Sportul In Arta
Sportul în Artă
CUPRINS
I. INTRODUCERE
Obiective de cercetare
II. CAPITOLUL Fundamente teoretice
Sportul ȘI Arta în istorie
2.1. Ființă umană și sportul în evoluția istorică și artistică
2.1.1. Comuna primitivă (Egiptul, Evreii și Persii,
Hindușii, China antică, Japonia)
2.1.2. Antichitatea (Iliada și Odiseea)
2.1.3. Grecia antică – apogeul,
prin legiferarea sportului în antichitate
Evul Mediu, Popoarele germanice, Anglo-saxonii, Slavii)
2.1.5. Influența religiei creștine (Cavalerismul, Renașterea)
2.1.6. Jocurile olimpice moderne
III. CAPITOLUL Materiale și Metode
StRUCTURA Conceptelor sportive si artistice
31. Percepțiile spațio-temporale în Sport și în Artele Vizuale
3.1.1. Scopul și interesul Sportiv în Artă
3.1.2. Echilibrul static și dinamic în structura Sportivă și în viziunea
Artistică
3.3. Timpul de reacție în Sport și în reprezentările spațiale artistice
3.1.3.
IV. CAPITOLUL RezultateLE de cercetare
CONTRIBUȚII PERSONALE LA DEZVOLTAREA DOMENIULUI
V. CONCLUZII FINALE
REZUMAT ÎN Lb. ENGLEZĂ
BIBLIOGRAFIE
Motto:
„Nimeni nu începe cu propria sa gândire.
Fiecare găsește prezentă în vremea lui o anumită
stare de fapt a cunoașterii și a punerii problemelor,
stare în care el se integrează și de la care
pornește în cercetare”.
Nicolai Hartmann
I. Introducere
OBIECTIVE DE CERCETARE
„Sportul și Arta nu cunoaște nici frontiere geografice, nici limite temporale, ci își confundă originile, existența și durata cu cele ale societăți lor omenești”.
Sportul în Artă, reprezintă în prezent, una dintre cele mai frumoase probleme sociale cu care se confruntă omul, a cărei amploare este remarcată atât de statisticile oficiale, cât și de mass-media. Fiind o consecință directă sau mediată a modului în care funcționează omul și diferitele mecanisme de formare, dezvoltare fizică și culturală, ea solicită o abordare multidisciplinară a influenței exercitate de aceste instituții, din punct de vedere al factorilor de formare implicați în dezvoltarea fizică și culturală a omului.
Lucrarea de față încearcă să fie prezentată după două direcți: una, după o metodă logică sportivă și cea de-a doua după o metodă istorică conceptuală artistică. Așadar metoda logică sportivă expune lucrurile în ordinea în care ele se înfățișează percepțiunilor sportivilor și rațiunea noastră, iar fenomenele sportive în raporturilor lor cauzale. Ea impune și convinge prin puterea observațiunii juste ale performanțelor sportive, uneori prin verificarea experimentală (de exemplu prin experimente cu pulse-uri oximetrice), totdeauna prin înlănțuirea sistematică a demonstrațiunilor ei prin foarte mult antrenament. Metoda istorică conceptuală artistică prezintă faptele nu în așezarea lor spațială ori în înlănțuirea lor logică, ci în succesiunea cu care ele s-au dispus în timp în raport cu unele activități sportive, în ordinea în care ele au fost cucerite pas cu pas de inteligența omenească. Această expunere evolutivă ajută considerabil înțelegerea elementelor științei, pentru că ne face să asistăm la un proces de descompunere a faptelor complicate de astăzi a conceptelor artistice în elementele lor constitutive, la simplificarea și schematizarea fenomenelor, la procesul de clarificare și de selecțiune a ideilor, la dezvoltarea culturală, amplificarea și asocierea lor treptată, la eliminarea unora și la confirmarea altora, la fixarea importanței și a valorii lor, cu un cuvânt la lupta pe care inteligența omenească a adus-o cu necunoscutul în cursul anilor ori al veacurilor, pentru a smulge intunericului tainele sale.
De aceea întrebuințarea Sportului în Artă are un întreit folos: științific, educativ și filosofic. Științific, pentru că ne procură convingeri și clarificări. Educativ, pentru că ne face să prețuim valoarea sforțărilor, a muncii perseverente, ca unui campion. Filosofic, pentru că ne dă material de gândit asupra izvoarelor și evoluției cunoașterii, asupra continuității civilizației, asupra mersului progresiv al culturii.
Educația fizică și sportul este datornică principiului istoric, chiar și celui artistic, nu numai clarificarea țelurilor ei și a metodelor întrebuințate pentru a le atinge, dar încă și dovada că nu este o disciplină de gândire nouă, rezultat al unor concepțiuni moderne asupra vieții individului și a societății, ori mai mult încă, a unei mode, trecătoare ca orice curent artistic la modă, dar că este o preocupare constantă, care a fost prezentă în inteligența omenească în toate timpurile și la toate popoarele, pentru că corespunde unor fenomene, interese și trebuințe legate organic și indisolubil de perfecțiunea ființei omenești.
Istoria Educației fizice și a Sportului ne va arăta, chiar prin reprezentarea artistică, că interesul pentru ființa fizică a omului, pentru sporirea potențialului ei energetic, a constituit totdeuna unul din aspectele civilizației popoarelor, de la populațiunile primitive până la cele mai ridicate pe scara civilizației din diferitele epoci ale istoriei. Varietatea artistică care au reprezenat bogăția de forme cu care au fost practicate exercițiile fizice-relevate de istorie, este foarte surprinzătoare. Ele au alcătuit aproape totdeuna un punct permanent din programul de conducere a popoarelor, laolaltă cu celelalte preocupări al vieții de stat, cu care s-au găsit în strânsă conexiune. Și de oarece sistemele de educație au fost totdeuna influențate de concepțiile despre om și despre lume și strâns legate de instituțiile politice, religioase și chiar cultural artistice. Istoria Educației fizice și a Sportului nu poate fi concepută altfel decât ca un aspect al istoriei civilizației omenirii, mergând mână în mână cu istoria politică, religioasă, militară, socială, a științelor, artelor și a educațiunii generale.
În vastul film al evoluției ei istorice, Educația fizică și Sportul se înfățișează cu epoci de strălucire și cu perioade de umbră. A fost pusă uneori în slujba idealurilor de libertate, alteori a fost instrument de asuprire, a servit religiei frumosului sau instinctelor bestiale, a fost prețuită ca și arta sau persecutată, a fost practicată empiric sau științific. Niciodată însă n-a încetat de a fi prezentă în preocupările omului, ca și dezvoltarea artistică, ori de câte ori a trebuit să se caute a alege sau a complecta elementele unui plan de realizare a ceea ce este util, sănătos, frumos. De aceea a fost îmbrățișată, teoreticește sau practic, de personalități de mâna întâia, a produs ilustrațiuni prin formele de artă în domeniul culturii, a inspirat opere de înaltă valoare artistică, și dacă a avut perioade de eclipsă, și-a reluat totdeauna după trecerea lor un loc mai proeminent decât cel pe care-l avusese înaintea crizei. Locul de mare cinste pe care educația fizică și sportul îl ocupă astăzi în câmpul activității omenești se poate înțelege și prețul în precisul lui sens și adevărata lui valoare numai la lumina proiectată de cunoașterea etapelor lungului drum pe care l-a străbătut în câmpul istoriei, chiar prin reprezentările artistice de mare valoare.
Așadar în decursul evoluției istorice a Sportului și a Artei, în același timp cu schimbările de concepție, au variat și formele de execuție precum și terminologia ce li s-a aplicat. Pentru a se evita confuziuni de înțeles, este necesar să se precizeze de la început valoarea termenilor întrebuințați, în așa chip încât ei să deștepte exact imaginea noțiunii corespunzătoare, a sportului în educația fizică și a artei.
Așadar Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru, se poate spune totuși că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică), spre deosebire de Educația Fizică și Sportul care de la sine înțeles că întrebuințarea acestor termeni are în sine ceva convențional, întru cât înțelesul lor a variat după loc și timp. Unul și același cuvânt e deosebit considerat în antichitatea greacă, ori în educația fizică modernă, influențată de termiologia sportivă de origină engleză.
La baza Educației Fizice și Sportului este mișcarea, ca fenomen fiziologic iar în domeniul artelor contemporane este concepția vizuală și plastică a mesajului artistic. Mișcarea este una dintre funcțiunile esențiale ale vieții, o condiție fundamentală a ei, care pune în mișcare chiar conceptele inteligenței prin operele de artă. Mișcare este actul mecanic care comportă deplasarea unei părți a corpului față de altele, sau a integului organism față de obiectele lumii înconjurătoare, față de istorie artei care repune valoarea mereu în discuție, fie pornind de la criterii artistice, fie de la considerente din afara artei.
Valoarea Educației Fizice și a Sportul, ca și în Artă reprezintă o concepție modernă. Ea întrunește și sintetizează totalitatea mijloacelor ce au de scop dezvoltarea fizică a omului, păstrând legatura cu viața lui intelectuală și mai ales morală. În concepția modernă, Educația Fizică și Sportul nu mai poate fi redusă la practica exercițiilor de mișcare, ci îmbrățișează deopotrivă toate funcțiunile vieții de nutrițiune și de relațiune chiar și între conceptele vizuale, dar și în igiena individuală. Ea este „fiziologică” ca și Arta prin natura exerciților sale, „pedagogică” prin metodă, „biologică” prin rezultate și „socială” prin efecte.
II. Capitolul Fundamente teoretice
Sportul ȘI Arta în istorie
„Istoria, ne ajută să cunoaștem trecutul și să întrezărim viitorul”
2.1. Ființă umană și sportul în evoluția istorică și artistică
Comuna primitivă
Pentru a lupta cu forțele naturii, pentru a-și asigura existența, omul a trebuit să muncească. Spre a putea muncii, el a avut nevoie de unelte. Munca omului a dat roade cu atât mai bogate, cu cât uneltele pe care le-a folosit au fost mai bune. De aceea el le-a perfecționat mereu.
După felul uneltelor, în epoca primitivă, care cuprinde începuturile dezvoltării societății, se deosebesc două mari împărțiri epoca pietrei și epoca metalelor. La rândul ei, epoca petrei se subîmparte în epoca pietrei vechi (cioplite) – paleolitică și a pietrei noi (șlefuite) – neolitică, iar epoca metalelor în epoca bronzului și în epoca fierului.
Prima epocă, paleolitică, a fost cea mai lungă din istoria omenirii. Ea a început o dată cu apariția omului (cu desprinderea lui de animal, de jocurile animale) și a ținut sute de mii de ani. În această epocă, oamenii au trăit mai mult în cete sau hoarde care se mutau de pe un loc pe altul din cauza marilor schimbări ale climei, reliefului, floriei și faunei.
În epoca paleolitică, omul și-a cioplit uneltele din piatră, fără să le slefuiască. Această epocă s-a numit și epoca pietrei cioplite sau a pietrei neșlefuite. Prin lovire (cioplire), modelând bolovanul, omul i-a dat forma uneltei de care a avut nevoie, folosind astfel tehnica numită de miez.
Dar la debut omul primitiv a viețuit în grote, unde în unele grote s-au găsit numeroase mărturi de existentă primitivă, cum au fost prima formă a exercițiului fizic a omului a fost jocul. Acesta s-a infiripat în urma procesului de muncă specific fiecărei epoci istorice, și a fost iluminat din acesta. La tineret fenomenul a apărut contrar, munca a succedat jocul, acesta fiind inspirat din activitățiile momentului. Recoltele și vânătoarea au sugerat și primele jocuri, acestea cu vremea au devenit ceremoniale, au deținut chiar caracter de competiție, continuând să fie mediu de pregătire pentru strădanie și luptă.
Aruncarea a devenit exercițiul caracteristic al omului, trebuincios doborârii viețuitoarelor cât și a semenilor. Urcarea șului, floriei și faunei.
În epoca paleolitică, omul și-a cioplit uneltele din piatră, fără să le slefuiască. Această epocă s-a numit și epoca pietrei cioplite sau a pietrei neșlefuite. Prin lovire (cioplire), modelând bolovanul, omul i-a dat forma uneltei de care a avut nevoie, folosind astfel tehnica numită de miez.
Dar la debut omul primitiv a viețuit în grote, unde în unele grote s-au găsit numeroase mărturi de existentă primitivă, cum au fost prima formă a exercițiului fizic a omului a fost jocul. Acesta s-a infiripat în urma procesului de muncă specific fiecărei epoci istorice, și a fost iluminat din acesta. La tineret fenomenul a apărut contrar, munca a succedat jocul, acesta fiind inspirat din activitățiile momentului. Recoltele și vânătoarea au sugerat și primele jocuri, acestea cu vremea au devenit ceremoniale, au deținut chiar caracter de competiție, continuând să fie mediu de pregătire pentru strădanie și luptă.
Aruncarea a devenit exercițiul caracteristic al omului, trebuincios doborârii viețuitoarelor cât și a semenilor. Urcarea și alergătura, trebuie să fie eficiente pentru ca omul să poată dăinui. Inteligența este accesoriul cel mai prețios al însușiri fizice ale omului (aceste dovezi sunt cunoscute din desenele peșterilor din Munții Cantabrici, cum e cea de la Altamira din Spania și cele din Tassili din Africa de nord).
Fig. 1, Aruncarea a devenit exercițiul specific al omului,
Pictură în peștera de la Tajii-Natal, Afica de Nord (epoca paleolitică).
Dansul a constituit a doua formă de exerciții la populațiile prinmitive. Dansul este o practică fizică pe care îl descoperim la cele mai vechi popoare, se execută cu sărituri mari sau cu pași mărunți și cu diverse părți ale corpului, având rolul în aceea perioadă de dans sacru sau ierarhic, respectiv dans voios popular.
Însușirea și configurația exercițiilor fizice s-au reformat succesiv odată cu dezvoltarea istorică a orânduirilor omenești.
Antichitatea
Egiptul
Educația fizică și Sportul este aplicat pe o ierarhie foarte largă începând cu vârsta tinereți: atletica ușoară (atletismul), sporturi de întrecere și de luptă (Fig. 1, Tutankhamon în luptă, peste 1.300 î.Hr.) și mai aristrocat o gimnastică analitică deosebit de evoluată cu atitudine foarte variate, efectuată atât de băieți cât și de fete. Vânătoarea, cursele nautice, călăria, formarea militară, dansul acompaniat de muzică, sunt simbolizate în multe opere de artă.
Așadar istoricii europeni definesc Antichitatea ca fiind perioada ce se întinde de la inventarea scrierii (mileniul al IV-lea î.Hr.) de către civilizațiile Mesopotaniei și al Egiptului până la destrămarea imperiului Roman (secolul al V-lea d.Hr.) în urma marilor invazii. Urmând „revoluției” neolitice, în timpul căreia popoarele s-au sedentarizat, perioada antică este marcată de contrastul dintre popoarele fundamental rurale, care nu cunoșteau scrierea și nu aveau o structură statală sau legislație comună, și cele situate în jurul Mediteranei și în Orientul Apropiat care au inventat sisteme de scriere (pictografică, cuneiformă care reprezentau simboluri de luptători, hieroglifică, apoi alfabetică) și monede care reprezentau diferite scene sacre de luptă. Organizarea politică-culturală a cetățenilor-stat și a marilor imperii se bazează pe societăți ierarhizate, structurate prin credințe religioase și prin practici funerare și lupte sportive care justifică ridicarea unor monumente prestigioase artistice. Aceste civilizații antice sportive și artistice s-au influențat reciproc, atât prin schimburile comerciale și prin războaiele purtate și cuceririle făcute.
Fig. 2, Tutankhamon în luptă (peste 1.300 î.Hr.),
reprezentări din mitologie și ale unor aspecte ale vieții cotidiene.
Evreii și perșii
Preocuparea militară făcea ca exercițiile sportive și fizice să fie omise din viața oamenilor. Unica preocupare ce ocupa o poziție importantă era dansul care acompania procesiunile religioase și canonul din temple. Asupra perșilor arcada, arcul, sulița și călăria erau deosebitele exerciții în vederea vânătoarei și a conflictelor.
Fig. 3, Scene de luptă din Templul lui Zorobabel
(al Doilea Templu din Ierusalim, anul 538 i.Hr,)
Hindușii
Practica corporală avea obiect igiena omului și respectarea religiosă, mișcările sportive erau însoțite de mișcări respiratorii, mișcări ale trunchiului, brațelor și a picioarelor. Apăruse și tradiția spirituală Yoga este un ansamblu filosofic care prognoza și exerciții corporale ce propaga torturarea trupului prin suprimarea funcțiilor senzoriale. (mil IV î.h.).
China antică
Sportul și dar și Educația fizică era o calitate socială distinctă de îngrijire care conținea instruirea morală, a corpului, dar și a minți. A dăinuit și un interesant ansamblu de instruire fizică medicală calificat Kong – Fu (2698), care se compunea din variate exerciții de mișcare respiratorii, asociate cu deosebite atitudini și mișcări ale corpului. Din această imemorabilă perioadă, gimnastica s-a dezvoltat mai târziu în sistemul național de gimnastică chineză (Yo – Fei), ce se profesează și astăzi.
Japonia
Japonezii au conservat până în prezent configurația arhaică de instruire fizică ale sportivilor: cum ar fi meciurile de sumo, folosite ca întreceri de forță, dar și tehnici de luptă dezvoltate și anume kenjutsu, jujutsu, aikido, kyujutsu (tragerea cu arcul). Instruirea fizică a japonezilor au fost influențate și de viețuirea samurailoor pentru ași garanta autoritatea nu numai prin folosirea armelor, dar și prin preeminența forței fizice.
Grecia antică – apogeul, prin legiferarea sportului în antichitate
Exercițiile fizice în Grecia preelenică sunt descrise în epopeele Iliada și Odiseea.
Așadar, legiferarea sportului în antichitate, prin note de referire din Iliada și Odiseea, care sunt cele mai vechi opere mitologi-literare grecești cunoscute nouă, dar pentru grecii din epoca arhaică ambele epopei reprezentau o culme și nu un început.
Apropierile de motive între marile epopei transmise posterității și epopeile ciclice, atât cât ne putem da seama din știrile literare, artistice și sportive, dar și din figurația ceramică, sunt destul de numeroase.
În studiile filologilor antici nu există nici un dubiu asupra faptului că Iliada și Odiseea reprezintă creații anterioare micilor epopei din Ciclul troian. Problema „micilor epopei” s-a născut abia atunci când s-a observat că poetul Iliadei și cel al Odiseei au folosit în invocații și în unele cânturi anumite episoade inspirate, după cât se crede, din tematica Ciclului troian și din jocurile Olimpice antice. Astfel la începutul secolului a XX-lea, s-a înfiripat o nouă scoală specializată în cercetarea compoziției homerice, „neo-analiza”, al cărei întemeietor este astăzi recunoscut în persoana lui Dietrich Mülder, Având principalul țel să dovedească unitatea de concepție și de compoziție a marilor epopei dar, totodată, să distingă temele anterioare, împrumutate sau prelucrate să-și concentreze atenția asupra modelelor narative, sportive preexistente.
Ulterior, tendințele școlii neo-analitice s-au conturat cu mai multă preciziune și poziție pe care o ocupă școala neo-analitică, anume aceea de a adera la punctul de vedere unitarian, acordând însă atenție cuvenită lucrărilor analitice, a reprezentări jocurilor antice care erau la început o parte a unui festival religios în onoarea lui Zeus.
Strădaniile neo-analitice se împart în două direcții: de a studia ce anume datorează Iliada (îndeosebi) și Odiseea recitărilor rapsodiei tradiționale și de a arăta că dinamismul reprezentării acțiunii sportive în epopee și concepția dramatică a compoziției în luptă, pe toată întinderea ei, denotă un grad de înaltă măiestrie tehnică și artistică, grăitoare pentru unitatea epopeilor.
O altă teză neo-analitică este punerea în evidență a faptului că unele din micile epopei printre care și Iliupersis, par să ignoreze cu desăvârșire existența Iliadei și Odiseei, în timp ce altele, cum este Telegonia, constituie în mod evident o „urmare” a Odiseei.
Școala neo-analitică a adus pe prin plan în discuțiile vieții sportive din ultima vreme, argumente care pun într-o lumină deosebită de puternică unitatea și lupta sportivă de ansamblu a marilor epopei: legiferarea sportului în antichitate de către greci, în care de multe ori își găsesc confirmarea proprilor lor păreri fiziologice si psihologice ale mișcărilor, a căror origine se găsea în impulsurile naturale ale omului, și nu în mituri. Cu toate acestea, antichități, i s-a imputat pe drept cuvânt înverșunarea cu care susțin „împrumuturile” masive și „prelucrările”, precum și tendința de a stabili cu orice preț identități de situații într-un singur sens. Așadar, cea mai de seamă obiecție care se poate aduce neo-analizei sportive s-ar putea rezuma la întrebarea: există într-adevăr posibilitatea de a se explica obscuritatea, luptelor sportive și contradicțiile unei Iliade elaborată după modele preexistente, într-o vreme când poetul care s-a cumetat să o scrie se afla la capătul unei îndelungi evoluții a genului, chiar sec. VII î.e.n., după cum susțin unii criticii, fapt care presupune deplină maturizare a cunoștințelor despre compoziția epică, artistică și sportivă? Iată o întrebare tulburătoare care, fără să conteste primatul absolut ce-l ocupă Iliada în ierarhia mitologiilor epice timpurii, dă totuși în ceea ce privește problematica materialului epic folosit în construcția acestui unic monument literar, artistic și chiar olimpic.
Reprezentarea umanizată a figurilor de zei s-a impus pe toată întinderea Greciei tot prin intermediul cetăților din Asia mică. Herodot, în două rânduri, pomenește ca despre adevărate minuni ale sportului, a stiinței dezvoltării armonioase a organismului prin exerciții și a inițierii în diferite sporturi, antichitatea greacă adaugă gimnasticii și sensul de profesie, de calificare.
Tot în cursul perioadei arhaice, anumite centre religioase, cele care posedau oracole olimpice îndeosebi, devin focare de răspindire a culturii sportive, prilejuind întrunirea grecilor din cele mai îndepărtate meleaguri. Deosebită faimă au câștigat olimpiadele de la Delos și de la Delfi.
Apariția epopeii sportive la Iliada și Odiseea, se cuvine așadar privită ca un fenomen cultural firesc, în armonia cu dezvoltarea multilaterală a societății sclavagiste grecești din aceste regiuni. Față de cântecele eroice și de balade, o compoziție de proporțiile Iliadei, care presupune o unitate de concepție, interferența unor planuri narative sportive impresionante ca dimensiune, reprezintă incontestabil un salt calitativ pe care nu-l înregistrăm în nici una din celelalte regiuni ale Greciei.
Fig. 4-5, Scene Palaestra cu luptători și jucatorii de hochei, Atena,
(relief de marmură, 32 cm).
Actualmente, atenția meritată care i se acordă sportului, tinde să restabilească configurația ansamblurilor mitice, eventual, să le urmărească până în zonele lor de apariție și formare din antichitate. Citirea scrierilor orientale, perfecționată în prima jumătate a veacului nostru, a fost un ajutor esențial acestor strădanii, oferindu-le o bază științifică solidă.
Așadar, concepția greacă s-a dezvoltat în trei sensuri: militară, igienică și armonioasă.
Exercițiile fizice și-au rezolvat fondul lor național și au câștigat o terminologie adecvată. Grecii au creeat termenul gimnastică pentru a orândui cu un nume generic a exericțiilor fizice profesate în scopul de a contribui la susținerea sănătății, la solidificarea corpului și la înfrumusețarea vieții spirituale. Se practică cultul frumosului, iar gimnastica era o condiție socială și națională.
Ilustrul medicinei, Hipocrate, semnalează însemnătatea forței individuale prin controlul dietei, prin chibzuința igienice individuale, examinarea izvorului maladiei, punând în principiu oricărei acțiuni examinarea și practica. Pentru tratamentul afecțiunilor și valorea curativă a dietei, redă acțiunea prielnică a exercițiilor gimnastice, a masajelor, a băilor de mare, deținând o autoritate pozitivă asupra echilibrului organismului.
Fig. 6-7, Discoborul
Fig. 6, Aruncătorul de disc, sec. Al II-lea D.Hr. Muzeul Britanic, Londra / Fig. 7, Originalul, 470 î.Hr., Marmură, înălțime 155 cm, Muzeul Național Roma.
Atitudinea acestui aruncător de disc sportiv corespunde destul de bine descrierii făcute de criticii de artă în care Sculptura și Mișcarea a „Discuborului”, realizat de artistului Miron, care caută să dezvolte reprezentarea mișcării sportive în sculptură. Gestul personajului nu este unul instantaneu, ci o construcție care traduce, prin torsiunea bustului, flexarea picioarelor și poziția brațelor în balans, dinamismul aruncării. Deși ansamblul acestei mișcări pare văzut într-un singur plan, statuia este astfel concepută încât poate fi privită și din profil.
Platon, recunoscând importanța vieții de tabără dusă de spartani, împrumută de la aceștia unele caracteristici, printre care educația militar-sportivă a fetelor, poropune să se exercite și mâna stîngă deopotrivă cu dreapta, spre a mări puterea și îndemânarea individului.
Documente ale exercițiului fizic la greci sunt reprezentate de arta statuară și ceramica. Exemple deosebite sunt lucrările Discobolul lui Miron și Alergăroarea Dorică. Arta statuară greacă a găsit în forma perfectă a corpului și atitudinile de exercițiu un fecund izvor de inspirație deprinzându-i pe greci să înțeleagă întreaga furumusețe a corpului omenesc.
Școala era instituție privată și cuprinde copii de la 7 la 18 ani. În funcție de veniturile părinților școlile prezentau condiții diferite. Copii orfani erau școlarizați de către stat. Școlile grecești acordau importanță deosebită educației fizice, timpul de la 14 la 18 ani era special consacrat gimnasticii. Nuditatea era regulă generală pentru orice exerciții în școală și în public. Pentru pregătirea exercițiilor se făceau băi, masaje, ungerea cu untdelemn, presărarea cu nisip.
Gimnaziile erau constituite din palestra, gimnaziul propriuzis și stadionul.
Formele educației fizice. În gimnazii se practicau următoarele exerciții: alergarea, săritura liberă, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu sulița, pugilatul și pancrațiul. La a XVIII-a olimpiadă în anul 708, s-a introdus pentatlonul fiind avantajos fiindcă cultiva laolaltă forța, agilitatea, dibăcia iuțeala și rezistența, punând corpul în activitate în toate componentele sale. În afară de cele pomenite, se practicau din cele mai străvechi vremuri, jocul cu mingea, pe care Galen îl proslăvea. Înotul exercițiu binefăcător și foarte răspândit, despre care se spunea că: omul fără educație nu știe să scrie și nici să înoate. Orășenii învățau înotul în bazinele gimnaziilor sub îndrumarea pedotribilor specialiști, restul populației învățînd în mare. Și majoritatea femeilor știau să înoate. Tagerea cu arcul în scop de vînătoare, război și exerciții sportive era la mare cinste la popoarele cu vechi civilizații. Cursele de cai și de care. Grecii nu aveau răspândit obiceiul călăriei, în schimb au practicat cu pasiune alergările cu care (biga și cvadriga). Dar la fel ca și omologii lor din ziua de azi, atleții din antichitate aveau propriile metode de a atrage simpatia publicului. Datorită autoriilor antici precum Pindar, Pausanias și Dio Chrysostom, cunoaștem și astăzi incredibilele reușite ale celor mai cunoscuți atleți victorioși la Jocurile Olimpice din antichitate.
În ciuda faptului că sporturile și competițiile antice erau diferite de cele din ziua de azi, campionii antici erau văzuți ca niște eroi pentru oameni. Probabil, cea mai mare realizare a lor este reprezentată de faptul că numele lor au dăinuit în timp, chiar și la 3000 de ani după moartea lor. Așa cum a fost Orsippus din Megara care a fost un atlet din Grecia antică care a câștigat cursa de stadion a celei de-a XV-a Olimpiadă din anul 720 î-Hr. El a devenit favoritul publicului, și despre el se crede că este primul atlet care a alergat gol. Pausanias, care adesea vorbește despre jocurile Olimpice, spune: ,,Părerea mea este că la Olympia, el (Orsippus) lasă brăul să cadă intenționat, realizând că un om gol aleargă mai repede decât îmbrăcat.”
Fig. 8, Orsippus din Megara, 720 î.Hr..
Așadar scenele sportive au influențat și dezvoltarea Artei care nu incerca să idealizeze un trup abstract, ci ea mai degrabă căuta frumusețea ideală, făcând o sinteză a trupurilor vii prin care se manifestă o frumusețe psiho-fizică sportivă menită să armonizeze sufletul și corpul, adică frumusețea formelor și bunătatea sufletului, este idealul acelei kalokagathia a cărei cea mai înaltă expresie se regăsește în versurile lui Sappho și în sculpturile lui Paraxiteles. Acest tip de frumusețe își găsește cea mai bună expresie în forme statice în care un crâmpei de mișcare își află echilibrul și odihna și pentru care e mai potrivită simplitatea expresivă artistică decât bogăția detaliilor.
Cu toate acestea una dintre cele mai importante sculpturi grecești constituie o fragrantă violare a acestei reguli a mișcări, în Laocoon (din perioada elenistică) scena e dinamică, descrisă dramatic și departe de a fi simplificată de autor. Descoperirea sa, în 1506, a stârnit stupoare și tulburare.
Fig. 8, Laucoon, Sec. I î.Hr., Muzeul Vatican, Roma.
Grupul statuar reflectă moartea preotului troian Laocoon, care a fost pedepsit de zei să fie Ștrangulat de Șerpii marini împreună cu cei doi fii ai săi. Lucrarea a fost realizată de Agesandru, Athenodor și Polydor, sculptori aparținând Școlii de pe insula Rodos.
Orchestrica este arta dansului, care se executa cu părțile superioare ale corpului. Aristotel definește dansul ca fiind arta de a traduce printr-o gesticulație variată și ritmată caracterele, pasiunile și actele ființelor omenești. Așadar idealul educațional specific Greciei, nu se putea realiza dacă exercițiile de gimnastică nu erau îmbinate cu dansuri care sa dea mișcărilor eleganta, grație, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire să exprime prin mișcările trupului stările sufletești ale dansatorilor. În viața vechilor greci dansul avea un loc foarte important, fiind considerat o activitate serioasă care reusea să-i apropie pe oameni de zei, așa că dansurile sacre erau mai răspandite decât cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia în funcție de divinitatea căreia îi era închinat: cele în cinstea lui „Dionisos”-zeul vinului sau a zeiței „Artemis” zeița vânătorii, erau vioaie, în timp ce acelea dedicate lui „Zeus” sau lui „Apollo” aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sărituri. Fețele din Atena dansau cu multă grație, iar mișcarile lor erau subliniate cu ajutorul unor eșarfe sau valuri. Muzica însotea întotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau: flautul, cytara, tamburina.
Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile phyrice sau razboinice și dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu specificul sau dat de ocazia în care se dansa.
Fig. 9, Zeița Artemis,este una dintre cele mai vechi zeități ale Greciei.
La început Artemis – zeița vânătorii, a fost protectoarea animalelor.
Olimpia era arena sacră în care se consacrau cei mai iluștri dintre fii Eladei. Olimpiadele s-au ținut regulat 12 secole (până la 394 d.H), cu o periodicitate de patru ani, în timpul jocurilor un armistițiu tacit se întindea peste tot pământul grecesc. În această perioadă au avut loc 293 de olimpiade. Concuernții se legau să respecte regulile jocurilor în prima zi, cei ce încălcau jurământul erau pedepsiți aspru. În ziua a II-a se trăgeau la sorți ordinea și se consttituiau perechile,în ziua a III-a și a IV-a în ordinea următoare: pentatlonul începând cu alergarea sub diferitele ei forme, apoi săriturile și aruncările, spre a termina cu lupta. Urmau pugilatul și pancrațiul, jocurile din stadion se terminau cu alergarea atleților înarmați, după care jocurile se mutau în hipodrom. Câștigătorii erau slăviți, iar campinii olimpici intrau în cetate triumfal. Urcat pe cvadrigă, urmați de cortegiu intrau în oraș printr-o spărtură făcută în zidul cetății semnificând faptul că o cetate care are norocul și cinstea să posede un astfel de atlet, nu mai are nevoie de alte întărituri.
Declinul – Romanii
Romanii nu au posedat ca grrecii un sistem de educație fizică întemeiat pe o concepție clară și bine întemeiată, care să alcătuiască un program metodic și să fie aplicat cu grije și consecvență tineretului. Romanii au fost buni elevi ai grecilor. Principala forță de luptă a armatei romane era pedestrimea, exercițiul de căpetenie al acestror trupe fiind marșul, efectuat cu tot echipamentul de luptă și cele necesare hranei și lucrărilor de teren. În afară de marș făceau exerciții menite să dezvolte îndemânarea, precizia, iuțeala mișcărilor, alergarea alături de calul ce galopează, săritzura peste calul de lemn, tragerea cu arcul, călăria, înotul și scrima. Romanii dădeau alt înțeles exercițiilor fizice. Din idealurile romanului lipsesc idealurile culturale.
Din această deosebire fundamentală, a rezultat și evoluția instituțiilor grecești, care au luat la romani forme specifice. Astfel gimnaziile au suferit o transformare completă din ele a rămas numai palestra care s-a amplificat și transformat în stabiliment de băi, iar jocurile atletice s-au transformat în lupte de gladiatori. Față de Grecia unde băile serveau doar pentru spălat, în Roma ele au devenit edificii grandioase ca dimensiuni, cu instalații mărețe pentru aducerea și încălzirea apei, având și rol de gimnaziu, club și for, unde se ducea viață de plăceri și trândăvie, dar care au răspândit obișnuința pentru curățenie corporală, pentru exerciții fizice și pentru desfătările cititului și ale artelor. Băile au fost puse gratuit la dispoziția plebei. În secolul IV d. H. Existau la Roma 854 de băi publice.
Jocul cu mingea era jocul practicat de romani la terme.
Degenerarea exercițiilor fizice a oglindit decăderea vieții publice și private. Se vede modul în care au decăzut instituțiile statului luate de la greci. Cele trei instituții ale romanilor erau teatrul, circul și amfiteatrul. Cel mai mare amfiteatru, până în zilele noastre a fost Coloseumul, având 45. 000 de locuri și 5. 000 de stat în picioare, avâînd și lifturi. Sub tribune erau cazați gladiatorii, iar sub arenă animalele. Gladiatorii erau sclavi sau condamnați la moarte.
Evul mediu
Decăderea imperiului Roman și începutul evului mediu, înfățișază un mod deosebit de cel al lumii antice în ce privește educația fizică. Respinsă categoric ca instituție, neîngăduindui-se dreptul de participare la educația școlară, ea se dezvoltă totuși în anumite direcții sub influența fenomenelor social politice ale timpului.
Apariția feudalismului împarte societatea în iobagi și nobilime, primii fiind total lipsiți de educație fizică. Principalele preocupări ale feudalilor erau vânătoarea și războiul, orice activitate pașnică fiind disprețuită. Lupta armelor a devenit un exercițiu sportiv. Jocul este imaginea redusă a războiului și corespunde atât unei necesități, cât și a unei plăceri. Rădăcinile lui nu trebuie căutate în moștenirea romană, ci în obiceiurile străbune de la germani și celți.
Popoarele germanice
Tânărul german căpăta o insttrucție pentru a putea fi declarat matur și capabil de luptă dacă: știa să țină scutul, să întindă arcul, să arunce săgeata, să arunce lancea, să călărească pe cal, să asmută câinii, să lovească cu sabia și să înoate în mare și să facă scufundări în apă. În urma acestei instrucții el înceta să mai fie al casei pentru a fi al comunității. Exerciții de mare preț erau considerate alergarea, săritura și aruncarea. Important la popoarele germanice de nord era patinajul și schiul. Vânătoarea era un sport și necesitate la aceste popoare.
Anglo – saxonii din vechime cultivau exercițiile fizice nu numai pentru apărare și pregătire de luptă, dar și din interes sportiv, pentru bucuria pe care o dă întrecerea, măsurarea forței în luptă, petru onoare și glorie. Cel mai puternic stimulent al vredniciei corporale îl constituie vânătoarea. Arcul era armă în timp de război și instrument de întrecere pe timp de pace, el se folosea în insulele britanice cu câteva secole înaintea apariției romanilor. Deosebit de popular era înotul. Lupta era practicată din timpuri străvechi. Adesea lupta în doi era aleasă să hotărască soarta unei bătălii. Se țineau întreceri de aruncare cu piatra, de cățărat în copaci, Alergare, săritură, lupte și jocul cu mingea. Deosebit de popular era înotul, patinajul, canotajul (tradiție – actuala cursă de pe Tamisa). Cuceritrea normandă de la 1066 a adus o viață nouă. Obiceiurile cavalerești aduse de cuceritori, deschid un nou capitol în viața britanicilor și dau un nou colorit noțiunii de distracție.
Slavii
Triburile slave erau organizate în democrații militare, și prezentau o forță de temut contra imperiului roman de răsărit. Pentru aceasta practicau numeroase exericții fizice aplicate în special la pregătirea de război. Erau renumiți în aruncarea suliței la țintă și la distanță, în tragerea cu arcul, dovedeau calități de dibăcie în trecerea râurilor, fluviilor, chiar a mărilor, în care se avântau cu luntrele lor. Nivelul ridicat al performanțelor slavilor se explică printr-o pregătire sistematică specială și permanentă în timp de pace, desăvârșită prin forme originale de exerciții sportive care alcătuiescu un adevărat program de educație fizică. Izvoarele istorice îi descriu pe slavi ca fiind înalți, foarte puternici, iubitori de libertate, preferând să moară decât să cadă captivi în lupte, curajoși și foarte rezistenți, adaptându-se cu ușurință, frigului, caniculei, ploii și foamei.
Influența religiei creștine
Religia creștină a influențat puternic viața medievală. Desființarea jocurilor olimpice și la câțiva ani după aceea a Olimpiei, au fost episoade simbolice în lupta pentru triumful noii religii în lupta împotriva așa-zisului păgânism, aceasta fiind justificată de formele de degenerare din ultimele veacuri, ele încetaseră să fie un imn închinat frumosului fizic și moral, decăzuseră la rangul de simplă, vulgară, uneori imorală petrecere. Corpul este considerat de creștinism dușmanul sufletului, pricina slăbiciunii și căderii sale, reședința și cauza așa numitului păcat. Exercițiile corporale erau considerate opera diavolului. Este ușor de înțeles afurisenia împotriva nudității, s-a mers atât de departe în ostracizarea omului fizic încât s-a luat atitudine dușmănoasă chiar împotriva îngrijirilor corecte de igienă coerporală. Preocuparea de sănătate nu mai există. Anahoreții și asceții au proscris băile și igiena corporală.
Cavalerismul
Cu toată ostilitatea bisericii, totuși, sub influența feudalismului și a apariției popoarelor noi se dezvoltă două forme specifice de educație fizică: cavalerismul la clasa nobiliară și jocul popular la masele populare. Făcînd parte din pregătirea militară și biserica pregătindu-se de cruciade a acceptat cavalerismul. Educația fizică este partea cea mai importantă a pregătirii cavalerului, în vederea îndeplinirii celor două acțiuni ale vieții de cavaler, vânătoarea și răzbioul și consta în însușirea celor șapte exerciții cavalerești: călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, lupta, viața de curte și turnirul. Acesta era exercițiul cavaleresc capital, jocul războinic executat de echiupe adverse, care punea în valoare plenitudinea virtuților și a deprinderilor cavalerești. Turnirul imita războiul; o variantă a lui, juta, imita duelul. Gustul pentru turnir era irezistibil, o adevărată pasiune care sfida orice primejdie, orice regulă stabilită de oameni sau de puterile statului, orice încercare de al opri nu a făcut decât să excite și mai mult jocul. Forma simplificată a turnirului era juta. Aceasta a dat naștere duelului, care a continuat până în epoca nostră, iar din duel în Italia, în secolul XVI a luat naștere scrima, aceasta fiind forma sportivă a duelului.
În jocurile populare, cele mai vechi sunt cele cu mingea, care se jucau numai din plăcere. Au existat multe forme de jocuri cu mingea care la început dădeau naștere la accidente, unele cu crosa, strămoșul hoceiului, cu racheta, strămoșul tenisului, iar în Italia Il calcio, strămoșul fotbalului, care în Anglia se juca pe străzi până ce mingea era scoasă din oraș, din sedcolul XII până în secolul XIV când regele Eduard al II-lea îl interzice printr-un edict. În acea perioadă se practica și călăria.
În secolul XV, orășenii din Germania și Elveția, de sărbători țineau concursuri de alergare, aruncare și săritură.
Secolul XVII reprezintă declinul exercițiilor fizice în Europa după războiul de 30 de ani. Totuși la curte se practica dansul.
Renașterea
Conținutul ideologic al culturii renașterii poartă numele de umanism care restabilește legătura cu moștenirea culturală a lumii antice, acoperită de uitare. Renașterea a însemnat o eliberare spirituală a omului, omul se regăsește pe sine însuși. Pedagogii umaniști au fixat educației un țel nou: formarea omului complet. Cardinalul Giovanni Dominici, în „Regula conducerii educației familiale”, arată ideile sale asupra educație copiilor, arîtând aportul educativ al exercițiilor fizice.
Machiaveli a militat pentru educația militară provenită din educația romană.
Picolini autorul unui tratat de educație, arată valoarea exercițiilor fizice pentru ținuta corpului și pentru pregătirea de război, promovează scrima.
Ideea de bază ce a inspirat pe pedagogii umaniști italieni a fost exprimată în celebrul vers al lui Juvenal „Mens sana in corpore sano”.
În secolul XIII biserica acordă o mare concesie, o adevărată revoluție, acordând drepte prețuiri a virtuții exercițiile fizice.
Educația fizică s-a dezvoltat în trei direcții desebite ca țel, dar comune ca fond: gimnastica belica (gimnastica de război); gimnastica medica și gimnastica ascetica. Galen a exercitat o influență hotărâtoare asupra medicinei evului mediu. Exercițiile fizice erau recomandate din cauza influenței lor asupra sănătăți și asupra bunei dispoziții sufletești. Era în credința medievalilor că exercițiile fizice prelungesc viața și posedă efecte profilacticed și chiar terapeutice.
Pedagogii renașterii au instuit ca scop al educației formarea personalității și ca mijloc au înlocuit diversele motive de recreațio prin exercițiile gimnastice. Exercițiile fizice au fost astfel puse în slujba educație integrale, în aceasta constă opera lor de reânoire și acesta este marele lor merit.
În 1555 un scriitor umanist din Suedia, Olaus Magnus, consacră în opera lui 10 pagini înotului cu influența asupra plasticii corporale.
În anul 1650, pedagogul ceh Ian Amos Komenski exprimă principiile sale despre școală, despre programul său educativ în care-și au loc de cinste exercițiile fizice, jocurile. Școala trebuie să aibă grije de sănătatea copilului pentru a asigura spațiul corespunzător exercițiilor, școala trebuie să dispună de terenuri pentru exericții în aer liber, pentru alergări pe pământ, gheață pentru patine, jocuri cu mingea, popice, tir, scrimă etc. Pe lângă exerciții în aer liber trebuie să facă excursii în comun. Elevul trebuie să consacre opt ore pe zi învățăturii, opt ore somnului, iar opt ore educației fizice, îngrijirilor igienice și mesei.
Originile legăturilor educației fizice cu medicina se găsesc în medicina vechilor eleni și în special a lui Galen, care au inspirat medicii renașterii în special pe mercurialis. Gimnastica medicală a evului mediu s-a bazat pe elemente împrumutate din medicina greacă, din medicina arabilor și din învățământul școlii medicale din Salerno. Activitatea lor se baza pe principiul că exercițiile fizice sunt cea mai bună condiție pentru sănătate.
În secolele XVIII și XIX școlile de educație fizică din Franța, Germania, Anglia, Suedia și Elveția foloseau exercițiile fizice în scopul educației naționale.
Suedia printr-o școală deosebită de educație fizică a substituit clasicile exerciții grecești cu vechile exerciții ale nordicilor, dînd astfel preocupărilor sale educative un colorit național. Diviziunea gimnasticii în patru părți se sprijină pe criterii pedagogice, fiziologice, psihologice și sociale. Aceste sunt: gimhnastica pedagogică, gimnastica militară, gimnastica medicală și ortopedică și gimnastica estetică.
Principiile pe care le-a pus la baza alegerii exercițiilor ce trebuie să alcătuiască o lecție de gimnastică sunt: principiul dezvoltării armonioase, principiul selecției exercițiilor, principiul gradării exercițiilor, principiul preciziei mișcărilor. Gimnastica suedeză a acordat o atenție deosebită respirației corecte.
Exercițiile de început sunt identice la băieți cât și la fete, iar apoi fetele vor lucra selectiv. Astfel se evită mișcări ce provoacă congestia bazinului, precum și cele de îndoire înapoi prea pronunțate, acordându-se atenție și corectitudinii execuției. Mișcările gimnasticii estetice convin de minune fetelor.
În Marea Britanie exercițiile fizice continuau să dețină un loc de mare cinste. De două sau de trei ori pe săptămână, după amiezile erau ocupate cu jocuri de tenis, canotaj și mai ales cu jocul național crichet. La mijlocul secolului XIX , s-a considerat că exercițiile fizice reprezintă cel mai bun antidot împotriva viciilor care subminează tinerimea. La începutul sec XIX, Thomas Arnold a creeat un sistem de educație creeat pe practica exercițiilor. Exercițiile tradiționale englezești sunt: mersul, alergarea, boxul, canotajul, crichetul, tenisul și mai ales fotbalul. S-a făcut educație pentru spiritul de echipă și pentru fayr-play.
În țara noastră, de la începutul mileniului II în baladele populare se fac referiri la activitățile fizice. Răspândirea exercițiului călăriei în toate straturile populației ăn timpul evului mediu reiese din relațiile date de cronicari. Călăria se practica la toate prilejurile legate de obiceiurile tradiționale: întreceri la festivități, la nunți, la vânătoare. În poemul german „Niebelungenlied”, sunt pomeniți călăreții valahi, iscusiți alergând ca pasărea în zbor (secV d. hr). Aruncarea prezintă pentru români atât un interes utilitar cât și unul sportiv, se arunca cu ghioaga, buzduganul, paloșul, baltagul. Aruncarea buzduganului s-a transmis, reprezentând și azi punct de program în serbările junilor din Scheii Brașovului. Înotul și vâslitul erau exercițiile oamenilor ce trăiau pe lângă ape, în perioada lui Vlad Țepeș se vorbește de vâslași dibaci și înotători. În secolul XIX în localitățile dunărene, cutume juridice locale, prevedeau obligația învățării înotului, necunoaștera lui fiind sancționată prin disprețul tovarășilor și în special al femeilor.
În secolul XIX, majoritatea jocurilor sunt tradiționale, moștenite din generație în generație. Cele mai importante grupe de jocuri sunt cele de alergare, de sărituri, de trântă, de aruncare și oina. Dansurile populre au caractrer ritmic și estetic, clasificarea lor se face după ritm, cu pași lenți, horele, cu pași repezei, executrați în șir sau semicerc sârba și brâul.
Indicațiile sumare ale Regulamentului organic (1832), educația fizică își face apariția în Legea instrucției din 1864. Reforma învățământului primar și normal-primar din 1893, a introdus gimnastica în școlile primare și s-au alcătuit programe și s-au dat instrucțiuni precise de executare. Adevăratul organizator al educației fizice școlare a fost Spiru Haret. Bazele științifice ale educației fizice școlare au fost puse în 1922 de la înființarea ANEF.
Jocurile olimpice moderne
După etapa progreselor naționale, mișcarea sportivă a ajuns la stadiul emulației internaționale. În 1893, s-a marcat un eveniment istoric în dezvoltarea sporturilor având loc primul meci de rugby internațional între o echipă franceză și una engleză. Astfel s-a lansat ideea neoolimpismului. În 1892 Baronul Puierre de Coubertain a reinițiat ideea jocurilor olimpice, în marele amfiteatru al Sorbonei. Astfel în 1896 au avut loc la Atena primele jocuri olimpice moderne, care continuă și în ziua de astăzi. Din 1924, se organizează și jocurile olimpice de iarnă. Spiritul olimpic a fost cultivat ca în antichitate, dar războaiele au întrerupt de două ori jocurile și nu jocurile au oprit războaiele.
III. CAPITOLUL Materiale și Metode
StRUCTURA Conceptelor sportive si artistice
3.1. Percepțiile spațio-temporale în Sport și în Artele Vizuale
„În locul unei lumi care, până nu demult, se baza, pe de o parte, pe percepția lucrurilor, pe prezența lor directă, pe contactul unic cu ele, iar pe de alta, pe primatul conceptului care asigură o împărțire în obiecte regulate, distincte, în idei și categorii, își face din ce în ce mai mult loc un câmp de schimburi permanente care ne scapă, cu atât mai mult cu cât nici nu avem termeni ca să-i desemnăm”
Percepțiile spațiale asigură orientarea omului în mediul înconjurător. Importanța lor în activitățile corporale rezidă în aceea că dau subiectului posibilitatea să acționeze în cele mai variate situații și condiții, atât în ramurile de sport în care acestea acționează independent, cât și în activitățile în care el depinde de acțiunile partenerilor și adversarilor.
Percepțiile de spațiu sunt de multe feluri. Obiectele existente în spațiu au mărime, formă, volum și sunt percepute în profunzime și mișcare. Percepțiile se realizează prin colaborarea mai multor analizatori, printre care, alături de cel vizual artistic, un rol însemnat îl joacă analizatorul al Educației Fizice.
Percepția mărimii și formei obiectelor se realizează prin colaborarea analizatorilor vizual și kinestezic. Imaginea obiectului pe retină, variabilă după distanța obiectului față de subiect, este însoțită de o serie de componente kinestezice, care provin de la mușchii ce conduc mișcările de acomodare a cristalinului în vederea aducerii imaginii clare pe retină, precum și de la mușchii care realizează convergența și paralelismul axelor celor doi ochi, pentru ca imaginile din fiecare ochi să cadă pe punctele simetrice ale retinei. La toate acestea, se adaugă senzațiile musculare și tactile formate anterior sau în timpul perceperii obiectului respectiv. Colaborarea dintre analizatori este și mai evidentă în percepția volumului și profunzimii obiectelor. Vederea monooculară dă imagini plane. Relieful este asigurat de participarea ambilor ochi în procesul percepției; pe retina fiecărui ochi imaginea obiectului diferă în funcție de unghiul sub care acesta este privit. Obiectele depărtate sunt percepute ca având un anumit volum pe baza experienței anterioare, care ajută aprecierea mai corectă a variațiilor petelor de lumină și de umbră, poziția unor obiecte față de altele.
In absența bogăției concrete a realității sau a unei imagini, ne dăm seama de precaritatea capacității noastre de a ne reprezenta mental și a conștientiza relațiile complexe ce se stabilesc între detaliile vizuale dintr-o imagine, despre care citim un text care o descrie. Dacă ne imaginăm cu dificultate în toată complexitatea un fragment din natură, devine cu atât mai problematică reprezentarea mentală cu relații și date suficiente a unei opere de artă, ea însăși rezultată dintr-un proces de analiză, interpretare și sinteză formală reflectând percepții și procese mentale, exprimate în medii și materiale specifice, conform unor convenții de reprezentare, într-o expresie plastică personalizată.
Percepțiile temporale. Perceperea timpului constă din aprecierea duratei și a schimbărilor momentelor acțiunilor întreprinse de om. Sub forma percepției timpului în conștiința omului se reflectă raporturile dintre diferitele etape sau momente ale unor anumite fenomene, alternanța și succesiunea lor. Așa cum sunt uneori prefigurate și în lucrările artistice holografice vizuale ale lucrării lui Rudie Berkhout, unde uneori o grupare de linii, forme și culori nu ne spune nimic anume, dar prin valoarea estetică a compoziției realizate sensibilitatea noastră estetică se formează și reacționează percepțiile temporale, iar pe solul unei atitudini estetice receptive se vor putea clădi mai ușor conștiințe etice și educative.
Fig. 9-10, Rudie Berkhout, Deltawork; Delta II; Delta IV (tous 1982).
Așa cum spunea și Goethe: „Frumosul e mai mult decât binele, pentru că el cuprinde binele”.
„Noua tehnologie a vizibilului, așa cum o definește Serge Daney, se bazează pe criteriul egalității între a vedea și a înțelege, între real și vizibil. Cultura vizuală trans-disciplinară înglobează toate formele de reprezentare vizuală aparținătoare nivelelor diferite ale culturii”. Atât culturii artistice dar și a celei fizice.
Ca și percepțiile spațiale, percepțiile timpului se realizează în timpul vieții și experienței omului, pe baza mecanismelor proceselor nervoase ale sistemului nervos central prin reflectarea particularităților fenomenelor lumii materiale.
Aprecierea timpului este supusă uneori erorilor. De regulă, se supraestimează durata intervalelor mici și se subestimează durata intervalelor lungi. La fel se apreciază și tempoul rapid, și respectiv cel lent în exercițiile sportive.
Așadar structura temporală reprezintă „capacitatea unei persoane de a se situa în funcție de succesiunea evenimentelor, de durata intervalelor, de ritm, cadență, reluarea ciclică a unor perioade de timp și de ireversibilitatea timpului”.
Tempoul este „Cantitatea ciclurilor repetate în unitatea de timp formează tempoul, parte integrantă din percepția timpului”. Se poate vorbi despre tempo și în actele motrice și în exercițiile sportive în care ciclurile nu se repetă cu rigurozitatea celor din alergare. Astfel, vorbim despre tempoul rapid al unui joc atunci când acțiunile se desfășoară rapid, când au o mare densitate în unitatea de timp, când se schimbă repede unele cu altele.
Ritmul, reprezintă de asemenea, „o formă specifică de organizare și percepere a fenomenelor”. Perceperea ritmului comportă sesizarea alternării regulate în timp a anumitor grupe de stimuli și reliefarea unora prin accentuare.
Ritmul este legat într-o măsură mare de reacțiile motorii, care marchează accentul sau reperele, manifestate prin mișcări ale capului, membrelor sau ale întregului corp. Ele pot fi însoțite de reacțiile verbale de numărare sau reproducere a ritmului. Acompaniamentul motor este foarte însemnat în formarea ritmicității acțiunilor.
Ritmicitatea este o caracteristică a mișcărilor; datorită ei, chiar mișcările aritmice se pot transforma în mișcări ritmice. Pe baza acestei proprietăți se produce treptata concentrare a excitației în mușchii care execută mișcarea, ceea ce duce la economie de efort.
2.2. Echilibrul static și dinamic în structura Sportivă și în viziunea Artistică
Echilibrul Sportiv este legată de activitatea dinamică a omului, cu participarea analizatorilor statici și dinamici ale sportivului.
Senzațiile Sportive apar ca efect al stimulării dimamici ale muschilor. Datorită activității normale a analizatorului sportivi este posibilă analiza fină și coordonarea mișcărilor. Dacă unui subiect care stă cu ochii închiși îi așezăm mâna și degetele într-o anumită poziție, el va putea să aducă cu ușurință și cealaltă mână, precum și degetele în aceeași poziție, pe baza controlului conceptual vizual. Dacă însă sensibilitatea sa proprioceptivă ar fi tulburată, el n-ar putea efectua această mișcare. fără controlul vederii.
Avem o senzație vizuală ori de câte ori ridicăm o greutate, tragem un obiect care opune o rezistență, apăsăm asupra unui resort etc.
In evoluția sa, sportivul trebuie să-și dezvolte simțul echilibrului, cât și capacitatea de a-și orienta mișcările în spațiu. Simțul echilibrului este complex și permite aprecierea poziției capului față de corp și poziția corpului față de mediul înconjurător. Așadar unii stimuli ai receptorilor vestibulari sunt conștientizați doar după ce au provocat reflexe tonice sau de redresare. Sunt și excitanți ce ajung la scoarța cerebrală și formează senzații de echilibru și de orientare a mișcărilor corpului. Aceste senzații sunt legate între ele.
Senzațiile de echilibru și de mișcare ale corpului sportivului sunt de mai multe feluri: senzația de verticalitate și de înclinare a corpului, senzația de mișcare rectilinie, senzația de rotație.
Senzația de verticalitate și de înclinare a corpului va informa asupra poziției capului și a corpului în raport cu linia verticală. Senzația apare după excitarea, de către otolite, a receptorilor maculari din utriculă și saculă.
Senzația de mișcare rectilinie este destul de puțin simțită la nivelul corpului, ea apărând doar la începutul și sfârșitul unei mișcări sau atunci când viteza variază.
Senzația de rotație apare tot la începutul sau la sfârșitul unei mișcări sau când apare o accelerație sau un început de frânare. Atunci când mișcarea de rotație se prelungește, senzația percepută este intensă și apar reflexe motorii și vegetative. Senzațiile apărute sunt foarte persistente și pot determina apariția senzației de amețeală. Aceasta are un caracter de reflex vegetativ provocat de o mișcare accelerată, circulară, laterală sau transversală.
Echilibrul static și controlul postural se realizează prin contracția unor grupe musculare ale trunchiului. în raport cu poziția capului în spațiu. Aceasta se realizează printr-o activitate coordonată de sistemul nervos central și în cadrul căreia intervin analizatorul vestibular, sensibilitatea proprioceptivă profundă conștientă și inconștientă, sistemul extrapiramidal și analizatorul vizual.
Analizatorul vestibular culege informații referitoare la poziția capului în spațiu. Sensibilitatea proprioceptivă transmite informații cu privire la poziția segmentelor corporale și tot pe această cale se transmit stimulările determinante de variațiile de presiune de la nivelul plantelor. Sistemul extrapiramidal intervine în controlul contracției musculare, iar analizorul vizual are rol în perceperea modificării relațiilor dintre corp și mediu.
Echilibrul postural este strâns legat de cunoașterea și reprezentarea propriului corp.
Poziția de echilibru mecanic este cea în care verticala centrului de gravitate cade în interiorul poligonului de susținere. Această condiție este permanent realizată pentru menținerea echilibrului global al corpului. Centrul de greutate al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert. El este permanent modificat prin mișcările oscilatorii discrete. Corpul este supus continuu unor contracții musculare inconștiente.
Sub raport psihomotric. echilibrul de atitudine și de disponibilitate exprimă și comportamentul psihologic al persoanei, adică încrederea în sine, echilibrul, deschiderea spre lume, disponibilitarea în acțiune.
Echilibrul dinamic. După Duroquet (1965), mersul reprezintă o modalitate de deplasare în care se păstrează permanent contactul cu solul, pe când în alergare și în salt corpul rămâne pentru un moment suspendat. Cele două membre inferioare pot fi considerate ca brațele unui compas sau ca două coloane ce susțin trunchiul.
În realizarea mersului participă calea piramidală, sistemul extrapiramidal, sistemul vestibular, sensibilitatea profundă și sistemul muscular.
Sportivul adoptă un mers legat de unele elemente constituționale. Bazinul larg necesită balansarea sau translația umerilor în timpul mersului. Gambele scurte necesită folosirea precoce a pasului pelvin și a mișcărilor compensatorii la nivelul umerilor. Din contră, gambele lungi permit sportivului să păstreze o ținută rigidă a trunchiului și o alură mai puțin mobilă. După ce mersul devine mai bine controlat și apoi automat, mișcările devin suple, postura corporală corectă și balansul minim. Astfel, putem urmări ținuta corpului, aspectul estetic al acestui și armonia mișcărilor.
Către senescență a sportivului, apare o scădere a elasticității ligamentare, relativa rigiditate vertebrală explică absența posibilităților de compensare a pasului pelvin, care din acest motiv dispare.
Practic, mersul persoanei în vârstă seamănă cu mersul din copilărie: pas scurt, lărgirea bazei de susținere, folosirea bastoanelor de susținere, adică într-o anumită măsură revenirea la mersul cu patru puncte de sprijin.
Pentru a ajunge la mers este necesar un exercițiu susținut și dobândirea „simțului echilibrului”. Prin mers, se evidențiază, cel mai bine capacitatea sportivului de a coordona mișcările, de a le raporta la sine cât și la mediul ambiant.
Același rol asupra mediului abiental îl are, precum echilibrul, și actului vederii și receptării, percepția vizuală structurează, în cadrul unui proces complex și interconexat cu alte funcții perceptive și psihologice, date despre realitatea spațială observată, despre experiența și cultura generală despre forme și situații spațiale asemănătoare invocate din memorie, dar și o raportare activă la coduri și norme axiologice care funcționează ca reflex al unei realități mai bogate decat cea fizică, impregnate de reprezentări mitice și religioase, datini, obiceiuri și credințe, stări sufletești care determină interacțiunea cu o vie componentă spirituală. Forma și dimensiunile relative devin astfel și ele semnificative și relevante pentru indicarea valorii și sensurior ce pot fi atribuite unui cadru spațial, obiect sau loc particular.
Experimentarea echilibrului static și dinamic în Sport și în Artă devine astfel interconexată și atitudinală, semnificativă, dimensionând complex și personalizat o realitate cu bogate conotații pentru ființa individuală. Ilustrarea exemplară a acestor concordante, într-o manieră a cărei complexitate și bogăție e pe cale de a se pierde ori transforma pentru contemporanii noștri, o reprezintă perspectiva omului cu mentalitate tradițională, exemplară din punctul de vedere al coerenței instituirii dialogului vizual cu realitatea înconjurătoare a educației fizice.
2.3. Timpul de reacție în Sport și în reprezentările spațiale artistice
Pentru a ilustra complexitatea acestei fenomenologii a imanenței, în ceea ce privește timpul de reacție în Sport și în raporturile dintre perceperea realității înconjurătoare și semnificațiile culturale atribuite prin intermediul reflexelor culturale artistice, caracteristice diverselor mentalități, derivate din evoluția acestora dintr-un fond mai adânc, arhaic, vom stărui puțin asupra relației dintre reprezentarea spațiului, timpului și mentalitatea reprezentărilor spțiale artistice. Considerăm simptomatică această relație, datorită modalității prin care perspectiva sportivă este în cea mai mare măsură una activă, de poziționare și dare de sens tuturor relațiilor cu lumea obiectuală, aptitudine pe care, din păcate, omul modern o pierde progresiv în lumea de azi.
Problematica spațialității și a sensurilor atribuite reprezentărilor spațiale, în relație cu mentalitatea sportivă a educație fizice, creează o serie de dificultăți de înțelegere contemporanilor noștrii, deoarece apelează la o fenomenologie și un mod de a gândi și percepe lumea pierdut, fără sport sau pe cale de a fi înlocuit de alte structuri semnificante, corespunzând nevoilor omului modern și asaltului societății informaționale. Chiar dacă a dobândit reflexe noi la noi coduri și stimuli, omul actual și-a pierdut cu siguranță ingenuitatea sa fundamentală a educației fizice, aptitudinea de a sesiza cu aceeași acuitate bogăția plină de sensuri a lumii din jurul său, a o personifica simbolic, a visa despre corespondentele secrete care sunt mai mult decât niște simple coincidențe sau relații geometrice ori logice între lucruri în relație cu el însuși. Dispare astfel progresiv o perspective ce presupune o raportare mai conștientă, active și bogată, care valorifică în mod esențial valențele creatoare ale structurilor sportive și culturale artistice, subiacente fenomenologiei mentalității specifice omului tradițional în relație cu socieatea arhaică traditională.
Vom aminti, în trecere, în acest subcapitol importanța atribuită problematicii timpului de reacție, spațiului în știința și filosofia modernă și contemporană, ilustrate în mod fundamental de către două importante concepții fundamentate științific.
Dinspre filosofie, apriorismul lui Kant, considerând spațiul și timpul de reacție o condiție transcendentală a experienței, ideea de spațiu și timp nefiind accesibilă modificărilor venite dinspre experiență, spațiul și timpul de reacție în sine fiind o condiție și suport al producerii fenomenelor existenței fizice.
Dinspre fizică, pe de altă parte, Albert Einstein enunța prin teoria relativității ca spațiul și timpul nu sunt apriorice, iar pentru a putea fi aplicate realității, este necesar să fie definite în funcție de sistemul de referință al observatorului.
În accepțiunea sa cea mai generală inseparabil de timp, dar și de cauzalitate, spațiul și timpul, concomitent, locul posibilităților, al proiecțiilor virtuale, simbolizând în acest sens haosul originar sau locul realizărilor, atunci când reprezintă lumea organizată. În înțelesul de situare a unui sport sau a unui eveniment, spațiul simbolizează un ansamblu de coordonate sau repere care constitue un sistem mobil de relații. Spațiul simbolizează, de asemenea, într-o manieră generală mijlocul, exteriorul sau interiorul în care fiecare ființă individuală sau colectivă se mișcă.
Exisța de asemenea, accepțiunea de spațiu subiectiv sau interior între sport și artă, care simbolizează generic ansamblul potențialităților umane aflate pe calea actualizării lor progresive, ansamblul conștiinței, al inconștientului, precum și al posibilităților și al variabilelor imprevizibile ale performanțelor sportive.
Un anumit mod de a gândi și reflecta asupra lumii înconjurătoare, vor determina cu necesitate un anumit mod de reprezentare și înțelegere a spațiului, a timpului de reacție și a reprezentărilor spațiale prin intermediul formelor de gândire și asocierilor pe care le angajează, maniera în care funcționează ca proces de gândire și determină mentalități specifice unui univers cultural arhaic.
În această perspectivă Timpul de reacție este termen utilizat întâia dată în 1873 de către Exner și „este intervalul scurs din momentul aplicării stimulului, până la declanșarea răspunsului".
După Grand Larousse (1985), Timpul de reacție „este o măsură a latenței între apariția unui stimul senzorial și viteza reacției subiectului la acest stimul”.
Problema timpului de reacție, înainte de a fi o preocupare a fiziologilor și psihologilor a fost o preocupare a astronomilor. Extinderea automatizării în industrie, transporturi etc., a ridicat noi aspecte și probleme ale timpului de reacție. Operatorul care supraveghează un tablou de comandă, un ecran radar etc. trebuie, în condițiile unei vigilențe continue, să detecteze prompt semnalele și să răspundă adecvat și la timp potrivit.
În condițiile actuale ale răspândirii masive a automobilismului, conducători nenumărați de autovehicule trebuie să dea dovadă continuu de reacții prompte, pentru a evita accidente. O întârziere de 0,5 sec. în răspunsul la un semnal de oprire, va face ca un automobil, care merge cu o viteză de 80 km pe oră, să parcurgă în acest timp cca 11 m. Aceasta înseamnă că o întârziere de câteva fracțiuni de secundă poate da accidente, care nu rareori se soldează cu urmări tragice. Este, totuși, important să menționăm, că timpul optim de reacție necesar unui conducător de automobil nu este un tempo excesiv de scurt, ci timpul mediu. Cel care reacționează prea încet lovește mașina în față, iar cel care reacționează foarte scurt are șanse să fie lovit din spate, cu prilejul opririi cerute de un semnal. Accidentele celor cu un timp de reacție foarte scurt se pot datora și unei încrederi prea mari în această aptitudine a lor. În selecția conducătorilor de autovehicule se preferă, de obicei, cei cu un timp de reacție mediu.
Pentru reacțiile care durează câteva secunde se utilizează cronometre, care măsoară 1/10 dintr-o secundă. Pentru reacțiile a căror durată este sub o secundă, și în general pentru măsurători mai exigente, se utilizează cronoscoape ce măsoară 1/100 sau 1/1000 dintr-o secundă.
După Roșca A. (1971), timpul de reacție depinde de un număr foarte mare de factori legați atât de stimul cât și de subiect. Variabilele stimul sunt controlate de către experimentator, într-o anumită măsură, și unele variabile legate de subiect (de exemplu anumite variabile motivaționale). În cursul unui secol și mai bine de cercetări experimentale asupra timpului de reacție au fost puși în evidență o mulțime de factori care pot influența acest timp și care au constituit variabile independente în cercetare. În cele ce urmează vom prezenta, selectiv, condiții în care a fost studiată influența diverșilor factori.
Modalitatea sensorială. Timpul de reacție depinde în mare măsură de modalitatea sensorială. Astfel, s-a stabilit, cu suficientă precizie, că timpul de reacție la sunet este mai scurt decât timpul de reacție la lumină. Una din explicații poate fi și aceea că lumina nu stimulează direct terminațiile nervoase.
Reacția la stimularea dureroasă este, se pare, cea mai înceată. Întâi apare senzația tactilă, de atingere, apoi cea de durere.
Calitatea senzorială. În cadrul aceleiași modalități senzoriale, aceluiași analizator, se pot găsi numeroase calități senzoriale, adeseori foarte diferite, ducând la viteze de reacție diferite. Astfel, se pare că fiecare culoare are un timp de reacție diferit, deși diferențele sunt mici și nu totdeauna semnificative.
Intensitatea stimulului. Este neîndoielnic că timpul de reacție variază în raport cu intensitatea stimulului. Timpul scade proporțional cu creșterea intensității.
Suprafața stimulată. Sunt cercetări în care s-a utilizat ca variabilă independentă variația întinderii suprafeței stimulate. Se pare că o creștere a suprafeței retiniene stimulate duce la o reducere a timpului de reacție. De asemenea, în cazul unei stimulări tactile sau termice, timpul de reacție se reduce proporțional cu creșterea suprafeței stimulate.
Intervalul dintre semnalul pregătitor și stimul. Intervalul dintre semnalul pregătitor și stimul este bine să nu fie mai lung de 4 sec. Dacă intervalul este prea lung, atenția poate ceda, iar dacă este prea scurt, subiectul nu are timpul suficient pentru pregătire.
Similaritatea stimulilor. Cu cât doi stimuli sunt mai asemănători, cu atât va fi mai lung timpul de reacție, datorită discriminabilității mai dificile.
Numărul stimulilor și al răspunsurilor. Cu cât numărul alternativelor este mai mare (la care stimul din mai mulți trebuie să reacționeze) și cu cât numărul răspunsurilor posibile este mai mare, cu atât timpul de reacție va fi mai lung.
Reacția motrică și reacția verbală. Timpul de reacție este mai lung când răspunsul este oral, decât atunci când gândește motor.
Factori legați de organism. Printre factorii pe care i-am putea grupa aici amintim, în primul rând, motivația.
Cunoașterea rezultatului reacției are de asemenea ca efect scurtarea timpului de reacție.
Practica este de asemenea un factor care influențează timpul de reacție. Pe măsură ce proba se repetă timpul de reacție devine mai scurt. Timpul de reacție variază și cu vârsta. Aproximativ la 4 – 5 ani copilul poate să fie supus examinării în condiții care să permită compararea cu adultul. Până la 25 de ani, timpul de reacție se reduce continuu – la început mai rapid, apoi mai încet. Atât la copii, cât și la adulți, se observă o variație în raport cu sexul, în aceiași direcție, adică timpul de reacție mai scurt la persoanele aparținând sexului masculin.
Variații ale timpului de reacție se observă în legătură cu oboseala, cu anumite substanțe ingerate (de exemplu alcoolul, care face să crească timpul de reacție) etc.
În sfârșit menționăm și variabilitatea individuală. Această variabilitate se manifestă aproximativ la fel ca și în legătură cu alți parametri psihici sau psihofiziologici. O caracteristică este distribuția timpului de reacție, la o populație dată, după curba lui Gauss. O altă caracteristică este efectul foarte diferit al practicii: examinarea repetată determină la unii îmbunătățirea mai mare, la alții mai mică. Ca urmare a acestui efect, diferit corelația este foarte scăzută, aproape de zero, între probele inițiale și cele finale, când numărul acestor probe este mare, de câteva sute.
Așadar, caltatea senzorială, factori legați de organism și motivația sportivă presupune, firește și trăirea artei, angajarea spirituală, dar totodată ea presupune o anumită detașare contemplativă, ca în fața unui lucru care trebuie privit sau ascultat, dar nu confundat cu viața însăși. Bucuria, chiar a timpului de reacție produs de sport și de artă nu este deci un simplu sentiment etic sau general-uman, întrucât ea este legată de conștiința faptului că ne aflăm în fața unei convenții, a unui produs specific, creat anume de om, de condiția lui fizică și culturală.
IV. CAPITOLUL RezultateLE de cercetare
CONTRIBUȚII PERSONALE LA DEZVOLTAREA DOMENIULUI
Având în vedere locul și rolul pe care cercetarea științifică îl are practic în dezvoltarea domeniului, a oricărei tip de atitudine Sportivă sau Artistică, ne propunem să scoatem în evidență efectul cercetări Sportive în Artă și al programelor sportive asupra dezvoltări funcționale a omului. În întreaga noastră activitate de cercetare, sportivă sau artistică programele de intervenție a cercetări au fost realizate în conformitate cu standardele sociologice speciale, ele completând diferite tipuri de conepte și viziuni față de orice creație artistică elaborată, happening-ul în care întâmplarea sportivă pare reală, trăirea irepetabilă. Totuși scriitorul lui „Homo ludens”, Huizinga, afirma: „Frumusețea trupului omenesc în mișcare își găsește cea mai elevantă expresie în joc. În formele lui mai dezvoltate, jocul este strâns împletit cu ritmul și armonia, cele mai nobile manifestări ale capacității de percepție estetică din câte i-au fost dăruit omului”.
Așadar cercetarea noastră sociologică s-a desfășurat în perioada martie 2015 – iunie 2015 și a cuprins un număr de 00 de participanți (respondenți). În prealabil, participanților li s-a aplicat un chestionar, în urma căruia s-au stabilit răspunsurile corespunzători.
Chestionarul s-a aplicat în două etape: în prima etapă au fost chestionați studenții Facultății de Educație Fizică și Sport, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napocași, iar în partea a doua a cercetării au fost chestionați studenți și artiști, de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca.
Chestionarul a cuprins întrebări închise și deschise, alături de întrebările standard, privind sexul, vârsta, ocupația și studiile respondenților. Acestea au încercat să ofere o imagine sociologică asupra percepției Sportului în Artă și a stării interdisciplinare a acesteia, în multitudinea de ipostaze cercetate: Dinstincții submodalale (vizual, auditiv, chinestezic) și Schema operativă (vizual, auditiv, chinestezic, olfactiv / gustativ), simple schme și motivații ale acestora. Chestionarul a fost precedat de aplicarea unei serii de explicări, menite să realizeze o latură calitativă a cercetării sociologice propuse. Datele obținute în urma aplicării chestionarului, au fost codificate și introduse în programul Microsoft Office Excel. Pentru cercetarea cantitativă a datelor obținute am folosit programul SPSS Manager. Datele obținute au fost introduse sub forma unor variabile în programul SPSS Data Editor. Au fost definite variabilele prin atribuirea unui nume, stabilirea tipului, a valorilor lipsă, a formatului și a notării lor. Rezultatele obținute în urma cercetării au fost reprezentate statistic și grafic.
Prin cercetarea propusă intenția noastră este de a realiza următoarele obiective:
– înbunătățirea literaturii de specialitate a domeniului, prin aceasta realizarea interdisciplinară, a Sportului în Artă.
V. CONCLUZII FINALE
Despre orice Sport sau secvență aplicativă lui, despre orice Artă sau secvență a ei, în cazul nostru despre Sportul în Artă și despre toate extensiile posibile, se poate spune că sunt construite ierarhic, astfel încât totul în cuprinsul lor are valoare, determinată prin poziția în ierarhia generală a valorilor culturale. În primul rând, se formează ceea ce poate fi desemnat ca memorie culturală organizată sau structurată a unei astfel de ierarhii. În cultura timpului nostru, ceea ce o definește este mai ales accesul și voința de libertate de exprimare, prin Sport și Artă.
În ceea ce privește diversele situări ale relației dintre Sport și Artă se poate spune că ne aflăm în fața unui teritoriu promis și dedicat inovării fie prin extensie (campionate sportive), fie prin experiment (conceptual culturale), fie prin transfer în cercetarea teoretică și practică a evoluției umane.
Firește, lucrarea de licentă Sportul în Artă nu-și putea propune să rivalizeze cu eruditele analize ale unor savanți recunoscuți. Este, poate, doar un eseu de cercetare, așa cum s-a spus, uneori admirativ, alteori cu o nuanță vădit pejorativă. Dar un eseu de cercetare compus pe un temei solid de gândire, îmbrățișând necontenita succesiune a epocilor de cultură într-o viziune pasionată a sportului și a artei vizuale.
Pentru specialiști, Arta nu este un fenomen inexplicabil, „o producție a omului creată independent de opera altor oameni”, ci „un produs firesc al omului în societate, inseparabil de toate activitățile umane”. Și dacă sportul cuprinde, câteodată, tendința de a asimila sentimentul estetic cu reacția biologică a primilor indivizi umani, nu e mai puțin adevărat că el exprimă ideea unei atitudini conștiente și sănătoase a omului, chiar dacă, arta este însă un mijloc de exprimare a unei personalități omenești, spune Élie Faure: „e un limbaj prin intermediul căruia putem exprima tot ceea ce pot exprima cuvintele și, mai ales, ceea ce ele nu pot să exprime”, dar sportul este activitate fizică a cărei practică presupune un „complex de exercitții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voița, curajul inițiativa și disciplina, fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activități”.
Așadar semnificațiile lor fundamentale a Sportul și a Artei trebuie să fie, de aceea, identice, pentru ca limbajul și performanța să fie artistic sau sportiv să fie inteligibil, ele ne relevează „omul, omul lăuntric în ceea ce are el mai candid și mai esențial”.
Arta este, în felul acesta un moment al umanității, al existenței ei spirituale, prin care omul își afirmă, așa cum își afirmă campioni și prin competiții, trecerea prin istorie.
Arta este concepută ca un raport sensibil cu universul, pe care artistul îl reflectă nu imitând înfățișările concrete ale lumii și a liderilor sportivi, ci transformându-le într-o expresie specifică. În opera de artă se deslușește o încercare nu numai de a reprezenta lumea, ci și de a o transforma.
Arta transpusă în viață, unde sportul semnifică dorința fermă a omului către intinderea frontierei propriilor capacității, posibilă printr-o formare specială și asistarea sistematică la competiții, închegate de învingerea unor greutăți crescânde, simbolizând și o întreagă paletă de emoții stârnite de reușitele și eșecurile de pe acest traseu, și sistemul complex al conformități dintre oameni, și reprezentația cea mai ocupată, dar și una dintre cele mai mari acțiuni sociale ale contemporanității. Educația fizică și Sportul este de fapt indeletnicirea competițională, formarea specială în acestă cauză, conexiunile specifice dintre oameni și legăturile în sfera acestei preocupări, efectele ei cu semnificație socială, luate în unanimitatea lor.
Sportul reprezintă o preocupare motrică deosebită care se concretizează prin competiție în vederea clasificării valorilor potrivit unor regulamente, și Arta este o formă a atitudinii active a omului, aspirând să modeleze lumea, civilizația ei, împotriva necesităților individului și ale colectivității. Arta care nu e însuflețită de dorința de a crea ceva în afara ei însăși, care nu-și propune să comunice, să aibă ecou în conștiințe și în existențe, nu este artă. Arta este un fruct al civilizației succesive cu care se simte solidară. Bineînțeles, concluzia nu poate fi însușită fără rezerve. Fața de concepția Sportivă care nu poate explica permanența unor valori întâmpinate campionilor cu nealterată emoție de-a lungul zecilor de generații de olimpici, dar succesurile câstigate pot să piară o dată cu civilizația care le-a creat, dar sentimentul estetic prilejuit de ele rezistă. Se regăsesc pretutindeni, în existența societății în care „Arta și Sportul se amestecă într-atât, încât pare că aceeși pulsație bate în amândoi ritmul istoriei”.
Și nu în ultimă instanță, autorul aduce mulțumirile sale, doamnei prof. univ. dr. Grosu Emilia care, a sugerat un astfel de demers și a susținut cu receptivitate și răbdare activitatea de documentare și concepție asigurându-i parcursul ideal pentru atingerea obiectivelor propuse.
Alături de autor au fost, în permanență, și alți membri ai Facultății de Educație Fizică și Sport, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napocași care și-au adus, fiecare, o contribuție însemnată, necondiționată, la realizarea întregului program de pregătire pentru elaborarea lucrării de licență.
REZUMAT ÎN Lb. ENGLEZĂ
Bibliografie
ACHIȚEI, Gheorghe, Artă și speranță, Editura Albatros, București, 1970.
ACHIȚEI, Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Biblioteca de artă, București, 1988.
ARNHEIM, Rudolf, Arta și percepția vizuală, (O psihologie a văzului creator), Editura Meridiane, București, 1979.
BADIU, T., Teoria și metodica educației fizice și sportului (culegere de teste), Editura Evrika, 1998.
Bănciulescu, Victor, LUDU, Virgil, Sport și Artă, Editura Sport-Turism, București, 1987.
BELL, Julia, Oglinda lumii, O nouă istorie a artei, Editura Vellant, București, 2007.
BERGER, René, Mutația semnelor, Editura Meridiane, București, 1978.
Buruc, Maria, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Servo-Sat, Arad, 2000.
Câmpeanu, Melania, Gimnastica ritmică, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
Cârstea, Gh., Educației fizică, teoria și bazele metodicii, București. ANEFS, 1997.
Cârstea, Gh., Teoria și metodica educației fizice și sportului, București. Editura Universul, 1993.
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv – teorie și metodică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Dragnea, A., Bota, Aura, Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Dragnea, A., Teoria educației fizice și sportului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
ELIADE, Mircea, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994.
Epuran, M., Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, 1976.
FRONTISI, Claude, Istoria vizuală a artei, Editura Raousse / Enciclopedia Rao, București, 2001.
Georgescu, F., Cultura fizică, fenomen social, Editura Sport-Turism, 1976.
PANOFSKY, Erwin, Artă și semnificație, Editura Meridiane, București, 1980.
Pop, Doru, Ochiul și Corpul – Modern și postmodern în filosofia culturii vizuale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
Prodea, Cosmin, Educația Fizică – Bazele Metodicii, suport de curs, U.B.B., Editura Casa Cărți de Știință, Cluj-Napoca, 2012.
Prodea, Cosmin, Relațiile dintre capacitatea de orientare în spațiu a deficienților vizuali și performanțele în jocurile sportive, Colecția Educație Fizică și Sport, Editura Casa Cărți de Știință, Cluj-Napoca, 2012.
Roșca, A., Metodologie și tehnici experimentale în psihologie, Editura Științifică, București, 1971.
SAVINESCU, Eugen, Vizibil și Lizibil în imaginea fotografică și în extensiile ei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
Scarlat, E., Scarlat, M. B., Educația fizică și sportul, Editura Didactică și Pedagogică, București, București, 2002.
Stoenescu, G., Programe de gimnastică ritmică modernă și dans, Editura Sport-Turism, București, 1975.
UȚIU, Ioan, Metodica Educației Fizice Școlare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
VIANU, Tudor, Estetica, Editura Orizonturi, București, 1945.
Sursă Web:
http://www.fra.ro/
http://ro.wikipedia.org
Bibliografie
ACHIȚEI, Gheorghe, Artă și speranță, Editura Albatros, București, 1970.
ACHIȚEI, Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Biblioteca de artă, București, 1988.
ARNHEIM, Rudolf, Arta și percepția vizuală, (O psihologie a văzului creator), Editura Meridiane, București, 1979.
BADIU, T., Teoria și metodica educației fizice și sportului (culegere de teste), Editura Evrika, 1998.
Bănciulescu, Victor, LUDU, Virgil, Sport și Artă, Editura Sport-Turism, București, 1987.
BELL, Julia, Oglinda lumii, O nouă istorie a artei, Editura Vellant, București, 2007.
BERGER, René, Mutația semnelor, Editura Meridiane, București, 1978.
Buruc, Maria, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Servo-Sat, Arad, 2000.
Câmpeanu, Melania, Gimnastica ritmică, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
Cârstea, Gh., Educației fizică, teoria și bazele metodicii, București. ANEFS, 1997.
Cârstea, Gh., Teoria și metodica educației fizice și sportului, București. Editura Universul, 1993.
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv – teorie și metodică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Dragnea, A., Bota, Aura, Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Dragnea, A., Teoria educației fizice și sportului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
ELIADE, Mircea, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994.
Epuran, M., Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, 1976.
FRONTISI, Claude, Istoria vizuală a artei, Editura Raousse / Enciclopedia Rao, București, 2001.
Georgescu, F., Cultura fizică, fenomen social, Editura Sport-Turism, 1976.
PANOFSKY, Erwin, Artă și semnificație, Editura Meridiane, București, 1980.
Pop, Doru, Ochiul și Corpul – Modern și postmodern în filosofia culturii vizuale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
Prodea, Cosmin, Educația Fizică – Bazele Metodicii, suport de curs, U.B.B., Editura Casa Cărți de Știință, Cluj-Napoca, 2012.
Prodea, Cosmin, Relațiile dintre capacitatea de orientare în spațiu a deficienților vizuali și performanțele în jocurile sportive, Colecția Educație Fizică și Sport, Editura Casa Cărți de Știință, Cluj-Napoca, 2012.
Roșca, A., Metodologie și tehnici experimentale în psihologie, Editura Științifică, București, 1971.
SAVINESCU, Eugen, Vizibil și Lizibil în imaginea fotografică și în extensiile ei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
Scarlat, E., Scarlat, M. B., Educația fizică și sportul, Editura Didactică și Pedagogică, București, București, 2002.
Stoenescu, G., Programe de gimnastică ritmică modernă și dans, Editura Sport-Turism, București, 1975.
UȚIU, Ioan, Metodica Educației Fizice Școlare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
VIANU, Tudor, Estetica, Editura Orizonturi, București, 1945.
Sursă Web:
http://www.fra.ro/
http://ro.wikipedia.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sportul In Arta (ID: 166884)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.