Metodele de Perfectionare Si Dezvoltare a Viitorilor Fotbalisti

CUPRINS

CAPITOLUL I.INTRODUCERE

CAPITOLUL II.FUNDAMENTAREA TEORETICA A TEMEI

2.1.Caracteristicile funcționale la sportivi între 16 și 18 ani

2.1.1.Particularitățile fiziologice caracteristice adolescenței 16 –18 ani

2.1.2..Particularități psihice ale adolescenței 16 -18 ani

2.1.3.Deprinderi tehnico – tactice

CAPITOLUL III. ASPECTE TEORETICO-METODICE PRIVIND PRINDEREA MINGII CU SI FARA PLONJON IN JOCUL PORTARULUI DE FOTBAL

3.1.Caracteristici generale

3.2.Calități tehnico-tactice ale jucătorului specializat pe postul de portar

3.3. Planul de pregătire

3.3.1.Ciclul săptămânal

3.3.2.Cerințele alcătuirii și dezvoltării ciclului săptămânal de lecții

3.4. Mijloace pentru îmbunătățirea calităților motrice de bază

CAPITOLUL IV. METODICA PREDARII CONTINUTULUI

4.1.Modelul jucătorului specializat pe postul de portar

4.2.Organizarea cercetării

4.3. Metode și mijloace de instruire

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I.INTRODUCERE

Metodele de perfecționare și dezvoltare a viitorilor fotbaliști nu sunt deloc omogene, iar practica ne învață că un campion e doar foarte rar fructul unei școli rigide sau al unei îndrumări instructive. Totuși, o distribuție justă a activității de antrenament, care să răspundă principiilor și regulilor de natură biologică si psihologică, nu poate să fie decât benefică marii mase de copii și juniori. Apărarea a ajuns să fie cea mai importantă în jocul de fotbal chiar dacă nu este cea mai spectaculoasă.

Marea popularitate de care se bucură jocul de fotbal pe intreg globul se datorează și îndemânării cu care jucătorii fac față unor situații deosebit de complexe din timpul jocului. Dincolo de pasiuni și satisfacții, el se adresează unor virtuți profund umane: loialitate, curaj, cinste, prietenie, forță, inteligență, măiestrie.

Stadiul atins în prezent de evoluția jocului de fotbal pe plan mondial, ca rezultat al eforturilor și preocupărilor specialiștilor și jucătorilor pentru perfecționarea continuă a jocului, a dus inevitabil la conturarea unor idei și soluții noi, precis stabilite cu privire la maniera de joc, la sistemul de pregătire, formare și selecție a jucătorilor.

Fotbalul de performanță modern este caracterizat prin perfecționarea lui la toți factorii antrenamentului : pregătire fizică, tehnică, tactică, teoretică si psihică. Fotbalul este singurul domeniu în care improvizația individuală devine colectivă.

Trebuie să reținem faptul că visul oricărui copil este acela de a fi selectionat in echipa sa preferata unde, trecand prin diferite etape de pregatire sa ajunga pe cele mai inalte culmi ale performantei

Întreg parcursul drumului, începând cu depistarea și inițierea copilului in fotbal, continuând cu formarea și promovarea sa, este dominant incontestabil de personalitatea celui numit șlefuitor de talente, figura centrală a oricărei școli de fotbal care se respectă.

Antrenorul va trebui să cunoască bine problematicile legate de diferitele etape de vârstă, pentru a-și putea programa proiectul tehnico-educativ, raportat la o etapă de evoluție bine precizată a propriului grup-echipă.

Pregătirea sportivă a juniorilor va fi orientată preponderent spre îmbunătățirea și perfecționarea fiecărui element de joc în parte, în timp ce jocul propriu-zis va servi în special ca mijloc de combinare a acestor elemente în proporții cât mai precise.

In fotbalul actual jucătorul care intră in posesia mingiei devine coordonator de joc indiferent de postul pe care evoluează.

Acesta trebuie să posede mijloace tehnice și tactice specifice jocului de atac, șl de apărare și totodată, trebuie să aibă viteză, forță și rezistență sporite.

Datorită modificărilor survenite în ceea ce privește sistemul de joc, dinamica jocului și cerințele tot mai ample pe fiecare post, se impune o mai bună pregătire tehnică și fizică a tuturor jucătorilor pentru a putea face față situațiilor dificile cu care se confruntă.

Preluarea, conducerea și pasarea mingii in cele mai dificile situații, arta de a dribla adversarii, numărul mare și varietatea deprinderilor motrice specifice fotbalului sunt elemente cu care jucătorii pot decide soarta unui joc.

Întreg procesul de inițiere si consolidare a jocului de fotbal trebuie să se realizeze la vârsta junioratului.

Importanța deosebită a selecției și pregătirii la această perioadă de vârstă constă tocmai în cunoașterea particularităților specifice jucătorilor, fiind segmentul cel mai fragil și dinamic în evoluția sa psiho-morfo-fiziologică, dar și cea socială.

Lucrarea de față își propune îmbunătățirea metodologiei de lucru in cadrul programei de antrenament la grupele de juniori. Calitatea procesului instructiv-educativ la această grupă de vârstă 16-18 ani(care împreună cu celelalte grupe de vârstă constituie baza de masă a fotbalului de performanță) reprezintă un factor hotărâtor al asigurării în perspectivă a capacității superioare de performanță a jucătorilor.

CAPITOLULI I.FUNDAMENTAREA TEORETICA A TEMEI

2.1.Caracteristicile funcționale la sportivi între 16 și 18 ani

Tinerii se află în ultima perioadă de juniorat pe care o putem denumii perioada performanței viitorului jucător.

Întregul proces de pregătire și joc prin continut, metode și mijloace se apropie foarte mult de specificul pregătirii echipelor de seniori. În această perioada dezvoltarea psiho-fizică atinge parametrii superiori, pe acestia bazându-se pregătirea tehnico-tactica.

Se dezvoltă și pe baza acumularilor din ani trecuți, atitudinea tânărului fată de toate aspectele vieții, cu accent pe personalitatea fiecăruia, fixându-se propria atitudine și concepție fată de fotbalul de performanță, a jucătorului profesionist.

Dacă specific pubertății era impus de creștere, în perioada adolescenței se produce o dezvoltare intensă în plan psihic și se stabilizează structurile de personalitate. Este o perioadă tumultoasă, plină de contradicții, fiind descrisă de unii asemeni unei "furtuni", ca "vârsta crizelor", "vârstă ingrată", iar de alții "vârsta marilor elanuri", "vârsta de aur".

Adolescentul este un nonconformist și un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adaptarea la lumea înconjurătoare.

Activitatea cognitivă reflectă aviditatea pentru achiziționarea de cunoștințe și disponibilitatea pentru confruntarea de idei.

Se evidențiează gândirea discursivă și se constituie concepția despre lume și viață. Inteligența se maturizează, astfel încât la 16-18 ani atinge un nivel maxim de operativitate. Operațiile formale prezente în gândirea puberului spre 15-16 ani se dezvoltă în continuare. Specifice acestei vârste sunt jocurile de perspicacitate, de istețime, adolescenții căutând situații care le stimulează capacitatea cognitivă.

Adolescentul gândește din ce în ce mai logic și mai sistematic, reușind astfel să răspundă solicitărilor școlare din ce în ce mai complexe.

Performanțele intelectuale sunt influențate de potențialul cognitiv al adolescentului, dar și de talentele, preferințele lui, de atitudinea față de viață, scoala si fotbal.

Cu toate că în această perioadă dezvoltarea cognitivă este evidentă, adolescentul are dificultăți în a gândi rațional în legătură cu experiențele lui imediate. Această trăsătură a cogniției adolescentine definește egocentrismul specific vârstei (Elkind 1978). Adolescenții consideră, de exemplu, că problemele prin care trec ei, sentimentele pe care le au, experiențele pe care ei le traversează sunt unice. Adolescentul, în același context al gândirii egocentrice, își creează un auditoriu imaginar (de exemplu își poate vorbi în oglindă ore în șir imaginându-și cum ar vorbi ceilalți despre el). Tot de egocentrismul cognitiv ține și explicarea tendinței de a transforma imposibilul în posibil (mulți tineri își imaginează că sunt imuni față de regulile morale ale societății și astfel pot să își asume riscuri nebănuite). Tot în acest sens adolescentul își imaginează că viața lui personală este una deosebită asemenea marilor jucatori si se aseamana cu acestia.

Un factor important care determină atitudinea competitivă și rebelă a adolescenților este modul în care mintea umană percepe lumea și înțelege noțiuni precum "adevărul" și "realitatea".

La fel cum corpul se dezvoltă în pubertate, mintea se dezvoltă în adolescență. Adolescentul nu mai acceptă viziunea îngustă și simplistă asupra lumii caracteristică copilăriei. El devine conștient că are la dispoziție mai multe alternative. Ideile părinților cu privire la stilul de viață și moralitate, modul de viață al familiei, modul de abordare locală a educației și asistenței sociale, politicile guvernului, chiar și ideile despre poluare și conservarea mediului nu sunt singurele alternative posibile. Adolescentul își dă seama că există perspective contradictorii, iar pentru unele dintre ele merită să lupți.

În această perioada se dezvoltă musculatura spatelui, a centurii scapulare și pelviene ,crește forța musculară. După 16 ani se dezvoltă intens mușchii mici care ajută la precizia și coordonarea mișcărilor fine, la perfecționarea tehnici mișcării care trebuie perfecționată la această vârstă.

Din punctul de vedere al sistemului osos se observă progrese importante la osificarea diverselor părți ale craniului. Se încheie procesul de osificare la majoritatea segmentelor , ceea ce va determina apariția unor particularități ale mișcărilor mai fine, și creșterea vitezei de excuție a procedeelor tehnice.

Echilibrul ce se constată pe plan somatic se manifestă și pe plan funcțional.

Sistemul nervos – își continuă dezvoltarea prin permeabilizarea sinapselor. Există un echilibru între excitație și inhibiție, între iradiere și concentrare. Plasticitatea și receptivitatea sunt mari, engramele fixându-se cu ușurință, ceea ce explică facilitatea însușirii deprinderilor motrice în această perioadă.

Pe plan morfologic analizatorii înregistrează un grad de maturizare apropiat de acela al adulților, dar sub aspect funcțional nivelul este inferior. Se definitivează funcțiile sistemului nervos și se perfecționează scoarța cerebrală și funcțiile psihice.

Memoria și atenția sprijină gândirea și judecata. Imaginația este controlată de rațiune. Voința devine mai fermă, iar caracterul se întărește. Emotivitatea și impulsivitatea sunt controlate prin puterea stăpânirii de sine și prin răspunderea față de comportarea proprie. Independența, originalitatea și consecvența în atitudini și manifestări sunt atribuie unei personalități consolidate, ceea ce permite manifestarea originalității și creativității în joc și nu numai.

Sistemul cardiovascular – își accelerează dezvoltarea. Cresc volumul și greutatea miocardului, mai ales al cordului stâng. Suprafața de secțiune a fibrelor miocardice sporește și în consecință crește și amplitudinea de contracție. Frecvența cardiacă și tensiunea arterială au valori apropiate celor ale adultului. In efortul fizic maximal indicele oxigen – puls maxim – înregistrează o îmbunătățire netă.

Aparatul respirator – deși în plan morfologic se apropie de cel al adultului, în plan funcțional continuă să se dezvolte, parametrii ventilației pulmonare se îmbunătățesc, frecvența respiratorie scade, în timp ce amplitudinea mișcărilor respiratorii crește, capacitatea vitală sporește iar volumul de oxigen maxim se ridică în mod considerabil.

Etapa postpubertară este favorabilă efortului de rezistență. In această perioadă are loc stabilizarea secreției endocrine și reglărilor vegetative simpatice și parasimpatice. In medie greutatea corporală înregistrează o creștere anuală de 4-5 kg, față de cele 9,5-10 kg. din perioada anterioară , iar creșterea în înălțime se reduce la 1-2 cm față de 10 cm.

Caracteristicile psihice – se înregistrează în această perioadă o evoluție a proceselor cognitive și afective. Seală au valori apropiate celor ale adultului. In efortul fizic maximal indicele oxigen – puls maxim – înregistrează o îmbunătățire netă.

Aparatul respirator – deși în plan morfologic se apropie de cel al adultului, în plan funcțional continuă să se dezvolte, parametrii ventilației pulmonare se îmbunătățesc, frecvența respiratorie scade, în timp ce amplitudinea mișcărilor respiratorii crește, capacitatea vitală sporește iar volumul de oxigen maxim se ridică în mod considerabil.

Etapa postpubertară este favorabilă efortului de rezistență. In această perioadă are loc stabilizarea secreției endocrine și reglărilor vegetative simpatice și parasimpatice. In medie greutatea corporală înregistrează o creștere anuală de 4-5 kg, față de cele 9,5-10 kg. din perioada anterioară , iar creșterea în înălțime se reduce la 1-2 cm față de 10 cm.

Caracteristicile psihice – se înregistrează în această perioadă o evoluție a proceselor cognitive și afective. Se dezvoltă gândirea și operativitatea ei, se formează raționamentul logic,se dezvoltă capacitatea de analiză, sinteză și diferențiere, se manifestă spiritul de inițiativă, de afirmare.

Interesul pentru activitatea sportivă scade în această perioadă (18-19 ani), trecând de la practicantul de sport, la consumatorul de spectacol sportiv, deci cu atât mai mult trebuie cultivat și întreținut simțul pentru mișcare.

Se constată de asemeni, la această vârstă dorința de libertate (prost înțeleasă), de a ieși de sub tutela părinților, de a brava prin diferite acte mai puțin docile (droguri, alcool, fumat, violuri etc.).

2.1.1.Particularitățile fiziologice caracteristice adolescenței 16 –18 ani

Denumită a doua fază a pubertății, adolescența începe la fete la 14-15 ani și durează până la 17-18 ani, iar la băieți este cuprinsă între 14-15 și 18-19 ani. Ea reprezintă finalul de creștere. Musculatura bine reprezentată, acompaniată de o bună coordonare neuromotorie și o capacitate crescută de învățare, asimilare și fixare, constituie baze ale ameliorării capacității de performanță la această vârstă. Această fază este o a doua etapă (după cel de-al doilea stadiu școlar) de ameliorare a performanței motrice, când accentul se poate pune pe volum și intensitate. Acest lucru este dictat și de stabilizarea secrețiilor hormonale și, în principal, a axului hipotalamo – hipofizar implicat în eficiența reglărilor corespunzătoare.

Adolescența este perioada de perfecționare a tehnicii și de dobândire a tuturor calităților fizice, specifice unei discipline sportive. Echilibrul proporțiilor corpului, atingerea nivelului de la adult a parametrilor biologici și funcționali, stabilitatea psihică și nivelul intelectual, fac ca această etapă să fie considerată „a doua vârstă de aur a învățării”.

2.1.2..Particularități psihice ale adolescenței 16 -18 ani

In adolescență, erotizarea senzorială continuă și6apare în plus o intelectualizare a acestei dimensiuni. Se stabilizează câmpul vizual și cromatic, individul dobândind o capacitate suplimentară în a denumi culorile. La fete apare și o acuitate odorifică specifică. Interesul pentru activitatea școlară este fluctuant, nu de puține ori apărând perioade când aceasta i se pare anostă, devitalizantă și, în compensație, se activează deschiderea sa culturală.

Pe plan intelectual, în adolescență, specific este stadiul operațiilor formale care, în opinia lui Piaget, semnifică punctul terminus în evoluția gândirii și inteligenței. Apare un nou tip de gândire: logic, dialectic, cauzal. Altfel spus, gândirea individului evadează din perimetrul lui „aici și acum” dominând cu pertinență și dezinvoltură probleme complexe, ipotetice și, în general, lumea abstacțiunilor. De asemenea, în această perioadă se dobândesc câteva abilități noi:

distincția dintre real și posibil;

utilizarea de simboluri secundare (adică acelea care pot desemna alte simboluri);

coordonarea unor variabile multiple;

Tipul de memorie caracteristic acestei perioade este cel de lungă durată, iar în adolescența prelungită, atât memoria de lungă durată, cât și cea de scurtă durată.

Limbajul prezintă următoarele caracteristici:

debitul verbal continuă să crească, atât cel oral (200 cuvinte/minut), cât și cel scris (14-20 cuvinte/minut);

apare limbajul literar, dar în același timp, se cristalizează și un anumit stil personal de exprimare;

vocabularul continuă să se nuanțeze, fiind prezente și numeroase expresii tehnice;

se consolidează corectitudinea gramaticală a limbii materne;

se stabilizează caracteristicile scrisului și ale semnăturii;

apare plăcerea discuțiilor în contradictoriu;

apare o deschidere spre limbile străine;

Viața afectivă se nuanțează și ea în perioada adolescenței. Emotivitatea devine mai echilibrată. Apar sentimente superioare (intelectuale, estetice, morale).

Apare motivația, trebuințele sinelui (de cunoaștere și estetice). S-a constatat că mai importante sunt recompensele stimulative decât insuccesul sau pedeapsa. Nu se pedepsește un eșec pentru că se accentuează sentimentul de insecuritate. Dacă pedeapsa este supradimensionată apare revolta, iar dacă este subdimensionată apare culpabilitatea. Pentru cei slabi se recomandă metodele stimulative (încurajarea), iar pentru cei buni reproșul discret.

Perioada postpubertară este considerată „a doua vârstă de aur pentru învățare”, datorită stabilității psihice, armonizării proporțiilor corporale, un nivel intelectual ridicat, o capacitate de observare bună.

Acum se pot desfășura antrenamente la parametrii optimi, pentru că se pot obține performanțe maxime la toate ramurile de sport. Tot acum se poate constata o manifestare optimă a rezistenței aerobe.

De asemeni, perfecționările adaptive neuropsihice și metabolice se fac cu mare cheltuială de energie, însă cu o putere mare de refacere și de revenire a organismului cu mult superioară adultului sportiv.

2.1.3.Deprinderi tehnico – tactice

– consolidarea și perfecționarea deprinderilor tehnico – tactice însușite la nivelul avansați;

– să aibă însușite mecanismele de bază ale tuturor procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice individuale și colective pentru atac și apărare în condiții de adversitate;

– jucătorii talentați și de excepție trebuie să aibă dobândită la perfecțiune procedee tehnice de finețe și precizie, precum și acțiuni tactice individuale sau de grup, derutante, executate în navetă, surprinzătoare, pe spații reduse și în timp foarte scurt;

– să îndeplinească cerințele jucătorului independent, capabil să efectueze sarcini aferente pe posturi apropiate postului de bază;

Tabel.2.1 Criterii antropometrice

Tabel .2.2 Criterii fiziologice

2.2 Obiective de pregătire

Obiective generale:

îmbunătățirea calităților fizice și a capacității de efort;

perfecționarea deprinderilor tehnico-tactice în vederea realizării cerințelor jocului actual, la un nivel superior;

individualizarea pregătirii (în mod deosebit la juniorii de perspective);

definitivarea procesului de selectie.

Particularități de instruire

Pregătirea fizică trebuie să urmărească o dezvoltare echilibrată, armonioasă și corectă.

Viteza și forța se vor dezvolta cu precădere realizând puterea jucătorului , alături de rezistență care atinge parametrii superiori.

Pregătirea tehnică va urmari consolidarea și perfecționarea tuturor procedeelor tehnice cu accent pe biomecanică corectă, precum și eficiența procedeelor tehnice înlantuite. În scopul perfecționării deprinderilor este obligatorie individualizarea antrenamentului.

CAPITOLUL III. ASPECTE TEORETICO-METODICE PRIVIND PRINDEREA MINGII CU SI FARA PLONJON IN JOCUL PORTARULUI DE FOTBAL

3.1.Caracteristici generale

Biomecanica procedeelor de baza ale plonjonului

PLONJONUL FRONTAL

Plonjonul frontal inapoi

Are loc asupra acelei mingi inalte care a depasit planul portarului si se indreapta spre gol. Plonjonul inapoi poate porni dintr-o pozitie inalta sau dupa o alta interventie in urma careia portarul este cazut sau dezechilibrat. Prin plonjon inapoi portarul poate prinde, respinge, sau devia sutul. In cazul prinderii desigur se folosesc ambele miini, iar in cazul respingerii sau devierii de obicei, una singura. Iata cinematica acestui procedeu:

– impulsie de pe loc spre inapoi, de pe ambele picioare cu bataie accentuata insa pe un singur picior

– proiectia inapoi si inspre in sus cu miinile (mina) intinse spre minge

– prindere sau respingere (deviere)

– aducere la piept

– intoarcerea spre lateral din zbor si pregatirea pentru cadere

– cadere-aterizare pe una din partile laterale

– protejarea mingii si redresarea

4. Plonjonul la picioarele adversarulu

care conduce mingea si se pregateste sa finalizeze, are doua procedee concrete de executie:

– plonjonul longitudinal

– plonjonul transversal

Plonjonul longitudinal sau direct la minge si la piciorul atacantului are urmatoarele faze biomecanice:

– iesirea din poarta si indreptarea spre atacantul cu mingea

– bataie pe un picior cu proiectie inainte

– zbor cu miinile inainte-intinse spre minge

– cadere in miinile care prind mingea

– interpunerea corpului intre minge si atacant

– protejarea mingii si redresare

Plonjonul transversal se face asupra atacantului cu mingea, intr-o pozitie menita sa bareze trasul la poarta al acestuia. Aceasta pozitie este una de baraj in fata mingii. Portarul plonjeaza cu capul si miinile spre partea laterala in care anticipeaza sutul, asigurindu-se cu ajutorul picioarelor intinse de protejarea partii opuse.

Plonjonul lateral

Este probabil cel mai frecvent procedeu de plonjon. El se efectueaza asupra mingilor joase-directe, joase-sarite, semiinalte si inalte.

Plonjonul lateral se poate realiza sub forma a doua procedee de executie:

– plonjonul prin cadere laterala

– plonjonul prin zbor lateral

Plonjonul prin cadere laterala, are loc printr-o rulare a corpului de partile laterale, incepind cu laba, gamba, coapsa, soldul si continuind cu toracele, umarul si bratele, ce intinse incearca prinderea mingii. Culcare laterala suficienta pentru prinderea mingiilor venite pe jos au la mica inaltime.

Plonjonul prin zbor lateral este procedeul clasic al acestui element. El cuprinde toate fazele descrise la biomecanica generala a plonjonului. Exista desigur unele deosebiri de amplitudine si forma a zborului la plonjoanele laterale inalte, semiinalte si joase. Ele insa nu schimba structura generala a miscarii. Aceasta este compusa din:

– elan efectuat cu pas ajutator sau prin autoimpuls de la sol

– bataie cu piciorul dinspre directia de zbor

– zbor cu miinile intinse spre minge si picioarele usor indoite din genunchi sau uneori intinse

– prinderea (sau respingerea, boxarea, devierea) cu ducerea mingii la piept si protejarea ei

– caderea cu amortizare pe partile laterale, incepind cu un segment oarecare ce are rolul de a atenua primul, socul contactului cu solul

– protejarea mingii si ridicarea de la sol

Erori tipice:

– saltare si bataie pe doua picioare

– zbor cu bratele departate

– cadere intinsa fara amortizare

– cadere cu miinile intinse si scaparea mingii la contactul cu solul

– caderea pe burta

Selecționarea componenților echipelor constituie o problemă relativ dificilă, deoarece particularitățile morfologice și funcționale caracteristice vârstei 16-18 ani creează unele dificultăți în depistarea elementelor cu perspectivă de afirmare.Indicii concreți ai dezvoltării unor calități motrice specifice jocului de fotbal practicat de seniori, de exemplu rezistența și forța, la această vârstă sunt insuficienți dezvoltați.Aceeași stare de lucruri poate fi semnalată și la unele procese psihice, ca de exemplu concentrarea îndelungată a atenției asupra unui mare volum de acțiuni, tenacitate în urmarirea scopului, calități puțin pregnante la vârsta de 16-18 ani.

3.2.Calități tehnico-tactice ale jucătorului specializat pe postul de portar

Jocul portarului

Așezarea în teren în formele: 1-4-2-4; 1-4-3-3; 1-1-4-2-3; 1-5-3-2; etc. evidențiază tendința întăriri apărării imediate și așsezarea pe un front mai larg, datorită prezenței în apărarea a fundașilor laterali. În funcție de această așezare și în general de cerințele jocului modern, portarului îi revin sarcini suplimentare, atât în fazele de apărare, cât și în cele de atac. Prin participarea efectivă la inițierea acțiunilor de atac, cât și în apărarea, portarul acționează pe un spațiu mare, fiind solicitat adesea chiar în afara cereului de 16m. Pe linia porți rămâne rar, mai mult atunci când adversarul execută lovituri libere directe sau indirecte, dar de la distanțe reduse.

În fazele de apărare portarul trebuie să se plaseze în general în afara liniei de poartă, pentru a închide unghiurile de tragere ale adversarilor și pentru a putea interveni promt, ori de câte ori ultimii săi apărători au fost depășiți de înaintașii adverși.

a) Pentru a putea închide unghiurile de tragere ale adversarului, portarul trebuie să se deplaseze continu, astfel încât în fiecare moment să se afle pe bisectoarea unghiului care are la vârf jucătorul cu mingea, iar ca laturi liniile imaginare care pornesc de la înaintașul cu mingea spre cele două bare verticale ale porții. În acest fel, portarul aflat mereu în față la adverar, acționează pe o diagonală cu atât mai înclinată, cu cât adversarul cu mingea se află mai lateral.Plasarea sa în punctul optim îi permite să rețină mai ușor mingea, direct, prin plonjon, sau să respingă cu mâna ori cu piciorul.

b) În cazul atacului advers prin pase în adâncime sau prin străpungere portarul plasat în afara liniei de poartă va putea interveni mai ușor folosind: blocajul la picior, boxarea mingii, degajarea sau oprice alte mijloace prin care să realizeze deposedarea adversarului de minge sau respingerea atacului advers.

Intervenția portarului are cu atât mai mulți sorți, cu cât este mai promptă. Orice șovăire față de hotărârea luată inițial, produce asupra coechipierilor un efect negativ, stimulând adversarii în acțiunile lor de atac. În momentul în care portarul iese în întâmpinarea atacantului cu scopul de a-l deposeda de minge, se presupune că a calculat șansele pe care le are și atacă cu hotărâre. Dacă revine asupra primei hotărâri produce panică în rândul coechipierilor, deoarece aceștia trebuie să renunțe la măsurile luate inițial în scopul de a asigura securitatea spațiului porții proprii, cât și marcajul adversarilor.

În toate fazele de apărare, portarului îi revine și rolul de dirijor al apărării sale imediate, adică a fundașilor. Îndrumările se fac pe un ton corespunzător, cerându-se atacarea înaintașului care se îndreaptă cu mingea spre poartă, marcajul adversarilor, pasarea mingii la portar.

În concluzie, în fazele de apărare portarul acționează ca orice alt jucător, atât în careul de 16m, cât și în afara lui. Acest lucru îi pretinde cunoașterea unor deprinderi specifice jucătorilor de câmp.

În fazele de atac: pentru ca portarul să poată realiza și inițierea unui atac, trebuie să posede:

– rapiditatea în execuție

– precizie în aruncarea mingii cu mâna sau degajarea ei cu piciorul

– orientarea asupra poziției coechipierilor

– siguranța

a) În ceea ce privește rapiditatea în execuție, se recomandă portarului ca ori de câte ori intră în posesia mingii să o transmită imediat unui coechipier, prin aruncarea cu mâna sau prin rostogolire. În fotbalul modern contraatacul pornește de foarte multe ori de la portar. Ori de câte ori mingea este transmisă rapid, contraatacul se realizează în viteză, ca urmare, apărarea adversă este prinsă descoperită, ori în inferioritatea numerică.

b) Se va insista ca portarul să paseze mingea coechipierilor săi, astfel încât ca aceștia să poată intra cu siguranță în posesia ei.

c) Cu privire la orientarea portarului asupra poziției coechipierilor, în momentul transmiterii mingii unuia dintre ei, se va avea în vedere să fie ales acela al cărui așezare corespunde cel mai mult posibilității de a întreprinde o acțiune ofensivă cât mai rapidă, care să ducă la posibilități de finalizare.

De asemenea un portar cu o gândire tactică bine dezvoltată va transmite mingea coechipierului de pe partea opusă fazei de apărare în care a interceptat-o, deoarce pe aceea parte supravecherea adversarului este redusă. În orice caz, va evita pe cât posibil să transmită mingea unui coechipier aflat chiar în fața porții, unde concentrarea de jucători este întotdeauna mai mare și unde interceptarea pasei de către adversar ar constitui un deosebit pericol pentru poartă.

d) Transmiterea mingii trebuie făcută cu multă siguranță . Orice șovoială a portarului duce la crearea de momente de panică si derută pentru coechipierii săi, favorizând interceptarrea mingii de către adversar și marcarea golului.

Pentru a răspunde problemei unde trebuie să se situeze portarul (locul e notat cu letera P) când un jucător advers va trage la poartă (locul adversarului e notat cu litera M), va trebui să trecem în revistă posibilitățile de a apăra o poartă.

Pentru a se putea memora ușor plasamentul portarului, în funcție de locul jucătorului M în unul dintre cele patru sectoare, vom simplifica problema, recomandând amplasarea portarului P în centrele de greutate ale sectoarelor din fig. 8, și anume:

1) Când jucătorul M se află în sectorul II, portarul P se va plasa la o distanță de 1,30m înaintea liniei porții și la 70cm de la stâlpul acesteia.

2) Când jucătorul M se află în sectorul I, portarul P trebuie să se găsească la distanța de 80 cm în afara liniei de poartă și la 30 cm de la stâlpul porții, înspre interiorul terenului de joc.

3) Când jucătorul M se află în sectorul IV, portarul P va fi la 1m distanță înaintea porții și totodată la 1m de axa lungă a terenului.

4) Când jucătorul M se află în sectorul III, portarul P trebuie să se găsească la 1,50m înaintea porții și la 2m de axa lungă a terenului.

Din cele expuse, rezultă că un portar trebuie să se înaintea liniei porții în permanentă mișcare și cu fața la jucătorul advers ().

De asemenea, indiferent de preferințe portarul va ține seama în plasamentul său de aceste sfaturi tactice, care au la bază date precise și o vastă experiență de joc.

Datorită importanței și specificului postului, jocul portarului prezintă o tehnică cu anumite particularități determinate de faptul că, spre deosebire de jucătorii de câmp care nu au voie să joace mingea cu mâna, în schimb portarul poate face acest lucru.

Conținutul tehnicii portarului se referă la următoarele elemente:

POZIȚIA FUNDAMENTALĂ care poate fi: înaltă, medie sau joasă.

În funcție de distanța și locul în care se află mingea la un moment dat, portarul va utiliza una din pozițiile prezentate. Poziția de bază folosită de portar când mingea se aproprie de careul 16 m este cu trunchiul ușor aplecat înainte, picioarele la lățimea umerilor ușor flexate din genunchi, cu greutatea trunchiului repartizată pe ambele picioare, brațele flexate din cot și cu privirea permanent la minge. Din această poziție portarul poate întreprinde cu ușurință orice intervenție asupra mingii.

DEPLSAREA ÎN TEREN se realizează prin:

Porniri – opriri

Cu pas adăugat

Cu pas încrucișat

Alergare înainte – înapoi cu spatele 10-15 m

Schimbări de direcție din alergare

Întoarceri

Sărituri pe unul sau ambele picioare, cu sau fără elan

Căderi, rostogoliri, ridicări, plonjon

Deplasările în teren fac parte din tehnica jocului portarului și sunt compuse din variante de mers, alergări pe fondul cărora se pot executa se pot sărituri, căderi, ridicări și care se combină în funcție de situația de joc. Aceste deplasări sunt condiționate de deplasările adversarilor cu mingea, de distanța la care trebuie să intervină portarul.

PRINDEREA MINGII se realizează prin următoarele procedee:

Prinderea mingii venită pe jos din față, fără plonjon în cadrul acestuia întâlnim două poziții de prindere a mingii, și anume:

Prinderea mingii cu picioarele întinse pe aceeași linie(paralel). Poziția adoptată de portar este cu picioarele paralele și întinse, cu aplecarea trunchiului înainte, brațele înaintea picioarelor cu palmele orientate în direcția mingii, membrele superioare având rolul de prindere a mingii.

Stând într-un genunchi. În acest caz, poziția este aplecată spre înainte, greutatea corpului trecută aproape în întregime pe piciorul de sprijin care este puternic flexat din genunchi. Celălalt picior rămâne îndoit aproape până la pământ, răsucit lateral și așezat în apropierea genunchiului piciorului de sprijin. Brațele sunt întinse spre sol între picioare, între picioare, întâmpină mingea și o conduc prin îndoire spre abdomen sau piept.

Prinderea mingii venită pe jos din lateral, fără plonjon, presupune că portarul execută în prealabil o deplasare laterală prin pași adăugați sau încrucișași în direcția mingii, celelalte mișcări ala trunchiului și brațelor executându-se ca la procedeele descrise anterior.

Prinderea mingii venită la înălțimea genunchiului, fără plonjon, în cadrul acestui procedeu portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, brațele sunt întinse în întâmpinarea mingii, ușor îndoite din cot. Când mingea ia contact cu palmele este dusă la piept concomitent cu revenirea la poziția normală.

Prinderea mingii venită la înălțimea abdomenului, fără plonjon la acest procedeu poziția trunchiului este ușor aplecată înainte, picioarele ușor flexate din genunchi, brațele flexate din articulația cotului cu palmele orientate înainte. La contactul mingii cu regiunea abdominală se produce o retragere a abdomenului(pentru amortizarea șocului), brațele acoperă mingea concomitent cu acoperirea cu pieptul, formând o cavitate de unde mingea nu mai poate ricoșa.

Prinderea mingii venită la înălțimea pieptului în cadrul acestuia portarul se ridică ușor pe vârfuri în ușoara extensie, la contactul cu mingea, un braț va fi dedesubtul mingii, celălalt deasupra ei.

Prinderea mingii cu traiectorie înaltă. Picioarele sunt depărtate la lățimea umerilor, ușor flexate din genunchi, brațele ridicate la înălțime, orientate spre direcția mingii cu degetele răsfirate. La contactul cu mingea se face o împingere a picioarelor cu extensia genunchilor, urmată de tragerea rapidă a mingii la piept. În funcție de direcția din care vine mingea, portarul execută o deplasare în direcția ei cu pași adăugați.

Prinderea mingii din plonjon

BLOCAREA MINGII

Este un procedeu folosite mai ales la acțiunile individuale ale atacanților și constă în interpunerea corpului portarului printr-un plonjon cu fază de zbor foarte scurtă spre minge. Blocarea se poate face numai cu brațele sau cu folosirea brațelor și a corpului pentru o siguranță mai mare.

BOXAREA MINGII

Acest procedeu este utilizat de portar la șuturi foarte puternice, când singura soluție de evitare a golului este reflexul brațelor portarului care, cu o mână sau cu ambele cu pumnii strânși, acesta intervine în traiectoria mingii respingându-o. procedeul se poate face de pe loc sau din mișcare(săritură), în funcție de traiectoria mingii și se folosește la mingile care se îndreaptă spre poartă sau trec paralel cu poarta.

DEVIEREA MINGII

Este un procedeu de schimbare a traiectoriei mingii în ultimul moment, pentru a nu o lăsa să intre în poartă sau pentru a nu dejuca centrările atacanților. Se execută precedată de săritură sau de pe loc.

REPUNEREA MINGII ÎN JOC

După prinderea mingii sau după ieșirea ei din teren prin linia de fund, portarul este cel care o repune în joc.

Repunerea mingii în joc poate fi pusă în joc prin: lansare rostogolită, aruncare pe deasupra umărului, lansare laterală, prin rotarea brațelor.

Repunerea mingii în joc prin lansare de jos. Se execută de pe loc sau cu elan și constă în lansarea mingii pe lângă genunchi prin pendularea brațelor înapoi-înainte. Este o degajare precisă și se execută de regulă de la distanțe de până la 10 m.

Repunerea mingii în joc prin aruncarea pe deasupra umărului. Este cea mai precisă degajare pe care o execută portarul de la distanțe medii, 20-25 m, executându-se cu un elan de 2-3 pași, cu mâna dusă deasupra umărului ca la handbal.

Repunerea mingii în joc prin lansare laterală. Mișcarea este asemănătoare lansării discului, prin ducerea brațului cu mingea înapoi, concomitent cu răsucirea trunchiului în aceeași direcție, urmată de o răsucire rapidă cu fandare pe piciorul opus brațului de aruncare care se duce dinapoi-înainte prin lateral, cu blocarea bazinului, mingea fiind lansată. Procedeul se folosește la transmiterea mingii la distanțe mari.

Repunerea mingii în joc prin rotarea brațului. Mingea se repune în joc printr-o mișcare de rotarea a brațului dinapoi-înainte pe verticală, pe deasupra umărului, transmițând mingea în direcția dorită. Poate fi executată de pe loc sau cu elan de 2-3 pași.

Repunerea mingii în joc cu piciorul. Este unul din elementele tehnice de bază în jocul portarului și poate fi executată în trei modalități:

Repunerea mingii de pe sol – de pe loc sau din rostogolire

Repunerea mingii din drop

Repunerea mingii din vole

Repunerea mingii de pe sol, statică sau din rostogolire, se efectuează în situația când mingea a părăsit terenul de joc în out de poartă. Repunerea mingii în joc din drop, ca și cea din vole, se utilizează la transmiterea mingii la distanță mare și la declanșarea contraatacului

3.3. Planul de pregătire

Dacă planul de pregătire anual cuprindea elementele de bază ale instruirii echipei și a componenților acesteia, pentru noul an competițional, planul de etapă include conținutul concret al activității jucătorilor, de obicei pentru intervale de timp cuprins între 2-5 săptămâni. Durata intervalelor respective este stabilită de antrenori în funcție de specificul ponderei instruirii jucătorilor, în vederea pregătirii lor pentru competiție, de pregătirea unui joc important, aflat în finalul unui interval de timp care cuprinde un grup de meciuri.

Ca urmare, planul de pregătire de etapă cuprinde un interval de mai multe săptămâni, fiecare cu particularitățile sale de conținut, determinate de obiectivele urmărite în timpul respectiv.

Componentele planului de pregătire pe etapă:

obiective de performanță și de instruire;

principalele grupe de exerciții;

norme de control;

ciclurile săptămânale de lecții;

activități cultural- educative;

aprecierile antrenorului privind îndeplinirea obiectivelor echipei.

Obiectivele de performanță proprii diferitelor planuri pe etape, se referă la prevederea rezultatelor propuse pentru a fi obținute în jocurile incluse în intervalul respectiv.

Prevederea lor se poate face prin menționarea obținerii unui joc egal, al unei victorii sau al unei înfrângeri, în funcție de valoarea adversarilor ce urmează a fi întâlnite.

Obiectivele de instruire sunt stabilite atât pentru echipă, cât și pentru fiecare jucător în parte, fiind corelate cu cele precizate, în planul de pregătire anual.

Ca urmare, deosebirea dintre cele două genuri de obiective nu constă într-o diferențiere de fond, întrucât, prin cele intermediare se realizează atât obiectivele anuale stabilite pentu echipă, cât și pentru fiecare jucător în parte.

Principalele grupe de exerciții, ca altă componentă a planului de pregătire pe etapă, se referă la stabilirea acestor structuri de exerciții efectuate într-un anumit regim de effort prin care antrenorul programează realizarea eficientă a obiectivelor de instruire. Astfel, dacă unl din obiectivele de instruire a echipei constă în îmbunătățirea capacității de finalizare a activităților de atac, antrenorii, după caz, pot prevedea efectuarea mai ales a următoarelor exerciții:

tras la poartă din toate unghiurile și cu precădere din ‘’un-doi-uri’’;

tras la poartă de la distanță;

tras la poartă din centrări din urmă executate.

Din exemplele de mai sus, rezultă cerința ca stabilirea obiectivelor de instruire să fie însoțită și de precizarea principalelor grupe de exerciții (tehnico-tactice, de pregătire fizică), asigurându-se astfel concordanța dintre scopul didactic urmărit ( obiectivele de instruire) și mijloacele realizării acestuia( structurile de exerciții).

Nu este necesar ca normele de control să facă parte din fiecare plan de pregătire pe etapă. De regulă, la începutul anului, se stabilesc probele de control, iar normele de control( performanța realizată de jucător la fiecare probă) se înregistrează periodic, de obicei la următoarele termene:

începutul perioadei pregătitoare;

la începutul și la închiderea primei și celei de-a doua perioade competiționale.

Ca exemplu de probe și norme de control inițiale stabilite la începutul pregătirilor dintr-un an competițional pot fi menționate următoarele:

Pentru portar:

sprint de 10 m, cu start de jos;

săritură în lungime de pe loc 2,20 m;

săritură în înălțime de pe loc 40-50 cm;

5 degajări cu boltă, astfel încât mingea să cadă, într-un cerc marcat la distanța de 20-30 m, dispuse lateral de poartă, pe axa longitudinală a terenului.

În concluzie, normele de control sunt stabilite pe baza atudierii atente și îndelungate a evoluției randamentului jucătorilor, iar modificarea lor se realizează în strânsă legătură cu caracterul noilor obiective de instruire și de asemenea cu dinamica pregătirii elevilor în diferite stadii ale dezvoltării fizice și a pregătirii lor tehnico-tactice și fizice.

3.3.1.Ciclul săptămânal

Ciclul săptămânal de lecții constituie componenta cea mai operativă a planului pe etapă, concretizându-se sistemul mijloacelor și măsurilor ce urmează să contribuie nemijlocit la realizarea obiectivelor de instruire și de performanță. Particularitatea ciclului săptămânal de lecții, spre deosebire de celelalte componente ale planului pe etapă, constă în faptul că alcătuirea lui nu se face pentru întreaga durată a intervalului respectiv(2-5 săptămâni), ci de la o săptămână la alta, dar de fiecare dată cuprinzând conținutul înlănțuit al tuturor lecțiilor de antrenament programate în răstimpul respectiv.

Corespunzător celor menționate mai sus, rezultă că lecțiile din cadrul fiecărui ciclu săptămânal se subordonează uneia sau mai multor sarcini instructive proprii intervalului respectiv și care sunt formulate de antrenor fie în vederea stabilirii ponderii pregătirii echipei pentru jocul viitor, fie în scopul însușirii unor procedee tehnice, acțiuni tactice, al îmbunătățirii calităților motrice.

De multe ori sarcinile săptămânii respective include cerințe atât pentru pregătirea echipei, cât și a jucătorilor, luați individual sau pe grupe constituite temporar sau permanent în funcție de caracteristicile comune: negative sau pozitive.

Exemple de asemenea sarcini, proprii unui anumit ciclu săptămânal sunt:

pentru echipă:- obișnuirea jucătorilor cu sprijinirea permanentă a acțiunii coechipierului care se află în posesia mingii și perfecționarea variantelor tactice capabile să sporească randamentul echipei, mai ales pe aripa dreaptă;

pentru linia de fundași- îmbunătățirea acțiunii de dublare între aceștia și mijlocași, în cazul pătrunderii unuia dintre fundașii laterali în dispozitivul apărării adverse;

pentru un jucător atacant- perfecționarea șuturilor la poartă din vole și a vitezei de reacție în vederea creșterii eficienței demarcării sale rapide.

Sarcinile concrete ciclului săptămânal sunt alcătuite de antrenor tinând seama de obiectivele planului de pregătire pe etapă.

În selectarea și programarea exercițiilor fizice, antrenorii dau o deosebită atenție ponderii acestora care trebuie să răspundă în general următoarelor 5 grupe de cerință:

să asigure însușirea și perfecționarea continuă a elementelor de conținut ale tehnicii, tacticii, pregătirii fizice, psihologice și teoretice, proprii jocului de fotbal;

să realizeze obiectivele intermediare și sarcinile proprii ciclului săptămânal de lecții;

să contribuie la reglarea randamentului jucătorilor în aceste direcții( de ordin tehnic, tactic fizic, psihologic și teoretic) care nu-I permit manifestarea acestuia la nivelul scontat în etapa dată;

să favorizeze perfecționarea înclinațiilor individuale ale jucătorilor pentru anumite execuții preferate și de mare efect, în scopul creșterii randamentului în jocuri;

să pregătească echipa corespunzător particularităților adversarilor ce urmează a fi înfruntați în jocul următor.

3.3.2.Cerințele alcătuirii și dezvoltării ciclului săptămânal de lecții

Alcătuirea și desfășurarea ciclului săptămânal de lecții, cu deosebire în instruirea echipelor de copii, implică respectarea unor cerințe particulare, dintre care cele mai însemnate sunt:

Orarul antrnamentelor să fie întocmit în concordanță cu timpul liber al elevilor.

În acest sens un prim factor al stabilirii orarului lecțiilor îl constituie regimul școlar al elevilor.

Conținutul lecțiilor să asigure îndeplinirea sarcinii instructive caracteristice săptămânii respective și, de asemenea, să contribuie și la realizarea obiectivelor în următoarele cicluri și a celor din finalul etapei.

Alternarea judicioasă a ponderii temelor lecțiilor, în sensul ca cele din prima jumătate a intervalului să aibă un caracter de acumulare, iar în partea a II a, de modelare mai evidentă a pregătirii, corespunzător stereotipurilor de acțiune implicite de desfășurare a jocurilor de campionat.

Alternarea caracterului efortului de-a lungul lecțiilor în senul că trebuie să asigure însușirea temeinică a deprinderilor tehnico-tactice, dar și a prospețimii capacităților fizice și psihice, necesare manifestării unui randament corespunzător în lecții și jocuri.

De regulă, în primele două lecții ale săptămânii predomină cantitatea de efort, iar în următoarele două intansitatea acestuia. Ca urmare, durata primelor două lecții este mai mare( 90-100 min) pentu a asigura repetarea îndelungată a exercițiilor.Între repetări se include pauze necesare reluării exercițiilor cu forțe noi.Înțelegând lucrurile în acest fel, precizăm că pedominanța volumului nu exclude cuprinderea în aceste două lecții a eforturilor intense.

În următoarele două lecții caracterul efortului este intensiv, fiind consecința limitării numărului pauzelor de revenire a organismului și, de asemenea, a asemenea a efectuării execuțiilor mai apropiste și chiar analog condițiilor întâlnite în jocuri, care, așa cum se cunoaște, nu oferă timp de odihnă decât în momentele de întrerupere a jocului.

e) Desfășurarea lecțiilor să constituie un model de organizare a activității tinerilor fotbaliști.

Exercițiul efectuat, în condițiile determinate de antrenor constituie un imperativ obligatoriu pentru toți jucătorii, elementul hotărâtor care condiționează succesul sportiv și asigură totodată premisele pentru aotodepășire, dorință de afirmare, responsabilitate față de colectivul din care face parte tânărul fotbalist.

3.4. Mijloace pentru îmbunătățirea calităților motrice de bază.Pregătirea fizică a portarului

Legătura armonioasă între pregătirea fizică generală și cea specială se extinde pe toată durata anului, în proporții variate, în funcție de perioadele antrenamentului.

În prima etapă a perioadei pregătitoare de iarnă predomină mijloacele pregătirii fizice generale, în proporție de aproximativ 50%, și anume: crosuri, alergări în aer liber, gimnastică, etc.

În a doua etapă a perioadei pregătitoare (precompetițională) pregătirea fizică generală ocupă un loc minim iar mijloacele se reduc făcând loc exercițiilor specifice.

În perioada competițională ponderea cade pe pregătirea fizică specială. În orice mișcare din fotbal se manifestă ansamblul calităților fizice. Ele sunt considerate ca laturi diferite ale unui proces unic de pregătire fizică.

În continuare ne vom opri asupra principalelor exerciții recomandate pentru dezvoltarea acestor calități.

Asupra dezvoltării vitezei se lucrează tot anul, dar mai ales în perioada pregătitoare și competițională.

Mijloace:

1) Alergări în viteză pe distanțe de 10-20m cu pornire din poziția „din picioare”

2) Porniri de pe loc în viteză maximă începând cu pași mici; la semnal se continuă 15-20m cu alergare lansată.

3) Alergarea pe loc, cu genunchii ridicați, timp de 10-20sec.; se repetă de 8-10 ori. Între alergări, mișcări de relaxare prin scuturarea picioarelor și a brațelor

4) Joc de gleznă din deplasare ușoare, 30-40sec. Cu trecere în alergare relaxare și plimbare până se revine la poziția inițială de plecare.

5) Alergări pe distanțe de 60-199m, cu 2-3 variante de viteză (pe loc, cu genunchii ridicați, lansat etc.)

6) Alergarea laterală pe 8-10m continuată la semnal cu alergare de viteză, dar în linie dreaptă pe 15-20m

7) Alergarea ușoară pe distanță de 15-25m, intercalate cu alergări în viteză maximă de 10-15m. Pornirile se dau la semanl; se repetă de 8-10 ori.

8) Alergare cu spatele pe 8-10m; la semnal alergare de viteză pe 10-15m în direcțiile indicate de antrenor.

9) Din alergare ușoară se pot efectua la semnal alergări de viteză pe distanțe diferite și intercalate cu diferite mișcări:

– sprinturi cu 1-2 schimbări de direcție;

– întorceri urmate de sprint

– rostogoliri urmate de sprint;

– diferite sărituri urmate de sprint;

– căderi urmate de sprint;

10) Alergări de viteză pe 15-100m în linie dreaptă.

11) Alergări lansate.

12) Alergări cu pas propotit.

13) Ștafete de 4x100m sau 5x60m.

14) Sprinturi cu schimbări de direcție.

15) Sprinturi cu întoarceri.

16) Joc de gleznă – timpul 1 pe vârf și timpul 2 pe călcâi – timp de 30-45 sec.și trecere în alergare cu genunchii la peiept, privirea înainte. Se repetă de 5-20 ori.

17) Alergare lansată 10-15m și sprint 15-25m, la semnal, în linie dreaptă. Se repetă de 5-10ori.

18) Portarul pe linia porții , iar antrenorul în fața lui, la punctul de 11m, îi comandă să alerge în viteză în diferite direcții, pe distanțe scurte (3-5m) și cu mișcări inverse. De exemplu se comandă: sprint către antrenor, apoi înapoi spre poartă prin întoarcere cu fața spre poartă, din nou sprint spre stâlpul porții din dreapta, apoi prin întoarcere cu fata etc.

19) Același exercițiu cu întrerupere rapidă a mișcării și trecerea la alte forme de mișcare. De exemplu: se comandă sprint spre antrenor sau lateral, la comandă alergarea este întreruptă și se continuă deplasarea cu spatele, cu rostogoliri rapide sau câderi în brațe, etc.

20) Antrenorul comandă starturi bruște și neașteptate și schimbări de direcție.

21) Doi portari, unul în spatele celuilalt la 2m. Primul conduce mingea, în timp ce al doilea, il urmărește. La semnal împinge mingea înainte, iar al doilea, printr-un sprint, intră în posesia mingii pe care o conduce pe 10-15m. La al doilea semnal rolurile se schimbă; se execută de 8-10 ori.

22) Ștafetele cu și fără minge pe distanțe scurte ( de la linia porții până la linia mare a careului de 16m).

23) Executarea rapidă a lovirii mingii cu piciorul, la perete; distanța se micșorează și se mărește permanent fără a depăși 5m.

24) Doi portari față în față la 2-3m, unul de altul, își pasează mingea fără oprire. Treptat ei se apropie la 1m, apoi se depărtează la distanța inițială, din nou se apropie ș.a.m.d.

25) Conducerea a două mingi dintr-o dată prin lovituri scurte și repetate.

26) Doi portari față în față, la 20m distanță, își pasează mingea; cel care primește mingea efectuează o oprire, apoi o răsucire de 3600 și pasează cu celălalt picior.

27) La un zid de dimensiunile porții de fotbal, portarul aruncă mingea cu piciorul sau cu mâinile, de la distanțe variate între 1 și 5m (distanța se mărește și se micșorează) și o prinde la piept sau în mâini, pornind de pe loc sau din deplasare în față sau lateral.Exercițiul se repetă timp de 5-15 minute. (Fig. 9)

31) Același exercițiu, dar antrenorul se deplasează din afara careului din 16m, pe oricare dintre laturile acestuia, aruncând mingea cu piciorul sau cu mâna; portarul pornind de pe loc se va deplasa în viteză pentru a prinde mingea.

32) Același exercițiu dar antrenorul se va afla în apropierea liniei din centrul terenului de joc, iar portarul în afara careului mic. În dreapta și în stânga antrenorului, la distanță de 5m se vor așeza câte 5 mingi, pe care acesta le va degaja cu mâna în diferite părți ale terenului de joc din fața porții. Acesta pornind de pe loc, se va deplasa în viteză pentru a prinde mingile intrate în cadrul de 16m. sau pentru a le respinge cu piciorul pe clee căzute în afara careului respectiv.

33) Portarul se află pe linia porții. În fața lui sunt 6-8 jucători semiactivi. El va căuta să prindă sau să respingă cu piciorul mingile aruncate de către antrenor printre siluetele de jucători din fața porții.(Fig.12)

34) Antrenorul comandă răsuciri bruște din diferite poziții; din joc de gleznă, din culcat de abdomen sau pe spate, etc.

Jocuri pentru dezvoltarea vitezei:

35) „Starturi în condiții egale”

Portarii pleacă din următoarele poziți inițiale de la linia de plecare: obișnuit, de pe genunchi cu mâinile pe șolduri, șezând cu mâinile pe șolduri, șezând cu spatele și cu mâinile pe șolduri, culcat înainte, culcat cu spatele la „start” executând cinci rostogoliri înainte. Jucătorii parcurg porțiunea dată, întorcându-se pentru a se stabili cine va ajunge primul pe linia de sosire.

36) „Startul cu handicap”

Cei doi portari se plasează la o distanță de 15-20 pași unul în fața celuilalt. Amândoi iau aceeași poziție de stat. La primul semnal startul este luat de jucătorul aflat în spate. După ce el pargurge aproximativ jumătate din distanța care îl separă de partenerul său, se dă semnalul jucătorului aflat în față. Jucătorul care a început primul alegerea trebuie să-și ajungă partenerul, până la un loc stabilit, Jucătorul care a luat cel de al doilea start se străduiește să acumuleze cât mai repede viteză, fapt care contribuie la dezvoltarea vitezei de start.

37) „Unul șezând celălalt stând”

Iau startul doi portari. Cel care se află mai aproape de linia de sosire, ia startul din poziția șezând. Celălalt pornește din poziția stând, la câțiva pași în urmă. La semnalul de start ambii pornesc înainte, spre linia de sosire. Sarcina jucătorului care ia startul din poziția stând este de a-l ajunge pe partenerul din față și de a-i atinge mâna. Cel care ia startul din poziția șezând are sarcina de a zădărnici această încercare.

38) „Țâșnirea spre minge”

Cei doi portari se plasează față în față la o distanță de câțiva pași. Unul din ei aruncă mingea spre partener în așa fel încât acesta să nu ajungă până la el. Jucătorul spre care a fost aruncată mingea, pentru ca să o poată prinde, înainte de a atinge pământul, este nevoit să țâsnească în direcția ei. (înainte sau lateral)

39) Cei doi portari stau față în față la o distanță de 30-40m. La primul semnal ei aleargă în întâmpinare. În momentul în care portarii se apropie la 3-4 pași, se dă un al doilea semnal, la care alergătorii să se întoarcă 900, căutând să se întreacă unu pe celălalt.

40) „Strângeți lucrurile”

În locuri diferite ale terenului pe o linie frântă se pun diferite obiecte (tricouri, mingi). Se fac două trasee identice. La comandă portarii aleargă la fiecare obiect, le strâng și le aduc pe linia de sosire. Câștigă cel care ajunge mai repede.

CAPITOLUL IV. METODICA PREDARII CONTINUTULUI

4.1.Modelul jucătorului specializat pe postul de portar

Calități tehnico-tactice:

Pentru apărare:

dirijarea apărătorilor în timpul jocului, la loviturile libere, la loviturile de la colț;

plasament corespunzător pentru închiderea culoarului de șut a adversarului;

promptitudine la ieșirile din poartă;

siguranță în prindere, boxare, deviere;

siguranță în degajarea cu piciorul din afara suprafeței de pedeapsă.

Pentru atac:

repunerea rapidă a mingii în joc, cu mâna sau cu piciorul spre jucătorul clar demarcat;

degajarea lungă(cât mai precisă) pentru contraatac.

Atacanții trebuie să comunice foarte bine între ei și să închidă toate spațile. Trebuie să tatoneze fundașii de aproape imediat ce au pierdut mingea ca aceștia să intre în criză de timp și lipsă de idei. Chiar daca nu reusesc recuperarea, forțează fundașii să trimită o minge lungă fără o traectorie precisă, ceea ce poate aduce propria echipă din nou în posesia mingii.

Fig 3.1.

Distribuirea mingii de către portar poate fi cheia pentru urcarea terenului, dacă acesta o face exact și pe partea potrivită a terenului.

Statistic vorbind, în timpul unui meci poate o pasă lungă dată de portar ajunge să surprindă defensiva adversă, iar restul sunt ușor pierdute.

În figura 3.1. ne este prezentat un exercițiu care ajută jucătorii să ducă mingea de la portar la mijlocași și în jumătatea adversă de teren.

Obiectivul este acela de a folosi doar trei pase pentru a nu complica jocul în defensivă și a avea o siguranță cât mai mare.

Portarul trebuie să transmită mingea în partea laterală a terenului, în afara careului la piciorul fundașului, iar acesta mai departe la mijlocaș care pornește în alergare pe direcția pasei. Restul jucătorilor trebuie să iși mențină pozițiile actuale pentru a ține atacanții lângă ei. Mijlocașul trebuie să transmită mingea mai departe la un coechipier aflat în ofensivă și demarcat folosind doar o atingere, maxim două.

4.2.Organizarea cercetării

Cercetarea s-a efectuat pe un lot de 16 juniori în județul Sibiu(pe stadion, în sală, în pădurile din apropiere). S-a făcut atât cercetare de constatare cât și cercetare de verificare.

Metode și mijloace de cercetare

Pentru rezolvarea problematicii cercetării am folosit următoarele metode și mijloace:

. Studiul bibliografic

În legătură cu problema au fost studiate o serie de materiale ce pot fi grupate astfel:

a) Materiale cu caracter general, care au servit la :

– stabilirea particularităților portarului de fotbal

– stabilirea modului de organizare a procesului instructiv-educativ

b) Materiale referitoare la metodica pregătirii, care au servit la:

– elaborarea liniei metodice

– stabilirea succesiunii de folosire a exercițiilor

– stabilirea oranizării lecțiilor de antrenament

c) Materiale referitoare la temă care a servit la:

– stabilirea metodelor de pregătire

– stabilirea mijloacelor de pregătire

– elaborarea testelor pentru verificare

Această grupă cuprinde și materiale din bibliografie străină.

Observașia pedagogică

Observația pedagogică s-a desfășurat pe toată durata pregătirii și desfășurării activității experimentale.

Rezultatele observației pedagogice au servit la:

– unele constatări cu privire la metodica actuală de pregătire a portarului

– organizarea activității experimentale

– analiza activității experimentale și la formularea concluziilor

. Înregistrarea unor date preliminare cercetării

Aceste date au fost folosite pentru:

– stabilirea rolului portarului în jocul modern

– elaborarea premizelor

. Înregistrarea unor date la antrenament și jocuri

Aceste înregistrări au fost făcute în vederea stabilirii eficacității mijloacelor de pregătire folosite.

.

Tabel nr.1

Datele generale ale grupului

Investigații realizate

Teste motrice

– iesirea din poarta si indreptarea spre atacantul cu mingea

– bataie pe un picior cu proiectie inainte

– zbor cu miinile inainte-intinse spre minge

– cadere in miinile care prind mingea

– interpunerea corpului intre minge si atacant

– protejarea mingii si redresare

Proba s-a efectuat pe pista terenului, cu start din picioare și cronometraj la mișcare. S-au efectuat două încercări și s-a inregistrat cel mai bun timp.

Detenta

S-a măsurat înălțimea atinsă de subiect cu brațul întins la perete, după care acesta de pe loc executa o săritură în înălțime și atingea o scală gradată. S-au executat 2 încercări și s-a întabelat cea mai bună.

Teste specifice

Pentru a vedea în ce măsură se pot consolida și perfecționa anumite procedee tehnice prinderii mingii cu plonjon din jocul de fotbal am propus și experimentat următoarele exerciții:

Șut la poartă

Exercițiul a constat în executarea a 8 lovituri la poartă de la distanța de 16m, poarta fiind împărțită transversal în două jumătăți. Jucătorul efectuează patru lovituri într-o jumătate și patru în cealaltă jumătate de poartă. Se consideră reușite acele șuturi în care mingea este lovită cu șiretul plin și depășește linia porții în aer.

Șut la poartă din centrare

Jucătorul aflat la 16m de poartă, primește pe jos, 4 centrări de pe dreapta și 4 centrări de pe stânga din zona laterală a careului de 16m. Are sarcina să lovească mingea dintr-o singură atingere din zona de 11m, să înscrie gol și să revină pe 16m și apoi să repete exercițiul.

. Lovirea mingii cu capul

Jucătorul aflat în suprafața de pedeapsă primește 8 centrări din zona laterală. Are sarcina să atace mingea și să lovească mingea cu capul. S-au numărat numărul de goluri înscrise din cele 8 centrări.

4.3. Metode și mijloace de instruire

Potrivit ipotezei, prin care s-a urmărit îmbunătățirea metodologiei de lucru in cadrul programei de antrenament la grupa de juniori, în cadrul antrenamentelor introdus o serie de exerciții și modele operaționale menite să îmbunătățească parametrii testați.

În capitolul precedent am prezentat o serie de mijloace de instruire folosite la această vârstă. Menționăm că în cadrul antrenamentelor ne-am folosit de aceste mijloace într-o măsură foarte mare. Ele au fost folosite diferențiat în funcție de specificul antrenamentului din ziua respectivă(mijloace pentru dezvoltarea simțului mingii, mijloace pentru îmbunătățirea vitezei, mijloace pentru dezvoltarea îndemânării, exerciții pentru dezvoltarea forței, etc.)

. Metode de prelucare a datelor

Am utilizat următorii parametrii statistici:

1.media aritmetică

2. abaterea standard

3. coeficientul de variabilitate

4. semnificația diferenței dintre medii.

Prezentarea datelor

Tabel 1. Valorile obținute la testarea inițială și finală

Tabel 2. Valorile obținute la testarea inițială și finală

Tabel 3. Valorile obținute la testarea inițială și finală(probe tehnice)

Tabel 4. Valorile obținute la testarea inițială și finală

Tabel 5. Valorile obținute la testarea inițială și finală

Tabel 6. Valorile obținute la testarea inițială și finală

Tabel 7 Valorile lotului testat la testele motrice– testarea inițială și finală

* – semnificativ diferit față de testarea inițială (p<0,005)

Tabel 8 Valorile lotului testat la testele specifice– testarea inițială și finală

* – semnificativ diferit față de testarea inițială(p<0,0005)

** – semnificativ diferit față de testarea inițială(p<0,005)

*** – semnificativ diferit față de testarea inițială(p<0,025)

CONCLUZII

Analizând și interpretând datele din experiment putem admite următoarele concluzii:

Ipoteza lucrării s-a confirmat, reușindu-se îmbunătățirea metodologiei de lucru in cadrul programei de antrenament

Calitatea motrică viteza și parametrul detentă s-au îmbunătățit semnificativ între cele două testări.

Comparațiile realizate între testarea inițială și cea finală, au scos în evidență progrese semnificative realizate de către jucători, la 3 din cele 4 exerciții specifice testate.

BIBLIOGRAFIE

1. Carstea Ghe: Teoria și metodica educației fizice și sportului București, Ed. Universul 2003

2. Epuran M, Holdevici I.: Compendiu de psihologie pentru antrenori, București, Ed. Sport-Turism, 2000

3. Garleanu D.: Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști, București, Ed. Sport-Turism. 2000

4. Neta Ghe., Popovici C.: Fotbal 2000, Ed. JRC Turda 2000

5. Lăpușneanu J.: Jocul și antrenamentul portarului de fotbal București, CNEFS, 2008

6. Neta Che. , Popovici C. și Ormenisan S.: Fotbal-copii și juniori Ed. Universității, Uz intern-Cluj Napoca 2000

7. Motroc I. , Cojocaru V.: Fotbal-Curs de bază București, Ed. ANEFS 2001

8. ********* Legile jocului 2007

9. ********* Arbitrul, Buletin Tehnic, nr 1 (75), 2008

10. Popovici C.: Fotbal-Curs de bază-Tehnica jocului, 2005

BIBLIOGRAFIE

1. Carstea Ghe: Teoria și metodica educației fizice și sportului București, Ed. Universul 2003

2. Epuran M, Holdevici I.: Compendiu de psihologie pentru antrenori, București, Ed. Sport-Turism, 2000

3. Garleanu D.: Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști, București, Ed. Sport-Turism. 2000

4. Neta Ghe., Popovici C.: Fotbal 2000, Ed. JRC Turda 2000

5. Lăpușneanu J.: Jocul și antrenamentul portarului de fotbal București, CNEFS, 2008

6. Neta Che. , Popovici C. și Ormenisan S.: Fotbal-copii și juniori Ed. Universității, Uz intern-Cluj Napoca 2000

7. Motroc I. , Cojocaru V.: Fotbal-Curs de bază București, Ed. ANEFS 2001

8. ********* Legile jocului 2007

9. ********* Arbitrul, Buletin Tehnic, nr 1 (75), 2008

10. Popovici C.: Fotbal-Curs de bază-Tehnica jocului, 2005