moleculelor complexe din cele simple, pentru producerea energiei termice și a celei mecanice necesare pentru mișcările interne ale sistemelor organice și pentru mișcările externe, care implică direct sistemele osteoarticular și muscular. Procesele biochimice sunt importante în procesul de selecție acolo unde o disciplină sportivă vizează în principal capacitatea anaerobă, dar și parametrii aerobici. Cunoașterea funcționalitatea biochimică a organismului, se poate stabili nivelul de progres posibil în cadrul antrenamentelor.

O dată produsă, prin procese specifice în corpul uman, energia este transferată către sisteme prin transportorii de electroni. Cei mai importanți sunt: adenozintrifosfatului (ATP), nicotinamid – adenin – dinucleotidul (NAD), nicotinamid – adenin – dinucleotidul fosfat (NADP), flavin – adenin – dinucleotidul (FAD).

Procesele biochimice urmărite sunt:

ATP = ADP + H3PO4 (acid fosforic) + energie,

sub influența miochinazei, desfacerea ADP = două molecule de acid fosforic + energie,

refacerea ATP-ul datorită energiei aduse de transportatorii de electroni (NAD, NADP și FAD),

descompunerea fosfocreatinei în creatină + H3PO4 + energie,

refacerea fosfocreatină cu ajutorul transportatorilor de electroni,

energia produsă = acetil coenzimă (acetil CoA – are concentrație unică individuală) + electronii de H din glucide, lipide și protide, încărcați în mod diferențiat cu energie,

cetogeneza,

sinteza hormonilor steroizi anabolizanți și a colesterolului,

formarea succinatului,

formarea hemului și hemoglobinei esențiale în transportul de oxigen,

furnizarea de energie de la nivelul acetil CoA,

prin transferul energetic, refacerea de către acetil CoA a moleculelor de ATP = 1 molecula de acetil CoA reface 12 molecule de ATP, care se poate realiza în condițiile lipsei de O2 prin procese anaerobice sau în prezența O2 prin procese aerobice,

procesele anaerobiotice care duc la degradarea glicogenului – în unități de glicosil,

transferarea  electronilor încărcați cu energie pe acidul piruvic și acetil CoA,

refacerea pentru o unitate glicosil, prin acidul piruc și acetil CoA a trei molecule de ATP, o dată cu acumularea de acid lactic în mușchi, care va bloca placă neuromotorie limitând manifestarea în timp a acestui efort foarte intens,

procesele anaerobe – glicoliza anaerobă, care, de la nivelul globulelor roșii conduc la formarea difosfogliceratului (2-3 DPG), care duce la eliberarea O2 din oxihemoglobină, sporind eficiența proceselor aerobe,

ciclul Cori = convertirea acidului lactic format în procesele anaerobe în glucoză la nivelul ficatului și în fibrele musculare roșii, în timpul efortului anaerob.

Aceste reacții chimice energetice se află într-o directă legătură cu câtăva factori care ajută la realizarea homeostaziei organismului și la menținerea în limite stabile a unor serii de parametrii fizici, chimici, biologici și enzimatici ce condiționează întreaga funcționalitate a organismului în orice stare s-ar afla:

nivelul apei endogene, de care depind numărul de ioni pozitivi H3O+ și de ioni negativi OH- și reflexele osmo-neuropsihice de refacere. O cantitate suficientă de apă endogenă permite funcționarea corectă a proceselor metabolice,

nivelul pH-ului și nivelul de aciditate al diferitelor umori și structuri ale organismului. Scăderea pH-ului în sânge sub valorile de 5,9-7 unități conduce la creșterea acidității, ca în cazul acumulării acidului lactic în efortul anaerob și influențează negativ procesele metabolice, având drept consecință scăderea nivelului capacității de efort,

viteza reacțiilor enzimatice, care depinde de concentrația de glucide, lipide și protide, de concentrația enzimelor, de nivelul pH-ului, de temperatură corporală, de efectorii biochimici,

VO2 max. care se află în directă legătură cu funcția respiratorie a celulei musculare ce condiționează efortul. Studiile de laborator au arătat raportul direct proporțional între densitatea mitocondrială și VO2 max. Antrenamentul de rezistență poate crește densitatea mitocondrială.

2.1.2.4 Criteriile motrice

Testarea motricității generale și specifice se realizează printr-un sistem de probe și norme de control specifice disciplinelor sportive. Rezultatele sunt transformate în puncte care arată nivelul motricității. Deoarece calitățile motrice precum viteza, rezistența, forța și îndemânarea sunt determinate genetic, sunt folosite teste ale căror rezultate trebuie interpretate personalizat. Probele și normele de control conforme specifice pentru categoriile de vârsttă ale grupelor testate.

Viteza depinde la nivel funcțional, de activitatea sistemului nervos și de metabolismul fibrelor musculare. Fibrele musculare care asigură viteză sunt cele albe, bogate în mitocondrii și echipament enzimatic oxidoreductor. Proporțiile acestor fibre sunt genetic determinate și pot fi stabilite pe baza biopsiei musculare.

Comanda, coordonarea și reglarea mișcării au o durată medie de 70-82 m/s. Prin antrenament, se poate reduce timpul de reacție, prin apariția unor stereotipuri dinamice motrice care sunt condiționate genetic viteza însăși fiind unul dintre parametri motrici cu gradul cel mai mare de determinare genetică.

La nivelul mușchiului, se prelucrează energia necesară contracțiilor musculare în condiții de anaerobioză. Pentru efortul de viteză, ATP se desface în ADP și acid fosforic, ceea ce permite realizarea reacțiilor excitatie-contractie. Necesitățile sistemelor circulator și respirator, într-un interval atât de scurt, cerut de realizarea efortului, duce la apariția acidului lactic care influențează negativ capacitatea de contracție a mușchiului. De aici reiese importanța capacității de efort anaerob.

În cazul vitezei, pentru prognozarea perspectivei sportive și pentru urmărirea ratei de progres realizate prin antrenament, sunt evaluate următoarele determinări:

timpul de reacție. A. Demeter a stabilit anumite valori: până la 180 ms – foarte bine, până la 190 ms – bine, 210-230 ms – mediu, peste 230 ms – slab. Se stabilește prin efectuarea:

cronaxiei care reprezintă durata impulsului de circuit care produce o contracție. Trebuie să aibă valori sub 0,18 ms, adică un prag ridicat de excitabilitate,

electromiografia permite înregistrarea contracției izolate musculare, determinând durată, intensitatea și forma ei, comparativ cu aspectele optime ce condiționează sub raport neuromuscular performanța,

electroencefalograma care se efectuează pentru stabilirea nivelului de excitabilitate ce influențează direct viteza.

testul mașinii de scris pentru stabilirea vitezei de repetiție:rapiditatea apăsării pe 85 de clape ale mașinii de scris. Valorile optime recomandate sunt peste 110 puncte la mâna stângă și peste 120 la mâna dreaptă. Se verifică capacitatea de efort anaerob, cu valori variabile în funcție de disciplină sportivă, la testul de 1 minut la cicloergometru, trebuie să ajungă la valori de peste 3200 kgm, respectiv peste 45kgm/kgcorp,

biopsia musculară, unde se impune găsirea unui procent cât mai mare de fibre albe,

teste psihologice, care stabilesc nivelul de funcționalitate al SNC diferențiate pentru fiecare etapă a selecției,

teste pentru stabilirea funcțiilor cognitive, a inteligenței (testul Raven), memoriee (testul Ray), atentției (testul Praga), percepției, pentru stabilirea personalității (testul Cattel) și al temperamentului (testul Guillfort),

testele pentru analizatori și acuitate vizuală, fiind de preferat vederea optimă la ambii ochi,

teste pentru stabilirea echilibrului,

testul Tapping pentru membrele inferioare.

Forța, din punct de vedere morfofiziologic, pe lângă activitatea celorlalte sisteme și aparate, depinde direct de sistemul nervos și de sistemul muscular, de calitatea fibrelor musculare. Ca și viteză, forță are o determinare ereditară crescută, coeficientul de corespondență fiind de peste 0,80.

Parametrii urmăriți sunt:

stabilirea prin dinamometrie a forței grupelor musculare funcționale care trebuie să fie cât mai mare,

determinarea tonusului cu ajutorul miotonometrului; prezența diferențele cât mai mari între starea de contracție și cea de relaxare confirmă un nivel optim de functionabilitate,

măsurarea amplitudinii mișcărilor articulare cu goniometrul,

evidențierea capacității de efort aerob și anaerob pe baza elementelor biochimice prezentate în funcție de nivelul încărcăturilor, raportat la forța izometrică maximală,

evaluarea pentru forța în regim de viteză a timpului de reacție, a cronaxiei și a electromiogramei.

Valorile stabilite de atins variază în funcție de disciplină sportivă și se interpretează individualizat.

Rezistența este condiționată de trei factori:

factori anatomofunctionali, mai ales ai sistemului cardiorespirator, care asigură aportul de oxigen și ai apăratului renal, care realizează eliminarea produșilor toxici rezultați în urma proceselor metabolice de efort,

factori biochimici, care privesc sistemul muscular și în special, locațiile unde se petrec transformările metabolice cu eliberare de energie,

sistemul nervos și în special, componențele sale simpatice și parasimpatica, ce reglează procesele metabolice, inclusiv refacerea.

Dintre factorii anatomo-functionali, sunt urmăriți:

factorul pulmonar și suprafața alveolocapilara pentru determinarea diametrelor și perimetrelor cutiei toracice în expirația și inspirație, precum și măsurarea capacității pulmonare vitale, totale și reziduale,

volumul cardiac determinat radiotelemetric,

concentrația de hemoglobină în sânge,

volumul sangvin total,

capacitatea respiratorie maximă,

volumul expirator maxim pe secundă,

VO2 max. interpretat în funcție de greutatea corporală, sex, vârsta și cerințele impuse de ramură de sport respectivă,

debitul cardiac maxim, care ajunge la 40-45 l/min,

oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 max. la frecvența cardiacă maximă.

Testările se realizează cu ajutorul spirografului și al unor normograme. Se compară valorile înregistrate în raport cu înălțimea și greutatea subiectului.

Printre factorii biochimici urmăriți sunt:

stabilirea cu ajutorul biopsiei musculare a proporției dintre fibrele roșii și cele albe,

zonă de anduranță care se stabilește la o concentrație de 4 mmol/ l al acidului lactic,

stabilirea activității sistemului nervos central și a zonelor de comportament rinencefalice unde se găsesc centrii voliționali care au rol în menținerea activităților plăcilor neuromotorii, în ciudă stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în mușchi,

verificarea eficienței mecanismelor homeostatice biochimice care are directă legătură cu capacitatea de refacere a rezervei energetice.

Legat de activitatea sistemului nervos, se urmărește:

stabilirea echilibrului între tonusul nervos vegetativ simpatic și cel parasimpatic, prin teste care verifică funcționalitatea simpatică și parasimpatică.

Acești parametri care condiționează viteza și constituie baza proceselor chimice cerute de rezistență și de forță, întregesc procesul de selecție sau ajută la reorientarea sportivului

Îndemânarea este o calitate motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mișcărilor, respectiv a contracțiilor musculare și adaptarea lor la condițiile impuse de cerințele reușitei sportive și de realizarea unei replici motrice eficiente la acțiunile adversarului. Această calitate este necesară disciplinelor sportive în care răspunsul motric în fata adversarului este esențial. Este direct legată de activitatea sistemului nervos și sunt folosite evaluări precum:

testarea inteligenței,

testele de personalitate și temperament,

stabilirea tipului de sistem nervos,

verificarea menținerii echilibrului în condiții statice și dinamice, prin testul Romberg și statokinezimetrie,

verificarea gradului de asimetrie funcțională și dominantă prin proba de săritură cu rotare spre stânga și spre dreapta. Subiecții care prezintă o asimetrie crescută pe stânga și o predominantă a emisferei drepte, ca în cazul stângacilor, au un grad de îndemânare crescut.

Capacitatea de efort a copiilor și a juniorilor este strâns legată de vârsta biologică mai mult decât de cea cronologică. Se recomandă ca determinarea vârstei biologice să se realizeze după metode științifice.

Rezultatele tuturor testărilor trebuie să fie înregistrate și analizate sistematic, în raport cu specificitatea fiecărui subiect, în raport cu cerințele și valorile cerute de fiecare disciplină sportivă, dar analiza trebuie să continuie și în contextul comparării rezultatelor cu cele din anii anteriori, pentru îmbunătățirea constantă a metodologiei procesului de selecție.

Tabelul nr. 9 Model de fișă de evaluare motrică

Tabelul nr. 10 Fișă de evaluare motrică după modelul lui Fleishman

Tabelul nr. 11 Fișă de apreciere Eurofit

2.1.2.5 Criteriile psihologice

Criteriile pshihologice ajută la stabilirea particularitățile psihologice ale subiecților legat de cerințele concrete din sfera activităților sportive de performanță și la depistarea potențialităților de excepție a sportivilor supradotați. Este recomandabil ca evalaurea după criteriile psihologice să aibă loc după realizarea selecției biologice și motrice.

Identificarea parametrilor de natură psihologică și a modului de manifestare a proceselor psihice ale sportivilor, se face cu ajutorul unor baterii de teste, chestionare și aparatură de specialitate. La metodologia evaluării efectuate corespunzător de comisia de specialitate, se adaugă și aprecierea venită din partea antrenorilor, în virtutea incontestabilă a experienței anterioare. Analizarea rezultatelor revine, iarăși, în egală măsură celor două părți, specialiștilor și antrenorilor, din a căror colaborare să rezulte o cât mai bună realizare a procesului de selecțtie sportivă, a orientării și a reorientării, în vederea maximizării potențialului subiecților, pentru înlăturarea factorilor perturbatori și limitativi în atingerea performanțelor sportive vizate.

Testele caută într-o primă fază să identifice un prag de dezvoltare existent cel puțin de nivel mediu a proceselor psihice, concretizată într-o configurație psihică denumită de Alexe Nicolae: „capacitate psihică de start” care, coroborată cu potențialul genetic și maturizarea biopsiho-socială, va fi ameliorată prin pregătire sportivă specializată în funcție de disciplina sportivă și individualizată, în funcție de nevoile și calitățile viitorului sportiv. Sunt necesare prezența clară a motivației pentru succesul sportiv, a rezistenței psihice, a capacității de disciplinare, a conștiinciozității, a implicării și constanței în situațiile de efort, a ambiției, a perseverenței și a tenacității. Este necesaă prezența acestor calități mai întâi pentru că în lipsa lor, calitățile motrice devin imposibil de valorificat, așa cum prezența lor nu poate suplini absența calităților motrice, biochimice și fiyiologice, dar le poate pune în valoare acolo unde celelalte calități sunt la parametri normali.

Personalitatea oricărei persoane, și implicit a sportivului în devenire, e direct influențată, pe lângă factorii de natură genetică, de factorii psihologici precum: însușirile SNC, structurile senzoriale și perceptive, prezența motivațiilor și a nivelului de aspirație, aptitudinile generale și fondul atitudinal în general, disciplină, conștiinciozitatea, caracteristicile analizatorilor, prezența și calitatea actului de voință, capacitatea de învățare motrică, prezența capacității de implicare în situații de efort, precum și de factorii psiho-sociali: familie, cadrul social, standardul de viață, cadrul concepțional și material al sistemului de pregătire sportivă. Echilibrul și legătura dintre aptitudini și atitudini constituie una din condițiile fundamentale ale succesului sportiv.

Componentele principale ale capacităților psihice a sportivului sunt:

reglajul afectiv,

capacitatea de învățare motrică,

capacitate mentală prin procese de: reprezentare, memorie, gândire,

capacitate concentrare și atenție,

psihomotricitate,

aptitudini speciale,

deprinderi,

reglaj volitiv,

motivație,

temperament,

trăsăturile de caracter,

atitudinile,

adaptare socială.

Procentul în care se manifestă componenta genetică este mai mare la nivelul însușirilor SNC, al structurilor biochimice și motrice și ai analizatorilor. La nivelul componentelor psihice, elementul ereditar scade în relevanță, crescând în importanță elementele exterioare și factorii ce țin de organizarea sistemelor de educație și pregătire sportivă. Unele dintre aceste componente, în cazul selecțiilor la vârste foarte mici, sunt doar intuite și rămân să fie definite și potențate pe măsură ce juniorul avansează în grupele superioare de vârstă.

Pentru evaluarea acestor parametri se va urmări:

depistarea timpurie a sportivilor care prezintă capacitățile psihice „de start”, compatibilă cu exigențele actuale ale disciplinei sportive alese,

realizarea orientării copiilor și juniorilor talentați în funcție de potențialul genetic care permite acumulări eficiente și productive după pontențialitate:

potențialități explozive pentru sporturi de viteză, aruncări, sărituri;

potențialități de anduranță pentru sporturile ciclice;

potențialități creative pentru jocurile sportive, lupte, scrimă, judo și tenis;

potențialități introvertite pentru tir și șah;

depistarea fondul aptitudinal, a caracteristicilor greu perfectibile, precum tipul de sistem nervos, structurile senzoriale și motorii, calitatea analizatorilor, a căror expresie calitativă asigură o garanție a performanței sportive;

realizarea pe etape a evaluării criteriilor psihologice, în funcție de vârstă și de pregătire și talent.

2.1.3 Sistemul de probe și norme pentru selecție

Criteriile de selecție sunt precizate în Sistemul național unic de selecție. Ele au relevanță diferită de la o disciplină sportivă la alta. Sunt importante tipul constituțional și tipul somatic al subiectului. Pentru toate ramurilor de sport însă, motricitatea, nivelul și ritmul de evoluție al acesteia calități rămâne criteriul principal al selecției. În acest scop, s-a creat un sistem de probe și norme de control necesar pentru depistarea și promovarea talentelor sportive. Sistemul de evaluare ține cont în primul rând de vârstă și stagiul de pregătire al subiecților.

Sistemul de probe și norme de control este un procedeu de lucru obiectiv care eficientizează procesul de selecție și formare al copiilor și juniorilor pentru sportul de performanță. Antrenorii și profesorii de educație fizică și sport participanți la procesul de selecție au posibilitatea de a compara rezultatele și evoluțiile motrice ale copiilor din grupele nou formate cu valorile standard înregistrate la nivel național în intervalul precedent și aprecierea noii generații.

Sistemul de probe și norme de control a fost stabilit conform specificului fiecărei grupe vizate, fiind astfel anordate baterii de teste diferite în funcție de grupă, dar și itemii urmăriți de fiecare disciplină spotiva în parte.

2.1.3.1 Probe și norme de control pentru selecția primară: grupa de începători

La procesul de selecție pot lua parte copii din toate categoriile, respectiv, copii cu activitate motrică și capacitate de exprimare gestuală diferită. Pot fi copii cu real talent și calități motrice peste medie, dar pe care să nu le poată exprima corespunzător din cauza unor deprinderi motrice de bază deficitare sau a neexersarii lor. Astfel, pentru o evaluare corectă a capacităților motrice ale fiecărui subiect se recomandă ca înainte de procesul propriu-zis de selecția, copiii să urmeze un program bazic de pregătire de 1până la 3 luni. Se creează, în acst fel, posibilitatea de supravere atentă a copiilor și le dă șansa viitorilor candidați să se obișnuiască cu mediu de practicare a disciplinei sportive care în anumite situații necesită medii aparte, precum aparatele de la gimnastică, gheața, apa, arena sau terenul de practicare propriu-zis, medii care uneori necesită și o perioadă mai lungă de pregătire în vederea selecției. Pot fi selecționați și copii proveniți din grupele de pregătire sportivă din ciclul gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă.

Evaluarea motricității și a gradului de dezvoltare a calităților motrice unitar și separat, se face pe baza rezultatelor obținute la probele incluse într-o baterie de teste alcătuit după modelul testului internațional de capacitate fizică denumit „Standard Fitness Test”, care este adoptat de Federația Internațională de Educație Fizică. Acceptarea la grupele de începători se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control de la sfârșitul acestei perioade.

Ultima etapă a procesului de selecție urmărește evaluarea unitară a rezultatelor obținute de subiecți. Pentru aceasta s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieți și pentru fete, fiecare performanta primind un anumit număr de puncte puncte. Sistemul de scalare, numit Hull, permite antrenorului și profesorului compararea nivelului general al grupei și al fiecărui subiect cu nivelul standardelor național, face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire și aprecierea potențialului de care dispune și permite aprecierea evoluției în timp și a conturării antrenamentului unitar dar și individual pentru fiecare subiect.

În ceea ce privește vârsta optimă de selecție, pentru toate disciplinele sportive se ține cont de particularitățile motrice cerute de disciplina respectivă și de caracteristicile specifice vârstei, atât la băieți, cât și la fete. Există și excepții, așa cum există și păreri care nu susțin criteriile generale care s-au impus în virtutea practicii de decenii la fiecare disciplină. De-a lungul timpului, s-au impus și practici care țin de organizarea activității sportive la nivel național sau de club.

În general, s-au conturat câteva criterii precum urmează:

trăsăturile psihomotrice specifice vârstei la care se realizează prima selecție. Criteriile cele mai importante, în acest caz, rămân disponibilitatea de învățare motrică și perfecționare a elementelor tehnice.

nivelul diferit de vârstă care influențează și favorizează performanța ideală, nivel confirmat de statisticile competițiilor sportive majore la nivel internațional. Pentru a afla vârsta optimă de selecție, se scade perioada optimă necesară pentru formarea tehnică și tactică. De asemenea, se ține cont și de schimbările la nivel biologic, fiziologic, biochimic și motric.

gradul de prognoză ȋn ceea ce privește dezvoltarea somatică. Pentru că este greu de prognozat talia și rapoartele ȋntre segmente sub vȃrsta de 10 ani, selecția la atletism și la celelalte discipline sportive se face cu puțin ȋnainte sau peste varsta de 10 ani, ȋn funcție de specificitatea disciplinei.

prezența diferențiat a calităților motrice importante pentru disciplina sportivă ȋn cauză. Se urmăresc diferite rapoarte pentru intervale de vȃrstă precum:

raportul ȋntre coordonare și viteză pentru 6 – 8 ani, pentru discipline precum gimnastică, patinaj artistic, schi alpin, ȋnot, tenis de masă și judo;

raportul ȋntre viteză și viteză – forță pentru intervalul 10 – 12 ani, prentru discipline precum atletism, lupte și haltere;

raportul ȋntre coordonare și rezistență pentru intervalul de vârstă de 14 – 16 ani, pentru discipline precum canotaj, ciclism, caiac-canoe sau atletism.

Baremul care trebuie atins pentru selecția în grupele de începători se prezintă astfel:

pentru selecția de până la 6 ani, trebuie să se realizeze un minimum de 280 puncte la 5 probe:

alergare pe 20 m,

săritura în lungime de pe loc,

proba de îndemânare: naveta pe 10 m,

ridicări de trunchi din culcat în șezând timp de 30 s,

mobilitate coxofemurală în plan anterior.

pentru selecția care are loc la 7 ani și după această vârstă, subiecții trebuie să realizeze un minimum de 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală;

pentru disciplinele sportive unde se cere un nivel înalt al calităților motrice cu preponderență genetică precum viteza, detentă și calitățile de coordonare, punctajul realizat trebuie să se apropie de 70 puncte;

pentru subiecții cu talie peste medie, se acordă o bonificație de 40 puncte rezultată în medie, din cumulul a 5 puncte pentru fiecare probă, pentru a putea realiza 400 de puncte. Se consideră juniori cu talie de excepție: băieții care vor ajunge la o înălțime de peste 191 cm și fetele care vor atinge înălțimea de peste 175 cm.

Probele testului de pregătire fizică generală pentru selecția primară sau pentru grupele de începători sunt următoarele:

Alergare de viteză – 50 m: probă comună pentru ambele sexe, cu start din picioare, pe teren plat. Se cronometrează de la prima mișcare. Se acordă două încercări și se înregistrează cel mai bun rezultat. Pauză dintre alergări este de maxim 15 minute. Rezultatul se înregistrează în secunde și în zecimi de secundă, punctele obținute sunt notate în tabelele de punctaj pentru fiecare subiect.

Săritura în lungime de pe loc: probă comună ambelor sexe. Se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan, cu două încercări. Se înregistrează cea mai bună săritură. Se măsoară distanță de la vârfurile picioarelor din poziția de plecare, până la călcâie, la poziția de aterizare. Suprafața pe care se sare trebuie să fie netedă și nealunecoasă. Se sare desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatele se înregistrează în centimetri și se transformă în puncte.

Alergarea de rezistență: fețele și băieții până la vârsta de 12 ani aleargă 600 m.; de la 12 ani în sus, fetele aleargă 800 m., iar băieții 1000 m. Se aleargă o singură dată, pe teren plat. Transformarea alergării în mers sau oprirea se consideră abandon. Se aleargă desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se exprimă în minute și secunde și se transformă în puncte.

Aruncarea mingii de oină la distanța: probă comună ambeleor sexe. Se execută o aruncare de pe loc cu o singură mână. Se acordă două încercări și se înregistrează cea mai bună aruncare. Rezultatul se exprimă în metri și în centimetri și se transformă în puncte.

Menținerea în atârnat la bară fixă cu brațele îndoite: probă se execută de către fete la toate vârstele, iar de către băieți, până la 12 ani. Bară se apucă cu palmele orientate spre interior, cu brațele îndoite din coate, bărbia deasupra barei. Subiectul este ajutat să ajungă în această poziție. Când începe cronometrarea, trebuie să rămână atârnat, cu brațele îndoite și cu bărbia deasupra barei. Dacă bărbia a atins bara sau a trecut sub nivelul ei, execuția se consideră terminată și cronometrul se oprește. Corpul nu trebuie să atingă nimic în timpul execuției. Se acordă o singură încercare, rezultatul se exprimă în minute și secunde și se transformă în puncte.

Tracțiuni în brațe: proba se execută numai de către băieți care au depășit vârsta de 12 ani. Priză barei se face cu palmele orientate spre interior, brațele întinse, fără ca picioarele să atingă solul sau balansare în timpul execuțiilor. Bărbia trebuie să depășească de fiecare dată nivelul barei. Brațele se întind complet la fiecare revenire. Execuția se continuă fără pauză. Dacă se întrerupe mai mult de 3 secunde, se consideră terminată examinarea. Rezultatul se exprimă în numărul de repetări corect executate și se se transformă în puncte.

Joc de mișcare (naveta): Se trasează pe sol două linii paralele, la distanță de 10 m. În spatele fiecărei linii se desenează două cercuri tangente, fiecare cu diametrul de 50 cm. În cercurile uneia dintre linii se așează un cub de lemn, având latura de 5 cm. Executantul se găsește în celelalte două cercuri, stând cu câte un picior în fiecare. La semnalul sonor, subiectul pleacă cu maximum de viteză, apucă și aduce un cub pe care-l plasează într-unul din cercurile pe care le-a părăsit și tot în viteză, pleacă să aducă și să plaseze și cel de-al doilea cub. Nu se permite aruncarea cubului de la distanță. Cronometrul se oprește când cel de-al doilea cub a fost pus corect în cerc. Rezultatul se exprimă în secunde și zecimi de secundă și se transformă în puncte.

Ridicări de trunchi din culcat în șezând: subiectul se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârfurile picioarelor fiind sprijinite sub scara fixă. La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziția șezând, atingând genunchii cu coatele, după care revine imediat în poziția inițială pentru a repeta execuția. Se punctează doar execuțiile corecte într-un interval de 30 de secunde.

Mobilitatea articulației coxofemurale: subiectul stă în picioare pe un scaun înalt de 50 cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului. O riglă cu gradația de 50 cm se fixează la nivelul suprafeței scaunului, cu gradațiile mici în sus. Subiectul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinși, alunecând cu vârfurile degetelor înainte și în jos pe riglă, încercând să depășească cât mai mult gradația 50. Poziția finală se menține 3 secunde. După două încercări, se notează cel mai bun rezultat în centrimetri care se transformă în puncte.

Pe lângă aceste probe generale de testare a calităților motrice, sunt și probele care vizează calitățile specifice necesare diferitelor discipline sportive precum:

pentru gimnastică sportivă:

probe de mobilitate: podul de jos și sfoară antero-posterioară,

echilibrare și orientare în spațiu: mers pe bârna cu întoarcere,

viteza de rotație și de execuție a mișcărilor singulare: proba riglei;

pentru gimnastică ritmică sportivă:

proba de mobilitate: podul de jos și sfoară laterală,

echilibru și orientare în spațiu: mers pe bârna cu întoarcere de 180 la capătul bârnei,

viteza de reacție și de execuție a mișcărilor singulare: proba riglei,

ritmicitate și muzicalitate motrică;

pentru patinaj artistic:

orientare în spațiu și viteza de rotație: proba Matorin;

pentru înot:

probe de mobilitate scapulohumerala și flotabilitate;

pentru judo:

probe de echilibru: mers pe bancă răsturnată,

coordonare,

memorie motrică: executarea a două procedee la prima vedere,

orientare în spațiu: proba Matorin.

Perioada de pregătire în grupele de începători este în medie de 3 ani. În funcție de disciplină sportivă și decomplexitatea tehnicii și a efortului, poate dura între 2 și 4 ani.

Baremele minime impuse la probele de control de la finalul fiecărui an de pregătire, pentru verificarea nivelului sunt:

280 puncte pentru 6 ani;

480 puncte pentru segmentul 7 – 12 ani, însușirii procedeelor tehnice de bază ale calităților motrice specifice, sunt:conform scalării vârstei respective pentru copiii cu talie normală;

440 puncte pentru copiii cu talie de excepție.

Tabelul nr. 12 Îndreptar scalar pentru începători – băieți (puncte)

Tabelul nr. 13 Îndreptar scalar pentru începători – fete (puncte)

2.1.3.2 Probe și norme de control pentru selecția secundară și finală

Dacă aceste probe sunt sunt bine realizate și sunt atinse și baremele impuse, se realizează promovarea juniorilor în grupele de avansați. Perioada de pregătire este în medie de 5 ani, în funcție de complexitatea tehnicii și tacticii și de necesitatea unei perioade mai lungi de adaptare pe plan biologic sau a altor factori.

Și aici se realizează evalaurea anuală prin probe de control care urmăresc gradul de însușire a procedeelor tehnico-tactice de bază și nivelul pregătirii fizice specifice. Se urmărește, de asemenea și stabilirea modelului final de instruire pe niveluri și însușirea normele și cerințele pentru participarea la competiții.

Dacă și la aceste evaluări baremele sunt atinse, acestea se corelează cu rezultatele obținute în competițiile naționale și internaționale, cu clasificările de la sporturile individuale și de echipă, alături de comportamentul din timpul competițiilor. Are loc, astfel, promovarea în grupele de performanță care corespunde de obicei cu vârsta juniorilor I și ÎI.

Perioada de pregătirea durează doi ani și urmărește în special, pregătirea tehnico-tactica și pregătirea fizică specifică, creșterea capacității de a participa în competiții pentru îmbunătățirea și acumularea experienței.

Evaluarea anuală continuă și la acest nivel. Se urmărește progresul pe baza rezultatelor obținute la probele de control, stabilirea unui modelul de instruire și însușirea normelor de participare la competițiile naționale și internaționale. Se urmărește, de asemenea, o dezvoltare multilaterală atunci când se ia în calcul și opțiunea sportivului care îi permit o schimbare de probă, dacă este cazul.

2.2 Particularitățile vârstei pubertare; valorificarea lor în antrenamentul sportiv – consecințe

Vârsta școlară mică, numită și antepubertară, este identificată ȋntre 6 și 11 ani la fete și ȋntre 6 și 12 ani la băieți, atingȃndu-se vȃrsta pubertară cu aproximativ doi ani mai devreme decȃt ȋn secolul precedent. Creșterea este accelerată. Se remarcă ȋn special, accelerarea ritmului de creștere în înălțime până la 13 ani și în greutate până la 14 ani, mai accentuat la fete, aceasta fiind perioada în care valorile somatice ale fetelor sunt mai mari decât ale băieților. Procesul de creștere este în general uniform, accelerându-se spre sfârșitul perioadei. În procesul de creștere se mai remarcă o intensificare a metabolismului bazal care este în proporție de 20-10% superior adultului. Nevoia de vitamine, minerale și alimente este și ea crescută, dar mai ales necesarul de proteine care poate atinge 2,5 g/kgcorp.

Pentru ambele sexe sunt specifice acestei perioade, cȃteva caracteristici precum:

ameliorarea marilor funcții ale organismului,

ritm accelerat al dezvoltării somatice,

dimorfism sexual,

dezechilibre între diferite segmente,

dezechilibre de dezvoltare între componentele morfologice și vegetative,

sistemul cardiovascular este încă slab dezvoltat, frecvența cardiacă este în medie de cca 100 bătăi/minut.

musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, prezentȃnd o elasticitate crescută,

intensificare a procesului de osificare,

forța relativă nu înregistrează creșteri evidente,

accelerarea creșterii în lungimea membrelor față de trunchi,

sistemul articular instabil cu mobilitatea articulară scăzută,

oasele prezintă încă o cantitatemare de țesut cartilaginos, cu o rezistență mică la solicitări mai intense, cu predispunere spre deformare,

între 9 și 11 ani la fete și 11 și 12 ani la băieți să fie o etapă de proliferare activă care duce la apariția apofizelor, a oaselor sesamoide și la definitivarea cavităților medulare musculatură cunoaște o bună dezvoltare,

flexorii se dezvoltă mai bine în comparație cu extensorii, cerând atenție crescută musculaturii extensoare prin formarea unei ținute corecte a corpului,

activitatea S.N.C. se perfecționează,

creierul este aproape ca la adult ca greutate, dar funcțional, dezvoltarea nu este completă,

aria motrică corticală se apropie de maturație fiind complet dezvoltată abia la 13 – 14 ani,

se remarcă lipsa echilibrului dintre procesele corticale fundamentale, cu o predominantă a excitației,

receptivitate deosebită, dar slabă dezvoltare a inhibiției de diferențiere îngreunează sau face dificilă fixarea stabilă a noțiunilor noi,

activitatea nervoasă superioară se perfecționează și se dezvoltă capacitatea de inhibiție corticală,

analizatorul kinestezic, vestibular și vizual se perfecționează,

coordonarea și mișcările devin mai precise,

contracțiile inutile se exclud treptat,

timpul și spațiul sunt apreciate mai just,

toracele devine asemănător cu cel al adultului ca formă, dar nu ca dimensiuni,

diametrul transversal și cel anteroposterior sunt mai mari ca la adult,

coastele iau o direcție descendentă, pierzând din orizontalizate,

cavitățile nazale sunt mai mici și mai înguste decât la adult,

laringele se situează cu trei vertebre mai sus decât la adult,

bronhiile sunt, la început puține la număr,

plămânii încep capăta structura proprie plămânilor de adult încă de la 7 ani, dar volumul este mic.

Dacă până la 10 ani, diferențele între sexe nu sunt foarte mari, după această vȃrstă ȋncep să se manifeste clar elementele specifice somatice și anatomice la nivelul ȋntregului organism.

Caracteristicile de creștere și modificările somatice specifice fetelor:

începe o accelerare a creșterii datorită apariției pubertății,

se înregistrează dezvoltarea întregului organism,

se accentuează diferențele de sex;

creșterea membrelor inferioare se oprește înainte de pubertate,

trunchiul devine mai lung.

spre finalul perioadei, înălțimea și ritmul de creștere al fetelor se încetinește progresiv,

linia greutății continuă să fie intensă până după pubertate, prin depuneri de țesut adipos în exces, specifice sexului,

se schimbă ritmul creșterii segmentare, bustul marcând la rândul său o creștere,

se stabilesc definitiv proporțiile corpului,

cresc dimensiunile toracelui,

lățimea umerilor rămâne identică,

talia este mai mică,

țesutul osos mai fragil,

țesut adipos în exces conferă corpului rotunjimile caracteristice,

țesutul muscular și forța mai slabe,

apare grația specific feminină gestuală și posturală.

Caracteristicile de creștere și modificările somatice specifice băieților:

creșterea membrelor inferioare continuă până la 15 ani,

trunchiul rămâne mai scurt,

membrele inferioare cresc mult la 12 ani, și implicit crește și anvergură,

spre finalul perioadei, se înregistrează o creștere compensatorie a musculaturii,

lățimea umerilor (diametrul biacromial) crește.

La vârsta de 10-12 ani există disponibilități motrice mari care permit formarea corectă a priceperilor și deprinderilor motrice de bază cu caracter  aplicativ și specifice diferitelor discipline sportive și posibilitatea pregătirii sistematice și intense timpurii pentru sportul de performanță.

În plan psihic, se remarcă o acumulare sistematică a cunoștiințelor, lărgirea orizontului mintal, dezvoltarea gândirii și a celorlalte proceselor psihice. Apare o dificultate în menținerea atenției îndelungate, dar crește receptivitatea de imitare care prin repetare, asigură copiilor fixarea noilor deprinderi. Dacă viociciunea  și spiritul de inițiativa sunt puternice, stările afective au un caracter  ușor labil, copilul fiind ușor impresionabil, cu treceri rapide de la voioșie la apatie. Se remarcă dorința de a executa corect și fără obiecțiune a sarcinilor primite, dorind în schimb, să fie apreciat și recunoscut pentru efort și rezultatele obținute. Apare dorința de a imita, de a deveni un sportiv recunoscut și mai ales de a câștiga competițiile la care participă. Apare, de asemenea, nevoia intensă de mișcare, vioiciune, îndrăzneala, curajul și disponibilitatea la risc care au o influență favorabilă asupra capacității de dezvoltare a sănătății și psihicului copiilor.

În funcție de comportamentul motric și de disciplină sportivă, se pot stabili anumite cerințe de atins său limite peste care nu se poate trece tocmai pentru a nu afecta direct dezvoltarea armonioasă și specifică a copilului pentru performanțele pentru se pregătește. Legea lui Mark-Jansen face referire la fragilitatea și sensibilitatea în special a țesutului muscular și evidențiează riscurile la care este supus un copil în cadrul unui antrenament peste posibilitățile lui fiziologice, care poate provoca leziuni sau traumatisme la nivelul sistemului osos, al cartilagiilor, la nivelul tendoanelor și al ligamentelor. Aparatul locomotor al copilului nu prezintă rezistența adultului, aceasta fiind o realitate ce necesită introducerea treptată a exercițiilor mai lungi și mai grele.

Ca o concluzie, antrenamentul de forță pentru copii și juniori trebuie să țină cont de câțiva factori esențiali atât pentru pregătirea sportivului, cât și pentru condiția lui fizică și psihică. Programul de antrenament trebuie conceput în așa fel încât să asigure un timp suficient de refacere după o baterie de exerciții predominant de forță, să se evite schimbarea bruscă de la exerciții dificile, la exerciții care necesită un efort și mai mare. De asemenea, la modul general, se recomandă evitarea exercițiilor cu haltere sau alte greutăți deasupra nivelului capului perioada de creștere, datorită efectul lor negativ la nivelul coloanei.

Se consideră că este suficientă greutatea proprie ca încărcătura pentru sistemul osos și muscular. Se recomandă exercițiile ce presupun o dinamică mai pronunțată și evitarea lucrului static de durată care afectează circulația venoasă și procesele de oxigenare. Se recomandă contracții și relaxări succesive pentru optimizarea funcțiilor respiratorii și circulatorii.

Pentru că crește rezistența și duritatea oaselor, va crește și rezistența la tracțiune, presiune și răsucire. Este un fenomen care incestineste la sfârșitul perioadaei prepubertare, în special la nivelul sferei somatice. Crește și tonusul muscular care conduce la îmbunătățitea staticii postural, dar este mai scăzut față de adulți. Sunt favorizate mișcările ample la nivelul articulațiilor, dar este mai dificilă efectuarea mișcărilor mai fine sau de precizie. Viteza de reacție și de execuție este mai bună, dar forța este mai slabă din cauza masei musculare încă reduse.

Cordul reacționează puternic, dar fără o adaptare de reacție biochimică propiu-zisa la efort. Din această cauză, și irigația coronariană este bogată. Pe acest fond, apare o tahicardie semnificativă care reprezintă în sine un factor de risc. La efort prelungit, inima răspunde și mai greu pentru aceste solicitări. Viteza de circulație a sângelui este  aproximativ de două ori mai mare decât la adult. Copilul nu rezistă la eforturile pe distanțe prea mari, fiind recomandate cel mult distanțe de 600 – 800 de metri.

Respirația este un factor limitativ în cazul efortului, datorită capacității reduse a toracelui. Astfel, la efort prelungit sau intens, nu se pot realiza mișcările ample specifice procesului respirator.

Trebuie să se insistă asupra unei ținute corecte și asupra însușirii unui ritm corect de mișcare. Se acordă atenție la dezvoltarea musculaturii extensoare a spatelui și gâtului prin dozarea corectă a exercițiilor de forță. Se ține cont și de faptul că stabilirea echilibrului corpului în timpul mișcărilor se realizează mai greu pentru că centrul de greutate al corpului este mai ridicat față de sol.       

Se constată o capacitate de învățare motrică foarte bună, dar fixarea mișcărilor noi este redusă, de aceea se recomandă repetările sistematice.

Nivelul de dezvoltare pe plan psihologic și fizic permite formarea de deprinderi motrice noi, ameliorarea coordonării, formarea îndemânării, evidențierea supleței și a mobilității. În acest interval de vârstă se poate realiza un bagaj fundamental de procedee tehnice specifice disciplinei sportive în care copilul se inițiază și se perfecționează.

Pentru o astfel de organizare și optimizare a antrenametelor, pentru a putea stabili un program de pregătire sportivă potrivit vârstei și nivelului de dezvoltare normal și pentru a întâmpina adecvat nevoile și dorințele copiilor și a juniorilor, antrenorul și profesorul de educație fizică și sport trebuie să aibă cunoștințe temeinice legate de particularitățile de creștere a copiilor din toate etapele de vârstă.

2.3 Aspecte ale calităților motrice: rezistența și mobilitatea – delimitări conceptuale

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului care fac posibilă executarea diferitelor acte motrice, legate de activitatea zilnică, dar și de cea sportivă. Sunt însușiri ale organismului exprimate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forța, rezistența și îndemânare. Calitățile motrice intervin în orice activitate motrică umană, diferă doar coeficientul fiecăreia la nivelul de realizare al actelor motrice.

În procesul de învățământ și în pregătirea sportivă, sunt primordiale identificarea și utilizarea în pregătire a celor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea și perfecționarea acestor calități. În cadrul procesului de dezvoltare se ține cont în primul rând: de modelul de antrenament și de conținutul lecțiilor, de bază materială sportivă existentă, de condițiile climatice specifice și de fondul motric al elevilor și al sportivilor. Dezvoltarea, ameliorarea și perfecționarea calităților motrice se realizează simultan cu evoluția procesului de creștere, fiind influențate și de specificul activităților desfășurate, de condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic și social și de activitățile desfășurate în mediul școlar. De asemenea, calitățile motrice au un caracter individual nativ al cărui prim nivel de manifestare ține de fondul genetic ereditar.

În literatura de specialitate, calitățile motrice mai sunt denumite și calități fizice, calități biomotrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc.

Calitățile motrice ocupă un loc important în procesul de pregătire al sportivilor și al programelor de educație fizică și sport pentru că ele condiționează și determină în procent foarte mare, formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice, asigură dezvoltarea calităților motrice și favorizează creșterea capacității de efort a organismului. Dezvoltarea lor se poate realiza în condiții materiale simple și se poate realiza și în cadrul activității independente a elevilor.

Calitățile motrice sunt clasificate în funcție de fondul, factorii determinanți și aplicativitatea lor:

Calități motrice de bază:

Viteza

Îndemânarea

Rezistența

Forța

Calități motrice condiționale:

Viteza

Forța

Rezistența

Calități motrice coordinative:

Îndemânarea

Calități motrice intermediare:

Mobilitatea

Suplețea

Calități motrice utilitar aplicative nespecifice:

Mersul

Alergările

Săriturile

Aruncările

Calități motrice utilitar aplicative specifice:

Echilibrul

Târârea

Cățărarea și escaladarea

Ridicarea și transportarea de greutăți

Tracțiuni și împingeri.

Se recomandă ca în cadrul orelor de educație fizică, calitățile motrice să nu fie abordate haotic. Locul acțiunilor pentru dezvoltarea lor trebuie stabilit în funcție de natura efortului specific pentru a asigura un volum sau o intensitate optimă și mai ales, pentru a asigura refacerea organismului.

În ceea ce privește vârsta optimă de acționare favorabilă în virtutea dezvoltării calităților motrice, pentru mobilitate se acționează cu rezultate foarte bune la vârsta de 10-12 ani, iar rezistența, fiind o calitate motrică mai ușor perfectibilă, se poate educa sistematic de la 9-10 ani având o evoluție ascendentă și posibilitate maximă de perfecționare. Se acționează în mod constant asupra procesului de dezvoltare a calităților motrice pe durata întregului an școlar sau a programului de antrenament. Rezistența poate să fie dezvoltată în special, în anumite etape ale anului, fără a fi neglijate pe durata orelor de educație fizică și sport sau în pregătirea sportivă, și celelalte calități motrice. Iar pentru dezvoltarea mobilității este indicat să se lucreze pe tot parcursul programului de pregătire sub forma exercițiilor de Streaching sau a exercițiilor articulare cu și fără rezistență, efectuată cu partener de lucru sau individual.

Rezistența este o calitate motrică fundamentală și indispensabilă care influențează direct randamentul activității efectuate. În cadrul activităților școlare se observă o continuă creștere a solicitărilor atât pe plan intelectual, afectiv, cât și senzorial, astfel că rezistența a devenit un factor esențial prin care se poate combate oboseala timpurie sub toate aspectele. Sub aspect fizic, rezistența este o calitate motrică perfectibilă, prin implementarea unui program regulat și sistematic, întocmit după anumite reguli a unor exerciții fizice specifice.

A. Demeter afirmă că rezistența înseamnă „menținerea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală și printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare”.

C. Florescu definește rezistența ca fiind „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”.

V. M. Zatiorski afirmă că rezistența este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”.

D. Harre consideră că rezistența este „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat”.

N. G. Ozolin definește rezistența ca fiind „capacitatea de a face față oboselii”.

Principalul factor limitativ al manifestării rezistenței la efort îndelungat este oboseala, ceea ce implică scăderea capacității de lucru a organismului, apariția dificultății sau imposibilitatea de a continua activitatea la un nivel identic de intensitate, cu același ritm, cu amplitudinea, precizia și randamentul necesare. Oboseala se datorează lipsei de adaptare la tipuri diferite de efort ale organismului și scăderii activității centrilor nervoși de care depinde capacitatea de lucru a mușchilor.

Rezistența este, de asemenea, influențată de capacitatea de funcționare a sistemelor circulator și respirator, de realizarea metabolismului și de funcționarea sistemului nervos, realizându-se în virtutea proceselor energetice. Cei mai importanți indici de apreciere al nivelului de dezvoltare al capacității de rezistență sunt: absorbția maximă de oxigen (VO2 maxim), distanța parcursă, timpul de realizare a activității motrice, eficacitatea realizării acțiunii în cauză și capacitatea de refacere a organismului după efort.

Instalarea oboselii pare a fi singurul obstacol și factor care limitează rezistența, dar implicit, de monitorizarea apariției oboselii depinde și alcătuirea unui program de dezvoltare al rezistenței și de adaptare al organismului la efort minim sau prelungit. V. S. Farfel afirmă că „numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței”.

Mobilitatea este capacitatea motrică care ajută la realizarea prin intermediul segmentelor corpului, mișcări cu amplitudini diferite. Este direct legată de sistemul osteo-muscular. Acest sistem deține potențialul anatomic de locomoție, de mișcare, cu o amplitudine variabilă, care este conferită de calitățile articulațiilor și a mușchilor. Mobilitatea articulară este o aptitudine motrice situată între aptitudinile coordinative și cele condiționale, fiind influențetă de factori care favorizează sau limitează amplitudinea actului motric. Aceste calități sunt de tip anatomic structural și de reglare, care asigură din punct de vedere calitativ și cantitativ amplitudinea mișcării.

Iată câteva definiții date mobilității:

Harre afirmă că: „mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mișcările cu amplitudine mare”.

Dragnea A. afirmă că: „mobilitatea condiționează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice și a altor exerciții prgătitoare din diferite ramuri de sport sau pentru însușirea corectă a deplasărilor motrice de bază și aplicative. De obicei mobilitatea se asociază cu o bună performanță fizică, cu mișcările coordonate și este asociată unui aparat locomotor bine dezvoltat”.

Tot Dragnea A. afirmă că: „mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului, mișcări cu amplitudini diferite”.

Goreac A. afirmă că: „mobilitatea este capacitatea omului de a utiliza la maximum potențialul anatomic de locomoție într-o anumită articulație sau în ansamblul articulațiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mișcări cu amplitudine mare”.

J.Weineck consideră mobilitatea: „o capacitate motrică condiționată, în parte, de capacitatea de coordonare”.

R. Manno afirmă că: „sinonimul mobilității articulare este suplețea. Este denumită și 'articularitate' și reprezintă aptitudinea de a realiza mișcări cu cea mai mare amplitudine posibilă, în mod activ sau pasiv”.

Tudor Virgil afirmă că: „în funcție de numărul de articulație prin care se realizează mișcarea, distingem suplețea generală și specifică, părere cu care nu suntem întrutotul de acord”.

T. Bompa dă următoarea definiție: „capacitatea de a executa cu ușurință o mișcare amplă este cunoscută sub denumirea de mobilitate sau uneori de flexibilitate, fiind deosebit de importantă pentru antrenament. Ea reprezintă o cerință prelabilă executării deprinderilor cu amplituine mare și dezvoltă ușurință cu care spotivul poate să execute mișcările rapide.”

Sorin Serbanoiu precizează că termenul de mobilitate se confundă cu cel de suplețe și afirmă că: „ne situăm de partea autorilor care definesc suplețea drept o caracteristică a mișcărilor exprimată prin cursivitate, claritate, corectiudine, amplitudine, precizie rezultată din prezența la nivel ridicat a mobilității articulare/ligamentare și elasticității musculare.”

Mobilitatea condiționează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice și a altor exerciții pregătitoare din diferite ramuri de sport. Este necesară pentru însușirea corectă a deprinderilor motrice de bază și aplicative. Se asociază cu un aparat locomotor bine dezvoltat care conduc la o bună performanță fizică și mișcări bine coordinate. O bună mobilitate este necesară în toate actele motrice, în special pentru discipline sportive precum gimnastică, săriturile în apă sau patinaj unde este nevoie de efectuarea mișcărilor cu amplitudine. Mobilitatea este o calitate motrică, deoarece împreună cu celelalte determină caracteristicile și parametrii mișcărilor.

Mobilitatea se exprimă în grade pentru că mișcările segmentelor aparatului locomotor realizează unghiuri diferite între ele. Structura și tipul articulațiilor determină natura mișcărilor, iar amplitudinea depinde de calitatea ligamentelor, tendoanelor și mușchilor. Elasticitatea musculară are un rol însemnat în efectuarea mișcărilor și a exercițiilor, pentru că contracția musculară începe înainte de întindere. În acest fel se asigură relaxarea antagoniștilor. Elasticitatea mușchilor se modifică prin procese neuropsihice de relaxare musculară și prin exerciții de întindere tip stretching. Reducerea elasticității antagoniștilor în mișcările cu amplitudine mare este determinată de acțiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracție, care opune rezistență mișcării. Elasticitatea mușchilor se mărește prin exersare, fără afectarea revenirii în poziție inițial.

Pe măsură ce crește gradul de mobilitate prin exerciții specifice, se recomandă și exerciții de forță, care determină și influențează pozitiv mobilitatea articulară.

2.3.1 Forme de manifestare ale rezistenței și ale mobilității

2.3.1.1Tipurile de rezistență au fost stabilite în funcție de procesele chimice care au loc pentru producerea energiei necesare pentru susținerea efortului impus, de modul de gestionare a resusrselor de energie, de natură și durata efortului și de factorii externi care influențează tipul de efort.

Prima categorie de forme de manifestare s-a stabilit în funcție de numărul de fibre musculare care participă la realizarea activităților:

rezistența generală – capacitatea organismului de a realiza un efort fizic prelungit cu participarea a peste 2/3 din masă musculară. Sunt solicitate toate funcțiile vitale pentru că este solicitat un consum energetic foarte mare;

rezistența specifică sau specială – capacitatea organismului de a realiza un efort îndelungat, de intensitate medie, pe baza activității grupelor musculare specializate în efortul impus. Se realizează în virtutea creșterii capacității de lucru a mușchilor și a prelungirii capacității centrilor nervoși de a menține starea de excitație necesară. Această formă de manifestare a rezistenței implică 1/2 până la 2/3 din masa musculatură. În prima situație, se observă fenomene de oboseală locală, iar în cea de-a doua situație, se constată apariția oboselii localizate punctual.

În funcție de resursele energetice și de utilizarea lor în efort, s-au stabilit trei forme de rezistență:

rezistența anaerobă – situație în care energia se produce pe cale neoxidativă, iar durată eforturilor este cuprinsă între 45 secunde și 2 minute, numite și eforturi de scurtă durată. Organismul are capacitatea de a efectua eforturi de intensități mari, în care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul musculaturii. Aportul de substanțe energetice necesare nu se face prin în prezența oxigenului, prin oxidare, ci prin glicoliză, adică prin degradarea anaerobă a glucozei. Este specifică eforturilor de intensitate mare, cu durată de un 1 minut până la 3 minute;

rezistența aerobă – formă de manifestare în care energia se activează pe cale oxidativă prin arderile realizate în prezența oxigenului din mușchi, în timpul mișcării. Durata eforturilor este mai mare de 8 minute, fiind eforturi de lungă durată. La un efort de 30 de minute intervine metabolismul glucidic. În cazul eforturilor de 30-90 minute, se declanșează metabolismul lipidic și cel glucidic. În cazul eforturilor de peste 90 de minute, important în realizarea proceselor chimice, rămâne metabolismul lipidic;

rezistența mixtă – este specifică eforturilor cuprinse între 2 și 6 minute, numite și eforturi de durată medie. Se manifestă la nivelul inferior al pragului aerob și la nivelul superior al pragul anaerob.

În funcție de asocierea rezistenței cu alte calități motrice, se disting următoarele forme de manifestare:

rezistența în regim de viteză – reflectă capacitatea organismului de a efectua eforturi de durată a căror intensitate este relativ crescută;

rezistența în regim de forță – reprezintă capacitatea organismului de a realiza eforturi de durată mare, pe parcursul cărora se realizează purtarea, deplasarea, împingerea și tracțiunea unor greutăți;

rezistența în regim de îndemânare – reflectă capacitatea organismului de a depune un efort prelungit, în care actele motrice combinate sunt efectuate cu o complexitate mărita;

rezistența în regim de detentă.

Efortul impus poate fi constant sau variabil. În funcție de aceasta, altă formă de manifestare a rezistenței este în funcție de natura efortului, adică:

rezistența în efort constant;

rezistența în efort variabil.

În funcție de natura condițiilor externe în care se desfășoară activitatea organismului, formele de rezistență au fost identificate ca:

rezistența neuropsihică – capacitatea de a realiza pentru o perioadă îndelungată, activități care solicită intens intelectul;

rezistența senzorială – capacitatea de a realiza sarcini prelungite în care sunt solicitate puternic organele de simț;

rezistența emoțională – capacitatea de a desfășura o activitate prelungită în condiții de stres emoțional intens;

rezistența la temperaturi scăzute sau crescute – capacitatea de a presta activități care impun eforturi de intensități diferite la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C;

rezistența la altitudine – capacitatea organismului de a realiza eforturi îndelungate în condiții de hipoxie, adică de scădere a concentrației de oxigen.

2.3.1.2 Formele de manifestare ale mobilității sunt determinate de suprafața cavităților articulare cât și elasticitatea ligamentelor și mușchilor, de tonusul și forța lanțurilor musculare și de capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare. Amplitudinea mișcărilor este direct influențată de suplețea coloanei vertebrale, de capacitatea de întindere a ligamentelor, tendoanelor și fibrelor musculare, de forma suprafețelor articulare. Lipsa de coordonare dintre procesele nervoase care realizează încordarea și relaxarea mușchilor influențează negativ mobilitatea.

Î n structurile musculare și în tendoane se găsesc două tipuri de receptori nervoși:

fusurile neuromusculare – organe care monitorizează modificările mecanice ale mușchiului care informează SNC asupra nivelului de tensiune musculară. Se provoacă, astfel, reflexul de întindere. Fusurile sunt stimulate de întinderea mușchiului care realizează reflexul de contracție;

organele tendinoase Golgi – proprioceptori încapsulați în fibrele tendoanelor. Sunt sensibili la toate tipurile de întindere, putând interveni ca inhibitori ai contracției musculare în cazul unei leziuni. Organele Golgi reacționează la orice exces de tracțiune asupra inserției tendinoase printr-o inhibiție, adică o relaxare a mușchiului întins, fiind un proces reflex invers al întinderii.

În cazul fusurilor neuromusculare, răspunsul la stimuli este imediat, iar pentru stimularea optimă a organelor tendinoase ale lui Golgi este nevoie de un timp de aproximativ 6 secunde.

Capacitatea mușchilor de a se relaxa și de a se lungi depinde de aportul de sânge irigat, de temperatura organismului și de starea psihică. În general, după răcirea mușchilor, servirea meselor și în situații de depresie psihică, organismul este predispus accidentelor.

Dragnea A. și Teodorescu S. afirmă că moblitatea este de două feluri:

activă: puternic influențată de capacitățile de contracție a mușchilor motori, adică de forța acestora. Se întâmplă ca la subiecții cu nivel ridicat al dezvoltării forței să apară o mobilitate scăzută și invers. Acest tip de mobilitate este caracterizat de amplitudinea maximă a mișcării prin activitate musculară proprie, adică fără ajutor.

pasivă : acest tip de mobilitate se realizează cu ajutorul forței externe, cu ajutorul partenerului său cu greutatea propriului corp. Această formă este mai mare decât mobilitatea activă, dar se găsește în relații de coordonare reciprocă cu prima formă. Este determinată de elasticitatea mușchilor antagoniști și de forșa necesară acționarii segmentelor corpului.

Tot același autor, Dragnea și Bota A. clasifică formele de manifestare a mobilității după urmatoarele criterii:

după specificul articulației motrice:

mobilitatea generală;

mobilitatea specială;

după tipul de forță determinată:

mobilitate activă statică și dinamică;

mobilitate pasivă.

S.Macovei consideră că mobilitatea, pe care o asimilează termenului de suplețe, este o calitate motrică complexă care se manifestă pe complexe de componente:

mobilitate musculară-ligamentară – capacitatea de a se adapta cu ușurința la variațiile de lungime impuse de mișcări;

mobilitate neuromotrică sau suplețea musculo-ligamentară – capacitatea sistemului neuro-motric de a trece de la starea de excitație la starea de inhibiție și invers, treptat si cu lejeritate, având un control permanent asupra activității motrice;

mobilitatea articulară – capacitatea aparatului osteo-articular de a realiza amplitudini unghiulare variate în limitele funcționale proprii fiecărei articulații. Este un factor important de condiționare mecanică, având rol imitator în manifestare ca și în cazul celorlalte complexe, muscular și ligamentar.

R. Manno clasifică astfel formele de manifestare ale mobilității:

suplețea generală – exprimată prin intermediul mobilității principalelor a rticulații ale corpului pre cum centura scapulară, coxo – femurală și coloana vertebrală;

suplețea specifică – care este necesară pentru ramuri și probe sportive precum aruncarea suliței, înot, tenis etc.;

suplețea activă – exprimată prin amplitudinea maximă a unei mișcări executate prin contracția musculaturii antagonistice;

suplețea pasivă – exprimată prin amplitudinea unei mișcări efectuate sub impulsul unei forțe externe. Este influențată de capacitatea de întindere și de relaxare a mușchilor antagoniști;

suplețea mixtă – manifestată în condiții de variație a supleței active cu cea pasivă.

2.3.2 Factorii determinanți ai rezistenței și ai mobilității

2.3.2.1 În cazul rezistenței, gradul de dezvoltare se poate determina după nivelul de funcționare a aparatului cardiovascular, respirator, metabolic și a sistemului nervos. Capacitatea de rezistență a organismului se bazează pe procesele energetice, pentru că toate activitățile motrice depind direct de ele. Principalele criterii de apreciere al gradului de dezvoltare al rezistenței sunt absorbția maximă de oxigen: VO2 maxim, de timpul de lucru efectuat de organism și de lungimea distanței parcurse.

Producerea de energie necesară efortului impus organismului solicită toate funcțiile vitale în vederea dezvoltării și educării rezistenței. Stabilirea legăturilor optime între funcțiile aparatelor și sistemelor care reglează activitatea aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, determinată dezvoltarea și educarea rezistenței la nivel maxim. Se impun factori precum:

capacitatea în principal a sistemelor cardiovascular, respirator și musculo-osteoarticular care susțin efortul;

tipul fibrelor musculare implicate în activitate. Solicitarea efortului are la bază acțiunea fibrelor albe și roșii. Fibrele albe acționează în direcția dezvoltării vitezei și fibrele roșii asigură absorbția maximă de oxigen în proporție de 90 %;

parametrii cardiovasculari precum volumul cardiac, elasticitatea vasculară și reglarea periferică la nivelul capilarelor;

resursele energetice ale organismului și calitatea metabolismului. Fosfații macroergici, glicogenul, trigliceridele acționează diferit în funcție de intensitatea și durata efortului. Enzimele sunt activate puternic și mecanismele hormonale de reglare a acțiunii devin mai eficiente, în funcție de natura efortului;

procesele nervoase fundamentale, excitația, inhibiția și menținerea unui raport optim între acestea, pentru o perioadă îndelungată;

coordonarea activității aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative de către SNC, a acțiunii musculatorii antagoniste și agoniste, alternantă în contracție a fibrelor musculare, coordonarea respirației cu circulația;

calitatea proceselor volitive prin care se susține sau se reia un efortul;

relația dintre pauză și efort în cadrul ramurilor și probelor sportive care se desfășoară cu alternarea intensității efortului.

Principalul factor limitativ al manifestării rezistenței pentru efort îndelungat este oboseala. Pentru dezvoltarea optimă a rezistenței, efortul trebuie efectuat până la apariția oboselii, iar încercările repetate de a depăși acest prag limitativ, grăbesc procesul de dezvoltare al rezistenței. Oboseala se manifestă prin scăderea temporară a capacității de lucru a organismului, prin creșterea dificultăților sau prin imposibilitatea de a continua efortul impus cu aceiași intensitate, în același ritm, cu aceeași amplitudine, precizie și randament. Cauzele apariției oboselii sunt:

slaba adaptare a organismului la efort;

diminuarea activității centrilor nervoși superiori care coordonează capacitatea de lucru a sistemelor osteo-muscular și diminuarea și afectarea funcțiilor sistemelor circulatoriu și respiratoriu;

capacitatea de lucru a SNC care determină apariția oboselii, prematură sau întârziată.

A.Dragnea stabilește factorii în funcție de cele două tipuri de manifestare ale forței.

Rezistența aerobă este condiționată de:

factori morfologici:

tipul de fibre musculare – fibrele lente (roșii), sunt favorabile;

cantitatea de mioglobină;

numărul de mitocondrii;

factori fiziologici:

capilarizarea și reglarea periferică;

capacitatea cardiovasculară: VO2 maxim, debitul cardiac și debitul sistolic;

capacitatea pulmonară;

coordonarea intra și inter-musculară;

factori metabolici:

rezervele energetice: glicogen și lipide;

factori psihici:

voința, motivația.

Rezistența anaerobă este determinată de:

tipul fibrelor musculare – fibrele albe;

rezervele energetice – ATP, CP, glicogenul muscular;

rezistența la acidoză, respectiv la acidul lactic acumulat intracelular și în sânge.

Ambele forme de rezistență solicită la parametri optimi, toate procesele nervoase fundamentale: excitația și inhibiția.

2.3.2.2 În cazul mobilității, toate tipurile de manifestare ale acesteia sunt condițoinate atât de factori de natură externă cât și de natură internă precum:

temperatura mediului ambient: mobilitatea crește la temperaturi mai crescute și se reduce la temperaturi mai scăzute;

efortul prelungit și apariția fenomenului de oboseală, acești factori reduc mult mobilitatea;

tipul articulației: în articulațiile semimobile este redusă, iar în articulațiile diartroze sferoidale mobilitatea este mai crescută;

capacitatea de întindere musculară datorată componentelor conjunctive din structura mușchiului;

capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar;

la copii, mobilitatea este mai mare comparativ cu adulții;

predispozițiile genetice ale subiecților care influențează efectuarea mișcărilor cu amplitudine mărită;

sexul subiectului: fetele au o mobilitate articulară mai bună decât băieții pentru că exercițiile de mobilitate dezvoltă în principal trăsăturile tipic feminine;

starea emoțională;

încălzirea: activitatea fizică progresivă este foarte importantă pentru că intensifică irigarea sanguină a mușchiului și determină creșterea elasticității musculare;

momentul zilei ales pentru antrenament sau pentru ora de educație fizică și sport: cea mai mare amplitudine a mișcărilor se înregistrează între orele 10-11 și 16-17, în timp ce dimineața este mai redusă;

forța musculară insuficientă inhibă amplitudinea efectuării mișcărilor.

De acești factori se ține cont în cadrul planificării lecțiilor de antrenament sau de educație fizică, pentru stabilirea cu exactitate a temelor privind dezvoltarea mobilității. O bună încălzire, o pregătire progresivă a aparatului locomotor și repetitivitatea constantă a unui program corect stabilit conduc dezvoltarea maximă a mobilității în condiții de lucru favorabile și într-un timp optim.

2.3.3 Metode de dezvoltare a rezistenței și a mobilității

2.3.3.1 Pentru realizarea procesului de dezvoltare, educare și perfecționare a rezistenței, se folosesc metode în care predomină eforturile bazate pe contracțiile musculare izotonice, izometrice și intermediare. Practica antrenamentului sportiv și specificul activității școlare din cadrul orelor de educație fizică și sport au stabilit ca adaptabile și posibile de aplicat următoarele metode:

Metode bazate pe variația volumului:

Metoda eforturilor uniforme și continue: este specifică dezvoltării rezistenței generale, a capacității aerobe. Se caracterizează prin uniformitatea intensității efortului, continuitatea și durata efortului. Elementul de progres îl constituie creșterea duratei efortului cu menținerea uniformității intensității. Se respectă etapele de metodologie de bază: se stabilește mai întâi volumul efortului exprimat în distanță, durata și numărul de repetări. Volumul efortului este stabilit ca o cerință minimă pentru distanța și timpul prevăzute în sistemul unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a elevilor. Se stabilesc valorile lor minime în funcție de nivelul de pregătire al elevilor și valorile maxime, care pot fi atinse și depășite la sfârșitul etapei de pregătire. În funcție de valorile obținute la testarea inițială, se stabilește tempoul de alergare pe întreaga distanță, mărindu-l pe parcursul orelor și micșorând timpul de alergare. Se menține intensitatea la valori aproximativ constante pe timpul alergării.

Metoda eforturilor repetate: vizează dezvoltarea rezistenței generale, a capacității de effort aerob. Constă în repetarea standard a unui efort identic impus, adică parcurgerea repetată a unei anumite distanțe cu aceeași viteză de deplasare.

Metode bazate pe variația intensității:

Metoda eforturilor variabile: constă în modificarea vitezei de parcurgere a unor distanțe în cadrul alergărilor de durată. Se utilizează mai multe variații de intensități în cadrul aceleiași lecții sau antrenament, cee ace duce la solicitări diferite ale funcțiilor organismului. Se are în vedere în acest fel, o adaptare multilaterală la eforturi. Ca metodă în cadrul orelor de educație fizică și sport, metodă este aplicată la clasele de liceu. Pentru realizarea variației intensității efortului se utilizează acțiunea factorilor externi precum profilul terenului și condițiile atmosferice și factorii volitivi specifici.

Metoda eforturilor progressive: constă în repetarea succesivă a eforturilor stabilite a căror intensitate crește mereu. Se bazează pe variația în sens progresiv a intensității efortului. Această este indicate pentru dezvoltarea rezistenței specifice eforturilor de intensitate maximală.

Metode bazate pe variația volumului și a intensității:

Metoda antrenamentelor pe intervale: cu intervale sau fracționat. Este o metodă de bază în dezvoltarea capacității de efort aerob și de dezvoltare a posibilității aparatului cardio vascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. Elementul de progresie principal îl constituie creșterea numărului de repetări a efortului cu revenirea frecvenței cardiace la 120-130 bătăi/ 90 de secunde. Specificul metodei constă în gestionarea resurselor energetice și a volumului de oxigen: intervalul sau pauza este incompletă, organismul nu este restabilit complet. Efortul se reia în faza de supracompensare, organismul lucrând în datorie de oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsație este maxim. Efectele pozitive sunt:

adoptarea unui program stabilit științific pentru dezvoltarea rezistenței, indiferent de mijloacele folosite;

înlătura monotonia unor acțiuni motrice de durată, elevii devin activi în determinarea frecvenței cardiace, în adaptarea duratei și a intensității efortului la cerințele stabilite;

se folosesc pe orice teren, fără amenajări speciale;

îmbunătățește într-un ritm rapid funcția cardio-vasculară și influențează mărirea capacității de refacere a organismului după efort;

dezvoltă rezistența psihică împotriva oboselii;

acționează direct asupra voinței elevului și a spotivului;

mărește puterea de concentrare.

Modalitățile de aplicare ale acestei metode depind de cei patru parametrii ai antrenamentului pe interval: lungimea ddistanței, maniera parcursului, numărul de repetări și timpul de recuperare pentru fiecare parcurs. Se folosesc distanțe scurte, cu un număr de repetări mai mic, dar mai intense. Invers, se stabilesc distanțe mai lungi alergate cu viteză mai mică, care totalizează prin numărul de repetări un volum de lucru mare ce are ca rezultat sigur dezvoltarea rezistenței.

Ca aspect metodologic, trebuie respectate câteva reguli de bază:

Continuitatea presupune planificarea pe semestre, an școlar și ciclu de școlarizare a acțiunilor care contribuie la dezvoltarea rezistenței. Se aplică aceleași sisteme de acționare o perioadă mai lungă pentru o apreciere corectă a influenței lor asupra dezvoltării rezistenței în intervalul propus.

Variația volumului efortului este un element de bază de progres în dezvoltarea rezistenței. Eforturile moderate sunt utilizate în combinație cu intensitatea efortului, al doilea element de bază al metodei.

Creșterea continuă a duratei activității sau a distanței este de asemenea un element constitutiv.

Aprecierea și interpretarea continuă a progreselor necesită o evidentă strictă a metodelor, procedeelor și mijloacelor utilizate și a efectelor pe care acestea le au în perioada propusă.

Legat de varietatea, complexitatea și modul de aplicare a acestor metode, se pot trage câteva concluzii:

dezvoltarea optimă a rezistenței trebuie privit ca un process continuu, pe toată perioada creșterii organismului, care să respecte particularitățile de vârstă, sex, nivelul de pregătire, potențialul ereditar și condițiile efortului impuse de mediul exterior și să se desfășoare în condiții stabilite correct și adecvat, după criterii bine stabilite;

la fete se ajunge mai repede la valori maxime, în perioada pubertară, dar valorile obținute scad repede în lipsa unor activități specifice;

la băieți, nivelul de dezvoltare ajunge mai târziu la valori maxime, dar durata păstrării lor este mai mare;

atât la băieți cât și la fete, valorile absolute se pierd repede în lipsa unor activități motrice specifice, dar se redobândesc la fel de repede, prin efectuarea programelor stabilite adecvat;

mediul exterior nepoluat, situat la o altitudine adecvată, alimentația și starea emoțională sunt importante în dezvoltarea rezistenței.

În ceea ce privește metodica dezvoltării rezistenței, la copii și adolescenții, aceștia au o capacitate de efort anaerob redusă. Se folosesc metode de instruire care solicită capacitatea de efort aerob. Între 7 și 10-11 ani, se are în vedere dezvoltarea rezistenței generale, prin eforturi de lungă durată, în tempouri uniforme. Capacitatea aerobă crește progresiv până la 10 – 12 ani, de aceea se intervine în primul stadiu al pubertății, ca urmare a existenței unor proporții optime între dimensiunea și greutatea inimii, precum și capacitatea plămânilor de a gestiona cantitatea optimă de oxigen.

2.3.3.2 În ceea ce privește dezvoltarea și perfecționarea mobilității, se recomandă efectuarea procedeelor tehnice cu lejeritate, ritmicitate și suplețe. Mobilitatea articulară condiționează calitatea mișcării, fiind un factor de bază în învățarea și perfecționarea tehnicii de execuție a deprinderilor motrice. Prin amplitudinea mărită a exerțiilor, activitățile motrice capătă expresivitate. Depășirea limitelor anatomice printr-o dezvoltare exagerată a mobilității duce la laxitate și dereglări funcționale articulare.

Figura nr. 6 Efectele dezvotării mobilității

Pentru dezvoltarea mobilității se folosesc exerciții de întindere activă și pasivă. Exercițiile care implică mișcări active se pot efectua simplu sau cu arcuire, ca de altfel și cele pasive. Se recomandă efectuarea unor mișcări de întindere legate și repetate în serii de câte 10-15 ori, amplitudinea crescând de la o serie la alta.

Pentru obținerea unor rezultate optime prin programele specific pentru dezvoltarea mobilității, se recomandă respectarea unor cerințe și indicații metodice. Se ține cont de:

realizarea selecței în funcție de cerințele disciplinei sportive;

se combină exercițiile speciale pentru mobilitate, cu cele tehnice cu amplitudine mărită;

se combină exercițiile de mobilitate cu cele de forță;

se recomandă efectuarea unei încălzire temeinice a articulațiilor și a mușchilor solicitați;

se recomandă efectuarea exercițiilor  în prima parte a lecției, la încălzire, între exercițiile de forță și rezistență și la sfârșitul lecției, ca segment integrant al lecției;

exercițiile nu se efectuează pe fond de oboseală, după eforturi mari de forță sau rezistență pentru că eficacitatea execuției scade;

se recomandă efectuarea zilnică în ședințe de maxim 2 ore a exercițiilor;

exercițiile pentru dezvoltarea mobilității vor fi selecționate în funcție de nivelul de pregătire al executanților;

se recomandă asigurarea unor condiții optime de temperatură a mediului ambiant;

În procesul de instruire destinat dezvoltării supleței se va avea în vedere următoarele aspecte:

la vârsta preșcolară, ca urmare a particularităților aparatului musculo – articular, nu se recomandă exerciții speciale;

între 6 și 10 ani se recomandă creșterea numărului de exerciții destinate mobilității articulațiilor coxo-femurale și sacpulo-humerale;

între 10 și 14 ani mobilitatea se ameliorează doar în direcțiile în care se intervine asupra ei;

în perioada pubertății, când se înregistrează o creștere importantă, se intervine asupra mobilității generale, dar se evită exercițiile care să suprasolicite aparatul locomotor;

după vârsta de 15 ani, se impune acționarea sistematică pentru perfecționarea și menținerea mobilității.

O altă metodă de dezvoltare a supleței musculare și articulare este stretching-ul. Principiul de bază al acestei metode este acțiunea musculară în trei trepte: contracția statică, relaxare și întinderea lentă. Mușchiul sau grupa de mușchi asupra căreia se acționează, trebuie menținută în poziție de întindere între 10 și 80 de secunde. Când se ajunge la poziția care trebuie menținută, se resimte un ușor inconfort. De aceea menținerea poziției se realizează în mod pasiv. Repetarea de 3-4 ori este foarte eficientă, fără afectarea negativă a articulațiilor.

Indicațiile metodologice ale stretching-ului se referă în principal la tehnica de execuție:

întinderea mușchiului să se realizeze relaxat, conștientizând întinderea;

pozițiile inițiale trebuie să fie comode;

se recomandă ca exersarea să se facă individual;

programul de pregătire se efectuează de cel puțin trei ori pe săptămână sau zilnic;

pentru o eficientizare maximă, exercițiile se efectuează la sfârșitul orei sau al programului de pregătire, în serii de câte 3 repetări pentru toate grupele musculare solicitate;

se recomandă inițial câte o repetare pentru fiecare grupă de mușchi ce urmează a fi solicitată;

în poziția de întindere maximă nu se efectuează arcuiri;

se acționează mai întâi asupra mușchilor agoniști și apoi asupra celor antagoniști;

întinderea mușchilor trebuie să se facă după un program individualizat.

2.3.4 Mijloace de dezvoltare a rezistenței și a mobilității

2.3.4.1 Profesorul de educație fizică și sport poate acționa asupra dezvoltării rezistenței elevilor și sportivilor în cadrul formelor principalele de organizare precum:

lecția de educație fizică și sport;

orele de activități sportive în special, în cazul elevilor selectionați;

activitățile sportive de la sfarșitul săptămânii organizate pentru toți elevii sau pentru cei selecționați;

alte activități precum excursii, drumeții sau trasee special organizate.

Mijloacele principale prin care se poate acționa în cadrul acestor forme pentru dezvoltarea rezistenței, sunt mersul și alergarea.

Factorii care asigură efectele calitative și cantitative ale exercițiilor și combinațiilor de mers și alergare sunt volumul, exprimat prin mărirea distanței parcurse, durata ca timp și intensitatea, stabilită prin tempoul în care se efectează deplasarea.

Tempoul este redat prin fracții stabilite convențional:

1/4 = tempo lent,

2/4 = tempo mijlociu,

3/4 = tempo submaximal,

4/4 = tempo maxim.

Tabelul de mai jos prezintă principalii factori și mijloace implicate în dezvoltarea rezistenței, folosind mersul și alergarea.

Tabelu nr. 14 factorii principali și mijloace folosite pentru dezvoltarea rezistenței

Stabilirea lungimii distanțelor de alternare a mersului și alergării se stabilește într-un procent de 1/3 mers și 2/3 alergare.

Mersul vioi este recomandat pentru dezvoltarea rezistenței generale la începători, în special pentru elevii din clasele I-III și pentru pregătirea elevilor mai mari, ca element de legatură între distanțele care se repetă după metoda intervalelor.

Alergarea ușoară este recomandată pentru categoriile de începători, clasele I-IV și pebtru elevii mai mari, ca element de legatură între repetări sau ca mijloc specific a activității din cadrul intervalelor. Acest exercițiu ajută la dezvoltarea rezistenței generale. Tempoul de alergare este 1/4 lent. Distanța se stabilește în funcție de vârsta elevilor.

Alergarea în tempo uniform este recomandată pentru dezvoltarea rezistenței generale. Tempourile se stabilesc între 1/4 si 2/4, acesta fiind un mijloc indicat și pentru dezvoltarea simțului tempoului. Viteza de deplasare este uniformă. Tempoul și distanța sunt clar stabilite la valori corespunzătoare îndeplinirii obiectivului planificat și posibilităților colectivului de elevi. În funcție de tempoul adoptat, exercițiul ajută la dezvoltarea rezistenței generale și speciale sau a rezistenței în regim de viteză. Alergările în tempo uniform se utilizează pe terenuri plate pentru păstrarea uniformității tempoului de alergare.

Alergarea în tempo variat este recomandată pentru pregătirea elevilor de liceu și mai ales a elevilor înscriși în selecțiile de atletism. După anumite distanțe sau după un anumit timp, se schimbă tempoul de alergare. Variația tempoului este cuprinsă între 1/4 și 4/4.

Schimbările de tempo se fac lent, cu accelere treptată sau reducere treptată. O altă metodă este trecerea bruscă la un alt tempo. Alergarea în tempo variat ajtă la dezvoltarea rezistenței generale și a celei speciale. Această alergare se poate desfașura pe orice teren.

Alergarea pe teren variat, spre deosebire de alergarea pe teren plat, obligă datorită configurației terenului, la schimbări de tempo neprevăzute dinainte.

Exemple de administrare a tempoului variat pe diferite distanțe de alergare:

400 m Tv (tempo variat) = 100m 3/4 + 200m 1/4 +100m 2/4;

800 m f Tv = 200m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 +200m 1/4;

1000 m b Tv.= 300m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 + 300m 3/4.

Alergarea de durată este recomandată sportivilor avansați pentru dezvoltarea rezistenței generale, dar și pentru începători. Durata se stabilește în raport cu nivelul de pregătire al elevilor și al sportivilor. Caracteristic acestei alergări este distanța mare parcursă într-un tempo uniform. În activitățile cu începatorii și elevii de gimnaziu, volumul și intensitatea variează în funcție de stadiul perioadei de pregătire. Pentru primele 4 – 6 lecții, distanța de alergare și durata cresc treptat, dar tempoul de alergare ramâne uniform, fără să depășească 2/4 din posibilitățile elevului. Pe parcursul următoarele lecții, se scade distanța și durata de alergare, pană se ajunge la distanța stabilită ca obiectiv: 800 sau1000 m, timp în care crește și tempoul.

Alergarea de durată este recomandat pentru terenuri plate, tempoul având un rol important în eficienizarea alergării.

Alergarea pe intervale reprezintă principalul mijloc de alergare pentru acționarea la nivelul acestei calități motrice, ajutând la dezvoltarea rezistenței generale, speciale, a vitezei în regim de rezistență sau a tuturor calităților în egală măsură. Se recomandă o evidență strictă în ceea ce privește stabilirea exactă a distanțelor, tempourilor, pauzelor, a rezultatelor înregistrate de elevi sau sportivi și modificarea lor în raport cu progresele realizate.

Se impune respectarea următoarelor indicații:

alternarea stărilor de solicitare a organismului cu cele de repaus activ sau pasiv;

efectuarea alergării cu intensități diferite în care tempoul poate fi stabilit în funcție de nivelul de pregătire: egal cu cel propriu normelor prevăzute în programa școlară, mai scăzut pentru etapele de început sau mai mare pentru etapele de perfecționare;

distanțele de alergare sunt mai scurte decât distanța pentru care trebuie dobândită rezistența. Sunt preferate distanțele scurte precum100-400m, pentru că permit reluarea efortului de mai multe ori. Se recomandă ca distanța stabilită pentru repetare să varieze de la o săptămână la alta, pentru solicitarea constantă dar diferită a organismului;

tempoul adoptat pentru parcurgerea distanței este componenta cea mai importantă care determină realizarea obiectivului stabilit în dezvoltarea rezistenței generale, speciale și a rezistenței în regim de viteză.

Numărul repetărilor se stabilește în funcție de:

lungimea probei;

lungimea distanțelor de repetat;

tempoul stabilit;

durata pauzelor;

nivelul de pregătire.

În general, se consideră greșit că rezistența poate fi dezvoltată exclusiv prin alergare. În perioadele reci ale anului școlar care nu permit utilizarea acestui exercițiu, se pierde mult din acestă cauză la nivelul pregătirii și al perfecționării. Toate acțiunile motrice prin care se realizează încălzirea generală sau selectivă a organismului, executată periodic, contribuie la menținerea și dezvoltarea rezistenței generale.

Mijloace din această categorie sunt acțiuni motrice efectuate de pe loc sau din ușoara deplasare precum:

exerciții libere fără aparate, dozate pe un efort de durată, folosite pentru formarea coordonării mișcărilor și pentru încălzirea generală a aparatului locomotor;

repetarea unor categorii de procedee tehnico-tactice din jocuri sportive;

exerciții acrobatice executate sub formă de torent.

Factorii determinanți sunt durata de execuție, ritmul în care se repetă și lungimea pauzelor dintre repetări. Se acționează asupra grupelor musculare vizate în executarea mișcării respective și asupra aparatelor respirator și circulator care au un rol major în dezvoltarea rezistenței.

Poate fi vorba de un complex de 10 exerciții pentru încălzirea generală la începutul lecției care poate fi executate astfel:

un exercițiu izolat executat de 4-8 ori, cu pauză între repetări. Ritmul este moderat și durata totală a execuției de 8-10 min.;

complex legat de 2 exerciții, în 12-16 timpi, cu pauze între fiecare grup de exerciții. Ritmul este vioi și durata totală a complexului de 7-8 min.;

complex legat de 3-4 exrciții, în 24-30 timpi cu pauze scurte între repetări. Ritm este vioi și durata totală de 6-8 min.;

complex legat de 2 exerciții sau a fiecărui exercițiu în mod izolat în 12-14 timpi, cu pauze foarte scurte și într-un ritm foarte vioi. Durata totală a complexului este de 8-10 min.;

complex legat de 4-5 exerciții, fiecare exercițiu repetat de 8-12 ori, cu pauze scurte și în ritm vioi. Durata totală a execuției este de 8-10 min.;

pasarea mingii de baschet, handbal, volei, fotbal între 2-3 elevi, conducerea mingii pe distanțe scurte printre jaloane și aruncări repetate la coș sau la poartă din saritură. Durata execuției, a ritmului și a intervalelor dintre execuții au, de asemenea, efecte asupra dezvoltării rezistenței generale.

Acțiuni motrice efectuate din alergare a căror execuție trebuie bine dirijată, aplicându-se aceleeași reguli ca în cazul alergărilor. În plus, se are în vedere efortul solicitat de executarea acțiunilor motrice și de gradul sporit de concentrare a atenției necesar execuției mișcărilor suplimentare.

Această categorie prezintă un avantaj important pentru că elevii sunt preocupați de executarea acțiunilor motrice suplimentare și suportă mai ușor efortul impus de alergare. Pot fi combinate astfel:

alergare pe distanțe combinate cu tempouri diferite, cu pas sărit sau pas săltat pentru segmente de distanțte stabilite anterior;

alergare pe distanțe fixe cu tempouri diferite, cu intercalarea de acțiuni precum cățărare, escaladare, aruncare și transport de greutăți;

sărituri pe și peste aparate sau obstacole executate în torent repetat;

pasarea mingii de baschet, handbal, fotbal sau rugby între grupuri de elevi din alergare pe distanțe și durate diferite;

conducerea mingii de fotbal, handbal sau baschet cu schimbare de direcție și alternare brațul sau piciorul, pe distanțe și durate diferite;

alte acțiuni motrice aplicabile pe un parcurs pe anumite distanțe și tempo diferit.

Repetarea unor procedee tehnico-tactice în condiții de joc precum combinații de pase, conducerea mingii, aruncări la coș și la poartă sau elemente de mișcare executate pe durată stabilită, cu ritm vioi și pauze între repetări reprezintă alte posibilități de acționare asupra dezvoltării rezistenței generale sau specifice Se pot aplica în cadrul unor forme organizate precum diferite jocuri sportive, ștafete și circuite.

2.3.4.2 Stabilirea mijloacelor care sunt utilizate pentru dezvoltarea și perfecționarea mobilității se efectuează în funcție de obiectivul urmarit. Este vorba despre forma de mobilitate vizată pentru a fi dezvoltată, nevoile pregatirii tehnice a elevului și a sportivului, nivelul de pregatire fizica generala și disponibilitatile fiziologice și anatomice native pe care le posedă fiecare subiect. Dezvoltarea mobilității necesită un numar de mijloace.

Pentru dezvoltarea mobilității active, se folosesc două complexe de exerciții:

exerciții libere: aplecări, îndoiri, rotări, flexii, extensii, balansări executate în serii de 3-5 repetări ritmice și consecutive. Exercițiile de balansare se realizează sub formă de arcuiri consecutive în reprize de 8-10 ori. Sunt exerciții care au eficientță maximă pentru că se folosește inerția mișcării, cu efect direct asupra dezvoltării mobilității;

exerciții cu sarcini de greutate: mingii medicinale, obiecte mici precum hantere și bastoane sau alt gen de greutăți care valorifică efectul inerției mișcării și ajută la întinderea mușchilor încordați.

Pentru dezvoltarea mobilității pasive se recomandă:

exercițiile cu partener de tipul întinderilor care sunt foarte eficiente;

exercițiile cu folosirea propriei greutăți sau cu aparate;

exerciții dinamice cu alternarea ritmică a mișcării și cu mărire de amplitudine de tipul: îndoire – timpul 1, ridicare – timpul 2, îndoire cu arcuire – timpii 3, 4, 5, revenire – timpul 6 și mișcări de balansare la final.

Pentru ambele forme de mobilitate se pot folosi:

exercițiile statice care se caracterizează prin menținerea amplitudinii mișcării un timp mai îndelungat. Pot fi de genul: îndoire pe timpul 1, menținerea poziției pe timpii 2, 3, 4 și revenire pe timpul 5.

exercițiile combinate, jumătate dinamice și jumătate statice recomandate pentru dezvoltarea elasticității unor grupe musculare care limitează mișcarea și forța antagoniștilor pentru mărirea mobilității și a amplitudinii mișcărilor.

Pentru anumite discipline sportive precum: gimnastică artistică și ritmică, patinajul artistic, sărituri în apă sau înotul sincron, se pune accent pentru dezvoltarea mobilității, pe mijloacele specifice stabilirii din punct de vedere coregrafic. Necesitatea coordonării și legării cu finețe a elementelor, a expresivității, eleganței și a amplitudinii large a mișcărilor cu caracter coregrafic, ajută direct la dezvoltarea mobilității.

Stretching-ul utilizează un sistem de exerciții care implică menținerea într-o anumită poziție a unui segment, pentru un timp scurt exprimat în secunde. Este vizată întinderea treptată a mușchilor și pregătirea lor pentru un efort specific la care va fi supus.

Exercițiile utilizate de această metodă, influențează pozitiv mobilitatea articulară și întreg aparatul locomotor. Exercițiile se recomandă și pentru încălzirea sportivului pentru a obține controlul asupra ținutei corpului, stimularea frecvenței cardiace și reglarea actului respirator. Se asigură astfel, nu doar încălzirea organismului necesară începerii unui efort mare, dar și confortul general fizic și psihic al elevului sau al sportivului. Exercițiile de stretching pot fi executate înainte și după antrenament, pentru a nu opri brusc efortul fizic, oprire care poate afecta atât sanatatea cât și performanță elevului și a sportivului.

Exercițiile de stretching vizează un segment sau o grupă de mușchi, dar și mai multe grupe de mușchi sau segmente:

Figura nr. 7 Figura nr. 8 Figura nr. 9 Figura nr. 10 Figura nr. 11

Figura nr. 12 Figura nr. 13

Exerciții de stretching pentru gât: conform figurii 7, din stând în picioare cu spatele drept și mâinile libere pe lângă corp. Se îndoaie ușor gâtul în față, se apropie bărbia de piept și se rămâne în această poziție timp de 5 secunde. Se repetă mișcarea de 1-3 ori. Aceeași mișcare se execută și în stânga și în dreapta, pentru o flexibilitate mai mare a acestei zone a corpului.

Exerciții de stretching pentru umeri și brațe: conform figurii nr. 8, din stând în poziție verticală, se așează mâna dreaptă pe umărul stâng. Cu mâna stângă se trage de cotul drept peste piept și se ține așa timp de10 – 15 secunde. Se repetă exercițiul de 2 ori pentru fiecare braț.

Exerciții de stretching pentru spate, umeri și mijloc: conform figurii nr. 9, din stând în picioare, se țin genunchii foarte ușor îndoiți și mâinile deasupra capului. Se ține cu mâna dreaptă cotul stâng și se trage ușor de el în jos, timp în care se îndoaie trunchiul în partea dreaptă. Se rămâne în această poziție timp de 10 – 15 secunde, apoi se repetă msicarea și pe cealaltă parte a corpului.

Exerciții de stretching pentru coapse: conform figurii nr. 10, din stând în picioare la o distanță mică de un perete. Se proptește palma stângă pe acesta. Se ține spatele drept, se apucă vârful piciorului stâng cu mâna dreaptă și se trage  ușor de el spre posterior. Se menține poziția timp de 10 – 20 de secunde și se repetă exercițiul pentru celălalt picior.

Exerciții de stretching pentru șolduri și picioare: conform figurii nr. 11, din stând pe podea, cu piciorul drept întins în față și piciorul stâng îndoit peste cel drept, sprijinindu-se în talpă pe podea, paralel cu genunchiul drept. Se trage genunchiul stâng spre umărul opus și se menține poziția timp de 10 – 20 de secunde. Se repetă mișcarea și pentru piciorul drept.

Exerciții de stretching pentru partea din spate a piciorului și partea de jos a spatelui: conform figurii nr. 12, din stând pe podea cu picioarele întinse. Se îndoaie genunchiul stâng în lateral și se proptește talpa stângă de pulpă dreaptă. Se înclină trunchiul în jos, se țin palmele în dreapta și în stânga gambei drepte. Se menține această poziție timp de 10 – 20 de secunde, apoi se repetă mișcarea pentru celălalt picior.

Exerciții de stretching pentru umeri, brațe, coapse și glezne: conform figurii nr. 13, se întinde pe podea, ținând picioarele drepte și apropiate. Se ridică brațele drepte deasupra capului și se întind picioarele trăgând în același timp de brațe în sus. Se rămâi în această poziție timp de 5 secunde, apoi se repetă mișcarea.

2.4 Tehnica alergărilor de rezistență și tehnicile metodelor mobilității și de stretching

2.4.1 Tehnica alergărilor de rezistență Pentru obținerea unor rezultate relevante, este importantă tehnica rațională de alergare care vizează un consum minim de energie. Se dorește ca atleții să mențină un tempo bun de alergare și să fie capabili să sprinteze pe orice porțiune de traseu. Pistele de zgură și cauciuc-bitum au fost înlocuite cu cele de tartan și recortan, care au o influență clară asupra rezultatelor alergării. Învelișurile sintetice noi ale pistelor de alergare impun o pregătire tehnică mereu perfectibilă. Greșeli mici în tehnica de alergare conduc la instalarea oboselii precoce a musculaturii picioarelor, fenomen aproape neobservat pe vechile piste.

Din aceste motive, se impune o tehnică rațională care să ajute atletul să obțină o economie de energie și să ducă la obținerea unor rezultate mai bune și a unor performanțe notabile.

La probele clasice din această grupă de alergări participarea este atât masculină, cât și feminină pentru curse precum:

800m și 1500m, semifond;

5000m și 10000m, fond;

42,195km, mare fond-maraton.

Din punct de vedere tehnic, fazele și structura alergărilor de semifond, fond sau maraton sunt:

startul și lansarea de la start;

alergarea pe parcurs;

finișul și sosirea.

Predarea tehnicii probelor de alergări de rezistență impune o succesiune metodică a elementelor de învățare:

pasul lansat în tempo moderat uniform, alergarea în tempo moderat;

formarea ritmului respirator;

startul de sus cu lansarea după start;

alergarea în pluton ca tactică elementară;

percepția spațio-temporală;

finișul cu atacarea tronsonului de sosire pe ultimii pași, cu accent pe aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire.

În ceea ce privește postura, se recomandă ca trunchiul să se ține drept, cu o înclinarea față de verticală de 8-10 grade. Tehnica se caracterizează prin lejeritate, degajarea mișcărilor, alternarea neîntreruptă a relaxării și a contracției musculaturii, în special cea a membrelor inferioare. Se menține caracterul rectiliniu pronunțat al mișcării: tălpile se așează în linie dreaptă și trunchiul nu se balansează lateral.

Se are în vedere și corelația dintre faza de zbor și cea de sprijin sau de amortizare din cadrul unui pas. Modificarea acestor parametrii duce la afectarea tehnicii. În faza de sprijin sunt inițiate eforturile pentru deplasarea înainte. În faza de zbor, mușchii care dezvoltă eforturi se relaxează. În alergarea de fond, durata fazei de sprijin și durata de zbor sunt aproximativ egale. În alergarea de semifond, faza de zbor este mai lungă decât cea de sprijin.

Alt element important al alergării este impulsia. Este o mișcare exprimată prin întinderea piciorului în trei articulații: coxofemurală, genunchi și gleznă. Esențiale sunt întinderea din articulațiile coxofemurală și cea a gleznei. Alergătorul trebuie să realizeze o extensie completă în articulația principală, cea coxofemurală. Întinderea labei piciorului reprezintă un element de bază al impulsiei. Când întinderea labei este totală, se resimte solicitarea suplimentară a degetelor de la picioare, mai ales asupra degetului mare.

Faza pasului posterior se inițiează după desprinderea piciorului de pe sol. Atunci mușchii gambei se relaxează. Călcâiul se ridică mai sus de nivelul genunchiului. Alergătorii aveau obiceiul să ducă gamba înapoi prea sus, fapt care mărea durata realizării pasului. Acum se recomandă executarea mai rapidă prin tragerea genunchiului înainte simultan cu ducerea calcâiului înapoi, crescând tempoul alergării.

Îndoirea piciorului în momentul verticalei se realizează prin mișcarea precedentă de relaxare a mușchilor gambei. La verticală, laba piciorului este relaxată, fără retragerea vârfului.

Ducerea piciorului înainte pentru pasul următor se realizează cu ajutorul mișcării coapsei care conduce, iar gamba este partea acționată și condusă a corpului. Mușchii flexori ai coapsei pe bazin fiind contractați în momentul impulsiei, se execută mai repede mutarea coapsei înainte pentru pasul următor. Coapsa se lasă repede în jos, iar gamba relaxată oscilează înainte.

Așezarea piciorului pe pingea ușor, rularea labei piciorului pe partea exterioară și apoi pe toată talpa, asigură o impulsie eficientă. Pentru o bună amortizare pe sol, când piciorul se pune pe pingea, călcâiul trebuie să se afle aproape de sol. Aterizarea cu vârful prea întins și călcâiul la înălțime mare față de sol, micșorează viteza alergării. Ca formă de antrenament pentru perfecționarea punerii piciorului pe sol se recomandă alergarea pe trepte, zăpadă adâncă sau prin apă. În momentul punerii pingelei pe sol, alergătorul trebuie să se opună ușor atingerii cu călcâiul. Pe axa verticalei, călcâiul este impins către sol, în virtutea forței gravitaționale. Fără nici o rezistență, alergarea pierde din suplețe și elasticitate. Tot pe axul verticalei, genunchiul se îndoaie puțin. Unghiul flexiei este mai mic cu cât atletul are mai multă forță în picioare.

În alergare, brațele au funcția de echilibrare. În paralel cu ducerea coapsei piciorului oscilant înainte, bazinul se rotește în jurul axei verticale. Umerii se rotesc în jurul aceleiași axe, în sens opus bazinului pentru a asigura astfel echilibrul. Alergătorul efectuează mișarea activă cu brațele spre înapoi și spre exterior care se mișcă inainte și spre înăuntru, până la linia mediană a corpului și la nivelul gâtului. Unghiul dintre braț și antebraț se schimbă în alergare. Pentru evitarea unei încrucișări a brațelor, poziția nu trebuie menținută in mod activ. Brațele trebuie să fie mereu relaxate.

Pentru o alergare rapidă, piciorul se așează mai ferm pe sol. În acest caz, pasul și mișcările brațelor sunt mai ample și faza de sprijin este mai scurtă în raport cu cea de zbor. Viteza alergării crește în funcție de frecvența și lungimea pașilor. Mărirea distanței corespunde cu micșorarea frecvenței și lungimii pașilor. Când alergarea este rapidă, forța de impulsie este mai mare, la fel și forțele de reacție care apar la contactul cu solul.

Tehnica rațională depinde de o respirație corectă. Activitatea mușchilor respiratori este corelată cu activitatea celorlalți mușchi, care asigură mișcările din timpul alergării. Sistemul respirator este foarte solicitat în alergare, pentru că de obicei apare un deficit de oxigen. Sistemul trebuie să furnizeze 120-180 l de aer pe minut pentru care cer o anumită frecvență și o profunzime a respirației. Sportivii cu o pregătire fizică foarte bună, frecvența respiratorie ajunge la valori de 70-100 de respirații pe minut, cu o profunzime de 1/3 din capacitatea vitală.

Ventilația pulmonară necesară se menține în baza frecvenței respiratorii, la o profunzime optimă. Pentru ventilarea a peste 100 l aer pe minut, respirația se face pe gură și pe nas.

Ritmul respirației poate fi, în cazul frecvenței de 70 până la 100 de respirații pe minut:

la 2 pași inspirație și la 2 pași expirație, adică un ciclu respirator la 4 pași;

la 1,5 pași inspirație și la 1,5 pași expirație sau la 2 pași inspirație și la un pas expirație, adică un ciclu respirator în 3 pași;

la un pas inspirație și la un pas expirație, adică un ciclu respirator în 2 pași.

În cazul alergărilor de semifond și fond, tempoul este între 3 și 4 pași pe secundă, echivalentul a 180-240 pași pe minut. Pentru aceste distanțe, ritmul respirației trebuie să fie stabil, fără reținere la start, pe traseu sau în sprintul final. Expirația trebuie să fie activă pentru că expirația forțată și completă asigură o inspirație profundă și eficientă.

Tehnica rațională a alergării depinde și de dezvoltarea forței, a elasticității musculare și de mobilitatea articulară, ca și de gradul de dezvoltare a celorlalte calități motrice.

2.4.2 Tehnicile metodelor mobilității și de stretching

În încercare de stabilire a tehnicilor specifice și eficiente ale acestor mijloace, s-a ajuns la stbilirea mai multor practici. În atletism, s-a stabilit ca mobilitatea poate fi dezvoltata pe doua direcții:

reducerea rezistenței țesutului de legătura a unei articulații, ca efect al extensiei și frânarii reflexului de întindere;

dezvoltarea forței mușchilor antagoniști.

Tehnicile folosite în această variantă sunt următoarele:

arcuirea și menținerea: efectuarea unor contracții repetate, fără bruscare, ale mușchilor agoniști, pentru întinderi rapide ale mușchilor antagoniști. Mijloacele sunt de tipul balansului, care după 3-4 repetări menține partea corpului antrenată într-o poziție extremă timp de 6 secunde;

întindere și menținere pasivă: se execută cu ajutorul unui partener. Mișcarea de întindere a segmentului vizat este lentă, ușoară și pasivă. Se contiună până când se ajunge într-o poziție extremă, moment în care se simte o oarecare jenă. Se menține această poziție timp de 6 secunde, interval în care musculatura agonistă este supusă unei contracții izometrice. Întinderile pasive sunt urmate de fixări active, cu durata de 60 de secunde. Se repetă de 3-4 ori pentru fiecare mușchi, la intervale de 6 secunde;

stretching prelungit: se execută printr-o întindere pasivă cu ajutorul unui partener care vizează poziția extremă, menținând-o aproximativ un minut, fără să se atingă pragul de durere;

antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ: se execută timp de 6 secunde activ, urmat de o contracție izometrică maximă opusă rezistenței mușchilor antagoniști. Se încearcă ulterior creșterea amplitudinii mișcării prin activități musculare active, provocată de contracția mușchilor antagoniști timp de 1 minut, contra unei rezistențe de data aceasta, din partea partenerului. Se repetă după 6 secunde;

antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv: timp de 6 secunde se acționează asupra articulației vizate până la poziția extremă cu ajutorul partenerului. Urmează o contracție izometrică a mușchilor antagoniști opusă rezistenței puse de partener. Aceste întinderi și contracții pasive ale mușchilor antagoniști se repetă la intervale de 6 secunde, timp de un minut;

tehnica relaxării: se efectuează întinderi pasive lente, cu ajutorul partenerului, până când se ajunge în poziție extremă, care se menține un minut. Subiectul trebuie se relaxează psihic prin autocontrol în acest timp. Conștientizarea stării de contracție a mușchiului, contribuie activ la încetinirea reflexului de întindere.

Legat de numărul de repetări în cadrul metodei, nu există o soluție unanimă. Majoritatea și practica au stabilit că un program de 6 exerciții fixate print-un proces de selecție în vederea ameliorării problemelor de elasticitate, pentru 6 grupe musculare ale membrelor inferioare ca parte integrantă a antrenamentului, necesită 4 – 5 repetări, cu pauze de relaxare și revenire între ele de 15 secunde. Învățarea exercițiilor de stretching se realizează ușor. Acstea se pot executa cu partener, cu ajutorul mingiilor, lăzilor de gimnastică, scîrilor fixe sau caprei. Mișcărilor specifice acestor tehnici se realizează în 3 faze: contracție statică, relaxare totală și întindere musculară. Unele exerciții se execută fără aparate ajutătoare. În timpul execuțiilor, respirația este controlată pentru a rămâne lentă, profundă și fără apnee.

În ceea ce privește planificarea și inserarea exercitiilor de dezvoltare a mobilității în structura antrenamentului, se cere respectarea unor criterii precum:

pentru copii și juniori, exercițiile specifice se impun ca un obiectiv principal al antrenamentului pentru că se obține dezvoltarea mobilității mai ușor. Numărul de repetări este mai mic și ritmul mai rapid;

nivelul ridicat al mobilității obținut trebuie doar menținut la vârsta consacrării profesioniste, mai devreme în gimnastică sportivă și ritmică, în patinajul artistic și în înot, la vârsta senioratului, pentru alte discipline sportive;

nivelul mobilității în planificarea anuală a evidențiat o creștere rapidă în primele 3-4 luni de pregătire. Se observă apoi o scădere și instalare a unei stări lineare. De aceea, se recomandă în pregătirea generale, ca bateriile de exerciții să fie programate pentru perioada pregătitoare. Exercițiile trebuie să fie efectuate zilnic. Disponibilitatea obținerii mobilității maxime a sportivului este inegală pe parcursul zilei. Orele indicate sunt 10-11, 16-17 și 20, care pot fi valorificate în planificarea lecțiilor ce vizează acest scop didactic. În ceea ce privește antrenamentul sportivilor, efectuarea exercițiilor de mobilitate se impun de două ori zilnic. Se micșorează dozarea repetării, dar se respectă numărul recomandat pentru antrenamentul zilnic;

nu este recomandată eliminarea totală a exercițiilor de mobilitate din etapele și perioadele ciclului anual, fie și numai pentru o săptămână, pentru că nivelul mobilității coboară și ajunge repede la valorile inițiale, mai ales în cazul sportivilor adulți;

apropierea perioadei competiționale impune scăderea numărului și a frecvenței exercițiilor de mobilitate efectuate care necesită efort și amplitudine mare. Sunt planificate în 2-3 lecții pe săptămână, cu repetări de 3-4 ori pentru fiecare exercițiu;

momentul cel mai indicat de executare al exercițiilor de dezvoltare a mobilității, este partea pregătitoare a lecției de educație fizică și sport sau a programului de antrenament, după o încălzire prealabilă și intensă a organismului. Sunt recomandate la finalul lecției, atunci când organismul a fost angajat semnificativ în mișcare, momentul de relaxare al exercițiilor, în special, cele din tehnica stretchingului, fiind compatibil cu obiectivele de încheiere a antrenamentului sau a orei de educație fizică și sport.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1 Metode și tehnici de cercetare

În ceea ce privește metodele de cercetare și tehnicile de lucru specifice necesare cercetări, m-am oprit în special la cele care m-au ajutat atât la partea teoretică, cât și la realizării părții practice.

Am folosit metoda studiului bibliografic care mi-a permis cercetarea în prealabil a literaturii de specialitate existente pentru o prezentare amplă și corectă a conceptelor care m-au condus la conturarea fundamentului teoretic științific și metodologic a lucrării. Această metodă m-a ajutat și la organizarea și stabilirea planului de cercetare și de desfășurare a sarcinilor și la atingerea obiectivelor propuse.

A doua metodă a fost cea a convorbirii care m-a ajutat la realizarea comunicării pe parcursul studiului, a orelor de educație fizică și sport, cu partea colaboratoare, pentru o informare corectă a cerințelor exercițiilor și a experimentului, la corectarea și eficientizarea derulării activităților propuse.

A treia metodă folosită este cea a observației pedagogice care constă în monitorizarea conștientă și în prealabil stabilită a evoluției din timpul orelor de educație fizică și sport și nu numai. Prin intermediul acestei metode se vizează monitorizarea sistematică a unor indici și factori urmăriți în mod special în anumite condiții obiective de desfășurare a predării, asimilării și a evaluării programului de instruire. Aceeași metodă mi-a impus atingerea unui nivel de pregătire personal necesar îndeplinirii activităților propuse, de asigurare a unor condiții optime de desfășurare a studiului și de acumulare corectă a datelor.

O altă metodă este cea a experimentului. Aceasta mi-a permis stabilirea obiectivelor cercetării, formularea ipotezei, stabilirea etapelor de parcurs din cadrul cercetării și alegerea grupului martor de elevi. Experimentul a permis verificarea utilității mijloacelor de instruire prezente în programul de pregătire pe care le-am ales în cadrul studiului. fiind o metodă fundamentală de cercetare care generează și permite interpretarea și evaluarea datelor și a informațiilor obținute în urma aplicării acestuia.

Metoda testelor m-a ajutat propriu-zis la concretizarea obiectivelor propuse de cercetare și la posibilitatea de obținere a unor rezultate care să mă conducă la o concluzionare a studiului. Testele propuse le-am ales pentru a putea verifica ipoteza anunțată în introducerea lucrări. Am utilizat măsurători antropometrice precum talia și greutatea.

Celelalte teste au vizat direct verificarea utilității probelor alese din programul de pregătire annual: proba de 600 m plat și 800 m plat băieți pentru rezistență și linii acrobatice specifice pentru mobilitate. Am efectuat la grupa experimentală, o testare inițială pentru a verifica nivelul dezvoltării calităților motrice: rezistență și mobilitate pentru a putea stabili la sfârșitul experimentului, după testarea finală, progresul realizat de grupa aleasă, pe sexe, atât la baieți cât și la fete, pentru a putea confirma ipoteza de lucru.

Pentru prelucrarea datelor astfel obținute, am folosit metoda înregistrării, metoda reprezentării grafice și metoda statistico-matematice.

Metoda înregistrării datelor m-a ajutat să adun și să ordonez totalul de date adunate pe parcursul studiului, date organizate pe fișe individuale, pe grupe de fete și băieți și în funcție de etapele de defășurare ale studiului. La final, această ordonare mi-a facilitate folosirea lor pentru aplicarea celorlate metode care m-au condus la finalizarea cercetăriiși la alcătuirea raportului final.

Metoda reprezentării grafice se bazează pe un sistem de reguli care sunt stabilite pentru o mai bună vizualizare, reprezentare și conștientizare a datelor. De asemenea, toate cifrele și indicatorii sunt înfățișați mai sugestiv și mai clar, oferind posibilitatea comparării și a interpretării lor. Aanalizele finale, sunt la randul lor reprezentate graphic pentru sesizarea clară a diferențelor și a formulării unor concluzii.

Metoda statistico-matematică mi-a folosit la prelucrarea propriu-zisă a datelor și prentru interpretarea lor și la derularea pee tape a întregului studiu. Această metodă, prin procedeele specific, permite descrierea, prelucrarea și caracterizarea obiectivă a diferitelor date în funcție de parametric stabiliți anterior: lungimi, timpi, număr de repetări sau valori standard, cum este în cazul măsurătorilor antropometrice. Cu ajutorul procedeelor specific, din totalul de date se extrag aspectele esențiale și se pot efectua generalizări care pot ajuta la îmbunătățirea programului de pregătire al elevilor.

Am folosit indicatori statistici precum:

media aritmetică, calculate după formula: = ;

abaterea standard, calculată după formula: :

coeficientul de variabilitate, calculat după formula: , unde:

M = valoarea medie  a setului de date;

S  = deviația standard a setului de date.

Interpretarea coeficientului de variabilitate se face în funcție de valorile obținute:

dacă coeficientul este cuprins între 0 și 15%, înseamnă că împrăștierea datelor este foarte mică, iar media este reprezentativă, deoarece eșantionul măsurat este omogen;

dacă valoarea lui este între 15 și 30%, împrăștierea datelor este mijlocie, media fiind încă suficient de reprezentativă;

dacă coeficientul depășește 30%, media aritmetică nu este reprezentativă pentru eșantionul în cauză, fiind recomandată utilizarea medianei din cauza lipsei de omogenitate a grupului.

Toate aceste metode permit obținerea unor indici obiectivi, verificarea și evaluarea parametrilor care alcătuiesc programele de pregătire, prelucrarea și prezentarea tuturor datelor și a materialului obținut care constă în cifre, indici și interpretări descriptive, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de sarcinile urmărite. Materialul este analizat în funcție de indicatori statistici specifici analizei sportive. S-a avut în vedere obținerea de rezultate comparative sau particularizate cu scopul verificării metodelor și mijloacelor consacrate sau a stabilirii de noi tehnici care să ajute la îmbunătățirea metodologiei și a obiectivelor programei de instruire, la modificări și ameliorări ale acestora, așa cum s-a arătat în argumentarea lucrării alese.

3.2 Sistemul de probe aplicat

Având în vedere că studiul a cuprins verificarea a două calități motrice: rezistența și mobilitatea, probele de control stabilite au afost alese în funcție de aceste criterii. Au fost împătrțite în două categorii.

Pentru rezistență, probele de control atât la testarea inițială cât și la cea finală pentru stabilirea timpilor și progreselor atinse, au constat în alergarea de rezistență pe distanța de 800 m la baieți și 600 m fete pe teren plat cu start în bloc, din picioare, așa cum prevede și programa școlară pentru acest nivel școlar.

Pentru testarea mobilității, am recurs la două tipuri de testări.

Primul a fost flexia trunchiului din așezat, pentru măsurarea mobilității coloanei vertebrale și investigarea mobilității articulației coxo-femurale.

Execuția probei se face conform indicațiilor tehnice specifice: din așezat, flexia trunchiului înainte, cât mai mult posibil. Materiale necesare:

o masă de testare sau o ladă cu următoarele dimensiuni: 35 cm. lungime, 45 cm. lățime, 32 cm. înălțime. Dimensiunile plăcii superioare sunt 55 cm lungime, 45 cm. lățime. Această placă depășește cu 15 cm. porțiunea pe care se sprijină picioarele.

o scală de la 0 la 50 cm. trasată la mijlocul plăcii superioare;

o riglă de 30 cm. plasată pe ladă, riglă pe care subiectul o poate deplasa cu ajutorul degetelor.

Subiectul se așează punându-și tălpile picioarelor vertical pe ladă și cu vârfurile degetelor mâinilor la marginea plăcii orizontale, în contact cu rigla. Trunchiul se apleacă înainte cât mai mult posibil fără să îndoaie genunchii. Se împinge lent și progresiv rigla înainte, fără mișcări bruște, menținând brațele întinse. Se păstrează această poziție cât mai mult timp posibil.

Proba se efectuează de două ori la rând, înregistându-se cel mai bun rezultat. Dacă vârfurile degetelor nu sunt la același nivel, se va înregistra distanța medie, măsurându-se distanțele pentru fiecare mână și se calculează media aritmetică a acestora. A doua încercare se efectuează după o scurtă pauză. Elevul care atinge vârfurile picioarelor obține 15 pctuncte, iar cel care depășește acest nivel cu 7 cm., obține 22 de pctuncte.

A doua testare a fost o linie acrobatică alcătită din elemente statice și dinamice.

Pentru băieți, linia a cuprins următoarele elemete: cumpănă pe un picior, rostogolire din ghemuit în ghemuit înainte, rostogolire din ghemuit îndepărtat înapoi, rostogolire din depărtat îndepărtat înainte, rostogolire din depărtat în ghemuit înapoi, trecere în cumpănă pe un genunchi, trecere în stând pe cap, trecere în culcat facial, rulare laterală cu trecere în culcat dorsal, stând pe omoplați, revenire în culcat dorsal și podul de jos.

Pentru fete, linia a cuprins următoarele elemete: cumpănă pe un picior, rostogolire din ghemuit în ghemuit înainte, rostogolire din ghemuit îndepărtat înapoi, rostogolire din depărtat în depărtat înainte, rostogolire din depărtat în ghemuit înapoi, trecere în cumpănă pe un genunchi, trecere în sfoară, trecere în culcat facial, rulare laterală cu trecere în culcat dorsal, stând pe omoplați, revenire în culcat dorsal și podul de jos.

Mai jos, am reprezentat grafic, linia acrobatică:

Figura nr. 15 Cumpănă pe un picior

Figura nr. 16 Rostogoliri înainte din ghemuit în ghemuit înainte

Figura nr. 17 Rostogolire din ghemuit îndepărtat înapoi

Figura nr. 18 Rostogolire din depărtat îndepărtat înainte

Figura nr. 19 Rostogolire din depărtat în ghemuit înapoi

Figura nr. 20 Cumpăna pe un genunchi

Figura nr. 21.1 Stând pe cap din ghemuit

Figura nr. 21.2 Sfoara

Fig. nr 22 Rulare laterală

Figura nr. 23 Stând pe omoplați

Figura nr. 24 Podul de jos

Grupa experimentală a efectuat exerciții pentru dezvoltarea acestor calități motrice conform programei școlare. Am implementat sisteme de exerciții pentru dezvoltarea rezistenței ținând cont de particularitățile de sex și vârstă ale subiecților. Având la dispoziție zece ore de educație fizică și sport, am împărțit această perioadă în trei părți, fiecare conținând 3 ore, în total 9 ore, a zecea fiind destinată testării finale.

Rezistența a fost plasată ca fiind a doua temă în lecție, niciodată nefiind plasată împreuna cu forța, o calitatea motrică ce nu poate fi dezvoltată simultan cu prima, cu rezultate pozitive.

Exercițiile au fost efectuate independent la fete și băieți, cu start în bloc din picioare pe teren plat atât în jurul terenului de handbal cu dimensiunile de 25/45m al școlii, cât și în sala de sport a școlii, în perioada rece.

În prima etapă ce a cuprins trei ore, atăt la băieți cât și la fete, am folosit pentru dezvoltarea rezistenței alergarea cu intervale, diferența fiind facută de distanța de alergare, care a fost mai mare cu 100 m la băieți decât la fete din cauza posibilităților pe sexe prezente în această etapă de dezvoltare. Astfel, am folosit distanța de 2 x 300 m, a doua oră pe distanța de 3 x 300m și a treia oră 4 x 300m, acestă distanță fiind prevazută pentru fete. La băieți am folosit următoarele distanțe: în prima oră 2 x 400m; 3 x 400m; 4 x 400m.

În a doua etapă, am utilizat metoda alergării de durată, în care, pentru fete am folosit în prima oră, alergare de 10 minute, a doua oră, alergare de 13 minute și a treia oră, alergare de 15 minute. Pentru băieți, în prima oră, alergare de 12 minute, a doua oră, alergare de 15 minute și în a treia oră, alergare de 17 minute.

În ultima etapă, formată tot din trei ore, am folosit metoda alergării în tempo variat. Pentru fete, în prima oră 2 x 300m, 2(100 1/4 + 100 2/4+ 100 1/4), a doua oră 3 x 300m, 3(100 1/4 + 100 2/4 + 100 2/4), a treia oră 4 x 300m, 4( 100 2/4 + 100 2/4 + 100 3/4).

Tot această etapă pentru baieți am folosit aceeași metodă diferența facând-o și de această dată distanța. Așadar am avut următoarele etapizări: pentru prima oră 2 x 400m, 2(100 1/4 + 100 2/4 + 100 1/4 + 100 2/4), a doua oră 3 x 400m, 3(100 1/4 + 100 2/4 + 100 2/4 + 100 3/4), a treia oră 4 x 500m, 4(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 3/4).

Pauzele dintre repetări au fost stabilite la 3 minute pentru băieți și 4 minute pentru fete, fiind știut faptul că organismul feminin, cere o perioadă mai lungă de timp pentru refacerea organismului după efort. Sexul feminin are mai puțini hormoni de creștere regenerativi și mai puțin testosteron, acesta fiind un hormon susținător de efort. Pauzele au avut un caracter activ, conținând mers linistitor, scuturarea picioarelor și cu o revenire și din punct de vedere respirator.

La fete, baza pregătirii o constituie aceleași principii și reguli ca la băieți, adică alcătuirea pregătirii în diferite cicluri, aplicarea mijloacelor și metodelor de bază ale antrenamentului și tactica alergării.

Lucrul cu sexul feminin presupune un plus de cunoștinte în legătură cu particularitățile lor, de care profesorii trebuie să țină seama. La această vârstă, fetele dispun de o forță musculară redusă, dar de o mai mare suplețe, parametrii activității sistemelor lor cardiovascular și respirator sunt ceva mai mici, pulsul mai ridicat, indicii consumului maxim de oxigen, ai capacității vitale și ai minut/volumului respirator mai reduși.

Se acordă mai multă atenție dezvoltării forței grupelor musculare de bază, ai spatelui, centurii abdominale și membrelor inferioare. Pentru dezvoltarea posibilităților aerobe, mai ales în primele etape ale perfecționării, este necesar ca elevele să fie deprinse să execute un lucru neîntrerupt de lungă durată în alergarea de 600 m. Intensitatea medie a efortului de antrenament pe seama creșterii volumului unui astfel de lucru poate fi ceva mai mică decât la băieți.

În ultima oră și anume a X-a am efectuat proba de control cu grupa experiment constatând în testarea finală unde am notat timpii scoși de fiecare elev în parte, la băieți pe distanța de 800 m și la fete pe 600 m așa cum am facut și la testarea inițială.

În ceea ce privește programul de pregătire pentru mobilitate, am folosit în toate cele trei etape ale studiului, trei categorii de exerciții specifice.

Prima categorie au fost exercițiile standard de gimnastică utilizate permanent pentru dezvoltarea mobilității articulare: fandări laterale cu trecere dreapta – stânga, sprijin unilateral cu balansarea membrului inferior de partea opusă, în abducție, cât mai sus posibil, sprijin unilateral cu menținerea membrului inferior de partea opusă, în abducție, cât mai sus posibil, cu ajutorul partenerului de lucru, sprijin bipodal în depărtat cu aplecarea trunchiului înainte și menținerea timp de câteva secunde a poziției, culcat dorsal cu depărtarea pasivă în abducție a membrelor inferioare având ca obiectiv depășirea posibilităților individuale, cu ajutorul partenerului de lucru, din atârnat, balansare alternativă în abducție a membrelor inferioare, săritură dreaptă cu depărtarea membrelor inferioare în abducție pe sol, săritură dreaptă cu depărtarea membrelor inferioare în abducție cu elan prin utilizarea trambulinei.

A doua categorie au fost exerciții standard de gimnastică utilizate curent pentru dezvoltarea forței mușchilor abductori: culcat dorsal cu depărtare activă în abducție a membrelor inferioare, din atârnat, abducție simultană activă a membrelor inferioare, din atârnat, menținere în abducție activă a membrelor inferioare cât mai mult posibil, cu fața la spalier, cu sprijin unipodal asociat cu sprijin cu ambele mâini la nivelul toracelui de spalier, serii de 8 – 10 ridicări laterale, în abducție a membrului inferior liber cu menținere de 2 – 3 secunde a poziției și continuare cu schimbarea rolurilor între membrele inferioare, săritură dreaptă cu depărtarea membrelor inferioare în abducție pe sol, săritură dreaptă cu depărtarea membrelor inferioare în abducție cu elan prin utilizarea trambulinei.

A treia categorie au fost exerciții de stretching: fandare laterală cu menținerea poziției timp de 5 – 10 secunde, cu o ușoară forțare activă în jos a bazinului, o dată pe dreapta și o dată pe stângă, cu 3 – 5 repetări, sprijin pe sol în poziție de sfoară laterală cu ajutor de la partenerul de lucru, cu menținere timp de 5 – 10 secunde, cu pauză de 3 – 5 secunde și cu 5 – 6 repetări, sprijin pe sol în poziție de sfoară laterală fără ajutor de la partener, cu menținere timp de 5 – 10 secunde, cu pauză de 3 -5 secunde și cu 5 – 6 repetări, sfoară laterală cu sprijinul unui membru inferior pe banca de gimnastică cu menținere de 5 – 10 secunde, cu pauză de 3 – 5 secunde și cu 5 – 6 repetări. Pentru fete se alternează sprijinul pe bancă, folosind, pe rând, ambele membre inferioare, cu sprijin unipodal pe sol, piciorul de partea opusă fiind sprijinit în abducție pe o treaptă cât mai înaltă a spalierului, se realizează împingerea bazinului în direcția spalierului pentru accentuarea abducției, fără ajutor, cu enținere a poziției timp de 6 – 10 secunde, cu pauză de 3 – 5 secunde și cu 6 – 8 repetări. Seria se repeat, cu schimbarea piciorului. Băieții au exersat stândul pe cap cu elan, cu aceleași indicații temporale.

Tabelul nr. 15 Succesiunea invățării exercițiilor de gimnastică

În alcătuirea exercițiilor, am folosit metodele programării algoritmice, ale modelării și ale problematizării, metode pe care le-am considerat cele mai potrivite pentru eficientizarea mijloacelor folosite.

În procesul de predare și fixare a exercițiilor noi, am respectat etapele succesiunii învățării elemetelor de gimnastică.

Ambele testări au început și s-au finalizat cu masurători antropomotrice de bază: înălțimea și greutatea.

3.3 Organizarea și metodologia desfășurării cercetării

Subiecții selectați și organizarea cercetării:

Cercetarea s-a desfașurat cu 20 de elevi de la clasa a V-a A, dintre care 10 băieți și 10 fete, reprezentând grupul experimental de la școala generală „Iulia Hașdeu ” nr.40 din Galați, în anul școlar 2014-2015. În primă fază, acești elevi au fost aleși din efectivul total al clasei lor, datorită interesului crescut pentru ora de educație fizică și sport. Al doilea motiv a fost că am dorit să am la dispoziție mai mult timp de lucru cu fiecare dintre elevi și de asemenea, pentru a avea timp pentru efectuarea întregului program de pregătire și a testelor pe care mi le-am propus.

Elevii aleși, fiind toți de clasa a V-a A, au vârste cuprinse între 11 și 12 ani. Nici unul dintre elevi nu a practicat vreun sport de performanță și nici nu face parte dintr-un club sportiv. Ca mulți copii de vârsta lor, s-au ocupat mai intens de partea fizică doar pe parcursul vacanțelor școlare și în special, în cadrul orelor de educație fizică și sport, dar mărturisesc că, dacă timpul le-ar permite și ar avea acordul părinților, ar dori să practice unele discipline sportive specifice atletismului sau alte sporturi de echipă. Deci, întreg efectivul de copii nu are o pregătire specifică, diferența fiind calitățile motrice cu care au fost, mai mult sau mai puțin înzestrați.

Experimentul s-a desfășurat începând cu data de marți, 14 octombrie 2014 și încheiat pe data de 26 mai 2015, pe perioada a 10 săptămâni câte o oră pe săptămână, în fiecare marți de la ora 10:00, deci în total 10 ore, fiecare oră de educație fizică având 50 de minute, în care am introdus și aplicat metode și mijloacele alese pentru dezvoltarea rezistenței și ale mobilității la acest nivel de vârstă. Obiectivul final a fost atingerea unor valori și rezultate care să arate clar contribuția semnificativă a acestor metode și mijloace în procesul de aplicare al educației fizice și sportive școlar.

Tabelul nr. 16 Eșalonarea anuală a unităților de învățare, cls. A V-a, an școlar 2014-2015

Probele de control, precum și seria de exerciții specifice la care m-am oprit, fac parte din Sistemul Național Școlar de Evaluare la disciplina educație fizica și sport pentru elevii de clasa a V-a. Alegerea lor a avut scopul verificarii ipotezei generale și a ipotezelor de lucru. Probele au fost eșalonate în trei etape: testatrea inițială, testarea de control și testarea finală, plasate în săptămânile 4, 23 și 30 de școală. Menționez că, pentru formularea unor concluzii finale care să probeze ipoteza anunțată a cercetării, am utilizat rezultatele obținute din prima și ultima testare. Rezultatele înregistrate la testarea de control le-am folosit doar în scop orientativ pentru celelalte două testări, inițiale și finale.

Cercetarea s-a desfășurat pe terenul școlii organizat pe un teren cu dimensiunile de 25 m și 45 m, cu pistă de alergare în jurul terenului de 350 de metri. În anotimpul rece, orele s-au desfășurat în sala de sport a școlii, dotată cu tot materialul didactic necesar, dotată cu instalații termo-electrice, aparatură și materiale care condițiile optime pentru instruirea elevilor in handbal, baschet, gimnastică acrobatică și sărituri cu sprijin. Aici am efectuat pregătirea specifică, exercițiile și toate testările pentru a realiza ceea ce mi-am propus: dezvoltarea indicilor de rezistență și mobilitate la clasa a V-a A.

3.4 Raționalizarea și standardizarea mijloacelor, modalităților de acționare folosite în timpul desfășurării studiului

În demersul de realizare a acestui studiu, am desprins aspectele esențiale ale procesului de învățare la disciplina educație fizică și sport și importanța dezvoltării calităților motrice precum rezistența și mobilitatea, după care m-am ghidat în realizarea și desfășurarea cercetării.

Mai întâi, am surprins aspectele generale pe care se axează procesul de învățare a acestor calități motrice:

locul și rolul acestor calități motrice în educația fizică școlară ca factor de bază în dezvoltarea fizică generelă a elevilor,

necesitatea analizării obiectivelor de referință și a conținuturilor ramurilor studiate în educația fizică școlară cuprinse în programele școlare pentru ciclul gimnazial,

aprofundarea sistemului de metode aplicate în procesul de învățare:

medode de instruire;

metode de educație;

metode de corectare a greșelilor de execuție;

metode de verificare, apreciere și notare.

Am înțeles necesitatea aprofundării:

particularităților procesului de învățare;

a etapelor învățării;

a asigurării ajutorului în procesul învățării;

a metodologiei predării dezvoltării calităților motrice;

a metodologiei de executare a mijloacelor propuse și cuprinse în programele școlare,

a metododologiei organizării, predării și creării exercițiilor, jocurilor, și parcursurilor specifice, în cadrul lecției, folosind mijloacele specifice atletismului și a gimnasticii;

a metodologiei de utilizare și aplicare a sistemului național școlar de evaluare la atletism și gimnastică.

S-a desprins necesitatea înțelegerii:

competențelor disciplinei educație fizică și sport;

a cunoașterii obiectivelor de referință;

a conținuturilor ramurilor atletismului și a gimnasticii, cuprinse în curriculum școlar, la ciclul gimnazial de învățământ;

a cunoașterii sistemului metodelor de instruire tradiționale și a celor acționale;

a modalitățiilor specifice de aplicare ale acestora în educația fizică școlară, ținând cont în același timp și de vârsta, înzestrarea, pregătirea motrică și de baza didactică existentă.

Tot ca o necesitate a asimilării conținuturilor specific discipliei, am aprofundat:

cunoașterea modalităților de organizare și a formelor de exersare cele mai adecvate, utilizate în lecția de educație fizică cu teme din atletism și gimnastică;

cunoașterea strategiei predării și a aplicării deprinderilor organizatorice;

cunoașterea strategiei predării exercițiilor de dezvoltare fizică generală.

Pentru concretizarea actului didactic este necesară:

formarea unei strategii adecvate predării elementelor acrobatice și a alergărilor de rezistență cuprinse în programa școlară;

cunoașterea strategiei de organizare, deșfășurare și de conducere ale jocurilor și traseelor aplicative specifice atletismului și a gimnasticii.

Am stabilit scopul și sarcinile atletismului și ale gimnasticii în școală. Principala preocupare o constituie perfecționarea dezvoltării fizice multilaterale și armonioase a organismului uman.

Sarcinile cele mai importante ale atletismului și ale gimnasticii școlare sunt:

optimizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizică;

întărirea sănătății elevilor și creșterea capacității de muncă fizică și intelectuală;

dezvoltarea calităților motrice de bază și specifice atletismului și ale gimnasticii;

dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice generale și specifice;

formarea și perfecționarea la elevi a priceperilor și deprinderilor motrice specifice atletismului și ale gimnasticii;

formarea și dezvoltarea ținutei corecte și a expresivității;

prevenirea și corectarea unor deficiențe fizice și motrice;

dezvoltarea capacității de relaxare a diferitelor grupe musculare sau a întregului organism pentru contracararea efectelor nocive ale activității intense și stresului;

formarea obișnuinței de practicare sistematică și independentă, în timpul liber, a exercițiilor fizice în vederea autoperfecționării continue.

În ceea ce privește dezvoltarea fizică armonioasă, sunt esențiale următoarele aspecte:

prelucrarea analitică a aparatului locomotor;

îmbunătățirea mobilității articulare și a elasticității musculare;

consolidarea reflexului de postură;

prevenirea instalării atitudinilor deficiente;

educarea actului respirator.

Un alt aspect important sunt metode de corectare a greșelilor. Obiectivele propuse de atletism și gimnastică sunt în mare parte identice. Prin caracterul practic al mijloacelor utilizate de atletism și gimnastica în școală, procesul de instruire implică acțiunea de corectare imediată, efectuată de cele mai multe ori chiar pe parcursul execuției.

Procesul de învățare în atletism și gimnastică, ca în orce proces de învățare, nu este scutit de apariția unor greșeli mai mici sau mai mari în procesul de execuție. Greșala este o neconcordanță a execuției cu modelul sau cu sarcina primită. Constatarea diferențelor și a greșelilor de execuție se realizează prin suprapunerea execuției cu modelul. Apariția unei greșeli se datorează mai multor cauze. La execuția elementului tehnic se observă forma ei exterioară, dar nu și cauza care determină apariția greșelilor. În procesul de corectare a greșelilor și a diferențelor, cauzele sunt cele care trebuie înlăturate și nu efectele.

Înainte de a proceda la corectarea diferențelor și a greșelilor și la emiterea indicațiilor specifice, este necesară identificarea cu exactitate a sursei de unde pleacă greșala principală, care determină seria de greșeli mai mici, secundare, diferențele și în final, execuția în sine, greșită în totalitate. După identificare, se recomandă să se înceapă cu corectarea greșelilor fundamentale, mai ales în cazul apariției mai multor greșeli simultane. Nu trebuie să se încerce corectarea mai multor greșeli deodată. Se corectează pe rând, pentru că de obicei, ele au caracter sau structuri diferite. În cazul apariției unei greșeli nu se amână corectarea ei pentru lecția următoare, ci se trece imediat la acțiunea de înlăturare și corectare. Până când nu sunt eliminate cauzele care duc la apariția greșelilor, nu este permisă trecerea la fixarea deprinderii.

Pentru prevenirea apariției greșelilor de învățare și execuție, este necesară o pregătire prealabilă complexă din punct de vedere fizic, tehnic și psihic a elevilor care urmează să-și însușească acțiunile motrice propuse. Este de la sine înțeles importanța calității actului didactic, concretizat prin faptul că profesorul trebuie să posede cunoștințe aprofundate în cee ace privește tehnica elementelor prezentate și calitățile necesare execuției acesteia.

Asigurarea face parte din procesul de pregătire a demersului didactic și este o componentă principală a sarcinilor profesorului de educație fizică și sport. Ea constă în măsurile cu caracter organizatoric si metodic pe care profesorul le îndeplinește înainte de începerea lecției și continuate pe durata lecției cu scopul de a preveni accidentele.

Cauze care pot provoca accidente pe parcursul orei de educație fizică și sport sunt:

nerespectarea metodicii de predare, de organizare, de desfășurare a lecției și a principiilor didactice, oboseala datorată dozării greșite a efortului, lipsa încălzirii generale și specifice;

lipsa de disciplină și de îndrumare in timpul lecției;

continuarea lucrului după comanda „încetarea”;

lucru la aparate înainte și după lecție;

antrenament individual, fără prezența profesorului;

executarea unor mișcări grele la indemnul colegilor;

organizarea defectuoasă a locului de muncă, starea proastă a aparatelor, executarea in condiții igienice necorespunzătoare de lumină sau aer;

montarea și întreținerea necorespunzătoare a aparatelor;

nefolosirea saltelelor.

Procedee de asigurare la ora de educație fizică și sport sunt:

asigurarea, adică supravegherea elevului pentru a putea interveni oportun;

autoasigurare, întreprinsă de elev pentru evitarea accidentării;

ajutorul, în două forme:

direct, prin intervenția directă a profesorului în executarea mișcării,

indirect, prin intermediul semnalelor audio-vizuale.

Condiții necesare acordării corecte a ajutorului sunt:

cunoașterea tehnicii execuției;

alegerea locului;

prezența de spirit;

forța necesară;

cunoașterea elevului;

aplicarea procedeelor adecvate;

instruirea ajutorului.

În realizarea demersului de aprofundare a aspectelor principale de identificare a greșelilor ce pot intervene la elevi în legătură cu execuția elemetelor și a mijloacelor propuse, am identificat și rocedeele metodice de corectare a greșelilor de execuție. Acestea sunt:

Intervenția verbală care presupune ca pe baza identificării greșelii de execuție, profesorul să atenționeze executantul initial prin cuvânt despre greșeala respectivă;

Intervenția prin gesturi și semne completează sau înlocuiește intervenția verbală prin mimica, gesturile și semnele profesorului, care sugerează mișcarea corectă, având ca scop prevenirea repetării greșelilor identificate;

Intervenția nemijlocită se aplică în situația în care elevul nu reușește execuția corectă, iar intervenția verbală și cea prin semne este insuficientă. În acest caz profesorul intervine direct, prin ducerea sau deplasarea segmentelor sau a corpului executantului în direcțiile, planurile și în pozițiile cerute;

Intervenția indirectă se realizeauă prin compararea execuției proprii cu a altor subiecți sau prin intermediul planșelor, fotografiilor, filmelor sau a altor resurse.

În tot procesul de învățare, un rol important îl au condițiile psihologice care se referă la resursele psihologice ale clasei, la nivelul de dezvoltare intelectual al clasei și la particularitățile de vârstă specific. Aceleași condiții trebuie identificate și la nivel individual al fiecărui elev care face parte din colectivul respectiv. Profesorul trebuie să se asigure că elevii pot rezolva problema sau executa un element, care nu trebuie să fie nici prea ușoare, pentru a-i mobiliza pe elevi, dar nici prea grele, pentru a nu-i descuraja în procesul de învățare și fixare.

Procesul de învățare al elementelor din atletism și gimnastică prezintă câteva particularități. Pentru realizarea scopurilor propuse, eficientizarea învățării și obținerea randamentului optim, elevii învață comportamentele specifice, conținutul tehnic stabilit și limbajul specific dat de termenii tehnici și teoretici cu care se operează.

Conținutul tehnic ce trebuie învățat și redat precis și corect are ca sprijin memoria motrică. În timpul învățării exercițiilor de atletism și gimnastică, se memorează mișcările, imaginile vizuale formate în urma demonstrațiilor, explicațiile, indicațiile de execuție și senzațiile kinestezice din timpul execuției. Memoria motrică a elevilor trebuie îmbunătățită mereu pentru a memora corect și rapid, condiție indispensabilă în obținerea unor rezultate optime.

Exercițiile de atletism și gimnastică trebuie executate cu o amplitudime maximă, ținută corectă și controlată, cu ușurință și expresivitate. Elementele sunt bogate și variate. Pentru că nu se întâlnesc în activitățile zilnice, aceste elemente sunt concepute, create, adaptate și perfecționate de profesioniștii din domeniu. Este motivul pentru care elevii se întâlnesc în procesul de învățare cu senzații noi motrice coordinative. Tot acum este stimulată și interacțiunea aptitudinilor psihomotrice spațiale și temporale specifice. Exercițiile propuse pentru învățare trebuie să corespundă nivelului de pregătire tehnic, fizic și psihologic al elevilor. Nerespectarea acestei cerințe duce la prelungirea perioadei de învățare, precum și la execuție neconformă cu cerințele stilului specific atletismului și al gimnasticii și la accidente.

Durata, complexitatea și nivelul de însușire al noilor deprinderi motrice sunt înfluențate de factori precum:

complexitatea mișcării;

nivelul de pregătire al elevilor;

baza didactică existentă;

capacitatea profesională a cadrului didactic.

Pentru însușirea corectă a noilor structuri tehnice sunt necesare:

experiența motrică a elevilor;

datele morfo-funcționale ale elevuluiului;

nivelul de dezvoltare al calităților motrice individuale;

înclinația fiecărui elev pentru anumite genuri de mișcări;

capacitatea elevilor de a-și însuși ușor elementele și structurile tehnice;

capacitatea de a se adapta ușor și repede la noile structuri motrice;

nivelul calităților volitive, al interesului și al motivației.

Gradul de participare activă și conștientă a elevilor depinde de măiestria și competența profesorului de educație fizică și sport. În procesul învățării profesorul are mai multe sarcini, dintre care cele mai importante sunt:

să formuleze sarcini concrete pentru învățare;

să explice clar tehnica elementului, să utilzeze un limbaj adecvat nivelului de înțelegere al elevilor;

să educe capacitatea de autoapreciere a elevilor a execuțiilor proprii, prin compararea cu modelele utilizate sau cu reprezentări grafice;

să stimuleze inițiativa elevilor prin analiza imediată și concretă a mișcărilor proprii pentru înlăturarea greșelilor apărute prin efort voluntar;

să inițieze participarea elevilor în situații specifice la realizarea unui ajutor colectiv, prin observarea execuției colegilor și analizarea rezultatelor obținute prin sublinierea părților sau a secvențelor corecte și a celor incorecte;

să urmărească cu atenție activitatea elevilor;

să aprecieze constant execuțiile elevilor;

să intervină punctual și să acorde ajutorul necesar pentru execuția sarcinilor trasate elevilor;

să depisteze cu atenție greșelile apărute în execuție;

să stabilească măsurile concrete pentru corectarea acestor greșeli.

În procesul de învățare un rol deosebit îl are utilizarea mijloacelor ajutătoare precum:

aparate de dimensiuni reduse sau folosite la înălțimi mici,

lonje pentru asigurare,

trambuline și plase elastice, materiale,

instalații special confecționate pentru securitatea elevilor,

mijloace de informare precum:

planșe,

filme,

benzi magnetice,

reviste,

lucrări de specialitate,

proiecte și lucrări practice realizate împreună cu elevii.

Procesul de formare a deprinderilor specifice atletismului și gimnasticii constituie un sistem de acțiuni succesive ale profesorului și ale elevului. Aceste acțiuni urmează o succesiune logică legată, repartizată în timp pe etape:

etapa învățării inițiale;

etapa învățării aprofundate;

etape fixării și perfecționării.

Baza de informare și stabilire a obiectivelor, modalităților, a conținuturilor și a competențelor specific a fost aria curriculară specific disciplinei educație fizică și sport pentru clasa a V-a, din care am surprins componentele principale:

Tabelul nr. 17 Planificare calendaristică Semetrul I

Tabelul nr. 18 Planificare calendaristică Semetrul al II-lea

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1 indicatorii statistici folosiți pentru interpretare și reprezentare grafică

Testările au debutat cu întocmirea tabelelor nominale și a fișelor individuale.

Tabelul nr. 19 Tabele nominal pentru băieți

Tabelul nr. 20 Tabele nominal pentru fete

Tabelul nr. 21 Valorile normale antropometrice pentru băieți

Tabelul nr. 22 Valorile normale antropometrice pentru fete

4.1.1 Măsurătorile antropometrice și intepretarea lor

Tabelul nr. 23 Tabele nominal pentru băieți

Tabelul nr. 24 Tabele nominal pentru fete

Creșterea înregistrată în intervalul de 7 luni se încadrează în limitele normale, cu o valoare a constanței de 1.93 cm pentru băieți și 1.67 cm pentru fete. În cazul cazul grutății, s-a înregistrat aceeași tendință de creștere cu o constantă de 1.70kg pentru băieți și 1.85kg pentru fete. Mediile aritmetice ale indicatorilor antropemetrici se încadrează, de asemenea, în limitele normale pentru vârstele elevilor. Acestea sunt:

Tabelul nr 25. Val. mediilor aritmetice

4.1.2 Probele din sistemul de valuare, rezultatele și interpretarea lor statistică și grafică

Sistemul de evaluare al probelor din cadrul testărilor a fost stabilit după sistemul național de evaluare la educație fizică și sport pentru clasa a V-a, pentru fiecare elemet în parte:

alergarea de rezistență de 600m fete și 800 băieți;

flexia trunchiului din așezat;

linie acrobatică alcătită din elemente statice și dinamice.

Flexia trunchiului din așezat face parte din sistemul de evaluare a potențialului somatic, funcțional și motric al populației școlare din România efectuat în anul 2011. Evaluarea se face după modul de execuție a elevului care trebuie să atingă vârfurile picioarelor pentru a obține 15 pctuncte, iar cel care depășește acest nivel cu 7 cm., obține 22 de pctuncte.

Tabelul nr. 26 Valorile etalon pentru probele alese din sistemul național de evaluare

Tabelul nr. 27 Valorile obținute de băieți – rezistență 800m

Tabelul nr. 28 Valorile obținute de fete – rezistență 600m

Tabelul nr. 29 Valorile med. aritmetice – rezistență 600/ 800m

Tabelul nr. 30 Val. abaterii standard și a coeficientului de variabilitate

Figura nr. 25 Reprezentare grafică pentru probe susținute de băieți

Figura nr. 26 Reprezentare grafică pentru probe susținute de fete

Tabelul nr. 31 Valorile obținute de băieți – flexia trunchiului din șezut

Tabelul nr. 32 Valorile obținute de fete – flexia trunchiului din șezut

Tabelul nr. 33 Valorile med. aritmetice – flexia trunchiului din șezut

Tabelul nr. 34 Val. abaterii standard și a coeficientului de variabilitate

Figurile nr. 26/ 27 Reprezentări grafice pentru probe susținute de băieți și fete

Tabelul nr. 35 Evaluare linie acrobatică băieți și fete

Se observă, în final, la grupa experimentală o creștere pozitivă semnificativă a rezultatelor obținute la testarea finală față de cea inițială.

În ceea ce privește proba de rezistență de 800m, la baieți se observă o îmbunătățire față de testarea finală de aproximativ 3 secunde, pe când la grupa de fete, la proba de 600m, se observă că rezultatele lor s-au îmbunătățit cu 3,5 secunde. Se observă, așadar, că grupa experimentală a realizat prin exercițiile implementate în cadrul studiului, un progres de 3 secunde față de testarea inițială. În cazul celor mai buni elevi, și la băieți și la fete, progresia a fost de peste 4 secunde. Cel mai bun rezultat înregistrat la băieți a fost de 3.37 de la 4.18, iar la fete, de 3.06 de la 3.48, ceea ce demonstrează clar eficiența metodelor și a mijloacelor folosite.

În ceea ce privește proba de verificare a flexibilității coxofemurale și a coloanei vertebrale prin flexiunea trunchiului din șezut, progresele au fost și mai elocvente. Progresul obținut în intevalul de aplicare a metodelor și a mijloacelor folosite în cadrul orelor de educație fizică și sport pentru exersare între testarea inițială și cea finală a arătat un progres de peste 5 cm și la băieți și la fete, la 80% din grupa experimentală.

În cazul mobilității, evaluată prin linia acrobatică, așa cum s-a arătat în tabelul nr. 35, progresul obținut de la momentul testării inițiale până la testarea finală, a fost evident la toate aspectele. Legat de manifestările mobilității, s-a constatat față de testarea inițială o ușurință în execuția majoritară a elementelor și în legarea lor, flexibilitate crescută coxo-femurală, a coloanei vertebrale și a articulațiilor, frecvență crescută și grad crescut de coordonare a mișcărilor, schimbare și adoptarea cu lejeritatetate a pozițiilor inițiale, execuție cu acuratețe și ritm crescut al execuțiilor, amplitudine crescută și timp normal de menținere a pozițiilor elementelor liniei acrobatice și simț crescut de orientare spațială și coordonare.

Referitor la indicii somatici, se constată în urma calculelor mediei aritmetice, a coeficienților de variabilitate și a abaterii standard că grupa experimentală prezintă în majoritate caracteristici echilibrate, cu mici variații în ceea ce priveste dezvoltarea fizică din punct de vedere al înălțimii și al greutății elevilor. Aceasta demonstrează că posibilitățile de îmbunătățire a calităților motrice rezistență și mobilitate înainte de efectuarea experimentului erau la aproximativ aceași parametri, cu șanse egale de dezvoltare.

În ceea ce privește analiza indicatorilor statistici pe baza rezultatelor obținute, se observă un coeficient de variabilitate mai mare la băieți decât la fete, ceea ce înseamnă o mai mare omogenitate în cazul fetelor decat la băieți. Pe de altă parte, cum procentele obținute sunt în ambele cazuri, adică atât la băieți, cât și la fete, sub 10%, demonstrează încă o dată omogenitatea de ansamblu la nivelul întregii grupe experimentale.

Așa cum se observă din toate graficele și tabelele create pentru ilustrarea și analizarea rezultatelor, grupa experimentală a înregistrat o creștere evidentă atât la fete cât și la băieți, ceea ce demonstrează că studiul, prin experimentul efectuat, și-a atins obiectivul. Ceea ce a fost propus am realizat, demonstrând contribuția pe care acest studiu experiment îl aduce în domeniul educației fizice școlare, în domeniul dezvoltării calităților motrice, rezistența și mobilitatea, pentru ciclul gimnazial de învățământ.

CAPITOLUL V

CONCLUZII, PROPUNERI ȘI RECOMANDĂRI

5.1 Concluzii

Rezistența și mobilitatea sunt calități motrice perfectibile care se păstrează timp îndelungat. Rezistența reprezintă capacitatea organismului uman de a face față oboselii și să efectueze anumite eforturi timp îndelungat, iar factorul care limitează posibilitățile de a continua efortul este oboseala. Factorii care o determină, formele de manifestare și mijloacele de dezvoltare sunt deja stabilite. Mobilitatea este o calitate motrică care determină caracteristicile, amplitudinea și ceilalți parametri ai mișcărilor organismului. Ambele calități pot fi dezvoltate și păstrate în anumite condiții: continuitatea ca regulă de bază care presupune planificarea pe semestru, an școlar a acțiunilor ce pot contribui la dezvoltarea și educarea calităților motrice vizate.

Dezvoltarea și educarea rezistenței presupune creșterea continuă a duratei, a distanței și aprecierea continuă a progreselor. Eficientizarea alergărilor de rezistență se recomandă să se realizează prin alergare de durată, prin alergare pe teren variat. În ceea ce privește alergarea pe intervale, nu este de recomandat în cadrul orelor de educație fizică și sport cu clase cu efectiv foarte mare, pentru că această metodă necesită cunoașterea posibilităților fiecărui elev în parte. Am apelat la această metodă în prima parte a studiului pentru că numărul mic de elevi mi-a permis analizarea capacităților motrice a fiecărui subiect cu ajutorul fișelor individuale. Rezistența este o calitate motrica perfectibilă la elevii de gimnaziu. Este recomandabilă educarea ei pentru a elimina tentativele de reținere, de refuz sau abandondin partea elevilor. Mijloacele alese, respectiv alergarea cu intervale, alergarea de durată și alergarea în tempo variat sunt eficiente, rezultatele obținute după experimentul efectuat fiind elocvente în acest sens. Aceste mijloace specifice atletismului pentru dezvoltarea și educarea rezistenței au fost studiate, selecționate, cuantificate și aplicate în conformitate cu particularitățile de sex, vârstă și de nivelul de pregătire al elevilor de clasa a V-a.

Dezvoltarea și menținerea mobilității înseamnă păstrarea flexibilității proprii a corpului și capacitatea acestuia de a executa mișcări ale diferitelor articulații cu amplitudine și intindere mare, în mod impus cu efort, pentru perioade scurte de timp. Cu cât distanța dintre deschiderea și intinderea inițială și cea la care se ajunge cu efort mare, cu atât crește mai mult flexibilitatea, aceasta fiind și premiza pentru imbunătățirea mobilității. Exercițiile specifice dezvotării mobilității se asociază de obicei cu alte mijloace specifice de dezvoltare și a celorlalte calități motrice, așa cum sunt implementate în cadrul orelor de educație fizică și sport pentru clasa a V-a. Se adaugă și exercițille de streching care au ca scop o mai buna mobilitate a elevilor în general. Streching-ul înseamnă intindere, alungire, acționând direct asupra ligamentelor și tendoanelor pentru o funcționare optimă a sistemului locomotor și imbunătățirea mobilității generale. Exercițiile alese specifice dezvoltării mobilității generale, din gimnastica acrobatică standard și de stretching și-au dovedit, de asemena, eficiența, fapt dovedit de diferența dintre execuțiile liniilor acrobatice de la testările inițiale și finale. Datele studiului experimental efectuat pot constitui puncte de plecare în elaborarea unei concepții unitare privind planificarea dezvoltării mobilității elevilor de clasa a V-a.

În ansamblu, s-a dovedit că probele de control au fost eficiente.

Măsurătorile somatice au arătat nivelul normal de dezvoltare al elevilor din grupa experiment de clasa a V-a. S-a observat că media aritmetică a înălțimii și greutății sunt aproximativ egale, ceea ce arată omogenitatea elevilor, cu posibilități fizice aproximativ egale și posibilități de dezvoltare a rezistenței și a mobilității la același nivel.

Abaterile standard și coeficienții de variabilitate, care furnizează date despre omogenitate și variabilitate, aceștia fiind calculați pentru probele respective pe baza rezultatelor obținute, au arătat o valoare sub 10%, ceea ce înseamnă omogenitate mare a grupului.

Rezultatele obținute de către elevii clasei experimentale la probele de control au demonstrat că media aritmetică a timpilor, valorilor și punctajelor obținute la testarea finală, au fost mai bune decât cele obțiunte la probele de control de la testarea finală.

Ipotezele au fost verificate pentru că indicii de dezvoltare ai rezistenței și ai mobilității au fost constant în creștere față de nivelul inițial precum și faptul că rezultatele elevilor clasei experimentale au fost mai bune decât nivelul inițial.

Când toate sarcinile propuse pentru prezentul studiu au fost îndeplinite, lucrarea a putut fi concepută în forma actuală prezentată.

5.2 Propuneri și recomandări

În urma analizei literaturii științifice de specialitate, s-a constatat că specialiștii în domeniu sunt preocupați de existența și concretizarea unor tendințe moderne de restructurare și redefinire a metodelor și mijloacelor din cadrul ciclului anual de pregătire în cazul sportivilor de performanță. Analiza a confirmat faptul că nu sunt păreri general comune în ceea ce privește această restructurare.

În schimb, în cazul sportului școlar, legat de conținuturile orelor de educație fizică și sport, rezultatele cercetării au arătat că în ceea ce privește perspectiva generală a practicării acestuia, există omogenitate în ceea ce privește majoritatea metodelor și a mijloacelor deja stabilite ca parte componetă a ariei curriculare existente. În acest sens, orice studiu și cercetare care pot ajuta la îmbunătățirea sistemlui de învățământ, sunt binevenite.

Din cele observate și prezentate mai sus, se poate trage o concluzie care poate deveni o recomandare permanentă: aceea că este foarte indicată intenția de a dezvolta și educa calitățile motrice precum rezistența și mobilitatea, prin mijloacele specifice atletismului și gimnasticii acrobatice standard sau de stretching. Aceasta trebuie să fie o constantă care aduce doar beneficii nu doar legat de aspectele și calitățile fizice și motrice ale elevilor, dar și în plan afectiv-emoțional, cu inflențe semnificativ pozitive în formarea și definitizarea caracterului și a personalității elevilor.

În ceea ce privește alegerea metodelor și a mijloacelor specifice destinate dezvoltării oricărei calități motrice, trebuie să se țină seama de nivelul de dezvoltare fizică și motrică, de particularitățile de vârstă și de sex ale elevilor. Intensitatea stabilită, volumul de lucru, durata de exercițiu și a pauzelor trebuie să asigure un echilibru perfect pentru a nu se creea situații de incomfort sau generatoare de accidente. Legat de structurarea pauzelor, acestea trebuie să fie active, efectuându-se inspirații profunde și expirații forțate, mers cu relaxarea membrelor inferioare și superioare sau alte exerciții similare.

În cadrul planificării și programării conținuturilor orelor, să se țină cont de datele oferite de analiza reazultatelor anterioare ale elevilor clasei în parte, cât și a nivelului întregii clase, atât în ceea ce privește principalii indicatori de efort, cât și volumul metodelor și mijloacelor de pregătire. Metodele și mijloacele de pregătire vor fi selectate astfel încât să se asigure dezvoltarea calităților motrice dominante, rezistența și mobilitatea, fără a se neglija viteza și forța.

Privite din aceste perspective, metodele și mijloacele utilizate în cadrul orelor de educație fizică și sport, pot oferi elevilor o serie de avantaje și beneficii care pot deveni pe termen lung, obiectivele și sarcinile procesului de învățare, atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual.

BIBLIOGRAFIE

„Evaluarea potențialului somatic, funcțional și motric al populației școlare din România”, Biblioteca Universității de Educație Fizică și Sport, București – 2011

Abbot, Angela. Talent Identification and Development: an Academic Review, Caledonia House, Edinburgh – 2002

Alexe, Nicolae. Antrenamentul Sportiv Modern, Ed.Editis, București – 1993

Bailey, Donalt A. An assessement of maturity from anthropometric mesureament din revista Medicine and Science in sport and exercise, Canada – aprilie, 2002

Bocu, Traian. Selecția în sport, Ed. Dacia – 1984, 1997 – București/ Cluj

Bompa, T. Periodizarea: Teoria și metodologia antrenamentului, Ed. Ex Ponto – CNFPA, Buc.- 2002

Bompa, T.O., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv – Periodizarea, Ed. Ex Ponto, Buc. – 2002

Bota, C. Ergofiziologie, Ed. Globus, București – 2000

Cannon, Walter Bradford. The Wisdom of the Body, Ed. W.W. Norton & Company, New York – 1932

Claparede, Edouard. Probleme și metode în ghidarea vocațională, Ed. Studii și articole, Geneva -1922

Correnti,V.&Zauli,B. Olvmpionici 1960, Ed. Marves, Roma, 1964

Demeter, A. Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Ed. Sport-Turism, București -1981

Demeter, A. Fiziologia sporturilor, Ed. Stadion, București – 1972

Demeter, Andrei. Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice. Ed. Sport – Turism, București – 1981

Dragnea A. și colab., Educație fizică și sport – Teorie și didactică, Ed. Fest, București – 2006

Dragnea A., Bota A., Teoria activităților motrice, Ed. Didactică și Pedagogică, București -1999

Dragnea A., Teodorescu S., Teoria sportului, Ed. FEST, București – 2002

Dragnea, A. Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică și pedagogică, București – 1996

Dragnea, A. și Bota, A. Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1999

Dragnea, A. Teoria activităților motrice, Ed. Didactică și pedagogică, București – 1999

Draper, Patricia și Henry Harpending, Father Absence and Reproductive Strategy: An Evolutionary Perspective, Anthropology Faculty Publications , Universety of Nebraska -1982

Drăgan, Ioan. Medicația efortului fizic, Ed. Editis, București – 1993

Epuran, M. Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport-Turism, București – 1990

Farfel V.S. Fiziologia sportului, Ed. Partizan, Belgrad – 1972

Florescu, C & Colaboratorii, Metodica dezvoltării calităților fizice, C.N.E.F.S, București – 1969

Georgescu, M. Controlul medical și primul ajutor medical, IEFS București 1977 – Curs

Goreac, A. Antrenamentul sportiv modern, CCPS, București – 1993

Grigore, V., Gimnastica artistică, Ed. Semne, București -2001

Harre, D. Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București – 1973

Harre, D.&Colaboratorii, Teoria antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București – 1973

Holmann, Wildor & Struder, Heiko Medicina sportivș: Principii de activitatea fizică, exerciții fizice și de medicină preventivă, Ed. Schattauer, Stuttgart – 1980

Institutul de Igienă din București, date domeniu public

Jigău, M. Copiii supradotați, Ed. Societ. Știință și Tehnică SA, București – 1994

Kohlrausch, W. Zusammenhange von korperform und leistung.ergbnisse der Anthropometrischen messungen an den athlete der Amsterdamer Olympiade. Arbeitphvsiol – 1929

Macovei S., Gimnastica ritmică de performanță, ANEFS, București – 1999

Manno R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, CCPS, București – 1996

Manno, R., Bazele antrenamentlui sportiv, CCPS, București – 1996

Metodologia organizării și desfășurării activităților de educație fizică și sport în învățământul preuniversitar, Curs

Milcu, Șt. M., Cercetarea antropologică complexă. În: Studii și cercetări de antropologie – Tom 2,1 – 1965

Mitrea, Gh., Mogoș Alex. Metodica predării educației fizice, Ed. Stadion, București – 1972

Neveanu, P.P. Studii psihologice privind dezvoltarea psihică a copiilor, Ed. Universității București -1970

Nicu, Alexe. Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, București – 1993

Oja, P. și Tuxworth, B., Eurofit pour adultes. Evaluation de l’aptitude physique en relation avec la sante, Conseil de l’Europe, Tampere -1995

Ozolin, N.G., Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București -1972

Păcuraru, Alexandru. Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați – 2001

Pop, Nicolae. Atletism-pregatirea atletică polivalentă a elevilor din ciclul gimnazial, Ed. Fundației Universitare “Dunărea de Jos”, Galați – 2005

Pop, Nicolae. Teoria și metodica atletismului, Ed. Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați – 2002

Răduț, Cornel. Criterii de selecție în sport, Ed. Cnefs, București – 1967

Răduț, C. Selecția și orientarea medico-sportivă,. Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1989

Sistemul Național Școlar de Evaluare la disciplina Educație Fizică și Sport. Ministerul Educației Naționale – Serviciul Național de Evaluare și Examinare, Editura “Școala Românească” – 1999

Solveborn, S.A., Das Buch vom Stretching, Ed. Mosaik, Munchen – 1983

Șerbănoiu, S. Metodica educației fizice, Ed. Cartea Universitară, Buc. – 2004

Șiclovan, Ion. Teoria educației fizice și sportului, Ed. Sport-turism, Buc. – 1979

Tanner, J.M. The physique of the Olympic athlete, Ed George Allen & Unwin, London – 1964

Tănăsescu, Gh. Metodologia aprecierii dezvoltării fizice, Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1984

Tittel, K. Zur biotypologie und funktionellen anatomic des leistungssportlers, Ed. NovaActaLeopoldina, Berlin – 1965

Tudor, V. Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice, Ed. Rai, București – 1999

Wanek, M. Talentele sportive și programarea lor, în Sportul de performanță, nr. 195, București – 1983

Weineck, J. Biologie du sport, Ed. Vigot, Paris – 1992

Zatiorski, V.M. Motor abilities of athletes, Fis Publisher, Moscow – 1966

http://www.fra.ro/

http://www.athle.fr/index.aspx

Home