Orientari Si Tendinte On Pregatirea Copiilor Pentru Orientarea In Jocul de Fotbal
=== lucrari ===
Introducere
Motivarea alegerii temei
În etapa actuală, din ce în ce mai mult sportul de performanță presupune solicitarea posibilităților individuale umane la limita superioară, ceea ce face acest resort inabordabil acelora care nu sunt cu precădere dotați dar și formați pentru a răspunde corespunzător acestor exigențe. Formarea reprezintă în esență expresia tuturor străduințelor reclamate în planurile: fizic, psihic, familial, social, financiar, iar neconcretizarea acestor eforturi în atingerea țelului propus poate deveni extrem de deprimantă.
În acest context, selecția se îndreptățește prin cerința de a alcătui o pepinieră de sportivi, bine înzestrați din punct de vedere aptitudinal, dar și cu o capacitate de devenire psihologică și de autodepășire care să finalizeze efortul depus prin obținerea Performanței. Obținerea rezultatelor deosebite în cadrul întrecerilor sportive implică atingerea unui nivel de exigență și tensiune peste cel normal, fapt pentru care rolul componentei psihice devine determinant întrucât prin intermediul ei se pot accesa resursele biologice nemanifestate și nedeclanșabile în condiții obișnuite.
Pe fondul solicitărilor specifice și a expectanțelor tot mai mari, acțiunea de identificare și de pregătire a copiilor sportivi presupune o atenție și o intervenție psihopedagogică corespunzătoare și orientată spre o dezvoltare multilaterală.
„Mitul selecției” – văzut că unic obiectiv de îndeplinit pentru atingerea succesului sportiv – trebuie înlăturat din optica antrenorilor și a sportivilor. Este important de precizat faptul că acțiunea de selecție constituie doar o primă etapă dintr-o îndelungată și complexă perioadă de formare. Doar faptul că un performer a fost selecționat pentru un lot reprezentativ sau o competiție, nu asigură și obținerea cu certitudine a unor rezultate sportive notabile ulterioare.
Având în vedere faptul că multe din lucrările de specialitate pe problematica selecției tratează cu precădere aspectele morfo-funcționale, motrice, tehnice și foarte puține fac referiri ample la cele de ordin psihologic, se evidențiază necesitatea studierii în profunzime a particularităților din sfera psihică, în cadrul stadialității antrenamentului sportiv.
Falsa prejudecată că o analiză mai amplă în această direcție ar trebui realizată doar când sunt constatate probleme sau deficiențe, trebuie corijată cu ideea că cei buni într-un domeniu pot deveni mai buni.
Întrucât criteriile psihice de selecție sportivă vizează o componentă interdisciplinară a cărei operare presupune competențe atât din domeniul psihologiei cât și din antrenamentul sportiv, s-a ajuns la situația în care practicienii domeniului să trateze această categorie de criterii în mod ineficient și superficial.
Fotbalul este o creație a omului, care a apărut și a progresat în același timp cu civilizația. Dezvoltarea și extinderea continuă la nivel global a făcut să fie iubit și îndrăgit de sute de milioane de participanți amatori și profesioniști, de admiratori, susținători, spectatori, ascultători și telespectatori din întreaga lume.
Datorită ariei de cuprindere de la vârste mici până la vârstele avansate, bucurându-se de o imensă atractivitate, captând interesul și preocupările unor mase uriașe, fotbalul și-a impus restructurări de concepție, conținut și formă de manifestare tocmai pentru a corespunde diapazonului foarte larg de activitate, fie că este vorba de practicanți, fie de cei ce-l admiră și-l urmăresc.
Evoluția lui ascensională la capitolul cantitativ nu putea să nu concorde cu un salt al unor căutări calitative noi, care să împrospăteze, să dinamizeze și să optimizeze realizarea unor rezultate sportive și, în același timp, al câștigării în calitate a fotbalul-spectacol, care să dea satisfacție și să-i mențină atributele câștigate în fața multora dintre ramurile de sport, față de exigențele evoluate și diversitatea situațiilor în care fotbalul se desfășoară.
Înaintea pretențiilor generale ale vieții contemporane care se adresează tuturor laturilor vieții sociale, firesc deci și a sportului, specialiștii fac eforturi de a realiza modernizarea continuă a acestui joc atât de complex, înțelegând prin aceasta tocmai găsirea și introducerea în conținutul lui a acelor elemente novatoare (pe linia selecției, tehnicii, tacticii, a concepției și creației de joc) care să realizeze, în principal, un grad de eficacitate a jocului în sine și o varietate de modalități de realizarea a unor acțiuni tehnico-tactice a căror finalitate să însemne evoluție de scor și, în același timp, calitate superioară a jocului.
O cerință de bază a fotbalului (în ideea de modern, complex, eficace) este aceea că întregul efort de pregătire, dirijat în baza cerințelor actuale ale antrenamentului modern, să asigure fiecărui fotbalist o dezvoltare multilaterală, o complexă pregătire atletică pe fondul căreia însușirea tehnicii și tacticii specifice fotbalului să permită formarea unui fotbalist complex, cu un înalt indice de dezvoltare bio-fiziologică a calităților fizice, cu o tehnică și o tactică însușită, proximă perfecțiunii în acțiune, capabil să facă față tuturor divergenților de solicitare cât mai eficient.
Solicitările unui joc modern (rapida schimbare a situațiilor din teren și dinamismul permanent al acțiunilor) pretind jucătorului, indiferent de postul permanent pe care îl are în tactica inițială a echipei, ca acesta să poată acționa direct și eficace în toate zonele terenului, atât în fazele de atac cât și în cele de apărare. Față de aceste cerințe ale fotbalului contemporan, cerințe care în fond reprezintă dinamism crescut, solicitare maximală a jucătorului, complexitate și diversitate, caracterul formativ și de perfecționare a procesului de selecție și de pregătire a jucătorilor și echipelor este orientat permanent spre satisfacerea acestor cerințe noi ale jocului de fotbal.
Selecția bine realizată, pregătirea pe toate axele, asigurarea indicilor crescuți ai tuturor factorilor de formare a unui fotbalist, beneficiază de interdependența și condiționarea reciprocă a acestora în evoluția lor în joc, iar efectele nu pot fi decât calitativ superioare. O lacună a unuia factorii selecției și pregătirii complexe devine factor de frână în capacitatea de manifestare a întregului potențial al jucătorului.
Succesul profesional al unui antrenor este în mare măsură legat de calitatea materialului uman cu care lucrează. Această condiție a succesului a devenit în ultima vreme subiectul unor cercetări multidisciplinare ale căror rezultate au restructurat strategiile tradiționale ale selecției.
Noul concept, conturat în mare măsură pe plan internațional, acordă o mare pondere procesului de orientare și selecție inițială precum și tratare diferențiată a selecției propriu-zise care se desfășoară în concordanță cu exigențele modelelor de nivel formativ și de performanță. Devenind un fenomen social fotbalul a fost recunoscut de către oamenii de știință din afara activității sportive și confirmat de specialiștii în psiho-sociologie.
Prioritatea antrenorului de copii și juniori trebuie să fie munca, profesionalismul, spiritul său inovator în plan metodic, prezența sa în teren, zi lumină, în căutarea și atragerea cât mai multor talente.
Abordarea unui astfel de demers științific mi s-a părut foarte interesantă și provocatoare. Motivele prin care cred și sper că vom realiza cu succes o teză de doctorat având o astfel de temă sunt următoarele:
sunt un fost practicant al fotbalului și fost component al lotului național de fotbal UEFA 1990, experiența practică acumulată în activitatea de sportiv de performanță dorind a o transpune în munca depusă în activitatea pe care o desfășor în prezent;
absolvirea Facultății de Educație Fizică și Sport din Arad cu specializare fotbal, actualmente asistent universitar la această facultate din cadrul Universității de Vest Vasile Goldiș Arad la disciplina fotbal mă face să doresc să mă perfecționez continuu în tot ceea ce înseamnă fenomenul sportiv în general și fotbal în special;
ulterior am și antrenat și am avut ocazia să observ problemele care se ridică în momentul inițierii selecției în rândul copiilor, ceea ce mă determină să consider importantă această cercetare;
cunoștințele dobândite pe parcursul studiilor de formare profesională își găsesc valoarea aplicativă în corelarea cu activitatea practică;
doresc ca prin cercetarea propusă să contribuim la optimizarea actualului sistem de selecție din fotbal prin adăugarea altor probe de testare sau ajustarea celor existente.
1.2. Delimitări conceptuale
Aprecierea calităților umane înnăscute condiționează aptitudinile umane și randamentul în sport. Evaluarea acestor calități duce la o orientare adecvată a tinerilor spre sporturile individuale. Francis Bacon, spunea că aceia ale căror calități înnăscute sunt compatibile cu aspirațiile lor sunt foarte norocoși.
Necesitatea acțiunii de orientare sportivă și selecție inițială a devenit tot mai marcantă în zilele noastre, mai mulți autori – Nicu. A. (1993), Colibaba D. (1998), Dragnea A. (2002) afirmând că probabilitatea realizării unor performanțe sportive de valoare este cu atât mai mare cu cât baza necesară obținerii lor a fost pusă timpuriu, în anii copilăriei.
În ultimele decenii, în sportul de înaltă performanță, în general și în atletism, în particular, s-au înregistrat rezultate incredibile, datorită unor valențe biologice, socio-economice, psihologice, tehnologice, etc, făcând insuficientă doar selecția naturală (cu excepții) și impulsionând știința sportului în direcția aplicării unei selecții dirijate științific.
După Dragnea, C.A; Teodorescu, S.M. (2002), selecția se definește ca „activitate sistemică a specialiștilor, desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport”.
Necesitatea acțiunii de orientare sportivă și selecție inițială a devenit tot mai marcantă în zilele noastre, mai mulți autori – Nicu. A. (1993), Colibaba D. (1998), Dragnea A. (2002) afirmând că probabilitatea realizării unor performanțe sportive de valoare este cu atât mai mare cu cât baza necesară obținerii lor a fost pusă timpuriu, în anii copilăriei.
Pentru asigurarea pregătirii rezervei necesare împrospătării permanente a eșantionului de copii și în special al juniorilor, antrenorii trebuie să desfășoare o activitate continuă și sistematică de instruire a copiilor de la vârste fragede, să fie conștienți că aceștia constituie principalul izvor de selecție și lansare a tinerelor talente.
Experiențele profesorilor de educație fizică și a antrenorilor ne arată că sportivii de aceeași vârstă, cu același stagiu de antrenament, pregătiți de aceeași persoană, conform acelorași principii, mijloace și metode de antrenament, rar obțin aceleași rezultate.
Performanțele sportive înalte sunt condiționate de profilul biologic, la care, peste zestrea genetică se suprapun calitățile fizice bine prelucrate și perfecționate. La nivelul cerințelor actuale, rezolvarea performanței sportive numai pe baza bagajului biologic înnăscut sau numai pe baza muncii desfășurate, indiferent de calitatea și cantitatea acesteia, este o concepție depășită. Un volum de muncă impresionant, de o calitate optimă, suprapus unei motivații și unei constelații biologice adecvate reprezintă parametrii indispensabili ai marilor performanțe.
Nivelul calităților ereditare sunt importante pentru dezvoltarea și obținerea performanțelor valoroase, iar descoperirea lor în selecție constituie o garanție certă a succeselor viitoare.
Individualizarea, obiectivizarea și ierarhizarea indicatorilor modelului logic al performanței sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex al realizării ei, impun o anumită succesiune în tratarea și analiza eficienței lor. Performanța sportivă izvorăște din trei surse principale: valoarea biologică și a performanței sportivului, cea intelectuală exprimată de specialiști și timpul. Dar cea mai importantă premisă rămâne potențialul genetic, talentul depistat oportun și încadrat într-un sistem de pregătire, desfășurat în deplină armonie cu procesul de învățământ.
În ultimii ani, în sportul de performanță, apare din ce în ce mai stringentă necesitatea obiectivizării unor norme și criterii de selecție pentru sportul de performanță și orientarea medico-sportivă, după nivelul aptitudinilor și nu al întâmplării.
Selecția este o preocupare sistematică desfășurată în vederea descoperirii sportivilor cu aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului sau în vederea descoperirii celor mai indicați sportivi pentru a participa la competițiile prevăzute în calendarul competițional.
Pentru ca procesul de selecție să fie cât mai eficace este necesar ca antrenorii să cunoască în amănunt calitățile specifice practicării fotbalului de performanță iar cei supuși selecției să posede acele calități la un nivel cât mai ridicat cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste calități sunt perfectibile prin antrenament iar altele mai puțin.
Selecția urmărește stabilirea cât mai obiectivă a următoarelor date:
potențialul bio-fiziologic și biometric al fiecărui copil;
nivelul deprinderilor motrice, varietatea și complexitatea acestora;
nivelul deprinderilor tehnico-tactice;
capacitatea intelectuală și receptivitatea.
Obiectivul principal al identificarii talentelor este să fie descoperiți și selecționați acei sportivi cu cele mai mari calități pentru sport. ( Bompa T.O, 2001, pg. 231).
Partea I
Fundamentarea teoretică a cercetării
Locul și rolul selecției în obținerea performanței sportive
Sport și selecție sportivă
Orice proces de practicare a exercițiilor fizice (bilateral, în mod special sau independent) trebuie să aibă o eficiență maximă, mai ales în raport cu „investițiile” pe care le presupune. În scopul realizării acestui obiectiv major, se impune ca organizarea și desfășurarea procesului respectiv să se efectueze în concordanță cu anumite cerințe, norme, reguli, directive etc., pe care le impune obligatoriu comanda socială.
Toate acestea considerate de unii specialiști – autori drept „teze fundamentale”, iar de alții ca „principii”. Între o normă, o regulă, o cerință obișnuință, etc. și un principiu nu există deosebiri? Desigur că există foarte multe deosebiri, dar au fost incluse în categoria de „principii” acele cerințe, norme, reguli cu un maxim grad de generalizare. Aceste „principii” se respectă, nu se aplică (așa cum se afirma în foarte multe surse bibliografice de specialitate). Există două principale categorii de principii: de instruire și educație. De ambele categorii se ocupă, în sens de analiză și interpretare pe plan general, pedagogia.
Educația în general, are aceleași principii, se realizează asemănător pentru toate activitățile umane. În literatura de specialitate întâlnim și formulările „principii de învățământ” sau „principii didactice”. Normal ar trebui să înțelegem că formulările respective se referă atât la principiile de instruire, cât și la cele de educație, deoarece procesul respectiv este „instructiv-educativ. În realitate însă, adică în sursele bibliografice specifice, se fac referiri doar la principii de instruire.
Motivația pentru sport
Motivele pentru care tinerii practică anumite sporturi sunt diferite, dar majoritatea sunt legate de satisfacțiile pe care le oferă această activitate. Motivele cele mai importante care determină individul să practice sportul sunt următoarele:
Afirmarea de sine
Acest motiv esențial în practicarea sportului este considerat de majoritatea psihologilor sportivi ca „ax motivațional” central. Sportul, prin însăși natura lui oferă individului posibilitatea de a se autocunoaște mai bine, de a se perfecționa, a se autodepăși, într-un cuvânt de a se realiza ca ființă umană. De asemenea, activitatea sportivă răspunde și altor imperative ale trebuinței de autoafirmare, și anume:
nevoia de a se face acceptat;
nevoia de a primi un rang într-o colectivitate;
nevoia de a fi aprobat;
nevoia de prestigiu.
Tendințele sociale
Sportul răspunde nevoii de afiliere, indiferent dacă e vorba de un individ sau de un grup social. Cea mai simplă formă de manifestare a nevoii de afiliere este căutarea contactului uman, care în sport se realizează nu numai sub forma coexistenței (antrenamente comune) sau a cooperării la nivelul echipei, ci și în cadrul întâlnirilor cu adversarii în competiții.
O altă formă pe care o îmbracă tendința de afiliere o constituie căutarea grupului, dorința de integrare într-un colectiv de indivizi organizați și uniți prin interese comune, dorința de a participa la viața grupului și de a juca un anumit rol în colectiv, tendință satisfăcută în mare măsură de activitatea sportivă.
O a treia formă sub care se manifestă tendințele sociale se referă la nevoia de integrare în cadrul instituționalizat în care se desfășoară activitatea sportivă, instituții ce impun respectarea anumitor regulamente, norme, etc.
Interesul pentru competiții
Se referă de fapt la nevoia de a participa la o luptă, la o întrecere sportivă și cuprinde o serie de subcomponente cum ar fi:
nevoia de măsurare a propriei valori comparative cu alții;
nevoia de succes;
nevoia de neprevăzut;
nevoia de a se opune altuia;
nevoia de a trăi tensiunea competiției.
Dorința de a câștiga
Este unul dintre factorii principali ai motivației activității sportive. Dorința de a câștiga se interferează, ca factor motivațional, cu cei mai sus amintiți, ea putând fi divizată, la rândul său, într-o serie de subcomponente:
dorința de achiziție, de posesiune, care se referă nu numai la tendința sportivului de a obține primul loc, ci și la aceea de a intra în posesia a tot ce implică acest succes: glorie, recompense materiale, etc.
aspecte ale afirmării de sine, legate direct de ocuparea locului întâi:
dorința de a fi tot atât de bun ca ceilalți;
aspirația de a se realiza, de a se descoperi, de a se învinge pe sine însuși;
dorința de a învinge pentru a ieși din anonimat;
nevoia de a se face cunoscut;
nevoia de a se face acceptat;
nevoia de prestigiu, reputație, glorie;
nevoia de dominare a altora.
tendințe agresive în raport cu adversarul;
dorința de a apăra culorile țării sau ale clubului, îmbinată cu aceea de a nu decepționa un conducător, antrenor sau spectator.
Aspirația de a deveni sportiv de top
Componentele care formează această pârghie motivațională majoră sunt diferite:
exigența față de propria activitate;
tendințe legate de autoafirmare;
interesele materiale;
influența altor campioni care devin modele de urmat.
Căutarea compensației
În anumite situații, afirmarea de sine capătă aspectul unei căutări compensatorii – individul frustrat în dorința sa de a se realiza într-un anumit domeniu, va căuta realizare în alte direcții și prin alte mijloace. în literatura de specialitate se disting trei mari tipuri de activități compensatorii:
compensația de completare și echilibrare, constând în orientarea către activitatea sportivă ale cărei efecte sunt menite să le corecteze pe acelea produse de alte activități, cum ar fi de exemplu sedentarismul excesiv ca o consecință a civilizației urbanizate;
compensația de depășire a inferiorității, care se referă la încercarea de compensare prin sport a unei inferiorități (reale sau imaginare) trăite într-un anumit domeniu (fizic, intelectual);
compensația de substituire, care apare atunci când individul, lipsit de satisfacții într-un anumit domeniu de activitate, se îndreaptă spre alt domeniu unde obține sau speră să obțină reușită.
Nevoia de mișcare
Nevoia de mișcare este deosebit de importantă pentru motivarea activității sportive, actul motric oferind satisfacții directe, prin el însuși, datorită stimulării forței, vitezei agilității, cât și datorită posibilității pe care o oferă individului de a-și consuma energia disponibilă.
Agresivitatea și combativitatea
Este vorba de tendința generală a omului de a lupta, de a se opune altei ființe, de a-și depăși adversarul și de a se depăși pe sine însuși. Cele două tendințe – agresivitatea și combativitatea – nu sunt identice. Agresivitatea are o tendință destructivă, o reacție violentă la frustrație, care se manifestă frecvent prin reacții necontrolate de furie și brutalitate. Combativitatea reprezintă aspectul activ-constructiv al dorinței de luptă. Sentimentul care o animă este pozitiv, iar gândirea sportivului lucidă.
Gustul riscului
Poate deveni un motiv important al angajării sportivului în competiție, în care neprevăzutul joacă un rol foarte mare. Gustul riscului, ca și tendințele de autoinfirmare sunt caracteristice anumitor structuri de personalitate. Cercetările au arătat că tinerii devin foarte devreme conștienți de resursele personalității lor, alegând sportul ca formă de exprimare încă de la vârste mici, de obicei, însă nu mai târziu de 16-17 ani când alegerea apare ca definitivă la cei mai mulți. Experiența multor antrenori specializați în pregătirea copiilor și juniorilor demonstrează că, în cazul manifestării unor aptitudini reale, alegerea se produce, de obicei, până la vârsta de 13 ani.
Jucătorul tânăr se află permanent în fața alternativei: merită se persevereze? E suficient talentul cu care este înzestrat pentru a atinge obiectivul final? El trebuie convins că merită să persevereze, desigur numai în cazul în care există posibilitatea unui succes. Aceasta este calea convingerii, a lămuririi scopurilor și obiectivelor de performanță, este deschiderea spre perspectiva socială a autoafirmării. În acest domeniu constrângerea, amenințarea nu dau rezultate.
O selecție științifică, responsabilă, a copiilor pentru activitatea sportivă de performanță este condiționată de cunoașterea legilor creșterii și dezvoltării corpului, precum și a proceselor care stau la baza evoluției viitorilor performeri. Cunoscând ce fel de calități reclamă practicarea unui anumit sport, precum și natura caracterelor ereditare ale acestuia, selecționerul poate aprecia căror probe poate să facă față cu succes cel selecționat.
Practicarea unei discipline sportive, cu bune rezultate și obținerea de mari performanțe, nu necesită doar o singură calitate motrică sau o dimensiune somatică, ci o îmbinare de calități și dimensiuni.
Selecționerul trebuie să știe că selecția nu este o operație pe care o face o dată pentru totdeauna, ci un proces evolutiv, legat de creșterea și dezvoltarea somato-funcțională, psihică și motrică a copiilor. Selecția copiilor și juniorilor în vederea pregătirii lor pentru activitatea sportivă de performanță.
Descoperirea celor mai talentate elemente, angrenarea lor la vârsta timpurie în procesul de antrenament, satisfacerea motivațiilor și trebuințelor, precum și asigurarea acelei tehnologii didactice, în stare să șlefuiască materialul uman cu care se lucrează, este principalul traseu metodologic ce stă la baza noilor strategii de orientare și selecție a sportivilor de performanță.
Selecția este un proces organizat și repetat de depistare timpurie a disponibilității înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice și motrice) pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.
Caracterul procesual al selecției presupune mai multe acțiuni cu o succesiune determinată: delimitarea cu claritate a domeniilor de activitate și a componentelor acestora, urmată de combinarea și integrarea elementelor componente ale domeniilor de activitate în modalități științifice care să conducă la realizarea obiectivelor acțiunii.
Majoritatea specialiștilor afirmă deopotrivă că și selecția, ca și pregătirea trebuie desfășurată pe etape, bazându-se pe corespondența dinamicii dezvoltării psihofizice și motrice a copiilor, cu solicitările complexe și, în același timp, specifice unei anumite ramuri de sport.
Selecția implică nu numai efectuarea unor acțiuni izolate de, așa zisa, depistare, ci un ansamblu de verificări periodice capabile să confirme aptitudinile copiilor, așa cum se manifestă concret în procesul instruirii sportive.
Etapizarea selecției la copii pentru sportul de performanță ( Niculescu, M; Vladu, L.,2009, p. 18)
Din punct de vedere didactic și operațional, cât și biologic și sportiv se recomandă ca acest proces de selecție să se realizeze pe trei niveluri:
inițial;
intermediar;
final.
Sistemul de probe și norme reprezintă un instrument operativ de lucru care orientează selecția și pregătirea copiilor și juniorilor pentru sportul de performanță, permițând fiecărui antrenor sau profesor compararea rezultatelor și evoluției motrice ale copiilor din grupele proprii, cu niște valori standard stabilite la nivel național.
Selecția sportivă nu este o acțiune unică, ci are un caracter de durată, desfășurându-se în mai multe etape. După cum se știe, eficiența selecției depinde mult de calitatea procesului de antrenament, iar acesta, în mare măsură, este condiționat de modul în care se ține seama de caracterele anatomo-fiziologice deosebite ale copiilor la diferite vârste, de aspectul individual al creșterii staturale, al dezvoltării organismului fiecărui copil, de perioadele de sensibilitate deosebită, concomitent cu dezvoltarea funcțiilor motorii, etc.
Astfel, etapele selecției sportive sunt:
selecția primară (inițială);
selecția secundară (pubertară);
selecția finală (de performanță).
În momentul selecției primare pot fi întâlniți copii cu o experiență motrică diferită. Pot fi selecționați copii proveniți din grupele de pregătire sportivă din ciclul gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă. În general, în sport, includerea în grupele de pregătire (începători) se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control incluse într-o baterie de teste, care are la bază testul internațional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea „Standard Fitness Test”, adoptat de Federația Internațională de Educație Fizică.
Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor, pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieți și fete, fiecare performanță căpătând un echivalent în puncte.
Acest sistem de scalare, numit Hull, prezintă următoarele avantaje:
permite profesorului sau antrenorului compararea rezultatelor și a nivelului general al grupei cu nivelul general al standardelor naționale;
face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire;
permite aprecierea evoluției în timp a fiecărui copil..
Promovarea juniorilor în grupele de avansați și menținerea lor în aceste grupe de pregătire sunt condiționate de trecerea anuală a probelor de control, specifice pentru fiecare ramură de sport sau grupe de probe. Aceste probe de control obiectivizează:
gradul de însușire a procedeelor tehnice;
nivelul pregătirii fizice specifice;
nivelul de construire pe niveluri, ele reprezentând finalități ale acestui model;
normele și cerințele pentru participarea la competiții.
Promovarea în grupa de performanță se face pe baza rezultatelor de la probele de control, specifice pentru fiecare ramură sportivă, precum și a rezultatelor din competiții, clasificarea și rezultatele obținute, corelarea cu clasificarea sportivă la sporturile individuale și comportamentul în întrecerile sportive.
În medie, pregătirea în aceste grupe durează doi ani și vizează în principal:
creșterea ponderii lucrului specific (pregătirea tehnico-tactică și pregătirea fizică specifică);
creșterea capacității sportivului de a evolua cu siguranță în concursuri și îmbunătățirea experienței competiționale.
Corespunzător acestor etape ale selecției, sportivii parcurg așa zisele stadii de pregătire și anume:
Stadiile de pregătire ale sportivilor(Monea Gh., Monea D., 2010, p. 205)
stadiul de inițiere în probele sportive accesibile vârstei, în care scopul principal este atragerea și menținerea copiilor prin desfășurarea unei activități atractive, plăcute și stimulatoare;
stadiul inițierii în celelalte probe și specializării pe grupe de probe;
stadiul de perfecționare în care vizăm, pe lângă sarcinile enunțate, realizarea performanței sportive înalte pe fondul unei pregătiri multilaterale și polivalente;
stadiul de înaltă performanță, când se lucrează pentru atingerea maximă a tuturor parametrilor în proba sportivă aleasă.
Metodologia ( gr. „methodos”) reprezintă ansamblul metodelor folosite într-o anumită știință, al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi și principii ale științei respective.
Problema selecției a fost și rămâne una din direcțiile principale pentru fiecare ramură de sport. Realizarea cu succes a selecției la etapa contemporană contribuie esențial la dezvoltarea ramurii de sport respective și la creșterea performanțelor sportive. Totodată, pentru obținerea unor succese considerabile pe arena mondială, în ultimii ani de la sportivi se cere o pregătire intensivă și multianuală, care necesită mari cheltuieli financiare.
În acest context, putem menționa că soluționarea corectă a problemelor ce țin de selecție va contribui esențial la diminuarea cheltuielilor financiare privind pregătirea multianuală a sportivilor fără perspectivă, evitarea irosirii timpului de către sportivii începători, a nerealizării speranțelor. Dat fiind faptul că selecția se face din populația tânără, doritori de a practica o probă sportivă, este necesar a exclude momentele nefavorabile, pentru ca aceștia să nu piardă interesul pentru activitățile motrice. Acest proces este dificil, complex și multilateral, necesitând un volum mare de muncă din partea antrenorilor pentru realizarea cu succes a obiectivelor propuse.
Necesitatea abordării cu toată seriozitatea a unor criterii obiective în cadrul selecției și orientării sportive, criterii unanim recunoscute și verificate, izvorăște din necesitatea bazelor științifice pe care trebuie așezată întreaga acțiune de selecție.
În selecție, specialiștii, pentru a putea prognoza, într-o măsură mai mare sau mai mică, câți și care dintre copiii prezenți vor putea ajunge la mari performanțe, se bazează și au la îndemână câteva criterii principale de selecție și orientare, specifice și fundamentale, care relevă câteva particularități ale indivizilor selecționați și totodată ajută selecționerii în deciziile luate.
În organizarea și dirijarea antrenamentului sportiv, trebuie să se țină cont atât de premisele performanței, cât și de structura capacității de performanță, cu relațiile lor reciproce, ceea ce implică o diagnosticare corectă a posibilităților individului și a condițiilor de dezvoltare a acestora.
Diagnoza vizează obținerea de informații cât mai complete despre individ (stare de sănătate, indici somatici, capacitate funcțională și de efort), în timp ce prognoza estimează șansele de dezvoltare a viitorului sportiv de performanță, luând în calcul nivelul aptitudinal al talentelor (indivizi supradotați) și media populației din care face parte individul. Diagnoza aptitudinilor nu reprezintă doar o constatare a unei stări în dezvoltarea individului, ci ea trebuie corelată cu particularitățile vârstei cronologice și biologice, în condițiile în care, procesele de creștere și dezvoltare se desfășoară după următoarele legi:
legea corelației dintre organism și mediu;
legea unității și interdependenței dintre organism și sistemele lui;
legea ritmului de creștere și dezvoltare fizică;
legea alternanței creșterii și dezvoltării fizice;
legea determinării ontogenetice și filogenetice a proporționalității corporale;
legea antagonismului dintre excesul de creștere și dezvoltare fizică;
legea pubertății;
legea asimetriei.
În paralel cu transformările morfologice, organismul copiilor cunoaște și fluctuații ale capacității de efort, de care trebuie să se țină seama în programul de pregătire sportivă.
Selecția, orientarea și pregătirea copiilor și adolescenților apți să facă sport de performanță, nu este o acțiune de moment ci un proces evolutiv, în care operațiunile se desfășoară din mers, chiar în timpul pregătirilor. Operațiunea de moment dezvăluie doar disponibilitățile celui investigat, concretizate în starea de sănătate, comportamentul motric general și puternica lui motivație de a face sport, restul evoluând odată cu el.
Pentru ca procesul de selecție și orientare să beneficieze de șanse de reușită este necesar ca, pe de o parte, cei care fac selecția să știe ce fel de calități necesită sportul respectiv, iar pe de altă parte, cei suspuși selecției să posede acele calități la un nivel cât mai ridicat, cunoscând faptul că unele dintre acestea sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puțin.
În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calitățile care țin de caracterele ereditare stabile (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea generală), exigența selecționerilor trebuie să fie foarte mare de la bun început; în situațiile în care sunt necesare calități care țin de caracterele ereditare labile, perfectibile (perimetrele și greutatea corporală, forța și rezistența), exigența inițială poate fi mai scăzută. O atenție deosebită trebuie acordată calităților psihice.
În decursul carierei sportive, instruirea, selecția și orientarea au un demers paralel. Pe de o parte, instruirea are drept scop înzestrarea personalității sportivului cu noi achiziții (capacități, priceperi, deprinderi, etc.) din ce în ce mai elevate, iar pe de altă parte, selecția are drept scop păstrarea valorilor sau eliminarea stadială a balastului uman necompetitiv.
Eliminarea timpurie a celor incompatibili cu exigențele practicării unui anumit sport este o măsură didactică deosebit de delicată, deoarece de multe ori, calificativul de „inapt” are consecințe dramatice asupra acestor copii. Ca atare, în astfel de situații trebuie să procedăm cu discernământ, recomandând subiecților în cauză practicarea altor sporturi. Practica a demonstrat, de multe ori, că lipsa unor aptitudini sau unele însușiri deficitare pot fi compensate prin alte trăsături ale personalității cum ar fi: aptitudinile motrice, calitățile moral-volitive, trăsăturile de caracter, atitudinile, etc.
Un proces de orientare și selecție științifică presupune analiza riguroasă a concordanței care există între exigențele de concurs și totalitatea disponibilităților bio-psiho-sociale ale persoanelor supuse examinării. După Colibaba și Bota procesul de selecție sportivă operează în practică cu două tipuri de criterii și anume:
criterii medico – biologice;
criteriile modelelor de nivel formativ și de performanță;
După mulți alți autori selecția are la bază unele criterii obiective recunoscute și verificate. Acestea sunt:
criteriile medico-biologice;
criteriile somato-fiziologice;
criteriile biochimice;
criteriile psihologice;
criteriile motrice.
Între aceste tipuri de criterii există o strânsă legătură ce presupune o continuă și permanentă legătură și comunicare între principalii specialiști care participă la procesul de orientare și selecție: antrenor, medic, psiholog, metodist, informatician, etc.
Aspecte ale psihologiei sportive aplicate în procesul de selecție
În toate disciplinele sistemului științei sportului există interrelații și corelații, dar există și un anumit grad de interdependență, caracteristică ce se manifestă atât în formularea ipotezelor ce stau la baza investigațiilor din domeniul respectiv, cât și generalizările făcute, sau în prospectarea direcțiilor de dezvoltare.
Pregătirea superioară în domeniul fotbalului se poate realiza numai în condițiile asigurării unei motivații superioare a tinerilor jucători, în corelație cu o pregătire științifică. În această direcție, psihologia are o însemnătate nu numai teoretică, ci și practică, având contribuții aplicative în domeniul fotbalului.
Pe lângă psihologia generală care studiază legile generale ale fenomenelor psihice, într-o concepție restrânsă legitatea psihologică a omului adult și normal, există o serie de alte ramuri ale psihologiei cu orientare teoretică sau aplicativă.
O importanță deosebită o au pentru știința sportului în general și a fotbalului în special, următoarele ramuri:
Psihologia copilului care studiază legile dezvoltării psihice a copilului și adolescentului, legitatea studială a psihicului infantil, particularitățile psihologice de vârstă. Cu alte cuvinte, psihologia copilului studiază psihicul acestuia în scopul îmbunătățirii metodelor de influențare și educare a metodelor pedagogice.
Psihologia genetică, care studiază mecanismele activității cognitive a copilului ca o metodă de studiu a cunoașterii la adult, adică se caută în stadiul dezvoltării mintale răspuns la marile probleme ale psihologiei cunoașterii. Psihologia genetică trebuie distinsă de psihologia copilului.
Psihologia pedagogică, care se ocupă de legile psihologice ale învățării și ale educației de fundamentare psihologică a procesului instructiv-educativ a diferitelor metode de învățământ. Concret se referă și la sport: rolul diferitelor procese psihice, formarea deprinderilor și priceperilor motrice, studiul particularităților individuale și a personalităților, etc.
Psihologia educației fizice, este acea parte a psihologiei activităților corporale care studiază manifestările psihice ale celor care practică sistematic și organizat exerciții fizice în cadrul procesului de învățământ. Ea își îndreaptă atenția în mod deosebit asupra aspectelor psiho-pedagogice care constituie fundamentul formării și perfecționării corporale a copiilor și tinerilor. Această ramură este fundamentală pentru psihologia sportului.
Psihologia sportului studiază caracteristicile particulare și specifice activității sportive. De aceea, obținerea marilor performanțe au atras atenția asupra psihologiei, ca asupra unui factor deosebit de important în obținerea marilor performanțe. Necesitățile sportului de performanță au dus la dezvoltarea acestei ramuri a psihologiei, ocupându-se de următoarele probleme:
probleme generale ale sportului;
psihologia antrenamentului;
optimizarea selecției sportive folosind diverse forme și tipuri de motivare;
psihologia competiției ( jocului);
psihologia ramurilor sportive ( fotbal, baschet, gimnastică, atletism, etc);
asistența psihologică a sportivului.
În fotbalul actual se acordă o mare atenție problemelor de relaxare psihică și ale antrenamentului autogen, în scopul unei mai bune reglări a stărilor emotive, păstrării energiei neuropsihologice pentru competiție și combaterea încordărilor emoționale inutile dinaintea startului. De aici, se desprinde ideea că fotbalul actual trebuie să se găsească permanent în strânsă legătură cu psihologia, care alături de celelalte științe de graniță contribuie la fundamentarea științifică a practicării și pregătirii în fotbal.
Fotbalul nu necesită atitudini mult diferite față de alte jocuri. Și totuși, fotbaliștii buni apar cu precădere acolo unde familia, cercul de cunoștințe și colectivitatea mai largă din care face parte individul, cred în utilitatea, în oportunitatea fotbalului, manifestând un adevărat cult pentru această activitate.
Dacă orice om este bun la ceva, asta nu înseamnă că este bun la orice, de aceea nu ne putem aștepta ca toți oamenii cu aptitudini motrice să aibă aceleași posibilități pentru a deveni buni fotbaliști. Important este să se depisteze din timp aptitudinile și să existe condiții pentru dezvoltarea acestora. Aptitudinile pentru fotbal au componente motrice, somatice, psihice și senzorial perceptive.
Corelația dintre motivație și practicarea fotbalului este determinată și de particularitățile de vârstă ale jucătorilor de la fiecare nivel de selecție (inițială, intermediară, de etapă, permanentă). De aceea, prima problemă care se pune în legătură cu selecția fotbaliștilor este, desigur, stabilirea vârstei optime pentru efectuarea acesteia. Pe plan mondial se manifestă tendința de realizare a selecției la vârsta copilăriei. Nivelul tehnic din ce în ce mai înalt al întrecerii fotbalistice la scară mondială impune detectarea calităților de performanță la vârste foarte fragede, pentru a asigura un timp cât mai îndelungat de pregătire și a folosi din plin vârsta optimă pentru dezvoltarea calităților necesare atingerii marii performanțe.
Primii ani din viață au un rol deosebit în dezvoltarea motivației pentru fotbal și ulterioară a calităților fizice, psihice și intelectuale. La întrebarea referitoare la posibilitățile de recuperare a întârzierilor în cultivarea calităților funcționale și fiziologice, specialiștii domeniului răspund că posibilitatea recuperării integrale scade proporțional cu durata întârzierii. Oricum, selecția tinerilor fotbaliști trebuie să țină seama de etapele de dezvoltare a copilului, iar aceasta trebuie să difere pentru fiecare calitate necesară marii performanțe.
Cercetările efectuate de specialiști asupra psihomotricității au arătat că dezvoltarea intensivă a acesteia se produce între 6-10 ani, și că între 10-16 ani procesul continuă normal în condițiile practicării sistematice a fotbalului. Perioada cea mai favorabilă de începere a unor exerciții de dezvoltare a vitezei și detentei ar fi aceea cuprinsă între 6-8 ani. Forța și rezistența trebuie dezvoltate între 9-11 ani. În ceea ce privește exercițiile fizice cu caracter de joc, se recomandă să fie începute mai devreme, urmărindu-se o dezvoltare generală încă de la 3-4 ani.
Aptitudinile în domeniul îndemânării și vitezei apar la vârste foarte mici, canalizând cu precădere preocupările antrenorilor ce se ocupă de formarea copiilor pentru performanță. În acest fel apare riscul ca cei care manifestă unele întârzieri, să nu primească sprijinul necesar tocmai la vârsta cea mai potrivită pentru dezvoltarea calităților de bază. O îndrumare competentă a antrenorilor poate preveni aceste greșeli. Acest aspect prezintă o mare importanță dacă ținem seama de faptul că, de multe ori, tocmai cei oarecum tardivi în manifestarea unor aptitudini au capacitatea de a recupera rapid întârzierea lor relativă, putând atinge niveluri cel puți egale cu acelea înregistrate de copiii precoci. Precocitatea mai prezintă un avantaj, întrucât primele trăiri de succes apar mai devreme, copiilor li se formează o motivație mai puternică de a lucra intens. Astfel se explică frecvența reușitelor în rândul copiilor cu dezvoltare precoce. În plus, aceștia au o mai mare autoîncredere și sunt mai îndrăzneți, în timp ce tardivii au frecvente complexe de inferioritate.
La selecționarea viitorilor fotbaliști de performanță, o primă măsură o constituie identificarea „copiilor dotați”, după care începe motivarea lor pentru acest joc. Aceasta nu presupune „filtru total” , adică testarea întregii mase de copii la vârsta la care pot face prognoze cu o oarecare certitudine, cu privire la posibilitatea de a deveni jucători de performanță. La vârsta mică, talentul pentru performanță are un caracter mai general, deoarece nu există teste precise pentru a stabili care copil, la vârsta de 6-8 ani, care dintre copii este mai dotat pentru fotbal și care pentru alt sport.
Interesul pentru fotbal poate fi considerat ca unul dintre factorii subiectivi care determină intrarea în activitate. La copii, interesul pentru fotbal prezintă aspectul de practicare efectivă și foarte puțin de cunoaștere teoretică a acestuia. Chestionarele și discuțiile cu copii de 7-14 ani evidențiază preferințele de practicare a fotbalului, practica efectivă fiind condiționată de: existența unui grup în școală sau cartier, influența profesorului, părinților sau fraților mai mari, existența unor baze sportive, etc. La vârsta de 7-10 ani este greu de delimitat granița dintre fotbal ca joc și sport de performanță. Cu toate acestea, fotbalul este cel mai popular joc, fiind practicat de la vârsta de 5-6 ani de foarte mulți copii, datorită succeselor obținute de fotbaliști pe plan mondial și mai ales de creșterea numărului de jocuri din diverse campionate sau competiții transmise la televizor.
Datele obținute de la fotbaliștii consacrați asupra apariției interesului pentru fotbal nu pot fi suficient de semnificative, nici în ceea ce privește vârsta manifestării acesteia, nici elementele decisive. Se consideră vârsta de începere a practicării fotbalului ca vârstă a apariției interesului: în acest caz se poate aprecia că aproape 50% dintre fotbaliștii de performanță de la vârsta senioratului au început practicarea fotbalului înainte de 6 ani, dar că trecerea la activitatea sistematică se face în jurul vârstei de 7-10 ani, evident cu variații în sus sau în jos.
Criterii generale de selecție în sport
În Sistemul Național de Selecție acționează cinci tipuri de criterii:
Criterii medico-biologice;
Criterii somato-fiziologice;
Criterii biochimice;
Criterii psihologice;
Criterii motrice.
Din punct de vedere biologic și sportiv, se recomanda abordarea selecției la trei niveluri:
PRIMARĂ (inițial): unde se abordează o selecție la vârsta de 4-5 ani și până la 8-10 ani în funcție de disciplină sau proba sportivă.
SECUNDARĂ (pubertară) între 10-14 ani, de asemenea, cu variații în funcție de sport/probă, dar la un interval de timp de 3-5 ani față de prima etapă.
FINALĂ (de performanță), care marchează de fapt trecerea spre sportul de performanță, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanței sportive.
Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție:
maximă exigență la nivelul primar al selecției;
exigență la nivelul selecției secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanță din motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii;
indulgență la nivelul selecției finale, având în vedere, pe de o parte, investigațiile morale și materiale.
La selecția primară se va acorda atenție afecțiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), hepato-renale hepatita, insuficiența renală), deformări cu limitări funcționale ale aparatului locomotor, afecțiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene), defectele analizatorilor vizual (miopie și strabism peste 5 dioptrii), auditiv.
Criteriul biotipului constituțional intervine în selecție într-o nouă viziune a acesteia: somato-fiziologic, motric, psihic si biochimic. Acești indici vor fi descriși separat.
Criteriile neuropsihice care se aplică la nivelul selecției primare, de exemplu, biopsia musculară. Aceste criterii se aplică doar în mod excepțional.
Criteriile endocrino-metabolice își găsesc utilitatea atât în selecția inițială, cât mai ales în cea secundară, postpubertară. Profilul hipertiroidiană este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de forță (atletică grea, aruncări); cel hiper-hipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocurile sportive (baschet), iar profilul hiper-cortico-suprarenalian e favorabil eforturilor de durată, de rezistență (atletism).
Criteriile cardio-respiratorii sunt de maximă importanță în majoritatea disciplinelor sportive cu caracter predominant dinamic. Malformațiile congenitale și afecțiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecție, la fel ca și unele afecțiuni cardiovasculare dobândite (fibrilație atrială, tahicardie paroxistică).
Criteriile radiologice se refera la radiografia coloanei vertebrale care evidențiază unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea anumitor sporturi (canotaj, gimnastica, haltere).
Criteriile somato-fiziologice se referă la aparatul locomotor, la înălțimea sportivului, la proporțiile segmentelor corporale și la tipologia somato-sexuală.
Înălțimea corpului sau talia este o caracteristică antropometrică dintre cele mai reprezentative. S-au făcut unele estimări la determinarea genetică a coeficienților de corelație dintre înălțimea corpului părinților și aceea a urmașilor, dintre înălțimea descendenților de diferite vârste și cea a ascendenților de grade diferite:
coeficienții de corelație dintre înălțimea corpului la părinți și la urmași cresc odată cu vârsta, atingând valorile maxime la grupele de vârsta cele mai mari;
valorile grupei de vârsta inferioară sunt relativ scăzute și se formează la un nivel similar cu valorile analoage ale populațiilor din afara Europei;
indicele eritabilității înălțimii corpului crește, odată cu vârsta.
Cunoscând înălțimea corporală, se poate stabili valoarea celorlalte proporții ale segmentelor corporale. De asemenea, pentru stabilirea tipului somatic s-au făcut cercetări, determinându-se coeficienții de eritabilitate ai dimensiunilor craniului. Există diferite tipuri de craniu, de exemplu, cu diametrul antero – posterior mare sau mic.
Stabilirea tipului somato-sexual condiționat ereditar, prezintă de asemenea, importanță pentru selecția sportivă.
Criterii biochimice – funcționalitatea organismului în condiții de efort este condiționată de factorul energetic, implicat în formarea și refacerea moleculelor complexe din cele simple, în producerea energiei termice și a celei mecanice atât pentru mișcările interne, cât și pentru cele externe.
Sursa de energie este unică, din radiația solară, și este absorbită prin procesul de asimilație clorofila din plante, în electronii atomilor de H din glucide, lipide, protide, intrând în circuitul lumii animale și vegetale. Aceasta energie este apoi transferată la nivelul adenozintrifosfatului (ATP) prin transportorii de electroni:
nicotinamid – adenin – dinucleotidul (NAD)
nicotinamid – adenin – dinucleotidul FOSFAT (NADP)
flavin- adenin- dinucleotidul (FAD)
Reacțiile chimice energetice sunt dependente de o serie de factori care concură la realizarea homeostaziei organismului, respectiv la menținerea în anumite limite constante a unor serii de parametri fizici, chimici, biologici, enzimatici, ce condiționează întreaga funcționalitate a organismului.
Dintre acești factori menționăm:
nivelul apei endogene; cu cât apa endogenă este în cantitate mai mare, cu atât căile metabolice funcționează mai bine;
nivelul pH-ului, respectiv al gradului de aciditate al diferitelor umori și structuri ale organismului. O scădere a pH-lui în sânge sub 5,9 – 7 unități provoacă o creștere a acidității, cum se întâmplă în cazul acumulării acidului lactic în efortul anaerob, tulbură căile metabolice, diminuând nivelul capacității de efort;
viteza diferitelor reacții enzimatice, care depind de concentrația substanțelor (în general glucide, lipide și proteine).
Criterii psihologice – selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficiența în antrenamente și competiții. Pentru activitatea de mare performanță, actul selecției sportive trebuie să urmărească depistarea potențialilor de excepție, a sportivilor superdotați sub raportul unor cerințe și particularități specifice fiecărei discipline sportive.
Gradul de inteligență exprimat prin coeficientul de inteligență se afla într-o puternica corelație cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mentală sunt parametrii psihici cu rol important în selecție.
După Paul Popescu –Neveanu, contribuția eredității este mai mare în ceea ce privește însușirile de sistem nervos ale analizatorilor și structurilor senzomotorii, în timp ce pentru aptitudini ce implică organizarea intelectuală și adaptarea socială, decisive sunt exercițiile și educația.
Selecția se realizează la vârsta de creștere, pentru unele sporturi chiar 6-8 ani, pentru cunoașterea caracteristicilor psihocomportamentale. Unele calități manifestate în copilărie se mențin și se afirmă apoi în adolescență și tinerețe. Altele nu pot fi depistate de timpuriu, așteptându-si evidențierea în pragul și pe durata adolescenței. Antrenorul are un rol foarte important deoarece experiența și măiestria lui va dubla și înlocui chiar tehnicile de testare psihologică de laborator.
Criterii motrice sunt criteriile de bază în selecția sportivilor pentru majoritatea ramurilor sportive. Ele sunt întâlnite sub denumirea: forță-viteză, forță-rezistență, viteză-forță, viteză-rezistență. Acestea sunt specifice fiecărei ramuri sportive în parte și sunt concretizate printr-o multitudine de teste de verificare a calităților motrice a sportivilor.
Criteriile de selecție, precizate și în Sistemul Național Unic de Selecție, prezintă o importanță diferită de la o ramură de sport la alta. De exemplu, pentru unele ramuri, probe sau chiar „posturi” (în echipe) s-a putut stabili un anumit tip somatic care favorizează marea performanță, în timp ce la altele obținerea rezultatelor nu este condiționată de existența unui anumit tip constituțional.
Dar pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – nivelul și ritmul de evoluție al acesteia – devine criteriul de bază al selecției. Acesta este obiectivizat printr-un sistem de probe și norme de control imaginate tocmai pentru depistarea și promovarea talentelor sportive. Conținutul acestui sistem de probe și norme este diferențiat în funcție de vârsta și stagiul de pregătire al candidatului sportiv.
Particularitățile selecției în fotbal
Datorită extinderii planetare și dezvoltării sale accelerate mai ales în ultimele trei decenii, fotbalul a devenit o agreabilă formă de comunicare, exercitând o puternică atracție și mobilizare a milioanelor de spectatori și telespectatori.
Fotbalul actual inaugurează o nouă atitudine în sportul contemporan, încât nu este exclus ca apropierea abia sugerată dintre jocul de fotbal și cel de șah să se confirme în viitorul apropiat, mai ales în ce privește strategia și tactica de inițiere și conducere a acțiunilor.
Plecând de la origini și văzând unde a ajuns și spre ce va tinde fotbalul, selecția, orientarea și principiile ei de bază se vor modifica substanțial. Pentru că cei care ajung la ora actuală la nivelul maximei performanțe trebuie să fie triați și supertriați.
„Selecția se definește ca activitatea sistematică a specialiștilor, desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport”.
După cum se tratează, se organizează și se rezolvă această etapă a instruirii sportive se poate aștepta sau nu apariția rezultatelor și a sportivilor de perspectivă pentru fotbalul de performanță. Dată fiind importanța selecției în evoluția procesului de instruire, se impune limitare întâmplării și provizoratului în munca de depistare și atragere a tinerilor spre jocul de fotbal.
Acțiune de mare răspundere și profesionalism, selecția, de care antrenorul este direct răspunzător, impune respectarea următoarelor cerințe:
Cunoașterea amănunțită a metodologiei selecției și a inițierii în tehnica jocului de fotbal, ținând seama de o serie de aspecte legate de particularitățile de vârstă ale copiilor din punct de vedere somatic, motric și psihic, și cerințele jocului de fotbal privind dezvoltarea somatică și calitățile motrice ale viitorilor fotbaliști.
Antrenorul trebuie să aibă un deosebit tact pedagogic în atragerea tinerilor la activitatea de pregătire, să „simtă” la grupa de sportivi începători acele elemente și calități care, dezvoltate în asprul proces al instruirii, se pot transforma la adolescență în talente și virtuți pentru „sportul rege”.
Procesul selecției copiilor trebuie obiectivizat în amănunțime, folosind datele testelor. Dintre acestea, interesează în mod deosebit cele care reprezintă caracterele ereditar stabile ale subiecților. Astfel, pe lângă dimensiunile longitudinale ale corpului, datele probelor de viteză, sub toate formele, și de îndemânare, vor fi analizate și privită cu maximă exigență.
De asemenea, antrenorul trebuie să acorde atenție și caracterelor ereditar-labile (somatice-perimetrele corpului și greutatea corporală, motrice-forță și rezistență), care pot fi substanțial îmbunătățite prin antrenament, precum și calitățile psihice ale copiilor.
Selecția se desfășoară pe o perioadă îndelungată de timp, suprapunându-se cu etapa de inițiere în tehnica jocului de fotbal. Este o etapă de muncă și studiu intens al tuturor datelor și manifestărilor pe care le observăm la tinerii sportivi.
O bună selecție prezintă numeroase avantaje, acestea fiind:
reducerea perioadei de instruire;
eliminarea sau diminuarea simțitor a procesului de pierderi;
orientarea corespunzătoare a sportivilor;
obținerea mai rapidă a performanțelor.
Selecția este un proces continuu și permanent, în care elementele de valoare împrospătează efectivul grupei de începători, ridicând valoarea de perspectivă a acesteia. În acțiunea de selecție, pentru a diminua cât mai mult coeficientul de eroare, trebuie să se țină seama de o serie de factori care pot influența aprecierile. Astfel, aprecierile pot fi influențate de nivelul la care se situează cunoștințele și experiența motrică anterioară, de ereditare, vârsta fiziologică etc. Performanțele obținute în cadrul probelor de selecție vor fi raportate și la gradul de dezvoltare al copilului chemat la selecție.
La vârsta debutului în fotbal, copii se manifestă cu entuziasm și optimism, au un comportament gestual impetuos, se remarcă printr-o evidentă atracție către sport, către întrecerile sportive. Interesul primar, afectiv, de practicare a fotbalului, constituie punctul de plecare în activitatea organizată.
Dacă selecția în fotbal se conduce după principiul ,,omul potrivit, la locul potrivit’’, este clar că prima întrebare pe care și-o pune selecționerul este ,,în ce măsură subiecții observați au calitățile necesare pentru activitatea concretă pe care o vor desfășura?”
Practica de toate zilele, experiența celor mai buni antrenori, diferitele studii realizate de o serie întreagă de științe care fundamentează activitatea sportivă au condus la formarea unor cerințe pe fiecare ramură de sport care le exprimă față de indivizi. Printre aceste cerințe se regăsesc și indicatorii psihologici și sociologici.
Conceptul modern de selecție la copii îl include și pe cel de pregătire. În fixarea operațiunilor procesului de selecție se pornește de la modelul final al viitorului fotbalist. Acesta presupune schițarea principalelor trăsături caracteristice ale jucătorului pe care dorim să-l realizăm.
În stabilirea modelului vom ține cont de trăsăturile de fond ale factorilor angajați în procesul de antrenament și în joc: fizic, tehnic, tactic, psihologic, teoretic. Având imaginea clară a viitorului fotbalist, ne vom întoarce în prezent și vom stabili tipul sportivului, care supus fiind unui proces de antrenament adecvat, va putea realiza modelul final. Selecția este un factor primordial al antrenamentului modern. Datoria tehnicienilor este de a depista elementul de excepție, la vârstă timpurie, cu zestre genetică, trăsături și temperament competitiv. Selecția are două laturi:
diagnoza : datele medicale, fondul ereditar, climatul social;
prognoza : presupune atingerea modelului maximal al fiecăruia.
Principalele criterii de care se ține seama în selecție sunt :
starea de sănătate;
vârsta;
caracterul genetic ereditar;
probe medico-sportive;
rezultatele unor investigații psihice;
cunoașterea modelului competițional;
probele sportive :
fizice, tehnice, jocul propriu-zis.
Selecția primară (inițială) la fotbal se face în jurul vârstei de 6 – 7 ani. Sunt însă și cazuri în care copii încep instruirea la fotbal și după 9 ani.
Performanța sportivă izvorăște din trei surse principale:
valoarea biologică și a personalității sportivului;
valoarea intelectuală a corpului de specialiști care conduce programarea modelului de antrenament;
timpul.
Cea mai importantă premiză rămâne însă potențialul genetic, talentul copilului depistat oportun și încadrat într-un sistem de pregătire.
Selecția presupune o acțiune amplă, de natură conceptuală și organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneză, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creștere și dezvoltare fizică și funcțională, disponibilitatea psihică etc.), a unor colectivități mari de copii și juniori. Prin urmare cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii și indicatori, de fapt de un model cu care se operează în alegerea celor dotați pentru un anumit tip de efort sportiv.
Predispoziții favorizante pentru jocurile sportive
O analiză sumară a sistemului actual de selecție sportivă conduce la concluzia că acesta este alcătuit din teste care identifică cu prioritate calitățile atletice și mai puțin pe cele ludice care prognostichează însușirile favorizante pentru practicarea jocurilor sportive. Cu toată importanța pe care o au calitățile atletice în selecția pentru jocurile sportive (fotbal) este necesar să identificăm și predispozițiile care înlesnesc practicarea cu succes a jocului.
Practica a confirmat că există predispoziții ludice generale, comune pentru toate jocurile sportive. Acestea capătă de timpuriu o stare manifestă înainte de a fi supuse unui proces de pregătire sistematic.
Astfel, în această categorie de însușiri pot fi incluse:
1. Viteza de acțiune
2. Anticiparea situațiilor
3. Coordonarea
4. Gândirea operativă
5. Orientarea spre un anumit scop
6. Activizarea
7. Concentrarea
8. Mărirea atenției
9. Atenția distributivă
Acestea sunt predispoziții de ordin psihic sau psiho-motric, susceptibile de a fi cercetate mai mult în condiții de laborator. Există însă și predispoziții care pot fi observate cu „ochiul liber”, iar printre acestea se pot enumera:
1. Talia – nu este nevoie de nici un aparat pentru a observa că unul sau mai mulți copii sunt cu „un cap” mai înalți decât ceilalți.
2. Somatotipul – aprecierea unei constituții corporale avantajoase.
3.Vigoarea fizică și ușurința în mișcări, manifestată printr-un comportament ușor observabil. În orice act motric pe care-l execută și mai ales în jocurile de mișcare (dinamice) copiii înzestrați cu asemenea însușiri se disting de ceilalți. Ei aleargă, sar, lovesc, se cațără cu mai multă agilitate, execută și se angajează viguros (rapid, în forță, cu abilitate) în acțiunile motrice efectuate. Această vigoare fizică este deci o consecință a mai multor achiziții anterioare așa cum ar fi bagajul de deprinderi motrice formate natural, calitățile motrice combinate, zestrea ereditară, tipul constituțional, calitățile psihice (combativitate, dârzenie, perseverență etc).
4. Patima pentru joc, manifestată prin atitudini comportamentale pozitive cum ar fi:angajament pasional (total), bucurie, entuziasm (avânt, înflăcărare, emulație, dorință de a se întrece și de a câștiga, etc). Recomandarea este de a fi căutați copiii „orbiți” de patima jocului și de a căuta mijloacele educaționale cele mai eficiente pentru a le-o întreține până la apariția altor motivații (extrinseci sau intrinseci). Manifestările comportamentale ale „pătimașilor” pot fi și negative: certuri, nemulțumiri, izbucniri nervoase sau crize de isterie juvenilă, furii, gesturi necontrolate, limbaj, care uneori sunt greu reglabile pentru orice antrenor. Dar ele pot fi educate și chiar transformate în manifestări combativ-pozitive.
5. Combativitatea este o formă de manifestare a agresivității care presupune un comportament dârz, de luptă sportivă activă și perseverentă dusă până în pragul violenței, linia ce le desparte pe cele două, fiind uneori depășită. Combativitatea este o calitate destul de rară (mai ales în fotbalul românesc) și de aceea ea trebuie „căutată” încă de la cele mai mici vârste și educată cu perseverență.
6. Aptitudini motrice – calitățile motrice distincte (VÎRF) și calitățile motrice combinate armonizate cu structura motrică a jocului. Cele mai căutate sunt: viteza, îndemânarea, viteza+forța, capacitate aerobă, capacitate anaerobă.
7. Însușiri psiho-motrice: rapiditatea actelor motrice, coordonarea generală și segmentară, viteza de învățare, inteligența motrică.
8. Abilități psihice – cognitive (atenția și imaginația); afective (rezistența la stres); sociale (capacitatea de colaborare); atitudini (interes, motivație, disciplină); temperament (vioi, puternic-echilibrat); caracter (deschis).
9. Corelația dintre aptitudini și caracterul lor compensator – fiecare predispoziție în parte trebuie tratată în corelație cu celelalte în așa fel încât nivelul mai slab de manifestare a unor aptitudini să nu constituie un motiv pentru care candidatul să fie exclus.
Aspecte specifice ale selecției primare în fotbal
Selecția inițială este procesul de care se ocupă în exclusivitate antrenorii care pregătesc grupele de copii și juniori. Selecția inițială poate fi facilitată prin luarea unor măsuri organizatorice cum ar fi:
contactarea unui număr cât mai mare de unități școlare;
intensificarea activității de mass-media,jocuri demonstrative,etc.;
informarea permanentă a tuturor persoanelor interesate (copii, părinți, profesori), asupra programului de selecție (locul, ora, ziua, cine se ocupă, echipamentul necesar).
O a doua formă de organizare a procesului de selecție primară este cea periodică. De obicei clubul interesat organizează unul sau mai multe trialuri de selecție. Aceste trialuri – „concursuri de selecție”, nu trebuie să se desfășoare în anonimat ci trebuie să capete caracterul unui spectacol sportiv bine organizat.
Acțiuni favorizante întreprinse pentru depistarea talentelor:
urmărirea copiilor la locurile de joacă din cartiere;
discuții cu profesorii de educație fizică din școli;
asistență la lecțiile de educație fizică;
discuții cu părinții copiilor;
organizarea de jocuri pe teren redus pentru depistarea copiilor talentați.
Factori care pot frâna reușita acțiunii de atragere și depistare:
opoziția părinților;
lipsa de înțelegere și sprijin din partea profesorilor de educație fizică sau a conducerii școlilor;
condiții necorespunzătoare de organizare.
Necesitatea selecției pentru activitatea fotbalistică de performanță este unanim recunoscută. Stadiul actual al selecției micilor sportivi, efectuată pe baza capacităților inițiale native (tehnică bună, viteză, elemente de joc colectiv, etc.), urmată de eliminarea treptată a celor care evoluează mai slab( sau nu progresează), este departe de a satisface.
Criteriile, probele și normele de selecție se recunosc, de regulă, în modele de selecție care prefigurează viitorul fotbalist. Desigur, există un important coeficient de probabilitate ca din copiii selecționați să ajungă toți sportivi de mare performanță și din acest motiv componentele modelului trebuie alese cu mult discernământ, mai ales cele care pe parcursul procesului de antrenament sunt puțin influențabile datorită puternicei lor determinări genetice.
Cine se gândește la selecție, la cuvântul propriu-zis, reține doar o baterie de teste ( fizice, tehnice, psihologice, medicale), o triere în ultimă instanță. Dar cum se ajunge la selecție, prin ce căi și mijloace, ce forțe propagandiste se pun în mișcare, puțin știu asta. Fiind foarte mulți care nu folosesc mijloacele necesare pentru a realiza selecția, ci se efectuează selecția așa cum apare ea atunci, la momentul acela – „spontan”.
Este de menționat faptul că a aștepta viitorul fotbalist să vină la teren, din proprie inițiativă, sau cu unul din părinți, reprezintă foarte puțin. Din experiența împărtășită de antrenori care au „albit” în a crește și forma viitori performeri pentru echipele de seniori, maxim 30% din cei care vin singuri la teren ajung în eșaloanele superioare. Restul de 70% sunt aduși pe diverse căi, pe care le voi menționa în continuare, adăugând o serie de elemente noi, specifice momentului și fotbalul actual.
Competițiile școlare cum ar fi „Cupa Liceelor”, „Cupa Școlilor Generale” – organizarea acestor cupe se poate realiza la nivel de oraș sau municipiu, în strânsă legătură cu inspectoratele școlare respective și cluburile direct interesate de extinderea selecției.
Propagandă în ziarele de specialitate, în cele cu tiraj mare și cu o rubrică de sport consistentă, precum și utilizarea mijloacelor audio-vizuale.
Propaganda făcută prin intermediul clubului, respectiv afișe sau fluturași, cuprinzând datele selecției; acestea vor fi lipite în școli, în locuri publice special amenajate, stadioane, locuri de joacă pentru copii. Aducerea copiilor pentru selecție la stadion prin recomandările primite de antrenori de la colegii de breaslă, profesori de educație fizică, arbitrii, etc.
Organizarea unor cupe – „Cupa 1 Iunie”, „Cupa de vară” sau memoriale cu scopul declarat de a găsi viitoare talente.
Selecția organizată la stadion, anunțată prin toate căile posibile, cu participare numeroasă, extinsă pe cât posibil pe parcursul unei săptămâni. Se vor aplica diferite teste ( tehnice, fizice, medicale ) pentru ca evaluarea viitorului fotbalist să fie cât mai corectă și mai eficientă.
La noi în țară în cadrul „Sistemului național de selecție” acționează cinci tipuri de criterii:
medico-biologice;
somato-fiziologice;
biochimice;
psihologice;
motrice.
1. Criterii medico-biologice
Sunt urmăriți ca indici:
sanogeneza – maximă exigență – se aleg „cei mai sănătoși dintre cei sănătoși”;
factorii genetici;
dezvoltarea fizică și psihică;
antecedentele familiale;
factorii socio-economici.
2. Criterii somato-fiziologice – referitor la parametrii morfologici, înălțimea (talia), greutatea, proporțiile segmentelor corporale.
Criterii antropometrice în selecția primară (Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal, Concepție unitară de selecție, joc și pregătire în fotbal, p. 8)
3. Criterii biochimice – sunt accesibile personalului de specialitate și mai puțin profesorilor și antrenorilor. Totuși parametrul biochimic reprezintă un element esențial atât pentru selecție cât și pentru antrenament.
4. Criterii psihologice – permit cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și corespondența acestora cu cerințele activității sportive de performanță.
Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficiență în antrenament și competiții. Indiferent de ramura de sport practicată, unele procese sau activități psihice se impun a fi dezvoltate (inițial) cel puțin la un nivel mediu. În această categorie sunt incluse unele cerințe psihologice de bază (primare) care alcătuiesc ceea ce se cheamă capacitatea psihică „de start”:
motivație pentru succesul sportiv;
rezistență psihică (SNC puternic);
disciplină;
conștiinciozitate;
dăruire;
ambiție;
perseverență;
tenacitate.
În selecția primară se urmăresc în principal următoarele direcții ale examinării psihologice:
psiho-motricitate;
atenția;
voința;
echilibrul afectiv;
maturitatea afectivă;
inteligență;
structura personalității;
sociabilitate.
5. Criterii motrice – motricitatea este un criteriu de bază al selecției pentru majoritatea sporturilor. Nivelul de dezvoltare al motricității este obiectivat printr-un sistem de probe și norme de control.
Aprecierea motricității copiilor, ca expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calități motrice în parte și a tuturor la un loc se face pe baza rezultatelor obținute la probele incluse 23 într-o baterie de teste care are la bază testul internațional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea de „Standard Fitness Test”.
Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor pentru fiecare vârstă în parte, fiecare performanță căpătând un echivalent în puncte. Acest sistem de scalare, denumit Hull, în care media primește 50 de puncte, prezintă următoarele avantaje:
permite antrenorului compararea nivelului general al grupei și al fiecărui elev în parte cu nivelul standardelor naționale;
face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire și aprecierea potențialului de care dispune aceasta;
permite aprecierea în timp a fiecărui copil.
Tabele scalare începători – băieți(Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal, Concepție unitară de selecție, joc și pregătire în fotbal, p. 12)
Probele testului de pregătire fizică generală sunt:
Alergare de viteză – 25m – cu start din picioare, cronometrat de la prima mișcare. Se evită terenurile în pantă sau denivelate. Nu se folosesc pantofi cu cuie. Se acordă două încercări și se înregistrează cel mai bun rezultat. Pauza dintre alergări este de 15 minute. Rezultatul se înregistrează în secunde și în zecimi de secundă, punctele cuvenite pentru performanța respectivă fiind precizate la proba, vârsta și sexul respectiv în tabelele de punctaj;
Săritura în lungime de pe loc – se permite o singură pendulare a brațelor pentru elan. Se acordă două încercări și se înregistrează cea mai bună săritură. Se măsoară distanța de la vârfurile picioarelor (poziția de plecare) până la călcâie (poziția de aterizare). Suprafața pe care se sare trebuie să fie netedă și nealunecoasă. Se sare desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatele se înregistrează în centimetri și se transformă în puncte conform tabelelor;
Alergarea de rezistență – până la vârsta de 12 ani se aleargă 600 m; de la 12 ani în sus băieții aleargă 1000 m. Distanța se aleargă o singură dată, pe teren plat contracronometru. Transformarea alergării în mers se consideră abandon. Se aleargă desculț sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se exprimă în minute și secunde și se punctează conform tabelelor;
Aruncarea mingii de oină la distanță – se execută o aruncare de pe loc cu o singură mână. Se acordă două încercări și se înregistrează cea mai bună aruncare. Rezultatul se exprimă în metri și în centimetri și se punctează conform tabelelor;
Menținerea în atârnat la bara fixă cu brațele îndoite – se execută de către băieți numai până la 12 ani. Bara se apucă cu palmele orientate spre interior, cu brațele îndoite din coate, bărbia deasupra barei. Copilul este ajutat să ajungă în această poziție, după care începe cronometrarea, executantul trebuind să rămână atârnat, cu brațele îndoite și cu bărbia deasupra barei, timp cât mai îndelungat. Dacă bărbia a atins bara sau a trecut sub nivelul ei,execuția se consideră terminată și cronometrul se oprește. Corpul executantului nu trebuie să atingă nimic în timpul execuției. Se acordă o singură încercare, iar rezultatul se exprimă în minute și secunde și se punctează conform tabelelor;
Tracțiuni în brațe – această probă se execută numai de către băieți care au depășit vârsta de 12 ani. Priza barei se face cu palmele orientate spre interior, cu brațele perfect întinse, fără ca picioarele să atingă solul în timpul execuțiilor. Tracțiunile în brațe se consideră corecte numai dacă bărbia depășește de fiecare dată nivelul barei. Brațele se întind complet la fiecare revenire, după care execuția se reia fără pauză. Se repetă până când executantul nu mai poate să treacă cu bărbia deasupra barei. Dacă execuția se întrerupe mai mult de 3 sec, se încheie examinarea. Balansarea picioarelor nu este permisă. Rezultatul se exprimă în numărul de repetări corect executate și se punctează conform tabelelor;
Joc de mișcare (naveta) – se trasează pe sol două linii paralele, la distanță de 5 m una de alta. În spatele fiecărei linii se desenează două cercuri tangente, fiecare cu diametrul de 50 cm. În cercurile situate în spatele uneia dintre linii se așează câte o bucată cubică de lemn, având latura de 5 cm. Inițial, executantul se găsește în celelalte două cercuri, situate vizavi, stând cu câte un picior în fiecare. La semnalul conducătorului, executantul pleacă cu maximum de viteză, ia și aduce un cub pe care-l plasează într-unul din cercurile pe care le-a părăsit, apoi, tot în viteză, pleacă să aducă și să plaseze și cel de-al doilea cub. Nu este permisă aruncarea cubului de la distanță, în cerc. Cronometrul se oprește în momentul în care cel de-al doilea cub a fost pus corect în cerc. Rezultatul se exprimă în secunde și zecimi de secundă și se punctează conform tabelului;
Ridicări de trunchi din culcat în șezând – executantul se află inițial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiți, tălpile pe saltea, vârfurile picioarelor fiind sprijinite sub scara fixă (sau sprijinite de un coleg). La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziția șezând, atingând genunchii cu coatele, după care revine imediat în poziția inițială pentru a repeta execuția. Se rețin ca execuții corecte numai acelea în care s-au atins genunchii cu coatele la ridicarea în poziția șezând și salteaua la revenirea în poziția culcat. Rezultatele se exprimă în număr de execuții corecte, pe parcursul a 30 s;
Mobilitatea articulației coxofemurale în flexie – executantul stă în picioare pe un scaun sau pe o bancă, înaltă de 50 cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului sau a băncii. O riglă gradată din centimetru în centimetru se fixează cu gradația 50 la nivelul suprafeței scaunului, cu gradațiile mici în sus și cu cele mari în jos. Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinși, alunecând cu vârfurile degetelor înainte și în jos pe riglă, încercând să depășească cât mai mult gradația 50. Poziția finală se menține 3 s, un timp suficient pentru citirea gradației până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. După efectuarea a două încercări, se notează cel mai bun rezultat, căruia i se acordă punctajul cuvenit conform tabelelor.
Unele dintre criteriile prezentate sunt accesibile numai specialiștilor (medici, biochimiști, psihologi). Criteriul de motricitate este însă perfect accesibil profesorilor sau antrenorilor.
Criterii motrice în selecția primară și teste utilizate de specialiști ((Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal, Concepție unitară de selecție, joc și pregătire în fotbal, p. 13) în selecția primară
Teste utilizate de specialiști ((Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal, Concepție unitară de selecție, joc și pregătire în fotbal, p. 14) în selecția primară
Orientări și tendințe actuale privind selecția în fotbal
În fotbalul modern observăm existența unor noi orientări în vederea creșterii eficientei sale pe toate planurile. Problema selecției talentului fotbalistic aparține domeniului cel mai critic, și în același timp cel mai important, atât al cercetării, cât și al practicii sportive. Selecția nu este altceva decât procesul prin care sunt individualizați copiii înzestrați cu talent și capacități favorabile sportului, cu ajutorul unor metode și teste științific valide.
Modelul complex de selecție pune accent pe determinarea aptitudinilor generale psiho-comportamentale, a aptitudinilor motrice, a celor psiho-motrice, a aptitudinilor reglatorii adaptive de tip cognitiv, precum și a aptitudinilor atitudinale și temperamentale. Talentul fotbalistic rezultă din inter-relația dintre factorii endogeni și cei exogeni. Dintre factorii endogeni se pot evidenția:
capacitățile motrice (forța, viteza, coordonare, etc);
caracteristicile antropometrice;
sistemele și aparatele fiziologice și funcționale;
factorii psihologici.
Factorul exogen care influențează cel mai mult performanța în fotbal îl reprezintă antrenamentul sportiv și nu trebuie să uitam raportul strâns existent între factorii exogeni și cei endogeni.
Tendința generală, pe plan mondial, este scăderea accentuata a vârstei la care se începe practicarea fotbalului. Un debut timpuriu în fotbal presupune o specializare timpurie și implicit eforturi deosebite din partea sportivului, nu numai de natura fizică (organismul are capacitatea de a se regenera) ci și de natură psihică. Un alt aspect al activității de selecție este legat de sistemul de eliminare a subiecților, în faza inițiala, subiecți care par a nu avea aptitudinile necesare. Este recomandat ca acei copii care nu îndeplinesc în totalitate cerințele modelului de selecție, dar au însușiri remarcabile în anumite direcții, să fie acceptați, urmăriți și îndrumați în continuare.
Particularități anatomo-fiziologice, psihologice și motrice ale copiilor de 6-8 ani
Intervalul de 6-8 ani constituie prima etapă a vârstei școlare mici, perioadă ce marchează debutul unor schimbări semnificative în sensul dezvoltării atât pe plan fizic cât și psihic. Conform DEX și adaptând la specificul perioadei, prin dezvoltare înțelegem un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, toate acestea conducând la acumulări și salturi calitative și cantitative.
Fenomenul de creștere reprezintă un proces cantitativ de înmulțire celulară obiectivat în mărirea greutății, volumului și a dimensiunilor corpului, iar cel de dezvoltare este un proces calitativ de diferențiere celulară, care, prin modificări funcționale și ameliorări calitative, determină adaptări de ordin superior a aparatelor și sistemelor din organism, în sensul unei evoluții complexe și de integrare coordonată a lor într-un tot unitar.
Organismul copiilor își urmează cursul evolutiv de transformare în congruență cu legile creșterii și dezvoltării normale. Acestea sunt legea creșterii inegale și asimetrice a țesuturilor și organelor; legea ritmului diferit de creștere și dezvoltare; legea proporțiilor; legea alternanței;legea creșterii și dezvoltării diferențiate pe sexe.
Particularități anatomice
Procesul creșterii se temperează ușor între 6-8 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6 ani, dentiția provizorie începe să fie înlocuită cu dentiția permanentă. După 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului la fetițe, precum și procesele de calcifiere la nivelul osaturii mâinii. Articulațiile se întăresc și ele. Crește și volumul mușchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii.
La 7 ani, creierul cântărește aproximativ 1200 g, lobii frontali ajungând la 27% din totalul substanței nervoase a creierului. După 6 ani se organizează legături funcționale implicate în lectură și scriere. Totuși, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă, la 6 ani este sensibil, dificil, instabil, obosește ușor. În ceea ce privește îndemânarea, crește forța musculară și se accentuează caracterul ambidextru, dar și extremele de stângaci și dreptaci se pun în evidență, creând probleme în procesul scrierii. În această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular.
Prima schimbare care iese în evidență este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preșcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenție acordată jocului cu reguli în colectiv. Copiii trec și printr-o excesivă sensibilizare față de noi reguli.
Particularități morfologice ale copiilor de 6-8 ani
la vârsta de 6-8 ani, sistemul muscular al copiilor este într-o continuă dezvoltare; acesta ajunge spre 28 % din greutatea corporală;
masa musculară se dezvoltă relativ lent, mușchii flexori sunt mai bine reprezentați decât extensorii, fapt ce trebuie avut în vedere de către antrenor care, prin exerciții de fortificare a mușchilor antigravitaționali, va preîntâmpina instalarea deficiențelor de ținută sau căderea umerilor;
tonusul muscular este mai scăzut și permite efectuarea mai amplă a mișcărilor, dar este defavorabil mișcărilor fine și precise;
forța musculară este relativ redusă, iar menținerea echilibrului necesita un efort suplimentar;
structura musculaturii este similară adultului, diferă însă proporția fibrelor musculare și anume: la copiii de 6 ani, fibrele lente (roșii) ST sunt în proporție de 55,6 la fete și de 62,1 la băieți, iar capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide este semnificativ superioară la băieți în raport cu fetele;
capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii și aceasta este compensată de capacitatea mărită de a utilizeze sistemul energetic aerob;
la vârsta de 6-8 ani, musculatură dispune de enzimele oxidative necesare, care permit utilizarea acizilor grași liberi, chiar mai rapid decât adultul, economisind astfel rezervele de glucoză;
procesul de creștere în înălțime prezintă un grad de încetinire, iar acesta se face prioritar pe baza membrelor inferioare; talia crește cu aproximativ 5cm anual;
se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult țesut cartilaginos și risc crescut de deformări;
sistemul articular se întărește, dar prezintă totuși aspecte de instabilitate;
greutatea crește cu aproximativ 2,3-3,5 kg anual;
creierul copiilor de 8 ani atinge dimensiunea adultului.
Particularități funcționale la 6-8 ani
frecvența cardiacă (PULSUL) este mai mare în stadiul inițial;
tensiunea arterială este și ea cu valori mici;
mușchii intercostali nu sunt dezvoltați suficient;
toracele prezintă o formă îngustă;
căile respiratorii prezintă diametre mici;
respirația reflectă o amplitudine cu valori mici;
capacitate de adaptare la efort este din ce în ce mai bună;
biochimismul intern se activează;
apar primele modificări în sistemul endocrin;
din punct de vedere funcțional, fenomenul esențial este predominanța excitației și slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere, fapt ce determină instabilitatea relativă a concentrării și dificultatea menținerii atenției timp mai îndelungat.
predominanța excitației corticale face ca stimulii externi să producă reacții motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile și printr-o slabă inhibiție de diferențiere;
receptivitate în formarea deprinderilor motrice;
capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la băieți față de fete;
activitățile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influențată și de o plasticitate deosebită a sistemului nervos, avantaj funcțional ce conferă copilului o mare receptivitate în comparație cu adulții;
plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează recepționarea unui număr crescut de noțiuni, mișcări, cuvinte, iar slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere îngreunează fixarea noțiunilor noi. Această neconcordanță se rezolvă printr-un număr mai mare de repetări a noțiunilor sau a actelor motrice; astfel, copilul antepubertar fiind capabil să-și însușească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoștințe noi decât adultul.
Particularitățile fiziologice
Nevoia de oxigen
Energia necesară pentru contracția musculară este furnizată de compușii organici (fosfagenul) din mușchi. Aceștia se refac prin degradarea glucidelor în urma oxigenării. Reacțiile chimice succesive produc acid, iar fără oxigen acidul se transformă în acid lactic. Oxigenul este transportat până la mușchi de către globulele roșii (fiind importantă o bună circulație și vascularizarea musculară), datorită impulsului cardiac.
Marile tipuri de efort în alergare
Efort de viteză pură. Alergare cu viteză maximă pe o distanță redusă: mușchiul posedă rezerve energetice suficiente timp de 6-7 secunde.
Situații energetice: anaerobie alactacidă;oxigen suficient; nu se produce acid lactic.
Situații privind inima: – nu există efort cardiac.
Efort de rezistență. Alergare cu viteză maximă pe o distanță maximă: aportul de oxigen este insuficient. O parte se transformă în acid lactic.
Situații energetice: anarobie lactică: oxigen insuficient, acid lactic.
Situații privind inima: puls cardiac intens, 160 – 180 bătăi pe minut și mai mult. Adaptarea cardiacă solicitată tonicitatea fibrelor musculare.
Efort de rezistență prelungită. Alergare cu viteză adaptată la o durată maximă; aportul de oxigen este suficient. Se stabilește un echilibru între cererea mușchiului și aportul datorat aparatului cardiovascular și pulmonar. Teoretic efortul poate fi de durată.
Situații energetice aerobic: echilibru de oxigen, nu se produce acid lactic sau dacă se produce este foarte puțin.
Situații privind inima: puls cardiac moderat 130 – 150 bătăi pe minut. Adaptarea cardiacă solicitată energia contracțiilor cardiace
Pentru copiii de la 6 la 8 ani, se recomandă să acționăm asupra:
Anaerobiei alactice – prin jocuri de viteză pură pe distanțe scurte: 6-7 secunde, 30-40 metri, viteză de reacție la stimuli auditivi, să fie ca un arc: încordat, atent, întinderi în sus, în jos, împingeri: pe un picior, pe ambele picioare, alternativ, educație fizică generală.
Aerobiei – prin jocuri de rezistență fundamentală: să învețe să-și stăpânească pulsul, să învețe să-și controleze respirația, să învețe să-și asculte corpul, să fie sociabil pentru un efort concomitent.
Particularități psihologice
Perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar este adesea descrisă, fie ca un fel de sfârșit al copilăriei, fie cu particularități de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare, fie ca etapa de debut primar al adolescenței, fie ca etapa distinctă a copilăriei. În copilăria timpurie și în perioada preșcolară are loc cea mai importantă achiziție de experiență adaptivă.
Învățarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor radicale de condiționare a dezvoltării psihice în ansamblu sau pe care le provoacă și ca urmare a dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod independent.
Învățarea și alfabetizarea constituie condițiile majore implicate în viața de zi cu zi a copilului după 6 ani. Această condiție nouă de existență acționează profund asupra personalității lui.
Școala impune modelele ei de viață, dar și metodele sociale de a gândi și acționa. Ea creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, cât și condiția de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală și comportamentală). Prin pregătirea pentru activități complexe și variate, școala formează capacitatea de activitate, respectul față de muncă, disciplină și responsabilitate ca trăsături psihice active. Uneori, conduita lor este centrată pe suspiciunea de încălcare a regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi).
La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în viața socială. După 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, o creștere a expansiunii, o mai mare extroversiune și trăiri numeroase euforice și de exaltare, semn că adaptarea școlară a depășit o fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situații, întâmplări și obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea față de mediul extrașcolar și față de mediul stradal. Tot la această vârstă are loc și o creștere ușoară a rapidității reacțiilor; copilul pare mereu grăbit.
Vârsta de 8 ani este foarte sensibilă pentru educația socială, dat fiind faptul că adaptarea a depășit încă o etapă tensională și copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru și mai mare stăpânire a condițiilor de activitate școlară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv și preocupat de numeroase probleme, dintre care și aceea a provenienței copiilor, dar și de probleme privind apartenența socială, identitatea de neam.
Băieții au mai mari dificultăți decât fetițele în învățarea citit-scrisului. În urma unei largi anchete a reieșit faptul că la învățătorii care considerau că nu există diferențe acestea nu existau, pe când la cei ce spuneau invers, existau diferențele respective.
Există diferențe relativ importante în ceea ce privește gradul de dezvoltare al limbajului copiilor la intrarea în școală. Acestea privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului, nivelul exprimării gramaticale în litere.
La acestea se adaugă neînțelegeri parțiale sau totale ale sensului cuvintelor, nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoașterea termenilor tehnici și științifici, confundarea paronimelor, confuzii privind sinonimele și omonimele, tendința de a crea cuvinte noi pentru noțiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reținute.
Un alt fenomen legat de particularitățile limbajului oral la copii în primele clase constă în dificultatea de a realiza exprimări explicite. Utilizarea delimitativă și restrictivă a limbajului la situații mai mult de comunicare ori dialog simplu în viața de familie, creează o sărăcie a exprimării specifice, un fel de tendință spre exprimări eliptice, economicoase, dar neglijente adesea, fără nuanțări și fără caracteristici ale vorbirii.
Competența lingvistică este în general mai dezvoltată decât performanța verbală. Prima este întreținută de limbajul pasiv al copilului. Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în școală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârșitul perioadei școlare mici (1500-1600 în vocabularul activ).
În activitatea cotidiană, implicarea atenției este apreciată întotdeauna ca un factor al reușitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absența ei – ca factor generator de erori sau eșecuri. Ea este prima realitate psihică ce se scoate în față, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de câte ori trebuie să dăm seama de rezultatele unei acțiuni concrete sau a alteia.
Prin imperativul „fii atent!” se înțelege modul de a ne mobiliza și canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potențele și capacitățile în direcția ieșirii cu bine dintr-o situație dificilă sau a realizării obiectivului propus.
Atenția poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare și potențare selectivă a funcțiilor și activităților psihice și psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul și finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficiență adaptivă.
În mod normal, pe la 6-8 ani copilul este capabil de o atenție suficient de stabilă pentru a se putea integra în activitatea școlară. Totuși, în primul an de școală, insuficiența atenției elevilor este pregnantă. Din cauza noutății situațiilor cărora trebuie să li se adapteze, copiii de 6-8 ani se caracterizează printr-un volum deosebit de redus al atenției și prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activități sau obiecte.
Datorită acestui volum redus și a incapacității de distribuire a atenției, copiii fac adeseori impresia că nu sunt atenți. În același timp, datorită faptului că întreaga ambianță este nouă și neobișnuită, atenția copiilor se distrage ușor de la sarcina principală. O altă caracteristică a atenției copilului este predominarea atenției involuntare asupra celei voluntare. Din aceasta cauză, dacă lecția nu trezește suficient interes, copii devin neatenți.
În fiecare clipă a existenței sale, omul recepționează un număr mare de informații venite, fie pe exterior, fie din interiorul organismului. Astfel, elevul care se află într-o clasă primește informații asupra luminozității și temperaturii sălii, recepționează prezența celorlalți elevi. Interesul psihologilor față de problema atenției a înregistrat mari fluctuații de la considerarea acesteia ca „nerv al întregului sistem psihologic” până la punerea sub semnul îndoielii a validității termenului însușit de atenție.
Atenția este un proces psihic specific real și unitar. Evoluția sa de la reacția de orientare neselectivă până la atitudinea pregătitoare sau atenția efectivă, este determinată de semnificația obiectivului supus atenției pentru subiectul dat.
Întrucât atenția nu are o existență de sine stătătoare, ci se află în slujba unei activități de cunoaștere, elaborarea și perfecționarea ei are loc ca proces implicit, pe măsura antrenării exercitării activității date. Acest caracter cognitiv-creativ al atenției ne permite să înțelegem atât efectele sale asupra proceselor de cunoaștere, cât și menținerea sa concentrată pe obiectul sau lucrarea efectuată.
Fenomenul de atenție se caracterizează printr-o îngustare a câmpului perceptiv, prin orientarea acestui câmp înspre un anumit obiectiv, care este selectat dintre multiplele surse de informații sau acționează simultan asupra percepției.
Atenția este o condiție necesară pentru asimilarea cunoștințelor. În mod obișnuit, starea de atenție se manifestă vizibil prin reacții receptoare, prin reacții postulare și prin mimica specifică: încordarea mușchilor feței, privirea concentrată. Toate aceste reacții constituie orientarea activă a organismului către selecția informațiilor. Dimpotrivă, distragerea atenției se exprimă prin agitație continuă, ori printr-o altă atitudine care arată absența mobilizării pentru activitate. Manifestările exterioare nu ne ajută întotdeauna să stabilim dacă elevul este sau nu atent.
În activitatea organizată sunt antrenate diferite forme de atenție. Astfel, atenția involuntară este condiționată de unele particularități ale obiectelor și excitațiilor: mărimea, intensitatea, noutatea, variabilitatea. Atenția involuntară nu cere eforturi speciale de concentrare, deoarece obiectul sau fenomenul în sine îi captează și le mobilizează procesele perceptive. Atenția involuntară nu asigură întotdeauna fixarea conștientă și temeinică a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor. Este necesar ca atenția să se bazeze pe voința proprie, fie când se percepe un material intuitiv, fie când se transmit cunoștințe abstracte sau se consolidează o deprindere.
Atenția voluntară se caracterizează prin orientarea intenționată, inversă și susținută a activității psihice pentru înțelegerea problemelor și sarcinilor dificile, inclusiv pentru însușirea unui material care în sine nu pare interesant.
La vârsta de 6-8 ani, atenția prezintă încă multe laturi ce trebuie avute în vedere. Volumul și intensitatea atenției sunt relativ reduse la școlar. El urmărește excesiv persoana învățătoarei, dar nu e la fel de atent la ceea ce face sau ce spune aceasta. Distribuirea atenției este dificilă, încât micul școlar nu poate să cuprindă și să rezolve în același timp mai multe activități. Urmărirea vizuală a unui material intuitiv și înțelegerea descrierii verbale simultane constituie de fapt două operații, din care elevul efectuează adesea numai una singură. Având ca sarcină de lucru să scrie niște litere din abecedar, elevul se concentrează numai asupra executării formei grafice, nerespectând indicațiile cu privire la ținerea instrumentului de scris în mână, poziția caietului, a corpului la scris. Flexibilitatea atenției, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la alta este slabă.
Atenția involuntară are o pondere mai mare față de atenția voluntară. Elevii se antrenează cu plăcere în activitățile în care folosesc povestirea sau cele desfășurate pe bază de materiale intuitive, dar urmăresc destul de greu exercițiile de analiză și sinteză verbală sau de predare teoretică a operațiilor aritmetice.
Atenția consumă multă energie și de aceea fenomenul de oboseală se instalează cu precădere la nivelul acestui proces. Școlarul mic, după o concentrare de câteva minute la scris, abandonează scrisul și se îndeletnicește cu altceva. Pe parcursul săptămânii, se observă o oscilație a capacității copilului de a fi atent. Distragerea atenției se constată la elevii din clasa I la prima și la ultima oră. La școlarii clasei a II-a, deși scad valorile la unele feluri de atenție, cresc la altele.
La vârsta de 6-8 ani, o pondere deosebită, chiar absolută se acorda repetiției și exercițiului ca factori determinanți ai învățării. Adaptarea senzorială ca și obișnuințele nu pot fi excluse din sfera învățării. Învățarea nu se confundă nici cu actele înnăscute, nici cu maturizarea, nici cu oboseala, motivația, totuși în condiții naturale aceasta nu poate fi separată de factorii respectivi. Învățarea se așează sub semnul unor acțiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire și educare. Este vorba de strategiile de instruire și educare care se aplică sau pe care și le aplică cel care învață și de a căror calitate depinde modul de orientare, extensiunea și eficiența formativă a acțiunilor lui de învățare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al învățării și ridicare la rang de lege a dezvoltării psihice prin învățare.
În jocul de fotbal, factorul psihic este prezent permanent (în pregătire, în timpul jocului și al refacerii după efort). Influențele factorului psihic sunt dependente de vârstă și de transformările morfo-funcționale care apar în procesele de creștere și de dezvoltare. Pregătirea psihologică constituie un proces complex la care participă familia, școala, clubul sportiv și nu în ultimul rând calitățile individuale ale copilului, care trebuie cunoscute și evaluate permanent.
Prezentăm în continuare un „model” privind aptitudinile generale și speciale pentru jocul de fotbal:
Sfera psiho-senzorială:
percepții spațio-temporale: aprecierea corectă a distanțelor și a vitezei mingii în mișcare, precum și cele ale jucătorilor;
sensibilitatea kinestezică: aprecierea corectă a forțelor la nivel de efector (picior, cap, mână).
Sfera psiho-motricității:
coordonarea psiho-motrică generală;
activitate practică generală: precizia și rapiditatea reflexelor optico-motoare și auditiv-motoare;
Sfera psiho-intelectuală:
atenția (concentrare, distributivitate, stabilitate, volum);
plasticitatea proceselor de gândire (rapiditate, suplețe, independență, caracter critic și autocritic).
ratări din situații favorabile și lovituri libere).
Cunoașterea și educarea calităților psihice
Atenția (concentrarea, distribuția, stabilitatea, volumul). Metode: exersarea cu modificări de execuție, număr mare de repetări, individualizare. Mijloace: alergări cu schimbări de direcție și tempou combinate cu acte motrice, executate la comenzi de fluier; acte motrice executate la comenzi inverse, jocuri dinamice cu și fără minge, jocuri la patru porți mici, deprinderi tehnico-tactice cu modificări de execuție (parametrii, combinații, repere). Necesitate: Pentru a realiza cerințele fazei de joc, este necesară obișnuirea copiilor cu ridicarea „capului din pământ” (execuții, transmiteri), dar și pentru formarea și dezvoltarea „vederii periferice”. De asemenea, formarea simțului mingii (kinestezia) pentru o apreciere cât mai reală a distanțelor, vitezelor de deplasare (jucători, minge), traiectorii, în special în perioada învățării și consolidării deprinderilor tehnico-tactice.
Emotivitatea La nivelul copiilor (vârstă, grad de experiență scăzut sau lipsă) apare frecvent sub diferite forme: timiditate, încordare, sensibilitate, nervozitate, transpirație abundentă înainte de joc, complexare. Principalii factori care produc emoțiile sunt de ordin fizic (frig, ploaie, căldură), oboseală, adversar, arbitrii, spectatori, coechipieri, succesul și insuccesul, accidente. Mijloace de combatere: discuții, încurajări, exerciții, ștafete, concurs, jocuri în inferioritate și superioritate numerică și valorică, încălzire corespunzătoare înainte de efort.
Memoria (volumul, organizarea, mobilitatea, rapiditatea). Prezintă importanță prin ponderea învățării. O problemă deosebită este păstrarea informațiilor, care este influențată „de fenomenul de uitare”, care are o valoare mare imediat după învățare, scade treptat, apoi stagnează. Trebuie să remarcăm rezultatele studiilor recente care fac referiri la capacitatea de reținere a creierului uman, ale datelor și informațiilor din fiecare zi. Cele mai puțin importante se uită rapid. Valorile de reținere sunt 10 % din ce citim; 20 % din ce auzim; 30 % din ce vedem ; 50 % din ceea ce vedem și auzim; 70 % din ce spunem și 90 % din ce facem. În joc, datorită influențelor cerințelor și a condițiilor fazelor, memoria suferă procese de restructurare. Necesitate: folosirea de metode și de mijloace din pedagogie. La planificarea lecției, în prima parte, se prevede o repetare a cunoștințelor predate la lecția precedentă, iar unele exerciții se repetă de mai multe ori.
Gândirea tactică (rapiditate, independență, adaptare, decizie). Este dependentă de valoarea inteligenței. Mijloace: analize și comparații ale antrenamentelor și ale jocurilor; exerciții în condiții variate și deosebite (spații mici, spații aglomerate, dezechilibrări); întreceri cu adversari de valori diferite; exerciții și jocuri în condiții atmosferice nefavorabile (orientarea jocului pe suprafețe bune de jucat, evitarea paselor pe jos, simplificarea acțiunilor prin lovirea mingii din aer, folosind pase directe și devieri).
Inteligența. Inteligența practică la copii se poate evalua de la începutul pregătirii și formării prin observări care privesc ușurința de înțelegere și de învățare a noțiunilor teoretice și de execuție a deprinderilor și a actelor motrice; inițiativă, cooperare; găsirea rapidă de soluții și de decizii necesitate de fazele de joc.
Voința (atingerea scopului, fermitate, curaj, dârzenie, stăpânire de sine). Dezvoltarea se face pe seama învingerii obstacolelor și a greutăților care apar în joc. Metode: exerciții, ștafete, jocuri având caracter de întrecere, execuții cu handicap (efective, scor); exerciții cu limitarea de execuții (atingeri minge, obligatorii); exerciții în condiții de oboseală. Cerințe: precizie în execuții, jocuri de pregătire, formarea simțului de analiză. Exemple: în lupta pentru deposedare este necesară inițiativă, curaj, fermitate. Mijloace: exerciții de tracțiuni și împingeri, dezechilibrări, sărituri, 1:1, sărituri la piept. Execuții de lovituri de la 11 m pentru stăpânirea de sine. În cazul creșterii treptate a complexității efortului, folosim: execuții de acțiuni tehnico-tactice în viteză maximă și cu precizie. Exemplu; conducerea mingii 10-15 m, călcare, preluare pe o altă direcție cu tras la poartă. Creșterea valorii efortului: alergări de rezistență 1200-2200 m, efectuate la sfârșitul lecției, jocuri cu handicap, 3:4, 2:3. În cazul folosirii acțiunilor de joc în condiții de oboseală, nu se va pune accentul pe precizia execuției: când se prelungește durata de antrenament, nu se va modifica intensitatea. Modelarea pregătirii în condiții asemănătoare jocului necesită adversari, arbitraje nefavorabile.
Personalitatea
Temperamentul ca latură dinamică și energetică a personalității, se poate exprima prin mișcări, limbaj, reacții emoționale, mod de adaptare la situații nou create, etc. Tipurile clasice de temperament: sanguin, coleric, flegmatic și melancolic cu următoarele calități principale: forță, echilibru și mobilitate. Se cunoaște că nu există tipuri pure de temperament, ele apar combinate, cu trăsături predominante pentru un anumit tip. Cunoașterea trăsăturilor temperamentale ne pot ajuta și orienta în stabilirea așezării în teren a jucătorilor și în mod special a repartizării sarcinilor care le revin în cadrul compartimentului și al echipei. Cunoașterea se face prin folosirea fișelor de observare.
Recomandări în cazul jucătorilor cu temperament predominant sanguin: adaptarea la antrenamente și jocuri se obține mai ușor; jucătorul prezintă vioiciune, inițiativă, spirit de cooperare, dorință de succes care se manifestă puternic. Nu are conflicte în antrenamente cu coechipierii, se încadrează ușor în disciplina echipei, nu protestează la deciziile arbitrilor, nu manifestă agresiune față de adversar, dar în unele cazuri poate fi superficial. Uneori, dacă nu este controlat, nu execută cu conștiinciozitate exercițiile monotone, cele care se repetă de mai multe ori, cele care necesită eforturi deosebite. Este necesar să fie ferit de anturaje nepotrivite, cu influențe negative spre o viață sportivă necorespunzătoare. Jucătorul trebuie controlat și să știe acest lucru.
Jucătorul cu temperament predominant coleric suportă mai greu monotonia în antrenamente, situațiile stresante îl pot conduce la manifestări și izbucniri violente (conflicte cu adversari, coechipieri și antrenor). Prezintă reacții revendicative și contrare regulamentului. Insuccesele repetate pot mobiliza jucătorul, dar îl pot conduce și la manifestări violente. Antrenorul va trebui să acționeze cu mult tact și răbdare.
La jucătorul cu temperament predominant melancolic apar manifestări și situații de autoexigență, sensibilitate mare și înclinații spre sentimentalism. În unele situații, jucătorul nu este realist, iar la insucces devine visător. La unele antrenamente poate obține rezultate mai bune decât în jocuri. La jocurile cu miză mare se pot pierde și pot fi dominați de adversarii direcți. La antrenamente își respectă riguros programul. Este necesară prezența și intervenția antrenorului, atât la antrenamente cât și la jocuri.
În cazul jucătorului cu temperament predominat flegmatic, se poate conta pe temperamentul lui, care are în general reacții normale. Manifestă perseverență în antrenamente și jocuri, muncește conștiincios, nu-și pierde stăpânirea de sine în momente dificile, dar poate fi depășit datorită ritmului lent de acționare. Este necesar ca antrenorul să aibă răbdare, deoarece rezultatele bune se obțin mai târziu. Jucătorul va fi folosit în situațiile deosebite ale jocului.
Unele manifestări negative ale trăsăturilor temperamentale se pot reduce și chiar anihila prin compensare, care se poate obține prin dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter și a unor atitudini corespunzătoare. Jucătorii trebuie să fie îndrumați și orientați pentru a obține un proces de auto-formare care să conducă și la autoeducație.
Trăsăturile de caracter. Acestea definesc comportarea și relațiile jucătorului în procesul de instruire și în jocuri. Ele se manifestă prin emoții, sentimente, forme diferite de exprimare a voinței. Sunt influențate de nivelul conștiinței și de capacitatea de autoconducere. În dezvoltarea acestora sunt folosite convorbirile, munca perseverentă la antrenamente, consecvența, exigența, fermitatea, educația.
Pentru dezvoltarea personalității este necesară dezvoltarea și educarea unor trăsături pozitive. Astfel, interesele se educă prin obținerea unor rezultate cât mai bune pe plan profesional, școlar și sportiv. Pe plan sportiv prin pregătirea teoretico-metodică, iar în antrenamente să se depună eforturi continue. Este necesar ca aptitudinile personale să fie dezvoltate și perfecționate printr-o pregătire de calitate, deoarece aceasta se dezvoltă inegal și variat, necesitând folosirea unor elemente și structuri din alte discipline și jocuri sportive.
În procesul de autoeducare accentul se va pune pe creșterea capacităților de autocunoaștere și autoobservare, pregătirea teoretico-metodică, ședințe de analize și de pregătire a jocului, autoeducarea voinței prin respectarea programului de pregătire și viață sportivă, învingerea stărilor emoționale folosind încălzirea și pregătirea psihologică de concurs.
Pentru antrenor, o preocupare de bază o reprezintă formarea și dezvoltarea gradului de asociabilitate, modelarea comportamentului în funcție de cerințele și condițiile de joc, analize, control și îndrumare permanentă a activității.
În ultima perioadă de timp, se vorbește tot mai des despre capacitatea de cunoaștere a individului, folosind și alte mijloace, diferite de cele ale psihologiei, precum fiziognomia și fizionomia. Acestea permit determinarea tipurilor de caractere în funcție de conformația trupului și a membrelor sub aspect fizionomic, la care se adaugă mimica, gesturile și mersul.
Fizionomia stabilește trăsăturile de caracter și tipurile de indivizi după trăsăturile capului, în special ale feței, cu unele adausuri la gesturile capului, privire, râs, voce.
Trăsăturile de caracter sunt stabilite prin analiza celor cu caracter pozitiv, cu cele având un caracter negativ, efectuând o compensare, în care cele pozitive sunt dezvoltate, iar cele negative sunt compensate printr-o înlocuire cu altele. În practică sunt cunoscute peste 170 de tipuri de trăsături.
Particularități motrice
Influențat de integrarea în mediul școlar, cu rezonanțe largi în plan psihic, de personalitate, afectiv, școlarul mic este supus unor solicitări net crescute, resimțite diferit, în funcție de stadiul său de dezvoltare biologică. În această perioadă, creșterea și dezvoltarea morfo-funcțională a școlarilor sunt mai rapide și, în general, mai uniforme decât în etapele anterioare.
Motricitatea în această perioadă este debordantă, capacitatea de învățare motrică remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului. Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare-perfecționare.
Alergarea are un aspect apropiat de cel optim; odată cu creșterea și îmbunătățirea repartiției de forțe, deplasarea verticală a centrului de greutate crește, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie. De asemenea, piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului.
Prinderea/preluarea mingii se caracterizează printr-o poziție de așteptare mai suplă, brațele sunt semi-flectate, iar picioarele depărtate. La începutul perioadei (6 ani), copilul are dificultăți de plasare în raport cu traiectoria mingii. La 8 ani deplasările cu mingea sunt mult mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.
Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi (ce face parte, de altfel, și din conținutul instructiv al programei de educație fizică și din testele la orice nivel de selecție) implică o acțiune concertată a diferitelor segmente corporale: brațe, membre inferioare, trunchi, cap, în funcție de orientarea lor în spațiu și de amplitudinea mișcării fiecăruia dintre acestea.
Copilul care a căpătat un plus de forță față de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o bună „cooperare” a forțelor orizontale și verticale, o acțiune coordonată a brațelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază.
La această vârstă se poate începe studiul evoluției reglării elanului în săritura în lungime. Dezvoltarea acestei capacități a fost determinată prin observarea fazelor de accelerare și decelerare a vitezei în elan și prin măsurarea amplitudinii fuleurilor. La 6 ani se manifestă tendința de modificare a ritmului, insuficient structurată însă. La 8 ani copilul începe să conștientizeze necesitatea ruperilor de ritm, alternând accelerarea cu decelerarea.
Dozarea caracteristicilor psiho-fizice, extrem de favorabile achiziționării de structuri motrice, trebuie exploatate la această vârstă în mod just, în vederea învățării tehnicilor fundamentale, coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior. Dozarea corectă a efortului la copiii antepubertari, cu evitarea suprasolicitării sau subsolicitării, trebuie să asigure o valorificare completă a capacității reale de efort și posibilității crescute de progres.
Caracteristici specifice ale cercetării problematicii selecției în fotbal
A organiza și conduce procesul complex al selecției înseamnă a stabili obiective precise și clare, pe unitate, secții și specialiști, a instrui corespunzător pe toți cei cărora le revin sarcini în domeniul selecției, pe diferitele ei trepte, a analiza periodic eficiența acestei activități, pentru a stabili măsuri noi, adecvate pentru perfecționarea continuă a activității de selecție.
Întregul proces de selecție a talentelor pentru sportul de performanță este structurat pe mai multe etape, fiecare trebuind să aibă precizate aria organizatorică în care se desfășoară, precum și metodologia de realizare.
Aspecte organizatorice deosebit de complexe și de importante se conturează în desfășurarea activității la nivelul primei etape a selecției, etapa în care are loc de fapt depistarea și inițierea copiilor și juniorilor cu calități deosebite pentru sportul de performanță. Ca forme de organizare a activității în cadrul acestei etape „Sistemul Național Unic de Selecție” a prevăzut constituirea, la nivelul unităților de învățământ, a unor cercuri și grupe pentru inițierea elevilor selecționați la diferite ramuri de sport.
Nu există nici o îndoială asupra faptului că principala pârghie de creștere a eficienței activității de depistare și inițiere a talentelor trebuie acționată la nivelul scolii de către profesorii de educație fizica, a căror calificare le conferă aceasta prioritate.
Grupelor de pregătire sportivă li se alocă 5 ore săptămânal, acestea fiind conduse de profesorii de educație fizică. Efectele acestei organizări trebuie să se concretizeze în:
creșterea considerabilă a numărului de copii care prezintă disponibilități fizice pentru sportul de performanță;
asigurarea creșterii potențialului fizic și motric al elevilor depistați și incluși în grupele de pregătire sportivă;
creșterea valorii grupelor de începători din cadrul secțiilor unităților sportive, prin promovarea unor elevi care au deja un an de pregătire fizică multilaterala și o motivație orientată spre sportul de performanță.
Depistarea elevilor cu calități pentru sportul de performanță reprezintă o sarcină obligatorie și permanentă a tuturor profesorilor de educație fizica, elevii selecționați fiind orientați către unitățile specializate.
Admiterea tinerilor talentați în grupele de începători ale unităților sportive trebuie realizată în condiții de organizare ireproșabile, cu participarea profesorilor de educație fizică angajați în această activitate, a antrenorilor din unitățile sportive și a medicilor (sportivi sau pediatri) care pot contribui decisiv la elaborarea deciziei de selecție.
În același timp, se recomandă imprimarea unui caracter sărbătoresc acestui moment cu adânci semnificații pentru viitoarea activitate de performanță a tinerilor:
constituirea grupelor de pregătire pe niveluri valorice în cadrul secțiilor reprezintă nu numai un act metodic, ci și o acțiune organizatorică importantă care trebuie desfășurata cu mare exigență, deoarece efectele acestei structuri sunt în măsura să asigure calitatea procesului de instruire;
promovarea sportivilor la un nivel superior, condiție esențială a procesului și creșterii măiestriei lor sportive; această promovare are un caracter permanent, fiind însoțită de o amplă acțiune organizatorică având la bază criterii obiective, dar și înțelegerea faptului că, potrivit metodologiei moderne a antrenamentului, nu se mai încredințează aceluiași tehnician atât sarcina depistării și pregătirii multilaterale a copiilor talentați, cât și aceea a conducerii procesului de instruire la toate nivelurile de performanță;
menținerea în grupe a sportivilor, reprezintă un proces organizatoric și metodic care, în unele unități sportive, are la bază foarte mult subiectivism, conducând la pierdere de timp, blocarea promovării adevăratelor talente, consumarea unor fonduri importante, promovarea mediocrității.
Testarea periodică a sportivilor, trecerea probelor și normelor de control în procesul de antrenament sau pentru admiterea participării la sistemul competițional reprezintă o obligativitate de prim ordin atât în activitatea tehnicienilor, cât și a conducătorilor unităților sportive.
Studiile, experiențele și cercetările actuale au confirmat condiționarea înaltei performanțe de calitatea „materialului” uman care intră în sport, validându-se astfel importanța deosebită a selecției în activitatea de instruire desfășurată ulterior, pentru obținerea marilor performanțe sportive.
Obiectivul principal al identificării talentelor este să fie descoperiți și selecționați acei sportivi cu cele mai mari calități pentru sport.
Dată fiind implicarea determinantă a selecției asupra nivelului performanței există unele considerații referitoare la acest proces:
selecția empirică – realizată pe baza unor criterii unilaterale, de multe ori se soldează cu erori, succese întâmplătoare sau un progres neînsemnat, în ciuda faptului că procesul de instruire poate fi corect conceput și organizat;
întrucât performanța se apropie de limitele cunoscute ale posibilităților umane, în scopul îmbunătățirii acesteia, știința implicată multidisciplinar (antrenor, biolog, matematician) va trebui să-și exprime aportul, nu doar în planul pregătirii ci și în cel al selecției în care se regăsesc potențiale rezerve;
selecția științifică presupune o activitate multilaterală, complexă, abordată într-un concept unitar în dinamica în care aspectele medico-biologice, psihologice, pedagogice au o importanță variabilă, uneori secundară, alteori decisivă;
având în vedere că selecția începe să opereze de la o vârstă timpurie și că se adresează unor organisme aflate în prim proces de creștere și de formare a personalității se impun anumite rezerve în ceea ce privește emiterea unor verdicte hotărâtoare, evoluția și limitele ființei umane în plan psihologic având o oarecare doză de imprevizibilitate;
un sistem de selecție presupune o activitate de diagnoză și prognoză continuă, care însoțește pe toate treptele dinamica evoluției sportivului, operând printr-un complex de criterii, indici și norme de selecție cu caracter general și specific, obiectivizate și valide practic.
Partea a ii a
Cercetări preliminare privind selecția sportivă în fotbal
Orientări și tendințe actuale ale selecției primare în jocul de fotbal
Sportul de înaltă performanță cunoaște în zilele noastre o deosebită efervescență, captând atenția a zeci și zeci de milioane de tineri și vârstnici atrași pe stadioane și în săli de mirajul întrecerii sportive, al performanței.
Știința (medicală, tehnologică, biochimică) s-a implantat profund și decisiv în ultimele decenii în performanța sportivă. Aceasta implementare a științelor în sportul de înaltă performanță începe de la vârste timpurii ale activității sportive, selecția prin sport fiind o asemenea treaptă inițială de introducere în sport. Pana mai ieri, în sport se venea de regulă întâmplător, circumstanțial și mult mai puțin în cadrul unui sistem. Ori, societatea de azi, din ce în ce mai dispusă să funcționeze pe baze științifice a sesizat că nu este rentabil nici pentru individ și nici pentru colectivitate să facă investiții materiale și morale pentru ca după câțiva ani totul să fie zadarnic, nerentabil.
Așa a apărut necesitatea instruirii pe baza unui sistem organizat științific, care să permită, pe baza unor criterii obiective, medico-biologice și a prognozei respective să-i selecționeze din masele mari de copii, pe cei mai dotați care, în urma unui antrenament corespunzător, să realizeze modelul biologic al performerului de mâine.
Astfel a luat ființă selecția dirijată în sport, componentă a antrenamentului sportiv, care operează azi în toate școlile și cluburile sportive ale sportului de performanță.
Momentul decisiv pentru marele campion revine profesorului de educație fizică și antrenorului care, într-un cadru organizat asigură depistarea, selecționarea celor mai dotați copii și promovarea lor într-un colectiv sportiv profilat pe pregătirea copiilor și juniorilor.
În abordarea corectă, aplicativă a selecției va trebui să dăm dovadă de multă mobilitate, clar viziune și, în același timp, o prognoza riguroasă a datelor înregistrate. Marea performanță este de neconceput a se realiza fără sprijinul științei sportului, iar prima intervenție a științei în fenomenul sportiv se numește selecția dirijată.
Selecția se bazează pe acumularea și colectarea unor informații despre viitorul sportiv. În realizarea acestui deziderat sunt folosite metode matematice și din ce în ce mai mult cibernetice care convertesc informațiile obișnuite într-un „model”.
Selecția se referă la acțiunea de depistare, de alegere și triere a elementelor cu calități corespunzătoare practicării anumitor ramuri sportive cât și la acțiunea de recuperare și de menținere a unor elemente care, deși recrutate, părăsesc ramura pentru care au fost selecționate, putând fi însă reorientate spre altele.
Scopul acțiunii este de a promova elementele cele mai înzestrate și a le orienta spre alegerea probelor și ramurilor sportive potrivite.
O bună selecție prezintă numeroase avantaje:
reduce durata instruirii;
elimină sau diminuează simțitor procesul de pierderi;
orientează corespunzător sportivii;
ajută la obținerea mai rapidă a performanțelor.
Selecția nu este operație unică, făcută odată pentru totdeauna ci un proces evolutiv, indestructibil legat de creșterea și dezvoltarea somato-funcțională, psihică și motrică a copilului și adolescentului. Ea nu trebuie privită ca o acțiune singulară dispersată de restul procesului de pregătire ci ca un sistem cu un grad ridicat de complexitate și cu multiple funcții de interdependență între laturile acesteia.
În acțiunea de selecție, pentru a diminua cât mai mult coeficientul de eroare, trebuie să se țină seama de o serie de factori care pot influența aprecierile:
nivelul la care se situează cunoștințele și experiența motrică anterioară;
ereditatea;
vârsta fiziologică.
Selecția poate fi întâmplătoare – ocazională, fără a urmări intenționat acest lucru sau premedita. Ea poate avea și un caracter periodic, la începutul fiecărui an școlar sau ciclu de pregătire sau permanent.
Selecția nu trebuie limitată doar acțiunea de depistare ci trebuie să aibă un flux continuu, sportivi selecționați fiind urmăriți și apreciați o perioadă mai lungă.
Pentru a fi eficientă acțiunea de selecție trebuie să se bazeze pe indici obiectivi de apreciere. Analiza posibilităților individului se va face pe planuri multiple prin folosirea unor baterii diversificate de teste care să determine valoarea înclinațiilor și aptitudinilor, pe cât posibil neinfluențate de nivelul de cunoaștere a tehnicii. Fotbalul, făcând parte din grupa jocurilor sportive (cu caracteristica dominantă-efortul bazat pe viteza și viteză-forța), are ca perioadă practică de selecție inițială vârsta de 6-8 ani.
Susținem această afirmație și este necesar să arătam ca vârsta propice selecției pentru fotbal poate coborî la 6-8 ani, vârsta la care aptitudinile cerute de specificul jocului apar conturate în comportamentul psiho-motric al copiilor.
Etapizarea procesului de selecție în fotbal se prezintă astfel:
Etapa I-a începători – vârsta 6-8(10) ani
depistarea tinerilor talente;
constituirea grupelor de începători;
cultivarea dragostei și motivației pentru fotbal;
dezvoltarea calităților morale și de voință;
pregătire fizică generală;
inițierea în tehnica jocului de fotbal;
studiul comportamentului psiho-motric.
Etapa a-II-a avansați – vârsta 10-14 ani
continuarea pregătirii fizice generale;
dezvoltarea calităților morale și de voință;
începerea pregătirii specializate;
desăvârșirea pregătirii tehnico-tactice.
Etapa a-III-a performanță – vârsta 14-18 ani
selecția definitivă la sfârșitul etapei;
abordarea pregătirii pentru marea performanță;
controale medicale periodice;
probe și norme de control;
corelația sportiv –învățătură.
Selecția inițială constă în depistarea elementelor cu aptitudini pentru fotbal, și în activitatea de constituire a grupelor de începători, elementele caracteristice acestei etape fiind reprezentate de căile utilizate de antrenor, elementele de frânare în reușita acțiunii și de acțiunile menite să prevină influența elementelor de frânare.
În ceea ce privește metodele utilizate de antrenori pentru depistarea elementelor dotate acestea sunt multiple și diferă foarte mult. Ele pot fi sistematizate astfel:
asistențe la lecțiile de educație fizică din școli;
urmărirea evoluției copiilor în activitatea competițională organizată;
organizarea de jocuri și competiții în vacanță;
organizarea de jocuri speciale cu caracter de selecție;
urmărirea evoluției copiilor la joaca desfășurată în marile cartiere de locuințe;
discuții purtate cu profesorii din școli, învățătorii și cu părinții copiilor remarcați.
Elementele de frânare care apar în aceasta etapă constituie o piedică destul de mare și greu de trecut. Ele sunt de ordin obiectiv sau subiectiv și fac să se piardă o mulțime de copii.
opoziția părinților față de încadrarea copiilor în activitatea sportivă constituie unul din principalele elemente care duc la frânarea reușitei acțiunii. Mai sunt totuși părinți care nu înțeleg necesitatea activității sportive sau cel puțin nu vor să o înțeleagă.
insuficienta stăpânire a elementelor de bază ale fotbalului și teama de a fi ridicol;
condițiile solicitante de antrenament;
lipsa de tact a cadrelor de specialitate în activitatea depusă cu copiii de vârste mici;
scăderea randamentului la învățătura;
distanța mare dintre sala și domiciliul elevilor.
Pentru a depăși aceste greutăți sunt necesare unele masuri care luate la timp pot duce la obținerea unor rezultate pozitive:
acțiunea de a-i convinge pe părinți să le permită copiilor practicarea fotbalului;
sublinierea unor perspective atrăgătoare, mobilizatoare;
participarea sportivilor selecționați la jocurile celor mari (juniori II, I);
organizarea exemplară a acțiunii de selecție.
Principalele criterii de care trebuie să se țină seama în procesul de selecție sunt:
starea de sănătate;
rezultatele explorărilor funcționale ale diferitelor organe, aparate și sisteme;
indici de dezvoltare morfologică;
rezultatul unor investigații pe planul activității psihice (perseverența, curajul, gradul de independență, creativitatea, viteza de decizie);
relația dintre vârsta fiziologică și vârsta cronologică.
Considerații generale privind selecția pentru formarea grupelor de copii începători la vârsta de 6-8 ani, pentru practicarea jocului de fotbal
Evoluția rapidă și spectaculoasă a jocului de fotbal în ultima vreme a avut implicații asupra tuturor modelelor de instruire și negreșit asupra începerii inițierii în fotbal la vârste mici.
Tehnicienii domeniului consideră că este necesar ca jocul de fotbal să fie practicat în mod organizat de la o vârsta timpurie, pe o bază largă de selecție și pregătire, iar practica ne-a demonstrat de fiecare dată că virtuozitatea în fotbal se dobândește în timp, acumulându-se experiență în joc, calități fizice corespunzătoare, stabilite în perfecționarea deprinderilor practice, maturitate în gândirea tactică.
Performanțele sportive au atins în ultimul timp nivele atât de înalte încât realizarea și depășirea lor reprezintă unul din principalele preocupări ale specialiștilor.
Selecționarea și pregătirea timpurie pentru jocul de fotbal necesită eșalonarea corespunzătoare a obiectivelor, sarcinilor și mijloacelor, ținând cont de nivelul și posibilitățile copiilor cât și de condițiile de lucru și baza materială existentă.
În literatura de specialitate se emite din ce în ce mai mult ideea că selecția este o știință care se bazează pe cuantificarea parametrilor diferențiați și specifici fiecărui domeniu în parte, fiind cunoscută sub denumirea de SELECȚIOMETRIE.
Referitor la domeniul sportului de performanță putem afirma că selecția apare ca un proces – deoarece reprezintă o activitate bazată pe repetabilitatea ce preocupă diferite forme instituționalizate, de cadre de specialitate ale domeniului.
Plecând de la aceste aspecte esențiale teoretice putem spune că selecția reprezintă o acțiune conștient orientată în vederea depistării, trierii și orientării elementelor cu calități corespunzătoare, și care manifestă motivații, aptitudini, calități pentru practicarea anumitor ramuri de sport. În stadiile prepubertare și pubertare sau vârste și mai mici, acționează în mod dominant orientarea către sport.
Prin orientarea către sport se înțelege actul parțial sau final al unei intervenții susținute la începutul și pe parcursul activității sportive a unui copil, în vederea sondării unor aptitudini sportive și îndrumarea lui către practicarea probabilă a unei ramuri sportive pentru care are calități și afinitate.
Orientarea timpurie a copiilor către sport desăvârșește procesul de pregătire multilaterală sau specializare timpurie a viitorilor performeri în baza teoriei și metodicii sportive date, în baza modelelor preconizate pentru această etapă și verificate în baza unor sisteme cuantificate, obiectivele inițiale stabilite respectând particularitățile de vârsta și sex, pentru fiecare ramură sportivă în parte, corelate cu norme și probe de control general valabile pentru indicii antropometrici și ai pregătirii fizice generale.
Orientarea în sport către o ramura sportiva, deși intrată în spațiul selecției cuprinde două laturi:
preorientarea;
reorientarea.
Preorientarea în ramura sportivă
Se caracterizează, așa cum arată și numele, printr-o îndrumare sau alegere mai generală, pe baza unor date orientative către practicarea unei ramuri sportive. În această etapă care precedă în timp adevărata orientare se schițează sau se conturează preferințele și aspirațiile individului, urmând a se lua decizia globală în sensul orientării generale a cărei definitivare urmează.
Preorientarea în sport reprezintă o pregătire a orientării, o apropiere treptată de cerințele unei orientări definitive sau relativ definitive, cu finalitate imediată, sau de perspectivă, cu posibilități diverse de valorificare pentru ramura sportiva respectivă. Dar pe traseul preorientării, indiferent de preocuparea celor care se ocupă cu aceasta și de gradul lor de pregătire, pot să apară insuccese sau tendințe nepromițătoare de performanță sau evoluții.
În acest caz, specialistul în domeniu este acela care are rol dinamic și care, cu competența domeniului, îndrumă viitorul sportiv către o alta ramură sportivă unde probabilitatea obținerii unor rezultate superioare este certă sau cel puțin superioară față de prima ramura aleasă. În aceasta perioadă tactul pedagogic și priceperea cadrelor de specialitate este primordială și hotărâtoare în preorientare.
Reorientarea în ramura sportivă
În acest scop reorientarea reprezintă o schimbare a ramurii sau probei sportive, fiind totodată o corectare dirijată de specialiști a unei opțiuni dirijate de la o altă ramură sau probă sportivă, în care valoarea calităților anatomo-funcționale și a aptitudinilor fizico-motrice ar putea reprezenta posibilități de reintegrare socio-sportivă a individului.
După faza orientării definitive subiectul rămâne permanent în focarul legilor generale și specifice ale selecției sportive.
În privința laturilor selecției există două dimensiuni ale acesteia și anume:
selecția cu caracter de diagnoză;
selecția cu caracter de prognoză.
Prima latură stabilește o realitate multidisciplinară a nivelului (randamentului, potențialului) unor subiecți din punct de vedere somatic, funcțional, motric, psihic, determinând intervențiile cuvenite în aprecierea și ierarhizarea lor la momentul măsurătorilor.
A doua latură se referă la perspectivele de viitor cu un grad de certitudine relativ ridicat de subiecții lor testați și măsurați având la bază investigațiile anterioare, cu ajutorul datelor comparabile. Astfel, selecția cu caracter de prognoză, reprezintă o sinteza dialectică, matematico-cibernetică, corelată cu parametrii anatomo-biologici de sinteză, bazată pe tot mai multe măsurători și investigații, ducând totodată și la o autocunoaștere individuală obiectivă în corelație cu modelul dat al domeniului și în perspectivă față de modelul final.
Mișcarea sportivă românească, în concordanță cu orientările pe plan internațional și plecând de la specificul românesc al sportului de performanță și înaltă performanță, certificat prin rezultatele de excepție obținute de sportivii români în confruntările cu caracter internațional, a elaborat începând cu anul 1976 „Sistemul Național de Selecție în Sport”, un cumul de criterii, probe și norme de control privind selecția și pregătirea copiilor și juniorilor pentru activitatea sportivă de înaltă performanță. Aceasta este emanația unei munci deosebite de cercetare și comparare a potențialului bio-motric a populației școlare, corelat cu cerințele sportului de performanță și a comparării rezultatelor obținute de sportivii români în arena internațională, față de valorile de vârf internaționale.
Sistemul Național de Selecție, elaborat de Centrul de Cercetări pentru Educație Fizică și Sport, care și la ora actuală este în vigoare, stabilește clar criterii de bază privind depistarea precoce a calităților somatico-funcționale și psiho-motrice necesare pentru sportul de performanță, operând cu un sistem diferențiat de probe și norme de control eșalonat pe vârste, sex și ramuri de sport, care obiectivizează menținerea în pregătire a elementelor cu reale perspective de progres și afirmare.
În procesul de selecție se operează cu o serie de criterii și cu un sistem de probe și norme de control cu caracter eliminatoriu. Dintre principalele criterii de selecție reamintim:
1. Criterii medico-biologice
starea de sănătate;
starea funcțională;
dezvoltarea fizică.
2. Criterii ale calităților tehnice
3. Criterii ale calităților tactice
4. Criterii ale calităților psihice
5. Criterii ale cunoștințelor teoretice.
Sistemul probelor și normelor de control include:
1. Probe și norme privind pregătirea fizica generală
2. Probe și norme privind pregătirea fizică specifică
3. Probe și norme privind pregătirea specifica pe ramuri și probe sportive.
Selecția elementelor tinere este un proces complex ce trebuie corelat și desfășurat sistematic cu pregătirea. Pregătirea asigură cel mai bun cadru de observare continuă a copiilor, de testare ritmică a progreselor obținute de aceștia, prin trecerea periodică a probelor și normelor de control.
Criteriile selecției în fotbal
Particularitățile somato-funcționale, motrice și psihice pe care le reclamă fotbalul recomandă o vârstă optimă pentru selecție. Pentru a stabili vârsta optimă este necesară precizarea substratului morfo-funcțional al calităților motrice, fiindcă evoluția acestuia în perioada de creștere oferă suficiente repere pentru momentul începerii selecției inițiale. Cunoscând ce fel de calități reclamă practicarea fotbalului, precum și durata necesară pregătirii, stabilirea vârstei la care este indicat să se facă selecția inițială rămâne o problemă deschisă. Pentru reușita selecției începută la 6-8 ani, exigența selecționerului trebuie să fie foarte mare de la bun început.
Criterii medico-biologice
Criteriile medico-biologice precizează pe de o parte starea de sănătate indispensabilă unei astfel de activități, iar pe de altă parte furnizează principalele date referitoare la dezvoltarea funcțională a corpului. Cele mai importante dintre acestea sunt:
starea de sănătate – se va stabili printr-un examen clinic pe aparate, cât mai complex, pentru elucidarea diagnosticului și precizarea compatibilității sau incompatibilității practicării sportului de performanță;
starea funcțională – interesând aici integritatea funcțională endocrină, metabolică, neuromusculară, cardio-respiratorie. Dintre toate organele și sistemele aparatul cardiovascular și cel respirator sunt cele care se adaptează mai repede la efortul fizic, răspunzând cu promptitudine la solicitările impuse;
controlul medico-sportiv de-a lungul etapelor de selecție – având în vedere că intensitatea efortului crește de la o etapă la alta, exigența la examenul medico-sportiv va spori și ea prin examinări periodice minuțioase;
dezvoltarea fizică – în etapa inițială a selecției examenul trebuie să precizeze:
nivelul de dezvoltare fizică generală în funcție de vârsta și sex;
aspecte ale dezvoltării fizice favorizante pentru obținerea performanței;
deficiențele fizice care contraindică sportul de performanță.
Criteriile medico-biologice precizează, pe de o parte, starea de sănătate indispensabilă unei astfel de activități, iar pe de altă parte, principalele date referitoare la dezvoltarea somato-funcțională a corpului. Toate aceste criterii au fost bine puse la punct de către medicina sportivă, iar acestea au drept scop identificarea talentelor prin prisma a șase categorii după cum urmează: sanogenetic, genetic, somatic, neuropsihic, funcțional și biochimic.
Criteriile medico-biologice în selecția sportivă( Niculescu, Vladu, 2009, p. 40)
Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate în procesul de selecție și impune maximă exigență la nivelul inițial al acestui proces, el fiind un criteriu eliminatoriu. La selecția primară se va acorda atenție afecțiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice, etc), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), hepato-renale (hepatita, insuficiența renală), deformări cu limitări funcționale ale aparatului locomotor, afecțiuni endocrine (hipofizare, tiroidine, suprarenale, paratiroidiene), defecte ale analizatorului vizual (miopie și strabism peste 5 dioptrii), auditiv, etc. Investigațiile efectuate și în circuit (EKG, VO2 max) și ORL determină gradul de sănătate și disponibilitatea pentru practicarea atletismului.
Criteriul biotipului constituțional intervine și el în selecție, precum și criteriul neuromuscular, care ar fi ideal de aplicat la nivelul selecției primare (de exemplu, biopsia musculară), dar din motive organizatorice și pragmatice, el se aplică numai în mod excepțional.
Și criteriile endocrino-metabolice își găsesc utilitatea în selecția inițială. Se știe că profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză, cel android este compatibil cu eforturile de forță (aruncări), iar tipul hipercorticosuprarenalian e favorabil eforturilor de durată, de rezistență (alergările de fond). Aceste profiluri endocrine se evidențiază prin teste clinice și paraclinice, dar, de asemenea, nu sunt prea folosite aceste testări.
Sinteza proteică de adaptare
Modificările induse de exercițiul fizic se bazează pe sinteza proteică de adaptare. Conform acestei ipoteze, acumularea de metaboliți, cauzată de exercițiul fizic, stimulează sinteza proteică necesară refacerii și hipertrofiei structurilor celulare mai active, precum și creșterii numărului moleculelor enzimelor care catabolizează căile metabolice cele mai solicitate de exercițiul fizic respectiv. Hormonii, secretați masiv în timpul și după antrenament, amplifică efectul metaboliților asupra aparatului genetic celular.
De aceea, metaboliții, produși specific de exercițiul executat, determină care proteine vor fi sintetizate în timpul perioadei de refacere. La rândul lor, hormonii, a căror secreție depinde de sarcina globală a lecției de antrenament, determină dimensiunea procesului, făcând posibil efectul antrenant. De obicei, studiile privind metaboliții și modificările hormonale trebuie să furnizeze criterii suficient de precise pentru studierea efectului antrenant și a specificității sale.
Modificările metabolice care controlează procesele de transcriere au loc la nivel intracelular. Chiar și cu ajutorul unor metode bioptice, nu este ușoară sarcina de a diferenția, în cadrul proceselor metabolice, modificările intracelulare și cele de la nivelul global al țesuturilor. De asemenea, biopsia nu poate fi, cu siguranță, un instrument de uz cotidian. De aceea, cele mai utilizate sisteme rămân cele de individualizare a modificărilor metabolice prin intermediul analizei sângelui și urinei. În acest caz, este posibilă o evaluare generală a alterărilor metabolice și a acumulărilor de metaboliți care cauzează ieșirea din compartimentul intracelular.
Măsurarea nivelului lactatului
Măsurarea nivelului lactatului reprezintă metoda cea mai folosită pentru determinarea procentului de utilizare a capacității anaerobe în cadrul metabolismului energetic. Există însă o serie de limite în ceea ce privește evaluarea cantitativă exactă a totalului glicogenolizei anaerobe utilizate în acumularea de lactat hematic. Limitarea cea mai evidentă se datorează eliminării lactatului din sânge în țesuturile în care este oxidat în timpul exercițiului fizic. O altă problemă este datorată faptului ca o parte a piruvatului, care se acumulează ca rezultat al glicolizei anaerobe, este utilizată pentru formarea de alanină.
De asemenea, dacă un anumit exercițiu a fost executat de mușchii goliți de glicogen, ca urmare a unui efort anterior prelungit sau a unei diete sărace în carbohidrați, în condiții egale de efort submaximal, concentrațiile de lactat sunt mai mici, în timp ce performanța maximă și producția de lactat se vor diminua. În controlul antrenamentului, acest lucru ne poate conduce la o evaluare greșită, prin exces, a capacității de rezistență aerobă, dacă aceasta este calculată pe baza pragului anaerob la valori fixe ale lactatului (4 mmol.l) sau la o evaluare greșită, datorită insuficienței intensității efortului.
Această situație poate fi evitată, calculându-se pragul anaerob individual, măsurat pe baza cineticii lactatului în timpul efortului cu încărcătură progresivă și al refacerii, care să nu fie influențată de depleția glicogenului. După numeroși autori, eșantionul de lactat hematic nu garantează întotdeauna o evaluare validă a intensității lecției de antrenament sau a capacității reale de performanță.
De asemenea evaluarea intensității lecției de antrenament prin intermediul lactatului depinde :
de durata refacerii între seriile (set) de exerciții intensive;
de intervalul de timp scurs între ultimul exercițiu intensiv și prelevarea eșantionului de sânge care servește la determinarea lactatului hematic;
în exercițiile scurte de sprint, deși intensitatea este mai mare, prezența lactatului rezultă mai redusă datorită utilizării descompunerii fosfocreatinei pentru resinteza ATP.
În orice caz, în exercițiile anaerobe foarte solicitate, creșterea lactatului hematic este atât de ridicată, încât nu există vreun motiv să ne îndoim de valoarea de apreciere „semnificativă” a procentajului capacității anaerobe utilizate, executată prin intermediul lactatului. Cu toate acestea, nu știm cât de ridicat trebuie să fie nivelul lactatului și cât timp trebuie menținut acest nivel crescut al lactatului pentru a obține un stimul eficient în vederea ameliorării capacității anaerobe.
La sportivii de mare performanță se consideră că este necesar ca nivelul lactatului să urce ajungând până la valoarea de 19/22 mmol.l.-1 Cu toate acestea, nu au fost stabilite încă legăturile dintre modificările ureei din sânge cauzate de exercițiu, si stimularea sintezelor proteice de adaptare.
În experimentele biochimice, ca indice al catabolismului proteic este utilizată producția de tirozină liberă. Există totuși dificultăți legate de metodele de analiza care reduc posibilitatea utilizării nivelului de tiroxină liberă din sânge sau urină pentru controlul efectelor lecției de antrenament.
Un indice specific al catabolismului proteinelor contractile ale mușchiului îl reprezintă excreția de 3 – metilistidină. Deoarece 3 – metilistidina este conținută în carne, excreția efectivă a acestui metabolit trebuie compensată sustrăgând din valorile reale cantitatea ingerată prin hrană. Modificările cauzate de efort în timpul sau după o lecție de antrenament pentru dezvoltarea forței, după ce au fost compensate datele excreției de 3 – metilistidină, au rezultat valori egale cu cele obținute la terminarea unei lecții identice de antrenament, după trei zile de regim lipsit de carne.
De aceea, excreția compensată de 3 – metilistidină oferă posibilitatea de a evita influența exercitată asupra acesteia de consumul de alimente, a căror digestie eliberează această substanță. Datele obținute atât în experimentele efectuate pe oameni, cât și pe cobai, arată că excreția de 3 – metilistidină crește progresiv după efort. Atât la sportivi, cât și la subiecții neantrenați, concentrația mai ridicată a acestui metabolit a fost observată în urina recoltata între 12 si 24 ore după efort. De aceea, dacă lecția de antrenament se desfășoară înainte de prânz, urina recoltată în timpul nopții următoare va prezenta cea mai înaltă concentrație a acestui metabolit.
Excreția nocturnă compensată de 3 – metilistidină, după o lecție de antrenament, a fost corelată semnificativ atât cu nivelul maxim de excreție, cât și cu totalul excreției compensate, măsurată la 48 de ore după lecția de antrenament. Din această cauză excreția nocturnă de 3 – metilistidină poate fi utilizată, în mod garantat, pentru studierea efectelor unei serii de antrenamente.
Creșterea 3 – metilistidinei în perioada de antrenament este confirmată de rezultatele obținute de Hickson și colab.(1989). Există cel puțin două căi pentru a explica această relație. Prima presupune că o creștere a excreției în timpul refacerii post-antrenament este manifestarea unei creșteri a proteinelor contractile, care reprezintă o condiție indispensabilă pentru dezvoltarea musculaturii. De aceea, o creștere a excreției acestui metabolit exprimă o condiție globală a anabolismului proteic muscular care conduce la hipertrofie. Pe de altă parte, o producție mărită de 3 – metilistidină poate însemna o situație în care se acumulează metaboliți care provoacă sinteza proteinelor miofibrilare. În ambele cazuri, un procentaj ridicat al excreției de 3 – metilistidină poate fi utilizat ca indice de eficacitate a antrenamentului vizând stimularea hipertrofiei musculare.
Dat fiind că 3 – metilistidină este derivată din proteinele contractile, aprecierea sa poate avea o semnificație în evaluarea efectului antrenant, îndeosebi în antrenamentul de forță și putere, acționând asupra dimensiunii miofibrilelor.
Modificările catecolaminelor
Intensitatea ședinței de antrenament este exprimată de modificările în nivelurile catecolaminelor. Creșterea mai ridicată a catecolaminelor a fost observată după o cursă foarte intensă de tip anaerob.
Referitor la hormonii care induc sinteza proteică de adaptare, o atenție particulară trebuie rezervată modificărilor testosteronului și hormonilor tiroidieni. Testosteronul este în relație cu sinteza proteinelor miofibrilare, iar hormonul tiroidian, cu sinteza proteinelor mitocondriale.
Dinamica testosteronului, succesivă exercițiului, poate exprima eficacitatea antrenamentului de forță iar cea a hormonilor tiroidieni, pe cea a antrenamentului de rezistență. Valoarea informativă a fiecărui hormon crește, în general, dacă răspunsul hormonal este evidențiat în contrast cu modificările din alți hormoni. S-a găsit o relație statistic semnificativă între concentrația de testosteron, sau raportul testosteron/cortizol, și modificările forței și puterii în timpul unui ciclu anual de antrenament.
Totuși, o evaluare precisă a acestor modificări hormonale necesită prelevarea unui eșantion de sânge venos și utilizarea unei analize radio-imunologice. De aceea, un astfel de sistem este greu de aplicat pe scară largă.
Cortizolul, comparativ, rezultă mai simplă determinarea 17-hidroxi-corticosteronului (adică a cortizolului și a metaboliților săi) în urină. Răspunsul cortizolului la efort este necesar pentru a obține o ameliorare a capacității de lucru. De asemenea, răspunsul său indică activarea mecanismului de adaptare generală a organismului, necesară obținerii trecerii de la o adaptare acută (imediată) la una cu caracter stabil și continuu.
Criteriile cardio-respiratorii – malformațiile congenitale și afecțiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecție, la fel ca și unele afecțiuni cardiovasculare căpătate (fibrilație atrială, tahicardie paroxistică). Există și unele criterii radiologice utile în selecție. De exemplu radiografia coloanei vertebrale poate să evidențieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea atletismului.
Criteriile somato-fiziologice
Criteriile somato-fiziologice au o importanță deosebită în selecția sportivă, pe baza lor realizându-se o tipologie constituțională sportivă. Fără îndoială, însușirile inițiale nu pot fi schimbate cu ajutorul exercițiilor motrice, astfel încât să se obțină transformări datorate exclusiv unui succes sportiv. În acest caz este necesară selecția indivizilor cu masa, înălțimea și proporțiile corpului corespunzătoare tipului constituțional ideal pentru o anumită disciplină sau probă sportivă.
Parametrii fiziologici de selecție sunt determinanți în stabilirea calităților motrice. Astfel viteza este condiționată de activitatea sistemului nervos și de metabolismul de la nivelul mușchiului care asigură energia necesară contracțiilor musculare, în condiții de anaerobioză. Forța este condiționată de sistemul nervos care acționează îndeosebi pe calea etajului cortical și de sistemul muscular, în funcție de gradul încărcăturii raportate la forța izometrică maximală. Rezistența este condiționată de factorii anatomo-funcționali, factorii biochimici și de sistemul nervos. Îndemânarea este condiționată de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale și în secundar de musculatura însăși.
Un alt aspect important pe care trebuie să îl amintim este faptul că din punctul de vedere al criteriilor somato-fiziologice, dintre multiplii parametrii morfologici, înălțimea, proporțiile segmentelor corporale și tipologia somato-sexuală au o însemnătate prioritară în selecție. Lungimea corpului și a extremităților, greutatea corpului, lărgimea bazinului și a coapselor, circumferința taliei, a pieptului, a feselor, umerilor, precum și depozitele de grăsime din diferite părți ale corpului s-au dovedit a fi dependente ereditar. Structura corpului este unul dintre cele mai importante criterii de selecție inițială.
Criteriile somato-fiziologice ale selecției în sport(Niculescu, Vladu, 2009, p. 67)
Statura (înălțimea corpului) constituie un indice important în aprecierea vârstei biologice, copilul, încadrat mediei vârstei sale, va fi evaluat dacă este subdezvoltat sau, din contră, prezintă o dezvoltare corespunzătoare unei grupe de vârstă superioare.
Greutatea se va raporta în special la talie pentru a aprecia starea de nutriție.
Bustul reprezintă înălțimea cuprinsă între creștetul capului (vertex) și suprafața scaunului, măsurată în poziția șezând.
Lungimea membrelor inferioare reprezintă diferența dintre talie și bust. Copii cu membre inferioare lungi vor fi orientați către sporturile care sunt favorizate de acest indice (sărituri în atletism, baschet, etc.).
Anvergura, alonja sau marea deschidere a brațelor la orizontală reprezintă lungimea ambelor brațe plus lărgimea toracelui la nivelul umerilor. Copii cu membre superioare lungi vor avea și o anvergură mare, fiind orientați sportiv corespunzător.
Perimetrul toracic în repaus, în respirație profundă și în expirație forțată se măsoară pentru a aprecia elasticitatea toracică, aceasta rezultând din diferența dintre perimetrul toracic în inspirație profundă și cel în expirație forțată. Cu cât diferența va fi mai mare cu atât respectivii vor fi avantajați în sporturile de rezistență cardio-respiratorie.
Diametrul biacromial și bitrohanterian indică măsura dezvoltării centurii scapulare și a centurii pelvine. Copii care au aceste diametre cu valori mari, au avantaj în sporturile de forță.
Se mai calculează, de asemenea, diferiți indici rezultați din corelația existentă între diferite segmente. Cu ajutorul acestora se poate aprecia: proporționalitatea, armonia în dezvoltare, starea de nutriție, indicele de forță, etc.
Examenul somatoscopic are ca scop precizarea atitudinii corpului și depistarea deficiențelor fizice care constituie contraindicații pentru sportul de performanță.
Examenul mobilității articulare oferă informații asupra amplitudinii mișcărilor posibile în marile articulații și totodată precizează dacă există sau nu vreo laxitate musculară, care să constituie contraindicație pentru sportul de performanță.
Starea funcțională a organismului este un alt aspect pe care trebuie să-l precizeze controlul medico-sportiv. În acest sens, interesează integritatea funcțională globală: endocrino-metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-renală, hematologică, cardio-respiratorie.
Dintre toate organele și sistemele, aparatul cardiovascular și aparatul respirator sunt cele care se adaptează cel mai repede la efortul fizic, răspunzând cu promptitudine solicitărilor impuse. Recoltarea datelor privind aceste funcțiuni se face ușor și sunt la îndemâna oricărui medic, nefiind necesară o aparatură complicată. Astfel, cu ajutorul unui cronometru, un aparat de tensiune și un spirometru, putem aprecia capacitatea funcțională a acestor organe.
Criteriile biochimice
Criteriile biochimice în selecția sportivă țin cont de aspectele biochimice ale energeticii organismului. Parametrul biochimic al determinismului biotipului antropologic constituțional uman, alături de parametrii somato-fiziologici, motrici și psihici, reprezintă un element esențial atât pentru selecție, cât și pentru antrenament.
Lucrurile se explică prin aceea că funcționalitatea organismului, în general, și în condiții de efort, în special, este condiționată, în primul rând de factorul energetic, implicat în formarea și refacerea moleculelor complexe din cele simple, în producerea energiei termice și a celei mecanice atât pentru mișcările interne (cord, plămân, digestie etc.), cât și pentru cele externe, al căror efector sunt sistemele osteoarticular și muscular.
Parametrul biochimic al determinismului biotipului antropologic constituțional uman, alături de parametrii somato-fiziologic, motric și psihic, reprezintă un element esențial atât pentru selecție, cât și pentru antrenament.
Între căile metabolice anaerobiotice și aerobiotice există strânse corelații și intercondiționări, cu importanță în selecția sportivă. Astfel procesele anaerobe de la nivelul globulelor roșii conduc la formarea difosfogliceratului, care, la rândul său, potențează eliberarea oxigenului din oxihemoglobină, sporind eficiența proceselor aerobe.
De asemenea, acidul lactic format în procesele anaerobe este convertit în glucoză atât în ficat, în cea mai mare parte, cât și în fibrele musculare roșii, chiar în timpul efortului anaerob.
Aceste elemente prezintă importanță în condițiile în care selecția pentru o anume ramură de sport vizează în mod prioritar capacitatea anaerobă, fără a neglija însă nici parametrii aerobiozei și invers, căci idealul este complementaritatea de nivel superior.
Toate aceste reacții chimice energetice sunt dependente de o serie de factori care concură la realizarea homeostaziei organismului, respectiv la menținerea, în anumite limite constante, a unor serii de parametri fizici, chimici, biologici și enzimatici care condiționează întreaga funcționalitate a organismului, în regim bazal și cu atât mai mult în efort.
Criterii ale capacității motrice
Activitățile motrice
Dintotdeauna organismele în mișcare au fost în dialog cu mediul în care trăiesc, au fost în strânsă interdependență cu acesta. Omul influențează mediul natural în care trăiește în timp ce factorii externi – temperatura, presiunea, umiditatea, altitudinea, diferite aparate, unelte, instalații, dispozitive ce se exercită pe verticală, orizontală, circular, excentric și concentric, la rândul lor, influențează, într-un mod sau altul, organismul uman și întreaga sa activitate.
Propriile nevoi – de a se hrăni, de a produce, de a se apăra, de a comunica, de a se deplasa, de a reglementa relațiile socio-umane etc., omul le poate îndeplini doar în urma depunerii unui efort, în cadrul unei activități. Fiind o ființă superioară, rațională, omul își gândește toate acțiunile, mișcările și activitățile; acestea se realizează cu un scop anume, organizat, precis, eficient, cu valoare și cu semnificație umană.
Îndeplinirea obiectivelor propuse se realizează cu depășirea anumitor obstacole, rezistente a căror sursa de proveniență este atât din mediul extern cât și din cel intern. Factorii externi și interni care acționează asupra organismului fac posibilă respectarea anumitor norme, legi, reguli fără de care acțiunile motrice umane n-ar avea consistență, nu s-ar putea realiza.
Factorii interni se constituie în factori limitativi în îndeplinirea scopului propus pentru activitățile sportive (motrice). Acești factori sunt: aparatul loco-motor, sistemul nervos central, nivelul dezvoltării calităților și deprinderilor motrice. Nivelul lor de funcționare și reprezentare eficientizează activitățile motrice. Acest lucru este probat prin raportul dintre buna funcționare a organismului și cantitatea de energie consumată, raport tradus prin performanța motrică.
Studiile efectuate au scos în evidență faptul că performanța sportivă impune selecția indivizilor supradotați somatic, fizic, energetic, motric și psihic și că numai concordanța laturilor aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de altă parte, selecția trebuie să precizeze criterii și indicatori de evaluare a aptitudinii în funcție de tipul de sport și caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus. Chiar și în cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă lipsesc condițiile unei pregătiri științifice precum și motivația sportivului performanța nu va apare.
În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luați în calcul decât foarte puțin; se ține prea puțin seama de faptul că în sport, ca și în multe alte domenii, succesul este condiționat de totalitatea priceperilor și deprinderilor aflate sub influența mediului înconjurător.
Conceptul de dezvoltare
Încă de la începutul secolului al XX-lea au existat păreri contradictorii în cea ce privește conceptul de dezvoltare. Din punct de vedere dialectic dezvoltarea înseamnă obținerea unei noi calități prin prisma salturilor cantitative.
Conform lexicului biologic dezvoltarea reprezintă o transformare biologică cu o direcție bine determinată, care se împarte, calitativ, pe diferite perioade, putându-se determina totodată începutul și sfârșitul acesteia.
Din punct de vedere axiologic, dezvoltarea individului o putem raporta la două noțiuni: Creștere și Dezvoltare. Creșterea corpului reprezintă transformările cantitative, adică ceea ce corpul asimilează în comparație cu ceea ce dezasimilează. Dezvoltarea reprezintă suma acumulărilor cantitative exprimate într-o noua calitate.
Capacitatea motrică
Din punct de vedere al activităților motrice, indivizii se deosebesc între ei prin modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă anumite sarcini motrice impuse de situațiile complexe si variabile ale mediului extern.
Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultanta interacțiunii dintre aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice, cunoștințe, experiență, motivație și stări emoționale.
Motivația și stările emoționale, ca și componente psihice, pot modifica pozitiv sau negativ nivelul, potențialul de manifestare a capacității motrice.
Din nenumăratele definiții a capacității motrice credem că cea mai apropiata de tema noastră este cea emisa de A. Dragnea și Aura Bota (2000), conform cărora „capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, indici morfo-funcțională, procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele biochimice metabolice toate însumate, corelate și reciproc condiționate având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și actelor solicitate de condițiile specifice în care se practică activitățile motrice.”
Facultatea individului de a se mișca este determinată de legătura dintre factori anatomici, fiziologici și diferite componente ale capacității motrice generale, cum ar fi: viteza, forța, rezistența și îndemânarea.
Indivizii planetei, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire profesionala, condiție materială sau socială, desfășoară activități motrice, fizice conform stilului lor de viață; aceste activități le conferă o stare de bine, o anume vigoare, o dezvoltare multilaterală, multidimensională, în concordanță atât cu aspirațiile lor către autonomie, libertate, fericire cât și cu nevoia vieții în comunitate.
A. Dragnea, (2000) arată ca prin mișcare și activități motrice „fiecare individ obține conștientizarea mediului său interior (mobilitate, efort fizic), al mediului fizic (manipulare, locomoție) și a mediului social (cooperare, opoziție, expresie).
Calitățile motrice, reprezentând viteza, îndemânarea, forța și rezistența fac parte, alături de deprinderile și priceperile motrice, din sfera capacităților motrice și, ca și acestea, se dezvolta în mod individual, de la naștere și până la moarte, fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experiența motrica anterioară, mediul geografic natural și de factori sociali.
Motricitatea este condiționată de factorii interni și externi care acționează cu intensitate sporită în copilărie. Factorii interni pot fi recunoscuți în caracterele ereditare și în activitatea marilor funcțiuni ale organismului, iar factorii externi în condițiile de viață, educație, mediu, precum și în solicitările organismului în diferite activități.
Sunt necesare unele precizări în legătura cu evoluția ontogenetică a calităților motrice de bază, pentru că în funcție de acestea ne putem da seama de vârsta la care copii pot fi angrenați în activitatea de pregătire pentru marile performanțe.
Viteza – se poate dezvolta sub forma vitezei de repetiție și de reacție, ambele având ca substrat morfo-funcțional scoarța cerebrală cu centrii nervoși respectivi, a căror structură și funcție se maturizează în jurul vârstei de 14 ani. Pentru fotbal nu urmărim posibilitatea dezvoltării vitezei cât existența calității înnăscute de a dezvolta o viteză crescută.
Îndemânarea – structura ariei motrice de la 6-8 ani nu are același aspect ca la maturitate, iar analizatorul kinestezic la această vârstă este departe de cel remarcat la maturitate. Cu toate acestea, maturizarea din ce în ce mai precoce a ariei motrice a scoarței cerebrale și a analizatorului kinestezic, explică posibilitatea obținerii de performanțe valoroase la vârstă fragedă, selecția și specializarea sportivă putându-se face de timpuriu. Dacă la 6-8 ani copilul nu dă dovadă de o îndemânare deosebită pentru o activitate motrică, cu greu se poate presupune ca o va câștiga ulterior, motiv pentru care selecția inițială reclamă o atenție deosebită în ceea ce privește acest aspect. Îndemânarea specifică se poate realiza pe parcursul procesului de pregătire, dar se obține mult mai ușor având ca fundament o bună îndemânare generală. Îndemânarea, atât cea generală cât și cea specifică, este o calitate motrică complexă, din structura căreia fac parte o serie de factori care pot fi ei înșiși catalogați drept calități psiho-motrice ca de pildă:
simțul echilibrului;
simțul de orientare a corpului în spațiu;
simțul de coordonare a mișcării membrelor;
simțul de coordonare a activității marilor grupe musculare;
simțul de diferențiere și reproducere a direcției, vitezei și amplitudinii mișcării.
Forța – are ca substrat morfo-funcțional sistemul neuromuscular. Atât ritmul cât și nivelul de dezvoltare pot fi substanțial influențate de antrenament în cazul forței și rezistenței, dar până când substratul morfo-funcțional nu s-a apropiat de pragul maturității, nu este recomandabil ca aceste calități motrice să fie antrenate intensiv. La această vârstă, criteriul de selecție forța, este considerat secundar și evaluarea se face utilizând criterii subiective. Totuși, grupele musculare ce interesează în principal fotbalul și anume musculatura membrelor inferioare, cu toate că mult prea puțin dezvoltată la această vârstă, poate fi testata prin diferite probe. La aceasta vârstă, organismul fiind în plină creștere și încă fraged, o dezvoltare excesivă a forței poate împiedica creșterea corectă și armonioasă. Sub 10 ani performanțele privind forța la copii nu se datorează unui antrenament specific, ci mai degrabă îmbunătățirii coordonărilor musculare existente, deoarece, în general la această vârstă nu există hipertrofie musculară. Anumite acțiuni motrice ca: aruncarea, cățăratul, săritura și agilitatea aduc suficientă motivație. Exercițiile grele și potențial periculoase (ex: antrenamentul cu greutăți și haltere) trebuiesc evitate. În felul acesta, structura osoasă, îndeosebi coloana vertebrală va fi ușurată. Exercițiile efectuate cu sarcini pe umăr sau deasupra capului, adică cele care solicită coloana vertebrală, pot crea leziuni ireversibile. Antrenamentul cu haltere și greutăți nu trebuie făcute decât atunci când coloana vertebrală a ajuns la maturitate.
Rezistența – datorită particularităților de vârsta (volumul mare al inimii și o greutate corporală mică) copii de 6-8 ani pot efectua, în cazul unor dozări corecte, un efort apreciabil de rezistență, suportând mai bine excitantul de durată lungă (10 min). În cazul efectuării unor eforturi statice de lungă durată, oboseala se instalează rapid (datorita inhibiției de protecție). Cercetările din ultimii ani privind dezvoltarea rezistenței la copii au adus noi rezultate. În timp ce prin anii 1975 antrenamentul rezistentei aerobe era limitat până la vârsta de 10 ani azi putem observa, din cercetările moderne o bună capacitate de antrenament aerob la copii de aceasta vârstă. Sub 8 ani, schimbarea de volum a mușchiului cardiac – în urma unui antrenament adecvat – este posibilă printr-o creștere a capacitații de umplere și de efecție sistolică. Copiii de vârstă preșcolară sunt deja capabili să suporte un antrenament de rezistență, daca sunt încurajați de o motivație adecvată fără constrângere în sistem și limită de timp. Aparatul locomotor și aparatul de susținere la copii sunt generatoare de probleme. Dacă se ține seama de perturbările sistemelor scheletic și muscular, și dacă se iau măsurile de precauție necesare, copilul de vârsta mică poate să realizeze o bună performanță la rezistență. În perioada vârstei școlare mici, accentul trebuie pus pe ameliorarea capacitații aerobe, care la rându-i se bazează pe ameliorarea calităților musculare și aceasta, prin eforturi care aduc în mod evident frecvența cardiacă deasupra frecvenței de repus. Copii antrenați în anduranță – respectându-se nivelul de capacitate al copiilor – pot suporta un antrenament de mare intensitate pentru vârsta lor, pe o perioadă lungă, fără nici un pericol. Dezvoltarea capacității aerobe generale se va putea realiza în funcție de:
solicitarea marilor grupe musculare, prin alergare, natație, ciclism, schiul de fond, patinajul pe gheață sau cel cu role;
durata și continuitatea sarcinii de antrenament care trebuie să fie de cel puțin 5 minute și cu o eficacitate mai mare dacă ar fi 10 minute și chiar mai multe;
intensitatea sarcinii de antrenament care trebuie să fie între 50% și 70% din capacitatea aerobă minimală.
Limitele rezistenței nu reprezintă decât o parte din antrenamentul total – el pune în valoare o formă specifică de antrenament. Una din marile probleme ivite în antrenamentul copiilor, îl constituie faptul că motivația lor trebuie stimulată continuu.
Monotonia trebuie întreruptă frecvent prin diversificarea antrenamentelor, astfel încât să se găsească un anumit nivel de motivație. Rezistența anaerobă va fi folosită mai târziu, deoarece sursele de energie aerobă și anaerobă intervin simultan doar când efortul e de mare intensitate. Copiilor antrenați la rezistență nu le va fi prea greu, cel puțin o perioadă de timp, să suporte un efort apropiat de capacitatea maximală de consum de oxigen, în care energia folosită pentru contracțiile musculare este deja anaerobă. Nu aceeași va fi și situația copiilor neantrenați, pentru care un asemenea efort nu poate fi suportat și care, tocmai din aceeași cauză, va fi rapid întrerupt. Cercetătorii au demonstrat că antrenamentul în anduranța aerobă, efectuat cu copiii de vârste mici, ameliorează căile metabolice anaerobe.
Un antrenament bazat exclusiv pe dezvoltarea rezistenței riscă să frâneze activitatea hormonală pentru o corectă creștere și dezvoltare, de aceea este bine să se dezvolte rațional. O serie de autori atrag atenția asupra folosirii probelor de control de 600 si 800 m în selecția sportivă la vârste mici. Efectul extrem de solicitat determină valori ale lactatului foarte ridicate, care revin la normal după 60 de minute. Alți autori, arată că o cursă de 800 m în competiție sau într-un control le solicită copiilor un efort mai mare decât o cursa pe 3000 m cu sprint final dar fără miză.
Suplețea
Copii de vârstă mică (6-8 ani) posedă o mare rezervă de suplețe articulo-musculară deoarece articulațiile și ligamentele nu au ajuns încă la maturitate.
Mobilitatea coloanei vertebrale se află la nivelul cel mai înalt pe la 8-9 ani (Formin și Filin-1975), după care scade treptat. Mobilitatea umerilor atinge apogeul tot în jurul acestei vârste (Metnel 1987). După Sermejew (1964), vârsta optimă pentru ameliorarea supleței coloanei vertebrale se situează la 19 ani. Momentul cel mai favorabil dezvoltării supleței se situează pe la 12-14 ani.
Din cauza suprasolicitărilor sau a unor exerciții neadecvate se pot produce accidentări la nivelul articulaților cu consecințe nefaste vreme îndelungată. Pentru prevenirea acestor accidentări sunt necesare exerciții de suplețe complementare aparținând respectivei specialități sportive, care necesită un grad înalt de suplețe iar acest tip de antrenamentul trebuie făcut cu precădere înainte de pubertate. În acest caz se va da întâietate elaborării unui program de antrenament a supleței încă din copilărie.
Limitele supleței (după Grosser și colab.,1981)
6. Coordonarea
Potrivit părerilor lui Hirtz (1979), calitatea performanței coordonărilor constituie baza principală a dezvoltării performanței sportive pe termen lung. Calitatea funcțiilor de coordonare influențează rapiditatea și calitatea învățării tehnicilor sportive. La naștere, sistemul nervos central nu este funcțional, iar mușchii nu sunt încă coordonați. Progresiv, simplele reacții la stimuli devin controlate care, treptat, permit stăpânirea celor mai complexe acțiuni motrice. Progresele se realizează datorită învățării prin încercări și mai mari.
În faza cuprinsă între naștere și al patrulea an de viață al copilului calitatea cea mai favorizată este dezvoltarea motorie. Majoritatea perturbărilor ce apar în coordonări iau sfârșit în această fază. Posibilitățile motrice se modifică odată cu diversitatea stimulilor motrici pe care le pot experimenta copiii.
Cel mai înalt grad de ameliorare în coordonările motrice apar între 4-7 ani. Tendința de a se desfășura cât mai larg și curiozitatea înlesnesc descoperirea unor noi forme motrice.
Mișcările parazite, necoordonate dispar, făcând loc mișcărilor fluide, precise și corecte. Acțiunile sistematic variate înlocuiesc mișcările spontane. Perioada școlară oferă copiilor posibilități multiple de a-si ameliora capacitățile de coordonare. Nivelul de dezvoltare cognitiv și senzorial se poate exprima în capacitatea de percepție și observare. Cei ai căror analizatori kinestezici au atins un anumit stadiu de dezvoltare, vor putea executa acțiuni motrice controlate . Coordonarea se dezvoltă intensiv până la începutul pubertății (11-12 ani). Învățarea motorie spontană dispare odată cu înaintarea în vârsta, spre a face loc unor procese de învățare mai raționale, adică a celor din perioada adolescenței.
Criterii psihice
Dezvoltarea psihică nu poate fi studiată și apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate ca și creștere și dezvoltare somatică și motrică. Totuși, orice antrenor sau profesor trebuie să cunoască principalele manifestări psihice ale copiilor pe care îi antrenează. Aceștia pot fi spontani, mobili, vioi sau lenți, greoi, inhibați, pot fi prietenoși sau reținuți, pot fi încrezători, calmi, egali sau bănuitori, instabili, neliniștiți. Toate aceste forme de manifestare a calităților psihice fac uneori din copii adevărate enigme.
Factorii psiho-sociali implicați în selecția sportivă. (Nicu, A.,1993, p. 68).
Selecția pe criterii psihologice constituie demersul prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale subiecților și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță. Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficiența în antrenamente și competiții.
Deosebirile individuale care îi diferențiază pe oameni în privința randamentului și calității muncii, ca și existența unor cerințe diferite exprimate de profesiuni sau activități față de aceștia au constituit fundamentul psihologic și social al dezvoltării teoriei și practicii selecției și orientării
Viața sportivă a unui individ poate începe încă de la vârsta școlară mică și se poate încheia la maturitatea avansată. Individul rămâne totuși sportivul care trebuie „ajutat”, „schimbat”, „pregătit”, indiferent de vârsta și experiența pe care o are.
După Niculescu selecția psihologică constă în „depistarea însușirilor psihice necesare obținerii succesului, privite în contextul bio-psiho-social al personalității”.
Dezvoltarea psihică nu poate fi apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate ca dezvoltarea somatică sau motrică. Implicarea factorilor psihologici în selecție este confirmată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista în afara unei anumite configurații a structurii personalității acestuia, precum și a factorilor psiho-sociali.
Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca, pe această bază, să se asigure adaptarea la efort și eficiența în antrenamente și competiții. Se consideră că existența unei legături între aptitudini și atitudini constituie una din condițiile fundamentale ale succesului sportiv. Pentru activitatea de mare performanță, actul selecției sportive trebuie să urmărească depistarea potențialului de excepție a sportivilor superdotați sub raportul unor cerințe și particularități specifice atletismului.
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat faptul că, indiferent de proba atletică practicată, unele procese sau activități psihice se impun a fi dezvoltate (inițial), cel puțin la un nivel mediu, pentru ca pe această bază, prin educare și antrenament să apară consolidarea și perfecționarea lor.
Practica sportivă de mare performanță a dovedit că sportivii dotați din punct de vedere al capacității psihice obțin succese într-un ritm ascendent, spre deosebire de cei care manifestă carențe în pregătirea psihologică. Trebuie stabilit de la început faptul că factorul psihologic nu poate suplini inadvertențele motrice, antropologice sau biologice, în schimb potențează și permite valorificarea calităților motrice în concordanță cu solicitările endo sau exoceptive.
Capacitatea psihică implică unele caracteristici cu variabile grade de determinare ereditară. Cu cât coeficientul de eritabilitate a unui caracter psihic este mai mare, cu atât trebuie pus un accent sporit pe selecție. De exemplu, gradul de inteligență exprimat prin coeficientul de inteligență, aflat într-o puternică corelație cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mintală sunt parametrii psihici cu rol important în selecție.
Contribuția eredității este mai mare în ceea ce privește însușirile de sistem nervos ale analizatorilor și structurilor senzorio-motorii, în timp ce, pentru aptitudini ce implică organizare intelectuală și adaptare socială, decisive sunt exercițiile și educația.
Faptul că selecția primară se face la vârsta de creștere face ca psihodiagnoza (cunoașterea științifică a caracteristicilor psihocomportamentale) să fie în foarte mare măsură numai orientativă. Este drept ca unele calități, aptitudini manifeste în copilărie se mențin și se afirmă apoi plenar în adolescență și tinerețe; altele însă nici nu pot fi depistate de timpuriu, așteptându-și momentul evidențierii în pragul și pe durata adolescenței.
Capacitatea psihică a sportivului. (Nicu, A. 1993, p. 69).
De aceea în acțiunea concretă de selecție, ochiul antrenorului (adică experiența și măiestria lui) va dubla și va înlocui chiar, tehnicile de testare psihologică de laborator. Deci, în selecția primară, caracteristicile psihice și intelectuale ale copiilor testați sunt evidențiate prin metoda observației, în special, precum și prin metoda interviului (discuții cu copiii, părinții, profesorii, etc).
Caracteristicile psihice de o reală importanță care pot fi apreciate cu destulă ușurință din comportamentul copiilor sunt:
Voința – caracterizează comportamentul motric al copiilor prin: dârzenie, hotărâre, disciplină, curaj, orientare spre scop, materializându-se fie printr-o energie vie, explozivă, fie prin aspectul unei perseverențe calculate, sigure. Cei lipsiți de voință sunt delăsători, neglijenți, obosesc repede la orice efort. Voința se manifestă prin atitudinea pe care sportivul o are față de solicitările mereu crescânde ale antrenamentului, prin lupta pentru victorie, calități ce trebuie cultivate din primele ore de antrenament. Voința joacă un rol deosebit în jocul de fotbal, unde esențială este depășirea adversarului.
Afectivitatea – la copii aceasta se apreciază după caracterul vesel, blând, închis și agresiv. Trebuie urmărite în același timp aspectele legate de emotivitate, timiditate, demnitate, cinste. Toate acestea se pot urmării în cadrul ședințelor de antrenament astfel:
dacă sunt leneși, neatenți, recalcitranți sau silitori, ascultători sau respectuoși;
dacă sunt disciplinați, corecți, serioși sau dezordonați, neserioși, incorecți;
dacă sunt înțelegători, modești, generoși, invidioși, aceste calități și/sau defecte jucând un rol important atât în cadrul procesului de antrenament cât și în comportamentul din competiție.
Inteligența – la această vârstă este apreciată cu un grad mai redus de relativitate. Importanța inteligenței vii, creatoare, apare în fotbal, ca la majoritatea jocurilor sport pe parcursul maturizării sportive.
Memoria – dezvoltarea memoriei depinde într-o bună măsura de puterea de fixare a atenției care poate fi concentrată sau distributivă, susținută sau discontinuă. Unii copii memorează mai bine cifrele, alții faptele. Copii se concentrează la aceasta vârstă destul de greu și obosesc repede, sunt neastâmpărați și tot ce văd sau aud le distrage atenția.
Imaginația – poate fi bogată și vie sau săracă și confuză. La această vârstă jocul și activitățile motrice rămân pe primul plan. Se dezvoltă sentimentul datoriei determinând mărirea randamentului activității depuse de ei.
Motivația – este constituită din mobiluri interne și externe ale conduitei care acționează organismul, îl incită la acțiune, susține și orientează conduita. Pentru fotbal o mare importanță o are tenacitatea ce include în sfera sa puterea de autodepășire, nevoia de performanță, voința, tăria de caracter.
Jocurile sportive se numără printre cele mai atractive, dinamice și spectaculoase discipline sportive atât datorită structurii lor specifice de manifestare, cât și prin prisma nivelului ridicat al performanțelor constatate în etapa actuală pe plan mondial. În acest sens, s-au remarcat ameliorări semnificative obiectivate în extinderea ansamblului de procedee tehnice, diversificarea soluțiilor de rezolvare optimă a sarcinilor de joc, o bună instruire teoretică și psihică – acestea din urmă evidențiate mai ales în condiții de egalitate a pregătirii fizice și tehnico-tactice. Toate aceste implicații au determinat astfel, reconsiderări ale modelelor de pregătire și selecție la nivelul tuturor stadiilor de antrenament. Întrucât finalitatea pe termen lung este aceea a formării sportivilor (seniori) de mare performanță, în mod logic o importanță deosebită este acordată pregătirii copiilor și juniorilor.
Astfel, autorul autohton Prescorniță A. susține că la nivel de copii și juniori sunt specificate următoarele obiective:
A. Dezvoltarea capacității motrice – prin îmbogățirea bagajului de priceperi și deprinderi motrice de bază și utilitar aplicative, ca „bază” pe care se formează viitoarele deprinderi tehnico-tactice specifice. Mijloacele prin care se poate atinge acest obiectiv sunt selectate din atletism (școala alergării, săriturii, aruncării), gimnastică (acrobatică, sărituri), jocuri dinamice și sportive adaptate.
B. Dezvoltare fizică armonioasă – printr-o pondere echilibrată a executării diferitelor acte/acțiuni motrice pe ambele părți (dreapta – stânga) cu solicitări în special ale marilor grupe musculare, de asemenea sunt înglobate în sfera acestui obiectiv atitudini, mers și ținută corectă. Mijloacele de realizare sunt exercițiile de respirație și redresare a ținutei, umerilor, bazinului și picioarelor, menținerea unor poziții („drepți”, „pe vârfuri”), lucru cu partea neîndemânatică, lucru individualizat.
C. Dezvoltarea calităților motrice – viteza în mod special sub toate formele ei de manifestare și îndemânarea. Sunt vizate și calitățile: rezistență și forță, însă abordate restrictiv – aspectele de detaliu fiind prezentate ulterior în cadrul acestui capitol.
D. Inițierea în tehnică specifică diferitelor jocuri sportive, accentul fiind centrat pe însușirea corectă a procedeelor tehnice.
E. Însușirea prevederilor legate de regulament și participarea la competiții (de tipul inter-grupe, inter-clase, etc.)
F. Manifestarea unui comportament adecvat în activitatea sportivă (perseverență, corectitudine, colaborare), iar în afara ariei sportive educarea în baza unor principii de viață echilibrate (odihnă, alimentație, etc.)
Conform lucrărilor mai recente de specialitate studiate la care am avut acces, se poate afirmă că antrenamentul actual al copiilor în jocurile sportive are următoarele caracteristici:
Pregătirea fizică se focalizează în sensul dezvoltării calităților motrice în special pe educarea vitezei (toate formele de manifestare) și a îndemânării. Datorită faptului că la vârsta de 6-8 ani atenția nu poate fi menținută mult timp asupra unei sarcini, copiii se plictisesc relativ repede de activități monotone, complexe și executate de multe ori. Pentru dezvoltarea calităților fizice amintite, cât și pentru învățarea tehnicii, antrenamentele de astăzi înglobează o serie de mijloace efectuate sub forma jocurilor. „Școlile” germane și franceze de sporturi de echipă (handbal, baschet, volei, fotbal) uzitează și „profită” la maximum de valențele formative deosebite ale acestor structuri motrice. Câteva exemple concrete confirmă și evidențiază afirmațiile prezentate anterior:
pentru educarea vitezei de deplasare, și indirect pentru acțiunile tactice de marcaj și demarcaj (fotbal, handbal, baschet) se folosește următoarea activitate: copiii sunt grupați câte doi, iar unuia i se prinde de la nivelul gleznei o banda de hârtie de aproximativ 50 cm. Pe un spațiu delimitat se joacă „prinsa”, atingerea cu mâna fiind înlocuită cu călcarea benzii de hârtie cu talpa piciorului. Aceste tipuri de jocuri trezesc un entuziasm deosebit în rândul practicanților, cu implicarea totală a acestora, în acest fel li se cultivă plăcerea de a face mișcare și a practică un sport.
în privința dezvoltării forței, deși mult timp a fost o teză controversată, s-a conchis asupra faptului că o ședință pe săptămână (cu mijloace atent selecționate și adaptate posibilităților individuale) va avea efecte benefice asupra micilor sportivi. Efortul de rezistență, sub forma alergării de rezistență nu ar trebui să se desfășoare într-un ritm accelerat, ci moderat, conform posibilităților proprii, recomandabilă fiind precizarea de către antrenor a unui timp de execuție în detrimentul unei distanțe anume. Rezistența copilului la efort static este mică în intervalul de vârstă 6-8 ani, însă activitatea dinamică bazată pe contracții și relaxări succesive este mai puțin obositoare. Acest tip de efort este indicat pe durate scurte, marcat de pauze relativ mari, iar gradul de solicitări specifice induse este favorizat de nivelul de excitabilitate corticală, toate acestea în condiții optime pentru respirație și circulație.
Pregătirea tehnică este condiționată într-o mare măsură de cea fizică, motiv pentru care este bine că cele două componente să fie dese ori abordate simultan. Se impune utilizarea unui ansamblu de mijloace ce au ca efect formarea „simțului mingii”, urmând că ulterior să facă inițierea propriu-zisă în însușirea procedeelor tehnice specifice. Pentru dezvoltarea acestui tip de „simț”, se întrebuințează mingi de diferite mărimi în cadrul unor sisteme de acționare executate individual, pe perechi și sub forma concursurilor, ștafetelor, parcursurilor aplicative. Învățarea tehnici reclamă o atenție sporită din partea antrenorilor, atât în ceea ce privește formarea deprinderilor corecte (mecanism tehnic de bază), cât și a numărului de repetări raportate la condițiile de execuție (dozarea efortului). Timpul alocat factorului tehnic trebuie să fie suficient, pentru evitarea formării unor automatisme greșite, iar complexitatea mijloacelor utilizate va crește treptat urmărindu-se alternarea optimă a instruirii analitice cu cea globală.
Pregătirea tactică nu are o pondere însemnată – mai ales în faza de debut a instruirii, apoi, treptat, o dată cu consolidarea procedeelor tehnice se introduc în pregătire aspectele bazale corespondente acțiunilor tactice de atac și apărare, în vederea participării la competiții. La nivelul copiilor și până spre sfârșitul perioadei de juniorat, tactica ar trebui să vizeze puține acțiuni (individuale și colective), pe cele mai simple, însă executate foarte bine. La nivelul echipelor de juniori, categoria de mijloace utilizate cu precădere pentru perfecționarea tacticii includ jocurile școală, pe cele de antrenament și competițiile amicale / oficiale.
Pregătirea teoretică constă în principal în cunoașterea regulilor de bază aferente desfășurării diferitelor ramuri sportive, a legităților fiziologice și igienice ale efortului. Aplicarea noțiunilor de regulament se face gradat cu scopul de a nu scădea entuziasmul copiilor pentru practicarea jocului bilateral, ajungându-se ca o dată cu angrenarea în campionate și meciuri să acestea să fie respectate în totalitate.
Importanța pregătirii psihologice este accentuată tot mai pregnant în etapa actuală în cadrul antrenamentelor, prin implicațiile și determinările multiple relevate atât în plan mental cât și în plan fizic. La acest stadiu, se acordă o atenție însemnată în general pe două direcții majore și anume: pe cultivarea pasiunii pentru practicarea sportului concomitent cu formarea unor trăsături de caracter dezirabile moral și social. Referitor la primul aspect menționat, se știe faptul că în general copiii sunt dornici de mișcare, mai ales dacă sunt încurajați de părinți sau dacă aceștia apreciază un sportiv consacrat și își doresc să devină precum acesta; însă există și cazuri în care datorită unor cauze diverse, practicarea sportului poate fi doar un capriciu de moment. În ambele situații, competențele antrenorilor joacă un rol hotărâtor pentru atragerea și formarea unor emoții superioare favorabile exercitării activităților sportive de către tinerii practicanți. Succesul constă în pregătirea serioasă și amănunțită pe o perioadă mare de timp a structurilor de joc raportate concret la particularitățile individuale ale subiecților cu care se lucrează și la obiectivele ce se doresc a fi atinse. De asemenea, în cadrul activităților corporale stările afective negative trebuie identificate, evaluate și înlăturate cât mai repede și bineînțeles potențate cele pozitive.
În concluzie, tendințele actuale de pregătire a copiilor la etapa de inițiere converg spre realizarea unor antrenamente corecte și eficiente având la bază o serie de metode, mijloace, materiale atent selecționate, ce acționează multilateral asupra tinerilor. Pregătirea este focalizată pe fiecare factor de antrenament și adaptată permanent la posibilitățile individuale și la specificul sportului practicat.
Probe și norme de control pentru selecția inițială
În momentul în care are loc selecția primară copii pot fi încadrați în general în două categorii. Unii ce au o anumită experiență motrică, care au mai practicat un sport (ex. gimnastică, mini fotbal, mini baschet, mini handbal), înaintea selecției specifice jocurilor sportive și alții care nu au mai făcut o activitate sportivă organizată. Pentru ca și aceștia să aibă șanse reale în vederea trecerii cu succes prin sistemul de probe efective, se impune o pregătire prealabilă de două luni.
Pentru aprecierea nivelului de pregătire și de dezvoltare fizică generală se poate utiliza bateria de teste standardizate ale Federației Internaționale de Educație Fizică cunoscută sub denumirea de „Standard Fitness Test”. Evaluarea se face pe baza unei scale liniare (scala lui Hull) atât pentru băieți cât și pentru fete. Oportunitățile relevate de această scală constau în posibilitatea efectuării unor comparații pe mai multe dimensiuni: individual, între grupe, transversal, longitudinal.
Ca și aspecte generale ale privind modalitatea de acordare a punctajului în vederea accesului copiilor în cadrul grupelor de începători se impun următoarele baremuri:
pentru ramurile de sport în care prima selecție se face până la 6 ani inclusiv, copiii trebuie să realizeze minimum 280 puncte la următoarele 5 probe: alergare pe 20 m, săritura în lungime de pe loc, proba de îndemânare (naveta pe 10 m), ridicări de trunchi din culcat în șezând timp de 30 secunde și mobilitate coxofemurală în plan anterior;
pentru ramurile de sport la care prima selecție se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală.
Se recomandă ca această baterie de teste să fie aplicată în fiecare an, ținându-se cont de cerințele minime ce vizează:
realizarea a 480 puncte la 7-12 ani (sau 280 puncte la 6 ani) conform ierarhizării vârstei respective pentru copiii cu talie normală și 440 puncte pentru copiii cu talie de excepție (la atletism, jocuri sportive și la unele categorii din atletica grea);
realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport;
Analizând mai multe lucrări de specialitate cu tematică aferentă jocurilor sportive s-a remarcat faptul că la unele discipline, se preferă ca modalitate de evaluare pentru stadiul I, bateria de teste indicată de Federația Internațională de Educație Fizică, iar la altele optându-se pentru o testare ușor diferită de forma standard, în care apar și parametrii specifici funcție de jocul sportiv.
Intim legată de procesul de selecție este – orientarea în sport – sintagmă ce vizează două laturi: preorientarea și reorientarea. Preorientarea este „actul parțial sau final al unei intervenții susținute la începutul sau pe parcursul activității sportive a unui copil, în vederea sondării unor aptitudini sportive și îndrumarea lui ulterioară pentru practicarea unei ramuri de sport”.
Acest concept a apărut inițial în fosta Republică Democrată Germană și s-a răspândit și dezvoltat destul de repede în țări precum: China, Brazilia, Cuba, Franța și având la bază o serie de teste care să releve predilecția pentru anumite discipline sportive. Această acțiune de preselecție este multiplu determinată de un ansamblu de factori ce țin de ambianță.
Ordonați pe categorii, vom avea următoarea tipologie:
Categoria A – unde sunt incluși: părinții, bunicii, cunoștințele apropiate, prietenii de joacă. Influența exercitată de aceștia asupra copilului este semnificativă în sensul ghidării spre practicarea unui anumit sport. Spre exemplu: dacă în familie sunt „antecedente” sportive, există șanse foarte mari ca orientarea să se facă în aceea direcție de performanță, sau dacă membrii grupului de joacă ai copilului sunt inițiați într-o anume disciplină sportivă, din dorință de a nu fi mai prejos și a fi alături de aceia, apar premise reale de instruire motrică concertată spre acea ramură.
Categoria B – cuprinde învățătorii și profesorii de educație fizică, care pe baza competențelor, mijloacelor și a instrumentelor pe care le au, evaluează și monitorizează întreaga populație de elevi, ierarhizând astfel copiii și îndreptând subiecții cu înclinații sportive spre perfecționare motrică specifică. Reorientarea este o schimbare a ramurii, în sensul corectării opțiunii sportive inițiale către o altă ramură de sport, în care individul să-și poată valorifica superior posibilitățile biologice și psihologice. Apare ca urmare a dorinței individului de a practica o altă disciplină sportivă sau ca urmare a unei neconcordanțe cu particularitățile manifeste. Reorientarea nu trebuie privită neapărat ca un aspect negativ, realitatea din practică evidențiind succesul și șansa schimbării în acest sens.
Având în vedere faptul că ghidarea copilului spre altă ramură sportivă implică o responsabilitate deosebită asupra destinului sportiv al individului, la care putem adăuga motivațiile relativ obiective ale copiilor, indicii de evaluare și specificul diverselor discipline sportive fac ca reorientarea să fie un proces destul de complex. „Din aceste considerente, este necesar să se efectueze o analiză minuțioasă a particularităților selecției la diverse etape ale pregătirii multianuale.”
Făcând o analiză din perspectiva didactică, în cadrul procesului de instruire specific jocului de fotbal, se disting trei etape temporale ale selecției:
A. Selecția primară (inițială) este marcată de o succesiune de momente atent planificate, menite să asigure eficacitatea acestei acțiuni și anume:
delimitarea ariei de selecție se va realiza în conformitate cu prevederile în vigoare aferente instituțiilor coordonatoare ale mișcării sportive la nivel școlar existente pe plan local. Această circumscriere este condiționată de distanțele și posibilitățile de transport ale copiilor ordonate pe trei axe: domiciliu – școală – baza sportivă.
depistarea elevilor selecționabili. Grupa de copii selecționabili poate fi alcătuită în principal prin două căi: în mod premeditat – antrenorul participă la orele de educație fizică și la competițiile inter-clase desfășurate periodic din școli sau la recomandarea profesorilor de educație fizică, fie datorită unei conjuncturi întâmplătore (tinerii au venit la clubul de fotbal singuri sau însoțiți de părinți;
stimularea copiilor selecționați pentru practicarea jocului de fotbal se poate efectua prin prezentarea unor informații motivante de tipul cunoașterii efectelor benefice ale practicării acestui joc, a sportivilor consacrați mediatizați de societate, caracterul spectaculos al fotbalului, etc.
organizarea activității practice concrete constă în formarea grupelor de subiecți (aproximativ 30) și stabilirea unui program de pregătire funcție orarul școlar al elevilor.
Fazele premergătoare acestor momente sunt:
A.1. Selecția preliminară – fază ce evidențiază punctul nodal dintre selecție și pregătire. Are în general o durată de aproximativ cinci săptămâni și presupune desfășurarea lecțiilor de antrenament, realizarea observațiilor pedagogice, stabilirea criteriilor de selecție și susținerea unor probe de control. Menirea acestei acțiuni este de a menține în continuarea pregătirii pe acei copii care manifestă acele „calități” necesare practicării jocului de handbal, apreciere care se face pe baza analizei unor parametrii aferenți modelelor somatic și motric.
A.2. Selecția relativ stabilă – constituie pre-etapa care articulează acțiunea de formare a grupei de copii începători. Demersul este similar cu cel al etapei anterioare. Durata este apreciată la aproximativ două luni, timp în care se continuă procesul de pregătire, se culeg noi date cu ajutorul observațiilor pedagogice și se impun noi evaluări pe seama unui model motric îmbunătățit.
B. Selecția secundară se desfășoară tradițional la vârsta de 10 – 14 ani și are ca obiectiv principal reorientarea tinerilor care nu prezintă garanția obținerii performanțelor în fotbal, fie spre alte jocuri sportive (pentru ca achizițiile făcute sa-și găsească totuși concretizarea în planul sportiv), fie spre alte domnii de activitate. La acest nivel se realizează identificarea „micromodelului biologic” specific jucătorului de handbal. Din acest motiv, o selecție eficientă trebuie sa fie drastică, incluzând toate criteriile de prezentate anterior.
C. Selecția finală – reprezintă acțiunea care are drept scop depistarea și trierea tinerilor, ca stagiu îndelungat, în practicarea jocului de fotbal la nivel de performanță și de înaltă performanță, în vederea constituirii unor echipe reprezentative la nivel de lot național sau olimpic.
Selecția are un caracter activ și continuu, motiv pentru care ea se desfășoară pe două dimensiuni (pe orizontală și pe verticală) la toate eșaloanele și nivelurile de pregătire. Concret, doar la nivelul grupelor de copii începători, selecția se desfășoară numai pe orizontală, iar la celelalte niveluri cea orizontală este permanentă și completată periodic de forma pe verticală (doar când sunt îndeplinite condițiile ce fac referire la pregătirea și vârsta subiecților).
În cadrul selecției pe orizontală, antrenorii își focalizează atenția asupra observării și analizării ariei de selecție, identificând noi copii cu înclinații pentru practicarea jocului de fotbal și care din diferite motive au fost omiși din selecție până în momentul respectiv. În acest sens, vor conta semnificativ calitățile și disponibilitățile acestor tineri în vederea integrării lor în colectivul grupei aferent eșalonului valoric. Selecția pe verticală are ca scop promovarea copiilor și juniorilor dintr-un eșalon în altul doar în dens de creștere. Se impune în acest context, o abordare tot mai exigentă și mai obiectivă pe măsura accesului la nivele superioare, pe baza criteriilor de selecție adiacente fiecărui palier.
Selecția presupune o acțiune complexă de natură conceptuală și organizatorică cu scopul identificării celor mai dotați indivizi pentru practicarea diferitelor ramuri sportive. Amploarea și importanța acestei acțiuni se datorează în special existenței unui ansamblu de factori ce se condiționată reciproc: subiecți, antrenor, specificul disciplinei sportive, timp, vârstă, criterii, performanță, cercetare, etică, etc. Conturarea profilului de succes al performerului sportiv ia determinat pe specialiștii domeniului să analizeze permanent și amănunțit factorii enumerați și a relațiilor existente între aceștia.
Premise și ipoteze ale cercetării preliminare
Jocul de fotbal a cunoscut progrese permanente și apreciabile, datorită sferei de răspândire a lui și a numărului mare de practicanți a acestui adevărat ,,fenomen social”. Acest lucru este foarte edificator și în ceea ce privește copiii din țara noastră, observăm o atracție deosebită pentru practicarea acestui sport, atât in timpul liber, sub formă de joacă, cât și în mediu organizat: competiții școlare sau în unități școlare specializate în antrenamente de fotbal.
În cazul prezentei lucrări, în care se preconizează prezentarea unor mijloace de acționare noi pentru educarea calităților motrice ale copiilor selecționabili în jocul de fotbal, considerăm că este necesară o participare activă și creativă a profesorilor de educație fizică din școli precum și a antrenorilor de fotbal care instruiesc aceste grupe de copii selecționabili, pentru a nu pierde contactul cu cerințele fotbalului internațional contemporan, precum și actualizarea procesului de predare – învățare, la fiecare grupă de vârstă.
Cunoașterea noilor aspecte ale teoriei și practicii fotbalului contemporan, necesită o aprofundare a metodicii generale a antrenamentului sportiv modern, coroborată cu o participare activă și eficace la desfășurarea instruirii profesorilor de educație fizica și sport și a antrenorilor de fotbal.
Rezultatele deosebite care se obțin în jocurile sportive pe plan mondial relevă în mod evident faptul că aceste performanțe remarcabile nu sunt accesibile oricărui individ, oricât de bine ar fi manageriat procesul de pregătire și independent de sistemul de metode utilizat în cadrul antrenamentului. De aceea, selecția constituie o condiție „sine qua non” pentru atingerea performanței, acesta fiind motivul principal pentru care ea nu mai este o activitate empirică, fără importanță, ci reprezintă o activitate fundamentată științific și o preocupare permanentă pentru specialiștii domeniului.
Progresul fotbalului mondial, noutățile apărute în selecția și pregătirea sportivilor, obligă profesorii, antrenorii să studieze aceste orientări pe care le pot aplica în procesul instructiv-educativ. Astfel se au în vedere următoarele premise pentru încurajarea selecției sportive la vârstă școlară mică.
Vârsta primei selecții a scăzut în jurul vârstei de 6 ani la fotbal.
pentru a-l îndepărta pe copil de acest hobby „calculatorul” care răpește total timpul copilului;
pentru a câștiga concurența cu alte sporturi (arte marțiale, minibaschet, înot, gimnastică, patinaj);
la vârstele mici se pot crea acele deprinderi, care bine stabilizate vor crea mai târziu conexiuni stabile la nivelul SNC.
Formarea mai întâi a unui bagaj motric pentru o pregătire multilaterală, asigurată de practicarea în cadrul unui microciclu a unor sporturi complementare pe lângă antrenamentele specifice.
Adaptarea întregului proces de pregătire la particularitățile morfo-funcționale și psihice ale vârstei copiilor + nivel de pregătire individualizat.
Tot procesul de pregătire bazat pe crearea plăcerii de a juca, de a se antrena, pe încurajare.
Crearea unor sportivi polivalenți cu calități complexe, inteligenți și creativi.
Valorificarea la maxim a calităților de excepție ale unor copii de valoare, care pot face diferența în viitor.
Perfecționarea procesului de pregătire prin folosirea celor mai actualizate metode și mijloace capabile să asigure transferul pentru dezvoltarea calităților fotbalistice aplicate în joc.
Termenul de selecție se referă la „alegere efectuată după un anumit criteriu și cu un scop". Analizând literatura de specialitate din perspectiva procesului de antrenament, de-a lungul timpului, numeroși autori au delimitat conceptual acțiunea de selecție. Definițiile sunt numeroase, în sens restrâns este considerată un demers științific de „alegere” sau „triere” efectuată pe baza unor criterii care trebuie să răspundă unor cerințe specifice.
Alți autori au o abordare mai amplă identificând mai multe caracteristici de conținut astfel: „…proces organizat și repetat, de depistare timpurie a disponibilității înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psihosociologice și motrice), pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă”, „selecția în sport este un sistem complex de identificare și triere a indivizilor superior dotați în domeniul sportiv, având la bază anumite principii, criterii și metode științifice cu caracter motric, biomedical și psihologic, cu ajutorul cărora pot fi scoase în evidență, cu un coeficient crescut de probabilitate, având caracter de prognoză, aptitudini reale, necesare pentru a obține performanțe superioare” sau „preocupare sistematică a antrenorilor desfășurată în vederea depistării sportivilor cu cele mai corespunzătoare aptitudini pentru practicarea diferitelor ramuri de sport sau în vederea desemnării celor mai indicați sportivi pentru a participa la competițiile prevăzute în calendarul sportiv”.
În cadrul jocurilor sportive, atât teoria cât și practica aferentă domeniului atrag atenția asupra faptului că rezultatele notabile în etapa actuală, nu se pot obține fără a acorda o importanță deosebită selecției la nivelul copiilor și juniorilor și mai apoi la nivelele intermediare ce duc spre marea performanță. Copiii vizați pentru a alcătui grupurile de pregătire pentru fotbal, handbal, baschet, volei vor fi testați în scopul reliefării caracteristicilor și particularităților individuale specifice și propice activității sportive.
Contribuția cercetării la realizarea optimizării selecției în fotbal
Modelul jucătorului de fotbal la vârsta de 6-8 ani
Criterii antropometrice (sursa Federația Română de Fotbal – Școala Federală de Antrenori)
Criterii fiziologice (sursa Federația Română de Fotbal – Școala Federală de Antrenori)
Criterii motrice (sursa Federația Română de Fotbal – Școala Federală de Antrenori)
Aspecte generale
Perfect sănătos, fără deficiențe;
Somatic – armonios dezvoltat;
Coordonare bună a diferitelor segmente ale corpului și formarea deprinderilor motrice;
Capacitate sporită de execuție corectă a mecanismelor elementelor tehnice de bază;
Însușirea elementelor de tactică incipientă (evitarea aglomerărilor, simțul spațiului, dă și du-te) prin jocuri;
În cadrul jocurilor să domine dorința de victorie, combativitate, entuziasm;
Pentru elementele foarte dotate, depășirea normelor de evaluare;
Însușirea elementelor de igienă personală, regulilor jocului pe teren redus.
Pregătirea fizică
dezvoltarea armonioasă a segmentelor;
dezvoltarea vitezei sub diferite forme, dar și în special (reacție, execuție, repetiție);
dezvoltarea rezistenței aerobe în etape, cu efort moderat;
dezvoltarea forței dinamice, dar cu propriul corp;
mare importanță „școala alergării”:
să învețe să alerge corect pe partea anterioară a labei piciorului;
diferite forme de alergare (cu fața, cu spatele, lateral, cu pași adăugați, încrucișați, cu opriri, cu întoarceri);
alergare cu genunchii sus, pendularea gambei înapoi, pas săltat, pas sărit;
Aceste mijloace pot fi introduse în diferite ștafete, concursuri, jocuri de mișcare.
perfecționarea exercițiilor din „școala săriturii”:
toată gama de sărituri, fără sau peste obstacole mici (pe un picior, pe ambele, alternativ);
foarte importante atât pentru coordonare, forță, membre inferioare, săriturile la coardă (de pe loc și din mișcare).
Pregătirea tehnică
Formarea mecanismelor de bază:
intrarea în posesie;
lovirea mingii cu piciorul;
simțul și controlul mingii.
Exerciții pentru tragerea mingii cu talpa, din lateral, stângul, dreptul:
cu mingea între picioare, lovirea cu partea interioară a labei piciorului drept și stâng;
tragerea mingii cu talpa (se lucrează pentru ambidextrie, atât cu piciorul drept, cât și stâng);
din mers, rularea mingii cu talpa înainte;
cu latul piciorului drept se rulează mingea cu talpa spre piciorul stâng, după care se oprește și se reia invers;
aceste exerciții pot fi lucrate în spații delimitate (ex. 5×5 m); în acest fel putem ordona mai bine colectivul și-l supraveghem cu ușurință;
astfel, pe o lungime a terenului de 50 m intră 10 careuri numai pe latura de lângă linia de margine și maxim 20 de copii raționalizând bine spațiul de lucru.
Exerciții de menținere a mingii:
stând cu mingea în mână, se dă drumul mingii spre sol și când ricoșează încearcă să mențină mingea cu piciorul îndemânatic și apoi alternativ;
mingea într-o sacoșă cu găuri ținută în mână, după care încercăm menținerea;
ridicarea mingii cu piciorul și încercarea de menținere;
menținerea mingii din mers alternativ, dreptul, stângul;
menținerea mingii din mers pe un traseu de 5 m lungime, cu ocolirea unui jalon;
trecerea mingii de pe laba piciorului pe coapsă și invers.
Exerciții de conducere a mingii cu partea interioară sau exterioară a labei piciorului
conducerea mingii cu dreptul interior, exterior; același lucru cu stângul – în linie dreaptă;
același exercițiu pe un spațiu limitat (5-10 m) cu întoarceri prin călcarea mingii;
același exercițiu cu întoarcere pe dreapta sau stânga cu exteriorul piciorului;
conducerea mingii printre cinci jaloane așezate la 1 m unul de celălalt: în linie dreaptă; în zig-zag; în cerc;
cu interiorul la dreptul și stângul;
cu exteriorul la dreptul și stângul;
alternativ interior dreptul sau stângul;
alternativ exterior dreptul sau stângul.
conducerea mingii cu procedeu la alegere, oprire și apoi reluarea conducerii;
combinarea conducerii cu trasul la poartă (ca indicație metodică să se tragă de aproape 3-4 m pentru a stimula golul);
conducere cu procedee diferite în suveică față în față.
Exerciții de intrare în posesie:
învățate în primul rând la această vârstă, preluările pe joc;
se lucrează la început de pe loc, apoi cu blocarea mingii;
preluarea efectuată cu interiorul, exteriorul, talpa;
exerciții de preluare combinate cu transmiteri sub forma lucrului: cu partener; suveică față în față; pătrat;
este foarte important de alternat atât preluarea cu piciorul de unde vine mingea, pe poziția viitoare unde va fi transmisă; exemplu: când se lucrează în pătrat mingea vine din stânga preluare cu stângul, pas dreptul în dreapta;
același exercițiu: – preluare cu stângul, pas stângul;
– preluare cu dreptul, pas dreptul;
se poate schimba sensul;
copilul care pasează poate trece la coada șirului propriu, unde pasează sau de unde primește pasa.
Exerciții de lovire a mingii cu latul, interiorul sau șiretul:
metodic: – de pe loc;
– din mișcare sub forma suveicilor;
atenție la tehnica lovirii pentru a nu instala o deprindere greșită;
atenție la distanța de lucru între copiii care nu trebuie să-i forțeze execuția.
să insistăm pe lovire corectă, număr de repetări, pe diversificarea exercițiilor și nu pe pregătire fizică fără minge.
Exerciții de lovire a mingii cu capul:
la 6-8 ani, musculatura copilului (gât, trunchi) nu este pregătită ca forță;
obligatoriu mingea nr. 3 la 6-7 ani și nr. 4 la 8 ani;
dacă copilul prinde frică deoarece mingea este grea, atunci nu va lovi corect sau va evita să lovească cu capul;
de învățat corect tehnica de lovire, motiv pentru care profesorul, antrenorul va folosi exercițiul pe o linie metodică corespunzătoare;
să nu uităm că la 6-8 ani copiii sunt intuitivi, așa că demonstrația este importantă;
exerciții:
de pe loc, din minge aruncată din față de coechipier;
din mers același exercițiu din alergare ușoară;
lucrul cu finalizare cu capul din minge aruncată de portar, este atractiv, stimulativ;
același exercițiu cu plonjare este util, atractiv și eficient, deoarece trebuie să controleze căderea.
Exerciții de tras la poartă din înlănțuire simplă – conducere – tras la poartă:
fără tras la poartă și fără gol, fotbalul nu ar fi fotbal, adică sportul rege;
important este ca distanța față de poartă să-i permită copilului să marcheze și să înțeleagă de mic, că 90 % din goluri se marchează ori de sus, ori de jos la nivelul gazonului;
să se schimbe unghiul de unde trag la poartă;
exercițiu de tras la poartă: conducere din diferite feluri și procedee; din 1-2 cu antrenorul;
important este ca viteza să crească numai dacă elementul de progres ne permite;
va trebui să încurajăm în permanență reușitele copiilor pentru a-i supermotiva.
Fentele sau mișcările înșelătoare:
în jocul de fotbal, dezechilibrarea adversarului nu se poate întotdeauna prin pase sau automatisme de joc, așa că relația 1 x 1 devine decisivă;
prin aceste fente se încearcă dezechilibrarea adversarului, creând superioritate numerică;
aceste fente pot fi din privire, cu mâna atrăgând atenția adversarului în altă parte, cu trunchiul simularea plecării într-o parte și deplasare în alta, cu membrele inferioare;
exerciții: trecerea mingii peste minge spre interior sau exterior, odată sau de mai multe ori (se poate executa la început fără minge de pe loc, din mișcare ușoară, cu adversar pasiv sau semiactiv).
Ca indicații metodice pentru exerciții:
având în vedere că se formează mecanismul de bază la diferite elemente ale jocului, corectările trebuie făcute la timp pentru a nu forma deprinderi greșite;
să avem capacitatea de a sesiza momentele de monotonie pentru a schimba exercițiile;
să depistăm dacă exercițiile depășesc capacitatea lor de învățare și să folosim o linie metodică adaptată particularităților de vârstă și nivel de pregătire;
eșalonarea pregătirii pe perioade scurte încheiate cu testări;
gradarea instruirii prin dificultăți crescânde;
verificarea indicilor de execuție raportați la modelul de pregătire.
Pregătirea tactică
Caracteristicile tacticii la această vârstă sunt:
gândirea tactică se formează progresiv dacă mijloacele sunt folosite pe o linie metodică care să permită elementul de progres și creativitate;
este bine ca jocurile să plece de la 1 x 1 spre 5 x 5 pe grupe valorice, deoarece copiii n-au cunoștințe despre combinațiile în 2-3 jucători, dar pot găsi soluții;
aprecierea spațiilor în teren, a zonelor libere (înainte, înapoi, lateral) reprezintă preocuparea profesorilor, antrenorilor pentru ca micii sportivi să le evite;
folosirea suveicilor cu preluare-transmitere, deci un fel de „DĂ ȘI DU-TE” ne conduce la primele elemente de tactică;
pasa pe poziție viitoare în cuplu, precedată de intrare în posesie.
Pregătirea teoretico – metodică
La această vârstă copii vor trebui să cunoască:
noțiuni simple despre regulile jocului pe teren redus și descrierea jocului de fotbal;
reguli de igienă personală (duș după antrenament, săpun și prosop propriu, papuci, o cană pentru a bea apă plată sau ceai, tricou de schimb, ciorapi, încălțăminte);
acasă: să se spele pe dinți dimineața și seara, alimentația corespunzătoare acestei perioade de creștere trebuie să fie bogată în carbohidrați, cât și în proteine vegetale, adecvată efortului fizic și psihic depus;
să folosească posturile de televiziune ca un câmp de informații eficient, dar în mod special intuitiv dacă mă refer la meciurile de fotbal vizionate. Știm că la vârstele mici, ei pot folosi aceste vizionări care reprezintă exemple în viitorul fotbalistic pe care ei și-l construiesc.
Pregătirea psihologică
La această vârstă pregătirea psihologică implică:
să cunoaștem bine particularitățile psihice la această vârstă pentru a-i putea înțelege și lucra cu copiii;
copiii vin să se joace, iar profesorul, antrenorul va trebui să-și realizeze obiectivele de pregătire foarte discret, folosind acele jocuri și structuri de exerciții care să dea transfer pozitiv pentru fondul unui echilibru emoționale pozitiv;
mijloacele folosite trebuie să fie dinamice, atractive și schimbate în funcție de răspunsul copiilor pentru a nu-i plictisi.
Pregătirea biologică
La această vârstă copilul trebuie să știe:
să se odihnească la prânz dacă îi permite programul;
să înțeleagă că somnul între 22 și 24 este cel mai odihnitor;
să respecte o dietă adecvată efortului fizic și psihic pe care-l depune, dar și o ritmicitate a orelor de masă;
să aibă o consecvență dusă până la automatism privind igiena personală.
Modelul de joc pentru copilul de 6-8 ani în jocul de fotbal
Să fie încurajat să dribleze;
Să perceapă spațiile libere din teren;
Să creeze primul lanț tehnico – tactic, „1-2-ul”;
Să controleze intrările în posesie, conducerea și pasarea mingii;
Să aibă entuziasm în joc, iar golul să fie o bucurie imensă;
Să respecte coechipierii, dar și adversarii.
Jocul și întrecerea, mijloace fundamentale ale instruirii
Teoriile formulate de diverși autori explică jocul în concordanță cu interesele de clasă, raportându-l la modul de viață social, la formarea și evoluția proceselor psihice, a personalității în general. Iată câteva idei formulate de specialiștii în domeniu:
Jean Chateau „Cine spune joc spune totodată și libertate, și o educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală.” „Copilul este serios pentru că prin succesul jocului el își afirmă voința, își proclamă forța și autonomia”.
Gilles Magnane „Copilul care se joacă pare să nu obosească. Prin joc el își recâștigă forțele, asemenea lui Anteu sau unei baterii care se încărcă cu ajutorul unui dinam.”
Eric Claparede „La copil jocul este munca, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință poate să acționeze”.
Jocul în școală reprezintă o punte de legătură între copilăria liberă și încadrarea în obligațiile sociale școlare. Datorita faptului că în joc copilul găsește elemente comune cu munca adulților, adică cheltuiala de energie, cadrul colectiv de desfășurare, disciplina și regulile, dorința de depășire, îl pregătesc pentru activitatea de învățătura și viitoarea conduită umană.
Activitatea lucidă este mai densă în copilărie și tinerețe. Copii se joacă aproape tot timpul. Jocul oferă copiilor o multitudine de impresii care contribuie la îmbunătățirea cunoștințelor despre lume și viață, măresc capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, favorizează dozarea forțelor fizice și spirituale, stimulează dorința de a reuși, ingeniozitatea în rezolvarea diverselor probleme.
Pentru o caracterizare atotcuprinzătoare a jocului este nevoie să citam din „Psihologia educației fizice” de Epuran Mihai, care evidențiază următoarele aspecte definitorii ale jocului:
activitatea naturală care izbucnește din trebuințele firești de mișcare și de manifestare a calității ființei umane;
activitatea liberă cu participare benevolă, în care primează dorința și nevoia omului de a se juca;
activitatea atractiva care determină stări afective pozitive și satisfacții;
activitate totală care angajează ființa umană în integritatea sa, cu toate funcțiile psihice, cognitive, afective, volitive, motrice, etc.;
activitatea recreativă compensatorie care, prin ființa umană caută destindere și distracție.
În cadrul activității de educație fizica și sport, prin joc se pot realiza o serie de obiective cum sunt:
dezvoltarea fizică generală și întărirea sănătății;
dezvoltarea deprinderilor motrice și a calităților motrice;
formarea și însușirea unor cunoștințe utile, prin lărgirea sferei reprezentărilor despre lume, precum și a tehnicii anumitor ramuri de sport;
dezvoltarea personalității, a spiritului colectiv și a calităților moral – volitive.
Prin folosirea jocului se poate cunoaște personalitatea dublă, biologică și psihică a copilului, într-un grad de autenticitate ce nu poate fi înlocuit. Jucându-se copilul nu este în stare să ascundă nimic din stările sale psihice și sentimentele care îl animă, jocul putând fi folosit ca o formă eficientă de selecție pentru practicarea sportului de performanță.
Motivele care au condus la includerea jocurilor sportive în programele școlare pot fi argumentate prin:
jocul sportiv pentru elevi reprezintă activitatea motrică globală cea mai atractivă, prin intermediul căreia se poate acționa pe un fond de solicitare motrică și psihică complexă;
jocul sportiv ca atractivitate globală constituie un instrument eficace de acționare a funcțiilor organismului, a calităților fizice și psihice;
comparativ cu celelalte elemente de conținut ale programei școlare în care se realizează inițierea elevilor, jocul sportiv fiind o activitate eminamente colectivă, favorizează realizarea și dezvoltarea relațiilor de grup cu cei mai ridicați indici de eficiență.
Principalele deprinderi, calități motrice și însușiri moral-volitive specifice jocurilor sportive incluse în programele de educație fizică școlară, au valoare de întrebuințare și în alte domenii de activitate. Alergarea, săriturile, prinderea și aruncarea, viteza, îndemânarea, forța, dârzenia, suplețea, mobilitatea, perseverența, dăruirea sunt solicitate în relații de interdependențe multiple și complexe, cu implicații în formarea personalității umane.
În vederea sporirii eficienței lecțiilor de educație a forței de stimulare și de atracție a acestora, toate programele de educație fizică elaborate până în prezent au acordat deosebită atenție însușirii de către elevi a minimum 2 jocuri sportive, precizând totodată organizarea unor campionate între clase în timpul liber al elevilor, pentru a stimula elevii pe calea continuei perfecționări sportive. Jocul de mișcare dezvoltă simultan deprinderile motrice de bază sau specifice, calitățile motrice și, în același timp procesele psihice, trăsăturile de personalitate.
Jocul este un exercițiu care pregătește copilul pentru viață oferindu-i o multitudine de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, măresc capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, favorizează dozarea forțelor fizice și spirituale, creează capacități de concentrare, stimulează dorința de a reuși, ingeniozitatea în rezolvarea diverselor probleme.
Cei mai mulți copii așteaptă cu nerăbdare jocurile în cadrul cărora „nu-si menajează forțele, se entuziasmează, participă cu dăruire, sunt dornici să execute cerințe, să se afirme”. Indiferent de vârsta, copiii consideră jocul „cel mai plăcut moment al lecției”.
Ei se bucură sau se supără, se frământă, se orientează, colaborează, se încurajează, sunt critici sau autocritici, se stimulează, se ajută, nu fac concesii, doresc victoria și sunt afectați de nereușită. În joc se armonizează interesele, copiii se unesc „mânați de același scop, dacă echipa câștigă apare bucuria biruinței, dacă echipa pierde, apare durerea insuccesului”.
Competiția este o situație de realizare, prin care copilul urmărește afirmarea de sine, în același timp este și o situație importantă de evaluare socială. Copilul, deci sportivul, prin rezultatele din competiție aspiră spre o nouă treaptă a promovării sale, la dobândirea unei situații sociale mai bune, a superiorității. Cum orice întrecere are în vedere obținerea unei performanțe, valoarea acesteia este confirmată, validată și apreciată social de colegi, de profesori, de părinți, de public, de arbitrii oficiali.
Întrecerea nu este numai lupta dintre competitori pentru dovedirea superiorității ci și un spectacol realizat de sportivi pentru a satisface micul sau marele public tot mai numeros și mai exigent.
Regulamentul jocului de fotbal la 6-8 ani – forma de joc (4 + 1)
Obiectivul jocului
O echipă trebuie să reușească să înscrie cât mai multe goluri și, în același timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în posesia mingii și să înscrie. Copiii trebuie să înțeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât mai multe goluri și să practice un fotbal ofensiv.
Numărul de jucători
Fiecare echipă are cinci jucători: un portar și alți patru jucători. Se vor putea folosi mai multe rezerve care nu vor putea să intre pe teren decât la întreruperea jocului. Plasarea celor patru jucători pe teren este la latitudinea fiecărui antrenor.
Durata jocului
Partida are două reprize de 15 minute fiecare, cu pauză între ele de 5 sau 10 minute.
Oficiali
Un arbitru conduce jocul. El este singurul stăpân pe teren. Arbitrajul dirijează jocul din exteriorul terenului, asigurând și supravegherea unei tușe. Un antrenor supraveghează și cealaltă tușă.
Terenul
dimensiuni: dimensiunile convenabile sunt 20×30 m; se va accepta maxim 30×50 m;
marcarea: se va efectua cu var;
porțile: lungime 3 m, înălțime 2 m.
Echipamentul
Adidași sau teniși. Cu toate acestea, pentru întâlnirile în aer liber, pantofi de fotbal, cu crampoane de cauciuc sunt admiși.
Mingea
Mingea este mai mică și mai ușoară decât una regulamentară. Este o minge numărul 3.
Reguli
Regulile sunt cele ale fotbalului în 11: cu toate acestea, am adus câteva modificări, pentru a da acestui joc valoarea educativă pentru „ ucenicii fotbaliști”.
Repunerea în joc:
dacă mingea trece linia de tușă, repunerea în joc, cu piciorul (lovitură liberă directă), în locul unde mingea este ieșită;
copiii vor evita să trimită balonul către poarta adversă (soluție utilizată adesea pentru a împiedica un atac advers, dar lipsită de eleganță și putând fi considerată ca un gest anti-joc);
copilul trebuie să „joace jocul” și să nu caute să-l „distrugă”. Aceste dispoziții sunt valabile având ca scop favorizarea jocului ofensiv;
în zona de 6 m, repunerea în joc cu mâna este dictată prin decizia arbitrului, noțiune indispensabilă fotbalului în 11.
Cornerul:
cornerul va fi, de asemenea, sancționat printr-o repunere de la margine, cu piciorul, din colțul de „corner”;
aici, însă, se caută soluția cea mai avantajoasă pentru terenul advers. Este evident că, un corner nu va putea să fie direct transformat în gol; va trebui ca înainte de a intra în poartă, balonul să fie atins de un jucător.
Zona de tușă:
zona de pedeapsă (6 m) va fi singura zonă în care portarul va avea dreptul de a se servi de mâinile sale. Această zonă corespunde, pentru portar, careului de 16 m pentru terenul mare.
Lovitura liberă directă și lovitura de pedeapsă (cu piciorul):
toate greșelile de joc vor fi sancționate printr-o lovitură liberă directă care se va executa din locul unde s-a produs greșeala;
totuși, arbitrul va sancționa printr-o lovitură de pedeapsă, cu piciorul, greșelile grave, voluntare, comise în timpul jocului. Lovitura de pedeapsă va fi executată de la 7 m. Nici un jucător nu va avea voie să fie în zona hașurată și adversarii vor fi la o distanță de 6 m (aceeași distanță impusă pentru alte lovituri directe și repuneri de la margine cu piciorul sau cu mâna);
această folosire a loviturii de pedeapsă este foarte importantă. Este necesar ca jucătorul copil să învețe să joace în cel mai bun spirit posibil. Știind că toate greșelile intenționate vor fi sancționate printr-o lovitură de pedeapsă, copilul va înțelege că nu are interesul să joace cu „omul”, ci cu „mingea”.
Minge „scoasă”:
toate mingiile scoase în afara liniei porții sunt repuse în joc cu piciorul, de către portar, în zona de 6 m.
Pas de joc în afară, fără „off-side”:
acesta simplifică jocul și evită erorile de judecată și arbitraj care atrag incidente ce nu trebuie să existe în întâlnirile de copii.
Câștigarea meciului:
echipa care a marcat mai multe goluri câștigă;
într-un turneu (sau într-o Cupă), echipele pot fi departajate prin 5 lovituri de la 7 m, executate de către cinci jucători din fiecare echipă;
în loc de a obosi copiii prin prelungiri, această execuție (lovitura de la 7 m) îi va departaja.
Refacerea biologică după efort a copiilor de 6-8 ani, în jocul de fotbal
Refacerea este o componentă importantă a antrenamentului sportiv deoarece este o etapă a procesului de adaptare a organismului la efort, iar la 6-8 ani, copilul trebuie educat pentru a avea nivelul de cunoștințe care să-l ajute pentru pregătire și joc.
Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel complex de mijloace naturale și artificiale, provenite din mediul intern sau extern, dirijat în scopul accelerării proceselor de re-echilibrare a funcțiilor organismului și chiar a depășirii vechiului plafon funcțional.
Refacerea este esențială în obținerea performanței sportive. Timpul alocat refacerii este esențial pentru realizarea supracompensării. Aceasta are un rol important în prevenirea traumatismelor și a supra-antrenamentului. Oboseala produsă de o refacere incompletă este înalt corelată cu riscul de traumatisme și cu supraantrenamentul.
În timpul refacerii se realizează adaptarea organismului la stresul cauzat de efort prin:
refacerea rezervelor energetice consumate de efort și chiar supracompensarea lor;
refacerea pierderilor lichidiene;
repararea leziunilor tisulare și chiar supracompensare prin dezvoltarea fibrei musculare;
înlăturarea produșilor de metabolism.
Tipuri de refacere utilizate în jocul de fotbal la copii 6-8 ani:
refacerea pe termen scurt – refacerea imediată după un antrenament sau o competiție;
refacerea pe termen lung – refacerea după o săptămână sau etapă de antrenament.
Refacerea activă (pe termen scurt):
constă în exerciții de intensitate scăzută la sfârșitul ședinței de antrenament;
determină înlăturarea mai rapidă a lactatului produs de efort;
intensitatea exercițiilor este la 30% din cea din antrenament pe o perioadă de 10-15 min.
Refacerea pe termen lung:
se realizează la sfârșit de săptămână și la sfârșit de etapă;
este mai complexă;
constă în:
activități sportive complementare (ex: înot) – după o competiție importantă;
cură la altitudine 600-800 m;
psihoterapie;
oxigenoterapie.
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori: gradul de antrenament și starea fotbalistului; nivelul vârstei: jucătorii tineri se refac ușor; vechimea în fotbal cu întregul său evantai de modificări funcționale; complexul de factori extra – sportivi (alimentația, regimul de viață, excitanți naturali ai mediului extern).
De obicei, antrenorii își apreciază lucrul în funcție de cât de bine își antrenează jucătorii, în timp ce multe dintre elementele antrenamentului sunt, deseori, bine făcute, cei mai mulți antrenori neglijează să acorde atenția cuvenită metodelor și tehnicilor de refacere, deși folosirea tehnicilor de refacere este la fel de importantă ca antrenamentul.
Cu cât jucătorii se refac mai repede după antrenamente sau jocuri, cu atât se poate lucra mai mult, iar nivelurile crescute se antrenamente se traduc printr-un joc mai eficace. De aceea, toți cei implicați în antrenamente ar trebui să-și schimbe mentalitatea referitoare la importanța odihnii și a refacerii.
Se pot folosi multe metode și tehnici de refacere în urma oboselii antrenamentului și a jocurilor. Cu cât se înțeleg și se folosesc mai bine aceste tehnici, cu atât se controlează mai bine oboseala și astfel, se previne efectul nedorit al antrenamentului excesiv.
Multor jucători li se impune un program foarte încărcat de jocuri, de călătorii și de antrenamente. De aceea, ar trebui să folosim metodele de a depăși ceea ce micșorează eficiența jucătorilor. Pentru a mări beneficiile antrenamentului și eficiența jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui să avem tot timpul în minte lanțul evenimentelor dinainte de joc și după joc.
Astfel, va trebui să:
ne antrenăm cât de des posibil;
ne relaxăm înainte de fiecare joc pentru a elimina oboseala fizică și mentală;
jucăm și să folosim tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul jocului.
Folosirea tehnicilor adecvate de refacere accelerează viteza de refacere și revenire, și scade nivelul oboselii și al frecvenței accidentărilor. Trebuie să reținem că, atunci când jucătorii sunt obosiți, coordonarea lor slăbește și nivelul de concentrare este mai mic și de scurtă durată, ajungându-se la mișcări necontrolate și ineficiente, în consecință, șansele accidentărilor putând crește.
Organizarea și desfășurarea cercetării preliminare
Cercetările s-au desfășurat în perioada 2012-2014, în următoarea succesiune:
Etapa inițială (2012-2013) s-a realizat pe două direcții principale și anume:
A. Studiul literaturii de specialitate, participarea la ședințe de antrenament și la trialuri efectuate la nivel local pentru copii de vârsta școlară mică, în vederea depistării și concretizării celor mai eficiente mijloace și metode pentru selecția și antrenamentul fotbaliștilor începători cu vârsta de 6-8 ani.
B. Elaborarea unui model de pregătire pentru jucătorii de fotbal începători de 6-8 ani, model care constă dintr-o baterie de 85 de exerciții,(Anexa 5) concepute pentru a asigura dezvoltarea tuturor calităților motrice specifice practicării jocului de fotbal la acest nivel. Acest model a fost oferit spre implementare grupei experimentale care l-a folosit pe parcursul a 3 ședințe de antrenament săptămânale pe perioada unui an.
Etapa secundară (2013) a vizat intervalul temporal destinat identificării opiniei specialiștilor români pe problematica selecției și a posibilității îmbunătățirii acesteia la copii de 6-8 ani selecționați pentru jocul de fotbal. Astfel, a fost elaborat un chestionar alcătuit din 18 întrebări și aplicat unui număr de 50 antrenori și profesori de educație fizică, specialiști ce își desfășoară activitatea profesională în cadrul unor cluburi sportive și școli de profil din România.
Metode și mijloace folosite în cercetarea preliminară
În prima parte a prelucrării metodologice vom defini termenii de bază arătând că prin metodologie se înțelege ansamblul unor metode folosite în cercetarea științifică sau, pur și simplu, știința efectuării cercetării. Etimologia cuvântului ne conduce către cuvintele grecești methos (drum, cale) și logos (cuvânt, știință). La modul general, metodologia se definește ca „teorie despre metodă” sau ca „teorie generală despre sistemele de operații programate care funcționează pe baza unor sisteme informaționale în vederea unor scopuri obiective sau subiective.”. În fapt, prin metodologia cercetării înțelegem existența unei discipline în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii științifice și privește ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieții sociale. Scopul fundamental al metodologiei este acela de a ne ajuta să înțelegem, în termeni cât mai largi posibili, „nu atât produsele științei, cât procesul de cunoaștere însuși.”
Pentru a-și putea îndeplini funcția sa, metodologia cercetării științifice cuprinde, deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii și reguli de desfășurare a investigațiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea și interpretarea datelor, precum și strategii de construcție sau reconstrucție teoretică. Prin metodă, în toate științele umane, se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere a realității sociale.
Metoda de cercetare nu este integral independentă de teoria în raport cu care se dezvoltă și care-i solicită ajutorul pentru raportarea cercetătorului la lumea empirică. Metodologia cercetării sociologice se identifică cu o logică a analizei științifice a realității sociale. „Ea nu se reduce nici la inventarierea metodelor de colectare și prelucrare a datelor empirice, nici la definirea unui procedeu universal sau a unui set de procedee particulare de investigare sau rezolvare a unei probleme teoretice și nici la descrierea normativă a regulilor de raportare a cercetătorului la realitatea empirică. Orice încercare de reducere a domeniului de referință a metodologiei la una din preocupările menționate mai sus ar avea efecte negative asupra cercetării metodologice propriu-zise.”
Metodologia cercetării sociologice se ocupă uneori cu studiul aposteriori al metodelor și tehnicilor de cercetare socială în strânsă legătură cu postulatele fundamentale ale teoriei sociologice de referință. Alteori dezvoltă sau anticipă utilizarea unor noi metode sau tehnici. Ea se finalizează într-o logică adecvată a procedeelor de colectare, prelucrare și analiză a datelor empirice, de relevare a semnificațiilor teoretice ale datelor empirice pe baza demersurilor interpretative și de continuare a construcției teoretice în cadrul paradigmei luate ca referință.
Ancheta și caracteristicile ei
În cercetarea sociologică, ancheta este cea mai cunoscută și utilizată metodă, procedeu care a fost utilizat și în cercetarea de față. Practic, nu există lucrare în literatura de specialitate, care sub titulatura generală de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică să nu abordeze și problematica anchetei. Aceasta face ca selectarea informațiilor despre anchetă să fie foarte bine cântărită și oferite doar acele cunoștințe care se vor dovedi capabile să asigure pe viitor completarea lor, în cazul nostru fiind esențială înțelegerea anchetei ca metodă și nu sufocare cu informații despre ea.
Cercetarea prin anchetă este considerată a fi unul din principalele domenii de măsură în cercetarea socială aplicată. Termenul anchetă, în sensul său cel mai general, desemnează „culegerea sistematică a datelor dintr-un eșantion”. Astăzi, el este folosit deseori pentru a desemna cu ușurință metoda culegerii de informații dintr-un anumit eșantion de indivizi. Acest eșantion nu constituie decât o fracțiune din numărul total al populației studiate, numărul acestuia fiind bine definitivat de calculele statistice prestabilite.
Ancheta se constituie ca metodă în cercetarea socialului datorită particularității că „realitatea respectivă conține elemente – indivizii umani – cu care cercetătorul poate intra într-o relație de comunicare directă prin limbaj.” Unii cercetători consideră că acest lucru reprezintă un mare avantaj datorită faptului că se realizează mai rapid și mai ușor culegerea unui set de informații foarte bogate la care altfel cu greu s-ar putea ajunge.
În relația de comunicare care se stabilește între cercetător și subiecții vizați în desfășurarea anchetei apare o tentă asimetrică dovedită de faptul că cercetătorul este cel care concepe, formulează și adresează o serie de întrebări la care așteaptă răspuns din partea subiecților chestionați sau, altfel spus, „el stimulează producerea unui comportament verbal a cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de comportamente ale indivizilor, sistemul de atitudini și valori, caracteristici ale mediului social etc.”
Ancheta a apărut și s-a dezvoltat odată cu științele sociale. Ancheta este o metodă de cercetare ce incorporează tehnici, procedee și instrumente interogative de culegere a informațiilor, specifice interviului și chestionarului sociologic.
Ancheta constituie „una dintre modalitățile de cunoaștere științifică a opiniilor, atitudinilor, aspirațiilor oamenilor, și totodată, un mijloc de influențare.”
Mergând pe această cale și ținând cont de anumite limite definite, cercetătorii sunt liberi să-și conceapă anchetele după cum cred. Lipsurile unei cercetări rău concepute sau planificate fără rigoare nu devin aparente decât după culegerea datelor. Așadar, se cuvine să nu se piardă din vedere anumite principii importante înainte de a începe cercetarea. Conceperea unei anchete reprezintă un exercițiu intelectual îndelungat și dificil, în cursul căruia există obligația de a se preciza în mod constant obiectivele cercetării.
Termenul anchetă se referă la „aplicarea unor diferite tehnici în vederea observării regularităților privind obiectul investigației, măsurarea și descrierea lor. În general, ancheta are ca scop explorarea unor ipoteze precise. Alegerea protocolului de anchetă va depinde așadar de întrebările puse și de populația studiată.”
În sprijinul celor enunțate mai sus este evident că instrumentul cel mai potrivit pentru a îndeplini cerințele unei anchete directe este chestionarul, astfel că și în cercetarea de față s-a făcut uz de acest element.
Chestionarul reprezintă un instrument pentru culegerea de date. Acesta este „un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și eventual imagini grafice ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de teren determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.”
Rațiunea alegerii anchetei prin chestionar a fost aceea că întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar au funcția de stimuli declanșatori de comportamente verbale sau non-verbale și aceasta „ajută la standardizarea interviurilor, mărind consistența întrebărilor și răspunsurilor”. Se demonstrează faptul că ancheta întreprinsă are un caracter cantitativ, deși au fost cuprinse în chestionar și anumite întrebări la care respondenții au putut răspunde liber fără a avea răspunsuri precodificate.
Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întrebări și probleme care determină diverse răspunsuri din partea persoanelor anchetate. Răspunsurile dar și comportamentele oamenilor pot fi influențate de numeroși factori dintre care am putea nota pe cei ce țin de personalitatea celui care anchetează dar și de a celui anchetat, de tema anchetei, de mediul în care se desfășoară aceasta, de timpul necesar desfășurării, de structura chestionarului etc. Din această cauză, chestionarul poate deveni „un mijloc foarte bun de explicare a comportamentelor umane și de identificare a factorilor care le determină.”
Construcția oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară și cât mai detaliată a problemei de cercetat. Complexitatea problemelor sociale duc la descompunerea tuturor fenomenelor de acest gen în mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni devin traduse într-un set de indicatori care semnifică un set de modalități empirice prin care se detectează prezența respectiv absența unei stări sau a intensității unei caracteristici. Din acești indicatori se nasc mai apoi întrebările care vor fi puse în cadrul chestionarului elaborat în vederea investigării populației vizate.
Trebuie remarcat în mod foarte important acest fapt, anume că fiecare întrebare din chestionar semnifică un anume indicator de cercetare care este în așa fel prelucrat și ajustat încât să fie cât mai valid și eficient în procesul comunicării dintre cercetător și subiectul vizat.
În general, într-un chestionar predomină întrebările închise care oferă subiectului variante de răspuns prefabricate, întrebările deschise folosindu-se acolo unde se știu prea puține amănunte cu privire la aspectul sau indicatorul de cercetare vizat deoarece aceste întrebări deschise presupun o înregistrare cât mai fidelă și cât mai completă a răspunsului dat de subiectul chestionat. Modul în care se analizează o întrebare deschisă trebuie să fie asemănător celui prin care se face analiza unei întrebări închise la rândul ei, prelucrarea informației “pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus conținutul răspunsurilor”.
Așadar, „construcția chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaștere prealabilă a problematicii vizate de anchetă, eficiența instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoștințe.”
Relația între amploarea anchetei desfășurate și instrumentul de cercetare înaintat în beneficiul acesteia este una foarte strânsă. De aici se deduce faptul că independent de eficiența eșantionului sau de subtilitatea analizei, întrebările ambigue vor provoca întotdeauna răspunsuri necomparabile, întrebările care sugerează răspunsuri vor denaturaliza calitatea acestora, iar întrebările vagi vor da naștere la răspunsuri vagi. Discuția asupra chestionarului trebuie să debuteze chiar în etapele de planificare și nu se va termina până la realizarea completă a anchetelor de pretestare. Formularea întrebărilor este o etapă care dă foarte mult de lucru unui conducător de anchetă, mai ales pentru că rezolvarea ei este mai mult o chestiune de meșteșug decât de știință.
Există uneori tentația de a se cuprinde prea mult, de a se întreba tot ceea ce ar putea deveni relevant. Chestionarele lungi și incoerente sunt demoralizatoare atât pentru operatorii de interviuri cât și pentru persoanele chestionate. Chestionarul nu trebuie să fie mai lung decât este absolut necesar pentru a acoperi întregul univers al cercetării. Anumite întrebări se includ, ca să zicem așa, de la sine, dar în privința întrebărilor marginale, problema alegerii ia naștere în mod inevitabil. În stabilirea scopului unui chestionar un criteriu important trebuie aplicat, anume ca întrebările să fie utilizabile.
Această afirmație merită a fi subliniată, chiar dacă avertismentele din manuale nu pot înlocui bunul simț. Nu este de absolut nici un folos să se ceară opinia unui subiect cu privire la ceva ce nu înțelege, cu privire la întâmplări prea îndepărtate pentru a și le aminti cu exactitate, cu privire la subiecte care, deși îl privesc, este improbabil să aibă informații exacte sau sunt atât de personale sau de emoționale încât nu se poate aștepta ca întrebări formale să obțină răspunsuri valide.
Fiecare întrebare trebuie examinată într-un mod cât mai atent încât probabilitatea ca în urma aplicării acestei întrebări chestionații să dea un răspuns valid să fie cât mai mare. Ar fi imprudent să se presupună că persoanele care răspund vor admite de bunăvoie că sunt ignorante. Un alt neajuns se poate naște în urma faptului că există unele persoane care, chiar dacă sunt prost informate și sunt conștiente de acest lucru, ele tot vor da un răspuns oarecare. De asemenea, ele pot exprima opinii la care s-au gândit, sau pe care le înțeleg foarte puțin lucru care afectează veridicitatea datelor obținute.
Metoda documentării
Această metodă asigură baza de pornire a cercetării și implicit a muncii de redactare a lucrării. Cercetătorul parcurge literatura de specialitate pentru ca apoi să selecteze, să prelucreze și să interpreteze informațiile de care are nevoie în lucrarea sa. El va alcătui fișe ce indică autorul, titlul și sursa materialului bibliografic precum și fișe în care sunt consemnate rezumatele, citate, scheme etc.
Pentru ca această metodă a documentării să fie eficientă trebuie îndeplinite anumite cerințe precum:
a) Exhaustivitatea documentării. Această cerință presupune cuprinderea a cât mai multor lucrări referitoare la subiect. Bineînțeles nu toate lucrările se studiază la fel de amănunțit, dar munca de cercetare trebuie pornită de la un studiu teoretic cât mai vast.
b) Selectivitatea documentării. Conform acestei cerințe se vor selecționa pentru studiul acele lucrări a căror conținut oferă cele mai multe și în același timp utile informații ce privesc tema respectivă.
c) Autenticitatea documentării. Această cerință impune cercetătorului să se adreseze în special documentelor primare. Lucrările cele mai importante trebuie studiate atât după original cât și după compilată, rezumate, recenzii, prescurtări sau alte versiuni secundare.
d) Continuitatea permanentă a documentării. Studiul surselor bibliografice se realizează continuu pe tot parcursul cercetării. Se urmărește tot ce apare nou relativ la problema dată dar în același timp se reiau, se recitesc lucrările odată parcurse.
e) Poziția critică a cercetătorului. Această cerință impune cercetătorului o permanentă atitudine critică. Cercetătorul trebuie să evite greșeala de a da crezare tuturor adevărurilor "de autoritate" sau să accepte prescurtările și ipotezele altor autori ca adevăruri dovedite. Fiecare afirmație va fi supusă focului criticii verificându-se în ce măsură se bazează pe fapte și respectă aceste fapte.
Metoda observației
Observația, ca metodă de cercetare presupune urmărirea conștientă a procesului instructiv, a influențelor exercitate asupra sportivului și comportarea lui sub aceste influențe. Ea trebuie desfășurată conform unui plan tematic și cu ajutorul unor mijloace să cuprindă fenomenele și procesele urmărite.
Observațiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observația poate fi făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul participă efectiv și activ la conducerea acestui proces. În acest caz cercetătorul poate pătrunde în esența fenomenului și chiar să influențeze evoluția în sensul impus de cercetare, dar observația făcută de acesta poate fi denaturată datorită influențelor mediului și tratărilor personale, în calitate de participant activ.
În cazul în care observația este făcută din afara procesului studiat, observatorul este numit cercetător, iar observația are calitatea de a fi obiectivă și de a nu exercita nici un fel de influență asupra desfășurării procesului sau fenomenului respectiv.
Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv și a relațiilor dintre acestea . De aceea trebuie să se delimiteze cu exactitate sfera de observare.
Ideal ar fi să se efectueze aceleași observații în condiții și împrejurări cât mai variate de către mai mulți cercetători; avem astfel posibilitatea confruntării datelor obținute, concordanța între date sporind gradul de veridicitate a observației.
Un studiu asupra lecției de antrenament în fotbal se face cu foarte mare dificultate deoarece implică o multitudine de elemente, aspecte și unghiuri de observare: conținut, desfășurare, mijloace, metode, procedee de organizare a colectivului, nivel de efort, acțiunile antrenorului și acțiunile sportivului, precum și raporturile dintre aceștia.
Metoda experimentului
Experimentul este o formă superioară a observației care permite studierea exactă a procesului de antrenament. Experimentul constă în verificarea unei ipoteze care poate fi confirmată sau infirmată si propune intervenția, schimbarea condițiilor în care se desfășoară procesul (prin modificarea condițiilor sau introducerea unor noi elemente).
Experimentul produce în mod artificial, sau modifică în mod intenționat fenomenul sau procesul, în scopul dezvoltării esenței lui și a cunoașterii lui mai aprofundate.
În cercetarea procesului de antrenament experimentul îmbracă mai multe forme:
a) constatativ – se cercetează o anumită realitate fără a interveni în modificarea acestuia;
b) de verificare a unor ipoteze;
c) se elaborează, se creează conform ipotezei.
În funcție de numărul subiecților, experimentul poate fi individual sau colectiv. Lotul experimental, a fost supus unor teste și probe de control periodice pentru a putea aprecia eficient modelul de pregătire fizică aplicat grupei experimentale.
Metoda experimentală, constă, în primul rând în introducerea sau suprimarea unuia sau mai multor factori bine determinați, într-o situație binecunoscută, în vederea verificării intervenției.
Pe baza rezultatelor înregistrate și a măsurării efectuate, se va aprecia validitatea intervențiilor ce s-au aplicat în cadrul oricărui experiment pedagogic, avem de-a face cu trei categorii de variabile:
variabile independente care sunt date de modificările ce s-au introdus și care vor influența desfășurarea experimentului;
variabile dependente care sunt reprezentate de totalitatea modificărilor ce s-au produs și care urmează să fie măsurate și explicate;
variabilele intermediare care mijlocesc relațiile dintre variabilele independente și dependente.
Experimentul presupune formularea ipotezelor și stabilirea sarcinilor, organizarea experimentului și efectuarea determinărilor și măsurătorilor propriu-zise, înregistrarea, prelucrarea și analiza datelor cu ajutorul metodelor statistico – matematice. Efectuarea determinărilor se îmbină strâns și permanent cu următorul moment al cercetării – interpretarea rezultatelor. Nici o experiență nu trebuie considerată încheiată până rezultatele ei nu au fost prelucrate și interpretate deplin.
Analiza și interpretarea rezultatelor
În realizarea cercetării de față am considerat că o consultare a specialiștilor (practicieni) este de mare relevanță în vederea clarificării unor aspecte referitoare la procesul de selecție. Suplimentar informațiilor prelevate în urma studiului literaturii de specialitate, în scopul conturării unei imagini obiective și complete privind modalitățile reale de desfășurare a selecției în cadrul jocurilor de echipă, am utilizat un chestionar destinat celor ce activează efectiv în instruirea sportivă a copiilor și juniorilor.
Chestionarul (Anexa 1) este alcătuit din 18 întrebări (1 întrebare cu răspuns închis și 17 cu răspuns semideschis), menite să ofere date importante cu privirea la: calitatea acțiunii de selecție sportivă la categoria de vârstă 6-8 ani realizată în cadrul școlilor și cluburilor sportive școlare și private din vestul țării. Am urmărit de asemenea obținerea opiniilor specialiștilor cu privire la principalele aspecte ale selecției la vârsta studiată și anume: criterii de selecție, metode de încurajare, stimulare și îmbunătățire, stadiul general al fenomenului de selecție organizată la nivelul copiilor de vârstă școlară mică.
Profesorii și antrenorii care au avut bunăvoința să răspundă la întrebările chestionarului au fost în număr de 50, toți având specializarea fotbal, aceștia desfășurându-și activitățile profesionale în cadrul unor școli, cluburi școlare și cluburi private din județele Arad, Timiș și Hunedoara.
În continuare voi prezenta interpretarea statistică a răspunsurilor înregistrate la cele 17 întrebări a chestionarului de mai sus, întrebarea 18 nefiind cu răspunsuri la alegere, ea fiind strict legată de numele clubului la care activează fiecare respondent.
Q1. Care este părerea dumneavoastră referitoare la modul în care se efectuează selecția sportivilor în cadrul cluburilor sportive din România?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.1
Respondenții sunt de părere că modul în care se realizează selecția sportivă în România este bună, având în vedere procentul mare (46%) de răspunsuri în această direcție și media răspunsurilor care tinde spre această apreciere. Din păcate sunt destui specialiști care nu sunt de această părere, 36% dintre aceștia fiind de părere că selecția sportivă în România este cel mult satisfăcătoare.
Q2. Cum apreciați calitatea selecției realizată în jocurile sportive colective din România?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.2
La această întrebare răspunsurile sunt aproape identice cu cele de la prima întrebare și anume tendința generală fiind aceea că selecția în jocurile sportive în România este un proces bun calitativ (66%), cu procentul celor care-l consideră cel mult satisfăcător destul de bine reprezentat (34%).
Q3. Cum apreciați calitatea selecției realizată în România la jocul de fotbal?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.3
În ceea ce privește calitatea selecției în jocul de fotbal răspunsurile celor anchetați sunt destul de compacte, ele arătând tendința generală a respondenților de a aprecia acest fenomen ca fiind unul bun și foarte bun (70%). Valoarea deviației standard arată în acest caz că răspunsurile sunt mult mai omogene.
Q4. Care considerați că este vârsta optimă pentru realizarea selecției inițiale pentru jocul de fotbal?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.4
La întrebarea referitoare la vârsta optimă pentru selecția inițială în fotbal, un procent covârșitor de 60% sunt de părere că între 6-8 ani se realizează cel mai bine aceasta, pe când 18% cred că 7-9 ani ar fi mai potrivit și 6% menționează intervalul 8-10 ani. Este de remarcat tendința respondenților de a fi în favoarea scăderii vârstei la care se efectuează selecția primară către 5 ani.
Q5. Cum apreciați calitatea selecției realizată în România la jocul de fotbal nivel începători 6-8 ani?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.5
Selecția în fotbal la copii de vârsta 6-8 ani este considerat un proces bun și foarte bun de 60% dintre cei anchetați, un procent semnificativ fiind și a celor cu răspunsuri de satisfăcător (26%), ceea ce înseamnă că procentul celor care nu sunt mulțumiți de calitatea selecției la copii mici este unul destul de mic (14%).
Q6. Care considerați că sunt criteriile de selecție cele mai eficiente pe care ar trebui să le aibă în atenție specialiștii?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.6
La întrebarea referitoare la eficiența criteriilor pentru selecția inițială în fotbal procentul celor care le precizează pe cele motrice (28%) este aproape identic cu a celor care sunt în favoarea celor psihice (30%), fiind urmate de cele biologice (20%) și somato-fiziologice (16%). Criteriile biochimice sunt considerate puțin importante la această vârstă din cauza dificultăților întâmpinate în efectuarea măsurătorilor specifice la copii de vârstă școlară mică.
Q7. Cât de importante credeți că sunt criteriile ce vizează motricitatea în procesul de selecție și de pregătire în jocurile sportive, în general și în jocul de fotbal, în special?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.7
La această întrebare 70% dintre antrenorii și profesorii chestionați sunt de acord că cele mai importante criterii avute în vedere în procesul de selecție pentru jocurile sportive în general și pentru jocul de fotbal în special sunt cele motrice. Cu toate acestea 18% sunt indeciși și 12% nu le consideră importante pe acestea.
Q8. Cât de importante credeți că sunt criteriile ce vizează calitățile psihice ale copiilor în procesul de selecție și de pregătire în jocurile sportive, în general și în jocul de fotbal, în special?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21) a răspunsurilor la întrebarea nr.8
La întrebarea referitoare la importanța criteriilor psihice în selecția inițială în jocurile sportive în general și în fotbal în special, 74% sunt de părere că acestea sunt importante și doar 4% sunt indeciși pe când 22% nu le consideră importante.
Q9. Cum apreciați interesul autorităților locale de profil (AJF) în vederea stimulării activității de selecție la vârsta 6-8 ani ?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21) a răspunsurilor la întrebarea nr.9
În ceea ce privește interesul autorităților locale față de procesul de selecție la copii de 6-8 ani, părerea specialiștilor anchetați este că acesta este în general satisfăcător (34%), în timp ce procente asemănătoare bine manifestat 28% și slab manifestat (22%).
Q10. Ce căi de îmbunătățire a procesului de selecție primară în fotbal recomandați?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.10
La această întrebare avem răspunsuri uniforme, ceea ce arată că opiniile specialiștilor sunt variate, că toate categoriile enunțate sunt de luat în calcul în vederea îmbunătățirii procesului de selecție primară în jocul de fotbal. Există o categorie preferată 40% dintre respondenți fiind în favoarea organizării de selecții zonale sau trialuri în școli și 26% se manifestă în favoarea cupelor și competițiilor.
Q11. Apreciați care dintre următoarele elemente le considerați importante pentru succesul procesului de selecție la copii 6-8 ani?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.11
Această întrebare a primit din partea specialiștilor răspunsuri diferite, 44% dintre respondenți fiind în favoarea metodelor de antrenament, sprijinul familiei și motivația primind răspunsuri relativ egale (22% și 26%). Important este sprijinul familiei, mai ales la această categorie de vârstă, unde individualizarea copilului încă nu s-a produs, dar procentul de 26% se află destul de departe de prima categorie.
Q12. Cum apreciați rolul familiei în menținerea interesului copiilor de vârstă școlară mică (6-8 ani) pentru practicarea sportului de performanță?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.12
Interesul copiilor în practicarea sportului de performanță este în general scăzut la această categorie de vârstă (6-8 ani), de aceea rolul familiei este aici foarte important (28%) și important (50%) consideră specialiștii. La vârsta aceasta copii sunt foarte influențabili, ei își schimbă dispoziția frecvent și în funcție de aceasta interesul sau lipsa acestuia pentru activitățile sportive desfășurate. Aici (și nu numai aici) intervine familia, ca factor de stabilitate și de menținere a unui nivel crescut de interes pentru continuarea pregătirii sportive.
Q13. Ce căi de motivare a sportivilor considerați că sunt cele mai utile la nivelul copiilor și juniorilor?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.13
Cel mai mare număr de răspunsuri la această întrebare a fost în favoarea aprecierilor verbale (52%) urmate de premii și distincții (28%) și la mare distanță penalizările (8%). Este foarte clar pentru marea majoritate a specialiștilor din domeniul sportiv că la această categorie mică de vârstă cel mai mare impact o au recompensele, fie că este vorba de cele verbale (aprecieri) sau de cele materiale (premii și distincții). Este de evitat a se folosi stimularea prin măsuri represive (penalizări) din cauza nivelului crescut de emotivitate al acestei vârste, care poate avea efecte total opuse celui scontat, și anume o reală demotivare a sportivului.
Q14. Apreciați care din următoarele elemente considerați că influențează decisiv participarea sportivilor la programele organizate de clubul unde activați dumneavoastră?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.14
Tot datorită vârstei la care ne raportăm în cadrul anchetei, se observă că cel mai mult este apreciat ca și criteriu în alegerea clubului/școlii la care se desfășoară activitățile sportive posibilitatea de afirmare în viitor (40%), urmat de celelalte menționate în proporții diferite: condițiile de pregătire (32%), calitatea actului sportiv (18%) și valoarea și renumele antrenorului (10%). La această vârstă toți copii sunt convinși că dacă fac parte dintr-un club sau o școală cu renume în sportul de performanță, cu siguranță că vor ajunge cel puțin sportivi de lot național.
Q15. Care este categoria de vârstă cu care lucrați în prezent?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.15
18% dintre specialiștii care au participat la anchetă declară că lucrează cu copii de vârstă 6-8 ani procent identic și pentru cei din altă categorie (neprecizată), însă cea mai mare parte au activitatea legată de copii cu vârste mai mari, 34% cu copii de 8-10 ani, 30% cu cei de 10-12. Răspunsurile nu sunt tocmai întâmplătoare, în alegerea eșantionului de specialiști am încercat să ne apropiem cât mai mult de aceia care lucrează cu grupele cele mai mici (ca și vârstă) de copii.
Q16. De cât timp lucrați în domeniul sportiv?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21)a răspunsurilor la întrebarea nr.16
Majoritatea respondenților (36%) lucrează în domeniul sportiv de mai puțin de 5 ani, în timp ce 30% fac această activitate de mai mult de 5 ani dar mai puțin de 10 și 22% declară că se situează în categoria 11-15 ani de activitate. Doar 12% dintre specialiști lucrează de mai mult de 15 ani în acest domeniu de activitate.
Q17. Care este vârsta dumneavoastră?
Interpretarea statistică (prelucrare proprie SPSS versiunea 21) a răspunsurilor la întrebarea nr.17
Mai mult de jumătate dintre specialiștii participanți la studiu (60%) se încadrează în categoria de vârstă 30-40 ani, 32% dintre aceștia au sub 30 de ani și doar 11% au între 41-50 de ani Se observă clar tendința de scădere a vârstei specialiștilor care lucrează în domeniul copiilor și juniorilor, domeniu dinamic, în continuă schimbare motiv pentru care este preferat de tineri.
În urma studierii datelor obținute în urma anchetei, luând în considerare interpretările statistice ale rezultatelor obținute pe eșantionul de 50 de respondenți putem trage o serie de concluzii în ceea ce privește specificul selecției inițiale în jocul de fotbal, la copii 6-8 ani.
Majoritatea respondenților sunt de părere că procesul de selecție în jocurile sportive în general și în jocul de fotbal în special este un proces destul de bun desfășurat în cadrul cluburilor/școlilor din România. Cu toate acestea, există foarte multe lucruri care pot fi îmbunătățite aici printre care:
Creșterea interesului autorităților locale de profil (AJF) în direcția promovării sportului organizat și a competițiilor la cele mai mici categorii de vârstă;
Organizarea cu sprijinul acestora a cât mai multor acțiuni de selecție de tipul trialurilor în școli, cupelor inter-școli, turneelor zonale, cu scopul de a aduce cât mai mulți copii de vârstă școlară mică 6-8 ani în atenția specialiștilor,
Implicarea familiei în menținerea interesului copiilor pentru activitățile sportive desfășurate și folosirea fiecărui prilej pentru motivarea sportivilor; premii acordate în competiții, aprecieri pozitive, etc.
Menținerea interesului crescut al antrenorilor/profesorilor în dezvoltarea calităților motrice la copii de 6-8 ani pentru obținerea de rezultate bune în procesul de selecție și în toate etapele antrenamentului sportiv;
Atragerea către fenomenul sportiv a cât mai multor copii de vârste mici, lucru posibil prin acțiuni de popularizare în toate mediile a acțiunilor și activităților sportive desfășurate;
Implicarea părinților în organizarea de acțiuni sportive schimb de experiență, bazate pe reciprocitate, pentru a se evita cheltuielile mari rezultate din costuri de deplasări, cazări, etc.;
Realizarea de strategii de marketing pentru promovarea acțiunilor de selecție sportivă (fotbalistică) la vârste mici școlare, cu intenția de a se atrage cât mai mulți sportivi chiar și de vârstă preșcolară;
Insistarea în activitatea de antrenament a copiilor de vârstă școlară mică asupra dezvoltării criteriilor motrice, foarte importante la acest nivel.
Perspective
Pentru îmbunătățirea selecției trebuie ținut cont în primul rând de sănătatea fizică a copiilor, din această cauză rolul controlului fizic amănunțit ar trebui să fie unul prioritar;
Analizele medicale ar trebui să fie amănunțite și reale, nicidecum formale, pentru a nu lăsa locul nici unei situații nedorite de dezechilibru fizic sau psihic depistat prea târziu;
Realizarea unui parteneriat sau a unei colaborări mai strânse între Liceele cu Program Sportiv, Cluburile Sportive, Policlinica Sportivă și cabinete private de medicină sportivă care dispun de aparatura necesară testării la toate nivelurile și categoriile de dezvoltare;
Desfășurarea unor ședințe de antrenament (când este posibil) dar cu o frecvență de măcar 2 pe lună în care să se realizeze mai multe activități de gen psiho-motric, și chiar mai mult a unora de „team-building” prin care copiii, chiar și așa mici, să-și dezvolte spiritul de apartenență la o echipă, la un întreg, pentru care va învăța să lupte mult mai eficient în viitor și în care se va integra fără probleme;
Trebuie stimulați să accepte ideea că sunt indivizi, dar mai ales, pentru că este un joc de echipă, sunt parte a unui întreg;
Propunem aducerea în discuții înaintea sau după ședințele de antrenament, sau chiar desfășurarea unora specifice, a problemelor legate de motivația pentru sport în general și pentru fotbal în particular.
Partea a iii a
Cercetări personale privind optimizarea
selecției în fotbal
6. Designul cercetării
Tendința generală, pe plan mondial, este scăderea accentuată a vârstei la care se începe practicarea sportului de performanță. Un debut timpuriu în sportul de performanță presupune o specializare timpurie și implicit eforturi deosebite din partea sportivului, nu numai de natură fizică (organismul are capacitatea de a se regenera), ci și de natură psihică.
Lăsând la o parte aceste aspecte limitative, rămâne întrebarea la ce vârstă trebuie să înceapă specializarea unui viitor sportiv de performanță? Citându-l pe profesorul A. Dragnea, răspunsul este că specializarea trebuie să se producă cât de târziu este necesar.
Un alt aspect al activităților de selecție este legat de sistemul de eliminare a subiecților, în faza inițială, care par a nu avea aptitudinile necesare. Este recomandat ca acei copii care nu îndeplinesc în totalitate cerințele modelului de selecție, dar au însușiri remarcabile în anumite direcții, să fie acceptați, urmăriți și îndrumați în continuare.
Premise și ipoteze ale cercetării
Sintetizând cele prezentate până acum, referitor la modelul de selecție a viitorilor sportivi de performanță, se desprind următoarele idei de bază:
selecția este o activitate de depistare a copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea sportului, fiind un proces continuu și dinamic;
modelul de selecție are ca element de referință modelul sportivului de înaltă performanță;
modelul de selecție are un rol organizatorico-metodic bine definit, deoarece de calitatea tinerilor selecționați vor depinde performanțele pe care aceștia le vor obține ulterior;
Creșterea ponderii pregătirii psihomotrice în procesul general de pregătire, prin forme și mijloace adecvate, oferă posibilitatea unei pregătiri temeinice a viitorilor sportivi de performanță. La nivelul grupului experimental s-a reușit asigurarea unui climat pozitiv de grup, care să permită schimbul unor informații utile, depășirea momentelor critice și menținerea unui tonus psihic ridicat în pregătire. În urma susținerii probelor de control de către cele două eșantioane, precum și în urma experimentării variabilei independente asupra eșantionului experimental, apreciez că s-a constatat o îmbunătățire semnificativă a performanțelor.
În practica sportivă pentru învățarea și perfecționarea tehnicii se utilizează strategii de simplificare care vizează reducerea suprasolicitărilor coordinative, condiționale sau senzoriale care pot apărea pe timpul execuției.
Specialiștii din domeniul antrenamentului sportiv apreciază că viitorul va aparține tehnicienilor și sportivilor apți să creeze noi modele, superioare celor prezente, care favorizează crearea unor structuri motrice deosebit de eficiente pentru obținerea succesului (stilul).
Sportivii își doresc să fie mai mult implicați în procesul de elaborare a strategiei de pregătire, foarte mulți dintre aceștia considerând ca fiind utilă consultarea lor. Relația dintre antrenor și sportiv este fundamentul procesului de pregătire, fiind determinată de scopul comun, performanța.
Comunicarea dintre antrenor și sportiv este o comunicare totală și permanentă, informațională, emoțională (energetică), realizată spațio-temporal obiectiv (extern) și subiectiv (intern).
Din analiza rezultatelor deduc o dorință de perfecționare a pregătirii, o implicare mai mare a antrenorului în diversificarea mijloacelor de antrenament, dar și conștientizarea de către sportivi a faptului că antrenamentul sportiv are un rol important în formarea lor.
Antrenorii îndeplinesc și funcția de pedagog în cadrul procesului de instruire și educare, dar pot îndeplini și rolul de antrenor, în special la nivelul copiilor și juniorilor, echipele interdisciplinare utilizându-se cu preponderență în sportul de înaltă performanță.
Ipoteza cercetării.
Utilizarea unui sistem alternativ pentru primul stadiu formativ completat cu probele și normele propuse, colaborat cu acțiunile de orientare sportivă, determină în cadrul selecției primare la copii 6-8 ani, depistarea unor talente cu reale predispoziții pentru practicarea jocului de fotbal.
Obiective ale cercetării
Principalele obiective ale studiului nostru sunt:
Determinarea nivelului pregătirii fizice, motrice și tehnice a copiilor de 6-8 ani angrenați în practicarea jocului de fotbal la nivel inițiere.
Realizarea și implementarea unui model de pregătire care să corespundă cerințelor vârstei de 6-8 ani și care să aibă ca efect îmbunătățirea tuturor criteriilor solicitate de selecție.
Argumentarea experimentală a eficienței modelului aplicat în pregătirea jucătorilor de fotbal începători de 6-8 ani prin realizarea unui studiu pentru două grupe de elevi de vârsta amintită.
Emiterea unor concluzii și propuneri referitoare la procesul de selecție în fotbal la vârstă școlară mică, căi de îmbunătățire a acestuia, metode și mijloace de extindere a acestui fenomen spre unul de masă, care să permită o bază mult mai mare de talente descoperite pentru sportul de performanță viitor.
Subiecți și metode de cercetare
Pentru realizare experimentului propus ce stă la baza conceperii tezei de doctorat am colaborat cu o serie de specialiști din domeniul fotbalistic din țară, cu precădere din orașul unde îmi desfășor activitatea – Arad. Pentru elaborarea, experimentarea și implementarea unui proiect de sistem de selecție primară am cooperat cu Asociația Județeană de Fotbal Arad, Inspectoratul Școlar Județean Arad, Clubul U.T.Arad (antrenor Cuedan Dan), Clubul Sportiv Atletico Arad (antrenor Iosza Norbert), Școala Gimnaziala Aron Cotruș – Arad (profesor Iosza Norbert), Școala Gimnazială nr.1 Mihai Eminescu – Arad (profesor Cuedan Dan), Cabinetul de Medicina Sportivă (dr. Nica Adriana).
Subiecții cuprinși în această cercetare, lotul experimental, sunt sportivi deja selecționați în cadrul cluburilor deja amintite. Ei au fost supuși unei testări inițiale și vor mai fi supuși unei testări finale, pe baza acelorași teste pe care le vom aplica în selecționarea elevilor de 6-8 ani din mediul școlar. Scopul experimentului pilot este de a compara rezultatele sportivilor deja angrenați în activitatea de performanță cu rezultatele elevilor din mediul școlar.
Subiecții participanți în experiment (lotul experimental)
Subiecții cercetării neimplicați în fenomenul fotbalistic organizat, lotul de control, în totalitate băieți, sunt elevi de 6-8 ani din clasele I-III de la Școala Gimnazială ,,Aron Cotruș” – Arad (profesor Iosza Norbert) și Școala Gimnazială nr.1 Mihai Eminescu – Arad (profesor Cuedan Dan).
Subiecții participanți în experiment(lotul de control)
Cercetarea noastră am preconizat că se va desfășura în perioada 2013-2014. Pentru buna ei desfășurare am beneficiat de sprijinul conducerilor administrative și tehnice ale grupelor de juniori, de la U.T. – Arad si C.S. Atletico – Arad.
Probe și norme de control
Teste tehnice utilizate de specialiști (Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal) în selecția primară
Teste fizice (Școala Federală de Antrenori – Federația Română de Fotbal) propuse în selecția primară
Metode de cercetare utilizate în cercetare
Pentru realizarea acestui demers științific am considerat utile următoarele metode de cercetare :
Metoda studiului bibliografic – acțiune de informare deliberată și temeinica, care aduce noul spre cercetător și ridică nivelul cunoștințelor inițiale pe care se sprijină cercetarea științifică, care constă în studierea unui bogat material bibliografic de specialitate : cărți, manuale, tratate, îndrumare, periodice și alte publicații de specialitate, precum și a bazelor de texte și imagini referitoare la obiectul cercetării prezente, accesate cu ajutorul computerului, iar pe baza acestora vom organiza o cercetare pilot și una experimentală.
Metoda observației directe – reprezintă contemplarea intenționată, cunoașterea științifică, obiectivă a unei realități (obiect, document, fenomen sau proces) și este condiționată de prelucrarea prin rațiune a datelor obținute. Scopul observației este acela de a descrie, ordona, clarifica și cuantifica datele necesare demersului știițtific.
Metoda experimentului – în cadrul cercetării noastre va fi utilizat tipul fundamental de experiment cel de verificare sau confirmare a ipotezei formulate și anume modul în care influențarea reciprocă, intercondiționarea dintre selecție și pregătirea sistemică conduc la optimizarea procesului de selecție corelată cu stadiile de pregătire sportivă (atât calitativ cât și cantitativ).
Metoda testelor – după stabilirea bateriei de teste vom avea nevoie de un ansamblu de criterii și indicatori, de fapt de un model cu care se operează în alegerea celor mai dotați copii. Cei care nu îndeplinesc minimum necesar de punctaj sunt eliminați, iar locul lor poate fi ocupat de alți copii.
Activitatea fotbalistică constituie fără îndoială o realitate obiectivă și implicit un segment particular de cunoaștere. Studierea acestui fenomen revine Teoriei și Metodicii jocului de fotbal, ca parte constitutivă a disciplinei științifice sportive – Fotbal. Jocul de fotbal trebuie privit multilateral, dar convergent și analizat după criterii științifice. Cunoștințele din domeniu fotbalului, atât cele referitoare la informația teoretică cât și cele metodice, se constituie într-un sistem deschis, ce se îmbogățește, diversifică și se aprofundează continuu.
Metodica jocului de fotbal este o ramură a teoriei și metodicii educației fizice, al cărei obiect îl constituie ansamblul de metode, forme de organizare, mijloace și condiții materiale, prin care conținutul tehnic, tactic, fizic și psihic al acestui joc sportiv este transmis de către antrenor jucătorilor, conform datelor diferitelor științe, în concordanță cu un anumit stadiu al dezvoltării lor biologice și sportive, precum și procesul de însușire, învățare, perfecționare și amplificare de către aceștia a materialului predat, în scopul aplicării sale în competiție.
Metodica predării jocului de fotbal este în continuă extindere fiind determinată de modificările sociale, politice și economice ale fiecărei etape istorice. Pe măsura perfecționării orizontului material și spiritual al jucătorilor, al diversificării și amplificării preocupărilor sociale și profesionale ale acestora, metodica căpăta noi coordonate, menite să o pună în acord cu noile cerințe.
Metodica fotbalului preia și adaptează la specific principiile, metodele și mijloacele generale, ale științei educației fizice și sportului, metodicii antrenamentului sportiv, precum și metodologia jocurilor sportive. Metodica fotbalului cuprinde principiile, metodele și mijloacele specifice instruirii în fotbal. Componentele principale ale metodicii, ca știință de predare și de însușire a fotbalului, sunt următoarele:
metodele de predare;
metodele de învățare – perfecționare;
metodele comune ale antrenorului și jucătorului;
mijloacele de exersare;
formele de organizare ale activității instructiv-educative.
Din expunerea conceptului despre metodica fotbalului reiese sarcina acesteia de a forma specialiștii domeniului, capabili să aplice în practică tehnologia pregătirii jucătorilor și echipei, precum și tehnologia specifică celorlalte sectoare aferente (arbitrajul, organizarea, etc).
Selecția pentru jocul de fotbal este o acțiune metodico-organizatorică determinantă pentru fixarea parametrilor de desfășurare a întregului proces instructiv. Organizarea și rezolvarea acestei etape a instruirii sportive poate duce sau nu la apariția rezultatelor și a sportivilor de perspectivă pentru fotbalul de performanță, dată fiind importanța selecției, întâmplării și provizoratului în munca de depistare și atragere a tinerilor spre jocul de fotbal.
Acțiunile de mare răspundere și profesionalism, selecția de care antrenorul este direct răspunzător, impune cunoașterea amănunțită a metodologiei selecției și a inițierii în tehnica jocului de fotbal, ținând seama de o serie de aspecte legate de particularitățile de vârstă ale copiilor din punct de vedere somatic, motric, psihic și cerințele jocului de fotbal privind dezvoltarea somatică și calitățile motrice ale viitorilor fotbaliști.
Selecția primară, la 6-8 ani, urmărește recrutarea, depistarea și atragerea copiilor spre practicarea organizată a fotbalului. Pentru realizarea selecției primare în jocul de fotbal vom folosi următoarele metode:
observația;
înregistrarea-notarea;
intuiția – metodă nestandardizată, pasibilă de subiectivism dar eficace și indispensabilă;
compararea ,,valorii” subiecților în cadrul grupului.
Organizarea cercetării
În vederea realizării unei evaluări unitare și eficiente a elevilor de vârstă menționată, din cele două grupe (de control și experimentală), vom respecta pe parcursul celor trei testări (inițială, intermediară și finală) următoarele cerințe:
Ordinea de aplicare a probelor se va stabili de către profesor;
Se recomandă susținerea probelor motrice la finalul ciclurilor tematice, în cadrul cărora s-a acționat asupra dezvoltării aptitudinii respective;
Rezultatele obținute la probele de evaluare se vor consemna în fișele de evidență, specifice fiecărei categorii de măsurători în parte; în cazul probelor cu mai multe măsurători se va consemna rezultatul cel mai bun;
Elevii testați vor purta echipament sportiv și încălțăminte adecvată, care să asigure condiții optime de susținere o probelor;
Probele se vor susține în condiții materiale care să nu afecteze integritatea corporală a copiilor;
Profesorul care coordonează aceste testări va lua toate măsurile necesare pentru ca susținerea probelor să se desfășoare în condiții oprime pentru toți elevii implicați, aici fiind vorba de o programare orară eficientă, pe grupe de copii, pentru a se elimina timpii de așteptare inutili care aduc oboseală, lipsă de concentrare, nervozitate;
Fiind vorba de copii de vârstă mică (6-8 ani) trebuie luate măsuri suplimentare pentru ca procesul de testare să se desfășoare eficient, pentru evitarea aglomerării, lipsei de comunicare și a dezordinii;
În vederea eliminării erorilor de măsurare cauzate de instrumentele folosite, se recomandă ca profesorul să folosească același set de instrumente pe tot parcursul testărilor și pentru toate grupele testate, înlocuindu-ler doar din motive obiective și numai în cazuri extreme (ex. defectarea cronometrului).
Desfășurarea cercetării
A. Măsurători somatice și funcționale
Atitudinea globală a corpului
Obiectiv: depistarea deficiențelor fizice vizibile.
Descriere: se vor urmări următoarele aspecte:
Poziția capului și gâtului;
Dacă se găsesc pe aceeași verticală cu trunchiul;
Dacă există înclinări anterioare sau laterale;
Poziția umerilor și a membrelor superioare;
Se notează înclinările laterale sau posterioare ale umerilor;
Gradul de asimetrie a umerilor sau a membrelor superioare;
Poziția coloanei vertebrale – aspectul curburilor în toate planurile;
Atitudine cifotică;
Atitudine lordotică;
Atitudine scoliotică.
Poziția bazinului
Dacă este înclinat lateral
Poziția membrelor inferioare
Asimetria segmentelor membrelor inferioare;
Posibilitatea existenței genunchilor în var sau valg;
Poziția labei piciorului:
Dacă este abdus sau addus;
Bolta plantară (normală, diminuată, exagerată).
Metodologie: se vor nota deficiențele fizice depistate, dacă există, pentru fiecare elev (ex. umeri căzuți și accentuarea curburii coloanei vertebrale la nivelul toracelui), dacă nu sunt deficiențe fizice se va trage o linie în spațiul corespunzător.
Observații: se pot nota deficiențele și cu denumiri recunoscute ( cifoză toracică, scolioză, picior plat, etc).
Înălțimea (talia sau statura)
Obiectiv: stabilirea înălțimii elevilor testați.
Descriere: se măsoară între vertex și suprafața de sprijin.
Metodologie: elevul se află în ortostatism, cu membrele inferioare în extensie și cu coloana vertebrală dreaptă (poziția „stând drept”). Călcâiele, șanțul inferfesier și coloana în dreptul omoplaților ating tija taliometrului sau peretele (după caz). Bărbia este coborâtă spre piept astfel încât marginea superioară a conductului auditiv extern și unghiul extern al ochiului să se găsească pe aceeași orizontală. Se fixează bara taliometrului la nivelul creștetului capului (echerul va fi în unghi drept față de perete și creștetul capului) și se citește cifra din dreptul reperului. Se notează rezultatul în centimetri.
Resurse: taliometru, ruletă, echer.
Observații: elevul trebuie să fie descălțat.
Greutatea corporală
Obiectiv: stabilirea greutății corporale a elevilor testați.
Descriere: se realizează prin cântărire.
Metodologie: elevul stă pe cântar, luând o poziție de stând relaxat. Se notează rezultatul cântăririi în kilograme..
Resurse: cântar cu tijă sau cântar digital.
Observații: elevii vor trebui să fie îmbrăcați lejer, în șort și tricou.
Anvergura
Obiectiv: stabilirea deschiderii membrelor superioare.
Descriere: se măsoară distanța între cele două puncte digitale (medius) de la membrul superior stâng și membrul superior drept.
Metodologie: elevul se află în poziția stând cu membrele superioare în poziție orizontală (abducție de 900), cu articulațiile în extensie (coate întinse, palmele în poziție intermediară), spatele este lipit de perete. Se notează distanța dintre cele două puncte în centimetri.
Resurse: tijă gradată, riglă, ruletă.
Observații: elevul trebuie să poarte un echipament sportiv care să nu îi stânjenească ridicarea și extensia brațelor.
B. Probe de motricitate
Naveta de viteză pe 5*5 m
Obiectiv: măsurarea vitezei în regim de coordonare.
Descriere: din poziția de start din picioare, la semnalul individual, elevul va executa alergare de viteză dus-întors (navetă) de 5 ori pe distanța de 5 m.
Metodologie: profesorul va porni cronometrul la prima mișcare a piciorului elevului și va opri cronometru când acesta va depăși cu pieptul linia de sosire. În timpul navetei, consemnul este ca elevul să depășească cu ambele picioare linia marcată pe sol. Se acordă 2 încercări la interval de 15 minute. În fișa de înregistrare se va consemna rezultatul cel mai bun (în secunde).
Resurse: culoar de alergare cu lungime de minim 5 m, teren plat, marcat la cele două capete, cu linii paralele de 1m lungime. Terenul va fi curățat înainte de susținerea probelor, pentru a se elimina orice surse de accidentare. La capetele culoarului de alergare va fi necesară o distanță suplimentară de cel puțin 2m până la un eventual obstacol – gard, zid, pentru ca elevul să se poată întoarce din alergare în condiții de siguranță.
Flotări
Obiectiv: măsurarea forței în regim de rezistență a musculaturii trenului superior.
Descriere: din poziția culcat facial, cu sprijinul picioarelor pe sol și al palmelor pe banca de gimnastică, corpul întins, privirea înainte, elevul execută îndoirea brațelor până la apropierea pieptului de banca de gimnastică și revenire în poziția inițială.
Metodologie: se consideră repetare corectă cea care se finalizează cu apropierea pieptului de banca de gimnastică la o distanță de cel mult 10 cm. În fișa de înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Se acordă o singură serie de repetări. Se vor număra doar repetările corecte.
Resurse: Proba se execută cu sprijinul mâinilor pe banca de gimnastică.
Aruncarea mingii de oină de pe loc
Obiectiv: măsurarea forței explozive a musculaturii membrelor superioare.
Descriere: din stând depărtat cu piciorul opus brațului de aruncare înainte, aruncarea mingii de oină cu un braț.
Metodologie: elevul în spatele unei linii trasate, din stând depărtat cu piciorul opus înainte, execută aruncarea mingii de oină cât mai departe. Se acordă 2 încercări. În fișa de înregistrare se va consemna cel mai bun rezultat (în metri).
Resurse: linie de începere a aruncării trasată de profesor, minge de oină, ruletă.
Genuflexiuni
Obiectiv: măsurarea forței în regim de rezistență a musculaturii trenului inferior.
Descriere: din poziție stând, cu brațele întinse înainte, elevul va executa genuflexiuni.
Metodologie: se consideră repetare corectă cea care se finalizează cu flexia membrelor inferioare, astfel încât coapsa să atingă gamba. Se acordă o singură încercare. În fișa de înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Ne se vor lua în considerare execuțiile incorecte.
Resurse: proba se execută pe un teren plat.
Săritura în lungime de pe loc
Obiectiv: măsurarea forței în regim de viteză a musculaturii trenului inferior.
Descriere: din poziție stând, folosind balansarea brațelor, elevul va executa săritură în lungime de pe loc.
Metodologie: se consideră repetare corectă, cea care se finalizează cu atingerea solului doar cu picioarele. Se acordă 2 încercări. Pentru o măsurare cât mai corectă, profesorul va marca pe sol ultima urmă lăsată de elev și va utiliza ruleta. În fișa de înregistrare se va consemna, în cm, rezultatul cel mai bun.
Resurse: proba se execută pe teren plat. Profesorul va marca suplimentar pe sol zona de aterizare cu ajutorul unei rigle, care să evidențieze distanța din 10 în 10 cm, începând de la 50 cm.
Ridicarea trunchiului din culcat dorsal
Obiectiv: măsurarea forței musculaturii abdominale.
Descriere: din poziție culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, tălpile sprijinite pe sol, genunchii semi-flexați, elevul va executa ridicări ale trunchiului la verticală (900).
Metodologie: se consideră repetare corectă cea care se finalizează cu ridicarea trunchiului la 900 și menținerea mâinilor la ceafă. În fișa de înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Se acordă o singură serie de repetări.
Resurse: proba se execută pe salteaua de gimnastică. Pentru fixarea picioarelor pe sol, elevul va beneficia de ajutorul unui coleg, sau își va fixa picioarele sub ultima stinghie a scării fixe. Ne se vor lua în considerare execuțiile incorecte.
Extensia trunchiului din culcat facial
Obiectiv: măsurarea forței musculaturii spatelui.
Descriere: din poziție culcat facial, cu mâinile la ceafă, elevul va executa extensia trunchiului.
Metodologie: se consideră repetare corectă, cea care se finalizează cu ridicarea trunchiului și menținerea mâinilor la ceafă, astfel încât bărbia să ajungă la nivelul superior al unei bănci de gimnastică amplasată la o distanță de 30 cm de capul elevului. În fișa se înregistrare se va consemna numărul maxim de repetări. Se acordă o singură serie de repetări.
Resurse: proba se execută pe salteaua de gimnastică. Pentru fixarea picioarelor pe sol, elevul va beneficia de ajutorul unui coleg, sau își va fixa picioarele sub ultima stinghie a scării fixe. Ne se vor lua în considerare execuțiile incorecte.
Flexia trunchiului din așezat
Obiectiv: măsurarea mobilității coloanei vertebrale.
Descriere: din poziție așezat, cu tălpile sprijinite de banca de gimnastică, elevul va executa aplecarea trunchiului spre înainte, cu brațele întinse, astfel încât degetele să depășească punctul de sprijin al picioarelor.
Metodologie: se consideră încercare corectă, cea care se finalizează cu menținerea picioarelor întinse și ducerea brațelor spre înainte la același nivel. Se va măsura distanța dintre vârfurile degetelor de la mâini și punctul de sprijin al picioarelor pe bancă. În fișa de înregistrare de va consemna (în cm.) folosind semnul „+” dacă vârfurile degetelor depășesc punctul de sprijin al picioarelor și semnul „-” dacă vârfurile degetelor nu depășesc acest punct.
Resurse: proba se execută pe salteaua de gimnastică, așezată paralel cu banca de gimnastică. Pentru măsurare se va utiliza o riglă sau o ruletă.
Alergare pe durată de 2`30„
Obiectiv: măsurarea capacității de efort aerob.
Descriere: din poziția startului de sus (din picioare) executarea alergării pe teren plat, fără denivelări, pe grupe de 6-8 elevi. Alergarea este continuă, în ritm propriu, pe o durată de 2`30„ (2 minute și 30 secunde), măsurându-se distanța parcursă în metri.
Metodologie: profesorul va porni cronometru la prima mișcare a piciorului elevului și va opri cronometrarea după 2`30„. Se acordă câte o încercare și se consemnează în fișa de înregistrare distanța parcursă în metri.
Resurse: culoar de alergare pe teren plat, cronometru. Terenul va fi curățat înainte de susținerea probei, pentru a se evita orice fel de accidentare.
Testul Matorin
Obiectiv: măsurarea coordonării generale și a echilibrului.
Descriere: din poziția stând, se execută săritură cu întoarcere în jurul axei longitudinale a corpului (spre stânga sau spre dreapta). În timpul săriturii, elevul nu trebuie să își piardă echilibrul, trebuie să aterizeze cu picioarele lipite, ca în poziția inițială, iar întoarcerea să fie de cât mai multe grade.
Metodologie: profesorul desenează pe sol un cerc cu diametrul de 40 cm (gradat) și o linie de începere a săriturii. Elevul, în poziția stând cu picioarele așezate de o parte și de alta a unei linii trasate pe sol, cu brațele pe lângă corp, va executa o săritură cu întoarcere spre dreapta, iar apoi o săritură cu întoarcere spre stânga. După fiecare săritură cu întoarcere, elevul va rămâne pe loc în poziția de aterizare (care trebuie să fie ca cea de la plecare), iar profesorul va măsura unghiul întoarcerii.
Resurse: proba se execută pe teren plat. Profesorul va desena cu cretă un cerc gradat și va măsura unghiul de întoarcere pentru fiecare săritură.
Analiza și interpretarea rezultatelor
Analiza cantitativă (statistică) și calitativă (interpretativă) a datelor obținute în urma aplicării instrumentelor de cercetare a condus la conturarea unor idei și soluții a căror aplicare și utilizare în practică pot conduce la ridicarea calității procesului de selecție sportivă la fotbaliști 6-8 ani și nu numai. De aceea considerăm importantă prezentarea, alături de interpretarea datelor chestionarului din partea a II a, a datelor obținute în cadrul experimentului pedagogic. Este vorba aici de o interpretare cantitativă a rezultatelor obținute la probele testate pe eșantioanele studiate (cel experimental și cel de control) la începutul experimentului și la finalul acestuia, pentru a se putea evidenția evoluția lotului experimental comparativ cu cel de control.
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile funcționale în funcție de vârstă – testarea inițială
Reprezentarea grafică a valorilor medii pentru înălțime și anvergură – testarea inițială
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru greutate – testarea inițială
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile probelor de motricitate (1-5)- testarea inițială
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (1-4) – testarea inițială
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru săritura în lungime – testarea inițială
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile probelor de motricitate (6-10)în funcție de vârstă – testarea inițială
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile probelor de motricitate (6-10)- testarea inițială
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (6,7,9)- testarea inițială
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (8,10,11)- testarea inițială
Pentru început, în acest stadiu al experimentului am reușit să facem o primă comparație între valorile obținute la această testare intermediară pentru cele două grupe, urmând ca ulterior, după ce vom fi în posesia datelor de la testarea finală să putem realiza o analiză efectivă a evoluției parametrilor măsurați în funcție de stadiul urmărit (inițial sau final).
Ca o măsură a valorii reale a copiilor care sunt incluși în experiment, fie că fac parte din grupa de control sau din cea experimentală, vom încerca să prezentăm comparativ și indicii din Sistemul Național de Evaluare, fără a-i considera definitorii pentru experimentul nostru ci doar orientativi.
Dacă subiecții noștri nu îndeplinesc baremurile naționale, nu înseamnă că nu pot fi selecționați ci doar că realitățile selecției perioadei pe care o traversăm sunt altele decât cele pe care le prezintă teoreticienii.
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile funcționale – testarea finală
Reprezentarea grafică a valorilor medii pentru înălțime și anvergură – testarea finală
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru greutate – testarea finală
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile probelor de motricitate (1-5)- testarea finală
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (1-4)- testarea finală
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru săritura în lungime – testarea finală
Valorile mediilor aritmetice obținute la măsurătorile probelor de motricitate (6-10)- testarea finală
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (6,7,9)- testarea finală
Reprezentarea grafică comparativă a valorilor medii pentru probele motrice (8,10,11)- testarea finală
Am considerat importante în analiza noastră testele motrice la această categorie de vârstă, dar mai ales la acest nivel de selecție (inițială), pentru că acestea au o mai mare importanță în detrimentul testelor tehnice. În cele mai bune situații, copii de această vârstă sunt capabili să realizeze 10-14 mențineri (duble) ale mingii pe un picior.
Cunoaștem importanța tehnicii în jocul de fotbal, dar suntem totodată convinși că orice execuție tehnică se poate învăța cu succes prin muncă asiduă și cu multe ore de muncă. Dacă un copil nu poate face un număr de duble impus la selecția inițială nu înseamnă că nu poate ajunge un jucător bum, dar lipsa calităților motrice este cea care ar trebui să refuze șansa de a fi selecționat într-o echipă de valoare.
Din datele prezentate în tabelele și graficele de mai sus putem concluziona următoarele:
Toate valorile înregistrate, la parametrii funcționali sau la testele motrice s-au situat sub valorile de referință, cu excepția probei de genuflexiuni unde media înregistrată pentru grupa experimentală depășește cu puțin valoarea de referință, și în toate cazurile mediile aritmetice ale grupei experimentale au fost superioare mediilor aritmetice înregistrate pentru grupa de control și în cazul acestei testări (intermediare);
Există probe la care valorile mediilor înregistrate s-au apropiat foarte mult de cele de referință, și anume la Navetă unde 6,82 este aproape 6,80 iar șa săritura în lungime 107 cm este foarte aproape de valoarea 108;
Rezultate cu creșteri (îmbunătățiri) substanțiale s-au înregistrat la testul Matorin, unde și varianta spre dreapta și cea spre stânga sunt aproape de cea de referință;
În general, la probele de motricitate au fost înregistrate rezultate omogene, de exemplu la toate categoriile de ridicări, flexii, extensii de trunchi, putem observa o repartiție aproape omogenă a mediilor înregistrate;
Îmbunătățirea (creșterea) tuturor parametrilor funcționali ai grupei experimentala și apropierea acestora foarte mult de valorile de referință pentru această categorie de vârstă, cu previziunea că la următoarele testări (finale) acestea vor fi cu mult deasupra acestora, ne face să putem spune cu certitudine că experimentul nostru este corect, că modelul propus pentru grupa experimentală, cu limitările lui, este unul corect și că sperăm ca datele finale să arate reala măsură a acestora;
Datele înregistrate referitoare la caracteristicile funcționale și la cele fizice sunt pur orientative, fără a putea fi cuantificate în cazul de față, dorind a reuși să facem mai multe măsurători pe parcursul unui an întreg pentru a avea o imagine de ansamblu mai precisă.
Concluzii și perspective
1. Tendințele actuale de pregătire a copiilor la etapa de inițiere converg spre realizarea unor antrenamente corecte și eficiente având la bază o serie de metode, mijloace, materiale atent selecționate, ce acționează multilateral asupra copiilor de vârstă școlară mică.
2. Pregătirea este focalizată pe fiecare factor de antrenament, este adaptată permanent la posibilitățile individuale și la specificul jocului de fotbal. Datorită vârstei copiilor, instruirea în cadrul sporturilor de echipă la etapa inițială se desfășoară cu precăderea sub forma jocurilor, concursurilor și ștafetelor, valențele formative obținute în urma acestor activității fiind considerate o „rețetă” sigură pe care se fundamentează și se obțin rezultatele deosebite viitoare.
3. Pregătirea sportivă modernă a copiilor este ajustată și restructurată funcție de finalitățile propuse, precum și de nivelul performanțial relevat de echipele de top.
4. Selecția presupune o acțiune complexă de natură conceptuală și organizatorică cu scopul identificării celor mai dotați indivizi pentru practicarea diferitelor ramuri sportive. Amploarea, importanța și complexitatea acestei acțiuni se datorează în special existenței unui ansamblu de factori ce se condiționată reciproc: subiecți, antrenor, specificul disciplinei sportive, timp, vârstă, criterii, performanță, ambianță, cercetare, etică, etc. Conturarea profilului de succes al performerului sportiv, i-a determinat pe specialiștii domeniului să analizeze permanent și amănunțit factorii enumerați și relațiile existente între aceștia. Efortul acestora se obiectivează în mod concret în realizarea bateriilor de teste și a parametrilor care fac ca selecția sportivă să fie facilă și cât mai obiectivă.
5. La faza inițială a selecției pentru jocul de fotbal, probele care se aplică în cadrul acestui demers sunt orientate spre evaluarea calităților motrice de bază și combinate.
6. Se poate spune că fenomenul de creștere și dezvoltare în etapa aceasta de vârstă (6-8 ani) este accelerat și intens, vizează planurile: morfologic, funcțional și psihic, însă tendința de maturizare biologică (sexuală), intelectuală și morală nu se realizează concomitent, deși se configurează dispoziții semnificative pentru micșorarea decalajului transversal dintre acestea.
7. Evoluția calitativă a organismului copiilor se face în concordanță cu: legea creșterii inegale și asimetrice a țesuturilor și organelor, legea ritmului diferit de creștere și dezvoltare, legea proporțiilor, legea alternanței, legea creșterii și dezvoltării diferențiate pe sexe. Ținând cont de aceste semnificații și de faptul că „fiecare copil își parcurge propria pubertate”, se impune un interes special în direcția individualizării pregătirii și plasarea cerințelor la nivelul proximei dezvoltări. În acest fel, vor fi evitate excesul de prudență și supra-antrenamentul.
8. Cunoașterea caracterului specializat cât și acțiunea de anticipare a comportamentului uman capătă o importanță foarte mare, mai ales atunci când, se dorește obținerea unor rezultate deosebite într-un domeniu de activitate, unde miza, dorința de succes și costurile nu permit existența unor variabile ce nu pot fi controlate. Întrucât afirmația vizează cu precădere activitatea sportivă, necesitatea ameliorării cunoașterii și pe această componentă devine cu atât mai stringentă cu cât nivelul performanțelor pe plan mondial este tot mai ridicat, iar aflarea și aplicarea beneficiilor date de factorul psihologic reprezintă o preocupare terțiară a practicienilor din România (accentul în pregătire fiind direcționat prioritar pe aspectele fizice și tehnico-tactice).
9. Creșterea ponderii pregătirii psihomotrice în procesul general de pregătire, prin forme și mijloace adecvate, oferă posibilitatea unei pregătiri temeinice a viitorilor sportivi de performanță. La nivelul grupului experimental s-a reușit asigurarea unui climat pozitiv de grup, care să permită schimbul unor informații utile, depășirea momentelor critice și menținerea unui tonus psihic ridicat în pregătire. În urma susținerii probelor de control de către cele două eșantioane, precum și în urma experimentării variabilei independente asupra eșantionului experimental, apreciez că s-a constatat o îmbunătățire semnificativă a performanțelor.
În urma studierii materialului bibliografic prezentat în prima parte a lucrării, a urmăririi pe tot parcursul anului școlar 2012-2013 a grupelor prezentate anterior, ca rezultate a testării efectuate pe toate grupele implicate în studiu, sunt în măsură să formulez următoarele concluzii bazate pe cercetarea efectuată:
modelul propus de noi, cu limitările dictate mai ales de vârsta mică (6-8 ani) este însă unul bun, care cu toate acestea poate fi îmbunătățit pe parcursul următoarelor luni de studiu în vederea obținerii datelor finale pentru teza de doctorat;
cea mai mare realizare a acestei perioade de studiu este că grupele noastre și-au păstrat intactă componența, efectivul rămânând neschimbat; este greu la acest nivel să nu se producă o migrare sau o dispersare a micilor jucători, funcție, în general de anumite condiții externe;
la grupele de începători copiii sunt sănătoși, au o bună dezvoltare fizică, dispun de calități motrice la un nivel destul de bun de dezvoltare;
copiii începători sunt plini de energie, de dorința de a învăța, de a exersa cât mai mult, chiar dacă testele efectuate nu arată un procentaj foarte mare de rezultate foarte bune înregistrate;
antrenamentele au fost structurate corect, dozate eficient, și nu am observat în nici o situație oboseala ca si urmare a supra-antrenamentului;
folosirea unui număr mare de jocuri în cadrul ședințelor de pregătire, face ca acestea să devină mai atractive și mai antrenante pentru micii sportivi;
au fost momente în care copii, cum era de așteptat, au dorit să prelungească durata jocului care-i captivase fără remediu;
au fost extrem de bine primite de către copii nu numai jocurile cu tematică strict sportivă, dar și acelea de dezvoltare a calităților psihico-motrice, printre preferate fiind: viteza de reacție, atenția și concentrarea.
Propuneri și perspective
Pe lângă aceste concluzii mai putem, de asemenea, să formulăm câteva propuneri menite să întărească ideea că selecția este un concept mobil, care este în continuă dezvoltare și schimbare, care nu poate fi cuantificat decât după măsura rezultatelor obținute în ani de muncă și căutare continuă. Aceste propuneri sunt adresate tuturor specialiștilor din domeniul sportiv , dar mai cu seamă acelora din domeniul fotbalistic. Fără a avea pretenția de a fi exhaustivi, cred că am încercat să prezentăm o imagine a procesului de selecție inițială în jocul de fotbal, imagine care este departe de a fi una perfectă. Cu toate acestea, ca orice proces, selecția în fotbalul juvenil suportă multe îmbunătățiri, necesită multe ore de studiu și fără îndoială multă muncă practică. Fie că cei interesați sunt antrenori sau simpli profesori de sport de școală primară, sau mai mult chiar selecționeri ai loturilor naționale, este firesc să acordăm un interes sporit activității de selecție, parte vitală a procesului de dezvoltare a sportului de performanță.
La grupele de începători copiii sunt sănătoși, au o bună dezvoltare fizică, dispun de calități motrice la un nivel destul de bun de dezvoltare;
Copiii începători sunt plini de energie, de dorința de a învăța, de a exersa cât mai mult, chiar dacă testele efectuate nu arată un procentaj foarte mare de rezultate foarte bune înregistrate;
La această vârstă se va pune accent pe dezvoltarea, vitezei de reacție, vitezei de repetiție, vitezei de decizie, vitezei de deplasare, elementelor specifice școlii alergării;
Se va urmării, însușirea elementelor de tehnică – simț al mingii, lovirea cu ambele picioare, lovirea mingii cu capul, preluarea, conducerea mingii, mișcările înșelătoare;
Învățarea trasului la poartă este o prioritate dar și combinațiile simple de 2-3 jucători;
Pentru îmbunătățirea selecției trebuie ținut cont în primul rând de sănătatea fizică a copiilor, din această cauză rolul controlului fizic amănunțit ar trebui să fie unul prioritar;
Analizele medicale ar trebui să fie amănunțite și reale, nicidecum formale, pentru a nu lăsa locul niciunei situații nedorite de dezechilibru fizic sau psihic depistat prea târziu;
Realizarea unui parteneriat sau a unei colaborări mai strânse între Liceele cu Program Sportiv, Cluburile Sportive, Policlinica Sportivă și cabinete private de medicină sportivă care dispun de aparatura necesară testării la toate nivelurile și categoriile de dezvoltare;
Promovarea selecției în cadrul Liceelor cu Program Sportiv sau a Cluburilor Sportive și prin mijloace alternative, cum ar fi presa scrisă, televiziunea, pentru a încuraja copii să se îndrepte către astfel de licee vocaționale;
Promovarea pe de altă parte, prin aceleași medii, a rezultatelor obținute de elevii acestor licee, la toate sporturile – la toate nivelurile: local, zonal, național și internațional, pentru a crește dorința copiilor de a face parte din acest fenomen.
Bibliografie
Allport, G. (1991). Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București
Angelo, N., (2002), Corelația factorilor antrenamentului – culegere de lucrări tehnico- metodice, FRE- Școala Națională de Antrenori, București
Apolzan, D., (1999) – Fotbal 2010, Federația Română de Fotbal, București
Arcelli, E., Ferretti, F., (2008), Calcio: preparatione atletico, Edizione Calzetti Mariucci, Roma
Aubert, E., Albaret, J.M. (2001). Veillissement et psychomotricité, Édition SOLAL, Marseille
Babbie, E., (2010), Practica cercetării sociale, Ed. Polirom, Iași
Balint E. (2009), Teoria și metodica activităților ludice, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Bangsbo,J., (1993) – The physiology of soccer – with special reference to intense intermittent exercise, Journal of Sport Sciences
Bangsbo, J., (2006), Mental training of soccer players, J. Sports med. Psyh. Fitness
Bauer, G., (1994), Futbal antrenamenta de la tecnica la tactica y la condicion fizica, Editorial Hispano-Europa Collection Herakles
Bădău D., Paraschiv F. (2007), Jocurile sportive, teorie și metodică, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Bănică L., (2008), Psihologia educației fizice și sportive, Fundația România de Mâine, București
Berner, R., Levy, M. (1990), Principles of Psysiology, C.V. Mostry Co, St. Louis
Berner, R., Levy, M. (1990). – Principles of Psysiology, C.V. Mostry Co, St. Louis
Beswick, B., (2001) – Focused for soccer – develop a winning mental approach, Human Kinetics, P.O. Box 5076, Champaign, Illinois
Bischops K., Gerards H. W., (2005), Soccer warming-up and warming-down, Meyer & Meyer Sport, traducere Institutul Național de Cercetare pentru Sport „Fotbal – încălzire și relaxare”, aperiodice/2005
Bickmann, K., (2006), Handbook of Applied Social Research Methods, Sage
Bingham, W. (1992). Aptitudes and aptitude testiny. New York and London: Harper Brothers Publishers
Blooms, B.S., (1979). Taxonomy of Educational Objectifs. New York: David McKay Company Inc.
Blossier, P., (2002) . Le corps en jeu, Édition SOLAL, Marseille
Bocu T., (2006), Selecția în sport și creativitatea. În: Palestrica Mileniului III, Civilizație și sport, an VII, nr.4 (26), Cluj-Napoca
Bompa T.O. (2003), Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Ed. Ex Ponto, București
Bompa, T.O.,(2001),Teoria și metodologia antrenamentului, Ed. Tana, București
Bontaș, I., (1998) – Pedagogie, Ed. BIC ALL., București
Bota, I., Colibaba D. (1998), Jocuri sportive – Teorie și metodică – Ed. ALDIR, București
Bompa T.O., (2001), Teoria și metodologia antrenamentului, Ed. Tana, București
Bompa T. (2002), Teoria și metodologia antrenamentului – periodizarea. Ed. Ex. Ponto, București
Bulzan, C.,O., (2013), Strategii de optimizarea selecției primare în jocul de fotbal la copiii de 6-8 ani, București
Bulzan, C.,O., (2014), Selecția primară în fotbal – orientări și tendințe actuale, București, București
Bulzan, C.,O., (2014), Cercetări privind optimizarea selecției copiilor de 6-8 ani pentru jocul de fotbal, București
Carraze, J. (1999). Les troubles psychomoteurs, Édition SOLAL, Marseille
Carter, J., Heath, B., (1990), Somatotyping – development and aplications, Cambrigde, Cambridge University Press
Castelli, D.M., (2011): FIT Kids: Time in target heart zone and cognitive performance, Prev. Med.
Catorla, G., (2002), expertise des exigences, psysiques et phisiologiques du footbal de haut niveau, II enes Jornaes Internationales de sciences du sport, Insep, Paris
Ceri, W.N., Frank, E.N., Clide, V., (2000), The Loughborugh intermittents huttle test : a field test that simulates thes activity patern of soccer, Journal of sports science, nr. 18
Ceobanu C. (2002), Elemente de Psihologie a Educației Fizice și Sportului, Ed. Universitatea Al.I.Cuza, Iași
Chelsea S. (1999), Chestionarul în investigarea fenomenelor sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Cojocaru V., (2009), Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii, Ed. Discobolul, București
Cocoradă E. (2005), Curs de teoria și practica evaluării în educație, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Cojocaru V., (1994), Curs de fotbal specializare, vol. I, ANEFS, București
Colibaba E.D., Bota I. (1998), Jocurile sportive-teorie și metodică, Ed. Aladin, București
Cometti, C., (2002), La préparation physique en football, Edition Chiron, Paris
Crăciun M. (2008), Psihologia sportului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
Crețu C. (1993), Aria semantică a conceptului de dotare superioară. În: Revista de Pedagogie 4-7/București: Institutul de Științe ale Educației
Epuran M. (1990), Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport-Turism, București, p. 71
Demeter A. (1992), Fiziologia sporturilor, Ed. Stadion, București
Demian, M. (1995), Curs de fotbal, Ed. Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad
Dinu, V., Călina, M.L., Enescu-Bieru, D., (2010). – Considerații asupra capacității aerobe de efort la copil. Rev. Palestrica Mileniului III – Civilizație și Sport, vol. 11, nr. 4, Cluj Napoca
Dinu, V., Gusti, S., Călina, M.L., Gusti, A., (2010). – Aspects of morphofunctional and cardiovascular particularities for a team of young athletes. Rev. Archives of the Balcan Medical Union, nr.4/2010
Drabik J. (1996) Children and sports training- how your future champions should exercise to be healthy, fit, and happy. Inc.Island Pond: Stadion Publishing Company
Dragnea A. (1996), Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Dragnea A. (2000),Teoria educației fizice și sportului, Ed. Cartea Școlii, București
Dragnea A., (2000), Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., (2002), Teoria Sportului. Ed. Fest, București
Dragu M. (2004), Măsurare și evaluare în EFS, Ed. Fundația Universitară Dunărea de Jos, Galați
Dragu M., (2006), Jocuri de mișcare, Ed. Academica, Galați
Drăgan A. (2008), Aptitudini și atitudini, factori determinanți ai selecției în fotbal, Conferința științifica internațională ,, Creativitate și competiție, atribute europene ale manifestării științifice și sportive, Galați 30-31 mai 2008, Ed. Academica
Drăgan, I. (2002), Medicină Sportivă, Ed. Medicală, București
Drăgan I., ș.a. (1989), Selecția și orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism, București
Drăgan A et al. (2011), The implementation of the selection and preparation in football, of the children with the age 6-10 years. In: Ovidius University Annals, Series Physical Education and Sport / SCIENCE, MOVEMENT AND HEALTH.Vol. XI, ISSUE 2 Supplement, Romania
Dulceanu, C., (2011) Contributii privind optimizarea actualului sistem de selecție pentru primul stadiu formativ la atletism, Pitești
Dumitrescu Gh., (2006), Fotbal: tehnica jocului, pregătirea tehnică, Ed. Universității din Oradea, Oradea
Dumitrescu Gh., Pețan P., (2001), FOTBAL Introducere în tehnica și tactica jocului modern, Ed. Universității din Oradea, Oradea
Epuran M., Holdevici I., (1998), Compendiu de psihologie pentru antrenori, Ed. Sport-Turism, București
Famose, J.P., Durand, M. (1988). Aptitude et performance motrice, Édition Revué, Paris
Famose, J.P. (1990). Aprenttisage moteur et dificulté de la tâche, I.N.S.E.P. Paris
Foley, J. P., (2008), Psychological preparation of young players, J. Sports med. Psyh. Fitness
Fox,E.L,Bowers,R.W.and Foss,M.L(1989), The physiological basis of Physical Education and Athletics, Dubuque
Fox et Mathews., (1984), Bases physiologiques de l’activite psysique, Editions Vigot, Paris
Gagea, A., (1999), Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Ed. Fundației „România de Mâine”, București
Gagea A. ș.a. (2007), Cercetări interdisciplinare în sportul de performanță. Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București
Gagea, A. și Col. (2006), Cercetări interdisciplinare în cultura fizică și sport, Ed. M. Ad. Int., București
Gârleanu, D., (1995), Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști. București Ed. Sport – Turism
Gheorghe D. (2005), Teoria antrenamentului sportive, Ed. Fundația România de Mâine, București
Giacomini M.,(2009), Ghid tehnic pentru școlile de fotbal, ediția a III-a, traducere FRF, București
Gomez–Cabrera M.C., Domeneeh E., Vina J. (2008), Moderate exercise is an antioxidant: upregulation of antioxidant genes by training. Free Radic. Biol. Med., 15, 44(2)
Grosu B.M. (2010), Strategii de educare a componentelor psihomotricității în primul stadium formativ la fotbal. În: Anuar științific competițional în domeniul fundamental de știință Educație Fizică și Sport, Vol.II, nr.1, 10-12 decembrie. București, Complex Izvorani
Hargreaves, A., (2005), Skiles und strategies for coaching soccer Fottbal
Hargreaves, A., (2006), Coaching Youth American Sport
Harfield B.D., Kerick S.E. (2007), Handbook of Sport Psyhology -The Psyhology of Superior Sport Performance, A Cognitive and Affective Neuroscience Perspective, Third Edition, New Jersey: Hoboken
Hăulică, I. (2007), Fiziologie Umană, Ed. Medicală, ediția a 3-a, București
Herrmann N. (1992),The creative Brain. In: NASP Buletin, New York
Hera M., (2008), Indicații metodice, contraindicații cu privire la eforul de viteză. În: Revista de informare olimpică, Educație Fizică și Sport, Olimpya, nr.8. Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Hordigan, V., (1998). Problematica psihomotricității. Note de curs master, A.N.E.F.S. București
Ifrim M., (1986), Antropologie motrică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Ionescu I., (1995), Football – Tehnica și tactica jocului, Ed. Helicon, Timișoara
Ionescu, I.V., Demian, M., (2007), Succesul în Fotbal, Ed. Artpress, Timișoara
Jaba E. Grama A. (2004), Analiza statistica cu SPSS sub Windows, Ed. Polirom, Iași
Jurcă, C., (2002), Selecția – Culegere de materiale tehnico-metodice prezentate la cursul intensiv, modului II al Școlii Naționale de Antrenori, 8-18 iulie
Keller, I. (1989). Les aptitudes motrices, Maison d’édition Vigot, Paris
King, R., (2005), Strategia cercetării, Ed. Polirom, Iași
Kumar, R., (2011), Research Methodology, A guide for beginners, 3-rd Edition, Sage
Lambertin, F., (2000), Footbal – préparation psysique integreé, Edition Amphora, Paris
Larion A. (2001), Selecția la echipele școlare și grupele de începători din cluburile sportive. În: Revista Știința sportului, nr. 23, București
Lazaro, A., (2000). Nuevos experencios en education psicomotriz, Mira Editores, Zaragoza
Manno R., (1996), Les bases de l`entraînement sportif, Centrul de cercetări pentru probleme de sport, București
Marchal, J., (1992), Jeux traditionnels et jeux sportif, Editions Vigot, Paris
Maron, RJ. (2000): The paradox of exercise; N.Engl.J.Med
Maron, RJ. (2002): Hypertrophic cardiomyopathy a sistematic review
Martoma A.M. (2009), Capacitatea de efort, Universitatea Transilvania din Braov, Brașov
Minulescu M. (2006), Teorie și practică în psihodiagnoză, Ediția a III-a, Ed. Fundația România de Mâine, București
Michels R., (2001),Team building: the road to success, Reedswain Inc.
Monea Gh.,Monea D. (2010), Selecția și orientarea în sportul de performanță. Ed. MidoPrint, Cluj-Napoca
Motroc I.,Motroc F. (1996), Fotbalul la copii și juniori, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Motroc I., Cojocaru V., (1991), Fotbal – Curs de bază, vol. III, ANEFS, București
Motroc I., (1994), Fotbal de la teorie la practică, Ed. Rodos, București
Muller, M., (2012), Grounded Theory Methods, IBM research, Cambridge, MA, USA
Muntian V., Chirazi M., Metode practice de control și estimarea nivelului de pregătire a sportivilor. În: Revista de Educație Fizică, Sport și Științe Conexe, 25 Iulie 2011, pag.11-22, http://www.sportsisocietate.ro (accesat 2.09.2014)
Neta, GH., Popovici, C., (2000), Fotbal, Editura JRC, Cluj-Napoca
Nicu, A. (1993), Selecția în sport – Criterii, probe și norme de control privind selecția și pregătirea copiilor și juniorilor pentru activitatea sportivă de înaltă performanță, București, nr. 805
Nicu A., (1993), Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, București
Niculescu, I.I, (2009) Evaluare în educația motrică, Ed. Universitaria, Craiova
Niculescu, M; Vladu, L. (2009), Performanța sportivă, Ed. Universitaria, Craiova
Niculescu C. ș.a. (2009), Anatomia și fiziologia omului – Compendiu, Ed. Corint, București
Niess A.M., Simon P. (2007), Response and adaptation of skeletal muscle to exercise – the role of reactive oxygen species. Front. Biosci.
Oancea V. (2000), Aspecte de antrenament în fotbal, Ed. Astra, Sibiu
Oancea V., Simion G., Tohănean D.I. (2007), Factorul fizic în jocul de fotbal, Ed. Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Opariuc C.D.,(2009), Statistica aplicată în științele socio-umane, Asociația de Științe Cognitive din România, Craiova
Parlebas, P. (1996). Activité physique et éducation motrice, Revue E.P.S., Paris
Patton, M.Q. (1990), Qualitative Evaluation and Research Methods, Sage Publications, Newbury Park, CA
Pelliccia, A. Maron, B. (2002). Adaptive Changes – Current Age of Onset of Puberty, Pediatrics, Vol. 106, Nr. 3
Pop, L.M., (coord.) (2002), Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București
Popescu F. (2003), Metodologia învățării jocurilor sportive, Ed. Fundației România de Mâine, București
Popescu F. (2010), Antrenamentul sportiv. Proiectare – Modelare – Evaluare, Ed. Fundația România de Mâine, București
Popescu Neveanu P., (1978), Dicționar de Psihologie, Ed. Albatros, București
Prelici V., (1980), Performanță sportivă, Personalitate, Selecție, Ed. Facla, București
Prescorniță A. (2004), Teoria și metodica antrenamentului sportiv, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Prescorniță A. (2006), Antrenamentul sportiv, O viziune integrativă Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Prescorniță A., Tohănean D.I., (2008), Tehnici de monitorizare a performanței sportive, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Ragin, C., (2009), Constructing Social Research, Pine Forge Press
Ramadan, j., Byrd, R., (2002), Mental characteristics of soccer players, J. Sports med. Psyh. Fitness
Răduț C. (1989), Prognoza și modelul performanței sportive. În: Revista Educație Fizică și Sport, nr. 2. București, pag. 10-15
Răduț C. (1990), Prognoza și modelul performanței sportive. În: Revista Educație Fizică și Sport,nr. 3. București
Rădulescu M., Cristea E., (1984), Fotbal Aspecte actuale ale pregătirii juniorilor, Ed. Sport -Turism, București
Roman G., Batali F.C. (2007), Antrenamentul sportiv – Teorie și metodică, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca
Rubin A., Babbie, E., (2010), Essential research methods for social work, 2nd edition, Brooks / Cole Cengage learning, Belmont
Rusu E.C. (2007), Psihologie cognitivă, Ediția a II-a, Ed. Fundația România de Mâine, București
Sandor I. (2005), Antrenamentul la altitudine. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
Scarlat, E., Scarlat, M., (2002), Educație fizică și sport, Ed. Didactică și pedagogică, București
Septimiu F.T. J(2009), Jocuri de mișcare, Ed. Fundația România de Mâine, ediția a II-a, București
Stănculescu V., (1988), Ghidul antrenorului de fotbal, Ed. Sport – Turism, București
Stănculescu V., (1999), Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru 364 de zile ale unui an competițional, Ed. Transilvania Expres, Brașov
Stănculescu V., (2004), Un nou concept pentru fotbalul de performanță, F.R.F., București
Șchiopu, U., Verza, E. (1981), Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Șerban M. (1987), Aprecierea calităților în sport, Ed. Sport-Turism, București
Șerbănoiu S., Tudor V., (2007), Teoria și metodica educației fizice și sportului – Curs universitar, București
Șiclovan I. (1997),Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-Turism, București
Sion G., (2007), Psihologia vârstelor, ediția a IV-a, Ed. Fundația România de Mâine, București
Teodorescu L., (1995), Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Ed. Sport-Turism, București
Teodorescu S. (2009), Periodizare și planificare în sportul de performanță, Ed. Alpha MDN, Buzău
Tudor, V., (2005). Măsurare și evaluare în educație fizică și sport, Editura ALFA, Buzău
Turcu I. (2007), Metodologia cercetării în educație fizică și sport, Universitatea Transilvania din Brașov, Brașov
Turcu I., Drugău S. (2009), Volei – Sisteme de acționare de la inițiere la perfecționare, Universitatea Transilvania din Brașov, . Brașov
Vollaard N.B., Cooper C.E., Shearman J.P. (2006), Exercise induced oxidative stress in overload training and tapering. Med. Sci. Sports Exerc., 38(7)
Weineck, J., (1992). Biologie du sport. vol.I-II, Maison d’édition Vigot, Paris
Internet
http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2004/a59.pdf
http://www.ase.ro/marathon/revista/pdf/vol1/1/9-DIMITRIS.pdf
http://www.coaches-ahead.ro/noi-consideratii-teoretice-ale-selectiei-fotbal-1
http://www.coaches-ahead.ro/noi-consideratii-teoretice-ale-selectiei-fotbal-http://www.didactic.ro/files/14/0conceptul_de_selecție .doc
http://documentareonline.ro/pdf_samples/Sample_vj4eEol65w1ezr1z5cttJRe.pdf
http://www.fefsoradea.ro/PDF/curs/Dumitrescu/fotbal_master_ii.pdf
http://www.mts.ro/documente/documente/361
http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/ASPECTE-TEORETICE-IN-SELECTIA-12.php
http://www.referat.ro/referate_despre/criterii_de_selectie_in_fotbal.html
https://ro.scribd.com/doc/79023253/Metodica-Predarii-Fotbalului-in-Scoli
www.scibd.com/doc/58742340/BAZELE–GENERALE–ALE– TEORIEI-SI-METODICII-JOCULUI-DE-FOTBAL
http://www.scrigroup.com/sanatate/sport/Criterii-motrice-in-selectia-s24363.php
http://www.scritub.com/timp-liber/sport/METODICA-PREDARII-FOTBALULUI-I83866.php
http://www.soccerperformance.org/specialtopics/menu/psychology.htm
http://statisticifotbal.ro/nationala_romaniei_selectii.htm
http://web-ng.info.uvt.ro/~balint/files/statistica.pdf
AnexA 1
Chestionarul folosit în ancheta efectuată
Stimați colegi, vă rugăm să luați parte la cercetările științifice, care au ca scop perfecționarea sistemului de selecție și pregătire a sportivilor de vârstă 6-8 ani selecționați pentru jocul de fotbal. Vă rugăm să citiți cu atenție întrebările propuse și să bifați o singură variantă de răspuns care, după părerea dumneavoastră este corectă.
Vă mulțumim pentru participare.
Care este părerea dumneavoastră referitoare la modul în care se efectuează selecția sportivilor în cadrul cluburilor sportive din România?
foarte bună
bună
satisfăcătoare
slabă
foarte slabă
Cum apreciați calitatea selecției realizată în jocurile sportive colective din România?
foarte bună
bună
satisfăcătoare
slabă
foarte slabă
Cum apreciați calitatea selecției realizată în România la jocul de fotbal?
foarte bună
bună
satisfăcătoare
slabă
foarte slabă
Care considerați că este vârsta optimă pentru realizarea selecției inițiale pentru jocul de fotbal?
6-8 ani
8-10 ani
7-9 an
5-6 ani
Cum apreciați calitatea selecției realizată în România la jocul de fotbal nivel începători 6-8 ani?
foarte bună
bună
satisfăcătoare
slabă
foarte slabă
Care considerați că sunt criteriile de selecție cele mai eficiente pe care ar trebui să le aibă în atenție specialiștii în selecția primară în jocul de fotbal?
medico-biologic
somato-fiziologic
biochimic
psihic
motric
Cât de importante credeți că sunt criteriile ce vizează motricitatea în procesul de selecție și de pregătire în jocurile sportive, în general și în jocul de fotbal – începători, în special?
foarte importante
importante
indecis
puțin importante
deloc importante
Cât de importante credeți că sunt criteriile ce vizează calitățile psihice ale copiilor în procesul de selecție și de pregătire în jocurile sportive, în general și în jocul de fotbal -începători, în special?
foarte importante
importante
indecis
puțin importante
deloc importante
Cum apreciați interesul autorităților locale de profil (AJF) în vederea stimulării activității de selecție la copii vârsta 6-8 ani ?
foarte bine manifestat
bine manifestat
satisfăcător
slab manifestat
foarte slab manifestat
Ce căi de îmbunătățire a procesului de selecție primară în fotbal recomandați?
Acțiuni de selecție zonale mai frecvente
Cupe și competiții inter-școli
Participarea la trialuri în școli
Altele
Apreciați care dintre următoarele elemente le considerați importante pentru succesul procesului de selecție la copii 6-8 ani?
Metodele de antrenament
Sprijinul familiei
Motivația sportivului
Altele
Cum apreciați rolul familiei în menținerea interesului copiilor de vârstă școlară mică (6-8 ani) pentru practicarea sportului de performanță?
foarte important
important
indecis
puțin important
deloc important
Ce căi de motivare a sportivilor considerați că sunt cele mai utile la nivelul copiilor și juniorilor?
Aprecieri verbale
Premii și distincții
Penalizări
Altele
Apreciați care din următoarele elemente considerați că influențează decisiv participarea sportivilor la programele organizate de clubul unde activați dumneavoastră?
Condițiile de pregătire
Calitatea actului sportiv/ competiție
Valoarea și renumele antrenorilor
Posibilitatea de afirmare
Care este categoria de vârstă cu care lucrați în prezent?
6-8 ani
8-10 ani
10-12 ani
Altă categorie
De cât timp lucrați în domeniul sportiv?
1-5 ani
6-10 ani
11-15 ani
Mai mult de 15 ani
Care este vârsta dumneavoastră?
Sub 30 ani
30-40 ani
40-50 ani
Peste 50 ani
Numele clubului sportiv la care activați–––––––––––––––––––
AnexA 2
Rezultatele măsurătorilor somatice și funcționale
Școala nr.:
Mediul: Urban ……. Rural……
Clasa:……….
Data efectuării măsurătorilor………………..
Profesor:…………………………………….
AnexA 3
Situația atitudinii globale a corpului
Școala nr.:
Mediul: Urban ……. Rural……
Clasa:……….
Data efectuării măsurătorilor………………..
Profesor:…………………………………….
AnexA 4
Rezultatele probelor de motricitate
Școala nr.:
Mediul: Urban ……. Rural……
Clasa:……….
Data efectuării măsurătorilor………………..
Profesor:…………………………………….
AnexA 5
Mijloace de acționare utilizate pentru educarea capacităților motrice ale copiilor de 6-8 ani în jocul de fotbal
A. Noțiuni elementare privind școala mersului și a alergării:
mers, opriri din mers (viteză specifică);
mers pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă a labei piciorului, pe partea externă a labei piciorului (viteza în regim de forță);
joc de glezne (viteza de repetiție);
pas sărit (viteza în regim de forță);
pas săltat (viteza în regim de forță);
trecere din mers în alergare și invers;
alergare cu genunchii sus, alergare cu călcâiele la șezută (viteză de repetiție);
alergare șerpuită (viteza specifică);
din alergare: opriri, porniri, ocoliri, alergare șerpuită, pas vioi, trecere din alergare în mers (viteză specifică).
Școala alergărilor și a săriturilor specifice jocului de fotbal:
mers înainte – înapoi, lateral cu pas adăugat, lateral cu pas încrucișat, pe vârfuri și pe călcâie;
din mers înainte, rostogoliri înainte în ghemuit, ridicare – alergare ușoară – rostogoliri înainte – alergare;
deplasare laterală dreapta – stânga (pe toată lățimea terenului), cu pași încrucișați și cu pași adăugați;
deplasare cu spatele (3-5 metri), cădere pe spate, ridicare;
deplasare dreapta (3-5 metri), deplasare stânga (3-5 metri);
alergare, săritură cu desprindere pe un picior sau pe două picioare;
din alergare ușoară, la semnal deplasare 3-5 metri cu fața, cu spatele, cu pas adăugat, cu pas încrucișat;
sărituri ca mingea, la semnal alergare;
pe perechi față în față: „jocul cocoșului”;
pe perechi față în față deplasări laterale, înainte, înapoi, la semnal: sărituri cu desprindere pe două picioare;
Dezvoltarea simțului mingii și a plăcerii de a se juca cu mingea (îndemânare specifică în jocul cu mingea + viteza în regim de mobilitate – elasticitate):
rostogolirea mingii cu talpa, înainte – înapoi, lateral, cu ambele picioare;
rostogolirea mingii cu partea internă a labei piciorului: înainte – înapoi, lateral, cu ambele picioare;
rostogolirea mingii cu partea externă a labei piciorului: înainte – înapoi, lateral, cu ambele picioare;
combinații de rostogoliri ale mingii, la alegere, static;
combinații de rostogoliri ale mingii, la alegere, din ușoara deplasare;
Jocuri de mișcare specifice jocului de fotbal ((îndemânare specifică în jocul cu mingea + viteză specifică):
vânătorul și rațele;
mingea la căpitan;
ștafete cu conducerea mingii;
mingea prin tunel;
conducerea mingii cu piciorul până la o distanță de 15 metri, întoarcere prin rostogolirea mingii cu talpa și revenire la coada șirului, prin conducerea mingii cu partea interioară a labei piciorului;
Joc bilateral, liber, consimțit cu reguli simplificate, pe teren redus (îndemânare specifică în jocul cu mingea + viteză de reacție + viteză de execuție + viteză de deplasare + viteză de repetiție + viteză în regim de forță + viteză în regim de mobilitate – elasticitate):
Dezvoltarea simțului și controlului mingii (îndemânare specificî in jocul cu mingea + viteză de reacție + viteză de execuție + viteză de deplasare + viteză de repetiție + viteză în regim de mobilitate – elasticitate):
simularea conducerii mingii din ușoară alergare (10-15 metri);
simularea conducerii mingii din alergare rapidă (20-30 metri);
conducerea mingii cu șiretul plin din alergare ușoară, cu piciorul îndemânatic (10-20 metri), după care se schimbă piciorul. În linie, pe un rând, se poate executa unul la minge, sau „suveică” de câte trei jucători;
conducerea mingii cu șiretul exterior, din alergare ușoară, cu piciorul îndemânatic (10-20 metri), după care se schimbă piciorul. În linie, pe un rând, se poate executa unul la minge sau „suveică” de câte trei jucători;
conducerea mingii cu partea interioară a labei piciorului, din alergare ușoară, cu piciorul îndemânatic (10-20 metri), după care se schimbă piciorul. În linie, pe un rând, se poate executa unul la minge sau „suveică” de câte trei jucători;
conducerea mingii, alternativ cu ambele picioare, alternând procedeele tehnice de coordonare a mingii;
conducerea mingii, cu ambele picioare, alternând procedeele tehnice de conducere a mingii;
Inițierea și învățarea elementelor tehnico-tactice de bază (îndemânare specifică în jocul cu mingea + viteză de reacție + viteză de execuție + viteză de deplasare + viteză de repetiție + viteză în regim de mobilitate – elasticitate):
a) Preluarea mingii:
jucătorul lasă să cadă mingea de la nivelul trunchiului, după care face preluarea mingii cu talpa;
jucătorul arunca mingea în sus, după care face preluarea mingii cu talpa;
doi jucători: față în față, la 10 metri distanță, unul aruncă mingea celuilalt care face preluare;
pe perechi, din mișcare, transmiterea mingii cu piciorul la partener, care execută preluarea și apoi retransmiterea mingii;
același exercițiu în trei, din alergare;
joc cu temă: înainte de pasarea mingii, obligatoriu conducerea mingii de cel puțin 3 metri;
joc cu temă: intrarea în posesia mingii se face obligatoriu cu preluare, după care urmează transmiterea mingii;
b) Conducerea mingii:
conducerea mingii cu unul din picioare, alternând procedeele de conducere;
conducerea mingii cu ambele picioare, alternând procedeele de conducere;
conducerea mingii cu schimbări de direcție, după ce în prealabil, s-a făcut o preluare (câte doi pe tot terenul, unul pasează și celalalt conduce și invers);
conducerea mingii printre jaloane (15 metri, 5 jaloane, din trei în trei metri);
joc cu temă: înainte de pasarea mingii obligatoriu conducerea mingii cel puțin 3 metri;
c) Lovirea mingii cu piciorul:
din joc de glezne – lovirea mingii cu partea interioară a labei piciorului, la zid sau cu partener;
din alergare ușoară, pase în doi cu partea interioară a labei piciorului (alternativ dreptul-stângul);
executarea acestor exerciții, transmiterea mingii: executându-se pe rând cu exteriorul labei piciorului, cu șiretul exterior, cu șiretul interior și cu șiretul plin;
doi jucători față în față, pasează între ei printr-o portiță cu lățimea de 1,50-2 metri și înaltă de 80 centimetri. Transmiterea mingii se execută de pe loc, apoi din mișcare;
transmiterea mingii între doi jucători, cu ricoșarea mingii din panou (jucătorii sunt așezați lateral);
transmiterea mingii în trei din „suveică”, cu trecerea la coada șirului;
transmiterea mingii în trei cu schimb de locuri;
sase – opt jucători, așezați în cerc cu un jucător la mijloc (A), transmite mingea la un jucător din cerc (C) care se deplasează, (F) se deplasează rapid în centru unde se întâlnește cu mingea transmisă de (C);
transmiterea mingii în doi de pe loc, distanța între jucători – 20 metri, cu aplicarea următoarelor teme: un jucător transmite mingea pe jos, cu intensitate medie, celălalt execută preluarea, ridică mingea cu mâinile și o transmite înapoi prin rostogolire;
transmiterea mingii în doi din deplasare, cu viteză medie, fără preluare, distanța între jucători 10-15 metri;
d) Lovirea mingii cu capul:
jucătorul are mingea în mână și o aruncă la aproximativ un metru, în sus, deasupra capului, o lovește cu capul și o prinde din nou;
jucătorul se deplasează înainte, în mers și apoi în alergare, își arunca mingea în sus și o lovește cu capul;
jucătorul aleargă încet, își aruncă mingea deasupra capului, trimițând-o prin loviri cu capul într-un perete sau la un partener;
la o minge atârnată, jucătorul exersează lovirea mingii cu capul de pe loc și apoi din mers și din alergare;
jucătorul lovește mingea în sol și după ricoșare o lovește cu capul în perete sau la partener;
exerciții de lovire a mingii cu capul între 2-3 jucători: un jucător oferă din mana mingea unui partener care o retransmite cu capul de pe loc;
jucătorul cu mingea în mână, o arunca în sus și o lovește cu capul, din săritură;
jucătorul cu mingea în mână, o aruncă deasupra capului, după care o transmite cu capul din săritură, în perete sau la partener;
la mingea suspendată, jucătorul execută lovirea cu capul din săritura de pe loc, din deplasare, cu bătaie pe un picior și apoi din deplasare cu bătaie pe ambele picioare;
e) Protejarea mingii:
într-un cerc de 10-12 jucători se execută conducerea mingii cu procedee variate, în direcții diferite, atenția fiind concentrată asupra menținerii controlului mingii;
protejarea mingii „unul contra unu”, într-un spațiu limitat;
într-un cerc (raza de 9 metri), se află 6 jucători, dintre care 5 jucători conduc mingea protejând-o de al șaselea jucător fără minge care căuta să scoată mingiile în afara cercului;
f) Mișcări înșelătoare (fente):
jucătorii dispuși pe tot terenul, execută de pe loc înclinarea laterală de pe un picior pe celalalt, cu schimbarea centrului de greutate și revenire în poziție inițială;
alergare pe tot terenul, cu schimbări de direcție, trecerea centrului de greutate de pe un picior pe altul;
jucătorii dispuși pe tot terenul, pe perechi execută încercări de depășire a coechipierului prin fente executate cu corpul;
jucătorii așezați în coloană câte unul, la distanță de un metru între ei, execută alergare ușoară. Primul jucător execută întoarceri de 180 grade și alergare șerpuită printre ceilalți jucători care termină execuția și se va așeza la sfârșitul șirului;
jucătorii dispuși în coloană câte unul, se deplasează (din mers, alergare ușoară, alergare de viteza) spre un jalon oscilant (dreapta – stânga) încercând să se strecoare pe lângă el fără să-l atingă. După fiecare depășire se trece la coada șirului;
„suveică” în care se va exersa conducerea mingii combinată cu mișcări înșelătoare în dreptul fiecărui jalon;
un jucător cu o minge, execută conducerea mingii din alergare ușoară, la un semnal execută diferite înlănțuiri de mișcări înșelătoare cu corpul și schimbarea direcției de deplasare;
Jocuri desfășurate sub formă de întrecere (îndemânare specifică în jocul cu mingea + viteză de reacție + viteză de execuție + viteză de deplasare + viteză de repetiție + viteză în regim de mobilitate – elasticitate):
Concurs de tras la țintă: Jucătorii sunt împărțiți în două subgrupe egale. De la 7-8 m distanță vor executa lovituri la țintă cu piciorul. Ținta o constituie un pion așezat în mijlocul porții de fotbal. Fiecare grupă beneficiază de două lovituri pentru fiecare component al ei. Se va executa obligatoriu o lovitură cu piciorul stâng și o lovitură cu piciorul drept. Grupa care totalizează cel mai mare număr de reușite câștigă întrecerea.
Concurs de tras la poarta goală: Jucătorii sunt împărțiți în două subgrupe egale. Câte două mingi (una pentru fiecare grupă) sunt așezate în lateral pe cercul de 16 m și jucătorii execută lovituri cu piciorul din exteriorul semicercului. Fiecare grupă beneficiază de două lovituri pentru fiecare component al ei. Se va executa obligatoriu o lovitură cu piciorul stâng și o lovitură cu piciorul drept. Grupa care totalizează cel mare număr de goluri marcate câștiga întrecerea.
Concurs „Apără poarta”: 2-3-4 apărători încearcă deposedarea atacanților (2-3-4-5) care circulă în fața porții și încearcă finalizarea. Când reușesc acest lucru, încep să paseze între ei, iar atacanții încearcă prin presing recuperarea mingii. Câștigă echipa care intră de mai multe ori în posesia mingii.
Concurs de doborâre a pionului: Jucătorii sunt împărțiți în două subgrupe egale (se poate efectua și individual). Câte două mingi (una pentru fiecare grupă) sunt așezate în lateral pe careul de 16 m iar popicul este așezat la 1m de rădăcina barei, jucătorii prin șut la poartă încearcă să doboare pionul. Fiecare grupă beneficiază de două lovituri pentru fiecare component al ei. Se va executa obligatoriu o lovitură cu piciorul stâng și o lovitură cu piciorul drept. Câștigă echipa cu cel mai mare număr de goluri marcate, sau în cazul când concursul se desfășoară individual el va avea caracter eliminatoriu.
Concurs de lovire a unei ținte atârnate pe bara transversală a porții: Jucătorii sunt împărțiți în două subgrupe egale (se poate efectua și individual). Fiecare jucător cu câte o minge este așezat la 1m de suprafața de pedeapsă (spre interiorul acesteia) iar ținta (un tricou) este așezată pe bara transversală la orice distanță față de mijlocul barei, jucătorul prin șut la poarta încearcă să lovească ținta. Fiecare grupă beneficiază de două lovituri pentru fiecare component al ei. Se va executa obligatoriu o lovitură cu piciorul stâng și o lovitură cu piciorul drept. Câștigă echipa cu cel mai mare număr de goluri marcate, sau în cazul când concursul se desfășoară individual el va avea caracter eliminatoriu.
Concurs de menținere a mingii în aer: Se desfășoară individual (eliminatoriu) sau pe echipe. Fiecare jucător are dreptul la trei serii de încercări, pentru a menține mingea în aer cât mai mult timp, prin lovituri succesive numai cu piciorul. Dacă mingea este atinsă cu orice altă parte a corpului numărătoarea este întreruptă. Se apreciază cea mai bună încercare din serie sau totalul de trei încercări.
Concurs de menținere a mingii între trei jucători: Două echipe de câte trei jucători și o minge. Spațiul de joc este un dreptunghi de 7 X 14 m. Timpul de joc va fi la liberă alegere. Echipa care este în posesia mingii încearcă să realizeze un număr cât mai mare de pase, fără ca adversarul să ajungă mingea. Aceste pase se numără de fiecare dată când echipa este la minge și apoi la sfârșitul jocului se totalizează. Echipa care nu este la minge încearcă să intre în posesia acesteia numai prin intercepție, pentru a trece ea la realizarea unui număr cât mai mare de pase.
Jocuri în doi: Patru jucători formează o grupă având două perechi. Distanța de pasare este de 5 – 10 m. Câte doi jucători schimbă mingile în așa fel încât după fiecare pasă să alerge ocolind la 2 – 5 m coechipierul așezat în spatele lor. Câștigă perechea care execută prima un număr prestabilit de pase. Urmează cealaltă pereche. Se va juca și contra timp, adică perechea care execută cele mai multe schimburi de mingi în timp de 3 minute. Prima varianta: doi jucători stau la 5 – 7 m distanță. După o pasă se retrimite unuia, apoi celuilalt dintre jucători. Cel ce execută pasa ocolește ambii jucători și retrimite aceluia care i-a pasat. Câștigă perechea care execută prima numărul de schimburi prestabilit și anume, trei. În continuare, jucătorii care au pasat, schimbă locul cu cei așezați. Varianta a doua: la ocolirea jucatorilor așezați, alergătorul descrie un opt. Cel ce pasează adresează mingea, cât mai precis la mijloc, printre cei doi jucători așezați. Câștigă cei ce termină primii numărul de schimburi de mingi prestabilit, și anume trei. Urmează apoi schimbul de roluri și schimbul de perechi. Varianta a treia: participă două perechi. Una dintre perechi șutează alternativ la un zid, apoi ocolește alergând jucătorul așezat la 5 m în spate. Câștigă perechea care realizează numărul de schimburi stabilit la început.
Ștafete cu un „transmițător”: Două grupe formează cele două ștafete, transmițătorii aflându-se la 8-15 m de propria echipă, pasează mingea celui mai apropiat jucător care o șutează înapoi și fuge la coada șirului. Jocul se termină și câștigă echipa al cărei prim jucător ajunge din nou în fruntea șirului. Variantă: îndată ce primul jucător ajunge din nou în frunte, fuge la „transmițător” luându-i locul, iar acesta se așează la coada șirului. Toți procedează la fel. Jocul se termină când toți jucătorii au fost pe rând „transmițători” și când toți și-au reluat locurile pe care le-au avut la începutul jocului. Câștigă echipa care reușește să execute prima acest lucru.
Vânătoarea cu mingea: Jucătorii sunt împărțiți în careul mare de 16 m. Unul dintre ei este vânător și se află în posesia mingii. El conduce mingea printre jucătorii care aleargă și încearcă să atingă cu mingea pe unul dintre ei. Cel atins devine vânător. Acum ambii pasează încercând să se apropie cât mai mult de unul dintre ceilalți jucători pentru a atinge pe careva cu mingea. Fiecare jucător atins devine vânător. Nu se admit sărituri peste minge. Cei ce devin vânători își suflecă o mâneca drept semn de recunoaștere. Câștigă cel lovit ultimul. Prima variantă: tot în careul de 16 m, una dintre echipe execută pase încercând să atingă un jucător al echipei adverse. Orice atingere se notează cu un punct. Nu se poate sări în sus în fața adversarului. Nu se admite decât evitarea mingii. După trei minute echipele schimbă rolurile. Câștigă echipa cu mai multe puncte. Varianta a doua: joacă două echipe. În spațiul de 16 m, una dintre echipe schimbă pase în timp ce cealaltă încearcă să o deposedeze. Mai exista o „vulpe” care trebuie atinsă de echipa în posesia mingii. Orice atingere contează un punct. Este declarată învingătoare echipa care realizează cele mai multe puncte. Varianta a treia: una dintre echipe se află în cercul de la centrul terenului iar cealaltă în afara acestuia. La un semnal cei din afara cercului schimbă pase urmărind atingerea unui jucător din interiorul cercului. Fiecare atingere este un punct. Mingea pătrunsă în cerc este trimisă afară. După un timp echipele își schimbă locurile. Victoria se obține în funcție de numărul de puncte acumulate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Orientari Si Tendinte On Pregatirea Copiilor Pentru Orientarea In Jocul de Fotbal (ID: 166850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.