Studiu Introductiv Asupra Autoapararii

STUDIU INTRODUCTIV ASUPRA AUTOAPĂRĂRII

Cuprins

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA PROBLEMEI

Domeniu de aplicare

Realitatea infracțională –condiție și model de pregătire

Auto apărarea – mijloc de bază pentru neutralizarea agresiunilor fizice

Caracterul practic-aplicativ al autoapărării

Asemănări și diferențe între activitățile sportivilor și aplicațiile polițiștilor

Caracterizarea psihologică a persoanelor angajate în activități de luptă

Caracterizarea psihologică a sportivilor din sporturile de luptă

Caracterizarea meseriei de polițist

CAPITOLUL 2 COMPORTAMENTE ADAPTATE SITUAȚIILOR

Considerații generale

Performanța sportivă

Comportamente performanțial-adaptative

Definiție

Criterii de clasificare și tipuri de comportamente performanțial-adaptative

Evaluarea atitudinii față de risc și pericol

Imaginea de sine și comportamentul

Programarea pentru succes

CAPITOLUL 3 MECANISMELE DE REGLARE ȘI AUTOREGLARE A COMPORTAMENTULUI ÎN SPORTURI DE LUPTĂ ȘI AUTOAPĂRARE

Reglarea și autoreglarea competitivă

Constrângeri legate de incertitudine

Constrângeri legate de presiunea temporală

Constrângeri legate de organizarea spațiului

Constrângeri legate de limitările atenționale

Propuneri pentru un model de analiză a funcției vizuale în sporturile de opoziție duală

Componenta senzorială și rolul ei în reglarea comportamentului agonistic

Rolul atenției și vigilenței în percepțiile specializate din sporturile de lupta

Percepțiile în sporturile de luptă și rolul lor în reglarea comportamentului agonistic.

Reprezentările și rolul lor în reglarea comportamentului agonistic

Reprezentările idiomotrice în sporturile euristice (de luptă) și caracteristicile învățării

Rolul reprezentărilor în reglarea conduitei agonistice

Componenta intelectuală și gândirea ca factor de reglare a conduitei de luptă

Formele de manifestare ale gândirii

Rolul inteligenței ca factor reglator în conducerea luptei

Rolul gândirii ca factor de reglare a conduitei de luptă

Anxietatea, conștiința de sine și expectanța

CAPITOLUL 4 ÎNVĂȚAREA PRIN PROBLEMATIZARE

Considerații generale

Caracterul prospectiv, proiectiv și acțional al problematizării

Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor

Situații problematice – definiție

Tipuri de situații problematice

Învățarea situațiilor problematice și a rezolvării lor

CAPITOLUL 7 CONCLUZII

Concluzii teoretice

Concluzii practice

Concluzii finale

BIBLIOGRAFIE

=====================================================

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE : ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA temei

1.1 Introducere

Evoluția societății evidențiază ( în majoritatea statelor lumii ) o recrudescență a delictelor comise prin violență. Reprezentând o problemă socială a cărei modalități de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social ( poliție, administrație, justiție ) cât și opinia publică, asemenea tipuri de delicte comise prin violență tind să devină deosebit de periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și a indivizilor, fiind asociate de cele mai multe ori cu delicte de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată.

Violența nu constituie un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legate de evoluția societății ( indivizilor, grupărilor sociale, organizațiilor ). Dacă în trecut, în Romania violența străzii era foarte redusă, astăzi a pătruns într-un mod agresiv, în casă în liniștea familiei, în școală, în conștiința oamenilor, fiind agresate până și instituțiile statului menite să păstreze ordinea și liniștea publică.

În ultimii ani, în evoluția societății noastre forme diverse de violență s-au dezvoltat cu ușurință, având o amploare din ce în ce mai mare și din cauza faptului că mijloacele și „ investițiile ” în „ sistemele ” de apărare ( auto apărare ) au fost de cele mai multe ori inexistente și / sau ineficiente. Astfel, societatea noastră a cunoscut toată gama de forme ale violenței : economică, morală și fizică, aceasta din urmă ca forma cea mai gravă, deoarece cauzează moartea persoanei sau vătămarea ei corporală.

Dacă se raportează numărul de cunoștințe, deprinderi și priceperi conținute în programele de pregatire dedicate tehnicilor de auto apărare din orice sport de luptă provenit din Artele Marțiale, la timpul alocat însușirii și dobândirii acestora, se constată o aglomerare crescândă a informațiilor, simultan cu scăderea constantă a timpului disponibil pentru operarea cu ele, în vederea perfecționării și desăvârșirii învățării lor.

Procesul de instruire și antrenament este un proces psiho – pedagogic condus de către un profesor antrenor cu experiență, înarmat cu tehnici și strategii în organizarea și conducerea pregătirii pentru lecțile de auto apărare. Este de presupus deci, că învățarea trebuie să fie rațională, trainică și mai ales economică.

1.2 Realitatea auto apărarii

Orice domeniu care are în vedere activitatea formativă instructiv – educativă, are în vedere raportul realitate – necesitate. Acest proces se prelungește în timp și conduce la aptitudini profesionale și, chiar mai mult, la comportamente profesionale. Activitatea profesională îndelungată formează sau cultivă o serie de însușiri distincte și cu mare specificitate. Formele și mijloacele diversificate, educația fizică și sportul pot aduce o contribuție serioasă în formarea profesională. Efectele exercițiilor fizice, formarea și perfecționarea aptitudinilor motrice, adaptarea organismului la solicitări de anumită intensitate, se răsfrânge favorabil prin transfer specific și nespecific asupra perfecționării profesionale.

Încă din antichitate existau unele forme de luptă cu sau fără arme, destinate în primul rând pregătirii militare a combatanților. Treptat unele din aceste mijloace au fost preluate și transformate în diferite forme moderne de întrecere, practicate cu diferite ocazii ( Jocurile Olimpice – în antichitate, turniruri – în Evul Mediu etc. ), în cadrul cărora se evidențiau în mod special latura ludică și emulativă a comportamentului uman.

Aceste forme de întrecere, au fost condiționate în timp de diferite reguli și îmbogățite din punct de vedere tehnic cu foarte multe mișcări, care au eficientizat acțiunile oamenilor din punct de vedere biomecanic și în conformitate cu cerințele impuse.

Auto apărarea fără armă este o disciplină sportivă mai complexă ce cuprinde un număr de elemente tehnico – tactice din sporturile de luptă ( Karate, Judo, Lupte, Aikido, Ju Jitsu, Wu Shu – Kung Fu, Taekwondo, etc ), care sprijinite și de alte mijloace și sporturi complementare, înarmează individul cu un bagaj motric bogat, necesar în acțiunea de confruntare, neutralizare, imobilizare și transport a agresorilor.

Tehnicile de auto apărare pot fi folosite doar atunci când situațiile create nu mai pot fi rezolvate prin alte mijloace pașnice.

Tehnicile de auto apărare pot fi folosite numai în situațiile care generează legitima apărare.

Deși în auto apărarea ca atare, practicantul nu folosește arme, el poate neutraliza, scoate din luptă sau imobiliza adversarul datorită tehnicilor învățate care transformă fiecare parte a corpului său în arme veritabile. În auto apărare procedeele de apărare sau de atac pot fi efectuate la toate nivelurile, cu toate segmentele mobile ale corpului atât în lupta de aproape cât și în lupta de la distanță mică, medie sau mare.

Tehnicile periculoase trebuie folosite numai pentru neutralizarea adversarului, a scoaterii lui din luptă fără ai provoca vătămări corporale. Datorită complexității, auto apărarea nu poate fi înțeleasă decât pe măsură ce practicantul progresează în însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor specifice.

Combinațiile de procedee din auto apărare fac abstracție de stilurile de luptă din care provin, cu toate că pe alocuri se pot observa anumite atitudini sau înlănțuiri de procedee proprii unei discipline sportive sau a alteia. Important este ca din fiecare stil să fie „ decantate ” tehnicile cele mai eficiente și mai ușor de aplicat ( principiul accesibilității ) într-o confruntare reală, auto apărarea fiind un sistem eclertic.

În auto apărare, adversarii nu pot fi calificați în adversari puternici sau mai puțin puternici; mai tari sau mai slabi. Uneori este mai riscant să ataci decât să te aperi, deoarece adversarul poate vedea greșelile pe care le comiți, fiind gata oricând să exploateze aceste „ slăbiciuni ” pe contra atac. În auto apărare tehnicile de luptă trebuie să fie foarte „ flexibile ” prin aceasta înțelegându-se faptul că pot fi ușor modificate în funcție de situația concretă de luptă sau de preferințele practicantului.

Experții consideră că datorită poziției mai avansate, mâna și piciorul din față au rolul de a lansa peste 75 % din tehnicile de atac și / sau de apărare.

Ne existând nici un fel de regulă în desfășurarea luptei de auto apărare, se poate întâmpla ( și cazurile nu sunt deloc rare ) ca agresorul să fie mai înalt, mai greu, mai puternic și / sau înarmat cu diferite obiecte de atac ( contondente, tăietor – înțepătoare, unelte agricole și / sau genistice, etc. ).

Apărarea și atacul nu sunt acțiuni separate ; ele trebuie combinate într-o suită de mișcări ( combinații ), care pot asigura eficiența maximă. În auto apărare o luptă se câștigă cu tehnici de atac directe și violente sau cu tehnici disimulate, de aceea, oricât de ciudat ar părea, tehnicile pur defensive ( de apărare ) deși uneori strict necesare nu pot fi considerate la fel de importante ca tehnicile de atac, care își propun pe față atingerea obiectivului vizat : obținerea victoriei.

Lupta specifică auto apărării, de cele mai multe ori cuprinde două faze: loviturile și lupta corp la corp. Cele două aspecte nu trebuie separate deoarece formează un întreg. Scopul auto apărării este acela de a te proteja împotriva unui atac și nu de a genera atacul. Pregătirea pentru auto apărare se poate realiza atât în cadrul lecțiilor de educație fizică scolara, prin practicarea unor discipline sportive complementare si auxiliare [ a se vedea clasificarea disciplinelor sportive provenite din Artele Marțiale de mai jos ( pag 22 -23 ) ] cât și în antrenamentele specializate ale unor sporturi de luptă.

Procesul de pregătire în auto apărare are efecte favorabile pe mai multe planuri asupra organismului ( somatic, funcțional, psihic și social ). Aceste efecte fixează și cadrul obiectivelor de pregătire care, în forma lor cea mai generalizată, pot fi formulate astfel :

menținerea dezvoltării fizice armonioase ;

formarea și perfecționarea priceperilor și deprinderilor specifice ;

dezvoltarea calităților motrice ;

menținerea și întărirea sănătății ;

călirea organismului ;

dezvoltarea calităților moral – volitive ;

formarea obișnuinței și deprinderii de practicare sistematică a exercițiilor fizice și sportului în timpul liber, în mod independent.

Scopul principal al auto apărării fizice este acela de a înarma persoanele care se pregătesc în acest domeniu, cu un bagaj de cunoștințe, priceperi și deprinderi specifice, în vederea imobilizării și neutralizării unor eventuali agresori prin următoarele moduri de acționare :

randament maxim cu investirea de resurse minime ;

cel care se apără, trebuie să acționeze cu rapiditate, cu promtitudine, în forță și cu eficacitate maximă ( tehnică adecvată ) ;

orientarea în acționare să fie în funcție de calitățile celui agresat, de calitățile agresorului, de locul și mediul în care are loc confruntarea ( spațiu mic sau deschis, loc izolat sau aglomerat, câmp deschis, piață, stradă, local etc.);

respectarea de către persoana agresată a legitimei apărări.

1.3 Conținutul mijloacelor din auto apărare

Conținutul mijloacelor din auto apărare este format după cum urmează ( se face precizarea categoriilor de tehnici și nu a stilurilor din care și în care se gasesc acestea ) :

1.3.1 poziții, deplasări și posturi : toate formele cunoscute în educația fizică și sportivă

1.3.2 lovitului vizat : obținerea victoriei.

Lupta specifică auto apărării, de cele mai multe ori cuprinde două faze: loviturile și lupta corp la corp. Cele două aspecte nu trebuie separate deoarece formează un întreg. Scopul auto apărării este acela de a te proteja împotriva unui atac și nu de a genera atacul. Pregătirea pentru auto apărare se poate realiza atât în cadrul lecțiilor de educație fizică scolara, prin practicarea unor discipline sportive complementare si auxiliare [ a se vedea clasificarea disciplinelor sportive provenite din Artele Marțiale de mai jos ( pag 22 -23 ) ] cât și în antrenamentele specializate ale unor sporturi de luptă.

Procesul de pregătire în auto apărare are efecte favorabile pe mai multe planuri asupra organismului ( somatic, funcțional, psihic și social ). Aceste efecte fixează și cadrul obiectivelor de pregătire care, în forma lor cea mai generalizată, pot fi formulate astfel :

menținerea dezvoltării fizice armonioase ;

formarea și perfecționarea priceperilor și deprinderilor specifice ;

dezvoltarea calităților motrice ;

menținerea și întărirea sănătății ;

călirea organismului ;

dezvoltarea calităților moral – volitive ;

formarea obișnuinței și deprinderii de practicare sistematică a exercițiilor fizice și sportului în timpul liber, în mod independent.

Scopul principal al auto apărării fizice este acela de a înarma persoanele care se pregătesc în acest domeniu, cu un bagaj de cunoștințe, priceperi și deprinderi specifice, în vederea imobilizării și neutralizării unor eventuali agresori prin următoarele moduri de acționare :

randament maxim cu investirea de resurse minime ;

cel care se apără, trebuie să acționeze cu rapiditate, cu promtitudine, în forță și cu eficacitate maximă ( tehnică adecvată ) ;

orientarea în acționare să fie în funcție de calitățile celui agresat, de calitățile agresorului, de locul și mediul în care are loc confruntarea ( spațiu mic sau deschis, loc izolat sau aglomerat, câmp deschis, piață, stradă, local etc.);

respectarea de către persoana agresată a legitimei apărări.

1.3 Conținutul mijloacelor din auto apărare

Conținutul mijloacelor din auto apărare este format după cum urmează ( se face precizarea categoriilor de tehnici și nu a stilurilor din care și în care se gasesc acestea ) :

1.3.1 poziții, deplasări și posturi : toate formele cunoscute în educația fizică și sportivă

1.3.2 lovituri cu membrele superioare :

– cu pumnul înainte, de sus în jos, de jos în sus și circular ;

– cu muchia palmei ( cubitală și radială ): de sus în jos, de jos în sus, semicircular, circular ;

– cu degetele spre : înainte, înapoi, lateral;

– cu cotul : de sus în jos, de jos în sus, semi circular, circular, spre înapoi.

1.3.3 lovituri cu membrele inferioare :

– cu genunchiul : către înainte, în lateral, circular, semicircular ;

– cu piciorul înainte, înapoi, lateral, circular, semi circular: penetrant sau percutant ;

– cu talpa, laba piciorului ;

1.3.4 apărări :

– împotriva loviturilor date cu membrele superioare și inferioare : blocaje, parări, eschive, fente, deplasări și combinații ale acestora ;

– combinații tehnico – tactice de lovituri și apărări ;

1.3.5 acțiuni dureroase asupra articulaților :

– în general sunt mișcări forțate ne naturale ale articulaților ce sunt categorisite în patru capitole : rotiri, extensii – hiper extensii, zdrobirii, comprimării ;

– la articulațiile degetului mare cu extensie, la degetul mare cu flexie, la cele patru degete cu extensie ;

– la articulațiile mâinii :

– cu răsucire în exterior și, flexia forțată și pendularea brațului la spate;

– cu răsucire în exterior, flexia forțată a mâinii pe ante braț cu introducerea brațului pe sub axila adversarului ;

– la articulația cotului cu extensie : cu luxarea cotului pe umăr, cu înfășurarea antebrațului pe deasupra ( cheie ), cu apucarea umărului adversarului și luxarea cotului pe antebrațul executantului, cu răsucire în interior și apăsarea cotului de sus în jos ;

– la articulația umărului : fixarea directă a brațului la spate cu înfășurarea antebrațului în sus și pe dedesubt;

– răsucirea mâini în exterior, flexia mâini pe antebraț, introducerea antebrațului în sus și pe dedesubt ( cheie ) și doborârea adversarului la sol ;

– la coloana vertebrală ( zona cervicală ) : cu extensie, cu flexie, cu extensie și cu răsucire ;

1.3.6 conduceri forțate : din față, din lateral și din spate ;

1.3.7 apărări împotriva atacurilor cu prize : de mâini, de mânecă, de piept, de haine, etc ;

1.3.8 apărări împotriva atacurilor prin strangulări : din față cu mâinile, din spate cu mâinile, din spate cu antebrațul ;

– apărări împotriva atacurilor prin centurări din față peste și pe sub brațe, din spate peste și pe sub brațe ;

– apărări împotriva atacurilor cu prize de păr ;

1.3.9. apărări împotriva atacurilor cu arme

– apărări împotriva atacurilor de cuțit : de jos în sus, de sus în jos, din lateral, prin împungere, spintecare sau tăiere;

– apărări împotriva atacurilor cu obiecte contondente : par, levier, lant, scaun, sticlă ;

– apărări împotriva amenințărilor cu arma de foc : din față, dinapoi, din lateral;

– acțiuni tehnico – tactice de auto apărare la atacurile efectuate de agresor cu ocazia legitimării, controlului bagajelor și perchezițiilor corporale și încătușării ( actiuni specifice politiei ).

1.3.10 Lupta corp la corp :

– poziții, deplasări, prize ;

– căderi și rostogoliri : înainte, înapoi, lateral ;

– aruncarea peste șold ;

– aruncarea peste umăr;

– măturarea piciorului avansat ;

– secerarea mare din exterior ;

– luxarea brațului în cruce ;

– fixarea laterală la sol [ puțin folosite în general ] ;

– imobilizări prin procedee cu proiectare la sol, cu prinderi pe corp și / sau membre ;

– treceri în spate cu diferite imobilizări ;

– lupta în poziții dezavantajoase ;

– lupta în apă și lângă apă ;

Trebuie menționat faptul că în programele analitice scolare ale educației fizice și sportive, mijloacele de auto apărare sunt intercalate cu mijloace din atletism, gimnastică, jocuri sportive și de miscare, înot, putându-se face usor trecere între ele mai ales la nivelul de deprinderi motrice de bază.

1.4. Caracterul practic – aplicativ al auto apărării

În primul rând, trebuie evidențiată polivalența efectelor pozitive obținute prin practicarea acesteia : motric, cognitiv, afectiv și social.

În cadrul lecțiilor de auto apărare, studenții sunt puși în situația de a exersa, concomitent cu procedeele de luptă, acte de voință, gesturi, atitudini, manifestări de emoții și sentimente, să se mobilizeze fizic și psihic, să rețină, să recunoască sau să reproducă acte motrice, să aprecieze critic propriile acțiuni și ale colegilor lor, să coopereze, toate acestea având menirea de a modela un comportament adaptat în mod eficient, situațiilor problematice specifice.

Ceea ce dă viabilitate și credit unui mijloc ca mod de acțiune, din punct de vedere educativ sau instructiv, este efectul pe care îl obținem prin aplicarea lui.

Ca punct de plecare vom folosi legătura de necontestat între Artele Marțiale și societate, deoarece au fost și vor fi elemente inseparabile de viața omului, apărând din necesități primordiale ale speciei umane, fiind totodată și manifestări ale unor civilizații și culturi legate de mediul natural, de structurile economice, de concepțiile și instituțiile politice și religioase.

Asimilarea Artelor Marțiale nu reprezintă un scop ci un mijloc în realizarea :

însușirilor morale ;

capacităților intelectuale ;

dezvoltării funcțiilor psihice ;

orientării constante pentru a obține maximum de eficacitate ;

formării unei personalități umane complete.

Artele Marțiale urmăresc în esență să facă din om, înainte de toate, o ființă conștientă de imensele sale disponibilități și să-l pregătească să facă față oricărei solicitări, cu maximă eficacitate.

Studii și experimente realizate sub egida unor instituții și organizații cu atribuțiuni pe linia educației releva faptul că, însușiri și comportamente însemnate ale personalității, solicitate și agreate de societate la un moment dat, pot fi eficient dezvoltate și formate prin activități fizice, respectiv, Artele Marțiale care, comparativ cu celelalte activități prevăzute în planurile de învățământ școlare, reușesc să angajeze mai plenar capacitatea elevului.

Atitudinile socio – morale precum disciplina, responsabilitatea, inițiativa, sunt obiective tot atât de importante în cadrul acestor sporturi, ca și învățarea tehnicilor specifice.

Caracterul practic – aplicativ al tehnicilor de luptă creează un avantaj în raport cu celelalte activități și metode de învățământ, în a forma, rapid și durabil, acele modele de personalitate umană cu mare valoare de integrare socială. Practicantul învață făcând, exersând și trăind nemijlocit fiecare acțiune în parte, solitar, dar și în comuniune cu partenerul de antrenament ori întrecere.

Acest mod de învățare este cu mult mai eficient și durabil în raport cu învățarea numai după " ceea ce i se arată " sau " ceea ce i se spune " elevului. O dată cu transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi sportive se acționează și în direcția încorporării unor valori de comportament, ordine, disciplină, cinste, corectitudine, modestie, respect cu mare pondere în formarea unei personalități umane puternice și echilibrate.

1.5. Asemănări și deosebiri

Începem prin a face o comparație între pregătirea sportivilor ( indiferent de disciplina sportiva practicata ) și pregătirea specifică de auto apărare, deoarece este probat că există numeroase cazuri cu asemanari și diferențe majore între cele două întreprinderi.

Enumerăm asemănările și deosebirile majore dintre cele două categorii :

– la ambele categorii există proces de învățare și perfecționare, în care fac parte pedagogii, precum și subiecții învățării ( studentii ), conținuturi ale învățării, mijloace și metode ;

– există perioade de pregătire intensă ( învățare – antrenament ) și perioade de confruntare, de aplicare a celor însușite ;

– concursuri sau evenimente de stradă ;

– după câțiva ani de pregătire – antrenament, studenții devin profesioniști și în întreaga perioadă a activității pentru a fi competitivi, aceștia nu-și întrerup pregătirea sau antrenamentul ;

– sportivul se confruntă cu un adversar care, în sport, respectă un regulament, iar cetateanul agresor în confruntarea din stradă nu respectă legea ;

– atât cetatenii ce se apara cât și sportivii trec deseori prin situații de risc, situații de ,, limită ” care reprezintă un stres care mobilizează resursele psiho – fizice, în vederea adaptării ;

– în competițiile sportive durata luptei este determinate de regulament, pe când în acțiunile reale de auto apărare durata de timp nu este reglementată ;

– în ambele activități pentru obținerea succesului este necesară însușirea unor reguli tactice de acționare unde gândirea are un rol hotărâtor ;

– în sport locul de acționare este delimitat de spațiul socio – motric ( ring, teren de joc, saltea, traseu, etc. ), iar în acțiunile de stradă spațiu nu este delimitat ( local, mijloc de transport, piețe, câmp, pădure, etc. );

– în fiecare domeniu există asistență – spectatori, respectiv “ cetățeni bine voitori în trecere “ care pot interveni pentru una din părți în cazul străzi ;

– în acțiunile de stradă infractorii pot sa ucidă fiind deseori deosebit de periculoși, în timp ce în sport confruntarea se începe și se termina în parametrii cordialii ;

– cariera sportivă, de regulă, se încheie la o vârstă relativ tânără ( 30-35 ani ), pe când în auto apărare nu se termină nici o dată;

– efortul fizic în mod special la sportivii este maximal și supra maximal, pe când în auto apărare este mediu și numai uneori maximal în unele confruntări cu infractori multiplii.

– cunoașterea regulamentului de concurs / a legilor și folosirea favorabila a lor aduce victoria.

1.6. Caracterizarea psihologică

Confruntarea directă, nemijlocită de tip agonistic, atât în sportul de performanță ( antrenamente și competiții ) cât și în afara sportului ( auto apărare ) este de departe una dintre activitățile cu cel mai înalt grad de complexitate în care omul poate fi angajat, atât datorită accesului limitat la informațiile privind sistemul advers, cât și a modului de rezolvare a situațiilor problematice care caracterizează acest tip de activități.

În cele ce urmează împărțim caracterizarea psihologică în două părți :

Caracterizarea psihologică a sportivilor din sporturile de luptă.

Caracterizarea auto apărării.

1.6.1. Caracterizarea psihologică a sportivilor din sporturile de luptă

Acțiunile tehnico – tactice de atac și de apărare din sporturile de luptă, cer o participare la cel mai înalt nivel al atenției, al voinței și al gândirii. Pentru obținerea victoriei nu este suficient numai utilizarea capacități de efort fizic la nivel maxim, ci și a calităților intelectuale, sportivii anticipând și preluând pe rând mersul evenimentelor, forțând evoluția situațiilor de luptă în favoarea lor.

Caracterizarea complexității psihologice a acestui tip de activități este foarte dificilă deoarece :

– un sportiv atacă și se apara în același timp ;

– își ascunde intențiile și ghiceste gândurile adversarului ;

– dă dovadă de sânge rece atunci când nervii sunt încordați ;

– ia decizii în fracțiuni de secundă însă este lipsit cu desăvârșire de informații ( interpolare mintala ) ;

– evită căderea într-o criză de timp irecuperabilă ;

– este suplu în acțiunile tactice și în același timp consecvent față de scopul strategic propus în timpul confruntării ;

– luptătorul captează și analizează o informație variată asupra poziției propriului său corp, asupra arbitrului, asupra suprafeței de luptă, asupra corpului adversarului etc.

– determină comportamentul său viitor de luptă în conformitate cu modul în care aceste informații sunt analizate.

Orice activitate motrică de informare și de răspuns, este condiționată de influența reciprocă între aparatele și sistemele de recepție și prelucrare a datelor.

Prin urmare activitatea pentru dezvoltarea lor și influența lor reciprocă va contribui considerabil la creșterea măiestriei sportive. Aparatul locomotor ocupă primul loc deoarece el este foarte important pentru luptător. Cum prizele posedă componente de durabilitate, spațiu și forță, realizarea lor este strâns legată de activitatea acestui sport. De fina diferențiere a analizatorului chinestezic depind, într-o oarecare măsură cunoașterea propriilor mișcări și capacitatea de a asimila mai repede o nouă tactică și mișcări noi. Diferențierea extraordinară a gradului de opoziție adversă, are o foarte mare importanță în lupte.

77777777777777777777777777777777777777777777777777777777

Dacă luptătorul nu apreciază corect influența externă și lasă o prea mare latitudine adversarului, el se găseste într-o situație dificilă. Un luptător posedând o sensibilitate chinestezică bună poate să facă ușor deosebirea dintre o priză greșită și una reală cu ajutorul diferenței neînsemnate a parametrilor vectorului forță cu care adversarul reacționează asupra lui.

În cursul luptei rolul analizatorului vizual scade. Normal, la începutul educației controlul vizual este mai mare. În mod gradat în timpul procesului de formare a deprinderilor el cedează locul său simțului chinestezic [ feeling – ului ] sportivul fiind ghidat de senzatii.

Nu trebuie subestimat rolul văzului în sporturile de luptă. Pentru anumite acțiuni, rolul lui este predominant, director și de neînlocuit. Importanța enormă a aparatului vestibular la luptători se bazează pe faptul că sportivul face efortul de a-și doborâ adversarul în timp ce acesta ripostează păstrându-și echilibrul, ansamblu celor doi luptatorii fiind in continua miscare intr-un echilibru – dezechilibru dinamic permanent.

Dintre toți sportivii, luptătorii au cea mai mică iluzie după rotație și ei ocupă al doilea loc după sporturile colective în ceea ce privește reacțiile motrice ale aparatului vestibular. Datorită raportului complex între aparatele cinetic, vizual și tactil, activitatea îndreptată spre scăderea pragului sensibilității echilibrului și creșterea stabilității aparatului vestibular, favorizează dezvoltarea altor mecanisme senzoriale. Informația receptorilor pentru contact, presiune și durere este de importanță considerabilă pentru luptători. Studiile asupra rapidității reacției nervoase și musculare a excitanților tactili la luptători, demonstrează că practicarea luptelor a scurtat durata reacției respective și a redus greșelile în determinarea gradului de presiune.

Cu toate că are numeroase funcții de monitorizat simultan în timpul luptei, luptătorul urmărește semnalele arbitrului, reacția spectatorilor, instrucțiunile antrenorilor, tabela de marcaj a punctelor, suprafata de concurs, etc. Din acest punct de vedere sportivul este “ un mic Napoleon modern ”.

Dezvoltarea calităților intelectuale, reprezintă o condiție necesară a progresului sportiv. Înainte de toate sportivul, trebuie să posede o percepție corectă și totală a prizelor, legând semnalele din sfera vizuală de informația chinestezică și motrică. Concepțiile clare și stabile asupra acțiunilor de luptă și crearea noțiunilor noi cresc potențialul psihic. Practicarea sporturilor de luptă, necesită o memorie bună și exactă. Forța memoriei constă în memorarea prizelor multiple, a apărărilor și contra procedeelor, a combinațiilor, a mijloacelor tactice, a problemelor teoretice etc., a căror absență sau reținere defectuoasă, fac imposibile marile performanțe. Capacitatea de a reține exact prizele de care se servesc adversarii este în mod deosebit importantă. Atenția luptătorului este caracterizată printr-o mare stabilitate. În timpul efectuării oricărei acțiuni tehnico – tactice el urmărește cu tenacitate realizarea planului tactic și urmărește cu atenție reacțiile adversarului. Atenția luptătorului este concentrată asupra executării prizelor determinate și această atenție este direcționată în așa fel încât să poată urmări în același timp propriile sale acțiuni, ale adversarului său, ale arbitrului, propriul antrenor, trecerea timpului, spațiul saltelei etc. Concentrarea exagerată a atenției asupra acțiunilor proprii, duce la greșeli, căci nu urmărește în totalitate acțiunile și mișcările adversarului.

Orientarea rapidă a atenției de la un obiectiv la altul este caracteristică pentru luptătorii de elită și experimentați. Ca regulă generală, nu putem face două lucruri deodată și nu știm cum să le facem separat. Din această cauză, atenția mobilă ( distributivă ) este de neconceput fără prezența unei tehnici perfecte. Rapiditatea, exactitatea, suplețea și orientarea reflecției tactice a luptătorului depind de pregătirea sa, de particularitățile sale intelectuale și de starea sa înaintea concursului. Realizarea complexă a studiului adversarului și a planului său tactic este imposibilă fără o reflectare tactică intensivă, exactă și individualizată pentru fiecare adversar.

Sportivii practicanți de arte martiale înregistrează valori ridicate ale trăsăturilor legate de agresivitate, la toate categoriile de vârstă. Această trăsătură influențează în mod semnificativ rezultatul sportiv la discipline practicate. Analiza sistemului de cerințe și a profilului personalității sportivilor care practică aceste tipuri de sporturi, va trebui să alcătuiască o structură model care să slujească drept instrument ajutător în selecția cândidaților pentru aceste sporturi, precum și ca model, care să-l apropie pe sportiv de procesul de antrenament individualizat.

1.6.2. Caracterizarea auto apararii

Cetateanul se confruntă cu infractorul(ii) agresor(i) în afara oricărui regulament sportiv acceptat. Acesta este adevarul axiomatic supremșiuniversal de la care trebuie plecat, pentru a avea succes. Caracteristic auto apararii este riscul ce se manifestă pregnant datorită faptului că spre deosebire de manifestările sportive, confruntările acestuia sunt lipsite de cele mai multe ori de prezența publicului și de absența totală a fair-play-ului advers.

Ceea ce face să crească dificultatea și complexitatea confruntării este faptul că cetateanul nu atacă niciodată primul, conform legii el trebuind să se apere, intuind și anticipând atacurile directe sau mascate cu diferite arme sau cu mâna liberă.

În acest context, ca rezultat al unor activități curente și a pregătirii într-o stare de stres, se creează un set de percepții ce „ alterează “ felul în care interacționează cu mediul înconjurător pe care îl interpretează ca pe un loc periculos și care le amenință viața.

Acest set de percepții și anticipații reprezintă de fapt hiper vigilența, o stare de atenție și alertă maximă la detaliile mediului înconjurător, de activitate cerebrală maximă în ceea ce privește receptarea și prelucrarea informațiilor din exterior.

Reacția instinctivă a marii majorități a ființelor vii în fața unui pericol perceput este teama. Teama este o reacție afectivă determinată de perceperea unui pericol sau a unei amenințări care în cazul că nu este stăpânită degenerează în panică. Panica este o reacție afectivă care se manifestă prin fugă, luptă sau auto blocare ( perplexitate ).

Expertii in arta auto apararii nu au voie să intre în panică și nici nu le este permis să evite situațiile grave. Sentimentul irațional de teamă are multiple cauze dar de regulă acestea sunt determinate de pregătirea și experiența precară.

Identificarea și discutarea acestor sentimente de teamă are drept consecință pregătirea în vederea evitării unor acțiuni necorespunzătoare. Rolul acumulărilor datorate pregătirii psihologice este definit nu numai prin nevoi, dar și prin posibilitățile praxiologice ale psihologiei aplicate. Ca și în sportul de performanță, căile de asimilare a „ psihologiei empirice “ acumulată după o lungă practică de antrenamente și competiții, nu convine dinamismului pregătirii profesionale, deoarece, ca și sportivul de performanță, specialistul in auto apărare nu acumulează o capacitate profesională necesară decât în momentul scăderii posibilităților sale funcționale. Timpul și infractorii nu așteaptă acumularea experienței, și din această cauză psihologia aplicată ( darșialte discipline stintifice : alimentatia, medicina, biochima, etc, ) caută mijloace care să permită scurtarea timpului de pregătire și creșterea aptitudinilor lor profesionale.

CAPITOLUL 2 COMPORTAMENTE ADAPTATE SITUAȚIILOR PROBLEMATICE

2.1. Considerații generale

Sportul de performanță nu este o alternativă ci o realitate, un fenomen social puternic ancorat în viața noastră actuală și mai mult ca sigur, și în perspectiva apropiată. Această realitate, perfect intuită și exprimată în urmă cu un secol de Pierre de Coubertin, părintele Jocurilor Olimpice moderne, își păstrează întreaga valabilitate, doar cu un singur amendament, și anume acela că între timp s-au modificat raporturile numerice dintre cei ce practică educația fizică, pe de o parte, și sportul de performanță, pe de altă parte.

Independent de gradul în care sportul de performanță dintr-o țară s-a emancipat, constituindu-se ca o activitate distinctă față de ceea ce se numește sportul pentru toți, între ele există strânse legături de influențare reciprocă de cea mai mare importanță pentru ambele forme care trebuie să fie cultivate și perfecționate. Cu toată deosebirea dintre obiective, ele nu se află în raporturi contradictorii, ci de sprijin reciproc; ameliorarea performanțelor în domeniul sportului pentru toți constituie o importantă premisă pentru realizarea obiectivelor sportului de performanță și invers.

Activitatea sportivă s-a impus ca o necesitate a zilelor noastre, ca metodă și mijloc de recreare, de refacere, de recuperare, de dezvoltare a unor calități și deprinderi motrice, de optimizare a conduitei și comportamentului, de igiena ( rezidurile metabolismului se elimina mult mai rapidșimai eficient ), etc. Toate acestea fac parte din obiectivele de cercetare ale activităților corporale.

2.2. Performanța sportivă

În momentul actual majoritatea cercetătorilor în psihologia sportului sunt orientate către sportul de mare performanță. Interesul științific pentru marea performanță rezidă în faptul că aici oamenii sunt confruntați cu situații extreme. Toate procesele importante se desfășoară în această zonă cu o mare intensitate; toate comportamentele se exprimă în formele lor cele mai manifeste, ceea ce ne dă posibilitatea de a descoperi relațiile fundamentale existente între fenomenele psihice și cele proprii activității umane. Antrenamentul sportiv, având o durată de mai mulți ani fără de care nu se poate imagina performanța sportivă de înalt nivel – are o influență serioasă asupra capacităților motrice ale performerului, ca și asupra psihicului său. În același timp acest antrenament și mai ales competiția selectează pe aceia care vădesc dispoziții atât în domeniul fizic, cât și în cel psihic.

În principiu orice activitate sportivă specializată poate rămâne fără influențe marcante asupra individului ( sau doar cu influențe semnificative ), dacă nu este practicată cu un volum și o intensitate corespunzătoare obținerii performanțelor de calitate. Cu cât angajarea este mai mare, cu atât crește probabilitatea de influențare asupra dezvoltării unor laturi ale personalității sportivilor, compatibile cu obținerea unor performanțe cât mai înalte. Cei mai mulți specialiști, definesc performanța ca un rezultat valoros, individual sau colectiv, obținut la un test psihologic, probă competițională sau competiție. Noțiunea de performanță are ca notă distinctivă rezultatul deosebit, remarcabil obținut de om într-o probă, încercare sau întrecere (Epuran M., 1990). Într-un cadru mai larg, Hahn Erwin, 1992, explică conținutul noțiunii de performanță atât ca proces cât și rezultat al unei acțiuni. Accepțiunea termenului în științele social – umane, accentuează înainte de toate, dependența rezultatului de abilitățile prezente și aptitudinile existente, toate ca procese anterioare de învățare și maturizare.

Deseori exigențele cerute unei persoane sunt denumite " performanțe ". In sens general performanța reprezintă rezultatul unor acțiuni, realizări și procese, iar din punct de vedere normativ, reprezintă desăvârșirea măiestriei sau îndeplinirea unor sarcini cât mai bine posibil. Pentru Thomas R., 1995, performanțele diferă oarecum de reușita sportivă, în sensul că, la fiecare perioadă a carierei sale, sportul de înalt nivel, prezintă aspecte variate în rezultatele obținute. El numește deci performanța, ca o prestație superioară celor ale momentului. Sportul, ca activitate de întrecere, a impus termenul și în alte domenii, în tehnică și chiar în activități sociale, trecând din sfera motricității în cea a intelectului sau artei.

Performanța sportivă are de cele mai multe ori și o valoare socială. Termenii " sport de performanță " și " de înaltă performanță " sunt folosiți în sensul evaluării sociale a rezultatelor, întrucât și la nivelul " amatorilor " se obțin performanțe, raportate evident la tipologia participanților, gradul de angajare în pregătire, genul de competiție, etc. De asemenea, Epuran M., 1990, mai arată că germenul performanței stă în fenomenul de " facilitare socială " a prestației individului când acesta este " asistat " de cineva. Coprezența și coacțiunea amplifică rezultatele, prin stimulare psihică deloc neglijabilă în strategia pregătirii sportivilor. Întrecerea sportivă are aspectele ei de concurare, concurență, rivalitate este forma organizată a comparării valorilor și a evaluării lor după criterii date. Rolul factorilor sociali este foarte însemnat în pregătirea, obținerea și menținerea performanței. Performanța devine un " model cultural " când dobândește adeziunea publicului. Performanța superioară, absolută într-o probă sportivă oarecare este record, valoare căutată cu insistență de sportivi și apreciată de public sau specialiști. Esențial este ca în evaluarea performanței, să fie surprinse atât aspectele cantitative ( cât a realizat individul ), cât și cele calitative ( dificultatea sarcinilor rezolvate, modalitatea de rezolvare, valoarea soluțiilor, rezultatelor etc. ). Dacă în unele sporturi elementele " limitative " ale performanței – spațiul, timpul, gravitatea, punctele – sunt măsurabile, în altele performanța constă din învingerea directă a unui adversar sau echipe ( lupte, box, scrimă, tenis, jocuri ), cotele de superioritate – numărul de tușe, puncte sau goluri – neconstituind " record " decât în sens figurativ sau convențional.

Cel mai bun sportiv primește însă – în competiții cu caracter specific – titlul de campion, chiar dacă performanța măsurată este sau nu record. Prin urmare există tipuri diferite de performanțe, tipuri dependente mai ales de caracterul solicitărilor în care funcțiile motrice, psihologice, energetico – funcționale, coordinatoare, cognitive – receptive, inteligente, creative – sunt diferit angajate.

Din alte puncte de vedere se poate spune că performanța este multiplu determinată : multidisciplinar și multifactorial. În primul rând la realizarea ei contribuie tot mai multe discipline, care, în ultimele decenii, structurează tot mai coerent știința activităților corporale : antropologia, fiziologia, psihologia, sociologia, pedagogia, biomecanica, biochimia, medicina, etc.; în al doilea rând este constituită din îmbinarea caracteristică a mai multor factori, care pot fi grupați, în funcție de natura lor, în : biologici, psihologici, sociali și materiali. Acest al doilea aspect multifactorial, pe care-l putem considera multifuncțional, privește ansamblul însușirilor sportului, cele mai multe perfectibile și prin aceasta supuse procesului științific al selecției și pregătirii. Este punctul de vedere analitic din care este studiată performanța sportivă de către cei mai mulți specialiști ai domeniului. Sintetic, performanța este dependentă de capacitatea totală a sportivului – capacitatea de performanță, de sistem bio-psiho-social, rezultat al perfecționării funcțiilor executorii-regulatorii ale subsistemelor morfologic, funcțional, fiziologic, informațional, decizional, psihoreglator etc. Performanța sportivă este deci aspectul de excelență (optimum) al ființei umane privită în totalitatea ei.

Trebuie mentionat faptul ca psihologii care au studiat performanța în sport s-au inspirat din studiile de psihologie a muncii.

Astfel, după Singer, 1975 Performanță = Învățare + Motivație,

după Richard Swinn, 1977 : Performanță = Aptitudine + Îndemânare dobândită,

iar dupa Epuran M. Performanta = Aptitudine + Atitudine + Antrenament + Ambianta.

Acesti parametrii fiind conceputi intro corelatie funtionala. Aceasta din urma ecuatie fiind cea mai corecta stiintific.

Ecuațiile acestea destul de simple, nu sunt singurele modele furnizate de literatura de specialitate. Există și altele, care iau în seamă un număr mare de factori, ce nu se prezintă sub forma unor ecuații.

Specialistii consideră că, ansamblul care cuprinde suma elementelor ce se înscriu între emoție și voința de a câștiga, depinde în principal, de sistemul nervos central ( factorul psihologic ). În schimb cel reprezentând " forma fizică " i se pare mai puțin dependent de sistemul nervos central în sensul că ori de câte ori sunt măsurate variabile ca forța sau suplețea el nu intervine aproape deloc.

Thomas R., 1986, a conceput reușita ca fiind determinată de factori biologici, psihologici și sociologici. Scopul acestui model este să descopere factorii principali care pot favoriza ori frâna înaintarea unui subiect către practică, apoi către nivelul cel mai înalt în această practică.

Revenind in cercetarea romaneasca o contribuție valoroasă în ceea ce privește ecuația performanței a avut-o M. Epuran, 1978. Specialistul pornește de la două postulate teoretice :

primul, că omul este un produs al factorilor biologici, psihologici și socioculturali; iar al doilea ca rezultat al proceselor educaționale, ( de antrenament ) a cărui eficiență depinde de gradul de utilizare de către antrenori a datelor științifice.

Din această perspectivă, reamintim ca, capacitatea de performanță este determinată de 4 factori globali sintetici : aptitudinile, atitudinile, antrenamentul, ambianța.

Acestea sunt concepute într-o inter relație funcțională. A. Dragnea, 1996, consideră capacitatea de performanță ca un vector rezultat al intercondiționării celor 4 factori enumerați de Epuran. Performanța sportivă ( recordul ) suportă în timp un proces continuu de ameliorare ( Florescu C., 1985 ). Ca și celelalte fenomene bio – psiho – sociale, evoluția ei este de tip exponențial, intercalate cu intervale de dinamică lentă, ceea ce înseamnă că o creștere vertiginoasă este urmată de o relativă stabilizare, după care sub acțiunea unor inovații importante, începe un nou ciclu, astfel că întreaga curbă apare sub forma unor trepte.

2.3. Comportamente performanțial – adaptative

2.3.1.

Atât ca sistem dinamic, cât și ca sistem activ, personalitatea se definește și își dezvăluie esența prin intermediul a două coordonate integrative fundamentale și anume activitatea și comportamentul. Noțiunea de comportament trebuie înțeleasă ca un ansamblu orientat de stări și reacții pe care un sistem le manifestă în cadrul interacțiunii sale cu mediul; noțiunea subordonează deci, întreaga variabilitate funcțională a unui sistem și integrează, ca pe un caz particular, activitatea. În analiza comportamentului uman, Golu M., 1975, pornește de la ideea că el reprezintă o rezultantă integrată multinivelar a două genuri principale de transformări :

de adaptare a individului ca întreg (entitate) la solicitările și variațiile mediului natural și social ;

de modelare și adaptare a condițiilor mediului la specificul cerințelor organizării interne și ale finalității proprii.

În felul acesta comportamentul devine un mod specific de coechilibrare dinamică a individului cu lumea externă. Necesitatea lui decurge din caracterul activ al organizării interne a omului și din variațiile mediului.

Dacă se admite că orice comportament este o formă de manifestare a interacțiunii " individ – mediu ", atunci el trebuie privit după modelul unui sistem informațional de comandă – control complet. Aceasta înseamnă că nu poate fi redus doar la ansamblul reacțiilor de răspuns ( " output " ), așa cum precizează modelul de tip behaviorist, ci, în schema lui de organizare se includ obligatoriu condițiile de pregătire, elaborare, precum și informația de edificare și " sancționare " a efectelor.

Vom spune deci că un comportament se definește prin : existența unei solicitări sau sarcini de reglare, a unui ansamblul de procese de prelucrare și interpretare a informației despre caracteristicile sarcinii, a fixării unui obiectiv, alegerii unor mijloace adecvate obiectivului stabilit, efectuării unor operații de transformare asupra sarcinii, obținerii unui rezultat ( efect ), evaluării efectului, posibilității de autocorectare, autoreglare. Așadar, prin comportament, individul se adaptează în permanență la tipul și proprietățile mediului.

Adaptarea respectivă privește toate cele trei verigi care compun structura operațională a comportamentului și anume :

I. veriga aferentă sau de comandă, care include întreaga gamă a proceselor de extragere și interpretare a informației, de elaborare a deciziei ( alegerea variantei optime de acțiune ) și planului de atingere a " obiectivului ". În cadrul ei se corelează, pe de o parte, informația actuală ( extrasă din mediul extern sau intern al organismului ) cu informația stocată în memoria de scurtă și lungă durată, iar pe de altă parte, modelul informațional al " lumii externe " ( al spațiului de desfășurare ) cu modelul informațional al propriului Eu;

II. veriga eferentă sau de execuție cuprinde două categorii mari de operații informaționale :

II. a. alegerea în conformitate cu logica planului, a schemelor reacțiilor interne sau externe de răspuns

II. b. reglarea parametrilor reacțiilor declanșate (ordine, direcție, durată, intensitate, viteză etc.)

III. veriga conexiunii inverse ( feedback ) ( corectoare – optimizatoare ) are rolul de a asigura adecvarea dinamică a stării și funcționării verigii aferente (de comandă) pe care le dă veriga eferentă (executivă). Practic ei îi revin două roluri :

III. a. de a in forma asupra rezultatului obținut la sfârșitul unei acțiuni și

III. b. de a informa asupra parametrilor operațiilor mintale și motorii implicate în rezolvarea sarcinii date.

Organizarea comportamentului uman se realizează după schema reglării de tip închis, în care " ieșirile " la diferite nivele de integrare sunt corelate permanent cu " intrările ", obținându-se o structură dinamică cu un înalt grad de autoreglare. Analiza lui reclamă în mod corespunzător, colaborarea indicatorilor de ordin cantitativ și calitativ ai fiecărei verigi.

Numai procedând astfel, putem să depășim opoziția metafizică creată de modelele de tip robot ( introspecționist și behaviorist ) între planul intern și cel extern, aceste laturi apărându-ne ca două laturi ale uneia și aceleiași realități – organizarea informațională – reglatorie a sistemului personalității umane.

2.3.2. Criterii de clasificare și tipuri de comportamente performanțional – adaptative

Actul devenirii unui campion nu este o sumă aritmetică de acțiuni, formule sau date, amestecate într-o proporție ideală iar succesul sportiv nu depinde nici el de vreun miracol anume. Este necesară o formulă de viață, care să fie pusă în concordanță cu cerințele societății și ale sportului de mare performanță. Numai atunci putem vorbi de adaptare. O adaptare socială, profesională, familială, care generează succese. Nu orice sportiv adaptat devine în mod automat și campion, până la acest rezultat fiind de străbătut multe căi. Sportivul are de îndeplinit un comandament social. El vizează locul de excepție, primul, în timp ce mii de aspiranți luptă pentru același scop. El trebuie să depășească tot timpul baremul de volum și intensitate al efortului, pentru că numai prin acest efort crește rezistența biologică și psihologică, compatibilă cu marea performanță. Condițiile de pregătire și de concurs sunt din ce în ce mai dificile, iar unele dramatice : călătorii interminabile, meniuri diferite față de cele obișnuite, diferențe de fus orar, efort istovitor, arbitri și public uneori ostili. După eșec, sportivul trebuie să reia pregătirea în dorința de a deveni campion. Și toate acestea se derulează an de an. La stresul omului obișnuit care are la dispoziție timp liber, distracții, câte un hobby, sportivul supra adaugă stresul specific marii performanțe : supra încordarea și spura solicitarea.

Analiza psihologică a activității ca dat obiectiv, ca ansamblu de sarcini delimitate în interiorul unui " spațiu problematic abstract ", trebuie să urmărească continuarea unor aspecte comune comportamentului unui număr mare de persoane angajate în performarea sau rezolvarea sarcinilor respective. În așa numitul " spațiu teoretic " sau " abstract " al principalelor forme de activitate umană – jocul, învățarea, creația, munca, întrecerea – se vor delimita comportamente specifice de performare sau rezolvare prin confruntarea directă sau indirectă a indivizilor reali : comportamentul de joc, comportamentul de învățare, comportamentul de creație, comportamentul de muncă, comportamentul de întrecere ( agonistic ).

Studiul comportamentului în sens restrâns trebuie să urmărească identificarea, descrierea, și evaluarea cât mai riguroasă a traiectoriilor individuale care se relevă în " spațiul teoretic " al activității date, sistematizarea și clarificarea lor după criterii unitare de adecvare și eficiență ( performanță ). În măsura în care reprezintă o concretizare a dinamicii activității la nivel individual comportamentul dobândește atributul conștientizării și direcționării spre un scop fundamental anticipat. În activitățile corporale agonistice ( de luptă directă ), comportamentele performanțiale sunt interpretate mai ales prin prisma consecințelor lor acționale, a comportamentului potențial pe care-l structurează. Această caracteristică distinctivă " performanțial – adaptativă " a fost transformată în strategie de studiere, evaluare și clasificare a comportamentelor.

Determinat în principal de reflectarea lumii obiective, comportamentul este acompaniat de complicate procese cerebrale. Condiționarea, programarea, previziunea ( anticiparea ) și motivarea, sunt numai câteva din aceste numeroase procese neurofiziologice și psihologice care se includ în conținutul noțiunii de comportament. Dată fiind complexitatea situațiilor posibile, comportamentul uman nu poate fi niciodată încadrat în modele tip. El are o variabilitate foarte mare, putându-se exprima între anumite limite axiologice social admise. În cazul activităților corporale aceste limite sunt impuse de normele regulamentare caracteristice fiecărui sport în parte, dar și de norme morale cu valoare de mare generalitate ( fair-play-ul ). Unul dintre primii specialiști care au încercat ( și într-o oarecare măsură au reușit ) să soluționeze încadrarea ramurilor sportive în funcție de anumite criterii a fost M. Kodim, 1966.

În conformitate cu analizele psihologice pe care le-a efectuat el a încadrat ramurile sportive în următoarele grupe :

1. Sporturi senzorio – motorii : golf, popice, tir cu arcul tir.

2. Sporturi funcțional – mobilizatorii ( energetice ): atletism, înot, haltere, ciclism, schi-fond, patinaj-viteză, canoe etc.

3. Sporturi de coordonare estetică ( de exprimare ) : patinaj artistic, echitație, sărituri în apă, gimnastică sportivă și artistică etc.

4. Sporturi moral – volitive ( de autoprotecție ) : motocros, aviație, sărituri, bob, planorism, parașutism, schi alpin etc.

5. Sporturi de anticipație ( euristice ) individuale: box, judo, lupte, karate, scrimă, badminton, tenis, tenis de masă, șah etc.

6. Sporturi de anticipare colectivă ( jocuri sportive ) : fotbal, handbal, volei, rugbi, hochei, polo pe apă etc.

Pentru a evidenția implicațiile tacticii în toate sporturile, D. Harre, 1971, ( citat de A, Dragnea, 1996 ) a realizat o clasificare a competițiilor sportive :

1. Competiții individuale :

a) cu incomodarea adversarului ( alergarea fără respectarea unor culoare clar delimitate pe un traseu ca în maraton, ciclism de șosea, marș etc. );

b) cu influențarea adversarului ( canotaj, patinaj-viteză, gimnastică, sărituri în apă, patinaj artistic etc. );

2. Competiții cu partener :

a) cu incomodarea adversarului ( box, scrimă, lupte, judo );

b) cu influențarea adversarului ( tenis de masă și de câmp, șah etc. );

3. Competiții pe echipe :

a) cu incomodarea adversarului (contact direct); ( baschet, fotbal, rugbi, polo, hochei etc.) ;

b) cu influențarea adversarului (volei, tenis-dublu, badminton etc.).

Conform ministerului tineretuluișisportului in Romania in anul 2013 sunt 65 federatii sportive nationale. Se poate face o clasificare a activitatii lor din punct de vedere al artelor martialeșial auto – apararii

In prima categorie intra disciplinele sportive ce au legatura cu Artele Martialeșicu auto apărarea iar in cea de a doua categorie sunt incluse disciplinele sportive ce nu au legatura cu Artele Martialeșicu auto apărarea

Motivatia includeri intro categorie sau alta este foarte complexașinecesita un studiu in sine destul de complexșifoarte laborios ( studiul ce nu face obiectul prezentei lucrarii ), din acest motiv se trece doar la enumerarea lor.

Prezentam in continuare un tabel cu impartire disciplinelor sportive organizate in Romania ca federatii sportive ( 65 la numar in anul 2013 ) din punctul de vedere al Artelor Martialeșial Auto – Apararii

Rezulta un covirsitor rezultat de 41 la 24 in favoarea disciplinelor sportive provenite din Artele Martiale,

Aplicând diferite criterii Golu M., 1975 diferențiază mai multe tipuri de comportamente :

1. comportamente în funcție de nivelul de integrare :

a. inconștient-involuntar;

b. conștient-voluntar;

c. " post " conștient-automatizat;

2. după planul de desfășurare relevă existența a două forme de comportament :

a. comportament explicit ( extern ) ;

b. comportament implicit (mascat, intern);

3. localizarea factorului declanșator permite delimitarea a două tipuri de comportamente :

a. comportamentul provocat (agentul declanșator fiind extern);

b. comportamentul autonom sau deliberat (factorul sistemului fiind situat în interiorul sistemului);

4. după gradul de complexitate care împarte continuum-ul comportamental în trei segmente : a. comportamente simple;

b. comportamente complexe;

c. comportamente hipercomplexe;

5. după natura efectului reglator :

a. comportamente homeostatice ( de stabilire și menținere a echilibrului între limitele valorice date);

b. comportamente de dezvoltare-autoorganizare ( de optimizare a stării de organizare inițiale și de trecere de la o stare puțin convenabilă, la o alta mai convenabilă );

După modul de confruntare, strategia unui partener de joc ( individ sau echipă ) este dependentă de strategia adversarului. Având în vedere contextul euristic asemănător în ceea ce privește rezolvarea unor situații tehnico – tactice, mai ales în fazele de joc unu la unu, consider ca relevantă abordarea comportamentelor performanțial – adaptative în sporturile de luptă de pe aceleași baze teoretice deja fundamentate.

Dacă în antrenamente predomină efortul fizic, în luptă ponderea revine efortului psihic. În competițiile specifice sporturilor de luptă, se manifestă stări psihice de limită care variază între cei doi poli ai eficienței și ineficienței. Este cunoscut faptul inter dependentei dintre efortul fizicșicel pshihicșianume ca efortul pshihic crescut duce la un efort fizic crescut,șiin cece din urma la blocarea oricarei activitati fizice, dar nușiinvers, din acest punct de vedere trebuie avuta in vedere rutinadin etapa de pregatire ca in momentele critice ale actiunilor de auto apărare creierul sa fie relaxatșiodihnit decișioxigenat. In plus un sportiv cu creierul oxigenat, relaxatșiodihnit nu va resimtii nici o data starea de obosealașiva da un randament maxim.

Aceasta diferenta dintre efortul fizic, de ce mai multe ori brut,șicel pshihic, care este de nivel superior, este cea care diferentiaza “ campionii de sala “ de cei adevaratii, desi nu de putine ori in cadrul antrenamentelor “ campionii de sala “ sunt imbatabilii. La fel se prezinta lucrurileșiin situatile de auto apărareșianume cel care domina pshihic lupta chiar doar prin atitudinișicomportament are cistig de cauzașiin plan fizic.

Angajarea în efort constituie primul element de analiză al comportamentului performanțial. Se știe că " efortul reprezintă o conduită de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conștient și inconștient, în vederea depășirii unui obstacol, a învingerii unei rezistențe a mediului și a propriei persoane. " ( Paul Popescu Neveanu, 1978 )

Starea psihică a sportivului, gradul său de mobilizare, se reflectă nemijlocit în măsura angajării sale în cursul luptei. Este necesară formularea unei corecții : evoluția luptătorului și participarea lui în efort nu depind numai de resorturile lui interioare ci și de adversar. Este normal ca un adversar mai puternic și mai dinamic să-l solicite mai intens în competiție cu unul mai slab. Evenimentele stresante din joc au efect mai puțin intens dacă sportivul este pregătit pentru o asemenea eventualitate și dacă și-a însușit un comportament de răspuns corespunzător situațiilor ivite.

Programarea din timp a comportamentului se include în procesul de pregătire a luptei întrucât influențează direct eficiența luptătorului. Diferențierea comportamentului ofensiv de cel defensiv este marcată – în sporturile cu strategii dependente – de strategia adversarului. Atitudinea de atac sau de apărare este în mod obișnuit precizată de la începutul întâlnirii fiind o chestiune de stil, tactică adoptată în funcție de adversari sau alți factori. Ea poate fi modificată în cursul luptei o dată cu schimbarea situației.

Ceea ce ne interesează, este modul de înțelegere a semnificațiilor atitudinilor ofensive ori defensive. Un sportiv poate să desfășoare o luptă cu acțiuni preponderent de atac dacă apreciază că există o oarecare superioritate față de adversar ( prin faptul că are meciul acasă sau cu un sportiv mai slab ). Astfel de observații, arată că indiferent de ramura de sport de proveninta, perceperea superiorității induce în mod obișnuit o atitudine ofensivă, iar cea a inferiorității, o atitudine defensivă. Această relație se întâlnește practic în toate domeniile activității umane și interumane.

Raportul de forțe dintre adversari ( așa cum este el perceput ) ca factor care influențează orientarea spre atac sau apărare este un factor conjunctural, întrucât el ține de condițiile concrete ale confruntării în cauză. Există și alți factori conjuncturali care influențează manifestarea unei atitudini ofensive sau defensive, precum și unii factori mai stabili care țin de structura personalității. În unele situații, diferențele în pregătire, experiența, " forma " și forța de luptă, diferența de valoare ale adversarilor sunt nule. Cel mai adesea însă, diferențele din clasament ale adversarilor chiar dacă reflectă corect sensul general al dominării, nu exprimă nici mărimea ei și nici nu se referă la toate caracteristicile relevante pentru rezultatul confruntării.

Dacă nu ar fi așa atunci orice sportiv care se află într-o poziție privilegiată în clasament, ar învinge necondiționat toți sportivii care îi succed. Așa cum nu s-a întâmplat în nici o ramură de sport. Primul(ele) punct(e) în dinamica angajărilor, constituie un alt element de judecată al comportamentului performațial – adaptativ în această categorie de sporturi , ca pregatire de baza in arta auto apararii. Mihai Epuran și Egon Horn, 1985, citează o statistică în care 72% din echipele învingătoare erau și autoare a primului punct.

În lupte se întâmplă un fapt asemănător. O cercetare mai veche arată că diferențele din primul minut de luptă dintre învingători și învinși în ceea ce privește coeficientul de eficacitate al atacului, a fost de 22% în favoarea celor dintâi. Acest fapt este foarte important în activitatea de auto apărare, deoarece deși cetatenii pasnici nu ataca primii, ei trebuie în primul rând să se apere și prin ripostă să neutralizeze agresorul ce e un posibil infractor și să-l imobilizeze.

Cercetările prezentate au arătat că, activitarea mare a sportivilor în primele minute ale întrecerii duce la oboseala rapidă a acestora ( consumul de oxigen din singe creste exponential iar rezervele nu sint pe masura cererii ), iar acest lucru nu numai că reduce capacitatea de luptă, dar duce și la scăderea eficienței acțiunilor lor ( Chirilă M., 1988 ).

O asemenea situație se creează independent dacă luptătorul a învins sau a pierdut. Mai mult decât atât, activitatea intensă a învingătorilor în primele minute ale întâlnirii duce probabil la modificări mai profunde în starea lor funcțională decât la adversarii lor, dar avantajul acumulat și activismul motric mai înalt pe parcursul întâlnirilor au determinat deja deznodământul general al întrecerilor (Chirilă M., 1988).

Judecând după toate acestea, rezultatul întâlnirilor la luptători se decide în primele trei minute, deoarece cel mai mare procent de atacuri realizate revin acestui interval. Este adevărat că învinșii și învingătorii au obiective diferite în a doua perioadă a luptei : primii tind să răstoarne situația în desfășurarea întâlnirii iar ceilalți să-și mențină avantajul.

In situatile auto apararii in lupta reala din strada in maxim un minut se termina tot, neexistind partea a doua a luptei, inca o repriza sau returul de peste o saptamana.

În aceste condiții în timpul în timpul angajării pot apare anumite momente critice ale luptei (Epuran M., Horn E., 1985). Sportivii conduși atacă imprudent acționând deseori aventuros și precipitat.

În aceste condiții apar unele stări negative care îmbracă următoarele aspecte :

– reacție de evitare a riscului – eventual manifestată prin refuzul jucătorului de a-și asuma chiar și riscuri minime, asociată cu tendința de a evita orice confruntare cu dificultăți reale;

– panica – generalizarea reacțiilor emotive negative, până la dezorganizarea totală (dublată de o acidoză mare de efort, care acționează negativ asupra coordonării). Este o fugă de orice angajament. Durata ei reală este însă foarte scurtă. Luptătorul devine aproape incapabil să mai aleagă vreo variantă de comportare tactică lucidă.

– acceptare pasivă – un comportament mai frecvent decât celelalte, caracterizat prin pasivitate, care prezintă însă și o componentă cognitivă de recunoaștere a neputinței, pe care nu o întâlnim în stare de panică. De obicei, asemenea șocuri care se produc în urma trăirii foarte intense a eșecului, nu-l domină pe jucător tot timpul partidei. Dacă în aceste momente nu pierde înainte de limită (tușa, K.O., ippon etc.), sistemul se echilibrează cu un grad de libertate care creează posibilitatea de a acționa pentru realizarea scopului (restabilirea echilibrului sau chiar preluarea inițiativei). Momentele critice – așa numitele "momente psihologice" – apar, de obicei după evenimentele șocante din timpul luptei (nefinalizarea repetată a acțiunilor proprii, contrarea lor de către adversar, intrarea în situații periculoase, accidentări etc.). Sportivii răspund diferențiat la aceste evenimente. Unii dintre ei au afirmat că simt o apăsare pe creier, pieptul le pleznește, inima sare din loc, picioarele par de plumb. Ei simt o profundă insatisfacție, o trăire apăsătoare asociată cu senzația de dilatare a timpului.

2.4. Evaluarea atitudinii față de risc și pericol

Situațiile de viață în care sunt angajați indivizii umani sau grupurile sociale, sunt situații de certitudine, incertitudine (de risc). Prin consecințele asupra persoanelor decidente, situațiile de risc prezintă un interes deosebit din punct de vedere practic. Ele angajează profund personalitatea acestora, determinând sistematizarea unor strategii generale, a unor modalități fundamentale de raportare la acest tip de evenimente. Altfel spus, oamenii adoptă, își construiesc, își însușesc, într-un cuvânt învață anumite atitudini față de risc.

În fața fenomenului infracțional, politistiișilucrătorii Ministerului de Interne ce prin natura meseriei lor sunt profesionisti in arta auto apararii sunt expuși la atacuri periculoase cu obiecte contondente, cu arme, cu explozive și trebuie să acționeze precis, legal și cu promptitudine pentru a apăra viața în primul rând a persoanelor vizate sau a persoanelor care sunt în focarul acțiunii infractorului, cât și viața sa.

Din acest punct de vedere trebuie să evidențiem faptul că polițistul acționează în situații de limită și stres maxim.

Situația unei persoane în fața unui fenomen poate fi descrisă în termeni de atracție ( apropiere ) sau respingere ( evitare ).

Forța produsă de caracterul atractiv ( + ), sau repulsiv ( – ), îl determină pe individ, să se apropie, sau să se depărteze de stimul.

Ce se întâmplă dacă asupra persoanei acționează două forțe egale de sens opus ? Deplasarea în spațiul psihologic va fi blocată iar persoana va resimți o stres de tensiune, fiind supusă unor presiuni contradictorii.

Aceasta este starea de conflict intern, determinată de alegerea alternativelor prezente în situația de decizie. Pot apare trei tipuri de conflicte și le descriem în ordinea crescătoare a dificultăților de rezolvare, a potențialului de dezorganizare asupra persoanei, a stresului pe care îl produce :

Conflictul apropiere – apropiere;

Conflictul – evitare- apropiere;

Conflictul – evitare – evitare.

Controlul asupra desfășurări evenimentelor poate fi intern ( determinat de posibilitățile individuale ), sau extern ( când situația scapă de sub control și este determinată de alți factori ). În mod obișnuit, situațiile de risc sunt reprezentate de un mixaj în diferite proporții între condițiile de abilitate și cele de șansă. Această observație are o mare importanță pentru modul în care un om este apreciat de către alții, sau se apreciază el însuși. Erich Fromm arată că, „ realizarea unei persoane este dependentă atât de calitățile sale, cât și de ocaziile de a și le afirma ”. Se observă că oamenii sunt înclinați să-și asume riscuri mai mari în condiții de abilitate decât în aceea de șansă. Atitudinile față de risc pot fi ierarhizate pe un continuum, de la asumarea riscului în situațiile problematice, la intrarea sa în acele situații și rezolvarea lor într-un fel sau altul. Asumarea riscului presupune adaptarea soluției cu o probabilitate mai mare de a pierde și cu un câștig posibil mai mare în caz de reușită.

Ea corespunde următoarelor tendințe :

Bravadă, minimalizarea posibilității de pierde și a consecințelor negative ale soluției adoptate ( caracteristică persoanelor cu o experiență de viață redusă – copii, tinerii -, a celor cu un nivel al inteligenței sau informațional redus );

Curaj, asumarea conștientă a riscului pe baza calculului șanselor de reușită sau insucces și a raportului dintre câștigul posibil și pierderile eventuale;

Eroism, asumarea riscului pierderii vieții sau integrității psihofizice cu prețul salvării valorilor colective.

Evitarea riscului ( Comportamentul de securitate ) reprezintă adoptarea soluției cu prob abilitatea cea mai mică de a pierde, dar cu câștigul cel mai redus.

Dacă în primul caz, cel al asumării, atitudinea față de sine are un rol dinamic – adaptativ în cazul evitării rolul său este static – adaptativ. Asumânduți riscul încerci să spargi limitele impuse de normele sociale, de prejudecăți, de datele situației sociale sau naturale în care acționează și chiar să negi legile naturii și societății. Adaptarea se realizează prin „ agresarea ” îngrădirilor, a limitelor existente. Evitându-l, accepți limitele impuse sau percepute ca atare, îți asiguri securitatea, neprovocând reacția mediului. Oamenii adoptă un mod constant un model atitudinal în raport cu situațiile de risc, model structurat de-a lungul vieții în funcție de totalitatea factorilor de personalitate și de datele existenței sociale.

2.5. Imaginea de sine și comportamentul. Programarea pentru succes

Ca ființă existentă în lume, omul o reflectă pe aceasta, o cunoaște mai mult sau mai puțin exact, și o transformă conform cu necesitățile și trebuințele sale. Procesul are valențe transformatoare, nefiind numai uni direcțional, dinspre om spre lume, ci și invers. Dacă la vârsta primei copilării începem să ne conștientizăm pe noi înșine, ne formăm involuntar o imagine proprie, inclusiv despre posibilitățile noastre fizice și intelectuale, treptat se conștientizează limitele personale, adică ceea ce omul poate sau nu poate să facă cu succes, capacitatea sa de a face față unei sarcini din situațiile de viață. Ne formăm prin autoobservare, cât și prin conștientizarea impresiilor exprimate de grupul în care trăim față de comportamentul nostru. Familia, cercul de prieteni, clasa sau grupa de studenți, chiar impresiile pe care le exprimă necunoscuții față de persoana noastră contribuie la „ oglinda psihică " în care ne proiectăm de-a lungul întregii noastre vieți. Imaginea pe care o avem despre noi intervine decisiv în comportamentul nostru, în comparațiile pe care le facem conștient sau inconștient cu semenii, în identificarea locului printre ei, a idealurilor la care aspirăm.

Chiar dacă există în noi capacitatea potențială de a desfășura cu succes o multitudine de activități, faptul că ne-am format prin experiență sau educație, convingerea ( ideea certă subiectivă ) că „ așa ceva este imposibil pentru mine " se opune valorificării potențelor noastre. In astfel de situații intră în funcțiune bariera psihologică; reflectarea în conștiință a sentimentului de limitare a capacității noastre. Eșecurile repetate într-o activitate, sub aprecierea de către profesori, ironiile unor colegi, nevinovatele expresii ale unor părinți sau „ pedagogi ” de genul : „ ești un incapabil ", „ n-o să faci nimic în viață " ș.a. pot avea pentru firile mai sensibile, introvertite, valoare de predicție confirmată, tocmai prin efectul dezastruos asupra motivației și moralului individului în cauză.

Marcat treptat de aceste „ verdicte ", individul ajunge să se identifice cu imaginea inoculată, iar comportamentul său va fi, în consecință, ezitant, complexat și cu aspirații reduse.

Modalitatea de reflectare în conștiință a imaginii de sine poate fi utilizată în clasificarea oamenilor și comportamentului lor în trei categorii. În prima categorie, cei care își sub apreciază posibilitățile reale formânduși complexe de inferioritate, se înscriu indivizii cu firea cea mai sensibilă.

Există apoi categoria celor care își evaluează corect posibilitățile și se comportă în consecință, dar și o a treia categorie, cei care își supra evaluează posibilitățile creându-și o imagine hiperbolizată, eronată despre sine.

Deseori, acestei imagini i se asociază un comportament marcat de aroganță, infatuare și agresivitate. Desigur, ideal ar fi ca fiecare să-și perceapă propriile potențe și să le valorifice cât mai plenar, într-un cadru de legalitate și moralitate.

Demersurile educative, inclusiv antrenamentele și exercițiile de pregătire a autoapărare, vor viza cu precădere cultivarea imaginii de învingător și o programare pentru succes. Parcurgerea succesivă a unor situații care implică risc asumat, dar depășit cu forțele proprii, cu ajutorul instructorului sau colegilor, sugestia și autosugestia cultivată vor contribui la realizarea unei imagini pozitive despre sine a viitorilor polițiști, bazată pe inocularea prin metode specifice și nespecifice a unor convingeri că subiectul va putea depăși multe din solicitările și supra solicitările misiunilor din activitatea profesională a politistilor fosti sportivi. Preluate de subconștient și devenite deprinderi intelectuale, motrice și afective, efectele pozitive ale exercițiilor și antrenamentelor psihologice asimilate de psihismul bazal concură la o potență psihică superioară.

Bariera psihologică – un produs psihosocial studiat în profunzime de A. Adler, „ complexul de inferioritate " sau „ bariera psihologică " se manifestă prin sentimentul limitării capacităților noastre și existența unui handicap acțional care poate marca individul perioade lungi de timp, uneori toată viața. Cauzele pot fi diferite : eșecul repetat în acțiunile întreprinse, de regulă în condiții necunoscute, de risc și incertitudine greșeli de educație care ating grav respectul de sine prin :

blamare, etichetare, culpabilizare;

slăbiciune fizică ( înfățișare, impotență );

ne adaptare socială ( sărăcie, neîndemânare, vocabular sărac, deficiențe de vorbire ) etc.

Definită ca tensiune puternică și constantă care apare dintr-o atitudine emoțională oarecum morbidă față de deficitul personal resimțit, bariera psihologică poate fi controlată și depășită printr-o acțiune directă de compensare care să înlăture slăbiciunea originară și chiar să o supracompenseze, transformând-o într-o sursă de forță. Încrederea în sine este condiție necesarașiobligatorie a comportamentului curajos în luptă.

Raportat la individul uman, se face deosebirea între credință și încredere. Credința ( „ fides ” ) implică aserțiunea „ cred că ", iar încrederea ( „ fiducia ” ), formula „ am încredere în ". Ambele sunt, într-o formă sau alta, bazate pe un fundament insuficient obiectiv, dar suficient subiectiv. Opusul lor nu este necredința sau absența încrederii, ci îndoiala, atât de neproductivă acțional. Încrederea este o extrapolare a experienței și cunoașterii, este o certitudine care nu vine neapărat din cunoaștere, ci din simțire, din zona afectivității.

Ca produs psihic, încrederea are la bază o cunoaștere, dar acesteia i se acordă o plusvaloare de certitudine. Ea depășește stadiul de simplă opinie, de judecată provizorie și se ancorează mai mult în afectivitate decât în cunoaștere, devenind certitudine subiectivă. Sub aspect afectiv, încrederea este un sentiment de adeziune la speranță, care nu are nevoie atât de justificare cât de putere, de voință. Ea posedă o excepțională funcție dinamogenă, fiind deci și o motivație specifică a cărei satisfacere este cu prioritate în domeniu practic, acțional.

Încrederea, ca produs psihic complex, rezultă dintr-o imagine de sine pozitivă, care satisface respectul de sine și se asociază cu forța Eului ca dimensiune integratoare a personalității în unitatea sa bio-psiho-socială. Atitudinea rezultată, relativ stabilizată față de sine, este și ea pozitivă, specifică celei de învingător, care poartă cu sine mai puține bariere psihologice.

Reflexul sub aspect moral și acțional al încrederii este curajul, una dintre calitățile cele mai apreciate ale omului. Cercetată cu atenție de psihologi și pedagogi această calitate personală este definită ca voință de a birui sentimentul de frică și de a păstra capacitatea de a raționa cu calm, de a acționa hotărât și în cele mai grele împrejurări, precum și capacitatea de a purta răspunderea hotărârilor și acțiunilor întreprinse.

Psihologul militar german E. Dienter face joncțiunea dintre cele două concepte – încredere și curaj – prezentând „ Steaua vitejiei ", în care locul central îl ocupă explicarea încrederii ca sursă a curajului și vitejiei pe câmpul de luptă la care concură următoarele elemente : “ încrederea în grup; speranța și credința; propria personalitate; forma fizică bună; instruirea; conducerea”.

În ultimă instanță, curajul este încredere în sine, o imagine de sine pozitivă și percepția că total va fi bine, iar atitudinea de învingător rezultă dintro imagine de învingător!

CAPITOLUL 3 REGLARE ȘI AUTO REGLARE

3.1. Reglarea și autoreglarea competitivă

În sportul de performanță, problema reglării și autoreglării conduitei individului este esențială, întrucât actele săvârșite în condiții neobișnuite solicită mecanisme adaptative cât mai apropiate de perfecțiune. Privită din unghiul activității practice, capacitatea psihică are structura operațională, corelând un mare număr de elemente aparent eterogene ( atenție, vigilență, percepție, creativitate, decizie, sentimente, voință, memorie, cunoștințe, autocontrol ) și fiind susținută energetic și atitudinal de trăsăturile motivaționale și caracteriale ale sportului ( M. Epuran, 1982 ). Există un raport direct între solicitare – pregătire și performanță. Pe măsura creșterii pregătirii și performanței cresc și solicitările.

Pregătirea sportivă are permanent în vedere modelul competiției urmărind să adecveze la el " modelul sportivului ". Majoritatea specialiștilor încadrează sporturile de luptă în categoria sporturilor anticipativ – euristice, în care obținerea victoriei este condiționată în cea mai mare parte capacitatea operatorie a gândirii, de capacitatea de rezolvare de probleme.

Practicarea activităților fizice și sportive calificate ca " informaționale " cere ca sportivul să efectueze simultan o prelucrare a informației cu scopul, pe de o parte, de a analiza și interpreta situația și, pe da altă parte, de a efectua răspunsul cu maximum de eficacitate. Această exigență care guvernează ansamblul activităților decizionale este caracterizată de existența unui conflict " semantic – senzoriomotor ", pe care sportivul trebuie să-l rezolve cât mai bine în scopul unei adaptări cât mai eficace posibilă, a răspunsului la exigențele situației. Această relație conflictuală " înțelegere – acțiune " este cu atât mai critică cu cât activitățile sportive vehiculează o cantitate mai mare de informație. Astfel, incertitudinea care rezultă de aici, limitele temporale impuse de sarcina și complexitatea acțiunilor implicate, sunt tot atâția factori de care se ține cont în impunerea unui compromis dificil și care nu poate fi stăpânit decât la un nivel înalt de experiență.

În acest sens, este mai mult decât elocvent studiul lui Ripoll și col., 1995, " Rezolvarea conflictului semantic – senzoriomotor în sport ", care analizează condițiile de gestionare optimă a acestui conflict și identificarea strategiilor utilizate de sportiv pentru a răspunde eficace.

Pentru a realiza acest demers, Ripoll și col., 1995, fac o distincție între :

– informațiile vizuale psiho semantice, destinate înțelegerii de către subiect semnificației la care participă. Aceasta rezultă din intrarea în joc a controlului cognitiv de orientare a indicilor pertinenți necesari pentru acțiunea în curs și care vin într-un mod substanțial în sprijinul activității decizionale.

– informațiile psiho senzoriale destinate să asigure funcția de schimb motric între individ și mediul fizic ( adversar ). Acestea constituie suportul funcțional al mișcării, asigurându-i eficacitatea desfășurării și controlului. A discerne la un sportiv, ce parte revine mecanismelor senzoriomotorii și respectiv operațiilor psihosemantice nu este o operație ce poate fi realizată la o primă abordare.

Există, de asemenea, riscul major de a atribui limitelor funcționale ceea ce revine limitelor opționale și invers.

Din motive de facilitate, studiile lui Ripoll și col., 1995, asupra funcției vizuale în sport se referă la :

– tipul de activități saturate de constrângeri senzoriomotrice și în care nu intervin sau intervin foarte puțin operațiile psihosemantice;

– grupa de activități saturate în constrângeri psihosemantice ( este vorba de simularea unor sarcini de rezolvare a problemelor strategice în sport ).

Analiza coordonărilor între aceste diferite funcții nu a fost abordată decât relativ recent în studierea situațiilor de opoziție duală ( Ripoll, Fleurance și Cazeneuve, 1986 ). Comportamentele analizate, ținând cont de strategiile senzoriomotrice adoptate pentru satisfacerea exigențelor motrice ale sarcinii, sunt considerate ca reprezentând " eșantionul martor ", înainte de a fi comparate cu eșantioanele elaborate odată cu sporirea complexității sarcinii.

Această sporire poate fi dată de factorii de execuție, crescând, de exemplu, constrângerile de precizie fără sporirea gradului de certitudine, fie de factorii de incertitudine, analizând comportamentul în luptă sau într-o sarcină asemănătoare.

Analiza comparată a strategiilor vizuale dezvoltate de același sportiv în îndeplinirea sarcinilor cu constrângeri variabile, permite studierea modalităților de prelucrare și de coordonare a informațiilor psihosemantice și psihosenzoriomotrice.

3.1.1 Constrângeri legate de incertitudine

Creșterea duratei fixărilor asupra adversarului se explică, în raport cu situația de regularitate, prin creșterea raportului semnal / zgomot. Această creștere impune o analiză mult mai fină a comportamentului adversarului și o focalizare a privirii asupra indicilor pertinenți din cadrul ansamblului funcțional umăr, braț, antebraț, încheietura mâinii. Faptul că aceste modificări se referă la durată și nu la numărul de fixări arată că analiza ține cont mai mult de rapoartele funcționale dintre aceste diferite elemente, decât de eșantionarea acestor elemente luate separat.

Această reducere a incertitudinii este destinată identificării naturii acțiunii declanșată de adversar, răspunzând la :

întrebarea " ce ? ";

momentul declanșării răspunde la întrebarea " când ? "

locul proiecției răspunde la întrebarea " unde ? "

Această triplă reducere a incertitudinii este destinată să permită elaborarea de comportamente de anticipare coincidentă, adecvate. Cu toate acestea, această reducere a incertitudinii nu este întotdeauna suficientă, pentru a prevedea șirul de evenimente, de aici apariția de false alarme care se traduce în inadecvarea anticipării și eșantionarea unei părți a traiectoriei, pentru reconsiderarea ei.

3.1.2. Constrângeri legate de presiunea temporală

Elaborarea comportamentului de anticipare – coincidența se dovedește cu atât mai dificilă cu cât constrângerea temporală, determinată de viteza de schimb a loviturilor, crește. Această predicție este legată atât de informațiile vizuale obiective cât și de estimările probabilistice.

Acest fapt a fost demonstrat de Alain și Proteau (1979), pentru care jucătorul care recepționează o lovitură atribuie un grad de probabilitate diferitelor lovituri susceptibile de a fi realizate de către adversar. El utilizează această evaluare probabilistică pentru a-și spori eficacitatea răspunsului.

Cu cât timpul este mai limitat, cu atât proporția mișcărilor anticipate este mai mare. In situatia reala specifica auto apararii anticiparea comportamentului agresiv al adversaruluișitrecerea la atac preventiv sunt singurele obtiuni viabile pentru a avea succes.

3.1.3. Constrângeri legate de organizarea spațiului

Spațiul semnificativ sau purtător de informație nu este omogen, în sensul în care el nu poate fi înglobat dintr-un singur " punct de vedere ". Astfel sportivul trebuie să-și împartă prioritățile, focalizându-și privirea fie asupra adversarului, pentru a-i înțelege jocul, fie asupra traiectoriei miscarii, pentru a-i analiza caracteristicile și a organiza execuția, fie, în fine, asupra execuție loviturii propriu-zise.

Or, aceste constrângeri spațiale sunt cu atât mai critice cu cât diferitele elemente care sunt implicate în spații distincte pot surveni în aceeași plajă temporală. Este situația în care, de exemplu, adversarul își modifică poziția în timpul deplasării segmentelor corpului pentru a prinde adversarul pe " picior greșit ". Sportivul trebuie, în acest caz, să-și distribuie eficace resursele atenționale și prioritățile intenționale dacă vrea să surprindă ansamblul parametrilor situației : cei implicați în execuție și cei implicați în analiza situației adversarului.

Un lucru fundamental in auto apărare este locul desfasurarii actiunii. In general actiunea se desfasoara in terenuri “ improprii “ total neobisnuite pentru un sportiv. De exemplu : lift, scari, coridor ingust, teren cu gropișisau cu vegetatie abundenta, langa luciuri de apa sau in apa, etc. din acest punct de vedere trebuie ca raspunsul sa fie adecvat nu numai tehnic dar mai alesșispatial.

Exemple clasice sunt acela in care e imposibil de lovit cu piciorul care e prins in mal sau nisip, darșifaptul ca in desfasurarea traiectoriei tehnicii se interpune un obstacol fix in general ocultat de agresor ( de exemplu o creanga indoitașieliberata brusc pe post de bici ).

3.1.4. Constrângeri legate de limitările atenționale

Importanța cercetării mecanismelor de orientare a atenției ne conduc la a considera că diferitele variante ale dimensiunilor pot fi obiectivul unei orientări a atenției. Ele se referă la : un canal senzorial, o modalitate senzorială, o sarcină, în ansamblul său, un semn particular, o zonă de memorie, o verigă a unui lanț senzoriomotoric etc.

Ori, fascicolul atențional este, în același timp, orientat spațial (Posner, 1980) și de mărime și formă limitate. Posner și Cohen (1984), arată că a orienta atenția asupra a două regiuni diferite înseamnă a nu marca nici una. Hoffman și Nelson (1981) arată că funcțiile de identificare ( identificarea unei litere dintr-o serie de cinci ) și detecția ( detectarea orientării unei litere ) pot fi efectuate simultan, în condiția în care stimulii sunt prezenți într-un spațiu restrâns.

Ori, problema care se pune în auto apărare este cu atât mai critică cu cât presupune, în același timp, o funcție de orientare spațială a atenției și o orientare atenției asupra proprietății mișcării ( semantică sau senzoriomotrică ). Ordinea priorităților informaționale rezultă din strategia planificării operațiilor care condiționează orientarea atenției față de sursele și dimensiunile pertinente și din strategia de explorare vizuală.

Luarea în calcul a diferitelor surse de informație vehiculate de situație este greu de pus în acord cu conceptul de limitare a capacității de prelucrare a informației. Modelul lui Welford ( 1952, 1960, 1977 ) ilustrează această concepție, recurgând la metafora canalului unic care susține că nu putem prelucra decât un număr restrâns de informații în interiorul unui canal, sau registru unic de prelucrare. Welford ( 1977 ) demonstrează că această capacitate de prelucrare fixă a sistemului, este de fapt, elastică. Recentele cercetări ce utilizează metodologia sarcinii ajutate ( Leplat, 1977 ) sau a împărțirii sarcinilor ( Navon și Gopher, 1980 ) arată că două sarcini opuse pot fi efectuate simultan, cu condiția ca exigențele fiecăreia dintre ele să nu satureze resursele atenționale ale subiectului sau ca auto matizarea uneia dintre ele să lase disponibile resursele atenționale, pentru execuția celei de-a doua.

Rezultatele obținute nu contrazic categoric modelul canalului unic dar îi conferă o dimensiune calitativă și opțională care nu mai ține cont de limitările cantitative. Cu toate că s-a pus în evidență faptul că procesele cognitive automatizate fac apel la atenție, aceste rezultate arată că automatizarea anumitor părți ale prelucrării informației lasă subiectul disponibil pentru abordarea de sarcini complementare sau opuse. Diferitele rezultate pe care le-am obținut în situații sportive, confirmă capacitatea limitată de prelucrare a informației, permițând propunerea unui model de analiză a strategiilor de prelucrare a informației vizuale. După o părere personală, consider că practica sporturilor de luptă demonstrează contrariul, sportivul analizând simultan informații plurisenzoriale și la niveluri diferite, anticipând și luând decizii în condițiile supra învățării.

Practic in desfasurarea actiunilor de lupta pe langa faptul ca in general confruntarea in auto apărare nu este unu la unu agresorul poate arunca cu nisip in ochi sau scuipa, poate sa “ stinga lumina ” aruncind o haina pe cap pentru a nu mai vedea, aparșicomportamente derutante cu strigateșiamenintarii, etc.

Expertul in arta auto apararii trebuie sa stie de aceste pericoleșisa poata sa le evite darșisa le foloseasca favorabil. In general o astfel de actiune de lupta esuata creaza un imens dezavantaj pentru cel care a initiato prin pierdere initiativei de luptașia elementului de surpriza.

Pe langa cele mentionate mai sus monitorizarea actiunii mai multor agresori ( situatie generala des intilnita ) este mult mai dificilașipresupune un grad mai mare de pregatireșianaliza a situatilor de lupta, raspunsul fiind adecvat doar in masura in care s-au introdus in mecanismul feedback automatiza de raspuns motic a tuturor parametrilor situatiei de lupta.

3.2. Model de analiză a funcției vizuale

Sportivul experimentat, este capabil să elimine o parte importantă din informația redundantă, pentru a-și orienta atenția – și privirea – numai către resursele informaționale utile. Studiul activităților cu incertitudine crescută, cum sunt tenisul de masă și sporturile de luptă, completează modelul nostru într-un mod pertinent. Analiza comparată a comportamentelor exploratorii vizuale la sportivii cu diferite niveluri de practică și a evoluției lor în cursul procesului de formare, permite punerea în evidență a trei tipuri de bucle de control vizual, în raport direct cu orientarea atenției

a) Bucla de control vizual continuu. Controlul vizual al stimulului este permanent. El se referă, de exemplu, la

– o cercetare continuă a indicilor pertinenți în timpul descoperirii unui parcurs, în escalada sportivă ( a unei poziții convenabile în sporturile de luptă );

– asistență vizuală continuă a unui segment corporal aflat în deplasare; piciorul care lovește ).

Sportivii incepatori au tendința de a păstra un control vizual permanent urmărind cu privirea un segment de corp. Exemplu clasic în sporturile de luptă este lovitura de picior ushiro geri pe care incepatorii abia o schiteaza mischindu-se total aiurea anti bio mecanic iar avansatii o dau din instinct pe senzatie “ fara sa se mai uite “

b) Bucla de control vizual intermitent. Sunt analizați numai anumiți parametri critici ai informației. Ei se referă la :

– aprecierea traiectoriilor, controlul pozițional, necesar confirmării evenimentelor așteptate. Eroarea de judecată provoacă o eșantionare rapidă, care permite sistemului să redefinescă proprietățile cinetice ale mobilului ( adversarului sau a armei acestuia );

– analiza comportamentului adversarului, o eșantionare minimă a indicilor semnificativi care se referă la analiza raporturilor segmentare și a planurilor funcționale.

c) Bucla de control " de stare " Numai informația referitoare la starea inițială a sistemului , la raportul individ / mediu este necesară pentru derularea acțiunii.

Controlul, aposteriori, a rezultatelor implică realizarea unei bucle cognitive, capabile să analizeze relația dintre efectuarea mișcării și efectul propus. Acest model funcțional este mai "teoretic" decât precedentele și el poate interveni, fie în cazul unei limitări experimentale a intrărilor vizuale, fie în cazul în care sportivul nu poate să-și execute acțiunea decât pe baza predicției probabilistice elaborate înaintea apariție stimulului. Ca orice tentativă de schematizare, aceste ultime modele descriu o reprezentare, prin definiție, simplificată, a mecanismelor. Luarea lor în considerare trebuie să se facă nuanțat și nu putem să considerăm intervenția lor ca un proces fix, în care implicarea unei reguli exclude în mod necesar existența altora. După cum am precizat deja, adaptarea la fluctuațiile exigențelor impuse de sarcină poate determina schimbări calitative de strategie, ce antrenează comutarea automată de la o regulă la alta , ce se dovedește mai adecvată. Astfel, putem explica capacitatea de adaptare a sportivului experimentat la fluctuațiile impuse de mediul fizic sau uman. Putem considera că sporirea limitelor determinate de incertitudine, de precizie sau de viteză, impune modificări ale strategiilor vizuale care schimbă ordinea priorităților acordate de sportiv operațiilor efectuate. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează natura constrângerilor impuse este faptul că determină preluarea simultană a informațiilor destinate atât înțelegerii situației cât și a celor destinate acțiunii. În consecință, analiza operațiilor implicate, în cazul sportivilor experimentați, ia în calcul strategii optimizate de partaj temporal, spațial și evenimențial precum și prioritățile informaționale. Partajul priorităților semantice / senzorio motrice se desfășoară în conformitate cu acest principiu. El poate fi schematizat, considerând că sportivii dezvoltă dispozitive automatizate de prelucrare a informațiilor psiho senzorio motrice. Aceste dispozitive automatizate presupun, în același timp, extragerea caracteristicilor fizice ale stimulului – viteză, direcție, distanță, spațiu – și planificarea mecanismelor de execuție și control motric. Automatizarea acestor operații lasă, astfel, disponibilă funcția vizuală pentru analiza mai completă a informațiilor psihosemantice care, depinzând de aleatoriu, nu pot fi prevăzute în totalitate și necesită o confirmare.

Pentru detecția semnalelor pertinente este necesară o prelucrare intermitentă a informațiilor vizuale. În acest caz, ne interesează diferitele bucle de retroacțiune, destinate înțelegerii și acțiunii, bucle ce intervin în plaje temporale și spații distincte, pentru a se putea realiza o prelucrare eficace.

Exemplul adversarului care își reorganizează lupta, în timp ce este implicat în executarea acțiunii și este prins " pe picior greșit " – nu numai fizic ci și cognitiv – ilustrează perfect modelul.

Exigențele sarcinii nu se referă la aceleași resurse. Diferitele tipuri de prelucrare pot fi realizate în mod independent și fără să se interfereze, prin procese separate, având caracteristici, gama de acțiune și limite proprii. Prelucrările psiho senzorio motrice și psiho semantice sunt, în acest caz, perfect automatizate, neafectând sistemul atențional. Problematica descrisa permite dezvoltarea unui cadru metodologic care este util atât pedagogului cât și cercetătorului. El arată faptul că sportivul experimentat, dezvoltă o cunoaștere precisă a priorităților mediului fizic și uman precum și a propriului său comportament, mai precis, a operațiunilor ce trebuiesc efectuate pentru realizarea acțiunii și predicția referitoare la consecințele ei. El stăpânește perfect relațiile existente între acțiunile de control, pe care le va efectua și diferitele stări sau comportamente procesuale.

Avantajul situației în sport este concretizat în beneficiul pe care îl realizează sportivul, capabil să " citească " jocul adversarului și să-și mascheze, totodată, propriile intenții tactice. Astfel, aceste procese de extragere a informației pertinente sunt facilitate de punerea în practică a unor planuri de funcționare și de reprezentare diferențiate, care reprezintă modalități de îmbinare.

În aceste condiții, deciziile sunt legate între ele prin raportarea la planuri comune de cunoștințe referitoare la procese ( Bainbridge, 1977 ). Este vorba de planuri ce pleacă de la general spre particular și care se referă la :

– semnificația evenimențială a situației în curs de desfășurare și care stabilește locul acțiunii prin raportare la ansamblul competiției sau al meciului;

– regulile evenimențiale ale sistemului, definite prin reglările de joc;

– regulile fizice ale sistemului, determinate de proprietățile materialelor și instrumentelor utilizate (arme, suprafața de joc etc.);

– neregularități ale sistemului semantic, provocate de sportivul care are inițiativă și care, deși nu pot fi întotdeauna anticipate, trebuiesc totuși încorporate în mod necesar acțiunii.

Toate aceste transformări sunt achiziționate progresiv, pe parcursul învățării și principala dificultate a începătorului constă în punerea în practică a operațiilor destinate, în condiții obișnuite, altor funcții în condiții de diferite tipuri de constrângeri. Exemplul sportivilor experimentați ne arată că se realizează o interiorizare a acestor proprietăți funcționale și scoaterea lor la lumină, la nivel comportamental capătă pentru pedagog o importanță capitală.

3.3. Componenta senzorială

Ca orice activitate sportivă, comportamentul agonistic în sporturile de luptă solicită omul ca întreg în totalitatea subsistemelor sale : fizice, biofiziceșipsihice. Desfășurarea activității și, respectiv, comportamentul adaptativ agonistic se bazează pe informație. De altfel nici nu se poate concepe un proces de reglare în afara utilizării unei informații utile ( adecvate ) și suficiente din punct de vedere cantitativ.

Din perspectiva teoriei generale a reglării și postulatelor „ modelului interacționist " ( Golu MihaișiDicu Aurel – 1972 ), deducem că pentru a se echilibra optim cu mediul și a-și realiza finalitatea proprie, individul trebuie să dispună :

a) de capacitatea de a înregistra, prelucrașistoca informațiile mediului extern ca purtătoare de informații utile;

b) de mecanisme de selectare și utilizare a informației extrase în concordanță cu stările sale de necesitate;

c) de o bază motivațională suficient de largă care să asigure „asimilarea" unui volum cât mai mare de influențe.

Componenta senzorială ( perceptivă ) are tocmai rolul de a selecta și recolta informațiile utile pentru elaborarea și efectuarea operațiilor sau acțiunilor reglatoare. În cazul comportamentului agonistic din sporturile de luptă, se impune să identificăm în primul rând clasele sau modalitățile mari de semnale care au tangență cu procesul reglării și care trebuie înregistrate. Pe baza lor se delimitează acele aparate de recepție, care sunt mai mult sau mai puțin solicitate.

Psihologia demonstrează că nici un act comportamental, oricât de simplu, chiar de tip reflex ne condiționat, nu se poate realiza optim în afara semnalelor provenite sau emise de propriul organism;

numai prin corelarea semnalelor de la sursele externe cu cele provenite de la propriul organism, devine posibil orice comportament adaptativ.

Procesele de percepție senzorială au un caracter de premisă în ramurile sporturilor de luptă (Polster Herald – 1988). Un nivel nesatisfăcător al percepției duce frecvent la o stagnare în procesul de pregătire sau provoacă greșeli tehnice. Perfecționarea funcțiilor de percepție senzorială, ca „ obiectiv secundar " altor forme de antrenament, nu mai este suficientă în pregătirea performanțelor de maximă valabilitate tehnică și tactică.

3.4. Rolul atenției și vigilenței

Triunghiul prezentat : atenția, vigilența și percepțiile specializate, formează poarta de intrare a informațiilor ( Schubert F. – 1981 ), în memoria sportivului, în vederea luării deciziilor. Înainte de a trece la dezbaterea temei este necesară o scurtă incursiune în definirea termenilor.

Vigilența este o stare de activare specifică de sensibilizare, ce are efecte facilitante și asigură receptivitatea, permeabilitatea informațională, performanțele observabile și informaționale și este o condiție a atenției și a conștiinței în general. Vigilența pregătește percepția și se structurează în direcția informațională a deciziei prin patru sarcini (Montmallin) : verificarea, supravegherea, inspecția și pânda. Conceptul de atenție și de vigilență se încadrează în aptitudinile intelectuale, în formularea analitică (Epuran, 1980), fiind trăsături de personalitate și un ansamblu de procese funcționale în slujba sportului (Nougier, 1993).

Atenția este definită ca “ o orientare selectivă și concentrare focalizată a proceselor psiho comportamentale, în vederea unei optime și facile reflecții sau a unei intervenții eficiente" (Paul Popescu-Neveanu,1978).

’’ Atenția este o condiție a reflectării optime a realității ’’ ( Holdevici și Vasilescu, 1988). Ea nu poate fi studiată sau observată independent, ci numai prin intermediul efectelor sale asupra proceselor senzoriale, cognitive sau motrice. Nivelul de vigilență al creierului, joacă în mod evident un rol important în atenție ( KreindlerșiApostol,1976 ). Un individ somnolent este mai puțin atent la ceea ce se petrece în jurul lui decât un individ treaz și mai ales decât un individ care este într-o stare de alertă, de stare vigilă foarte pronunțată. Pentru studierea proceselor atenționale (Nougier, 1991) trebuie făcută o diferențiere teoretică esențială între orientarea atenției și distribuția resurselor atenționale. Prima pare să fie procesul similar procesului de pregătire. Atenția este considerată ca o combinație de facilitărișiinhibiții, mai înainte de prelucrarea unui semnal. Cea de-a doua partea a distincției se referă la capacitățile de prelucrare a informației de care dispune sportivul.

Orice individ este considerat ca având capacități limitate, adică el nu este capabil să prelucreze toate informațiile. De aceea sunt necesare procese specifice de selectare a semnalelor celor mai relevante pe baza trăsăturilor lor (forma mișcării, traiectoria, viteza, sensul etc). Deși cantitatea de stimuli care pătrund în sistemul nervos central în fiecare moment este enormă, nu toți stimulii pot avea aceeași importanță ca semnificație și nu toți fac obiectul unui proces de memorizare.

Există mai multe mecanisme cu ajutorul cărora sistemul nervos central poate reduce cantitatea de informație ce ajunge la el. De asemenea, în selectarea informațiilor cu semnificație, putem presupune că, unii sportivi sunt mai bine pregătiți pentru anumite situații decât alții, sau că acești subiecți se comportă în mod specific, determinați de caracteristicile personale.

Pentru a studia caracteristicile atenției, PosnerșiSnyder (1975) au dezvoltat metodologia costului și beneficiului atențional. Aceștia descriu îmbunătățirea vitezei de reacție la localizările sugerate ca pe un beneficiu atențional, iar creșterea timpului de reacție la localizările nesugerate, ca pe un cost atențional. Magnitudinea costurilor adică inhibiția beneficiilor ( a facilității ), determină dimensiunea efectului atențional.

Prin flexibilitate se înțelege capacitatea unui subiect de a separa, orienta și angaja atenția asupra diverselor puncte din spațiu, adică a-și muta atenția de la un loc la altul. Ea poate fi unul din factorii cognitivi, dovedind un nivel de performanță ridicat.

În activitatea sportivă catșiin cea de auto apărare pot fi invocate două tipuri de procese. Ele pot fi funcționale : sportivul este înzestrat cu dispozitive automate pentru detectarea semnalelor. Aceste dispozitive permit o prelucrare rapidă a informațiilor, cu puține tulburări. Acest gen de automatizare se dezvoltă prin antrenament și experiență.

Procesele pot fi și opționale – adică voluntare și strategice – sportivii dezvoltând strategii bazate pe experiența lor proprie. Bineînțeles că aceste strategii urmăresc realizarea de performanțe bune și nu se exclud reciproc. Ele sunt complementare și interacționează reciproc. De exemplu se poate considera că sportivii cu experiență sunt capabili să treacă de la o prelucrare automată la una atențională și invers, ca o funcție a complexității sarcinii. În raporturile de situație, în speță în toate ramurile de luptă, sportivii trebuie să reacționeze la semnale care par a fi relevante sau mai frecvente decât altele. Ori de câte ori pot, ei încearcă să anticipeze acțiunea adversarului făcând diferența între indicii semnificativișidisimulările voite. Ei încearcă de asemenea, să determine probabilitatea evenimentelor ulterioare. Ca atare, poate fi util să se analizeze costurileșibeneficiile sportivilor prin sarcini de laborator ce reproduc cât mai fidel contextul comportamentului agonistic. Indiferent de disciplină, sportivii experimentați au dovedit costuri și beneficii reduse.

Cu alte cuvinte, ei au reacționat cu aceeași rapiditate și la localizările sugerate și la cele fără sugerare de indiciu. În schimb sportivii neexperimentați, au demonstrat costuri și beneficii importante. Acest rezultat poate să însemne că în sporturile în care există un nivel ridicat de incertitudine, sportivii experimentați sunt înzestrați cu dispozitive specifice utile în practica sportului de performanță. De asemenea, putem spune că ei au învățat, conștient sau inconștient, să fie atenți la toate semnalele, indiferent de o anumită informație precedentă – semnificația și de frecvența acestor semnale – adică posibilitatea indicării semnalului.

Automatizareașiflexibilitatea atenției, pot juca un rol important în strategiile atenționale. Automatizând unele mecanisme, sportivi de înaltă performanță își pot folosi resursele atenționale pentru a controla sarcini mai complexe, în special în situațiile care implică o mare incertitudine. În acest caz resursele trebuie să fie distribuite în mod optimșisă prelucreze simultan două sau mai multe sarcini.

Flexibilitatea atenției permite sportivului să detecteze mai ușor semnalele periferice și să facă față mai omogen la diferite situații. Cu cât stimulii sunt mai depărtați unii de alții, cu atât mai îndelungat este timpul necesar pentru dezangajarea, orientarea și angajarea atenției spre altă localizare (Schulmanșicolab., 1973). Pe de altă parte, cu cât resursele atenției sunt distribuite mai mult spre un semnal, cu atât mai dificil va fi să se orienteze atenția spre o altă localizare sau spre un alt semnal. De asemenea, flexibilitatea de la procesele automate, la procesele controlate. Din cauza unei mari flexibilități a atenției, procesele automate de detectare pot opera în condiții optime. Există o literatură bogată care studiază procesele de orientare a atenției vizuale în spațiu.

Nougier și colab. (1991 ) atestă printr-un experiment efectuat în scrimă comparând scrimerii experți cu cei neexperți în ceea ce privește timpul de reacție ( T.R. ) și timpul de mișcare ( T.M. ). Primul rezultat a arătat că principala diferență dintre experți și neexperți a fost în privința timpul de mișcare, iar în ceea ce privește timpul de reacție diferențele au fost mici.

Experții au fost mai rapizi în exercițiu decât ne experții, dar mai interesante s-au dovedit efectele atenționale și / sau cele de pregătire motorie. Subiecții au dovedit un timpul de reacție TR și un impul de mișcare TM mai îndelungați in condiția ne valabilă decât în cea valabilă.

În ceea ce privește timpul de mișcare TM, efectul a fost mai mare la ne experți decât la experți. El a fost și mai mare când reacția motorie a fost mult mai complexă. De asemenea, ei au dovedit o mai mare flexibilitate a atenției decât nonexperții. Experții au reușit să-și orienteze mai bine atenția în spațiu și / sau să-și pregătească și programeze mai bine reacția decât neexperții. Aceste date par să confirme rezultatele noastre anterioare conform cărora diferențele dintre experți și neexperți se explică prin studiul tardiv de prelucrare a informației .

Atenția, care este un proces costisitor, intervine în ultimul moment pentru a selecta semnalele cele mai potrivite și / sau răspunsul motor (Kahnerman și Treisman, 1984). Acesta ar putea da sportivilor experimentați, posibilitatea de a obține adaptări în situații problemă. Automatizarea este considerată ca un mijloc de a face să scadă încărcătura mentală a informației de procesat.

Atenția joacă un rol în selecționarea informațiilor celor mai semnificative sau în inhibarea unor localizări spațiale. Fiecare stadiu al prelucrării informaționale suferă efecte atenționale similare. Eficiența deciziei și stadiile de programare ale procesării informației este în mod special dependentă de nivelul de performanță al sportivului. Flexibilitatea, difuzia și focalizarea razei atenționale sunt unele din proprietățile ce pot fi îmbunătățite prin experiență. Distribuția resurselor atenționale prin schimbare sau împărtășire reprezintă un rezultat posibil al interacțiunii dintre atenție și automatizare. Această îmbunătățire depinde de dezvoltarea strategiilor. O altă abordare clasică folosită în studierea proceselor atenționale se bazează pe cronometria mentală (Polsner, 1978).

Înregistrarea timpului de reacție ( T.R. ) reflectă natura și durata proceselor cognitive ce intervin în stadii decisive de prelucrare a informației (Mc Clelland, 1979; Sternberg, 1969) între prezentarea unui stimul, cu sau fără semnal de avertizare și începutul unei reacții. Metoda cronometrică este folosită în sport în încercarea de a se clarifica asupra factorilor de pregătire și proceselor motorii, în funcție de vârsta sportivilor, nivelul performanței, perioada de antrenament sau oboseală. În mod frecvent sportivii sunt confruntați cu semnale critice și trebuie să extragă indicii importanți ce ar putea fi o funcție a incertitudinii sarcinii și a raportului între semnal și informația nerelevantă.

3.5. Percepțiile și rolul lor

Suntem de acord cu afirmația lui Volpert W. conform căreia în sporturile de luptă, pentru capacitatea operatorie a sportivului de performanță, procesele psihice mentale au o relevanță definitorie în comparație cu procesele cognitive senzoriale. Totuși rolul acestora din urmă nu este mai puțin important, mai ales în condițiile inițiale ale învățării, când se ( pre ) formează diferite modele de prelucrare specifică a informațiilor la nivel de reglare senzorială (Polster Herold,1988). Însușirea acțiunilor tehnice sau tactice are la bază perceperea corectă a calității exercițiilor (Epuran M. 1976). Pe măsură ce experiența de cunoaștereșivechimea în activitate crește, percepțiile devin mai precise, iar sportivul dobândește capacitatea de a relata verbal diferite particularități ale exercițiului observat.

Sportivii cu un înalt grad de măiestrie, apreciază în cele mai fine detalii mișcările adversarilor, „ ghices " acțiunea care urmează și o preîntâmpină. Pentru a înțelege mecanismul prelucrării informației la sportivi, primul pas este studierea proceselor senzorial – perceptive. Este, întradevăr, important să înțelegem cum ’’ scanează ’’ în mod activ sistemele senzoriale ( ale sportivilor ), pentru a detecta stimulii relevanți pentru ( pre ) condițiile întruchipate într-una sau alta din stările interioare ale modelelor lor interioare. În acest sens Polster ( 1988 ) consideră ’’ capacitatea de percepție ca premisă a proceselor cognitive de prelucrarea a informației, care în sporturile euristice trebuie pusă în legătură cu situațiile de apreciere ’’. În învățarea deprinderilor tehnico – tactice ( Janssen Jan Peters, 1984 ), ca și în aprecierea situațiilor, punctul decisiv constă exact în schimbarea legăturii dintre datele senzoriale ale activității motrice.

În programele motrice, informațiile verbale, vizuale, chinestezice, tactile și chiar vestibulare, sunt "legate" de impulsuri efectoare, alcătuind sinteze informaționale integratoare. Așadar, în procesul de învățare a deprinderilor tehnico-tactice și a contextului situațional de aplicabilitate, nu avem de-a face cu un singur sistem de înregistrare, nici cu un singur sector senzorial. În operația de integrare ( Mihai GolușiAurel Dicu,1972 ) elementele sunt supuse unei „ revizuiri " și filtrări pe baza unor criterii de compatibilitate. Se creează astfel un câmp de probabilități cu densitate neuniformă : unele evenimente vor deveni preferențiale, integrarea lor favorizată; altele vor căpăta o probabilitate scăzută, relevarea lor în cadrul structurii fiind defavorizată ( indezirabilă ). Datorită caracterului dinamic al relației cognitiv acționale dintre luptător și adversar, densitatea de probabilitate a câmpului de evenimente se modifică : elementele relevante în situația perceptivă dată devin irelevante într-o altă situație. Structurile perceptive evoluează de la stări global difuze de nedeterminare, la stări diferențiale, echilibrate, de la sincretism ( SINCRETÍSM, sincretisme, 1. Îmbinare de elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului și mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferențiate. 2. () Amestec de doctrine filozofice și religii diferite și contradictorii care au fost reunite în mod forțat (ignorându-se deosebirile dintre ele). – Din syncrétisme. ), nemijlocit la scheme generalizate, care permit nu numai detectarea și identificarea aspectelor ,, cheie " ale situației în momentul actual, ci și anticiparea transformărilor lor în cursul acțiunii. Schemele constituite asimilează „de obicei" obiectul (situația) după legea generală a echilibrului, dar în cazul „împotrivirii" obiectivului, ele stimulează activitatea perceptivă. Prin urmare, ele conțin nu numai modelele claselor de stimuli, ci și programele acțiunilor de dobândire a unor imagini noi. Pe măsură ce percepția se închide, din punctul de vedere reglator, după legea echilibrului optim, mecanismele sale operaționale se automatizează și se comprimă (M. Golu, 1975). Se creează astfel impresia că ea se desfășoară instantaneu și că este cel mai simplușibanal act de comunicare. Automatizarea și comprimarea sunt obiectiv impuse de principiul promptitudinii reglării și economiei. Ele nu înseamnă decât aparent o simplificare; în realitate, privite din interior, psihologic, ele introduc un coeficient înalt de complexitate, sporind considerabil încărcătura de informație pe unitatea de timp operațională.

Percepția mișcărilor și a situațiilor în timp și spațiu, precum și forma de percepție specială, denumită în limbajul psihologic sportiv în mod generic „ simț specific " capătă o semnificație vitală pentru sportivii din toate ramurile de luptă. Fără pretenția de a aduce vreo noutate în domeniu îndrăznim să definim acest “simț specific” ca fiind o sinteză procesual – perceptivă cu caracter integrativ. Simțul specific are ca substrat de bază calitățile de coordonare specifice. Aceste calități se bazează pe primirea și elaborarea informațiilor și controlul execuției efectuate îndeosebi de analizatorul tactil care se informează despre presiunile asupra diferitelor părți ale corpurilor; de analizatorul vizual, care culege imaginile din lumea înconjurătoare; de analizatorul statico – dinamic, care ne informează despre accelerațiile corpului, în special cele unghiulare și despre poziția capului față de corp, contribuind, în mod determinant, la păstrarea echilibrului; de analizatorul acustic prin intermediul căruia percepem sunete și zgomote care pot servi la organizarea ritmică a mișcării; de analizatorul chinestezic, cu ajutorul căruia primim informațiile privind tensiunile produse în mușchi și modularea lor, care se află la baza senzațiilor motrice ale diferitelor segmente.

După mulți autori în faze inițială a învățării unei mișcări, informația vizuală este determinantă în structura chinestezică. Același specialist consideră că analizatorul vizual poate avea un rol informativ pe plan acusticșivizual. Apoi succesiv, în multe sporturi și în cazul fazelor de automatizare, o importanță tot mai mare capătă analizatorul chinestezic. În jocurile sportive și în sporturile de luptă, informațiile vizuale sunt de neînlocuit în toate fazele. Informația pe care analizatorii o recepționează permite dezvoltarea unor calități privind organizareașicontrolul mișcării.

Este vorba în special de :

– calitățile de combinare și cuplare a mișcărilor;

– capacitatea de orientare spațio temporală;

– capacitatea de diferențiere;

– capacitatea de reacție motrică;

– capacitatea de echilibru statico dinamic;

– capacitatea de transformare a mișcării;

-capacitatea de ritmicitate.

În ceea ce privește realizarea și dezvoltarea simțului specific un rol important îl are și schema corporală. Epuran (1976), apreciază că schema corporală este punctul de plecare a diferitelor posibilități de acțiune. De asemenea, schema corporală este imaginea pe care o are fiecare despre propriul corp, imagine totală și segmentară, în stare statică sau dinamică, în raportul părților corpului între ele și mai ales în raporturile acestuia cu spațiul și obiectele înconjurătoare.

În formarea simțului specific un mare rol îl au deprinderile senzoriale care au la bază „ învățarea perceptivă ". Aceste deprinderi senzoriale au ca principală caracteristică reducerea pragurilor în funcție de exercițiu, în percepția detaliilor, în sisteme de stimulări complexe, în identificarea structurilor în condiții dificile de percepere. Urmărind lucrul mai multor antrenori ( Jușcov O. – 1973 ), a observat că ei aplică aceleași metode în cursul studierii și perfecționării acțiunilor tehnice.

Analiza antrenamentului de lupte, având ca temă studierea unui procedeu nou, ne arată că într-un antrenament de 100 min., sunt folosite pentru dezvoltarea calităților motrice 75% din timp, 20% pentru explicațiișinumai 5% pentru demonstrație. În cadrul perioadei de perfecționare, demonstrațiașiexplicatia ocupă și mai puțin timp.

Antrenorii nu acordă toată atenția faptului că auzul și simțul muscular nu pot concura cu văzul în ceea ce privește formarea unui stereotip nou. Vederea permite sportivului să sesizeze nu numai „ desenul " general a mișcărilor, ci îl ajută să-și formeze o noțiune și despre caracteristicile de spațiu și timp asociate. Nici o descriere nu poate scoate la iveală cele mai mici nuanțe ale mișcării așa cum le înregistrează ochiul. Într-un alt studiu Jușcov O. (1975), afirmă că în condiții obișnuite, simțului văzului îi revin cca. 80% din informații în timpul activității agonistice. Descrierea și simțul muscular trebuie să completeze demonstrația, să descopere mecanismul interior a execuției unui procedeu.

Dacă mișcarea este nouă pentru luptător ( fie că este vorba de un începător sau de un maestru ) el trebuie să-și formeze în primul rând o imagine vizuală clară a procedurii studiate.

În acest scop, trebuie să se folosească în cea mai mare măsură chinograme, filme etc. ; desigur că în anumite cazuri, în cursul studiului se poate ajunge la aceleași efecte și cu ajutorul descrierii, dar operația necesită multă energieșitimp. În continuare Jușcov arată că dacă în cursul studiului predomină controlul vizual, sarcina principală va fi de a crea imaginea cât mai vie a noii mișcări, de a o descrie din toate unghiurile. Când o mișcare este deja orientată și este vorba doar de cizelarea unor elemente de detaliu ( când rolul principal revine senzațiilor musculare ), atunci un flux mare de informații vizuale și auditive ar stânjeni percepția musculară a sportivului.

Descrierea și demonstrația care jucaseră rolul principal, ocupă acum un loc secundar. Ele nu mai pot asigura efectul necesar. Acum trebuie aplicate mijloacele care l-ar putea ajuta pe luptător la o fină diferențiere a percepțiilor musculare. În cursul perioadei de învățare, trebuie să se urmărească creșterea informației asupra procedeului respectiv iar în etapa perfecționării trebuie să se reducă cantitatea de informație, reținând atenția sportivului mai ales asupra percepției musculare. S-a observat că odată cu eliminarea factorului vizual, excitabilitatea musculară devine mai acută. Luptătorii surdo muți pot servi drept exemplu. Se știe că ei suferă de tulburări de coordonareșiale aparatului vestibular. Cu ochii legați acești luptători se orientează dificil în spațiu. Dar în cursul unei lupte, când un surdo mut se află în contact direct cu adversarul, este capabil să-și regleze conduita, găsind nivelul optim al prizelor cu o precizie uluitoare, ce depășește calitatea procedeelor efectuate cu ochii deschiși. Eliminarea factorului vizual a fost total acceptată ca metodă de corectare a greșelilor înrădăcinate. Uneori sportivul înțelege perfect greșeala făcută, știe teoretic cum o poate suprima, dar o repetă la repetarea procedeului, memoria musuclara corecta a miscarii nu este formata. Prin eliminarea factorului vizual, relația obișnuită cu mediul înconjurător se deteriorează, ceea ce permite luptătorului să diferențieze mai fin percepțiile musculare și să controleze mai bine mișcările propriului său corp. În final luptătorul va putea executa procedeul așa cum și-l reprezintă.

3.6. Reprezentările și rolul lor în reglarea comportamentului agonistic

Informațiile perceptive care servesc la organizarea conduitei spațiului nu dispar fără urmă. Ele sunt integrate și prelucrate prin procese psihice noi, complexe, între acestea figurând și reprezentarea. Aceasta se definește ’’ ca proces cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice, a însușirilor concrete și caracteristice ale obiectelor și fenomenelor în atenția acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor " .

Reprezentarea este demersul elementar și fundamental atât al memoriei cât și ( sau ) al gândirii și imaginației. Se cunoaște faptul că orice excitare senzorială de o intensitate sesizabilă lasă urme în sistemul analizatorilor. Aceste urme pot fi simple imagini dar pot fi și reprezentări mai complexe care reproduc nu numai o singură stimulare senzorială ci o percepție integrală. De exemplu, putem avea imaginea pe retină a unei fulgerări, putem avea reprezentarea unei acțiuni dintrun joc sportiv, un croșeu la box.

Piaget a definit imaginea mentală ca valoare de semi concept sau concept potențial și a introdus noțiunile de reprezentare retroactivă și anticipativă care împreună cu reprezentarea motrică, întregește aspectele de cunoaștere, execuțieșiprospecție a actelor voluntare, posibile în activitatea sportivă. Reprezentarea păstrează elementele percepției ( este o reproducere a unei percepții anterioare ), dar este independentă de contextul obiectiv de stimulii care au determinat percepția. Deși conservă ceva din sistemul de referință perceptiv, reprezentarea este obișnuită prin intermediul operațiilor intelectuale.

În continuare același psiholog citează ca „ paradoxul reprezentării constă în aceea că dispune de un conținut intuitiv de tip senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate intelectuală cu totul deosebit și chiar opus mecanismelor perceptive ". În actele motrice reprezentările mișcărilor nu sunt numai vizuale sau musculare, ci au un caracter deosebit. Folosirea termenului de reprezentări ale mișcărilor ( Epuran, 1976 ), adică ale actelor motrice care se efectuează, și nu de reprezentări chinestezice, întrucât acest termen este mai sărac în conținut, nu oglindește în întregime fenomenul, obligându-ne să ne referim în special la elementele senzoriale, musculoarticulare ( proprioceptive ) și să eliminăm componentele vizuale, auditive, tactile și de orientare a corpului în spațiu.

Trebuie subliniat faptul că în reprezentările ideomotorii, imaginea mentală este direct legată de simțul muscular ( Holdevici, 1988 ), aceste reprezentări având de fapt un caracter preponderent vizual motor.

Reprezentările mișcărilor au mai multe caracteristici (Holdevici, 1988) :

ca imagini ideale ale mișcărilor reale, imagini ce reprezintă programe de activare pentru activitatea motrică propriu-zisă, având deci rol de programare;

ca imagini mentale care facilitează procesul însușirii mișcării, ele îndeplinind astfel o funcție de antrenare;

ca imagini ce se formează în timpul execuției, ele având sub acest aspect un rol reglator.

3.6.1. Reprezentările idiomotrice

Având în vedere că teoriile despre învățare în general și despre învățare motrică în special sunt extrem de numeroase și bine aprofundate, vom trece în revistă doar aspectele relevante ale acesteia în relația directă cu sporturile de luptă, pe care le putem încadra în grupa sporturilor euristice. Sensul învățării ( Popescu – Neveanu, 1978 ), poate fi interpretat ca o asimilare activă de informație ( retenție mnezică ), însoțită de achiziționarea de noi operații și deprinderi. În învățare, sunt antrenate ca mijloace, procesele cognitive senzoriale de gândire și de memorie, care asigură optimizarea și durata lor. Un rol important în învățareașiautomatizarea mișcărilor, îl au și reprezentările.

Majoritatea psihologilor sunt de acord că reprezentările au importanță deosebită, nu numai în procesul instructiv educativ, ci că se formează și se dezvoltă chiar în acest proces ( Epuran, 1976 ). Să examinăm fazele inițiale ale învățăturii, în care noutatea reprezintă deja o dificultate : primul procedeu de trântire, primul atac combinat de braț și picior, primele poziții de gardă în box etc. Planurile de mișcare construită pe puține puncte de reper, se clatină și, metodologic, este nevoie de diferiți pași preliminari în învățarea parțială înainte ca totul să se precizeze în prima tentativă reușită ( Rieder, 1984 ). Baza pentru orientarea în acțiuni și reglarea lor ( Schubert, KirchgassnerșiBarth, 1976 ), presupune ca fiecare sportiv să dispună de reprezentări interne, respectiv modele ale lumii exterioare, de o imagine a personalității proprii și a activității proprii. Astfel, fiecare sportiv are o imagine despre cerințele generale ale unei evoluții proprii ( sau adverse ), despre finalitate, căi de realizare și consecințele acestor realizări, despre parametri temporali și dinamici ai mișcărilor proprii și străine, cât și despre clipele prealabile când o să intervină acestea.

Mai departe, aceeași specialiști afirmă că din practica sportului, se știe că reprezentarea unei mișcări are funcția de a oferi un model sau procedeu. Pe baza acestui model de mișcare care prezintă diverse grade de abstractizare ( fie că mișcarea a fost demonstrată de antrenor fie că s-au prezentat filme, imagini etc. ) sportivul își orientează acțiunile. Cu cât prezentarea mișcărilor a fost mai plastică, mai precisășicuprinzătoare, cu atât procesul de învățare va fi mai reușit. Pe parcursul învățăriișiînsușirii progresive a unei mișcări, imaginea despre mișcare se va diferenția tot mai mult și concomitent se va generaliza.

Formarea și modificarea reprezentării ( Epuran, 1976 ), nu pot fi încheiate odată cu obținerea execuției perfecte. În orice stadiu s-ar afla cândva elevul, reprezentarea sa despre un anumit exercițiu poate suferi modificări. Reprezentarea mișcării trebuie privită ca o componentă, care însoțește întregul proces al formării deprinderilor motrice, și nu ca o primă etapă. Execuția se reflectă în creierul elevului prin componentele sale proprioceptive, vizuale, tactile ș.a. și se precizează prin legăturile formate anterior. Întâlnirea dintre componentele reprezentării anterioare și componentele reflectate ale execuției constituie momentul diferențierii, moment precizat, clasificat prin intervenția pedagogului care prin corectare ( în care pot intra în proporții variate elemente intuitiveșiverbale ) ușurează percepțiile proprioceptive, indică elementele de bază ale execuției, îl face pe sportiv să înțeleagă mai bine ceea ce este corect sau greșit, dezvoltând reprezentarea și implicit posibilitățile unei execuții ulterioare mai aproape de ceea ce reprezintă sarcina motrică.

A. T. Puni ( citat de Epuran și Holdevici, 1980 ) a stabilit că reprezentările ideomotorii „ sunt obținute prin antrenare a mișcărilor, reprezentarea mentală a exercițiului și pronunțarea lui în limbaj interior contribuind la o execuție mai precisă și mai corectă „ . Se poate afirma deci, că reprezentarea voluntară și intențională a mișcării este un mijloc de formare a acesteia, de învățare a mișcării, dar și de perfecționare a ei și de realizare a deprinderilor motrice pierdute.

3.6.2. Rolul reprezentărilor

Întregul complex de imagini cognitive a procesului motric ( Schubertșicol., 1976 ), condițiile în care are loc și efectul acestuia, se numește sistem operativ de imagini. Prin aceasta se înțelege că, conținutul și întrepătrunderea structurală a elementelor acestui sistem de reprezentări depinde de condițiile de desfășurare concrete și câteodată foarte variate. Elementele psihice, de asemenea, participante la rezolvarea unei sarcini variază și ele la rândul lor. Astfel, aceste elemente au caracter „ operativ " și formează baza pentru manifestarea unei gândiri rapide a sportivului în timpul unei executii tehnice. Importanța sistemului operativ de reprezentări pentru reglarea acțiunilor sportive constă în faptul că se realizează o orientare și o reglementare conștientă a activității sportive prin operații analitico-sintetice, pe baza acestui sistem care s-a constituit pe cale senzorială și / sau semantică, denumit model intern. „ Modelul intern " reprezintă deci „ baza de orientare " ( a felului de desfășurare ) a unei acțiuni, și permite o încercare în domeniul subiectiv al reprezentărilor înaintea aplicării anumitor elemente sportive sau acțiuni motrice în practică.

Între acțiunile obișnuite în sporturile de luptă dar mai ales in auto apărare, se „ interpun " tot mai multe elemente intermediare între apariția impulsului și realizarea acțiunii.

Dominante în această fază a „ încercării interne " sau a „ acționării în gând " sunt operațiile intelectuale ca analiza, sinteza, generalizarea, etc. Sportivulșiantrenorul colaborează în analizarea aspectelor pozitive și negative ale rezultatului ( Rieder, 1984 ), iar cu cât sportivul progresează mai mult în ceea ce privește performanța tehnică, cu atât vor reuși mai repede să gândească în același fel.

Feedback-ul începe, înainte de toate, din confruntarea între rezultatul obținut și cel care a fost propus, care poate fi nesatisfăcător, aproape corect sau total greșit. În încercarea următoare se ține cont de cauzele descoperite cu intenția îmbunătățirii. Se poate întâmpla ca anticiparea să corespundă scopului mișcării, deoarece, de exemplu în cazul unui contraatac în lupte intervin o serie de elemente pe care nu e posibil să ni le imaginăm ca pe un tot unitar.

Rezultatul poate demonstra că nu s-a reușit obținerea unei imagini mentale clare în punctele fundamentale ale execuției. Se pune întrebarea dacă anticiparea nu cumva a fost concentrată asupra unui scop ce nu putea fi încă obținut. O interpretare ulterioară arată că trebuie să se reflecteze sistematic asupra problemelor și a raporturilor existente între elemente.

3.7. Componenta intelectuală

Întrucât în dinamica reală a luptei, cu cele două componente, atac – apărare, cele mai importante componente analizate sunt percepția, motricitateașiatenția, există tendința de a trece pe plan secundar componenta intelectivă – nivelul de inteligență și gândirea. Din faptul că în cadrul populației celor care practică diferite sporturi de luptă, există deosebiri foarte mari de ordin intelectual, se trage concluzia greșită că această componentă nu ar impune nici un fel de îngrădiri. Într-adevăr nu s-ar putea afirma că sarcinile care alcătuiesc conținutul obiectiv al activității de luptă, ar reclama o inteligență excepțională, dar nici nu putem admite că în exercitarea optimă a conduitei de luptă, inteligența și gândirea nu sunt solicitateșinu sunt necesare. După opinia noastră cei care candidează la obținerea unor locuri fruntașe în competițiile de mare anvergură ( indiferent de tipul de luptă ), trebuie să posede o inteligență generală cel puțin în limitele normei. Scăderea nivelului acestei capacități sub limita normei, sporește considerabil coeficientul de risc în desfășurarea luptei. Așa cum s-a văzut, lupta propriu zisă creează sportivului numeroase situații problematice noi, care reclamă o rapidă orientare și găsirea strategiei celei mai adecvate de soluționare. Or, este evident că, în asemenea situații ,, critice " participarea inteligenței devine absolut indispensabilă. Pentru a continua demersul analitic referitor la rolul componentei intelectuale și de gândire în activitatea sportivă, credem că este nevoie de o definire a cadrului noțional specific.

După Claparede (citat de Popescu-Neveanu, 1978) inteligența apare în trei ipostaze :

a. modalitatea cognitivă diferită de reactivitate emoțională și de capacitatea de efort;

b. capacitatea de rezolvare de probleme prin restructurări opuse automatismelor;

c. posibilitatea supramedie a gândirii în stadiul căreia este interesată psihologia diferențială.

Deși inteligența apare ca un factor de mare însemnătate al vieții sociale, ea își are originea în existența și activitatea socială, după cum, deși apare ca un factor facilitant, productiv al învățării, ea rezultă din învățare, din acea învățare care este inteligentă.

Confruntarea frecventă cu situații problematice de cele mai diverse tipuri, dezvoltă la parametri superiori aptitudinea de a sesiza esențialul și generalul din lucruri și fenomene, de a sesiza relațiile și raporturile dintre acestea și de a înțelege ordinea și dialectica proceselor și evenimentelor naturale și sociale ( Matei, 1995 ). Inteligența este dependentă de motive, scopuri și efort. În general, prin faptul că inteligența are de cele mai multe ori sensul cunoașterii relațiilor, ea poate fi asimilată cu gândirea. Totuși, inteligența este considerată aproape unanim, o aptitudine generală care asigură rezolvarea eficientă, economicoasă a majorității problemelor cu care se confruntă persoana umană. În ce privește tipologia inteligenței se delimitează variante ca : inteligența motrică, verbală, abstractă, tehnică, socială, organizatorică etc. Inteligenta motrică ( Popescu – Neveanu, 1978 ) este o formă a inteligenței, ce se modifică în domeniul activităților motorii. Inteligența motrică apare ca o aptitudine specială ce inserează în structura ei elemente cognitive ( senzorialeșilogice ), alături de memorie și deprinderi motrice. Se manifestă în activități ce reclamă rezolvarea unor situații motorii, prin efectuarea unor mișcări inedite, sau adaptarea mișcărilor automotivate la condițiile de rezolvat. Inteligența motrică presupune conștientizarea deosebită a impulsurilor chinestezice și controlul corpului și părților sale. Gândirea face parte din procesele psihice superioare.

Desfășurându-se larg, în mai multe faze, și apelând la resursele celorlalte procese psihice în vederea adânciriișiextensiunii cunoașterii, gândirea îndeplinește în sistemul psihic uman un rol central și este definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, raționale. Dacă încercăm o definiție a gândirii atunci putem spune că ea se definește ca procesul cognitiv de reflectare a însușirilor generale și esențiale ale obiectelor și fenomenelor realității înconjurătoare și a raporturilor dintre acestea ( Epuran și Holdevici, 1980 ).

Gândirea este strâns legată de acțiune. Aceasta în sensul că ea îmbogățește sau dublează marea majoritate a acțiunilor umane, dar mai ales în sensul că este generată de acțiune. După Galperin, orice proces intelectual începe cu acțiunea. Mai mult de atât, Schubert ( 1981 ), pe lângă caracteristicile enumerate mai sus, vede gândirea ca o anticipare temporală a evenimentelor viitoare. Aspectele prezentate anterior se armonizează cu activitatea corporală precum și cu formele particulare ale gândirii : reproductivă, productivă și creatoare.

3.7.1. Formele de manifestare ale gândirii

Principalele forma ale gândirii în sport sunt :

gândirea operativă – cu formele relaționale între cea reproductivă și productivă,

gândirea creativă

gândirea intuitivă.

Cea mai solicitată formă a gândirii în sport este cea operativă, care mediază permanent acțiunile motrice și situaționale. Pentru un sportiv în activitățile specifice nu este important cum gândește în general, ci cum rezolvă situațiile specifice, eficiența lor. În obținerea performanței, este necesar să alegi varianta cea mai adecvată, dintr-un întreg repertoriu de acțiuni, pentru soluționarea problemei, și pentru aceasta sportivul trebuie să disocieze condițiile de acțiune; să recunoască cele mai importante caracteristici ale unei situații în corelația lor și să găsească o relație între caracteristicile situaționaleșiposibilitățile și căile de soluționare.

În funcție de condițiile de acțiune, prin gândire se selecționează acțiunile sau lanțul de acțiuni din repertoriul existent în memoria sportivului, care vor fi realizate motric. În acest caz avem de-a face cu gândirea productivă. În momentul în care se creează noi condiții suplimentareșisituaționale, care trebuie să fie luate în calcul, la planificarea și executarea altor acțiuni, avem forma gândirii reproductive care, de fapt, este baza gândirii operative. Gândirea creatoare duce la soluții, în principiu, noi, prin descoperirea de căi de rezolvare ( Schubert, 1981 ). Aceasta se manifestă atât la sportiv, cât și la antrenor, în căutările lor pentru a introduce noi acțiuni motrice sau variante tehnico – tactice.

Cu o oarecare aproximare se apropie de stilul personal al unui sportiv sau de stilul colectiv al unei echipe. În ultima perioadă se vorbește și de gândirea intuitivă ( de unii acceptată, de alții nu ), care permite acțiuni imediat, fără conștientizare. Intuiția este un rezultat al antrenamentului îndelungat, al experienței de concurs și în ultimă instanță, a supraînvățării motrice și situaționale. Specifice acestei gândiri sunt reacțiile rapide și nu deciziile rapide, cu mare grad de eficiență în sportul de mare performanță.

3.7.2. Rolul inteligenței

Prin specificul lor, sarcinile în activitatea agonistică reclamă aproape în permanență funcția anticipativă, care este, un atribut definitoriu al inteligenței generale. Inteligența nu este numai un „ mecanism " interpretativ – rezolutiv, ci și unul reglator ( Blaj,1982 ). Ea coordonează, în funcție de specificul și semnificația situațiilor, obiectiv, elemente motivaționale, motorii și afective în acte comportamentale, moderând și frânând tendințele și reacțiile impulsive. În conduita agonistică, apar frecvent situații care, prin efectul de „ surpriză " pe care îl provoacă duc la creșterea entropiei, favorizând fenomene de „ îngustare a lucidității ". Fără intervenția reglatoare a inteligenței s-ar produce o deteriorare serioasă a operațiilor motorii de adaptare la conduita adversă.

Pe fondul inteligenței generale se poate delimita și o formă particulară de inteligență care se include ca o componentă specifică a aptitudinii de luptă. Este vorba de inteligența concret – situațională care rezultă din integrarea dinamică a operativității și rezolutivității schemelor perceptive, a vivacității și sistematizării spațiale, a memoriei dinamico – lingvistice, a capacității de sesizare, evaluare,șigeneralizare a raporturilor spațio – temporale. Existența acestei forme speciale de inteligență, favorizează buna desfășurare a comportamentului agonistic. Ea explică parțial diferențele dintre performanțele obținute de luptătorii cu un nivel aproximativ egal cu cel al inteligenței generale.

3.7.3. Rolul gândirii

Felul de a gândi în timpul activității sportive se desemnează drept ,, gândire operativă " și trebuie separată de procesele de gândire care se desfășoară înaintea confruntarii, atunci când se fixează planul de luptă ( Franck Schubert și colab., 1976 ). În ring sau pe saltea,șicu atat mai mult pe strada, sportivul nu va fi în stare să aplice o acțiune insuficient ,, verificată " în gând și în realitate ( Blaj, 1995 ). Rezolvarea sarcinilor ce apar în cursul luptei, nu presupune niveluri deosebit de înalte ale gândirii. Nu este necesară o gândire de tip formal – abstract, de scheme complicate de raționare și argumentare, așa ca în alte feluri de activitate. Totuși, ca și în cazul inteligenței, individul dotat cu o gândire normală are posibilitatea să evalueze și să interpreteze corect situațiile de luptă, să-și dea seama de unele dependențe funcționale dintre diferite variabile ale luptei : atacant – atacat, să formuleze generalizări referitoare la conținutulșiparticularitățile activităților agonistice, să anticipeze schimbarea de rol etc.

În timpul confruntarii, gândirea celor care iau parte la ea, se îndreaptă tocmai spre rezolvarea unor probleme în legătură cu mijloacele de ales pentru obținerea unui avantaj față de adversar ( avantaj în puncte, în acțiuni, teritorial, moral, etc. ), avantaj care duce în final la câștigarea confruntarii. Gândirea sportivului este permanent activă, lucrând intens pentru găsirea celor mai bune soluții, care să ducă la obținerea unor avantaje asupra adversarului și în final a victoriei, operând cu materialul senzorial imediat, furnizat de situațiile din teren. Gândirea tactică în timpul confruntarii, este o îmbinare a elementelor anterior elaborate și materializate sub forma planurilor tactice cu elemente de gândire intuitivă și operațională care prelucrează datele oferite pe cale senzorială de însăși desfășurarea competiției.

Pentru a pregăti performanța solicitărilor cognitive ( Schubert, 1988 ), acțiunile trebuie analizate adecvat unei calități, sau să conceapă intervenții tipice pe baza cunoștințelor disponibile despre modelul execuției. A acționa, înseamnă a reacționa ( Parlebas, 1977 ). Se răspunde printr-o ripostă care forțează adversarul să reacționeze la rândul său. În timpul luptei, sportivul decodifică atitudinea și comportamentul celorlalți sportivi, evaluează acțiunile lor, ,, cântărește " viitoarele convergențe, apreciază corporal intervalul care-l separă de adversar, chinestezia impregnează puternic aceste aprecieri. Și cum adversarul procedează la fel, fiecare acțiune a sportivului modifică secvența următoare căci celălalt reacționează ca răspuns într-o continuă reacție inversă într-un permanent proces de contracomunicare. Feedback-ul senzorial se produce automat și continuu ( Jenssen, 1984 ) prin intermediul organelor de simț interne ( proprioceptive ) și externe ( exteroceptive ). Feedback-ul cognitiv este deosebit, în mod predominant vizual sau verbal, orientat pe norme sau valori cerute, nefiind automat.

Pentru un sportiv este important ca din multitudinea variantelor tehniceșitactice să aleagă în cel mai scurt timp pe cea mai potrivită, și să acționeze conform situației continuu schimbătoare ( Schubert și colab., 1976 ). Sportivul trebuie să selecteze dintr-un repertoriu mai mult sau mai puțin voluminos de calități și îndemânări, varianta optimă de luptă. Asemenea procese de selectare și decizie care sunt necesare în sport dar și în confruntarile de strada, procese ce aparțin sferei gândirii operaționale. Toate deciziile pe care le ia un sportiv, stau sub presiunea timpului. El are un timp foarte scurt la dispoziție pentru găsirea mijloacelor tehniceșitactice optime, în desfășurarea luptei . Ioseliani ( citat de Schubertșicol. 1976 ), susține că o asemenea activitate ,, în viteză ", presupune nu numai un aparat de mișcare bine antrenat și o înregistrare rapidă și fără greșeli, ci și o capacitate de a gândi rapid, de a pătrunde o situație, de a avea puterea de decizie și capacitatea de a modifica strategia și tactica concepute dinainte. Foarte frecvent, în activitatea sportivilor sunt solicitate mecanismele de decizie care se subordonează structural tot gândirii ( Blaj, 1982 ).

Funcția deciziei este solicitată de sarcinile cu caracter alternativ, de alegere. Ele privesc, pe de o parte, momentul de efectuare a unei acțiuni, iar pe de alta, varianta de acțiune. Se poate afirma că aproape fiecare situație tactică nouă, care reclamă, modificarea parametrilor cursului anterior al comportamentului de luptă este o situație de decizie. Ponderea cea mai mare în elaborarea deciziei în condiții de risc, o are în timpul luptei așa numita informație cu valoare de semnal. Relațiile stabilite între situația declanșatoare și decizie nu au un caracter predominant și invariabil. Ele se prezintă ca atare numai dacă în procesul de învățare a acțiunilor complexe tehnico – tactice, se pune accentul mai ales pe asimilarea operațiilor executorii și pe formarea automatismelor corespunzătoare. Nivelul optim de elaborare al acestei activități nu poate fi atins decât printr-o preocupare specială de formare a mecanismelor decizionale, îndeosebi pentru situațiile critice. Aceasta presupune modelarea unor astfel de situații date. E necesar, prin urmare, ca în cadrul structurii de ansamblu a activității agonistice ( antrenamentșicompetiție ) să fie sporită ponderea componentei intelectiv – decizionale ( orientare – interpretare – decizie ) ( Blaj, 1982 ).

În ceea ce privește gândirea tactică în sporturile de luptă, întâlnim o serie de exemplificări în „ Gândirea în practica sportivă " ( Schubert, 1981 ), cuprinzând analiza a șase „ pași " distinctii :

1. – gândirea descoperă relațiile importante, proprietățile comune unor caracteristici, situații și evenimente. Nu apar particularitățile individuale și caracteristicile generale;

2. – gândirea se deplasează de la operațiile ce însoțesc mișcarea la operațiile ce pregătesc mișcarea. Gândirea pornește de la practică și se repercutează asupra ei. Gândirea și acțiunea sunt una din modurile cele mai diferite;

3. – gândirea se deplasează la acțiunea interioară, în care se operează cu conținutul percepției, cu imagini și noțiuni – acțiune de probă. Avantajele acestei acțiuni se înregistrează atunci când este executată înaintea luptei, prin analizarea părților tarișislabe ale adversarului direct, prin încercarea de a ,, ghici " acțiunile lui, prin acționarea subiectivă sau operarea în zona reproducerii situației sau a mișcării. Mai poate fi inclusășicăutarea activă a posibilelor căi complexe de soluționare, precumșiimaginarea diferitelor variante de acțiuni, rezultatele și urmările acestora;

4.- gândire – anticipare sau capacitatea pre întâmpinării temporale;

5.- gândirea rapidă și corectă, aspecte care nu se exclud, dar se armonizează mai greu. Sportivii se diferențiază mai puțin prin corectitudinea gândirii lor, ci mai mult prin rapiditatea proceselor de gândire. O parte din sportivi își îndreaptă atenția spre percepția cât mai rapidă, spre diferențierea și prelucrarea informațiilor; la aceștia apărând o solicitare excesivă a centrilor senzoriali de pe scoarța cerebrală, puternic excitați față de cei motrici. Pregătirea acțiunii solicită energie nervoasă și timp suplimentar. Față de timpul senzorial perceptiv, cel motric se concentrează asupra pregătirii acțiunii exterioare, acțiunea interioară fiind mai lentă. Timpul motric este rapid și energic, dar lent în prelucrarea informațiilor;

6. – gândirea mobilă și elastică este caracteristică schimbărilor situațiilor de luptă. Cu toate că sportivul acționează după un plan prestabilit și ține la ipotezele, reprezentările și planurile lui favorite, gândirea are nevoie de libertate, nu de șabloane. ,, Planul " de luptă stabilit în prealabil nu are voie să devină o ,, dogmă ", și în timpul luptei trebuie recunoscute oportun părțile slabe ale adversarului, iar jocul tactic propriu trebuie reorganizat. Sportivii cu procese de gândire lentă, statică se desprind greu de obișnuință.

În acest joc tactic ( Petrov Raikov,1985 ) este de dorit ca luptătorul să atace primul. Cercetările efectuate de specialiștii americani Jor și Krol, relevă faptul că 76% din întâlnirile de luptă au fost câștigate de către luptătorul care a realizat primul punct tehnic. În timpul angajării ( Parlebas, 1977 ) luptătorul „ împrumută " anumite intenții adversarilor potrivit imaginii pe care și-o face despre ei; el face anticipații ale … anticipațiilor. În acest joc de reciprocități marcate, fiecare caută „ să-și ascundă jocul ", se face uz de fente, se întind „ curse ". Sportivul elaborează o programare dinamică foarte fluidă, mereu reînoită, în funcție de rezultatele strategiei sale față de adversar. Apărătorul trebuie să dejoace șiretlicurile și simulările, care ajung în număr excedentar. Fiecare sportiv trebuie să-și estimeze șansele adică probabilitățile de reușită, și să aleagă toate aceste microdecizii care se iau adeseori într-o străfulgerare. În acest caz, activitatea sportivă poate fi o remarcabilă educație a conduitelor de decizie.

3.8. Anxietatea, conștiința de sine și expectanța

Anxietatea poate fi diferită ca o stare sau condiție emoțională neplăcută, ce este caracterizată de trăiri subiective, de tensiune și teamă, prin activarea excesivă a sistemului nervos central ( Spielberger, citat de M.Grigore, 1994 ). Componența cognitivă a acestui fenomen, a fost luată în atenție în ultimele decenii. S-a observat, notează cercetătorul german Ralf Shwarzer ( citat de M.Grigore, 1994 ) că persoanele anxioase nu acordă suficientă atenție sarcinii de realizat și ca urmare sunt oarecum „ handicapate în procesul de împlinire personală ”. O întreagă pleiadă de gânduri – intruși invadează mintea subiectului anxios, interferând cu informația necesară realizării scopului propus.

După cum notează Eysenck ( 1988 ) deficitul de atenție la persoanele puternic anxioase ar putea fi descris în termenii a patru caracteristici cuprinzând conținutul, capacitatea, neatenția și selectivitatea. El afirmă că în stările accentuate de anxietate apar tendințe a priori ale atenției favorizând procesarea informației, ceea ce reprezintă amenințare pentru eu, în timp ce persoanele cu o slabă anxietate pot avea o tendință opusă. Astfel atenția este direcționată spre conținuturi diferite.

Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui să fie corelată eficient cu informații complexe. O mare parte a memoriei este „ ocupată ” cu gândurile – intruși de neliniște și teamă nemaifiind deci disponibilă pentru scopul cognitiv actual ( Tobies, 1986 ). O parte a resurselor personale sunt pierdute în numele unor preocupări pe cât de sterile, pe atât de îndepărtate de scopul propus. Anxietatea predispune la neatenție, distragere de la o activitate în desfășurare. Neatenția se referă la stimulii externi ( orice eveniment care apare ), cât și la stimulii interni ( griji de tot felul, diverse simptome somatice ).

Persoanele anxioase continuă să cerceteze amănunțit mediul extern, pentru a detecta alte eventuale surse de temeri și neîncrederi, astfel că o mare cantitate de informații neutră întrerupe cursivitatea gândurilor și acțiunilor focalizate spre un scop real, concret. Anxietatea este concretizată de o atenție selectivă în care subiectul folosește numai anumite dispoziții ( toane ), ceea ce poate duce la excluderea tocmai a acelor dispoziții care ar fi făcut posibilă realizarea cu succes a sarcinii propuse. Concentrarea atenției are aceiași semnificație cu focalizare asupra unei sarcini principale și înlăturarea celor secundare. Acest lucru poate fi interpretat ca o strategie de compensare în cazuri de reducere a capacității memoriei active.

În majoritatea explicațiilor date anxietății regăsim ideea că gândurile centrate pe sine reprezintă un element fundamental al apariției și dezvoltării ei. Individul cercetează cu atenție mediul, selectând tot ceea ce este legat de sine, fie păreri sau acțiuni. Numeroase cercetări au relevat importanța cunoașterii de sine. Persoanele anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine și astfel sunt distrase de la sarcinile actuale, înregistrând automat performanțe mai scăzute. Ele sunt preocupate cu precădere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretențiile mai mult sau mai puțin amenințătoare, de pericolele potențiale.

Conștiința de sine sau auto centrarea psihică, a devenit o variabilă importantă în cercetarea anxietății; Buss ( 1980 ), face distincție între conștiința de sine personală, privată și conștiința de sine publică. Conștiința de sine personală este prezentă când individul se auto analizează când își investighează propriile sentimente și atitudini interioare, când meditează asupra propriei identități. Conștiința de sine publică intervine atunci când persoana simte că este observată și evaluată de alții. Sentimentul acesta conduce la preocuparea de a-și făuri o imagine publică adecvată. Conștiința de sine, ca stare psihologică, este diferită de conștiința de sine ca dispoziție. Această distincție are implicații în reprezentarea de sine și în anxietatea socială. Ca trăsătură, un înalt grad al conștiinței de sine face ca persoana să se orienteze spre o înaltă frecvență de autofocalizare. Înțeleasă ca stare, auto focalizarea poate autofocaliza , poate fi indusă, având o oglindă sau orice alt mijloc tehnic care oferă feed-beck pentru vocea, mimica sau comportamentul cuiva. De asemenea, ea poate fi indusă natural prin stimularea anxietății. Persoana percepe astfel schimbările somatice ale propriului corp, cum ar fi creșterea pulsului, transpirația, înroșirea feței, nod în gât etc. ceea ce va muta atenția spre interior.

Auto focalizarea este adesea pusă în contrast cu focalizarea asupra sarcinii, implicând faptul că direcția atenției este determinată în principal de persistența și nevoia de realizare a ei. Totuși, cercetările făcute de Carwer și Scheier (1981, 1986, 1989) au arătat că această dihotomie ( DIHOTOMÍE, = diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial. ) este prea simplă și înșelătoare; în locul acestora, se va acorda importanță diferențelor individuale, în ceea ce privește espectanța. Auto focalizarea conduce la o întrerupere a acțiunii și provoacă o evaluare subiectivă a rezultatelor. Cercetătorii susțin existența, în acest caz, a unei „ linii de demarcație ” legată de conținutul atenției auto focalizate. Vom distinge astfel un grup care va avea espectanțe pozitive, investind mai mult efort, arătând mai multă perseverență și dobândind mai mult succes și un alt grup cu espectanțe negative care se va retrage din fața sarcinii, preocupat fiind de meditațiile auto devalorizatoare.

Similară acestei perspective este și teoria „ espectației eficienței proprii ” a lui Bandura ( 1977, 1988 ). El își pune problema dacă eficiența proprie poate fi componentă cognitivă a anxietății. Oricum el definește anxietatea ca pe o stare de apreciere anticipatoare, asupra unor posibile evenimente vătămătoare. Astfel într-o situație care produce spaimă, neliniște, persoanele care au o eficiență scăzută, datorată defectelor, lipsurilor proprii, vor propune scenarii de insucces, mutându-și atenția de la situație către consecințele nefaste.

De regulă, nivelul de anxietate dinaintea activității este ridicat datorită așteptării situației stresante ( Epuran, 2001 ). Dacă un nivel prea ridicat de anxietate împiedică realizarea unor performanțe înalte, unul scăzut este tot atât de nefavorabil datorită lipsei de angajare emoțională în competiție. În concluzie, cunoașterea legată de sine are o importanță deosebită în apariția anxietății și se pot face corelații între randamentul atenției și anxietate. Un individ anxios are tendința să acumuleze mai multe date autodevalorizatoare decât informații care să-i susțină acțiunile, ceea ce hrănește permanent frica de sine. Aceasta se reflectă în grade diferite de anxietate, ducând în final la o deteriorare a espectanței eficienței proprii, care influențează alegerea sarcinii și perseverența în a o realiza.

CAPITOLUL 4 ÎNVĂȚAREA PRIN PROBLEMATIZARE

4.1. Considerații generale

Atât sub raport pedagogic, cât și sub raport psihologic, între învățare și rezolvarea de probleme, există o strânsă interacțiune, calitatea și eficiența activității intelectuale fiind dependente într-o mare măsură de nivelul la care se realizează această interacțiune ( I.Mânzat, 1973 ). Ca metodă modernă de instruire, problematizarea vizează atât înțelegerea cunoștințelor asimilate, cât și dezvoltarea capacității de aplicare a lor. Legătura între momentul formării deprinderilor și priceperilor și momentul aplicării lor – care este facilitată, în principal, de fenomenul transferului în învățare și gândire – nu se poate realiza decât dacă procesul învățării se concentrează pe construirea adecvată ( sistematică, dinamică și specifică ) a operațiilor implicate în rezolvarea problemelor. Problematizarea constă într-o suită de procedee, prin care se urmărește crearea unor situații – problemă care antrenează și oferă elevilor posibilitatea să surprindă diferite relații între obiecte și fenomenele realității, între cunoștințele anterioare și noile cunoștințe, prin soluțiile pe care ei înșiși le elaborează sub îndrumarea profesorului (I.Nicola, 1992).

Învățarea prin rezolvarea de probleme ( problem – solving ), este o variantă a euristicii, o altă modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învățării prin descoperire.

Premisele teoretice, psiho pedagogice de la care se pornește, rezultatele pozitive obținute în cadrul studiilor și cercetărilor experimentale întreprinse, precum și cele înregistrate în practica, anunță instruirea problematizată ca una dintre cele mai active și valoroase metode ale didacticii moderne. Chiar dacă metoda expozitivă este mai economicoasă și determină inițial o memorare mai rapidă, ea rămâne inferioară învățării prin problematizare. Se pare că acest tip de învățare sporește semnificativ capacitatea omului de a utiliza descoperirea modului de rezolvare și în alte situații noi. S.L.Rubinstein ( citat de I.Mânzat ) arată că transferul procedeelor de rezolvare de la o problemă la alta, este rezultatul unei generalizări care, la rândul său, se bazează pe activitatea de analiză și sinteză. Relația dialectică dintre învățarea și rezolvarea de probleme, evidențiază cu deosebire în formarea strategiilor utilizate de gândire ( al strategiilor euristice mai ales ), în învățarea prin descoperire, presupunând învățarea realizată pe baza gândirii creatoare care descoperă soluții, metode de rezolvare, principii, concepte etc.

In accelerarea evoluției capacităților intelectuale specifice diferitelor stadii de dezvoltare prin exersarea unor tehnici speciale de instruire și în transferul strategiilor și conceptelor de la un domeniu la altul înrudit cu primul ( I. Mânzat, 1973). Ca tehnică de instruire, problematizarea își găsește utilizarea pretutindeni unde se pot crea situații – probleme ce urmează a fi soluționate prin gândire comună și căutare, prin cercetare și descoperire a unor noi adevăruri, a unor noi reguli și soluții de ordin superior ce devin o parte integrantă a repertoriului individual de achiziții( I.Cerghit, 1997 ).

4.2. Caracterul prospectiv, proiectiv și acțional al problematizării

Orientarea omului constituie temeiul caracterului prospectiv, proiectiv și acțional al problematizării. Dacă admitem că prospectivitatea, proiectivitatea, acțiunea pentru scop sunt trăsături generale ale condiției umane, în ce constă specificul orientării problematizării ? Credem că răspunsul la această întrebare, trebuie să țină seama de două elemente organic corelate : în primul rând, de particularitățile genezei problematizării ca modalitate de adaptare și posibilitate de cunoaștere ( învățare ) și, în al doilea rând, de contextul impus de situațiile problematice, ca stimul al dezvoltării interioare.

Prin însăși situația sa obiectivă, problematizarea se caracterizează prin asimetria câmpurilor temporale, în sensul preponderenței viitorului ( devenirii ) asupra trecutului ( experienței ). În condițiile în care pe toate treptele problematizării se menține o asemenea asimetrie, fiecare etapă de adaptare ( rezolvare ), cunoaște o modificare a acestui raport, în sensul creșterii relative a ponderii câmpului experienței ( trecutului ) și al scăderii relative a ponderii câmpului devenirii ( viitorului ).

Ceea ee este însă esențial pentru problematizare și o definește în raport cu celelalte metode de învățare, este predominarea devenirii asupra experienței. De aici decurge orientarea spre viitor concretizată prin orizont, distanță, libertate și mobilitate prospectivă ( prospectivitate ). Problematizarea reprezintă totodată perioada auto instituiri, în sensul învățării relației conștiente cu viitorul, de unde decurge importanța deosebită a formulării scopurilor, proiectelor și aspirațiilor, a realizării opțiunilor; a adoptării deciziilor și a acțiunii în funcție de acestea ( proiectivitate ). Spre a înțelege mai bine caracterul prospectiv, proiectiv și acțional al problematizării și, pe această bază, geneza sa, considerăm utilă schițarea unui model al acțiunii umane.

Principalele elemente ale procesului la care ne referim sunt următoarele :

1. Stabilirea scopului : pornind de la condițiile obiective prealabile, în funcție de nevoi și interese, de aspirații și idealuri, subiectul își fixează scopul acțiunilor.

2. Elaborarea proiectului, având în vedere scopul stabilit și corelarea acestuia atât cu împrejurările concrete, cât și cu posibilitățile individuale, reprezintă concretizarea unor strategii alternative de acțiune pentru realizarea obiectivului final.

3. Opțiunea între alternative constituie operațiunea de alegere a acelei strategii care corespunde în cea mai mare măsură nevoilor, intereselor, aspirațiilor și idealurilor subiectului, dar și posibilităților individuale precum și oportunităților și cerințelor sociale în vederea atingerii scopului propus.

4. Decizia marchează trecerea de la faza deliberării la cea a acțiunii, prin stabilirea strategiei dorite și posibile de realizare a scopului.

5. Acțiunea presupune utilizarea mijlocului ales pentru atingerea scopului ;

6. Succesul sau eșecul acțiunii verifică temeinicia scopului, justețea proiectului, corectitudinea opțiunii și, respectiv, a deciziei.

7. Condițiile sociale sau împrejurările concrete în care acționează subiectul și care influențează fiecare treaptă a acțiunii sale ;

8. Sistemul motivațional care, în acord sau nu cu determinările obiective, își pune amprenta asupra tuturor momentelor procesului și le influențează activ, mai ales în cazul opțiunii; relația este desigur mai complexă, de interdependență, scopul fiind nu numai motivat, dar și motivând la rândul său etc.;

9. Natura cibernetică a procesului care, printr-o legătură de conexiune inversă ( feedback ), influențează retroactiv, în funcție de rezultatele acțiunii, toate momentele anterioare prin intermediul experienței anterioare.

Vedem cum acțiunea indivizilor, cunoaște o permanentă mișcare – rezultat al confruntării subiectivului cu obiectivul – de la fixarea scopului, momentul propriu-zis, la stabilirea strategiilor și mijloacelor pentru atingerea sa, momentul prospectiv; la analiza tuturor direcțiilor și căilor posibile de finalizare prin prisma componentei motivaționale, momentul opțional, la alegerea variantei optime de acțiune, momentul decizional, și, în sfârșit, la realizarea scopului ( sau nerealizarea sa ), momentul acțional.

Examinăm mai amănunțit câteva dintre elementele mai importante ale acestui proces, și anume : personalitatea, opțiunea și motivația. În concepția noastră, personalitatea este câmpul de intersecție a trecutului, prezentului și viitorului ; ea este memorie -sinteză a tuturor actelor trecute și a reflectării lor în conștiință; alegere -conștiința în actul prezent; anticipare -proiecția și personalității nu constă nici în actul spontan, actualizarea anticipativă a actelor viitoare și a reflectării lor în conștiință.

Opțiunea și conștiința opțiunii pot fi considerate ca rezultantă a complexelor interacțiuni ale experienței și devenirii, care orientează personalitatea, dar și a atitudinii individuale față de experiența trecută, situația prezentă și posibilitățile viitoare. Ca atare, personalitatea este nu numai un dat, ci mai ales un act față de bagajul aptitudinal moștenit, ea acționează într-un mod activ, diferențiat, în funcție de etapele evoluției, de condițiile obiective și de propriile caracteristici și trăsături dobândite în activitatea practică și prin educație; din experiența trecută, ea înlătură ceea ce nu concordă cerințelor prezentului și scopurilor viitorului; în perspectiva viitorului, optează pentru acele țeluri și mijloace de realizare care corespund optimal cerințelor impuse de situația problematică și respinge sau nu urmează celelalte alternative.

Cum am văzut în fața mai multor alternative de acțiune în vederea atingerii scopului, subiectul se află în situația de a opta pentru cea mai bună dintre ele. Alegerea modalității de acțiune este rezultatul – mai mult sau mai puțin conștient și liber al analizei strategiilor posibile de comportare în funcție de un ansamblu de motive prin intermediul cărora se exprimă raportul subiectului cu realitatea.

Ca elemente esențiale ale actului opțional, în rezolvarea de probleme se pot distinge (F. Mahler, 1983) :

situația inițială a subiectului ( S );

ansamblul condițiilor anterioare ( C );

câmpul opțiunilor ( O ), în cadrul căruia subiectul realizează alegerea între alternative în scopul atingerii performanței și nivelului de aspirații, sub influența modelului, a nevoilor și normelor;

raportul alternativelor unele față de altele, precum și față de subiect și condițiile date (A1, A2, A3,….An);

procesul de decizie ( Pd );

raportul deciziilor unele față de altele, precum și față de subiect și opțiunile sale ( D1, D2, D3,….Dn );

performanța ( Pe );

nivelul de aspirație ( Na );

Decizia acționează, la rândul ei, retroactiv ( feed-back ) asupra comportării subiectului prin intermediul performanței ( reușită sau eșec ) și al nivelului de aspirații ( crescut datorită reușitei sau coborât datorită eșecului ). Opțiunile sunt acte umane de o mare complexitate, rezultante dar și determinante ale conștiinței și comportării individului. Ele permit îmbinarea modalităților de analiză „ ex post " și „ ex ante ", întrucât fiecare alegere între mai multe alternative și, desigur, decizia pe care o implică această acțiune sunt edificatoare, atât pentru experiență și condiții legate de trecut, cât și pentru cerințele, posibilitățile și aspirațiile legate de viitor.

Comentând importanța sa pentru cunoașterea personalității, R. Linton, 1968, consideră că sistemul proiectiv este „ un corespondent al întregii serii de răspunsuri larg generalizate, cu un conținut predominant implicit, care se stabilesc în individ ca urmare a experiențelor pe care le trăiește. Aceste răspunsuri funcționează atât ca o componentă în aprecierea de către individ a situațiilor noi, pe măsură ce ele apar, cât și în elaborarea unor răspunsuri mai specifice, și predominant explicite, față de aceste situații ".

Reținem faptul că în mecanismul opțiunilor proiective, răspunsul subiectului este, în fond, repetarea modului de opțiune la o situație anterioară în împrejurări noi. Când subiectul proiectează o acțiune, inclusiv o opțiune viitoare, el realizează ( de obicei implicit ) o rememorare selectivă a experienței trecute ; atunci când găsește similitudini, fie și relative, între modul în care a optat anterior și opțiunea pentru viitor, modelul proiectului îi apare limpede, iar alegerea ușoară. Există însă destul de multe situații în care subiectul poate folosi inadecvat o soluție trecută pentru o opțiune viitoare. Există și cazuri când subiectul, conștient de dificultatea problemei, poate amâna hotărârea, poate chiar renunța la proiect.

Sunt stări conflictuale, inhibitorii. Opțiunea, în general, și cea proiectivă, în special, constituie un moment de extremă solicitare a „ sistemului proiectiv ", atât spre experiența trecută, cât, mai ales, spre situația viitoare ( F. Mahler, 1983). Rezolvarea de probleme, este rezultatul unui proces în cadrul căruia definirea scopurilor, stabilirea mijloacelor și acțiunea de realizare a lor presupun un permanent exercițiu al opțiunilor.

Ceea ce distinge într-o măsură mai mare rezolvarea de probleme, este tocmai un permanent exercițiu al unor opțiuni întemeiate pe raționalitate. Aceasta nu presupune că alegerile sunt întotdeauna juste, ci doar că ele se fac în virtutea unor judecăți factuale și de valoare, deci prin compararea, în cunoștință de cauză, a unei multitudini de aspecte ale situației și prin proiectarea conștientă a unor țeluri definite valoric și care constituie suportul unei motivații deliberate. Or, un asemenea tip de opțiune nu este un dat înnăscut al ființei umane, ci o achiziție a practicii și educației, deci un produs esențial al învățării și un indicator al maturizării, respectiv, al personalizării.

4.3. Gândirea ca proces fundamental de rezolvare a problemelor

Se afirmă pe bună dreptate că domeniul specific de aplicație al sistemului gândirii îl constituie rezolvarea de probleme ( M. Golu, 1975 ). Psihologia gândirii s-a elaborat în principal prin studii ample asupra îndeplinirii unor sarcini cognitive sau rezolvării problemelor. Aceasta pentru că în situațiile problematice gândirea își mobilizează nominal resursele, demonstrându-și posibilitățile de performanță (P. Popescu-Neveanu, 1977). Se poate spune că un subiect își manifestă cu adevărat nivelul de elaborare a gândirii sale, numai atunci când este confruntat cu o situație problematică. În condițiile rezolvării de probleme înțelegerea devine mai profundă și mai eficientă, iar problematizarea se dovedește a fi cea mai productivă cale de învățare ( P. Popescu-Neveanu, 1977 ). Toate acestea se pun în legătură cu teza despre geneza gândirii ca modalitate superioară de depășire a obstacolelor prin intelegere și invenție.

Problema se definește în câmpul interacțiunilor dintre subiect și ambianța sa. Înainte de problemă se instituie situația problematică, sau altfel zis o structură generativă de probleme. Însăși problema se individualizează în ordinea raportării mijloacelor la scop. Astfel, psihologic vorbind, problema este situația față de care numărul de reacții de care dispune subiectul se relevă insuficient și neadecvat. Calea de atingere a scopului este rezolvarea. Psihologia cibernetică a generalizat termenul definind procesul informaționalcognitiv ca un proces rezolutiv sau decizional. Sarcina nu-și poate înceta acțiunea, dacă nu survine un abandon, decât prin găsirea soluției. Atât rezolvarea problemelor, cât și actele de voință se caracterizează prin finalitate. Nu întâmplător cercetările inițiale (Ach, 1905 citat de P. PopescuNeveanu, 1977) sunt corelative reunind gândirea și voința și privind rezolvarea problemelor ca o acțiune voluntară. Întotdeauna rezolvarea problemelor implică efort voluntar, dar nu orice desfășurare este o rezolvare de problemă. În acest ultim caz, obstacolul este de ordin cognitiv și depășirea lui nu depinde numai de capacitatea de efort voluntar, ci și, cu deosebire de inteligență.

4.4. Situații problematice

Prin specificul lor în sporturile duale de opoziție directă, apar frecvent situații, a căror rezolvare fie de către un sportiv, fie de către celălalt, duc la evoluția luptei într-un sens sau altul ( apărare – atac ). Aceste situații sunt așa zisele situații problematice atât de caracteristice sporturilor de luptă, pentru care Kodim, 1966 a încadrat întreaga categorie de sporturi duale de opoziție ( fie directă, fie indirectă ) în categoria sporturilor euristice ( de anticipare ). Pentru subiect situația problematică are structura unei acțiuni complexe, implicând o bază anticipativ-orientativă și un ansamblu de activități executorii ce trebuie elaborate sau perfecționate și puse în aplicare ( P. Popescu-Neveanu, 1978 ).

După S.L.Rubinstein ( citat de Cerghit, 1997 ), numim problematică acea situație „ …în care există ceva implicit cuprins în ea pe care aceasta îl presupune, dar care nu e determinat, cunoscut, nu este dat în mod explicit, ci doar sugerat prin relația sa cu ceea ce este dat în situație. Relația dintre necunoscut, sugerat, căutat, pe de-o parte, și datele inițiale ale problemei, pe de altă parte, determină direcția procesului de gândire”.

Esența problematizării constă în situația conflictuală care apare între necesitatea rezolvării unei probleme ( a găsirii răspunsului ) și experiența elevului, nesatisfăcătoare sub acest aspect și care nu-i permite, de aceea, să găsească soluția. Situația problematică creează astfel un fond aperceptiv favorabil receptării acelor cunoștințe ( deprinderi, priceperi ), care îl vor ajuta pe elev să depășească dificultățile ce ar surveni.

Global, situațiile problematice prezintă o serie de atribute pe care Reitman, 1966 ( ciatat de P. Popescu-Neveanu, 1977 ) le clasifică astfel :

1. constantele care reprezintă elementele invariabile în sistemul de informație;

2. variabile, reprezentând grupul de alternative folosite pentru obținerea unei soluții;

3. atributele deschise, ce se definesc printr-o serie de parametri ale căror valori nu sunt specificate în datele inițiale ale problemei; ele constituie primele elemente ce trebuie eliminate, prin închiderea lor, îngustându-se câmpul de soluții, progresiv până la găsirea soluției optime.

4. atributele structurale sau implicite, sunt elemente neexplicite ce se relevă pe măsura descompunerii problemei în părți componente fiind constrângeri contextuale ale subcomponentelor. Cu cât situația problematică este mai complexă cu atât numărul și rolul atributelor structurale ( organizaționale și contextuale ) se amplifică.

Psihologia cibernetică abordează esența problemei prin relevarea a două aspecte ale acesteia: cel obiectiv și cel rațional – subiectiv. Aspectul obiectiv se raportează la o situație exterioară subiectului, gradul ei de virtuală problematizare fiind desemnat pe baza criteriului nedeterminării, adică pe baza numărului de alternative posibile, dintre care se selectează una singură pentru închiderea problemei, înlăturându-se celelalte. Alternativele pot fi obiecte sau entități reale sau elemente operaționale disjunctive. Deci, pentru ca o situație să fie obiectiv problematică, este necesară existența a minimum două alternative egal posibile (M. Golu, 1975). Creșterea gradului de alternative posibile ridică și gradul de complexitate al problemei, numit în cibernetică « indice de problematizare ». Aspectul relațional – subiectiv al problemei se evidențiază prin raportarea acesteia la subiect, constând în efectul pe care îl produce contactul direct dintre un subiect și o situație obiectiv-problematică. Acesta este aspectul ce interesează psihologia și care în termenii ciberneticii constau în rezultanta opunerii " nedeterminării "

4.4.1. Tipuri de situații problematice

Referindu-se la un studiu anterior, F. Schubert, 1988, stabilește în baza unor criterii că în Judo pot apare 32.040 de diferite poziții de luptă care pot să apară cu aceeași probabilitate. Extrapolind se considera ca in arta auto apararii exista peste un milion de situatiișipozitii de lupta ce se transforma unele in altele, fiecare dintre ele putind aparea in egala masura.

Această multitudine de situații se bazează pe variația a trei caracteristici fundamentale prin care situațiile de luptă pot fi sistematizate. În acest fel se evită ca amănunte nesemnificative să pătrundă în procesul de învățare. Volumul, tipul și modelul caracterizării situațiilor de luptă sunt diferite pentru fiecare ramură sportivă.

În general în box, scrimă și karate există o situație complexă care oglindește în principal sarcinile tacticeșistrategice, în timp ce în judo și lupte situația este descrisă pe baza pozițiilor corpului. Surprinzătoare este multitudinea de aspecte, care pot apare ca o limitare.

În box este vorba de aspecte care se referă la :

– relația dintre luptători în cadrul zonelor de concurs limitate ( motivate prin capacitatea de manevră proprie sau adversă );

– situațiile caracteristice și care revin frecvent, condiționate de regulile competiționale ( acțiuni interzise de arbitru după avertizări sau mustrări ), respectiv, puncte "cheie" în desfășurarea luptei, pregătirea tipică a unui atac, diminuarea puternică a capacității de luptă

– maniera de luptă condiționată de particularitățile individuale ale adversarului. În scrimă situația de luptă cuprinde, sub aspect strategic și tactic caracterizarea condițiilor necesare aplicării concrete a acțiunilor de luptă ; astfel situația de atac este caracterizată printr-o anumită inactivitate din partea adversarului, insuficientă concentrare sau dintr-o prea mare preocupare față de acțiunile proprii de pregătire și distanțele critice. În lupte și judo situațiile sunt caracterizate prin relațiile dintre luptători ( poziția deasupra sau dedesubt, trecerea din stând la parter ) sau caracteristicile de prindere.

De exemplu, dacă un luptător reușește să-și oblige adversarul la o anumită priză ( de exemplu două brațe pe braț ), atunci se creează o situație caracteristică prin aceea că spațiul de luptă este puternic limitat pentru ambii sportivi, dar pentru soluționarea ei sunt luate în calcul mai multe tehnici. Pentru stabilirea cuprinzătoare, adecvată cerințelor unei situații de luptă, raportarea unilaterală față de mai mulți indici nu este suficientă. chiar dacă sunt dominanți sub aspectul examinării. Punctul de plecare și de referință al examinării practice și teoretice constă în caracterizarea cerințelor concrete specifice activității sportive. Activitatea competițională are loc dependent de fixarea problemelor, de scopul propus, de condițiile de execuție. Deoarece particularitățile sarcinilor și dificultăților influențează elementele structurale, scopul, motivul și desfășurarea acțiunii, sarcina concretă de luptă și obiectivul propus sunt considerate aspecte dominante de examinare (R.Petrov, 1984). Prin această poziție teoretică fundamentală a psihologiei se mai confirmă încă o dată, că situația de luptă se raportează la cerințele concrete și la scopul specific al unei etape subordonate activității competiționale.

Prin aceasta, scopul diferitelor acțiuni de luptă, în sensul soluționării situațiilor de luptă, devine caracteristică dominantă în stabilirea și clasificarea acțiunilor și categoriilor de luptă. În ce măsură sistematizarea aplicată în sporturile cu parteneri reprezintă o problemă esențială rămâne de verificat. Necesitatea sintetizării situațiilor separate în categorii și ordonarea lor a fost fundamentată de F. Klix din punct de vedere al informației. Abia o astfel de clasificare îi permite atât sportivului cât și specialistului să se sustragă amănuntelor neesențiale și să-și formeze o privire de ansamblu, să-și adapteze un comportament relativ stabil, adecvat situației, și prin formarea unor structuri cognitive să recunoască apartenența unei situații de luptă la o anumită categorie.

Principalele criterii de clasificare a unei situații de luptă sunt :

1. După fazele fundamentale ale luptei :

1.a) atac;

2.b) apărare.

2. Clasificarea în funcție de priză :

2.a) cu două brațe pe braț;

2.b) priza la cap și braț;

2.c) priză la braț și șold;

2.d) priză pe fiecare braț (de la încheietura mâinii, de deasupra cotului și sub axilă);

2.e) priză pe braț și picior;

2.f) priză pe două picioare (de gambe sau de coapse);

2.g) priză cu imobilizarea de la spate.

3. Clasificare în funcție de poziția față de saltea :

3.a) stând în picioare;

3.b) în parter.

4. Clasificarea după modul de soluționare a acțiunii :

4.a) comportamentul (reactiv) orientat în funcție de condițiile întâlnite anterior;

4.b) modificarea condițiilor și a comportamentului (activ) orientat spre scop.

5. Clasificarea după caracteristici izolate diferite :

5.a) poziția luptătorului în cadrul suprafeței limitate de luptă (colțul ringului, marginea saltelei, ultimul metru etc.);

5.b) constituția fizică (înălțime, centru de greutate, poziție de gardă etc.);

5.c) caracteristici condiționate de regulament (la comandă, după încălcări de regulament, după întreruperi).

4.4.2. Învățarea situațiilor problematice și a rezolvării lor

Învățarea situațiilor problematice din sporturile de opoziție directă în doi este posibilă și se recomandă atât la nivelul de instruire al juniorilor, dar mai ales la nivelul de înaltă performanță. Materialul de studiu programat poate și trebuie să fie studiat prin procedee de studiu problematic (problematizare).

Structura sa poate fi analizată în trei componente și anume ( R. Petrov, 1984 ) :

1. scopul acțiunii;

2. mijloacele acțiunii;

3. condițiile acțiunii.

În componența situațiilor problematice pot rămâne necunoscute obiectul, procedeele și locul acțiunii. Luptătorul trebuie să fie în măsură să ia decizii cu rapiditate în timpul luptei. Astfel procesul de antrenament se transformă într-un moment creativ. Este evident faptul că luptatorul nu poate să prevadă toate acțiunile adversarului său. Luptătorul modern trebuie să prevadă mereu cu o acțiune mai mult decât adversarul său. Bogăția tehnicilor de luptă ca și diferențele existente între caracteristicile biomecanice și biodinamice ale prizelor impun aplicarea unui procedeu metodic special în timpul studiului și perfecționării principalelor tehnici de luptă. Acest procedeu metodic se bazează pe descompunerea corectă a tehnici sau a procedeului în părți sau faze.

Prin urmare, sunt elaborate complexe de exerciții de formare generală și specială referitoare la fiecare fază a procedeului. Aceste complexe de exerciții au ca obiectiv îmbogățirea modelului intern în concordanță cu cerințele luptei competiționale. Varietatea situațiilor de rezolvat pentru o priză determinată, condiționează caracterul creator al deciziilor care trebuie luate. Algoritmii acțiunilor, stabiliți în prealabil se dovedesc insuficienți în timpul luptei și acest fapt mărește rolul componentei euristice în structura deciziilor ( R. Petrov, 1976 ). Activitatea algoritmică și activitatea euristică sunt legate și depind una de alta. Cercetarea algoritmilor tehnici de către sportivi reprezintă o funcție euristică, în timp ce modelarea lor, asimilarea și realizarea lor adecvată aparțin sferei activității algoritmice. Dar cum situațiile în timpul luptei nu se repetă, practic în realizarea algoritmilor stabiliți în prealabil, în majoritatea cazurilor activitatea euristică este cea care predomină. Algoritmii apar ca " mini programe ", integrate în programe mai vaste în funcție de condițiile concrete și de scopurile strategice ale prizei. Procedeul logico – algoritmic ascunde enorme posibilități de intensificare și optimizare a luptei atât în antrenamente cât și în concurs. Acest procedeu permite introducerea parametrului calitativ și perfecționarea procesului de formare programată.

Mult mai târziu, Ripoll și col., 1996, vorbește în scrimă despre strategii " de a doua sau a treia intenție ", definite prin pregătirea unei acțiuni care este prevăzută și provocată activ de către sportiv cu două sau trei faze înainte de execuție. Studiul algoritmilor este necesar pentru desfășurarea corectă și eficace a procesului de antrenament și creșterea randamentului în inițierea și finalizarea acțiunilor în timpul luptei.

CAPITOLUL 5 CONCLUZIIșirecomandari

Potențialul intelectual general și specific se constituie într-un termen de referință înregistrat la un moment dat și se îmbunătățește permanent prin cunoaștere, modelare și printr-o intervenție exterioară sau interioară.

Sinteza analizei de tip cantitativ, calitativ și comparativ la care datele obținute în cercetare, au fost supuse în cuprinsul lucrării, precum și rezultatele raportării acestora la premizele teoretice, se materializează în următoarele concluzii finale :

Acțiunile specifice autoapărării sunt de tipul celor teleologice, ( TELEOLOGÍE = 1. Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. 2. Studiul, cercetarea în funcție de scop; teoria finalității. 3. Concepție filozofică care consideră că orice fenomen sau proces din natură are un scop prestabilit ) îndreptate spre un scop bine precizat.

Gândirea tactică se bazează pe acțiune mentală, dependentă de motiv și orientată spre scop, susținută de structuri mentale și motrice în care părțile mișcării sunt dependente de întreg.

Rezolvarea oricăror probleme nu poate avea loc decât prin mijlocirea experienței anterioare, a cunoștințelor, tehnicilor, regulilor învățate de subiect. Gândirea umană nu poate rezolva o problemă nouă, fără a face apel la transferul unor elemente învățate deja.

Atenția este primul factor care conduce la înlăturarea stării entropice și, simultan la instalarea stării de organizare și progres în procesul cunoașteri – învățării prin realizarea unei zone de excitabilitate optimă ( sensibilitate mărită ) pe scoarța cerebrală, unde se produc legăturile cele mai durabile, diferențele fin discriminate și asociațiile cele mai obiectuale. Atenția alături de interes ( atenție în acțiune ), determină potențarea și perfectarea cunoașterii și activității, a învățării în general, a proceselor psihice implicate în învățarea școlară în special.

Folosirea antrenamentului idiomotric plasticizează situația problematică mediind înțelegerea acesteia. Imaginea are o funcție anticipatoare în decursul raționamentelor de investigare. Ea prefigurează soluțiile posibile ale problemei, și generează ipoteze. Intervenția ei pe parcursul desfășurării raționamentelor în punctele de articulare a acestora mărește eficacitatea învățării. Imaginile facilitează procesul de abstractizare, făcând posibilă comparația, relația și transferul cu situații asemănătoare.

Exercițiul mental ( inducerea relaxării ), este o formă eficientă de control a stresului. Repetarea mentală continuă a neliniștilor (problemele individuale), mărește arousal-ul autonom.

Anxietatea și stresul sunt experiențe tulburătoare pentru un individ; procesele de control sunt invocate cu scopul de a reduce nivelurile de stres. Modelele curente sugerează că stresul este consecința interacțiunii dintre persoană și un mediu pe care individul îl găsește problematic. Diferențele dintre indivizi ar explica de ce nu toate persoanele identifică aceleași experiențe ca fiind stresante.

Formarea deprinderilor de autoreglare și însușirea de către subiecți a principalelor situații problematice și a algoritmilor de rezolvare a acestora au ca efect în timp, creșterea capacității de concentrare, reglarea emoțiilor și un randament superior al comportamentului de luptă.

Prin metodele clasice instruirea și antrenarea subiecților în autoapărare are un caracter mai mult informativ; prin problematizare, învățarea autoapărării are un caracter predominant formativ și rezolvitor. Ori acest din urmă lucru oferă posibilitatea de a interioriza informațiile recepționate sub formă operațională, mărind capacitatea de a structura și restructura succesiv și adaptativ, conform solicitărilor, prin asociații multiple pe orizontală și pe verticală.

Gândirea tactică se bazează pe capacitatea de adaptare printr-o gândire rapidă bazată pe o activitate mental-acțională de rezolvare a situațiilor problematice din luptă. Acceptarea unei acțiuni tactice, raționale sau intuitive, este o formă de finalizare a proceselor cognitive și se manifestă temporal, în relație directă cu complexitatea sarcinii, noutatea ei și experiența sportivului.

Modele tactice asigură un răspuns la stimuli variabili prin anticiparea sosirii stimulului și adaptarea luptătorului la atacurile adverse printr-o pronosticare spațio-temporală.

Acțiunile tactice derivate din situațiile problematice se bazează pe anticipare susținută de optimizarea informației, programarea anticipativă, atenție involuntară și voluntară care le înglobează pe primele două. Seturile și variantele anticipative sunt ierarhizate în funcție de efectele previzibile prin estimarea consecințelor situației de luptă și identificarea celor mai bune răspunsuri.

Eficiența tactică este o sumă a acțiunilor proprii care se dobândesc prin instruire, influențând comportamentul luptătorului, toate acestea fiind susținute motivațional și derivând din gândirea anticipativă în relație cu adversarul care determină evoluția situațiilor de luptă ( problematicii ).

Stările de “nesiguranță” și “dezechilibru” provocate de inexistența unui mod de rezolvare cunoscut sau de folosirea unor soluții improvizate “ad-hoc” (unele din ele inspirate), pentru o situație dată, determină la acești subiecți un randament scăzut al comportamentului de luptă pe un fond de instabilitate emoțională și o lipsă de concentrare a atenției.

Procesele afectiv-emoționale influențează capacitatea psihică de performanță în factorii ei esențiali pentru eficacitatea comportamentului de luptă, însușirea deprinderilor de autoreglare constituie un factor important de manifestare a premizelor pentru obținerea performanței în sporturile de luptă.

Eficiența comportamentului de luptă corespunzător cerințelor, indică gradul lui de adaptare la premizele de reglare proprie a acțiunii, în cadrul antrenamentului, ca de exemplu: capacitatea de recunoaștere, anticipare și analiză a condițiilor de luptă, sesizarea și evaluarea potențelor și slăbiciunilor proprii și a celor ale adversarului, capacitatea de a lua decizii corespunzătoare în timpul optim etc. Și toate acestea în condiții de diferite tipuri de constrângeri.

Dependent de specificul premizelor psihoindividuale ale subiecților cercetați, eficientizarea comportamentului de autoapărare se bazează pe anumite premize psihice de reglare care se dezvoltă atât printr-un antrenament specific, cât și prin învățarea tehnicilor de concentrare psihică și de interiorizare a comportamentului agonistic prin exersarea antrenamentului ideomotric.

Pentru a rezolva problemele cu care este confruntat, luptătorul este constrâns a recurge la resurse diferite: cognitive, motrice, informaționale, afective sau energetice. În sporturile de luptă, prin prezența permanentă a adversarului, animat de intenții contrare, luptătorul trebuie să-și administreze cât mai bine resursele de care dispune și pentru el, a învăța înseamnă a construi un sistem adaptativ, motric și cognitiv, pentru a acționa și reacționa, în funcție de adversar, la momentul potrivit, cu reacția potrivită, care nu este niciodată certă.

Aprecierea evoluției psihice a sportivilor în cadrul proceselor de pregătire și competițional, este necesară din mai multe considerente. Ea este baza structurării solicitărilor discutate anterior, în vederea aprecierii și validării mijloacelor și metodelor folosite în pregătirea autoapărării, pentru stabilirea nivelului de dezvoltare propriu fiecărui subiect din cercetarea experimentală. Aceasta influențează obiectivitatea și planificarea procesului de antrenament.

Rezultatele cercetării demonstrează că subiecții prezintă grade de dezvoltare a premizelor psihice foarte diferite. Aceasta se referă atât la componentele cognitive, cât și la premizele de reglare a particularităților emoționale de reacție. În cursul adaptării individuale, prin structura specifică a activității. apar solicitări foarte diferite a componentelor psihice izolate. Un nivel înalt al percepției optice și chinestezice, al concentrării rapide, al stăpânirii și stabilității emoționale în prelucrarea situațiilor diferite din autoapărare,îl pun pe polițist în situația să-și regleze acțiunile proprii. Trebuie ținut seama că, factorii externi de dezvoltare nu au o eficacitate automată, ci acționează diferențiat asupra dezvoltării psihice a indivizilor în funcție de premizele interne și .capacitatea de recepție și de prelucrare a acestora.

Îndeplinirea sarcinilor de antrenament la un nivel calitativ superior, necesită din partea subiecților, respectarea coeficienților cantitativi, realizarea cerințelor tehnice și tactice, cooperarea și comunicarea cu partenerii de antrenament și cu pedagogul.

Scopul perfecționării calitative ulterioare a procesului de antrenament, nea condus la raționamente despre cum se poate contribui mai eficient la o reglare constantă a acțiunii, la dezvoltarea premizelor psihice de reglare și o eficientizare a comportamentului de autoapărare, printr-o conștientizare superioară a cerințelor impuse de situațiile problematice din timpul luptei.

Una din neliniștile acestei cercetări a fost “cum poate fi transformat distresul dinaintea confruntărilor într-o stare psihică relativ stabilă?” Prin identificarea situațiilor problematice și anticipare și anticiparea lor, prin „porționarea” și administrarea periodică în doze „homeopatice” a acestor situații care la un moment dat devin “firești” – adică prin obișnuirea individului cu situația critică destabilizatoare și toate acestea, prin însușirea în paralel a tehnicilor de autoreglare (pregătire psihologică).

Rezultatele cercetării de față sunt în concordanță cu ideile teoretice și concluziile formulate de specialiști ai domeniului, care au demonstrat experimental că este posibilă o ameliorare a capacității de performanță prin stabilizări afective și formarea deprinderilor de autoreglare pe de-o parte, și prin ameliorarea capacității de anticipare, recunoaștere, prelucrare a situațiilor problematice în sensul unei tratări mai eficiente. Ipotezele formulate cu privire la dubla determinare a randamentului de luptă, atât de către pregătirea psihologică prin antrenament mental, cât și prin adecvarea instruirii prin problematizare au fost confirmate prin rezolvarea sarcinilor de cercetare, urmând ca aspectele ce s-au dovedit deosebit de complexe, să fie reluate și aprofundate în cercetări viitoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ADLER, ALFRED, Cunoașterea omului, Ed. IRI, București, 1996.

BARTH, BERND, KUHN, JOACHIM, KIRCHGASSNER, HELMUT., Determinarea si caracterizarea situațiilor de luptă, în Sportul de performanță, București, 1988.

BĂDESCU L., Arte marțiale, Ed. Teora, București, 1998.

BEJAT, M., Creativitate, inteligență și stil cognitiv în rezolvarea de probleme, în „Interacțiunea proceselor cognitive”, Editura Academiei R.S.R., București, 1973.

Comportamentul la volan, Edit. Medicală, București, 1982.

BRUNER, J., S,. Pentru o teorie a instruirii, Editura Științifică, București, 1970.

BUNTING M., Cops – Then An Now, University Delaware, 2000.

CADZASOV, L, V., MIRONOV, V., D., Metodica cercetării gradului de pregătire tehnico tactică, în „ Ce spun specialistii despre lupte ", vol. II, București, CCEFS, 1975.

CEAUȘU V., De la incertitudine la decizie, Edit. Militară, București, 1972.

CEAUȘU, VALERIU., Instruire și învățare, Ed. Științifică,București, 1986.

CERGHIT I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997.

CHIRILĂ, M., HILLERIN, P., ȘERBAN, M., Cercetarea și dirijarea complexității efortului și randamentului optim al mijloacelor și metodelor integrate în procesul de pregătire al luptătorilor de performanță, C.C.E.F.S., București, 1988.

CIȘMAȘ, G., Lupte greco-romane. Instruirea juniorilor, Ed. Sport-Turism, București, 1981.

CZAJCOWSKI, Z., Unele observații cu privire la alegerea si învățarea exercițiilor în scrimă, în „Sportul de performanță", București, CCEFS, 1978.

CZAJCOWSKI, Z., Valoarea „ timing "-ului în tactica scrimei , în „Sportul de performanță", Bucuresti, CCEFS, 1976.

DEMETER, A., Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice”, Editura Sport -Turism, București.

1982. DERLOGEA S., IONESCU C., Aikido calea armoniei. Ed. Apimondia, București.

1990. DINEIKA, K.V., 10 lecții de antrenament psihofizic, în V.D.P., CCEFS, nr.293-294, București.

1989. DIETMAR, KLEINE, RALF, SCHWARZER, Anxietatea și pregătirea sportivă – meta-analiză în Sportul de Performanță, nr. 317, C.C.E.F.S., București, iulie, 1991.

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, E.D.P., București, 1996.

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, E.D.P., București, 1999.

DRAGOMIRESCU, V., T., Determinism și reactivtate umană, Edit. Științifică, București, 1990.

ENACHE, I., Autoapărarea fără armă. Ed. Dumves Prodimex, București, 1994.

EPURAN, M., HOLDEVICI, I., Compendiu de psihologie pentru antrenori, București, Edit. Sport-Turism, 1980.

EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIȚA, F., Psihologia sportului de performanță.Teorie și practică-, Editura FEST, București, 2001.

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale , vol. II, M.T.S., 1992.

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, București, Edit. Sport-Turism, 1990.

EPURAN, M., Agresivitate și catarsis în joc și sport în " Sportul de performanță ", CCEFS, București, 1975.

EPURAN, M.,- Curajul și frica, în S.D.P., C.C.P.S., București, 320, octombrie 1991.

EPURAN, M., Pregătirea psihologică a sportivului, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964.

EPURAN, M., Psihologia educației fizice, Edit. Sport-Turism, București, 1976.

EPURAN, M., Psihologia sportului de performanță.Reglarea și autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor, Curs pentru studii aprofundate, ANEFS, București, 1996.

EPURAN, M., HORGHIDAN, V., Factorii motivaționali în sport în "Texte de psihologia sportului", IEFS, București, 1975.

EPURAN, M., HORN, E., Mecanisme de influențare a comportamentului în fotbal, Edit. SportTurism, București, 1985.

FAMOSE, J., P. ș.a. Apprentissage moteur. Role des representation, Paris, Edition, Revue EPS, 1991.

FLORESCU, C., Sportul de performanță, Edit. Sport-Turism, București, 1985.

FRESTER, R., Antrenamentul ideomotric, în „Sportul de performanță" București, CCEFS, 1987.

FROMM. ERICH – Texte alese, Edit. Politică, București, 1983.

GALPERIN, P.I., Metode, fapte, teorii, în Psihologia formării acțiunilor mintale și a noțiunilor”, Studii de Psihologia uitării, Editura Didactică și Enciclopedică, București, 1975.

GHIORGHIU, A.V., Sugestie și sugestibilitate. Aspecte psihologice și psihopiziologice, Editura Academiei R.S.R., București, 1982.

GIVEN, SOLOMON, Sentimentul de teamă în activitatea polițistului, în Law and Order, vol. 41, nr. 5, mai 1993 – “Fear”. GOLU, M., Principii de psihologie cibernetică, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

GOLU, M. și colab., Dicționar de psihologie socială, Edit. Științifică și Enciclopedică, București.

1981 GOLU, MIHAI, DICU, AUREL, Introducere în psihologie, Edit. Științifică, București.

1972 GORGOS, C. Dicționar enciclopedic de psihiatrie, vol. III, Bucuresti, Edit. Medicală.

1989 GRIGORE, M.. Anxietatea, conștiința de sine și espectanța, în Psihologie, Editura Științifică și tehnică, S.A. nr.1(35) Ian.-febr., Anul VII, București.

1997. GULIMAR, DAVE, Psihic și pregătire. Factori emoționali în viața sportivă, în „Sport – Il Discobolo“, 1983.

1984 HANTĂU, I., Antrenamentul în judo, pregătire fizică și tehnică, Editura Universității Pitești, 1998.

HAYWARD, S., Biopsihologie, Ed. Tehnică, București, 1999.

HĂVÂRNEANU, C., Cunoașterea psihiatrică a persoanei. Posibilități de Utilizare a computerului în psihologia aplicată, Ed. Polirom, Iași,

2000. HOLDEVICI I., VASILESCU I.P., Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanță. Editura Sport-Turism, București,

1998, p.8-20. HOLDEVICI, I., Ameliorarea performanței individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura Orizonturi, București,

2000. HOLDEVICI, IRINA, VASILESCU, ILIE, P., Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanță, Edit. Sport-Turism, București,

1988 HOLDEVICI, L, VASILESCU, L, P., Autodepăsirea în sport, București, Edit. Sport-Turism,

1988 HORGHIDAN, VALENTINA, Unele probleme ale autoreglării comportamentului motric, în psihologia și sportul contemporan, sub red. Epuran Mihai, Editura Stadion București,

1974 ILG, HUBERT, Aspecte ale unei teorii a motivației în conceptul reglării activității sportive, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1987, 270, p.48-53 IOSIF, GH., Activitatea cognitivă a operatorului uman , București, Edit. Academiei Române,

1994 IUȘCOV, O., Perfecționarea măiestriei tehnice a luptătorului, în „Ce spun specialiștii despre lupte", vol. IV, București, CCEFS,

1977, p.87-102 JANSSEN, J., P., Memoria și tehnica sportivă în „Sportul de performanță", București CCEFS,

1985, 239 JOANNE BREWSTER, Hypervigilance and cynicism in police officers, în Journal of Police and Criminal Psyhology, Society of Police and Criminal Psychologists, Winter Issue,

1995/1996, vol. 10, nr. 4, Editor: JOIȚA, E., Eficiența instruirii, Editura didactică și pedagogică R.A., București,

1998. KODIM, M., Tipologia psihologică a sportului în "Teoria a praxa telesne vichovy, Praga, 14,

1966, 456, iunie KREINDLER, A., APOSTOL, V., Creierul și activitatea mentală, București, Edit. Științifică și Enciclopedică,

1976 LINTON, RALF, Fundamentul cultural al personalității, Ed. Științifică, București,

1968 LÖVE HANS, Introducere în psihologia învățării la adulți, Ed. Didactică și Pedagogică, București,

1978. MAHLER, FRED, Introducere în juventologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,

1983. MAMALI, CĂTĂLIN, Balanța motivațională și coevoluție, Edit. Științifică și Enciclopedică, București,

1981 MANNO R., Les bases de l’entreinement sportif. Traduit de l’italien par Pierre Carrere, Editions Revue EPS, Paris,

1994. MANNO, R., Calitățile de coordonare în „Sportul de performanță", București, 1987, p.5-25 MÂNZAT, I., „Rolul transferului în interacțiunea dintre învățare și rezolvarea de probleme în „Interacțiunea proceselor cognitive”, Ed. Academiei R.S.R., București,

1973. MATEI, N.C., Recurența sinergetică dintre atenție și învățare în Psihologia, Anul III, nr.5 (15), Editura Științifică și Tehnică, București,

1993. MĂRGINEAN, I., Măsurarea în sociologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

MERNI, FRANCO, Evaluarea tehnicilor sportive, în „Sportul de performanță", București, CCPS,

1991, 315, p.41-60 MICLEA, MIRCEA, Psihologie cognitivă. Metodele teoretico-experimentale, Ed. Polirom, Iași, 1989. MONTEIL, J.M., Educație și formare, Editura Polirom, Iași,

1997 MUSTER, D., Metodologia cercetării în educație și învățământ, Ed.Litera, București,

1985. NOUGIER, V. ș.a., Prelucrarea informațiilor în sport, în „Sportul de performanță", București, COPS, 335-336, p.5-36 NEACȘU, IOAN, ENE, MARIAN, Educație și autoeducație în formarea personalității, Edit. Sport-Turism, București,

1987 NELSON M. JOAN, Autoapărarea. Trepte spre succes, Ed. Teora, București,

1996. NEUMEIEL, A., MELHLING, H., Antrenamentul general sau specific al coordonării, în „SDP” nr.442, decembrie,

2001, I.N.C.S., București. NICOLA IOAN, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București,

1992, p.233-243. PETROV, RAIKO, Importanța și locul pregătirii psihologice în sistemul general de pregătire a luptătorului, în „Aspecte fundamentale ale antrenamentului în lupte“, Comité International Olimpique , Solidarité Olimpique, Lausanne, La Solidarité Olimpique, Lausanne,

1976. PETROV, RAIKO, Lutte libre et lutte greco-romaine, Lausanne, Edition de la FILA_

1984 PILOIAN, R. A. și colab. – Particularitățile pregătirii tehnico-tactice a luptătorilor juniori, în "Sportul la copii și juniori", CCFS, București, 1985 POHLMANN, RILO, Motorisches Lernen, Sportverlag, Berlin, 1986 POLSTER, H., Aspecte metodice ale antrenamentului în disciplinele tehnice, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1988, p.27-36 POPESCU-NEVEANU, P., Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din București,

1977 POPESCU-NEVEANU, P., Dicționar de psihologie, București, Edit. Albatros,

1978 RANETE, L, MATEI, V., Indrumar de psihopedagogie și metodică, București, Edit. Ministerului de Inteme,

1995 RIEDER, H., Îmbunătățirea tehnicii, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1985, 239, p.24-42 RIEDER, HERMANN – Îmbunătățirea tehnicii, în"Sportul de performanță", CCPS, București,

1985, 239 RIPOLL, H., Reflections epistemologiques sur les neurosciences comportamentales et cognitives en sport – un point de vu, în : Billard J. Durante M. Eds Sport et Psihologie, acts VII – eme, Congres International de psihologie du sport, 3,4,5, octobre edition revue E.P.S., Paris,

1991 RONALD J. GETZ, Police officers launches a personal crusade to pull body armor out of the hand of criminals, în Police, noiembrie , New Yorck,

1995. ROȘCA, ALEXANDRU, ZORGO, B., Aptitudinile, Edit. Științifică, București, 1972 SCHUBERT, F. s.a. Probleme legate de optimizarea momentului de decizie în sporturile de luptă, în „Sportul de performanță", București CCEFS, 154 SCHUBERT, F., Invățarea tehnicii în sporturile de situație în ,Sportul de performanță", București, CCPS, 1991, p.7-24

SCHUBERT, F., Perfecționarea acțiunii în jocurile sportive, în ,Sportul de performanță", București, CCPS,

1991, 311, p.78-91 SINGER, R., N., Motivația și sportul, în "Psihologia și sportul contemporan sub red. lui Epuran, M., Edit. Stadion, București, 1974 SITKIEWICZ, D. Z., Profilul personalității sportivilor care practică judo și lupte (libere), în S.D.P., C.C.E.F.S., București,

1983, 223, p. 32-42. STEPHEN, M., BUNTING, M., Journal of Police and Criminal Psyhology, Society of Police and Criminal Psychologists, Winter Issue, vol. 10, nr. 4,

2000. ȘAHMURADOV, I. Tactica luptei sportive în „ Ce spun specialiștii despre lupte " vol. V, București, CCEFS, 1978, p.45-53 ȘERBAN, MARIA, Mici secrete ale marii performanțe, Edit. Sport-Turism, București,

1983 TEMPRADO, J.J., Analiza dificultăților informaționale și descrierea sarcinilor motrice, în Buletin Informativ, nov-dec 2000, CCEFS, București. THOMAS, R., ECLACHE, J-P, KELLER, J., Aptitudinile motrice – structură și evaluare, în "Sportul la copii și juniori", CCFS, București,

1995, 100-101 THORNDIKE, E.L., Învățare umană, E.D.P., București,

1983. TIBERIU, BOGDAN, Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul editorial și cinematografic, București,

1983 ULMITA, CARLO, Atenția în sport: noi direcții de cercetare" în ,Sportul de performanță, București, CCPS,

1993, 335-336, p.36-46 VANEK, M., HOSEK, V., Metode de cercetare a personalității sportivilor în "Psihologia și sportul contemporan", sub red. Epuran, Mihai , Edit. tadion, București,

1974 VANEK, MIROSLAV, Sportul de înaltă performanță și perfecționarea omului, în "Sportul de performanță", CCFS, București,

1976, 143 VEALEY, ROBINS, S., Antrenamentul intern prin reprezentare mentală" în „Sportul de performanță , București, CCPS,

1991, 315, p. 41-60 VERHOȘANSKI, I., BELOTTI, P.,Forme ale solicitării motrice și antrenarea lor, în – S.D.P. nr.442, decembrie, Institutul Național de Cercetări pentru Sport, București,

2001 WEINECK J., Biologie du sport, Editions Vigot, Colletions Sport et Enseignement, Paris,

1992. ZANI, A., ROSSI, B., Psihofiziologia cognitivă ca interfață între psihologia cognitivă și psihologia sportului , în „Sportul de performanță", București, CCPS,

1993, 335-336, p. 54-87 ZANI, ALBERTO, Psihofiziologia cognitivă ca interfață între psihologia cognitivă și psihologia sportului, în "International Journal of Sport Psyhology, vol. 22,

1991, tradus în "Sportul de performanță", CCPS, București,

1993, 335-336 ZEYFANG, CRISTIAN, Aptitudini volitive în sporturile de performanță, în „Sportul de performanță“, C.C.P.S., București, decembrie 1995, 370, p. 59-80 ZLATE, M., Fundamentele psihologiei, Editura Hiperion, București 1994.

ZLATE, M., Introducere în Psihologie, Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL, București,

1996. ZLATE, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iași,

1999. ZORGO, B., Motivația și afectivitatea în psihologia generală sub redacția lui Roșca Al., Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1976

* * *, 1974 , Terminologia educației fizice și sportului, București, Edit. Stadion, pag. 427.

***ENCICLOPEDIA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI DIN ROMÂNIA, București, Edit. Aramis, 2002

BOMPA, T., Dezvoltarea calităților biomotrice – periodizare , București, Edit. Ex Ponto, 2001

COLIBABA , D-E., Jocuri sportive teorie și metodică, București, Edit. Aladin, 1993

DOBLER, H., SCHNABEL, G., THEIS, G., Grundbegriffe der Sportspielle, Berlin, Sportverlag,1989

EPURAN M. HOLDENICI, I., TONIȚA, Psiholgia sportului de performanță – teorie practică , București Edit FEST, 2001

EPURAN M., 2005Elemente de psihosociologia activităților corporale – Sporturi și jocuri, București , Edit RENAISSANCE.

POPESCU- NEVEANU, P., Dicționar de psihologie, București, Edit Albatros, 1978

TEODORESCU, L., Antrenamentul calitativ, concepte și strategii metodologice, Simpozion științific internațional, Rezumatul comunicărilor M28, 5-7 X, București, 1973

*** Terminologia educației fizice și sportului, București, Edit Stadion,1974

ALEXE, N., Antrenamentul Sportiv, București, Edit. Editis, 1993

CERGHI, I., Metode de învățământ, București, ediția a II-a, Edit. D- P, 1980.

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, București, Edit. D-P, 1996

PIERON, M., Pédagogie des activités physiques et du sport, Paris, Edition „revue E.P.S.” 1992

RAȚĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

SOICA , M., 2002, Pedagogei și psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, București, 1993.

BOMPA, T., 2001, Teoria și metodologia antrenamentului sportiv , București, Edit. EX PONTO

BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni , București, Edit. EX PONTO

BURCEL, L., 2004, Relația personalitate – Anxietate la sportivii de performanță și nesportivi: studiu comparativ,București ,volumul Educație prin sport , mișcare pentru sănătate, CȘSR.

CALU, S., RABOLU, A., 2004, Evaluarea comportamentului antrenorului în sportul de performanță – modalitate de creștere a eficienței profesionale – studiu de caz ,București, volumul Educație prin sport , mișcare pentru sănătate, CȘSR.

CCPS – 1998, Învățare, București, Sportul la copii și juniori 110.

CERGHIT, I., și colab. ,1991, Didactica, București, Ed. Did. Și Ped.,.

CÎRSTEA, Gh., 2000, Teoria și Metodica Educației fizice și sportului, București, Ed An-da.

COLIBABA-EVULEȚ, D BOTA, I., Jocuri sportive – teorie și metodică,Edit. Eladin, București, 1998

COSMOVICI, A., 1995, Învățarea școlară. Psihopedagogie, Iași,Ed. Spiru Haret.

CRISTEA, S., 1996, Pedagogie generală – Managementul educației, Buc., Ed. Did. Și Ped.

DRAGNEA, A., 2000, Teoria educației fizice și sportului, București, Edit. Cartea școlii.

DRAGNEA, A., BOTA AURA, 2000, Teoria activităților motrice, Buc., Ed. Did. Și Ped.,

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, București, EditDidactică și pedagogică, 1999

FARCAȘ, V., Didactica educației Fizice, Edit. Universității “Petru Maior”, Tg. Mureș, 2003.

FIDLER, P., 1994, Metodica educației fizice și sportive, Iași, Edit. Universitatea Al. I. Cuza.

FIREA E., – “Metodica Educației fizice Școlare” Edit. Ped. , Buc.1984.

HERCZEG, L., 1996, Teoria educației fizice și sportului, Timișoara, Edit. Minton.

HOMENKOV, L.S., Atletism, Ed. Stadion, București, 1977

IANUȘI, M., 1995, Procesul de învățământ. Psihopedagogie”, Iași, Edit. Spiru Haret.

IONESCU, M., RADU, I., 2004 Didactica modernă Edit. Dacia, Cluj-Napoca.

JINGA, I., NEGRET. I., 1994, Învățarea eficientă, Buc., Edit. Editis,

MACAVEI, E., 2001, Pedagogie teoria educației, București, Edit. Aramis .

MANO. R., – 1997, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, CCPS, nr.371-374.

MARTENS, M., 1999, Ghidul antrenorului în psihologia sportului, București , CCPS.

MORARIU, I., 1998, Psihologia creativității, București, Edit. Victor.

MTS CCPS., 1997, Metode de predare prin exerciții standard, vol. I. București, Sportul pentru copii și juniori 106-107.

MTS și CCPS, 2000, Antrenamentul autogen pentru copii, București, CCPS

NECULAU, A., și COZMA, T., 1994, Psihopedagogie, Iași, Edit. Spiru Haret.

RAȚĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., 2002, Atletism – tehnică, metodică și regulament, Bacău Edit Alma Mater.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 1999, Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice școlare, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

SCHMOLINSKY, G., 1973, Bazele științifice ale antrenamentului sportiv”, București, vol. XIV, CCPS

SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

SOICA , M., 2002, Pedagogei și psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

ȘCHIOPU, U., VERZA, E., 1981, Psihologia vârstelor, București, Edit. D-P,

THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, București, 1993.

TUDOR, V., 1999, Capacitățile condiționale, coordinative și intermadiare, București, Edit, R.A.I.

ULRICH, J., KRAMPEL, R., HAAG, R., MULLER, H., 1995, Alergări, – Leichtathletik 1, 2, 3

VERZEA, E., Dimensiunea interdependenței dintre personalitate, comportament și comunicare, Rev. de Psihologie, serie nouă, 3 Tom38, 1992

WEINECK, J., “Manual d’entraînament sportif”, edition 4e,ED. Vigot, Paris, 1997.

WILMORE, J.H., COSTILL, D. L. “Physiologie du sport et de l’exercice physique”, De Boeck Université s.a. 1998 pour la traduction et l’adaptation française paris, Bruxeleles.

** * – Mic dicționar enciclopedic.

ACHIM, St., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, București, Edit. Ex PONTO .

ALEXE, N., 1993, Antrenamentul sportiv modern, București, Ed. Editis.

BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni, București, Edit. EX PONTO,.

BOMPA, T., Performanță în jocurile sportive – Teoria și metodica antrenamentului, București, Edit. EX PONTO, 2003.

BRACK, R., HOHMAN, A., Teoria și practica antrenamentului sportiv, Internaționaes Berliner Sportspiel – Szmposium, Ahrensburg, 1986.

C.C.P.S. 1994, Manual de educație fizică în școală, vol I, EFS 1+2/.

CCPS – Învățarea. Sportul la copii și juniori Nr 110, Buc. 1998.

CERGHIT, I., și colab., 1991, Didactica – Manual pentru cls. a X-a școli normale”, București, Ed. Didactică și Pedagogică R.A.

COJOCARIU, V., Teoria și Metodologia instruirii. București. Edit. Didactică și Pedagogică, R:A, 2002.

COLIBABA–EVULEȚ, D., Jocuri sportive – Teorie și metodică, București, Edit. Aladin, 1998.

CRISTEA, S., Dicționarul de termeni pedagogici. București, Edit. Didactică și Pedagogică, R.A., 1998.

DRAGNEA, A., BOTA, A., – Teoria activităților motrice, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1999.

DRAGNEA, A., ȘI COLAB., – Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea Școlii, București, 2000.

DUMITRIU, Gh., DUMITRIU, C., DAMIAN, I., DUMITRIU, I., 2002, Psihopedagogie, Bacău, Ed. Alma Mater.

GUIDEA, N., RAȚĂ G. – Didactica E.F. curs, FES Bacău, 2000.

HERȚEG, L., 1999, Teoria educației fizice și sportului, Timișoara, Ed. Minton.

JINGA, I., ȘI NEGREȚ, I., 1982, Predarea și învățarea eficientă, în Rev. de pedagogie, nr. 1-6.

LYLE, J., 2005- Modele și strategii de antrenament, extras din lucrarea Sports coaching concepts ,Routledge Taylor & Francis Books Ltd., 2004, traducere INCS.

MANNO, R., Les bases de l׳entraînement sportif, Paris, Editions „Revue E.P.S.”-11, avenue de tremblay -75012, 1992.

MAROLICARU, M., – Abordarea sistemică a educației fizice, 1992.

MATVEEV, L.P., 1997, Fundamentals of sport trening Fis, Mosca.

MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., 2002, Instruirea programată în atletism, Pitești, Ed. Universității din Pitești .

MITRA, GH., I MOGOȘ, AL., 1980 Metodica Educației Fizice școlare, București Ed. Sport- Turism.

MTS, 2002, Enciclopedia Educației Fizice din România, Volumul IV, București, ED Aramis.

OKOH, W., – Didactica, Compendiu (trad.), Buc., E.D.F.,.

RAȚĂ GLORIA, 1997 Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Ed. Plumb.

RAȚĂ GLORIA, 1999 Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Ed. Plumb.

RAȚĂ, G.,2004, Didactica educației fizice școlare, Bacău, Ed. Alma Mater.

RAȚĂ, G.,2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Ed Alma Mater.

V., De Landsheere și G., De Landsheere, 1979, Definirea obiectivelor educației, București, Edit. Didactică și Pedagogică.

VERCHOSANSKI, I., 198o, I principi dell׳ organizzazione dell׳ allenamento nelle discipline di forza veloce in atletica leggara, in „Atleticastudi”, n. 4,5,6.

VERCHOSANSKI, I., et al., 1983, Un modello per la direzione dell׳allanamento, Roma, in ”ds rivista di cutura sportiva, n. 2.

VLĂSCEANU, L., Proiectarea didactică” în Curs de Pedagogie. București, T.U.B., 1988.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ADLER, ALFRED, Cunoașterea omului, Ed. IRI, București, 1996.

BARTH, BERND, KUHN, JOACHIM, KIRCHGASSNER, HELMUT., Determinarea si caracterizarea situațiilor de luptă, în Sportul de performanță, București, 1988.

BĂDESCU L., Arte marțiale, Ed. Teora, București, 1998.

BEJAT, M., Creativitate, inteligență și stil cognitiv în rezolvarea de probleme, în „Interacțiunea proceselor cognitive”, Editura Academiei R.S.R., București, 1973.

Comportamentul la volan, Edit. Medicală, București, 1982.

BRUNER, J., S,. Pentru o teorie a instruirii, Editura Științifică, București, 1970.

BUNTING M., Cops – Then An Now, University Delaware, 2000.

CADZASOV, L, V., MIRONOV, V., D., Metodica cercetării gradului de pregătire tehnico tactică, în „ Ce spun specialistii despre lupte ", vol. II, București, CCEFS, 1975.

CEAUȘU V., De la incertitudine la decizie, Edit. Militară, București, 1972.

CEAUȘU, VALERIU., Instruire și învățare, Ed. Științifică,București, 1986.

CERGHIT I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997.

CHIRILĂ, M., HILLERIN, P., ȘERBAN, M., Cercetarea și dirijarea complexității efortului și randamentului optim al mijloacelor și metodelor integrate în procesul de pregătire al luptătorilor de performanță, C.C.E.F.S., București, 1988.

CIȘMAȘ, G., Lupte greco-romane. Instruirea juniorilor, Ed. Sport-Turism, București, 1981.

CZAJCOWSKI, Z., Unele observații cu privire la alegerea si învățarea exercițiilor în scrimă, în „Sportul de performanță", București, CCEFS, 1978.

CZAJCOWSKI, Z., Valoarea „ timing "-ului în tactica scrimei , în „Sportul de performanță", Bucuresti, CCEFS, 1976.

DEMETER, A., Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice”, Editura Sport -Turism, București.

1982. DERLOGEA S., IONESCU C., Aikido calea armoniei. Ed. Apimondia, București.

1990. DINEIKA, K.V., 10 lecții de antrenament psihofizic, în V.D.P., CCEFS, nr.293-294, București.

1989. DIETMAR, KLEINE, RALF, SCHWARZER, Anxietatea și pregătirea sportivă – meta-analiză în Sportul de Performanță, nr. 317, C.C.E.F.S., București, iulie, 1991.

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, E.D.P., București, 1996.

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, E.D.P., București, 1999.

DRAGOMIRESCU, V., T., Determinism și reactivtate umană, Edit. Științifică, București, 1990.

ENACHE, I., Autoapărarea fără armă. Ed. Dumves Prodimex, București, 1994.

EPURAN, M., HOLDEVICI, I., Compendiu de psihologie pentru antrenori, București, Edit. Sport-Turism, 1980.

EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIȚA, F., Psihologia sportului de performanță.Teorie și practică-, Editura FEST, București, 2001.

EPURAN, M., Metodologia cercetării activităților corporale , vol. II, M.T.S., 1992.

EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, București, Edit. Sport-Turism, 1990.

EPURAN, M., Agresivitate și catarsis în joc și sport în " Sportul de performanță ", CCEFS, București, 1975.

EPURAN, M.,- Curajul și frica, în S.D.P., C.C.P.S., București, 320, octombrie 1991.

EPURAN, M., Pregătirea psihologică a sportivului, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964.

EPURAN, M., Psihologia educației fizice, Edit. Sport-Turism, București, 1976.

EPURAN, M., Psihologia sportului de performanță.Reglarea și autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor, Curs pentru studii aprofundate, ANEFS, București, 1996.

EPURAN, M., HORGHIDAN, V., Factorii motivaționali în sport în "Texte de psihologia sportului", IEFS, București, 1975.

EPURAN, M., HORN, E., Mecanisme de influențare a comportamentului în fotbal, Edit. SportTurism, București, 1985.

FAMOSE, J., P. ș.a. Apprentissage moteur. Role des representation, Paris, Edition, Revue EPS, 1991.

FLORESCU, C., Sportul de performanță, Edit. Sport-Turism, București, 1985.

FRESTER, R., Antrenamentul ideomotric, în „Sportul de performanță" București, CCEFS, 1987.

FROMM. ERICH – Texte alese, Edit. Politică, București, 1983.

GALPERIN, P.I., Metode, fapte, teorii, în Psihologia formării acțiunilor mintale și a noțiunilor”, Studii de Psihologia uitării, Editura Didactică și Enciclopedică, București, 1975.

GHIORGHIU, A.V., Sugestie și sugestibilitate. Aspecte psihologice și psihopiziologice, Editura Academiei R.S.R., București, 1982.

GIVEN, SOLOMON, Sentimentul de teamă în activitatea polițistului, în Law and Order, vol. 41, nr. 5, mai 1993 – “Fear”. GOLU, M., Principii de psihologie cibernetică, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

GOLU, M. și colab., Dicționar de psihologie socială, Edit. Științifică și Enciclopedică, București.

1981 GOLU, MIHAI, DICU, AUREL, Introducere în psihologie, Edit. Științifică, București.

1972 GORGOS, C. Dicționar enciclopedic de psihiatrie, vol. III, Bucuresti, Edit. Medicală.

1989 GRIGORE, M.. Anxietatea, conștiința de sine și espectanța, în Psihologie, Editura Științifică și tehnică, S.A. nr.1(35) Ian.-febr., Anul VII, București.

1997. GULIMAR, DAVE, Psihic și pregătire. Factori emoționali în viața sportivă, în „Sport – Il Discobolo“, 1983.

1984 HANTĂU, I., Antrenamentul în judo, pregătire fizică și tehnică, Editura Universității Pitești, 1998.

HAYWARD, S., Biopsihologie, Ed. Tehnică, București, 1999.

HĂVÂRNEANU, C., Cunoașterea psihiatrică a persoanei. Posibilități de Utilizare a computerului în psihologia aplicată, Ed. Polirom, Iași,

2000. HOLDEVICI I., VASILESCU I.P., Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanță. Editura Sport-Turism, București,

1998, p.8-20. HOLDEVICI, I., Ameliorarea performanței individuale prin tehnici de psihoterapie, Editura Orizonturi, București,

2000. HOLDEVICI, IRINA, VASILESCU, ILIE, P., Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanță, Edit. Sport-Turism, București,

1988 HOLDEVICI, L, VASILESCU, L, P., Autodepăsirea în sport, București, Edit. Sport-Turism,

1988 HORGHIDAN, VALENTINA, Unele probleme ale autoreglării comportamentului motric, în psihologia și sportul contemporan, sub red. Epuran Mihai, Editura Stadion București,

1974 ILG, HUBERT, Aspecte ale unei teorii a motivației în conceptul reglării activității sportive, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1987, 270, p.48-53 IOSIF, GH., Activitatea cognitivă a operatorului uman , București, Edit. Academiei Române,

1994 IUȘCOV, O., Perfecționarea măiestriei tehnice a luptătorului, în „Ce spun specialiștii despre lupte", vol. IV, București, CCEFS,

1977, p.87-102 JANSSEN, J., P., Memoria și tehnica sportivă în „Sportul de performanță", București CCEFS,

1985, 239 JOANNE BREWSTER, Hypervigilance and cynicism in police officers, în Journal of Police and Criminal Psyhology, Society of Police and Criminal Psychologists, Winter Issue,

1995/1996, vol. 10, nr. 4, Editor: JOIȚA, E., Eficiența instruirii, Editura didactică și pedagogică R.A., București,

1998. KODIM, M., Tipologia psihologică a sportului în "Teoria a praxa telesne vichovy, Praga, 14,

1966, 456, iunie KREINDLER, A., APOSTOL, V., Creierul și activitatea mentală, București, Edit. Științifică și Enciclopedică,

1976 LINTON, RALF, Fundamentul cultural al personalității, Ed. Științifică, București,

1968 LÖVE HANS, Introducere în psihologia învățării la adulți, Ed. Didactică și Pedagogică, București,

1978. MAHLER, FRED, Introducere în juventologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,

1983. MAMALI, CĂTĂLIN, Balanța motivațională și coevoluție, Edit. Științifică și Enciclopedică, București,

1981 MANNO R., Les bases de l’entreinement sportif. Traduit de l’italien par Pierre Carrere, Editions Revue EPS, Paris,

1994. MANNO, R., Calitățile de coordonare în „Sportul de performanță", București, 1987, p.5-25 MÂNZAT, I., „Rolul transferului în interacțiunea dintre învățare și rezolvarea de probleme în „Interacțiunea proceselor cognitive”, Ed. Academiei R.S.R., București,

1973. MATEI, N.C., Recurența sinergetică dintre atenție și învățare în Psihologia, Anul III, nr.5 (15), Editura Științifică și Tehnică, București,

1993. MĂRGINEAN, I., Măsurarea în sociologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

MERNI, FRANCO, Evaluarea tehnicilor sportive, în „Sportul de performanță", București, CCPS,

1991, 315, p.41-60 MICLEA, MIRCEA, Psihologie cognitivă. Metodele teoretico-experimentale, Ed. Polirom, Iași, 1989. MONTEIL, J.M., Educație și formare, Editura Polirom, Iași,

1997 MUSTER, D., Metodologia cercetării în educație și învățământ, Ed.Litera, București,

1985. NOUGIER, V. ș.a., Prelucrarea informațiilor în sport, în „Sportul de performanță", București, COPS, 335-336, p.5-36 NEACȘU, IOAN, ENE, MARIAN, Educație și autoeducație în formarea personalității, Edit. Sport-Turism, București,

1987 NELSON M. JOAN, Autoapărarea. Trepte spre succes, Ed. Teora, București,

1996. NEUMEIEL, A., MELHLING, H., Antrenamentul general sau specific al coordonării, în „SDP” nr.442, decembrie,

2001, I.N.C.S., București. NICOLA IOAN, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București,

1992, p.233-243. PETROV, RAIKO, Importanța și locul pregătirii psihologice în sistemul general de pregătire a luptătorului, în „Aspecte fundamentale ale antrenamentului în lupte“, Comité International Olimpique , Solidarité Olimpique, Lausanne, La Solidarité Olimpique, Lausanne,

1976. PETROV, RAIKO, Lutte libre et lutte greco-romaine, Lausanne, Edition de la FILA_

1984 PILOIAN, R. A. și colab. – Particularitățile pregătirii tehnico-tactice a luptătorilor juniori, în "Sportul la copii și juniori", CCFS, București, 1985 POHLMANN, RILO, Motorisches Lernen, Sportverlag, Berlin, 1986 POLSTER, H., Aspecte metodice ale antrenamentului în disciplinele tehnice, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1988, p.27-36 POPESCU-NEVEANU, P., Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din București,

1977 POPESCU-NEVEANU, P., Dicționar de psihologie, București, Edit. Albatros,

1978 RANETE, L, MATEI, V., Indrumar de psihopedagogie și metodică, București, Edit. Ministerului de Inteme,

1995 RIEDER, H., Îmbunătățirea tehnicii, în „Sportul de performanță", București, CCEFS,

1985, 239, p.24-42 RIEDER, HERMANN – Îmbunătățirea tehnicii, în"Sportul de performanță", CCPS, București,

1985, 239 RIPOLL, H., Reflections epistemologiques sur les neurosciences comportamentales et cognitives en sport – un point de vu, în : Billard J. Durante M. Eds Sport et Psihologie, acts VII – eme, Congres International de psihologie du sport, 3,4,5, octobre edition revue E.P.S., Paris,

1991 RONALD J. GETZ, Police officers launches a personal crusade to pull body armor out of the hand of criminals, în Police, noiembrie , New Yorck,

1995. ROȘCA, ALEXANDRU, ZORGO, B., Aptitudinile, Edit. Științifică, București, 1972 SCHUBERT, F. s.a. Probleme legate de optimizarea momentului de decizie în sporturile de luptă, în „Sportul de performanță", București CCEFS, 154 SCHUBERT, F., Invățarea tehnicii în sporturile de situație în ,Sportul de performanță", București, CCPS, 1991, p.7-24

SCHUBERT, F., Perfecționarea acțiunii în jocurile sportive, în ,Sportul de performanță", București, CCPS,

1991, 311, p.78-91 SINGER, R., N., Motivația și sportul, în "Psihologia și sportul contemporan sub red. lui Epuran, M., Edit. Stadion, București, 1974 SITKIEWICZ, D. Z., Profilul personalității sportivilor care practică judo și lupte (libere), în S.D.P., C.C.E.F.S., București,

1983, 223, p. 32-42. STEPHEN, M., BUNTING, M., Journal of Police and Criminal Psyhology, Society of Police and Criminal Psychologists, Winter Issue, vol. 10, nr. 4,

2000. ȘAHMURADOV, I. Tactica luptei sportive în „ Ce spun specialiștii despre lupte " vol. V, București, CCEFS, 1978, p.45-53 ȘERBAN, MARIA, Mici secrete ale marii performanțe, Edit. Sport-Turism, București,

1983 TEMPRADO, J.J., Analiza dificultăților informaționale și descrierea sarcinilor motrice, în Buletin Informativ, nov-dec 2000, CCEFS, București. THOMAS, R., ECLACHE, J-P, KELLER, J., Aptitudinile motrice – structură și evaluare, în "Sportul la copii și juniori", CCFS, București,

1995, 100-101 THORNDIKE, E.L., Învățare umană, E.D.P., București,

1983. TIBERIU, BOGDAN, Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul editorial și cinematografic, București,

1983 ULMITA, CARLO, Atenția în sport: noi direcții de cercetare" în ,Sportul de performanță, București, CCPS,

1993, 335-336, p.36-46 VANEK, M., HOSEK, V., Metode de cercetare a personalității sportivilor în "Psihologia și sportul contemporan", sub red. Epuran, Mihai , Edit. tadion, București,

1974 VANEK, MIROSLAV, Sportul de înaltă performanță și perfecționarea omului, în "Sportul de performanță", CCFS, București,

1976, 143 VEALEY, ROBINS, S., Antrenamentul intern prin reprezentare mentală" în „Sportul de performanță , București, CCPS,

1991, 315, p. 41-60 VERHOȘANSKI, I., BELOTTI, P.,Forme ale solicitării motrice și antrenarea lor, în – S.D.P. nr.442, decembrie, Institutul Național de Cercetări pentru Sport, București,

2001 WEINECK J., Biologie du sport, Editions Vigot, Colletions Sport et Enseignement, Paris,

1992. ZANI, A., ROSSI, B., Psihofiziologia cognitivă ca interfață între psihologia cognitivă și psihologia sportului , în „Sportul de performanță", București, CCPS,

1993, 335-336, p. 54-87 ZANI, ALBERTO, Psihofiziologia cognitivă ca interfață între psihologia cognitivă și psihologia sportului, în "International Journal of Sport Psyhology, vol. 22,

1991, tradus în "Sportul de performanță", CCPS, București,

1993, 335-336 ZEYFANG, CRISTIAN, Aptitudini volitive în sporturile de performanță, în „Sportul de performanță“, C.C.P.S., București, decembrie 1995, 370, p. 59-80 ZLATE, M., Fundamentele psihologiei, Editura Hiperion, București 1994.

ZLATE, M., Introducere în Psihologie, Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL, București,

1996. ZLATE, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iași,

1999. ZORGO, B., Motivația și afectivitatea în psihologia generală sub redacția lui Roșca Al., Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1976

* * *, 1974 , Terminologia educației fizice și sportului, București, Edit. Stadion, pag. 427.

***ENCICLOPEDIA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI DIN ROMÂNIA, București, Edit. Aramis, 2002

BOMPA, T., Dezvoltarea calităților biomotrice – periodizare , București, Edit. Ex Ponto, 2001

COLIBABA , D-E., Jocuri sportive teorie și metodică, București, Edit. Aladin, 1993

DOBLER, H., SCHNABEL, G., THEIS, G., Grundbegriffe der Sportspielle, Berlin, Sportverlag,1989

EPURAN M. HOLDENICI, I., TONIȚA, Psiholgia sportului de performanță – teorie practică , București Edit FEST, 2001

EPURAN M., 2005Elemente de psihosociologia activităților corporale – Sporturi și jocuri, București , Edit RENAISSANCE.

POPESCU- NEVEANU, P., Dicționar de psihologie, București, Edit Albatros, 1978

TEODORESCU, L., Antrenamentul calitativ, concepte și strategii metodologice, Simpozion științific internațional, Rezumatul comunicărilor M28, 5-7 X, București, 1973

*** Terminologia educației fizice și sportului, București, Edit Stadion,1974

ALEXE, N., Antrenamentul Sportiv, București, Edit. Editis, 1993

CERGHI, I., Metode de învățământ, București, ediția a II-a, Edit. D- P, 1980.

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, București, Edit. D-P, 1996

PIERON, M., Pédagogie des activités physiques et du sport, Paris, Edition „revue E.P.S.” 1992

RAȚĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

SOICA , M., 2002, Pedagogei și psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, București, 1993.

BOMPA, T., 2001, Teoria și metodologia antrenamentului sportiv , București, Edit. EX PONTO

BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni , București, Edit. EX PONTO

BURCEL, L., 2004, Relația personalitate – Anxietate la sportivii de performanță și nesportivi: studiu comparativ,București ,volumul Educație prin sport , mișcare pentru sănătate, CȘSR.

CALU, S., RABOLU, A., 2004, Evaluarea comportamentului antrenorului în sportul de performanță – modalitate de creștere a eficienței profesionale – studiu de caz ,București, volumul Educație prin sport , mișcare pentru sănătate, CȘSR.

CCPS – 1998, Învățare, București, Sportul la copii și juniori 110.

CERGHIT, I., și colab. ,1991, Didactica, București, Ed. Did. Și Ped.,.

CÎRSTEA, Gh., 2000, Teoria și Metodica Educației fizice și sportului, București, Ed An-da.

COLIBABA-EVULEȚ, D BOTA, I., Jocuri sportive – teorie și metodică,Edit. Eladin, București, 1998

COSMOVICI, A., 1995, Învățarea școlară. Psihopedagogie, Iași,Ed. Spiru Haret.

CRISTEA, S., 1996, Pedagogie generală – Managementul educației, Buc., Ed. Did. Și Ped.

DRAGNEA, A., 2000, Teoria educației fizice și sportului, București, Edit. Cartea școlii.

DRAGNEA, A., BOTA AURA, 2000, Teoria activităților motrice, Buc., Ed. Did. Și Ped.,

DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, București, EditDidactică și pedagogică, 1999

FARCAȘ, V., Didactica educației Fizice, Edit. Universității “Petru Maior”, Tg. Mureș, 2003.

FIDLER, P., 1994, Metodica educației fizice și sportive, Iași, Edit. Universitatea Al. I. Cuza.

FIREA E., – “Metodica Educației fizice Școlare” Edit. Ped. , Buc.1984.

HERCZEG, L., 1996, Teoria educației fizice și sportului, Timișoara, Edit. Minton.

HOMENKOV, L.S., Atletism, Ed. Stadion, București, 1977

IANUȘI, M., 1995, Procesul de învățământ. Psihopedagogie”, Iași, Edit. Spiru Haret.

IONESCU, M., RADU, I., 2004 Didactica modernă Edit. Dacia, Cluj-Napoca.

JINGA, I., NEGRET. I., 1994, Învățarea eficientă, Buc., Edit. Editis,

MACAVEI, E., 2001, Pedagogie teoria educației, București, Edit. Aramis .

MANO. R., – 1997, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, CCPS, nr.371-374.

MARTENS, M., 1999, Ghidul antrenorului în psihologia sportului, București , CCPS.

MORARIU, I., 1998, Psihologia creativității, București, Edit. Victor.

MTS CCPS., 1997, Metode de predare prin exerciții standard, vol. I. București, Sportul pentru copii și juniori 106-107.

MTS și CCPS, 2000, Antrenamentul autogen pentru copii, București, CCPS

NECULAU, A., și COZMA, T., 1994, Psihopedagogie, Iași, Edit. Spiru Haret.

RAȚĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., 2002, Atletism – tehnică, metodică și regulament, Bacău Edit Alma Mater.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 1999, Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Edit. Plumb.

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice școlare, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., 2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Edit. Alma Mater, 2004

SCHMOLINSKY, G., 1973, Bazele științifice ale antrenamentului sportiv”, București, vol. XIV, CCPS

SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

SOICA , M., 2002, Pedagogei și psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrțu Alexandru.

ȘCHIOPU, U., VERZA, E., 1981, Psihologia vârstelor, București, Edit. D-P,

THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, București, 1993.

TUDOR, V., 1999, Capacitățile condiționale, coordinative și intermadiare, București, Edit, R.A.I.

ULRICH, J., KRAMPEL, R., HAAG, R., MULLER, H., 1995, Alergări, – Leichtathletik 1, 2, 3

VERZEA, E., Dimensiunea interdependenței dintre personalitate, comportament și comunicare, Rev. de Psihologie, serie nouă, 3 Tom38, 1992

WEINECK, J., “Manual d’entraînament sportif”, edition 4e,ED. Vigot, Paris, 1997.

WILMORE, J.H., COSTILL, D. L. “Physiologie du sport et de l’exercice physique”, De Boeck Université s.a. 1998 pour la traduction et l’adaptation française paris, Bruxeleles.

** * – Mic dicționar enciclopedic.

ACHIM, St., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, București, Edit. Ex PONTO .

ALEXE, N., 1993, Antrenamentul sportiv modern, București, Ed. Editis.

BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni, București, Edit. EX PONTO,.

BOMPA, T., Performanță în jocurile sportive – Teoria și metodica antrenamentului, București, Edit. EX PONTO, 2003.

BRACK, R., HOHMAN, A., Teoria și practica antrenamentului sportiv, Internaționaes Berliner Sportspiel – Szmposium, Ahrensburg, 1986.

C.C.P.S. 1994, Manual de educație fizică în școală, vol I, EFS 1+2/.

CCPS – Învățarea. Sportul la copii și juniori Nr 110, Buc. 1998.

CERGHIT, I., și colab., 1991, Didactica – Manual pentru cls. a X-a școli normale”, București, Ed. Didactică și Pedagogică R.A.

COJOCARIU, V., Teoria și Metodologia instruirii. București. Edit. Didactică și Pedagogică, R:A, 2002.

COLIBABA–EVULEȚ, D., Jocuri sportive – Teorie și metodică, București, Edit. Aladin, 1998.

CRISTEA, S., Dicționarul de termeni pedagogici. București, Edit. Didactică și Pedagogică, R.A., 1998.

DRAGNEA, A., BOTA, A., – Teoria activităților motrice, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1999.

DRAGNEA, A., ȘI COLAB., – Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea Școlii, București, 2000.

DUMITRIU, Gh., DUMITRIU, C., DAMIAN, I., DUMITRIU, I., 2002, Psihopedagogie, Bacău, Ed. Alma Mater.

GUIDEA, N., RAȚĂ G. – Didactica E.F. curs, FES Bacău, 2000.

HERȚEG, L., 1999, Teoria educației fizice și sportului, Timișoara, Ed. Minton.

JINGA, I., ȘI NEGREȚ, I., 1982, Predarea și învățarea eficientă, în Rev. de pedagogie, nr. 1-6.

LYLE, J., 2005- Modele și strategii de antrenament, extras din lucrarea Sports coaching concepts ,Routledge Taylor & Francis Books Ltd., 2004, traducere INCS.

MANNO, R., Les bases de l׳entraînement sportif, Paris, Editions „Revue E.P.S.”-11, avenue de tremblay -75012, 1992.

MAROLICARU, M., – Abordarea sistemică a educației fizice, 1992.

MATVEEV, L.P., 1997, Fundamentals of sport trening Fis, Mosca.

MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., 2002, Instruirea programată în atletism, Pitești, Ed. Universității din Pitești .

MITRA, GH., I MOGOȘ, AL., 1980 Metodica Educației Fizice școlare, București Ed. Sport- Turism.

MTS, 2002, Enciclopedia Educației Fizice din România, Volumul IV, București, ED Aramis.

OKOH, W., – Didactica, Compendiu (trad.), Buc., E.D.F.,.

RAȚĂ GLORIA, 1997 Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Ed. Plumb.

RAȚĂ GLORIA, 1999 Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Ed. Plumb.

RAȚĂ, G.,2004, Didactica educației fizice școlare, Bacău, Ed. Alma Mater.

RAȚĂ, G.,2004, Didactica educației fizice și sportului, Bacău, Ed Alma Mater.

V., De Landsheere și G., De Landsheere, 1979, Definirea obiectivelor educației, București, Edit. Didactică și Pedagogică.

VERCHOSANSKI, I., 198o, I principi dell׳ organizzazione dell׳ allenamento nelle discipline di forza veloce in atletica leggara, in „Atleticastudi”, n. 4,5,6.

VERCHOSANSKI, I., et al., 1983, Un modello per la direzione dell׳allanamento, Roma, in ”ds rivista di cutura sportiva, n. 2.

VLĂSCEANU, L., Proiectarea didactică” în Curs de Pedagogie. București, T.U.B., 1988.