Metode Si Mijloace Utilizate In Antrenamentul Fotbalului

CUPRINS

Pagina

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………4

CAPITOLUL 1 IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI

1.1 Scurt istoric al fotbalului………………………………………………………………………..7

1.2 Organizarea și desfășurarea activității fotbalistice………………………………………………8

1.3 Noțiuni despre regulamentul jocului de fotbal………………………………………………………….9

1.4 Noțiuni din vocabularul fotbalistic………………………………………………………………………..10

1.5 Motivația alegerii temei………………………………………………………………………..11 1.6 Ipoteza lucrării…………………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII

2.1 Elementul tehnic pasa………………………………………………………………………14

2.2 Combinația tactică…………………………………………………………………………….19

2.3 Modelarea tactică……………………………………………………………………………23

2.4 Organizarea tactică a diferitelor forme colective de atac………………………………………….29

CAPITOLUL 3 – METODE ȘI MIJLOACE UTILIZATE ÎN ANTRENAMENT

3.1 Metoda explicativ-demonstrativă………………………………………………………………………….46

3.2 Metoda demonstrativă…………………………………………………………………………………………47

3.3 Metoda exersării analitice…………………………………………………………………………………….48

3.4 Metoda acțiunilor-joc…………………………………………………………………………………………..50

3.5 Metoda jocurilor tactice……………………………………………………………………………………….54

3.6 Jocul-școală, mijloc de bază pentru perfecționarea deprinderilor de ansamblu……………60

CAPITOLUL 4 – ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1 Obiectivele cercetării…………………………………………………………………………………………..62

4.2 Subiecții, locul de desfășurare și durata studiului……………………………………………………62

4.3 Indicatori folosiți în cercetare……………………………………………………………………………….62

CAPITOLUL 5 – PREZENTAREA, PRELUCAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

5.1 Interpretarea datelor…………………………………………………………………………………………….65

5.2 Mijloace folosite în procesul de pregătire………………………………………………………………66

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………….68

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………70

INTRODUCERE

Comparativ cu celelalte mijloace ale educației fizice din învățământul gimnazial și liceal, jocurile sportive (fotbalul în special) prezintă avantajul participării unui număr mare de elevi, într-un spațiu destul de restrâns și al angrenării în egală măsură cu același interes, a băieților și fetelor.

În jocurile sportive există scurte perioade de odihnă care le permit participanților să facă față cu mai multă ușurință eforturilor, ceea ce influențează pozitiv starea generală a organismului, întrecerea, scopul principal al jocurilor sportive îi atrage în mod deosebit pe copii, contribuind totodată la creșterea eficienței lecției.

De la apariție și până în prezent, jocul de fotbal a parcurs o lungă perioadă de dezvoltare și progres, fapt ce a dus la crearea unui spirit competitiv de înaltă clasă, cu puternice tendințe de afirmare în ierarhia internațională.

Urmărind problemele acestui joc din punct de vedere al performanței, remarcăm tendințe de sporire a preocupărilor specialiștilor pentru eșalonul de copii și juniori.

Prefigurarea modelelor de joc ale juniorilor au un rol deosebit în dezvoltarea și perfecționarea fotbalului. Lupta dintre atac și apărare a determinat schimbări ale sistemului și a creat un stil nou de joc.

Acesta la rândul sau a provocat modificări în structura și conținutul procesului instructiv-educativ în general și al antrenamentelor propriu-zise în special. Cerințele de practicare, a unui joc rațional, lipsit de hazard și întâmplare au influențat tehnica și tactica. Forțele au fost mai bine repartizate pe toata suprafața terenului de joc.

Prin tactica jocului înțelegem totalitatea acțiunilor individuale și colective, organizate și coordonate unitar și rațional, atât în apărare cât și în atac, în limitele regulamentului de joc și al eticii sportive, în scopul obținerii victoriei, valorificând calitățile și particularitățile jucătorilor proprii, precum și lipsurile din pregătirea adversarilor.

În sfera noțiunii de tactică se include deci întreaga activitate rațională a jucătorilor, desfășurată într-o succesiune impusă de jocul în sine (faze de joc), prin anumite forme de manifestare, variante de așezări în teren (sisteme de joc), cu ajutorul mijloacelor de realizare și anume: acțiunile tactice individuale și colective specifice atacului și apărării.

Spre folosul tuturor ce practică și se ocupă de fotbal oferind un proiect de clasificare a tacticii care vine în sprijinul sportivilor cât și antrenorilor ce operează în procesul de instruire cu termeni de specialitate și conținutul lor interpretată ca fiind o strategie de partajare a acțiunilor în apărare și atac, un mod de a înșela vigilența adversarului,în actualul stadiu al evoluției jocului, tactica reprezintă ceva mult mai complex, mai concret și mai abstract în același timp.

Astfel:

Datorită caracterului tot mai omogen, mai sincron în ansamblu ei pe care îl are astăzi o echipă de fotbal, tactica este în primul rând un mod de cercetare logică și eficientă, prin mijloace specifice acelor 11 jucători;

Datorită aceleași unități ale echipei, tactica este în același timp o organizare a ansamblului și totodată a ansamblurilor sale permanente sau spontane, a compartimentelor, grupelor, blocurilor, a cuplurilor, a atacului și apărării;

Datorită necesității depășirii opoziției adversarului, tactica reprezintă în al treilea rând o strategie de operare în atac, strategie aplicată pe baza unor mijloace însușite anterior în antrenament sau a unora create spontan în joc;

Datorită conținutului său abstract, a mijloacelor predominant intelectuale prin care se exprimă, ca demarcajul, plasamentul, colaborarea, ajutorul reciproc, tactica înseamnă atitudine conștientă față de joc, față de situațiile diverse și neprevăzute ale acestuia;

Datorită competiționalizării crescânde a jocului, intensificării dorinței de supremație, echipei i se cere unitate și spirit de luptă,realizate concret din punct de vedere tactic printr-o colaborare tot mai ridicată între jucători și subsistemele pe care le formează.

Și, în sfârșit, tactica mai înseamnă disciplină. Disciplină în aplicarea planului tactic, în relațiile și colaborarea cu partenerii, disciplina în respectarea regulamentului și adversarului.

Simțul tactic este calitatea care permite jucătorilor să găsească în diversitatea fazelor de joc, a multiplelor soluții posibile, pe aceea având o eficacitate sporită, care să răspundă logicii de joc.

Simțul tactic se referă și la capacitatea jucătorului, și aceasta în primul rând, de a anticipa desfășurarea acțiunilor, de a întrevedea reacțiile partenerilor și adversarilor, intr-o manifestare superioară pe baza acestui simț al jucătorului care creează și inovează tactic jocul, imprimându-i personalitatea sa.

Simțul tactic este solicitat într-un mare număr de variante, de situații. S-ar putea spune că în oricare din mișcările și acțiunile sale din timpul jocului, fotbalistul trebuie să aibă simț tactic, adică să aibă logică și randament.

Tactica, cuprinzând în general și simțul tactic, ca o componentă psihologică a sa,declanșează actul tactic, unitatea de bază și concretă prin care jucătorii interpretează jocul, dându-i rezolvări fizice și tehnice corespunzătoare.

Actul tactic reprezintă un proces de mare complexitate, cu un conținut fizic, psihic și tehnic bogat. El poate cuprinde calități motrice, vedere largă și rapidă periferică, capacitate de apreciere optico-motrice, cunoștințe și deprinderi tactice, viteză de reacție, atenție și concentrare, voință, spirit de colaborare și adversitate, motivație.

Aceste componente și desigur și altele-actul tactic fiind un proces psihologic, cu un conținut variat și deschis-se exprimă în joc într-o succesiune care atinge simultaneitatea prin câteva faze:

Perceperea de către jucători a situației;

Analiza și interpretarea ei;

Găsirea soluției mentale și motrice.

Astfel ajungem la concluzia metodologică că baza largă de deprinderi tactice generează în continuitate tactică și acte tactice elastice, spontane, adaptate prompt jocului.

Lucrarea de față se dorește a fi un studiu asupra conținutului și metodicii de îmbunătățire a jocului la echipele de juniori, atât sub aspectul evoluției echipelor românești, în competițiile europene și mondiale, la nivel de club sau de echipă națională, cât și sub aspectul afirmării jucătorilor români ca individualități, produs al școlii românești de fotbal.

Această lucrare este documentată teoretic din ultimele apariții în literatura de specialitate, referitoare la organizarea tactică a jocului prin metodele și mijloacele folosite, precum și prin vizionarea unor antrenamente și jocuri oficiale ale echipelor de juniori UTA, C.S. Atletico și C.S.Ș. Gloria.

CAPITOLUL 1 – IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI

Scurt istoric al fotbalului

«Fotbalul este ultima reprezentație sacră a timpului nostru. Fotbalul este spectacolul care a substituit teatrul. »

P. P. Pasolini

«Ce altceva s-ar mai putea spune despre grandoarea fotbalului ? Este unul din tărâmurile de pașnică dispută unde națiunile își caută gloria… »

Alert Camus

Fotbalul este "sportul sporturilor", este sportul miraj, care îmbină forța, inteligența, curajul, îndrăzneala și eleganța mișcărilor, cu întrecerea dură dar sublimă, polarizând în jurul său copiii de la cea mai fragedă vârstă, care încearcă să-și imite idolii din arena, și care rămân extaziați și fericiți ca au reușit să descopere frumusețile jocului de fotbal.

Fotbalul este un joc sportiv ce se dispută între două echipe formate din câte 11 jucători, fiecare dintre aceștia căutând să introducă mingea în poarta adversă, lovind-o cu piciorul sau cu orice parte a corpului, în afară de brațe.

Acest joc sportiv constituie unul din fenomenele epocii noastre, și se poate afirma că vorbind de secolul XX, de societatea de azi, istoria va consemna acest sport, iubit de milioane de copii, tineri și adulți. Prima dovadă istorică care atestă jocul cu mingea se află în cronicile engleze din anul 1175.

În Franța, în sec. XIV se practica ceva asemănător de câtre masele populare și anume jocul «La soule», iar în Italia «Il giuoco del calcio» (joc cu piciorul). În anul 1602 în Anglia apar, în cartea lui Carew «Surwey of Cornwall» (Priviri asupra Cornwall-ului), primele detalii asupra acestui joc sportiv.

În perioada respectivă se practicau două feluri de jocuri cu mingea: «Hurling at gooles» (aruncare la porți) și «Hurling over country» (aruncare la distanță).

Începând din sec. XVIII, în orașul Rugby elevii încep să practice, după reguli bine definite, jocul «Hurling at does» – sau rugbyul de astăzi, iar la școlile Chartenhanse și Westminster, jucătorii erau obligați de alte reguli să conducă mingea cu piciorul, ceea ce a dus la o noua denumire a jocului: «Dribling game», strămoșul fotbalului de azi.

La 26 octombrie 1863 ia ființă în Anglia prima asociație de fotbal și primul regulament de joc care cuprindea 13 articole.

În anul 1904 a fost creată «Federația Internațională de Fotbal – Asociație», F.I.FA.), care aduce o serie de modificări în regulile de desfășurare a acestui joc. În 1930 F.I.F.A. a inițiat organizarea campionatului mondial; a cărei prima ediție s-a desfășurat în Uruguay.

În tara noastră jocul de fotbal a început să se practice din anul 1903, iar în 1905 s-a constituit primul club de fotbal – «Olimpia» și în 1909 ia ființă a doua echipa din București cu denumirea de F.C. Colentina.

Primul meci internațional se desfășoară în 1911, romanii având ca adversari echipa Galatasarai din Constantinopol. În 1912 se înființează Federația Societăților Sportive din România, care avea o comisie centrală de fotbal.

După anul 1919 iau ființa alte cluburi ca: Tricolorul, Venus, Chinezul Timișoara, Juventus s.a. Pentru prima dată se organizează în țara noastră, în anul 1934, o competiție eliminatorie, sub denumirea de Cupa României.

După eliberarea țării la 23 August 1944, în cadrul măsurilor de democratizare a sportului, s-a reorganizat și fotbalul. Se înființează .O.S.P. (Organizația Sportului Popular), prima organizație democratică de coordonare a activității sportive, care a marcat și etapa de restructurare a activității fotbalistice, bazată pe echipe de întreprinderi, de departamente etc.

Astăzi activitatea fotbalistică este organizată și se desfășoară sub îndrumarea și coordonarea F.R. Fotbal, care asigură pregătirea jucătorilor pe baza unei concepții unitare, după un sistem adaptat specificului jucătorilor romani, începând de la formațiile de «pitici», continuând cu echipele de juniori și tineret și terminând cu cele divizionare: A, B și C.

1.2 Organizarea și desfășurarea activității fotbalistice

1. Selecția este foarte importantă pentru activitatea fotbalistică de performanță și se bazează pe obiective ca: sănătatea și aptitudinile fizice ale copiilor, dezvoltarea și pregătirea fizică generală.

2. Organizarea activității fotbalistice la nivelul copiilor presupune împărțirea activității fotbalistice pe grupe de vârstă, astfel: 8-10 ani, 11-12 ani și 13-14 ani.

3. Pregătirea copiilor: Inițierea și instruirea copiilor se desfășoară pe bază de demonstrație, cu exersarea mișcărilor și procedeelor tehnice până la automatizare, urmărindu-se și pregătirea fizică generală și specifică a tinerilor fotbaliști. Copiii selecționați și organizați pe grupe (sau echipe) pot fi inițiați în procedee tehnice și tactice specifice jocului de fotbal astfel:

Procedee tehnice:

lovirea mingii cu piciorul cu: partea bocancului de la șiret (ristul), latul piciorului, partea exterioară a piciorului, calciul;

fentele, sau mișcările înșelătoare: cu sau fără minge – preluarea mingii cu piciorul;

oprirea (stopul) mingii;

lovirea mingii cu capul;

conducerea mingii;

aruncarea de la tușă;

deposedarea adversarului de minge;

trasul la poartă (șutul); – jocul portarului.

Procedee tactice:

așezarea jucătorilor dintr-o echipă în teren;

atacul (pase, demarcare și șutul la poartă);

apărarea (pase, demarcare și respingerea acțiunilor ofensive ale adversarilor).

1.3 Noțiuni despre regulamentul jocului de fotbal

 Terenul de joc: Acesta poate avea o lungime cuprinsă între 90 m și 120 m iar lățimea între 45 m și 90 m. Porțile se află la mijlocul liniilor din fund și au o lungime de 7,52 m și o înălțime de 2,44 m. Mingea de joc este de formă sferică, cu un înveliș din piele sau din alt material înlocuitor, care să nu constituie un pericol pentru jucător. Ea va avea o circumferință de 68-71 cm și va cântări între 396 gr și 453 gr.

Fiecare echipă va avea în teren maximum 11 jucători sau minimum 7. Echipa care, din diferite motive, rămâne cu mai puțin de 7 jucători în teren pierde meciul cu 0-3, indiferent de situația scorului până în acel moment. Nu pot juca toți jucătorii trecuți pe foaia de arbitraj. Jucătorii de rezervă vor aștepta în afara terenului de joc.

Înlocuirea se va face numai pe la centrul terenului și dacă faza de joc este oprită. Rezerva nu intră în teren până când jucătorul care va fi înlocuit nu a părăsit terenul. Echipamentul echipelor trebuie sa fie de culoare diferită și pentru fiecare jucător el constă din: ghete de fotbal, jambiere, apărători, chiloți și tricou. Portarul poate avea în plus genunchiere și un tricou de altă culoare decât a coechipierilor sau jucătorilor adverși

Arbitrajul: Conducerea unui joc este asigurată de câtre 3 arbitri (unul de centru și doi de tușe). Arbitrul de centru va conduce și va avea grijă să se respecte regulamentul, să nu se comită greșeli; va semnala începutul și sfârșitul partidei, precum și toate opririle de joc. El sancționează pe jucătorii care nu respectă regulile jocului.

Cei doi arbitri de linie ajută arbitrul de centru să conducă jocul, potrivit regulamentului. Arbitrii de linie vor avea stegulețe cu care vor semnaliza mingea ieșită din joc, lovitura de colt, hențul, lovitura de la poartă sau aruncarea de la tușe și poziția de ofsaid. La partidele oficiale din competițiile europene s-au introdus 2 arbitrii adiționali care se vor posta în apropierea fiecărei porți pe linia de fund.

Un meci de fotbal durează 2 reprize a 45 de minute cu o pauza de 15 minute între ele. Mingea este în joc atâta timp cât se găsește în teren între liniile care delimitează suprafața de joc și nu a fost oprită de arbitru. Înscrierea unui punct este valabilă când mingea pătrunde complet în poartă, depășind cu întreaga ei circumferință linia porții.

Ofsaid (afară din joc) Este poziția cea mai comentată azi în jocul de fotbal. Un jucător este considerat în ofsaid atunci când fiind în atac, între el și linia de poartă adversă nu se găsesc doi adversari, în momentul când mingea îi este pasată.

Greșeli și sancțiuni: Dacă faceți una din greșeli sunteți sancționați de arbitru (cu lovitura liberă directă). Dacă în propriul careu jucați mingea cu mâna (henț) veți fi penalizați de arbitru cu lovitură liberă directă de la 11 m.

1.4 Noțiuni din vocabularul fotbalistic

Bec (engl., beak) – fundaș în jocul de fotbal.

Beton – denumirea unui sistem de apărare folosit în jocul de fotbal, care constă din aglomerarea zonei proprii a terenului cu cât mai mulți jucători de câmp, indiferent de postul pe care aceștia îl ocupă în echipă.

Corner (engl., corner = colt) – lovitură liberă directă executată din colțul terenului de joc de câtre un jucător al echipei care atacă, deoarece mingea ieșită în afara terenului, depășind linia de fund, a fost atinsă ultima oară de un jucător al echipei aflate în apărare.

Goal-keeper (engl.) – portarul, în jocul de fotbal.

Hat-trick (engl.) – expresie folosită în situația când într-un meci de fotbal un jucător reușește înscrierea a trei goluri.

Heading (engl.)- lovirea mingii cu capul, în jocul de fotbal.

Henț (engl, «hand – mana)- când un jucător, excepție făcând portarul, atinge mingea cu mâna, în spațiul și în timpul jocului.

Inter – post în linia de atac al unei echipe de fotbal, handbal s.a.

Libero – jucătorul care își extinde activitatea în latul terenului, în spatele liniei de fundași. fiind prezent acolo unde faza de joc necesită intervenția lui.

Offside (engl., se citește ofsaid) – situația unuia sau a mai multor jucători aflați mai aproape de poarta adversă decât ultimul jucător al acestei echipe. Se sancționează cu o lovitură liberă indirectă în favoarea echipei aflate în apărare.

Out (engl., se citește aut – afara) – minge ieșită în afara terenului de joc.

Penalti (engl. «penalty» = pedeapsă) – lovitură de pedeapsă executată de la 11 m de linia porții.

UEFA – Uniunea Europeana de Fotbal – Asociație, forul care coordonează activitatea internațională de fotbal pe plan european.

1.5 Motivația alegerii temei

Datorită faptului că am îndrăgit fotbalul din copilărie acest lucru m-a determinat să și practic această frumoasă ramură sportivă. Dea-lungul carierei mele, atât ca jucător cât și ca instructor la centrul de copii și juniori al clubului Chișineu Criș, am fost convins că jocul de ansamblu are un rol foarte important în ceea ce privește calitatea, eficiența și spectaculozitatea jocului de fotbal. Lucrarea a avut o contribuție și la formarea profesională proprie prin studierea literaturii de specialitate, activitatea de informare continuă, urmărirea și înregistrarea anumitor meciuri, evaluarea rezultatelor.

1.6 Ipoteza lucrării

La vârsta de 15-16 ani există premise favorabile pentru creșterea si îmbunătățirea parametrilor tehnico-tactici specifici jocului de fotbal, aspect foarte important pentru evoluția viitoare a jucătorului.

Considerăm că prin utilizarea în procesul de pregătire a unor mijloace atent și corect selecționate, moderne, randamentul individual al jucătorilor va crește, iar jocul de ansamblu al echipei va corespunde cerințelor actuale și de perspectivă a juniorilor și implicit va conduce spre obținerea de rezultate bune și foarte bune conform planificării curente și de perspectivă.

CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII

Relații tactice de colaborare în atac. Mijloacele colaborării ofensive, în raport cu toate celelalte relații de joc, au caracterul cel mai activ, fără ca, bineînțeles, prin aceasta rolul acestora din urmă să fie mai puțin important. Aceasta pentru că faza de atac reprezintă momentul esențial al jocului, pentru că în genere atenția tuturor este amplificată în această ocazie, pentru că însăși relațiile ofensive au o manifestare mai activă.

Calitatea și specificul colaborării ofensive îi conferă de multe ori echipei individualitate. Colaborarea, prin formele sale, definește concepția și stilul de atac și chiar de joc, în ansamblu, ale unei echipe.

Relațiile de colaborare în atac au structural un caracter constructiv. Ele se realizează prin participarea comună și directă a jucătorilor la construirea acelor acțiuni prin care mingea este transportată spre poarta adversă, prin dejucarea intervențiilor opuse ale apărării.

Caracterul constructiv al relațiilor de atac este dat în primul rând de actul colaborării și de posesia mingii. Totodată, relațiile de colaborare, pe care jucătorii atacanți ler stabilesc între ei, au un caracter conștient și creator, care rezultă din adversitatea care li se opune continuu în acțiunile pe care le desfășoară în vederea finalizării.

Acest caracter se exprimă prin acțiuni cum sânt selectarea soluțiilor de depășire și alegerea celei optime, care are firește gradul de relativitate, apoi înșelarea vigilenței apărătorilor prin manevre automatizate, fie improvizate, susținerea partenerului cu mingea și plasarea corespunzătoare în vederea primirii pasei, precum și prin alte acțiuni menite, pe de o parte, să faciliteze cuplarea cu partenerii și, de alta, să contribuie la depășirea mijloacelor cu care acționează apărătorii.

Relațiile ofensive au o structură mobilă și variabilă, iar declanșarea lor presupune și accentuează caracterul creator de care s-a vorbit mai sus și pe care jucătorii sunt solicitați să-l manifeste în acea alegere a soluției optime, alegere pe care, prin spontaneitatea ei, se apropie de actul inspirației.

În fotbalul actual, datorită noilor trăsături fizice, tehnice și tactice pe care atacantul le-a dobândit, adică datorită vitezei și ritmului ridicat, tehnicii simple și directe, interferenței posturilor, sfera relațiilor dintre jucătorii cuprinși în faza de atac s-a lărgit considerabil.

Alături de relațiile clasice prin care colaborează atacanții-pasa, combinațiile, schemele-au apărut relativ recent altele, provenite în special din intensificarea mișcării ăi a schimbului de zone. Este vorba, printre altele, de circulație, susținere, grupare.

2.1 Elementul tehnic pasa

Reprezintă corespondentul tactic al elementelor tehnice “lovirea mingii cu piciorul”, “lovirea mingii cu capul”, constituind mijlocul principal de organizare a acțiunilor de atac. Pasa este, simplificând definiția, transmiterea mingii de la un jucător la altul, în scopul pregătirii actului de finalizare sau a altor obiective parțiale de joc.

Caracterul paselor, distanța, traiectoria, direcția, adresa, se realizează în funcție de factorii interni și externi ai procesului de joc: prezența, plasamentul și opoziția adversarilor, activitatea partenerilor, necesitatea tactică a fazei, precum și starea terenului și dimensiunile sale, condițiile climatice, miza și rezultatul jocului.

Conținutul pasei este complex. Ea înseamnă tehnica de lovire a mingii, care la rândul ei înseamnă adresă. Pasa însemnă gândire și act tactic, întrucât, dintr-o sumedenie de posibilități de pasare, trebuie aleasă una. Una singură, care să fie cea mai logică.

Pasa trebuie desigur să însemne și promptitudine. Ea trebuie dată la timp. Întârzierea ei nu este numai o greșeală “temporară”. Este una de adresă în primul rând, pentru că locul, adică adresa într-un anume moment nu mai este valabilă în secunda următoare.

Dinamica actuală a atacului face ca unghiurile și culoarele să se închidă și să se deschidă rapid și succesiv. Pasa înseamnă, în continuare, forță și viteză de execuție, puterea de a lovi mingea în luptă cu adversarul la distanțe de la 10 la peste 40 de metri și rapiditate în mișcarea piciorului, în virtutea acelei schimbări continue de peisaj tactic care arată că ceea ce se poate și trebuie executat într-un moment, nu se mai poate, și probabil, nu mai trebuie executat în următorul.

Pasa înseamnă, poate în primul rând, spirit de colaborare, altruism tactic, încredere în parteneri, capacitatea personalității de depersonalizare temporară în folosul randamentului, pentru că de fapt, a pasa mingea înseamnă a nu o mai avea, a dispărea câteva clipe din joc.

Doar cel cu mingea polarizează atenția și, fiindcă adversarul urmărește deposedarea, a pasa înseamnă a înșela și deruta intervenția acestuia. Mai mult, a-l angaja pe direcții false de intervenție pentru ca pasa să fie clară, curată, sigură.

Pentru toate acestea, pasa înseamnă astăzi atitudine, mentalitate, inteligență, concepție. Concepție despre joc, despre victorie sau înfrângere, despre colaborare și spirit de echipă. Pasa este expresia personalității, a psihicului și temperamentului dar, în aceeași măsură, și a educației, a cunoștințelor despre joc și a disciplinei tactice.

Dacă prin pasă jucătorul se dezvăluie, etalându-și într-o bună măsură personalitatea, este interesant de analizat “motivația” acestui gest tactic, cauzele care fac ca jucătorul să paseze sau să nu paseze. Să paseze unde trebuie și când trebuie sau să prelungească steril manevrarea mingii.

De ce, de fapt, jucătorul nu pasează atunci când se poate și se impune să o facă? De ce preferă să conducă mingea? De ce o conduce uneori chiar fără să o vrea?

Cauza nu este una singură. Fiecare jucător are o motivație personală. Unul nu pasează prompt pentru că “nu vede” în primul moment nici o soluție. Câmpul său vizual e limitat la spațiul de contact cu mingea.

Altul poate nu consideră necesar să paseze, fie pentru că nu interpretează corect situația, fie pentru că apreciază că manevra sa este mai utilă. Al treilea poate că “vede”, poate “știe”, dar “cară” pentru că nu vrea să paseze. Indisciplina de joc, cauzată la rândul ei de individualism, îl împiedică să se integreze grupului prin pasă.

În sfârșit, al patrulea, “fără să caute să vadă”, “fără să-l intereseze” transmiterea mingii, fără să fie individualist, reține totuși mingea , inițiind bizare și dăunătoare acțiuni personale. El este deci jucătorul care joacă și deci conduce mingea, fiindcă “îi place”, fiindcă îi place să se simtă “conducând”, “manevrând”, “driblând”, “șarjând”. Desigur, exemplele negative sunt în minoritate.

Cei mai mulți se străduiesc și pasează oportun, de multe ori creator și cu fantezie. De fapt, pasa, relația tactică esențială a jocului, elementul de bază al acțiunii organizate și colective, trebuie realizată indiferent de particularitățile, preferințele și “motivațiile” jucătorilor conform programării din instruire. Ea nu poate rămâne un gest preferențial al jucătorului. Ea poate fi exclusive un automatism, conștientizat, care se declanșează creator în funcție de solicitările jocului.

Mecanismul pasei este complex. În el sânt angrenați direct doi jucători și indirect, mai mulți.

Jucătorul care stăpânește mingea are în câmpul de observație unul sau mai mulți parteneri cărora le-ar putea adresa pasa, plasați printre mai mulți adversari pasivi și activi. Soluția aleasa depinde de clarviziunea sa, de inteligența și logică gândirii sale, de tehnica de execuție și capacitatea fizică de realizare.

Soluția depinde însă și de apelul partenerilor demarcați, de forța și claritatea solicitării pasei. De cele mai multe ori, soluția celui ce pasează este dată de acuitatea apelului unuia dintre potențialii primitori, dezvăluit concret prin demarcaj prompt și evident.

Relația de pasare este bilaterală și reușita o dă eficacitatea tehnico-tactică și fizică a celor doi termeni ai relației, pasatorul și primitorul. Sincronizarea acțiunilor lor, înțelegerea dintre ei, a intenției fiecăruia, anticiparea chiar a reacțiilor fiecăruia, reprezintă condiția pasei reușite.

Clasificarea paselor este determinată de distanța trimiterii lor, direcția, traiectoria, poziția adversarilor și partenerilor, tăria, cerințele tactice ale fazei:

Distanța de transmitere-determină pasa lungă, scurtă și medie;

Direcția de transmitere-pasa înainte, înapoi, laterală și oblică;

Traiectoria transmiterii-pasa înaltă, la semiînălțime, pe jos;

Tăria transmiterii-pasa puternică, “ușoară” sau diferite tării intermediare;

Poziția partenerului-pasa la picior, la întâlnire;

Rezolvarea inedită a fazei: pasa mascată, cu efect, deviată, lobată, auto-pasă.

Jocul, oricare joc, în indiferent care sistem, în orice concepție, angrenează fără excepție toate aceste categorii de pase. Una dintre cerințele tactice ale utilizării paselor indică chiar ca ele să fie cât mai variate, să fie folosite adecvat în raport cu momentul tactic, prevenindu-se astfel jocul uniform și stereotip.

Utilizarea întregului inventar al paselor impune însă o diferențiere și accentuare a unora dintre ele. Această restrângere și esențializare a unui grup de pase de o anumită categorie se face pe seama abordării lor prioritare, fără ca să fie ignorat restul paselor, care nu intră în arsenalul specific, dar sunt inevitabile pe parcursul jocului.

Pasele poartă amprenta concepției și sistemului de joc, fiind determinate calitativ și structural de acești factori. La rândul lor, interpretând invers relația, poate fi acceptată și ideea influențării și chiar a definirii concepției și sistemului de către calitatea și structura paselor.

Problema nu este de a stabili în cazul de față priorități, ci de a accepta corelația dintre natura paselor și sistemul-concepție pe care ele îl servesc, de a înțelege determinarea lor reciprocă, de a înțelege că discordanța dintre ele dezorganizează jocul echipei, anulează concepția și proliferează haotic pase de toate felurile.

De altfel, pasele au se pare nevoie de un factor ordonator și selector, care nu poate fi decât cadrul concepțional al echipei.

Strict intern, rezultând din desfășurarea jocului, pasele se adaptează zonei de teren și fazei de atac în care se execută. Astfel, din faza de inițiere a atacurilor se pornește, de regulă prin pase medii și lungi, înainte, dar mai ales oblice spre lateralul terenului, iar în zona de mijloc pregătirea atacului se poate face prin câteva pase alternante, scurte, medii și lungi, în direcții continuu schimbate, pe jos, tari, la întâlnire, dar și la picior, cu efect, deviate, executate din punct de vedere biomecanic prin pendulări posterioare reduse și localizate la articulația genunchiului și gleznei.

În altă ordine de idei, trebuie menționat că jocul de astăzi, având un pronunțat caracter combinativ, conferă paselor un sporit conținut tactic, ce se exprimă prin realizarea acestor mijloace tehnico-tactice cu o atenție și concentrare care amintesc de mutările din jocul de șah. Fiecare din categoriile de pase servește un anumit mod de a aborda jocul, fiecare dintre ele are o psihologie și o strategie proprie.

Pasa lungă, sub forma degajării, o utilizează apărătorii, iar a lansării și deschiderii, jucătorii din linia de atac. Durata de zbor a mingii, ea fiind o pasă înaltă, este mai mare decât în cazul celorlalte pase, ceea ce face ca la efectuarea ei să se țină seama de acest lucru. De obicei trebuie dată din propriul teren partenerului aflat în zonă liberă sau puțin aglomerată.

Principalul avantaj al pasei lungi este faptul că prin ea se câștigă mai repede teren și, în același timp, se scot deodată din intervenție câțiva adversari. Dezavantajul principal este relativ ușor sesizabilă de către apărători și astfel interceptabilă. Aceasta mai ales în cazul unei tehnici de execuție „telefonate”.

Dintre jucătorii care folosesc pasa lungă, doar unii sunt eficace. Pentru că trebuie spus că ea are două momente care îi condiționează reușita. Prima este lovirea, transmiterea și el nu este decisiv în aprecierea tactică a acțiunii, având o determinare tehnică care se consideră realizabilă prin automatizare. Al doilea, de natură tactică, este adresa, adică locul partener-primitor, care trebuie să se întâlnească liber cu mingea, moment principal al execuției.

Pasele lungi date de Gheorghe Hagi au un caracter surprinzător. Ele se găsesc sau angajează parteneri în spații libere, adversarii fiind puși pe picior greșit.

În opoziție cu acestea, pasele lungi, precise chiar, dar care angajează partenerul „la luptă” cu un apărător sau doi, sunt de obicei ineficace, întrucât sunt interceptate frecvent în urma duelului care urmează.

Pasa lungă, pasă care exprimă inițiativa, combativitatea, personalitatea și uneori inteligența într-o utilizare rațională, caracterizează sistemele moderne de joc. Larga circulație e jucători, infiltrările în liniile de mijloc și apărare, schimbările de direcție presupun cu necesitate pasa lungă.

Pasa scurtă-medie o folosesc toți jucătorii, în toate zonele terenului, în toate momentele jocului. Frecvența ei este sporită în jocul de mijloc și în treimea terenului advers. Este o pasă de siguranță, de studiu și de păstrare a mingii.

Efectuarea ei presupune constituirea unei rețele de jucători în jurul mingii, a unui grup sau bloc ofensiv. Pasa scurtă-medie realizează în cea mai mare măsură jocul colectiv-combinativ, fiind mijlocul de bază al realizării acestuia.

Strategia, pasa scurtă-medie, multiplicată, scoate adversarul din joc, îl privează de posibilitatea posesiei mingii și a atacului. Ea nu are valențele ofensive ale pasei lungi și nici nu-și propune așa ceva.

Pasa scurtă și medie elimină succesiv apărătorii prin combinații și circulații ingenios gândite. În înaintarea spre poartă ea realizează o geometrie variabilă.

Jucătorii, folosind-o, se „mișcă mult”, își schimbă zonele, se demarcă continuu. Pentru că pasa scurtă aglomerează blocul defensiv, îl organizează chiar.

Concepțiile de joc care promovează pasa scurt-medie, fiindcă există suficiente, dezvoltă o anumită „filozofie” a jocului, drept uneori sofisticată, dar care contribuie în orice caz la evoluția gândirii de joc.

În aceste concepții, pasa tinde uneori să se transforme, aparent sau real, din mijloc în scop al atacului. Utilitatea sau inutilitatea acestei atitudini tactice este discutabilă. Mai precis, uneori pasa scurtă și deci multiplicată este necesară, constructivă, alteori nu.

Pasa înainte și pasa înapoi reprezintă, în cadrul circulației generale a mingii, factorul direcției de atac, care și el a suferit unele mutații comparativ cu etapele trecute ale fotbalului.

De unde până nu demult, direcția principală și mai ales frecvența paselor era în special spre înainte în virtutea ofensivei cu orice preț inclusiv a riscului de contraatac advers, astăzi, direcția principală a paselor, deși a rămas „înspre înainte”, s-a modificat oarecum, probabil tot din cauza acestei tendințe de păstrare a mingii, de evitare a pierderii ei și, prin aceasta, a atacului advers. În felul acesta a crescut numărul de pase înapoi și laterale, pase de precizie, siguranță și menținere a atacului.

Acest lucru nu prejudiciază caracterul ofensiv al echipei. Pasa înapoi sau laterală, deși aparent întârzie atacul, are darul de a angaja în circulație un mare număr de jucători, oferindu-le, prin „deschiderea” intermitentă a culoarelor, posibilitatea infiltrării spre poartă.

De la un joc „mereu înainte” s-a trecut la unul „înainte – înapoi – înainte”, cu sporul de viteză pe care fotbalul modern îl aduce și datorită căruia, prin această suplimentare a traseului, nu numai că nu se pierde, ci dimpotrivă se și câștigă teren.

Dacă în primul caz se angaja combativitatea și angajarea riscantă, în cel de-al doilea se mobilizează gândirea, iscusința combinației și al infiltrării.

Dacă primul caz are avantajul deposedării relativ rapide și al contraatacului, al doilea îl are pe cel al unei posibile întârzieri de finalizare. Se pare că cel de-al doilea are coeficienți mai ridicați de eficacitate.

2.2 Combinația tactică

Reprezintă acțiunea comună a doi sau mai mulți atacanți, realizată îndeosebi prin pase, dar și prin alte manevre tehnice și acțiuni tactice, care se efectuează în scopul depășirii unui apărător sau a unui grup de apărători.

Colaborarea prin combinații tactice se organizează deseori în cadrul cuplurilor sau altor grupe de atac. Combinațiile pot avea forma fixă, cum sunt „1-2”-urile și „încrucișările”, sau formă improvizată, ca în cazul relațiilor ad-hoc ce se practică în cadrul circulației de ansamblu.

Combinațiile de forma fixă, aproape invariabile în care jucătorii au de îndeplinit constant aceleași manevre tehnico-tactice, au o importanță reală în stabilirea indicelui de eficacitate a atacului. Ele reprezintă factorul de siguranță și organizațional al acțiunilor de atac, pe fondul astăzi atât de variat al jocului.

La combinațiile cunoscute jucătorii recurg întotdeauna atunci când atacul bazat pe acțiuni spontane nu reușește. Ele sunt un fel de refugiu tactic, căutat ori de câte ori apare necesitatea. De aceea orice echipă care se respectă, orice mare echipă le învață, le stabilește, le aplică.

Combinația stabilă este, înaintea unei relații tactice, una psihică. Cei care combină se sincronizează mental și afectiv. Combinația reușește și devine tactică abia după ce apare omogenitatea spirituală a partenerilor.

Combinațiile spontane sunt de cel puțin aceeași importanță în economia jocului. Ele sunt de fapt cele care, prin creativitatea pe care o angajează, derutează în cel mai ridicat grad sistemul de opoziție al apărătorilor.

Combinațiile spontane presupun, poate mai mult decât cele fixe, unitatea de vederi din partea partenerilor, o cuplare tehnico-tactică a inițiativelor fiecăruia. Iar în legătură cu ele mai trebuie precizat că, deși improvizate, adică deși „făcute” în raport de faza concretă, nu au caracterul superficial pe care termenul l-ar putea sugera. Ele sunt improvizate și spontane, dar au o mare doză de seriozitate și ofensivitate în conținutul lor.

Combinațiile tactice pot fi realizate de formații constante, de pildă, cuplul de atacanți centrali sau grupul fundaș – mijlocaș – extremă, situație în care ele capătă cu timpul forma stabilă amintită mai sus, sau-și acest aspect caracterizează tot mai mult jocul actual-de formați variabile constituie mobil între oricare dintre atacanții aflați în acțiune.

În același timp, combinațiile tactice tind să se transforme astăzi dintr-o circulație a mingii specifică dinamicii mai reduse din sistemele poziționale, într-o circulație interferată a jucătorilor și a mingii, desfășurată în mișcare și avansare pe spații de joc schimbate des.

În ceea ce privește resortul psihic și tactic al combinației, factorul declanșator al inițiativei combinative, acela care stabilește capacitatea și randamentul combinației, trebuie amintit că alături de acordul afectiv dintre jucători, mai intervin și alte elemente care determină relația.

Prioritate par a fi cele de ordin moral, motivațional temperamenal, adică convingerea și dorința de colaborare, care provoacă inițiativa de combinare. Adică provoacă semnul pasei, demarcajul, apelul, susținerea, imboldul. Alături de ele, un rol esențial îl au capacitățile și cunoștințele tehnico-tactice implicate în actul combinației, al fazelor sale, astfel că intrarea în fiecare moment-fază din combinație sa se facă anticipat, ușor anticipat, în măsură să indice partenerului sensul și elementele combinației.

O variantă a combinației tactice, aplicată în fazele fixe ale jocului, îndeosebi la loviturile libere din apropierea porții, este schema tactică. Ea este o combinație bazată pe relații invariabile între executanți, pe pregătirea anterioară a traseelor mingii și jucătorilor, cu aplicare întocmai la momentul potrivit din joc.

Schema, spre deosebire de combinație, dat fiind că este învățată, prezintă într-un grad mai mare caracterul de surpriză al soluției de depășire. În fața ei adversarii rămân deseori pasivi, cel puțin la primele aplicări.

Intervenția lor începe după sesizarea momentului-cheie al schemei, caz în care însă ea trebuie modificată prin variante care să nu permită anticiparea și contracararea.

Circulația tactică cuprinde toate acțiunile cu și fără minge ale atacanților într-o fază ofensivă, desfășurate după o idee comună, printr-o sincronizare corespunzătoare a manevrelor tehnico-tactice, pe care fiecare dintre ei le propune celorlalți.

În cadrul circulației interacțiunile atacanților pot fi programate, adică perfecționate în antrenament într-un anumit mod și redate astfel în joc, sau libere, realizate pe baza inițiativei tehnice a jucătorilor, caz în care înțelegerea reciprocă, care să ducă la omogenitate, la coerență în

Acțiunea de ansamblu, trebuie realizată tot prin cunoașterea unor reguli de mișcare și acționare.

Circulația tactică generală se compune dintr-o circulație a mingii și o circulație a jucătorilor, efectuate concomitent și cu precizie. Eficacitatea circulației este dată de modul în care atât circulația mingii cât și cea a jucătorilor au parametri tehnici, fizici și tactici ridicați.

Circulația tactică poartă amprenta concepției de joc și este particulară sistemului și ideii de joc în spiritul căreia acționează echipa.

Importanța circulației tactice, echivalentă cu mișcarea permanentă, cu demarcajul multiplu, cu viteză și tehnică dinamică, crește în fotbalul modern în care apărările organizate supranumeric pot anihila cu ușurință un atac lent, pozițional, dispus să acționeze predominant pe seama „plimbării” mingii.

Căci trebuie adăugat că în relația „circulația mingii-circulația jucătorilor”, partea care privește jucătorii, adică circulația lor, cu, și mai ales fără minge, capătă un rol tot mai mare, chiar decisiv în obținerea succesului.

Susținerea jucătorului care se află în posesia mingii la distanțe variabile și operante, în poziții posterioare, laterale și anterioare, reprezintă o condiție cu funcții multiple a desfășurării atacului.

Rețeaua de susținere a partenerului și mingii protejează în primul rând acțiunea ofensivă de intervențiile apărătorilor. Atacantul cu mingea, având în jurul său doi sau mai mulți parteneri demarcați, are posibilitatea tehnico-tactică de a pasa, evitând o eventuală acțiune individuală riscantă.

De asemenea, grupul „roind” în jurul mingii își creează soluții noi de continuare a atacului, întrucât cel puțin un component al său va găsi o demarcare optimă prin care să se realizeze depășirea apărătorilor și crearea unei poziții de finalizare.

Grupul de susținere mai are un rol important și anume el menține atacul, având astfel și funcții necesar defensive. Mingea respinsă sau pierdută poate fi recuperată de intervenția prin presing a componenților săi.

Susținerea mingii prin grupaj are un caracter mobil. Grupul se constituie, se destramă și se reface prin oricare din jucătorii echipei, în funcție de traseul atacului și posesorul momentan al mingii.

Aderența la grup are loc indiferent de „postul” de bază, în așa fel încât „omul cu mingea”să aibă o posibilitate reală de pasare și colaborare.

În ceea ce privește rolul jucătorilor care constituie grupul, el este diferit în fiecare moment al fazei. Unii realizează o susținere de atac, demarcându-se, alții una de apărare, plasându-se înapoia mingii, între parteneri și propria poartă, sugerând partenerului o pasă de siguranță sau recuperând mingea respinsă ori câștigată de adversar.

Susținerea și gruparea reprezintă într-o măsură însemnată un factor organizator al atacului și jocului, prin stabilirea unor distanțe favorabile între partenerii în acțiune, prin facilitarea astfel a unor pase și execuții singure.

Această atitudine tactică este în opoziție cu atacul desfășurat pe un front excesiv de larg, care nu permite, din cauza distanțelor mari, susținerea ei, care, datorită acestui lucru, utilizează pasa lungă, de multe ori imprecisă și interceptabilă.

Pentru ca gruparea, menținând atacul, căutând soluții de depășire, să nu prelungească peste necesar timpul de circulație, aglomerând prin aceasta zona cu parteneri și adversari, devenind statică, ea va trebui să aibă o anumită viteză de avansare, o clarviziune care să schimbe neprevăzut direcția atacului, îndreptând-l spre punctele vulnerabile ale dispozitivului advers.

Rețeaua jucătorilor pentru susținerea și sprijinirea partenerului este integrată în ansamblul unitar al întregii echipe.

Jucătorii care temporar nu sunt cuprinși în grup realizează în afara acestuia o susținere indirectă, îndepărtată, așteptând într-o mișcare lucidă activizarea atacului în zonele lor.

Acest al doilea eșalon de susținere păstrează, mișcându-se, distanțe de joc față de grupul implicat în fază, fiind gata în orice moment să preia atacul.

În felul acesta se poate vorbi de un grupaj al întregii echipe în susținerea mobilă și variată a fiecărei acțiuni, grupaj general care asigură eficiența și securitatea tactică a microgrupului angajat direct în acțiunea de atac.

2.3 Modelarea tactică

Modelarea tactică reprezintă acțiunea metodică prin care în cadrul antrenamentului sunt programate și folosite mijloace și forme de organizare care să reproducă întocmai condițiile generale și specifice ale jocului.

Această acțiune pedagogică tinde să realizeze anularea diferențelor care există între lecția de pregătire și procesul de joc.

Formele modelării tactice

Modelarea tactică cuprinde două aspecte și prin aceasta două direcții de acționare în aplicarea ei. În primul rând, oricare joc oferă un model general, pe care instruirea trebuie să-l realizeze și care se exprimă prin:

Specificul și dinamica acțiunilor tehnico-tactice;

Specificul relațiilor de colaborare;

Specificul relațiilor de adversitate;

Imprevizibilitatea jocului echipei adverse;

Atmosfera și conținutul emoțional;

Alți factori a căror influență este neprevăzută.

În al doilea rând, un anumit joc reprezintă unele particularități posibile de anticipat, un model parțial cunoscut, care poate fi programat la antrenamente. Este vorba de:

Locul și ora, terenul de joc;

Specificul publicului spectator;

Sistemul de joc și concepția tactică a echipei adverse;

Caracteristicile de atac și apărare ale adversarilor;

Caracteristicile individuale tehnico-tactice ale adversarilor;

Arbitrajul, etc.

Aplicarea metodei

Modelarea se realizează pe plan instructiv-educativ, pe căi și prin mijloace impuse de caracterul general și special al modelului de joc.

În cazul modelării generale, urmărindu-se ca procesul de instruire să ducă la o eficiență maximă de joc, trebuie să se țină seama de următoarele cerințe metodice:

Deprinderile tactice însușite să aibă o mare stabilitate, ca să se poată manifesta și aplica în condiții variabile de joc;

Prin procesul instructiv de modelare, jucătorii să capete facultatea de a crea și construi procedee și manevre tactice în funcție de desfășurarea jocului;

Deprinderile tactice modelate în antrenament să reziste la solicitările jocului, mai ales la cele psiho-afective.

Modelarea generală tactică programează și structurează relațiile tactice, cele mai generale și mai importante ale jocului, fără de care acesta s-ar desfășura rigid și schematic. Modelarea generală are la bază procese psihice superioare ca imaginația, reprezentarea, gândirea.

Modelarea tactică cu caracter general se folosește de mijloace care îi informează pe jucători de conținutul și structura jocului, cuprinzând:

Analiza caracteristicilor generale ale jocului de fotbal;

Descrierea caracteristicilor activității tehnico-tactice;

Descrierea caracteristicilor tactice ale fotbalului actual;

Analiza cauzelor randamentului tactic, ridicat sau scăzut al jucătorilor echipei proprii;

Vizionarea de filme, dirijarea observației asupra activității lor tactice.

Aplicarea modelării generale tactice a jocului de fotbal se poate obține îndeosebi prin folosirea unor metode de pregătire tactică descrise anterior și anume: metoda acțiunilor-joc și metoda jocurilor tactice.

Totodată, un mijloc important în modelarea tactică îl reprezintă practicarea continuă și ritmică jocurilor obișnuite, prin care se determină perfecționarea experienței de joc care, în fond, reprezintă o capacitate ridicată de a utiliza selectiv și optim bagajul tactic general, în condițiile concrete ale fiecărui joc.

Modelarea tactică cu caracter special, care se referă la condițiile particulare ale unui anumit joc, parțial cunoscute și pentru care poate fi elaborat un program-model de instruire, necesită respectarea unor cerințe metodice și anume:

Deprinderile tactice propuse a fi modelate condițiilor unui joc anume trebuie aplicate ținând seama de elementele cunoscute din jocul adversarului, întrucât folosirea lor are ca scop fie realizarea anumitor relații tactice de colaborare și depășire, fie anularea anumitor acțiuni tactice ale echipei adverse. De exemplu: echipa adversă prezintă un cuplu de atacanți centrali deosebit de eficace. Pentru anihilarea lui, în antrenamentele ciclului anterior acestui joc trebuie programate mijloace care să formeze deprinderi stabile de marcaj, pentru a contracara activitatea cuplului central advers. Aceste deprinderi trebuie, evident, să fie adaptabile și situațiilor în care cei doi atacanți centrali ar acționa și în alte moduri decât cele cunoscute;

Deprinderile tactice componente ale modelului special de joc, în mare majoritate, să constituie mijloace constante de atac și apărare, care însă se vor aplica conform particularităților modelului anticipat. În acest fel, se perfecționează sistemul de apărare, marcajul concret, jocul la mijloc, direcțiile, circulațiile și combinațiile de atac, sistemul de atac, manevrele tactice înșelătoare, etc.

Datorită faptului că deprinderile tactice însușite s-ar putea deregla din cauza numeroșilor factori de influență apăruți în timpul jocului, trebuie ca modelul special să conțină elemente pentru înlăturarea efectelor neașteptate. Acestea, îndeosebi cele de natură psihică, se pot programa în instruire, de exemplu:reacțiile publicului, ale adversarilor etc.

Modelarea tactică specială, deoarece tinde să realizeze întocmai condițiile particulare ale unui joc, îi este analoagă.

Între tactica jocului următor, așa cum este ea anticipată, și cea programată și exersată în antrenamente nu trebuie să existe nici o deosebire. Dezacordul dintre acestea va constitui un avantaj și o surpriză pentru echipa adversă, dacă admitem că acesta a realizat la rândul său, modelarea în mod corespunzător.

Modelarea tactică cu caracter special, în prima etapă a predării sale, anticipează jocul adversarilor și stabilește modelul de joc care trebuie exersat, lucru care se transmite jucătorilor printr-o informare-modelare teoretică și o exersare-modelare practică.

Pentru ca modelarea teoretică și practică să poată fi făcută cu suficientă fidelitate, este necesar ca antrenorul și jucătorii să cunoască bine condițiile în care se va desfășura jocul, precum și particularitățile specifice ale adversarului.

În acest sens, va avea loc o acțiune de culegere a datelor jocului următor, printr-o diversitate de mijloace, dintre care cităm:vizionarea întâlnirilor adversarilor cu alte echipe, filmarea acestora, alcătuirea unei fișe a trăsăturilor care îi caracterizează pe jucătorii adverși etc.

Modelarea teoretică a particularităților speciale ale unui joc reprezintă analiza, prin expuneri, descrieri, convorbiri, filme, fotografii, planșe, scheme, a trăsăturilor speciale ale viitorului joc, ale activității tehnico-tactice a adversarului și, în corelație cu acestea, a echipei proprii.

Practica metodică actuală uzează frecvent de mijloace teoretice ale modelării, îndeosebi prin:

Vizionarea de către antrenor și jucători a întâlnirilor echipei adverse;

Filmarea jocului acesteia și prezentarea sa repetată în fața întregii echipe;

Expunerea teoretică a particularităților de joc ale echipei și jucătorilor adverși

Convorbiri individuale ale antrenorului cu jucătorii, cu privire la caracteristicile adversarilor, la modurile de anihilare a jocului acestora, la cele de depășire a lor.

Modelarea practică specială se obține prin realizarea în lecțiile de antrenament a condițiilor viitorului joc. Acest lucru are, se înțelege de la sine, un caracter de probabilitate, deoarece modelul real al jocului nu poate fi anticipat cu precizie.

Modelarea practică se poate realiza prin următoarele mijloace:

Efectuarea antrenamentului pe terenul viitorului joc sau pe unul asemănător, la ora la care acesta este programat;

Exersarea analitică individuală, pe cupluri, grupe și compartimente a activității tactice propuse a fi realizată;

Efectuarea de jocuri tactice, având ca teme manevrele și acțiunile speciale preconizate;

Alegerea unor adversari individuali asemănători cu adversarii viitori și exersarea mijloacelor tactice speciale în compania lor;

Alegerea unor echipe adverse pentru jocuri pregătitoare, care prezintă trăsături similare viitorului adversar;

Realizarea unor condiții exterioare asemănătoare cu cele ce se presupun a fi la viitorul joc, cum ar fi: un public care scandează numele echipei adverse, echiparea adversarilor de antrenament în culorile adversarilor oficiali.

Modelarea, ca metodă de învățare și perfecționare a tacticii, se aplică diferențiat în raport cu vârsta și gradul de pregătire a jucătorilor și în funcție de obiectivele etapelor, ciclurilor și lecțiilor de antrenament.

La copii și juniori începători se impune modelarea generală a tacticii prin mijloace accesibile, cu ajutorul cărora aceștia să deprindă acțiunile tactice fundamentale în condițiile de joc, ca marcajul, plasamentul, dublajul, grupajul în apărare, ieșirea la atac și pregătirea acestuia, simțul colaborării, demarcajul, combinațiile.

Modelarea specială pentru un anumit joc nu poate apare încă în această etapă, datorită faptului că, prin condițiile impuse, oarecum rigide, ar putea abate atenția tinerilor jucători de la învățarea corectă a acțiunilor tehnice și tactice de bază.

Modelarea generală și specială, într-o corelare optimă, reprezintă metode principale în antrenamentul tactic al fotbaliștilor avansați, ponderea fiecărei forme fiind dată de obiectivele concrete ale pregătirii.

În etapele de pregătire generală, după fundamentarea capacităților fizice sau concomitent cu acestea, se realizează o modelare tactică cu caracter genera, prin care mijloacele de colaborare și de depășire a adversarului sunt reactualizate, perfecționate, ameliorate, prin metodele exersării acțiunilor-joc, ale jocurilor tactice și a celor globale.

Apariția jocurilor în programul de pregătire, îndeosebi a celor din calendarul oficial, mărește ponderea modelării specifice.

În cadrul lecției de antrenament, datorită necesității psiho-fiziologice ca deprinderile tactice să fie însușite în condiții optime, mijloacele modelării generale sau speciale trebuie să ocupe locul principal sau să fie singurele folosite. Este vorba evident de lecțiile în care modelarea tacticii constituie sarcina principală și nu de cele de tip mixt. Cu alte cuvinte, atunci când se urmărește modelarea tacticii, lecțiile nu trebuie să aibă alte sarcini decât aceasta, sarcinile pregătirii tehnice sau fizice urmând a fi realizate în alte ședințe de antrenament. De altfel, într-o dozare atentă, mijloacele modelării tactice pot să asigure pregătirea și în privința celorlalți factori ai antrenamentului.

Reguli metodice

Modelarea tactică, ca proces de programare și realizare a condițiilor de joc în instruire, trebuie aplicată în formele ei generale, într-o împletire echilibrată, ponderea fiecăreia dintre ele fiind la vârsta, nivelul de pregătire, obiectivele de antrenament etc;

La baza modelării tactice stă automatizarea ridicată a deprinderilor și acțiunilor tehnice, modelate și acestea jocului, a acțiunilor tehnico-tactice între doi sau mai mulți jucători și a mijloacelor tactice de bază în atac și în apărare;

Modelarea tactică fiind o metodă de perfecționare a jocului, care reprezintă o activitate complexă de ordin fizic, tehnic, tactic și psihic, implică și acțiunea de modelare a capacităților fizice la efortul solicitat de activitățile tactice;

Metodica realizării modelării cere, din justificate motive psihice și fiziologice, ca modelarea să fie efectuată pe un fond de odihnă și disponibilitate psihică;

Întrucât condițiile concrete ale unui anumit joc nu pot fi cunoscute exact, datorită factorilor imprevizibili, modelarea specială trebuie realizată în suficiente variante care să-i permită aplicativitatea în joc.

2.4 Organizarea tactică a diferitelor forme colective de atac

Concepțiile-sisteme de astăzi, eliberându-se de dispozitive și posturi fixe, datorită sporirii considerabile a susținerii fizice, tehnice și îndeosebi psihice, au la baza exprimării în atac o organizare a acțiunilor aflată intr-un proces de continuă și sesizabilă creștere, care se constituie după cum demonstrează echipele de mare randament-în factori de eficacitate ofensivă și competițională, organizare ce se concretizează în primul rând prin constituirea grupelor și grupajului jucătorilor atacanți în jurul fazei active.

În al doilea rând prin noul mod de obținere a superiorității numerice cu jucătorii proveniți din toate posturile și liniile echipei iar în al treilea rând prin interpretarea nouă a circulației mingii și jucătorilor.

În al patrulea rând prin reconsiderarea jocului tactic fără minge și, în sfârșit, în al cincilea rând, prin constituirea unui mecanism de coordonare a jocului, care să regleze ansamblul dinamic pe care îl exprimă atacul.

Organizarea vine astfel să consfințească stadiul tactic în care se află angajat astăzi jocul de fotbal, să sublinieze o dată în plus prioritatea factorilor organizaționali față de trecutul moment al jocului bazat pe o altă organizare, o organizare prin sistem, pe care astăzi ea nu-l înlătură dar și-l substituie în raport cu elementele vii, dinamice și concepționale reprezentate de grupaj, de superioritate în joc și pe fază, de circulația mingii și jocul tactic fără minge, de coordonarea și reglarea ansamblului ofensiv.

Grupajul, primul factor de organizare a sistemelor ofensive

Grupajul general al echipei, prin apropierea liniilor de fazele active, a reprezentat și înainte o cerință tactică de seamă a vechilor sisteme. Urcarea liniei de fundași la centru, atunci când atacul avansa spre poarta adversă, era și este și în prezent o regulă a acestui compartiment, provenită tocmai din necesitatea micșorării distanțelor dintre liniile echipei și susținerii compartimentului ofensiv.

Tot așa, revenirea vârfurilor spre mijlocul terenului, în sprijinirea jocului de aici, era și este o regulă a liniei avansate de atac, impusă după epuizarea acțiunilor finalizate. Grupajul a fost și rămâne un factor principal de organizare a jocului și atacului.

În sistemele ofensive actuale, prin exemple oferite de echipe ale diferitelor școli și concepții, gruparea își subliniază aceleași efecte, aceleași foloase. Grupajul realizat astăzi se deosebește însă, prin anumite particularități determinate de dinamica nouă a jocului, de cel al sistemelor anterioare.

Astăzi, pe fondul grupării generale a echipei în fazele de atac, recuperare și apărare, continuu un grupaj al fiecărei faze. Iar în ceea ce privește atacul, grupajul apare mobil în fiecare punct momentan al desfășurării acțiunilor. Această mobilitate a grupării, pe lângă efectuarea ei rapidă, se mai exprimă și prin cuprinderea în rețeaua de sprijin a unor jucători proveniți din oricare zonă și post al echipei, în virtutea circulației relativ libere în care sunt angrenați atacanții în faza ofensivă.

Și tot în această mobilitate a grupării mai impune avansarea nucleului astfel format înspre zona porții adverse, într-o viteză care să permită eliminarea succesivă a apărătorilor și în special crearea unor poziții favorabile de pătrundere în spațiul de finalizare.

Grupul de atac are câteva condiționări organizatorice. El se constituie din cel puțin 2-3 parteneri și probabil nu mai mult de 4-5. Are o durată relativ scurtă, de la 1-2 la 20-30 secunde. Grupul nu are o compoziție stabilă.

Din el ies jucători și intră mereu alții. Unii dintre aceștia sunt atacați cu rol demarcant, adică rol de a asigura prin mișcarea în zone libere și avansate continuarea prin pase a acțiunii, alții cu rol de preluare a acțiunii în zone posterioare sau laterale, în cazul în care nu s-a găsit o soluție de înaintare.

Pe de altă parte, în afara grupului activ, în zone alăturate, jucătorii întregii echipe așteaptă în mișcare, într-o mișcare anticipativă și solicitantă, comutarea acțiunii în raza zonei lor, pentru activarea surprinzătoare a acțiunii de atac în mereu alte puncte ale frontului ofensiv. Astfel că întreaga echipă, prin oricare post al său, realizează potențial grupe de joc care intră în acțiune.

Unitățile concrete ale grupului, „formațiile de acțiune”, sunt din punct de vedere numeric și funcțional cuplurile care, spre deosebire de cel cu caracter constant din sistemele poziționale, au o permanentă variație a participanților. Cuplul de astăzi este unul alcătuit din jucătorii sosiți în oricare zonă.

Iar în ceea ce privește rolul jucătorului din cuplu, se manifestă evident o dublă specializare a fiecărui component al său, pe care însă ei o pot îndeplini succesiv atunci când sunt solicitași.

Pe lângă cupluri care, de fapt, reprezintă doar o parte a grupei ofensive, și anume cea la un moment dat activă, aceasta mai înglobează și formații de trei, tripluri, sau ceea ce reprezenta în formă fixă „triunghiul” din WM, cu deosebire că actualul triunghi se desfășoară într-o logică schimbare a pozițiilor. În formația de trei care trebuie cuprinsă într-un grup mai mare, rolul jucătorilor activi este diferit în oricare moment. Pe rând, fiecare devine purtător al mingii, demarcant și susținător, cu tendința de a avansa acțiunea și de a capta activ și alți parteneri.

Ceilalți membrii ai grupului înconjurând cuplul și triplul, și care se află la distanță de joc, caută fie să se activizeze, intrând demarcați și ei în combinație, eliberând astfel partenerii între timp probabil reluați și marcați, fie să realizeze un demarcaj menit să transfere acțiunea în altă zonă, devenind astfel intermediari între acțiunea de joc și cea care se va activa.

Pentru evitarea posibilelor consecințe negative, pentru evitarea fazei statice și a supraaglomerării pe care inerent aceasta o produce prin acoperirea fără avansare și fără eliberare a adversarilor și partenerilor la locul acțiunii, se impune mutarea ei la timp în alte spații libere și firește avansate, și totodată avansarea unui continuu demarcaj al celor din grup, cu tendință de înaintare; de asemenea, se mai impune, în sfârșit, ca posesorii succesivi ai balonului să efectueze manevre simple, directe și în viteză.

b. Superioritatea în joc și pe faza de atac, al doilea factor de organizare a ofensivei

O bună perioadă de timp, delimitată cu aproximație de anii 60-70, prelungită și astăzi, a impus atacul desfășurat în terenul advers ca pe un reflex împotriva apărării organizate și apărate, ca o realizare cu participare numerică ridicată, adică supra numerică față de compartimentul și faza defensivă. Era evident, reacția tactică firească necesară depășirii apărării aglomerate.

Practica continuă a superiorității numerice în atacul din spațiul defensiv al echipei adverse, deseori a aglomerării în această zonă, a determinat însă consecințe complexe atât asupra atacului care declanșase acțiunea cât și asupra apărării pe care o suporta.

Atacul și atacanții și-au dezvoltat pe de o parte niște capacități tehnico-tactice specifice jocului de aglomerare, îndeosebi driblingul și subtilitatea combinațiilor, forța de pătrundere și finalizarea agresivă, dar au câștigat, pe de altă parte, o circulație prelungită în fața zonei adverse, centrările în careu „la bătaie” îndeosebi aducerea de noi întăriri dintre jucătorii liniilor defensive propriu-zise, prin care aceste deveneau vulnerabile la contraatacurile adverse.

Apărarea, la rândul ei, tinzând și ea la o superioritate numerică, și-a retras dintre jucătorii liniilor avansate pe unii din cei cu sau fără aptitudini defensive, păstrându-și pentru momentul de atac două trei vârfuri, care însă se găsesc cu timpul, datorită chiar achizițiilor tehnico-tactice făcute împotriva aglomerărilor, mijloacelor depășirii dispozitivului defensiv, rărit prin urcarea în atac a unora din componenții săi.

S-a ajuns astfel-și nenumărate cazuri o dovedesc-la situația paradoxală ca o echipă care atacă supranumeric să nu-și poată finaliza ofensiva din cauza necunoscutelor dificultăți ale jocului aglomerat, dar să-și supună prin aceasta propria defensivă contraatacurilor adverse în timp ce echipa ce se apără cu 7-8 jucători și atacă cu 2-3, să beneficieze de posibilități mărite de finalizare.

La concluzia corectării acestei situații s-a ajuns mai puțin pe cale teoretică și mai mult pe una practică, pe cea pe care dezvoltarea fizică, tehnică și tactică au creato în condițiile dat.

Atacanții căliți de disputa cu apărările supranumerice și-au perfecționat cu timpul, prin joc și antrenament, într-o astfel de măsură posibilitățile de depășire, atingând pragul unui nou nivel calitativ specific, încât le-au permis ca, printr-o sincronizare superioară în cadrul unor grupe ofensive de 2-3-4 dintre ei, să acționeze eficient asupra adversarului, chiar asigurat supranumeric, demonstrând se pare inutilitatea desfășurării atacului în toate încercările sale, printr-un efectiv general numeric superior apărătorilor.

Această nouă direcție a organizării ofensive înlocuiește pe plan concepțional și practic noțiunea „superioritatea numerică în atac”, cu o alta, care s-ar putea defini ca „superioritate de joc în atac”, noțiune ce indică mai precis noua modalitate de purtare a acțiunilor în această faza.

Superioritatea nu neapărat numerică, în fazele de atac este decisă în lupta cu apărătorii de indicii superiori ai atacanților față de cei ai apărătorilor în ceea ce privește pregătirea și angajamentul psihofizic, pregătirea tehnico-tactică individuală, și mai ales, gradul de omogenizare a grupelor de atacanți.

Mariile echipe, și sporadic cele care joacă în deplasare, atacă rareori supranumeric în fazele de finalizare, întrucât ele desfășoară acțiunile ofensive într-o asemenea viteză și organizare pe grupe de atac suficiente numeric, întrucât este imposibil și inutil să fie aduși în spațiul de 30-40 metri din fața porții un număr sporit de atacanți, dintre care o parte nu ar avea vreun rol esențial în pregătirea sau finalizarea atacului. Apariția în atac a jucătorilor liniilor defensive are loc la aceste echipe în condițiile în care unii atacanți propriu-zis au rămas pe poziții retrase suplinitoare.

Superioritatea numerică totală în atac își reduce din aplicabilitate și pentru motivul că la apariția unui număr ridicat de atacanți, apărarea răspunde tot printr-o asigurare numerică ridicată, ceea ce duce la o aglomerare generală care dezavantajează în primul rând atacații.

Superioritatea în atac, care uneori se poate baza și pe o superioritate numerică generală, se realizează în mijloace diverse, determinate de concepția ofensivă a fiecărei echipe. În primul rând, obține avantaj în atac echipa care-și instruiește și dispune de jucători rapizi, clar-văzători și clar-pasatori în mijlocul terenului, care să asigure în această zonă un joc în viteză simplu și direct, capabil să surprindă apărarea adversă neaglomerată.

În al doilea caz, superioritatea ofensivă trebuie să asigure un grup omogen de atacanți, pregătiți fizic, tehnic și tactic, cu o mare rază de acțiune, cu mobilitate în cadrul acesteia, cu o forță de penetrație și finalizare, în stare să formeze în mereu alte zone cupluri sau nuclee de 3-4 jucători, care să depășească opoziția apărătorilor.

În al treilea rând, o altă superioritate în atac, pe care fotbalul avansat o relevă, este jocul și acțiunea interferată a atacanților pe toate zonele ofensive ale terenului, cu apariții ale componenților liniilor de mijloc și fundași pe culoare create în dispozitivul advers, consecință tocmai a părăsirii zonelor de bază de către atacanții titulari.

Ieșirile atacanților, concomitent cu intrările partenerilor din liniile retrase, realizează tot o superioritate numerică, dar de un gen mobil și producător de surprize.

Analizând mai departe tendințele destul de manifeste ale atacului actual, și mijloacele sale de executare, se poate aprecia că el tinde, în al patrulea rând să se desfășoare de la o mai mare distanță, de pe poziții de mijloc, prin aruncare în finalizare a acelor grupe omogene și mobile despre care a fost vorba, compuse din jucători complex antrenați, cu disponibilități de finalizare – ca reflex al numărului redus al atacanților – nu se mai face supraaglomerată.

Aceste grupe obțin mai mult decât obțineau cei 7-8 atacanți ai atacului supranumeric, care masau propriul careu de 8-9 apărători. Dacă totuși rămâne valabilă o superioritate numerică în atac, fiind imperios necesară, este vorba de cea obținută în faza activă de atac și care se exprimă în raportul numeric superior al atacanților față de cel al apărătorilor, într-o zonă de joc oarecare, cât mai aproape de poarta adversă și nu în raportul dintre toți atacanții și toți apărătorii din spațiul porții echipei în apărare.

În ceea ce privește tactica concretă a obținerii unei superiorități numerice și de joc pe fază, se remarcă câteva posibilități de realizare a ei, dintre cele mai evidente fiind constituirea grupelor de atac într-un raport numeric superior adversarului, comutare în zone avansate și libere a acțiunii, cu formarea în ele a altei asemenea grupe, participarea la pregătirea atacului din mijlocul terenului a unor jucători ai liniei de fundași, demarcaje de atragere a adversarilor în zone false de atac și infiltrarea în cele eliberate, prin acțiuni ale cuplurilor sau triplurilor, sporirea vitezei de parcurgere a terenului, prin acțiuni între 3-4 atacanți, cu eliminarea adversarilor din această zonă.

Circulația mingii, al treilea factor organizațional al atacului

Activitatea de bază și esențială a fazei de atac, aceea care îi conferă conținut, mișcare și organizare, o reprezintă circulația mingii și, alături și prin ea, circulația de jucători.

Circulația mingii se definește ca o transmitere a obiectului de joc între partenerii aceleiași echipe, în scopul depășirii opoziției adversarului și a înscrierii golurilor în poarta acestora.

Ea reprezintă rezultatul interacțiunii dinamice a unui grup de jucători, în care purtătorul mingii, interpretând din punct de vedere tactic momentul, retransmite balonul prelucrat individual altui partener, pentru ca acesta la rându-i să realizeze același proces.

Circulația este în acest sens rezultatul atitudinii și acțiunii active și conștiente a mai multor jucători, solicitați concret și simultan de o oarecare fază de joc, a interacțiuni dintre ei, bazată pe efectuarea unor manevre optime, capabile să o mențină și avanseze.

Determinarea indicilor calitativi și ai randamentului circulației mingii are loc în raport cu nivelul pregătirii fizice, tehnice și tactice, acești factori realizând în mai mare sau mai mică măsură caracterul conștient elaborat sau spontan, întâmplător al itinerarelor mingii pe teren.

Ei se constituie ca factori-suport ai posibilității reale de circulație, de transmitere și menținere a mingii în posesia momentană a unei echipe. Întrucât însă finalizarea, scopul final al circulației, întâmpină serioase opoziții ale apărării, drumul mingii trasat de atacanți nu numai că trebuie realizat cu dublaje fizice, tehnice și tactice corespunzătoare, dar se cere efectuat conform unei logici de joc care să permită depășirea adversarului.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât valoarea generală a echipelor este mai ridicată, cu cât echilibrul dintre partenerele de întrecere este mai apropiat.

Iar în al treilea rând, circulația este determinată de solidaritatea și rezistența factorilor psihoafectivi ai jucătorului și echipei la influențele perturbatoare ale cadrului exterior sau interior al jocului, dat fiind faptul că unele dintre acestea, manifestate în forma lor negativă și în special miza jocului, arbitrajul, ostilitatea publicului, pot diminua și anula concentrarea psihică, atenția, promptitudinea, inițiativa, componente structurale ale actelor tehnico-tactice cuprinse în manevrele circulației.

Rezistența psihică, combinată cu relaxarea și curajul inițiativei, asigură exprimarea mijloacelor de circulație, posibilitatea, claritatea și eficacitatea lor.

Fotbalul actual evidențiază prin varietatea școlilor, sistemelor și concepțiilor o anumită diversitate a formelor prin care se realizează circulația mingii.

Forma de circulație, noțiune și componentă a unui întreg care este sistemul sau concepția, trebuie admisă ca un mod prioritar și majoritar al tuturor acțiunilor de transmitere.

Forma de circulație constituie concomitent rezultatul particularităților tehnice și psihice ale jucătorilor și echipei, îmbinate cu dirijarea metodică și tactică propusă de antrenori. Într-o încercare mai precisă de determinare a cauzelor prime care o stabilesc într-un anumit fel și nu în altul, se poate sublinia rolul particularităților naționale, sociale, temperamentale și de educație ale jucătorilor și antrenorilor.

Dar, tot în categoria cauzelor prime, intră și rolul și acțiunea procesului de antrenament, ale mentalității și atitudinii formate printr-o educație permanentă, asupra formelor de circulație pe care jucătorii unei echipe le dezvăluie în meci.

Aceasta vine să întărească ideea că forma circulației mingii se referă în cazul fotbalului la conținutul intern și esențial al acțiunilor. Circulația directă reprezintă un aspect exterior, vizibil al activității de atac, dar ea are la bază o concepție și materialitate despre joc și victorie, este un rezultat al orientării ofensive direct angajate, de abordare a întrecerii. Iată de ce între un anumit mod de circulație și trăsăturile generale ale educației fotbaliștilor și psihocomportamentul lor există o indisolubilă legătură, pe care ei, jucătorii de fotbal, o etalează pregnant în jocul și disputa lor.

Mecanismul circulației mingii este complex. El constituie o împletire de acțiuni învățate cu altele spontane, și totodată o împletire de acțiuni tehnico-tactice specifice. În circulație sunt cuprinși mai mulți atacanți dintre care doar doi sunt activi, pasatorul și primitorul, ceilalți fiind însă și ei potențiali primitori.

Posesorul general al mingii într-o activitate conștientă realizează anterior și în timpul manevrării acesteia un lucru psihic și tactic de informare asupra configurației faze în care este integrat în care el stabilește, după capacități, poziția, acțiunea și intențiile de joc ale partenerilor și adversarilor în raport cu care decide și efectuează o anumită continuare a circulației.

Soluția pe care o propune reprezintă rezultatul colaborării și înțelegerii cu coechipierul primitor și, dacă aceasta coincide cu cea pe care primitorul, printr-un apel oarecare, a anticipat-o și sugerat-o, atunci cuplarea celor doi are loc și circulația continuă fluent.

Dacă însă posesorul mingii decide și realizează soluții care sunt preluate de către primitori fie din cauza nereceptării lor, fie a dezacordului cu ele, atunci cuplarea întârzie sau nu se realizează, iar jucătorul cu mingea, prelungind manevrarea ei, caută altă soluție, cu alți parteneri.

În relația principală a circulației mingii, aceea dintre pasatori și primitori, alături de raporturile psihice și tactice intervine și are un rol decisiv în cadrul cuplării calitatea deprinderilor tehnice prin care cei doi jucători urmează să colaboreze și să continue acțiunea. Dacă soluția pasatorului apelul și demarcajul primitorului asigură condiția tactică a relației, promptitudinea, precizia și felul pasei precum și tehnica preluării și manevrării imediate realizează concret actul cuplării.

Alături de cei doi membri activi, la circulație mai participă, într-un grupaj de susținere, în funcție de locul momentan al desfășurării ei, și alți jucători care, printr-o mișcare continuă conform regulilor concepției, printr-un demarcaj multiplu, prin menținerea unor distanțe de joc față de posesorul mingii, îi adresează acestuia apeluri succesive de continuare a acțiunii, diversificând în felul acesta, surprinzător pentru adversar, posibilitățile de atac viitoare. Astfel că circulația generală a mingii se realizează cu contribuția la fel de activă a tuturor jucătorilor de câmp, a fiecăruia într-un anumit mod, eficiența ei fiind determinată de contribuția pe care fiecare ăi-o aduce, pe rând, acțiunii în lanț începută undeva pe teren și încheiată în spațiul porții adverse.

În jocul actual, circulația mingii urmând dinamica crescută a acțiunilor, mișcarea interferentă a atacanților pe mai multe zone, combativitatea agresivă a apărătorilor, precum și alte achiziții fizice, tehnice și tactice se desfășoară încadrată în câteva legi-reguli care îi decid randamentul. Ele sunt de la echipă aceleași și, în parte, și altele, reliefându-se totuși unele cu caracter comun și variabilitate generală.

În primul rând, circulația mingii tinde să devină tot mai simplă și directă, cu pase date la prima soluție și intenție, fapt care-i conferă cursivitate și siguranță în detrimentul acțiunilor încărcate defectuos din punct de vedere tehnic și complicate de cel al gândirii și soluțiilor tactice.

În al doilea rând, circulația din jocul echipelor avansate evidențiază un profund caracter colectiv al tuturor relațiilor dintre parteneri, care face ca mingea să avanseze din om în om printr-o susținere generală a ei de către toți componenții echipei și în care manevrele individuale se fac strict în scopul asigurării unor soluții mai favorabile și eficace de continuare, cu eliminarea adăugirilor care frânează înaintarea.

Apoi, în al doilea rând, circulația aceasta simplă, directă și colectivă este mai creatoare și mai surprinzătoare decât cea care rezulte înainte din prelucrarea individuală a jucătorilor mai mari sau mai mici din echipă. Este mai creatoare, ca rezultat al elaborării sale colective gândite și realizate, și aceasta reiese în special din modul în care adversarii sunt eliminați din intervenție, în care mingea este menținută în posesia echipei în atac, în care ea ajunge la finalizare.

Caracterul elaborat și creator al circulației ofensive permite subordonarea ei concepției, intențiilor tactice și de rezultat, precum și diverselor variabile survenite în timpul jocului. În felul acesta se motivează diversitatea formelor de circulație, de la cea directă, în viteză, simplă, trecând prin cea calculată, prudentă, până la circulația temporizatoare, de așteptare și atragere.

O dată cu elaborarea tot mai accentuată a traseelor mingii în teren, precum și datorită acumulării paralele în pregătirea fizică și tehnică, se pune în prezent problema direcționării paselor în cadrul circulației după regulile fizice cele mai avantajoase depășirii adversarilor, avansării sigure și rapide și menținerii posesiei mingii. Este vorba aici de sensul acțiunilor și paselor care constituie circulația, de eficacitatea și siguranța ce trebuie s-o realizeze în momentul întâlnirii ambilor parteneri ai relației. Astfel, pe fondul general al avansării în viteză suficientă, perpendicular pe poarta adversă, apar reguli care condiționează transmiterile mingii de la jucător la jucător. Acestea se referă la drumul în zig-zag a mingii, a pasei date oblic, și nu în linie, prin care este favorizată preluarea pasei date oblic, și nu în linie, prin care este favorizată preluarea acțiunii și posibilitatea continuării ei certe.

Și tot cu privire la sensul paselor din circulație și chiar al acesteia în ansamblu, se cere efectuarea ei prin schimbarea la timp a direcțiilor de acțiune, a intențiilor chiar, dacă ele au fost sesizate de apărători. Se evită astfel „telefonarea” și interceptarea transmiterilor, marcarea și deposedarea componenților nucleului de sprijin al mingii.

În virtutea altei cerințe tactice, circulația mingii trebuie să avanseze într-o viteză mărită, care să o depășească pe cea cu care apărătorii se repliază, și această cerință este valabilă începând cu locul declanșării atacului, ce poate fi chiar în partea proprie de teren, și continuând îndeosebi în mijlocul acestuia, în scopul surprinderii blocului defensiv al apărării dezorganizat și disperat. Viteza de acțiune este dată firește de viteza cu care fiecare atacant soluționează corespunzător actul tehnico-tactic ce îi revine ca membru al circulației de ansamblu,și care la rândul ei, este dată de rapiditatea preluării mingii, descoperirii soluției de continuare și efectuării ei. În acest ultim proces au loc, de regulă, întârzierile de circulație, și ele apar atunci când posesorul mingii întârzie tehnic interceptarea, găsește prea târziu soluția tactică, a balonului, aspect care apare des la echipele fără un cadru concepțional exigent.

Reținerea „în plus” se face pentru ca jucătorii – cei care rețin – au inversat în mentalitatea lor tactică, raportul logic dintre jocul colectiv-combinativ și cel individual, pentru că ei, atunci când primesc mingea, în loc să-și pună întrebarea urgentă „cui pasez,

cum avansez?”, î-și realizează în primul rând „numărul tehnic”, prin care întârzie și uneori blochează cursivitatea circulației.

„Frânarul”, căci așa i se spune jucătorului care ține mingea în manevre individuale, simte plăcerea „înaintării” sale, datorită trecerii în viteză pe lângă el, care stă pe loc, a apărătorilor adverși ce se grăbesc la recuperare.

Iluzia optico-motorie de care e cuprins, care îi procură satisfacții modice, de fapt pseudosatisfacții, îl face să țină mingea, să n-o paseze, închipuindu-și că el este cel în mișcare, în înaintarea printre apărători, când în realitate aceștia din urmă au această însușire.

Desigur, acest individualism tactic nu constituie o fatalitate, ci o deprindere greșit informată, consecință a unui proces educativ și instructiv greșit. Jucătorii echipelor exigent conduse, formați la școala unei responsabilități ridicate, nu manifestă asemenea abateri tactice. Acțiunile personale le sunt filtrate optim de concepția și mentalitatea lor tactică, în care integrarea în vederea obținerii victoriei ocupă un loc principal.

În sfârșit, realizarea formei de circulație, a sistemului de pase, a vitezei și mai ales a strategiei ei o decide și o controlează în teren, în marea majoritate a cazurilor, jucătorul coordonator al echipei.

Acesta, prin forța personalității și autorității sale tehnico-tactice, imprimă partenerilor acea psihologie a fiecărei acțiuni de atac, care poate însemna viteză debordantă, atragerea adversarului, temporizare sau joc direct.

În același timp, el având zona principală de acțiune în mijlocul terenului, asigură legăturile între grupele de atac și între liniile echipei, și tot el distribuie sarcini partenerilor cu privire la participarea lor în diversele momente ale circulației.

În acest sens, coordonatorul tehnico-tactic al echipei exercită un rol organizator și stabilizator al circulației mingii și, prin aceasta, al ideii și concepției de joc unitare.

Jocul fără minge în atac, al patrulea factor de organizare a ofensivei

Este desigur cunoscut, fiind determinat precis, timpul efectiv în care un jucător se află în contact direct cu mingea și, implicit, cel pe care trebuie să-l valorifice în lipsa balonului. El se limitează la 3-4 minute din cele 90 ale unei partide.

În rest, jucătorul este prins în activități defensive, de recuperare sau ofensive, cu caracter anticipativ. Timpul de joc fără minge capătă în economia generală a întâlnirii un conținut tot mai activ și mai integrat.

Jucătorul fără minge-dacă echipa sa este în atac-se demarcă sau susține acțiunea; dacă aceasta a pierdut mingea, luptă prin presing pentru recuperarea ei, iar dacă se apără, efectuează marcajul sau deposedarea.

Prin mijloace tactice foarte clar precizate, el rămâne în contact direct și permanent cu jocul. Abonarea lor, chiar parțială și sporadică, reprezintă un minus în efortul total al unei echipe în lupta cu adversarul, minus care, multiplicat la nivelul unui jucător sau a mai multora, pe timpul diverselor faze, precum și a jocului în întregime, determină ruperea echilibrului de randament în defavoarea echipei cu un timp pasiv mai mare.

Iată de ce lupta pentru activizarea tuturor jucătorilor în cele trei faze fundamentale, atacul, recuperarea și apărarea, este una dintre cele mai caracteristice ale fotbalului modern. Iar activizarea totală a fiecărui jucător constituie una din rezervele de eficiență propuse de metodica, tactica și strategia actuală a jocului.

Jocul fără minge este solicitant fizic-întrucât un fotbalist parcurge între 5 și 12 km în alergări de diferite intensități, dintre care uneori 2 km în viteză maximă-și, la fel de mult, psihic, deoarece numai în condițiile unei responsabilități sporite, acest efort fără balon poate fi acceptat și susținut. Mai ales că, nu întotdeauna, la capătul său, jucătorul are satisfacția întâlnirii cu mingea.

Conținutul activității tactice ofensive fără minge este dat în primul rând de acea motricitate diversă pe care jucătorul o depune în vederea activizării sale, a intrării în fazele de joc și a manevrării efective a balonului.

Este vorba de demarcaj, schimb de zone, infiltrării. Și tot în conținutul acestei activități se cuprind acțiunile de susținere, de constituire a grupelor de atac, de suplinire a unui partener apărut în liniile retrase.

Jocul fără minge mai cuprinde-și nu în ultimul rând-demarcaje și acțiuni de diversitate tactică, prin care sunt captați adversari într-o anumită zonă, falsă, în vederea lansării atacului în spații opuse.

Iar în ceea ce privește mișcarea pe timpul desfășurării fazelor în zonele relativ îndepărtate, în care momentan jucătorul nu se află și nu poate fi integrat direct, ea este una de pregătire pentru activizare, de apropiere la distanțe de intervenție. În acest caz, jocul fără minge are un profund caracter anticipativ, el realizând un plasament dinamic, capabil în orice moment să aducă jucătorul în posibilități concrete și eficiente de joc.

Dar, mișcarea permanentă și jocul fără minge au o importanță deosebită în realizarea dinamicii de ansamblu a unei concepții și a unui sistem de atac. Căci aceasta, alături de osatura vizibilă și concretă pe care o evidențiază dispozitivul, circulațiile, combinațiile și execuțiile tehnice, mai conțin ca susținătoare și ca material corelant o mișcare a jucătorilor și echipei, mișcare specifică concepției, sistemului și ideii de joc.

Din punct de vedere tactic, jocul fără minge se efectuează în raport cu câteva repere. Astfel, jucătorul care urmărește realizarea unui plasament de joc și activabil, se va mișca uneori în funcție de poziția mingii, alteori, de poziția și acțiunea partenerilor, într-un al treilea caz, de ce a adversarilor.

Totodată el se va mișca conform sarcinilor specifice zonelor sale principale. Iar în situațiile în care nu-și dereglează raporturile cu factorii de mai sus, va putea întreprinde independent acțiuni fără minge, care să-l aducă eventual spre o activizare oportună.

Dar, în majoritatea cazurilor de mare omogenitate, care exprimă o mișcare coordonată a subansamblurilor, jucătorul acționează predominant în corelație cu grupul în care temporar este cuprins, în corelație și dependent de inițiativa posesorului mingii și inițiativele celorlalți parteneri fără minge.

Firește, unității care-l integrează, el poate uneori să preia inițiativa mișcării, dar numai în condițiile în care are certitudinea că ceilalți parteneri vor accepta și susține această inițiativă și numai dacă aceasta corespunde trăsăturilor specifice concepției. În caz contrar,el se poate rupe de grupul de joc, reducându-i funcționalitatea.

În ceea ce privește sursa psihică a jocului fără minge, se poate sublinia că ea înseamnă concomitent cunoașterea unor legi și reguli tactice privitoare la această activitate, dobândite în antrenamente și competiții, capacitatea volitivă de a le declanșa și menține, precum și aptitudinile, se pare naturale, de susținere a mișcării în mod eficient.

În legătură cu caracterul tactic pe care trebuie să-l aibă jocul ofensiv fără minge, apare-și în prestațiile echipelor și jucătorilor de performanță acest lucru se manifestă clar-necesitatea ca el să fie rațional în ceea ce privește volumul și intensitatea efortului fizic.

Mișcarea fără minge este tactică, având scopuri de joc precise. Astfel că numai efortul depus în scopuri tactice se justifică. Numai acesta este rațional.

Alergarea inutilă, „în gol”, prin care nu se câștigă, ba chiar se pierde conținut tactic, denotă fie o necunoaștere a regulilor de mișcare, fie un simț specific încă neformat. Ca atare, ea este atactică și nu se încadrează în activitatea și calitatea organizațională pe care o are jocul fără minge.

Coordonarea atacului, al cincilea factor de organizare ofensivă

Caracterul organizat și unitar al fazei ofensive implică existența unui sistem de coordonare a acțiunilor, care să exercite asupra lor o influență selectoare, corectantă și combativizantă. Dintotdeauna factorii regulatori și coordonatori ai atacului au fost concepția și sistemul, ideea tactică generală și cea specială și conducătorul de joc.

Lor le-au fost adăugați din exterior antrenorul, conducerile de echipă. Și în unele cazuri forța opiniei publice. În ultimul timp, coordonarea atacului a fost și este influențată de miza jocului, de cunoștințele tot mai sporite ale jucătorilor cu privire la teoria și tactica fotbalului, de spiritul colectiv crescut al echipei, care devine prin el însuși factor coordonator.

Dacă până nu demult concepția, sistemul și programarea tactică proprie echipei avea un rol secundar în raport cu cel al jucătorului coordonator care prin activitatea sa tehnico-tactică orienta jocul pe un făgaș sau altul, astăzi importanța cadrului competițional în coordonarea jocului ofensiv crește în raport cu cea a coordonatorului care se implică în aceasta.

Probabil că această inversare a rolurilor a avut loc datorită perfecționării generale a jucătorilor, a apropierii valorii lor, de a jucătorilor de excepție, precum și datorită organizării noi a apărării, care a găsit resurse tehnico-tactice de anihilare a acestora prin acel marcaj om la om ce a solicitat atacul, după această anihilare, dezvoltarea altor jucători cu funcții coordonatoare sau a altor mijloace cu această calitate.

Acest cadru concepțional care direcționează activitatea ofensivă a jucătorilor în a cărui compoziție deține un rol important, dar nu întotdeauna prioritar, jucătorul conducător, își extrage capacitățile coordonatoare din această disciplină tactică a echipei, care unește și dirijează jucătorii spre victorie pe baza unor motivații de o tărie suficientă, făcându-i pe toți să acționeze conform regulilor de joc și de atac programate în procesul de antrenament.

Cadrul concepțional al echipei nu dizolvă personalitățile. Dimpotrivă, el este asigurat și controlat în teren de coordonator, a cărui primă funcție este tocmai aceasta, pe lângă el mai contribuie prin măiestria sa la conducerea atacului.

Trebuie înțeles astfel că datorită limitării de către adversar a posibilităților tehnice a conducătorului de joc, rolul său s-a lărgit și îmbogățit. Din simplu pasator, cum era în sistemele trecute, a devenit exponentul și dirijorul concepției echipei, strategul și principalul ei animator moral.

În noua ipostază el nu este doar primul tehnician, colector și distribuitor al paselor, ci și dispecerul care conduce și reglează mișcările și acțiunile partenerilor, asigurându-le posibilități concrete ca ei înșiși, în anumite situații, să exercite funcții conducătoare.

Apariția și menținerea forței unui cadru concepțional, care să canalizeze într-un anumit mod, considerat eficace, acțiunile ofensive ale jucătorilor, poate avea loc atunci când sunt îndeplinite anumite condiții de ordin psihologic, tehnic și tactic.

Aceste condiții în primul rând psihologice și morale, se referă la capacitatea de integrare a jucătorilor la imperativele concepției și ideii tactice, la conformismul lor conștient,la acceptarea, prin aceasta, cu încrederea factorilor coordonatori ai jocului, reprezentați de concepție, sistem strategie și sarcini speciale,la acceptarea conducerii din teren de către coordonatorul echipei.

Totodată,în aceste condiții mai este cuprins caracterul relațiilor dintre jucători, nivelul de coeziune psihotactică a echipei și, de asemenea, calitatea și tăria motivațiilor de acțiune și luptă, a căror potență conducătoare este însemnată.

Toate aceste condiții formează starea propice actului coordonator, adică acea stare în care jucătorii se lasă conduși și sunt capabili, la rândul lor, să retransmită ideea comună. În ceea ce privește tehnico-tactica concretă a coordonării atacului, trebuie subliniată încă o dată extinderea gamei mijloacelor de conducere pe care a suportat-o în ultimul timp jucătorul cu numărul 1 al echipei.

Alături de claritatea, frecvența și eficacitatea paselor, eventual și de claritatea de marcator, el este astăzi un fin observator al jocului, portavoce a concepției echipei, care descoperă soluțiile de depășire a apărătorilor, mobilizatorul tuturor acțiunilor de atac. El, coordonatorul, nu mai este de obicei „inter drept”, ci un jucător polivalent, cu deprinderi universale.

El polarizează acțiunile, dar este capabil să le și transfere unor parteneri aflați în poziții mai bune. În mentalitatea sa tactică, a coordona jocul de atac nu înseamnă în primul rând a colecta mingiile și a le prelucra personal, ci mai ales a juca astfel încât să favorizeze activitatea partenerului.

Și în acest lucru el îl reliefează prin pase directe, clasament de atragere, comutări inedite de acțiuni, susțineri, infiltrări precum și, la momentul oportun, prin acțiuni personale decisive.

Din punct de vedere psihic el este echilibrat, egal, autoritar și frenetic când se impune. Iar, în ceea ce privește trăsăturile de caracter, este capabil și chiar dorește să investească succesive în joc, pe oricare din partenerii săi cu atributele conducerii.

Concluzia este că în atacul actual coordonarea este multiplă, succesiv multiplă. În pofida faptului că există totuși în echipă un jucător care întrunește calitățile generale ale conducerii, dar care nu le concentrează asupra sa, ci le corelează cu cele pe care și alți jucători le au.

Din caracterul multiplu al acului coordonării atacului, din faptul că jucătorii își transferă inițiativele coordonării în raport cu coerența jocului – prin care ei exercitându-și un nou și esențial mijloc de coordonare – rezultă direcția pe care s-a înscris în fotbalul modern conducerea atacului, și anume a conducerii partenerilor și acțiunilor lor conducătoare.

Aceasta, în locul colectării mingilor, a paselor și acțiunilor cu acceptarea și susținerea partenerilor, a acelora capabili să preia și să conducă momente de joc.

O problemă care nu a fost încă pusă în teoria și tactica conducerii atacului și în general a jocului o constituie comunicarea.

În procesul complicat al luptei sportive, în timpul închegării acțiunilor, atunci când jucătorii intră în relații de pasare, susținere, de marcare sau infiltrare, când caută să se sincronizeze ar fi oare posibil ca mijloacele de comunicare dintre ei să nu constituie elemente de luat în considerare?

Ar putea avea loc un joc organizat și omogen fără diversitatea apelurilor pe care și le fac reciproc jucătorii? Nu contribuie oare aceste apeluri, prin calitatea lor, la realizarea unității de joc? Bineînțeles că da. Fără comunicare sau cu una inadecvată jocul devine haotic, supus întâmplării.

Practica jocului a consacrat de-a lungul anilor nenumărate mijloace de comunicare între jucători. Este vorba desigur de acea comunicare ce are loc în vederea înțelegerii din timpul acțiunilor în vederea sugerării, anticipării sau prevenirii fazelor și chiar a aprecierii rezultatelor lor.

Iar, în dinamica actuală a jocului, în comparație cu cea a sistemelor poziționale, rolul și frecvența mijloacelor de comunicare sunt crescute.

Astăzi, într-o dispută cu adversarii, atât de organizată, desfășurată pe mai multe zone, comunicarea este diversă. Apelul verbal, în anumite limite regulamentare, rămâne principalul mijloc de comunicare și colaborare. Utilitatea sa este evidentă. El declanșează, conduce și corectează relațiile tactice.

Îl urmează, având un rol mereu crescut, apelul tactic, neverbal și motric. Jucătorul își solicită partenerul comunicându-i astfel intenția sa printr-o gestică specifică desprinsă din experiențele de joc anterioare. Tot în categoria mijloacelor de comunicare pot fi cuprinse și acțiunile semnificative din punct de vedere tactic.

Extremele care intră pe centru nu fac acest lucru ca să primească acolo mingea, ci pentru ca prin atragerea fundașului să indice altui partener infiltrarea prin zona proprie infiltrată. Acțiunea sa are o semnificație care comunică coechipierilor acțiuni următoare.

Ceea ce pare să demonstreze jocul este că, pe măsura omogenizării jucătorilor unei echipe și astfel a cunoașterii reciproce mai aprofundate, apelurilor verbale lasă locul acțiunilor semnificative cu caracter tactic.

Astfel că jocul echipelor sudate este mai „tăcut” decât al celor în proces de sincronizare, la care elementul principal de intercoordonare rămâne apelul vorbit. Acest lucru se întâmplă în primul caz pentru că apelurile pe care posesorul mingii și primitorul și le lansează reciproc se preiau prompt datorită experiențelor similare din trecut, pe când în cel de-al doilea, aceste apeluri sunt sesizate atunci când se întăresc prin vorbă.

Echipele stabilizate și cu o bună disciplină tactică își formează un sistem foarte clar de coordonare prin apeluri vorbite. La ele „nu vorbesc toți jucătorii”, cel puțin nu o fac suprapunându-se și anulându-și reciproc inițiativele.

În cadrul lor „vorbește unul” și acesta este fie căpitanul, fie conducătorul tactic. Rareori în echipă vorbesc și astfel conduc doi sau trei jucători, caz în care intervine o distribuire anterioară a sarcinilor de joc ce se impun a fi conduse.

CAPITOLUL 3 – METODE ȘI MIJLOACE UTILIZATE ÎN ANTRENAMENT

Metodele folosite pentru însușirea jocului constructiv, de ansamblu, consacrate în antrenamentul de fotbal sau cele ce se întrevăd ca fiind eficiente, pot fi sistematizate după cum urmează;

Metoda explicativ-demonstrativă;

Metoda demonstrativă;

Metoda exersării analitice;

Metoda acțiunilor-joc;

Metoda jocurilor tactice.

3.1 Metoda explicativ-demonstrativă

Explicarea și concomitent demonstrarea elementelor și acțiunilor tactice propuse predării reprezintă, cronologic și logic, prima treaptă prin care elementele acestui factor sunt introduse în circuitul metodic al învățării și perfecționării.

Explicația se corelează cu demonstrația din necesitatea psihologică a perceperii pe mai multe căi a problemelor tactice, a formării unor reprezentări complexe și precise a ceea ce trebuie învățat sau perfecționat.

Practica antrenamentului a consacrat mijloace devenite clasice, prin care această metodă se poate realiza. Este vorba de explicația – demonstrația la tablă și la machetă, atunci când se urmărește prezentarea acțiunilor generale sau speciale, în atac și apărare,

când se studiază sistemul de joc al echipei proprii sau când se trasează obiectivele unei tactici speciale.

Se mai pot folosi fotografii, filme, înregistrări grafice etc., când se studiază aspectele tactice care caracterizează o echipă adversă.

Metoda se realizează printr-o succesiune de măsuri capabile să-i asigure eficiența. Iată în cazul unei anumite acțiuni tactice schema desfășurării explicației-demonstrație:

♦ Definirea acțiunii care se învață;

♦ Prezentarea importanței și avantajelor pe care le creează;

♦ Stabilirea jucătorilor care o realizează;

♦ Descrierea teoretică și demonstrarea la machetă a mecanismelor interne ale acțiunii tactice;

♦ Prezentarea situațiilor de joc în care se aplică și a posibilităților de replică a adversarului;

♦ Verificarea prin convorbiri și întrebări a înțelegerii modului de efectuare a acțiunii temă.

Reguli de realizare a metodei

Explicațiile și demonstrațiile trebuie să releve esențialul în mecanismul intern al acțiunii. Dezvoltarea lor peste mecanismul de bază poate afecta înțelegerea și interpretarea aspectelor principale ale temei;

Demonstrația cu ajutorul materialelor intuitive și anume filmelor, fotografiilor, planșelor, desenelor, reprezintă un mijloc eficace de învățare, dar se cere ca acestea să prezinte, în măsura posibilităților, relațiile tactice în dinamica desfășurării lor, pentru ca reprezentările jucătorilor să cuprindă ansamblul activității în care se integrează tema tactică.

Întrucât folosirea exagerată a materialelor intuitive poate crea jucătorilor impresii schematice și statice despre activitatea tactică, trebuie ca aceste mijloace să fie îmbibate cu metodele și mijloacele practice ale exersării acestui factor;

Pentru ca materialul transmis prin explicație-demonstrație să fie înțeles corespunzător, se impune crearea condițiilor optime materiale și psihice de predare, asigurând o completă detașare a jucătorilor de influențele mediului exterior.

Acest moment al lecției va avea loc, de preferință, în sală sau în vestiar, în prezența doar a antrenorului și jucătorilor, evitându-se întreruperile provocate de intervenții de afară, asigurându-se o atmosferă de seriozitate și liniște.

3.2 Metoda demonstrativă

Prezentarea teoretică, prin explicație și demonstrație la tablă a materialului didactic, se continuă cu activitatea practică pe teren, în cadrul căreia antrenorul explică și demonstrează din nou, efectuează practic temele propuse pentru învățare sau perfecționare.

Demonstrația practică se face cu participarea jucătorilor, a acelora care sunt direct implicați în temă sau a tuturor, analizându-și minuțios toate fazele și mecanismele acțiunii tactice.

Demonstrația pe teren reprezintă, în fond, un studiu comun al antrenorului și echipei pe teme tactice, care are ca scop, pe lângă predarea temei, atragerea jucătorilor în rezolvarea creatoare a diferitelor probleme pe care relațiile de colaborare și de adversitate le ridică.

Demonstrația practică are un rol deosebit în pregătirea tacticii speciale preconizate împotriva unui viitor adversar. În acest caz după explicațiile teoretice, se trece la lucrul pe teren, în cadrul căruia se stabilesc precis dispozitivele de apărare și de atac, sarcinile individuale privind marcajul atacanților adverși periculoși, modul de pregătire, de desfășurare și de finalizare a atacului etc.

Demonstrația are loc cu întreaga echipă, dispusă în dispozitivul de joc propus, efectuându-se analitic și apoi sincronizat manevrele tactice pentru jocul următor. Pentru reușita demonstrației se ridică introducerea pe teren a unor coechipieri, care să acționeze asemănător cu jucătorii echipei adverse.

Folosirea explicațiilor și demonstrațiilor practice este indispensabilă, fiind vorba de pregătirea unor activități tactice care angrenează un număr mare de jucători și de faptul că jucătorii, alături de rolul individual în echipă, trebuie să aibă imaginea de ansamblu a dispozitivului în care se integrează.

Explicațiile și demonstrațiile practice se folosesc numai la predarea acelor acțiuni tactice care sunt considerate ca mijloace de neînlocuit ale acestui factor, ca: dublajul, marcajul recuperarea, demarcajul, interferența zonelor, sistemul de apărarea sau el de atac etc. Și nu a relațiilor tactice spontane, pe care jocul le creează și care sunt imprevizibile.

3.3 Metoda exersării analitice

Lucrul tactic analitic este caracteriza de efectuarea unui anumit număr de repetări, în condiții identice și optime, prin care tema tactică, pregătită anterior teoretic, este exersată până la însușire. Exersarea analitică constituie o premisă a perfecționării tacticii și este urmată de aplicarea metodelor de nivel modelator mai ridicat.

Aplicarea metodei exersării analitice

O activitate tactică, de exemplu dublajul în apărare, poate fi repetată analitic în felul următor: cei patru fundași sunt dispuși în fața porții proprii. Doi atacanți pasează mingea în fața lor, simulând atacuri succesive asupra unuia dintre cei patru fundași.

Apărătorul cel mai apropiat de partenerul atacat se plasează oblic înapoia acestuia, dublându-l. Exercițiul se continuă până la perfecționarea dublajului și, în general, a plasamentului corect al liniei de patru fundași, în fiecare fază nouă creată de atacanți.

Într-o altă exemplificare, o combinație în atac ca „un-doi”-ul, se exersează analitic prin serii de repetări ale exercițiului – doi atacanți pasează și depășesc prin „1-2” un fundaș activ, după care finalizează.

Exersarea analitică este modul de lucru cel mai eficient în automatizarea unor relații tactice, asigurând repetarea acestora în condiții care permit stabilirea deprinderilor specifice.

Lucrul analitic se aplică în stadiul de învățare a deprinderilor tactice, adresându-se deci cu precădere tinerilor jucători. La cei avansați exersarea analitică cuprinde acțiuni mai dificile, cu un caracter special, precum și perfecționarea elementelor de joc și a ansamblurilor tactice.

Metoda analitică se aplică cu mult succes la învățarea deprinderilor tactice cu caracter fix, de felul combinațiilor, circulațiilor și schemelor tactice, întrucât acestea prezintă faze precise și invariabile de colaborare, care se pot însuși numai printr-o repetare intensă în condiții identice.

Reguli de realizare a metodei

Pentru a obține efecte corespunzătoare, exersarea tactică analitică să respecte câteva reguli metodice și organizatorice:

acțiunile tactice exersate analitic să fie efectuate cu corectitudine și sincronizare cu acțiunile partenerilor;

exersarea acțiunilor tactice să aibă loc în condiții de spațiu, viteză, de colaborare, pe cât posibil simularea jocului. Pe măsura automatizării, acestea vor fi efectuate în condiții de viteză, colaborare și opoziție adversă tot mai ridicate;

prin exersarea analitică a acțiunilor tactice se pot dezvolta și calitățile motrice de joc, dacă seriile de repetări se încadrează într-un anumit regim de efort.

De exemplu, combinația „1-2” se efectuează de la 40 de m distanță de poartă, împotriva a doi fundași succesivi, în viteză ridicată, efectuând 4 serii a 3-4 repetări fiecare;

în cadrul exersării analitice se cer abordate și relațiile tactice cu un caracter mai liber și spontan, care nu constituie propriu-zis mijloace definitive și concrete de natură tactică.

Este vorba de capacitatea de colaborare a partenerilor, de inițiativa lor de apărare împotriva atacanților sau de depășire a rezistenței adversarilor. În acest sens, lucrul analitic cuprinde repetarea masivă a unor exerciții libere de genul acțiune între 2 (3) atacanți împotriva a 2 (3) apărători, cu tras la poartă, etc.

3.4 Metoda acțiunilor joc

Caracteristicile tactice ale fotbalului modern au fost dezvăluite de jocurile ultimei ediții a campionatului mondial care au relevat, printre altele, acțiuni bazate pe inițiativă și creativitate. Aceasta impune găsirea, pe plan metodic, a unor mijloace care să dezvolte din timp aceste calități. Simpla participare la jocuri nu poate asigura decât parțial și într-un timp îndelungat formarea unor astfel de calități. Considerăm că mijlocul cel mai eficace a acestor deziderate constă în efectuarea constantă și bine îndrumată a acțiunilor-joc la antrenamente.

Acțiunile-joc reprezintă mijloacele caracteristice de acțiune în atac ale unor grupe tactice de 2 până la 10 jucători, împotriva unui anumit număr de apărători, desfășurate în spații specifice, cu tendință de finalizare și care se realizează în cadrul unor repetări continue.

De exemplu: un grup de atac, format din 4 atacanți plus 2 mijlocași, contra dispozitivului de apărare de 4 fundași plus 2 mijlocași. Acțiunile încep prin joc de la 50 -60 m de poartă și după finalizarea sau respingerea atacului se reiau din același joc.

Denumirea metodei de acțiune-joc este dată de faptul că activitatea de apărare-atac se desfășoară prin joc, care după finalizare se reaiu cu dispozitivele inițiale de la locul de începere al exersării.

Activitatea nu este încă joc propriu-zis, pentru că după finalizarea fiecărei acțiuni se întrerupe, reluându-se în condiții inițiale. Acțiunile-joc au o structură fizică identică, concretizată prin aceleași momente: atac-apărare-finalizare (respingere) – încetarea lucrului – reluare.

Metoda acțiunilor-joc, depășind-o pe cea analitică, conferă exersării un caracter modelator. Aceste acțiuni fac posibilă exersarea unor relații reale de joc, într-o dinamică similară acestuia.

Prin acțiunile-joc se perfecționează mijloacele tactice de bază în atac și în apărare, ca marcajul, demarcajul, dublajul, sprijinul, colaborarea etc., aplicarea lor în raport cu desfășurarea jocului și pe baza inițiativei jucătorilor, precum și acele interrelații tactice care dezvoltă simțul colaborării, al plasamentului, al improvizației.

Totodată, prin acțiunile-joc se creează atmosfera reală a jocului,folosind combinațiile, scheme,circulațiile însușite prin metodele analitice.

Formele și mijloacele de aplicare a metodei

Acțiunile-joc însumează o cantitate relativ restrânsă de mijloace, acestea fiind date de numărul de jucători care participă la ele. Iată principalele mijloace ale metodei, prezentate într-o gradare funcțională:

♦ cuplul de 2 atacanți contra 1, apoi 2, 3 apărători;

♦ grup tactic de 3 atacanți contra 1, apoi 2, 3, 4, 5 apărători;

♦ compartiment de joc format din 4 atacanți plus 1 (apoi 2) mijlocași, contra compartiment de 4 fundași (apoi plus 1, 2, 3 mijlocași);

♦ compartiment de 4 atacanți plus 2 mijlocași plus 1 fundaș lateral contra 4 plus 2 (plus 3) apărători;

♦ echipă de 11 jucători de atac, contra apărare de 4 plus 2 (apoi 4 plus 3, 4 plus 3 plus 3)

Reguli de realizare a metodei

Mijloacele acțiunilor – joc își pot găsi locul în pregătirea tuturor categoriilor de jucători, datorită caracterului global și modelator pe care-l au. În pregătirea fotbaliștilor tineri, acestea se vor corela optim, în proporții definite de antrenor, cu metodele de exersare analitică, dat fiind gradul încă suficient de automatizare tehnică și tactică a diferitelor elemente. Rolul acțiunilor-joc în instruirea tactică a jucătorilor consacrați este accentuat, deoarece ei au o bază mai largă de cunoștințe anterioare, capacități tactice mai dezvoltate privind dependența și creativitatea gândirii, discernământului inspirației spontane.

Obiectivele perioadelor și etapelor de antrenament determină o anumită pondere a folosirii acestor mijloace în ansamblul pregătirii. În perioadele pregătitoare, deși predomină metodele și mijloacele cu caracter general, acestea se interferează cu metodele tehnico-tactice globale, în virtutea cerinței metodice a atacării relativ simultane a factorilor de pregătire și a folosirii mijloacelor generale specifice.

Astfel în aceste perioade, alături de mijloace care privesc dezvoltarea rezistenței generale, perfecționarea tehnici de bază, se pot introduce și acțiuni-joc, ca cele descrise mai sus, cu accent pe acelea care cuprind un număr redus de atacanți-apărători, întrucât acestea au o structură mai generală și nu vizează întreg ansamblul tactic de joc.

În acest caz acțiunile-joc se efectuează intr-o dozare corespunzătoare pentru dezvoltarea capacităților și calităților motrice, pentru a contribui la satisfacerea obiectivelor speciale ale perioadei.

În perioadele competiționale, caracterizate pe plan metodic prin tendința de perfecționare a jocului, acțiunile-joc au ca scop realizarea obiectivelor pregătirii tactice și a relațiilor dintre parteneri, despre care s-a vorbit mai înainte, în principal inițiativa de a colabora.

Acțiunile-joc, tinzând spre modelarea jocului obișnuit, se desfășoară în toate formele acestuia pornind de la acțiuni în cadrul unui cuplu de jucători și terminând cu cele ale echipei în ansamblu.

Grupele tactice din atac și din apărare, se constituie după criteriile posturilor apropiate comportamentelor și echipei, exersând serii de acțiuni-joc, structurează, în cadrul lor, interacțiunile proprii, prin solicitările pe care le impun acțiunea și jocul. În lecția de antrenament, locul acțiunilor-joc poate fi diferit, în raport de sarcinile ei, de obiectivele ciclului de antrenament și ale etapei,de obiectivele speciale ale instruirii etc.

În general, ele ar putea fi încadrate într-o lecție de tip mixt, după momentele pregătirii fizice, ale exersării deprinderilor tehnice de bază și ale acțiunilor tehnico-tactice, ca o continuare firească a acestora.

Acțiunile-joc pot constitui sarcini de sine stătătoare ale lecției, pornind de la acțiunile de 2 până la cele de 10 jucători, în atac și apărare. În acest caz, perfecționarea comportamentelor jocului, elementele și acțiunile tehnico-tactice au loc chiar prin acțiunile joc, iar dezvoltarea capacităților și calităților fizice se face, de asemenea, prin joc, încadrându-l într-un anumit regim de efort.

Obiectivele tactice speciale ale instruirii pot fi realizate, alături de metodele teoretice și analitico-practice, și prin acțiunile-joc privite ca o tendință de modelare la condițiile de joc.

De exemplu, o manevră tactică specială, preconizată pentru jocul următor, care are ca scop pregătirea atacurilor pe unele părți de teren și finalizarea în altele opuse, poate fi însușită și perfecționată prin repetarea ei masivă în cadrul a numeroase acțiuni-joc ale dispozitivului de atac 4 plus 2 contra celui de apărare 4 plus 2.

Reguli de realizare a metodei

Pentru a avea un randament mărit de instruire, acțiunile-joc trebuie să respecte câteva cerințe organizatorice:

traseul pe care se desfășoară jocul să fie complet liber, jucătorii să revină la locul inițial al începerii acțiunii, pe latura terenului;

jucătorii atacanți și apărătorii să fie echipați distinct;

în timpul desfășurării acțiunii-joc, antrenorul să nu intervină în corectarea conținutului tehnico-tactic al acesteia sau a traseului paselor. Acest lucru îl va face doar în momentele de întrerupere a exersării;

conținutul, structura, dinamica efortului, natura relațiilor tactice, elementele și acțiunile tehnice folosite în cadrul acțiunilor-joc pot fi stabilite anterior conform concepției și mentalităților de joc a echipei, jucătorilor și antrenorului;

acțiunile-joc să urmărească folosirea celor mai moderne mijloace tactice în atac și apărare. De exemplu: în atac interferența zonelor și posturilor, viteza crescută, improvizația tactică, iar în apărare marcajul strict, deposedări agresive, dublajul, aglomerarea etc.;

acțiunile tehnice și cele tehnico-tactice de atac și de apărare, prin care se desfășoară acțiunile-joc, să fie încadrate într-un regim de efort optim, stabilit pe baza capacităților jucătorilor, în așa fel încât să ducă la înregistrarea unor acumulări cantitative și salturi calitative, la dezvoltarea rezistenței atât în privința perfecționării tehnico-tactice, cât și a calităților fizice (viteză, forță).

Exersarea conținutului tehnico-tactic al jocului fără solicitarea fizică corespunzătoare a jucătorilor nu poate determina un progres în pregătire.

3.5 Metoda jocurilor tactice

Jocurile tactice reprezintă forme de întrecere între două echipe, desfășurate în diverse variante, în care sunt folosite elemente și acțiuni tactice. Acestea urmăresc obținerea de puncte în condiții de luptă cu adversarul, îndeosebi prin mijloace tactice.

Scopul metodic al acestor mijloace rezultă din necesitatea accelerării însușirii și perfecționării relațiilor tactice, provocarea și declanșarea gândirii creatoare. Prin aceste jocuri se perfecționează toate elementele și acțiunile tactice, conform structurilor lor în joc, predate anterior prin metodele teoretice, analitice etc. și în același timp, punându-se accent pe acelea care constituie obiectivele imediate ale instruirii.

Jocurile tactice constituie o etapă superioară a instruirii, pentru că dau posibilitatea ca jucătorii, pe baza priceperilor și mijloacelor tactice însușite analitic, să realizeze selecționări și combinări de acțiuni care să rezolve, oportun și rapid, cerințele concrete ale fiecărei faze.

Formele și mijloacele de realizare

Jocurile tactice au o mare diversitate, dată de variabilele procesului de antrenament și, în primul rând, de inițiativă și capacitatea de creație a antrenorilor. Prezentăm,în continuare, o serie de forme și variante consacrate în antrenamentul de fotbal:

1. Jocuri tactice cu teme

Se caracterizează prin folosirea mijloacelor tactice considerate necesare și esențiale în jocul echipei, la un moment dat. Conținutul tactic al jocului este stabilit de antrenor. Iată câteva exemple de asemenea jocuri:

Jocuri cu teme tehnico-tactice: joc cu 2(3) atingeri de balon, joc cu pase pe jos;

Jocuri cu teme tactice:joc cu dirijarea paselor pe aripi și finalizarea pe centru, joc cu realizarea combinației „1-2” pe extreme și pe centru, joc cu păstrarea mingii în cadrul aceleași echipe, joc cu marcaj om la om al atacanților adverși în propria jumătate de teren.

2. Jocuri tactice cu teme care impun o anumită desfășurare tactică

În cadrul acestora tema nu se referă la o anumită manevră, ci impune modul de desfășurare generală a jocului și prin aceasta, a relațiilor tactice de un anumit fel dorit de antrenor, dar ne expus jucătorilor. De exemplu, atac 4 plus 1 contra apărare de 4 plus 1, pornind de la centrul terenului, cu finalizare în 20 de secunde, atac de 4 plus 1 (4 plus 2, 4 plus 3) contra apărare de 4 plus 1 (4 plus 2, 4 plus 2 plus 1),pornind de la centrul terenului cu respingerea atacului, deposedare și pasare la centru în 25 de secunde: atac de 4 plus 2 (4 plus 3) contra apărare de 4, pornind de la 60-70 metri de poartă și finalizare prin nu mai mult de 4-5 pase.

3. Jocuri tactice, cu inferioritate numerică a unei echipe

Prin intermediul lor se urmărește fie ca echipa în superioritate numerică, fie cealaltă să poată desfășura, mai ușor sau mai greu, jocul în atac sau în apărare, de exemplu: atac 4 plus 2, contra apărare 4 (4 plus 1), cu finalizarea de către atacantul care apare liber în spațiul porții, sau apărarea libero plus 4 plus 1 contra atacului 4 plus 1, cu marcajul om la om asupra atacanților și crearea apărătorului liber.

4. Jocuri tactice în spații specifice

Se desfășoară în zonele atacanților și ale apărătorilor, urmăresc perfecționarea activității tactice a unor grupe de atacanți și apărători, acolo unde ele joacă predominant în cursul jocului, de exemplu : atacanți centrali contra fundași centrali, cu finalizarea sau respingerea atacului în zona de până la 30 m în fața porții sau joc între grupul de atac, mijlocaș plus atacant central plus extremă contra fundaș central plus mijlocaș plus fundaș lateral spre poartă, spre zona laterală a terenului.

5. Jocuri tactice speciale pentru atac sau pentru apărare

Sunt folosite în vederea amplificării activității de joc și prin aceasta a intensificării activității tactice generale sau speciale pe compartimente, ca de exemplu: atac 4 plus 2 contra a două linii de apărare, dispuse succesiv în cele două jumătăți de teren, atacul pornind de la o poartă; în prima jumătate de teren se va depăși o linie de patru fundași, în cea de-a doua jumătate a terenului, cealaltă linie încheind jocul cu tras la poartă sau cu atacul a patru jucători, fără minge, dispuși la mijlocul terenului în zone specifice. Mingea se află la una din liniile de apărare; se atacă prin presing cu recuperarea mingii și schimbarea sensului deplasării, îndreptându-se spre cealaltă linie de fundași, depășind-o și finalizând.

Aplicarea metodei

Folosirea jocurilor pentru perfecționarea tacticii este în strânsă legătură cu unele variabile ale antrenamentului, dintre care enumerăm: vârsta și nivelul tehnic, perioadele și etapele de instruire, cerințele speciale ale factorului tactic, conținutul ciclului săptămânal, caracterul lecției.

Vârsta și nivelul tehnic constituie elemente care determină conținutul jocurilor tactice.

La jucătorii tineri și începători, se indică organizarea unor jocuri cu teme tehnico-tactice, ca joc cu 2-3 atingeri ale mingii, joc cu pase scurte pe jos sau jocuri simple pentru atac și pentru apărare, ca atac (4 plus 2) contra apărare (4 plus 2). De asemenea, se pot folosi jocuri cu teme exclusiv tactice care privesc însușirea dublajului, marcajului, demarcajului, ajutorului reciproc, a unor combinații tactice simple etc.

În cazul jucătorilor perfecționați, temele jocurilor privesc aspecte și mai dificile ale tacticii, care se referă direct la modalitățile de învingere a opoziției adversarului. De exemplu, joc atac contra apărare, având ca temă : menținerea în circulație a mingii în cadrul unui grup tactic și transmiterea ei rapidă în partea opusă, la un jucător care apare liber și finalizează.

De asemenea, la avansați, prin jocurile tactice aplicate, se pot realiza și perfecționa sarcinile speciale pentru un joc care urmează. Dacă pentru o întâlnire în deplasare se intenționează folosirea unei apărări aglomerate cu realizarea contraatacurilor, la antrenamente se folosesc jocuri tactice cu acest conținut. De exemplu: echipa de 11 este așezată în propria jumătate de teren și este atacată de 6-7 adversari. Ea se apără, deposedează și desfășurându-se rapid cu jucătorii de la intrare contraatacă până la finalizare, după care jocul se reia.

La un nivel corespunzător de pregătire fizică și tehnică, jocurile tactice se pot adresa îmbunătățirii dinamicii și vitezei acțiunilor în atac sau în apărare. În acest scop se folosesc jocurile descrise de antrenor, care însă se desfășoară într-un timp limitat și dinainte impus.

Obiectivele perioadelor și etapelor de pregătire determină dintr-un punct de vedere ponderea și orientarea jocurilor tactice.

În perioadele pregătitoare jocurile de acest gen ocupă un loc mai redus, deși prin aceasta, în condițiile unei dozări corespunzătoare a efortului, pot fi rezolvate și obiectivele pregătirii fizice. În această perioadă jocurile vor avea un caracter general, referindu-se în special la relațiile de colaborare, la cursivitatea circulației mingii, la plasament etc.

Pe măsura avansării spre etapele competiționale, conținutul tactic al jocurilor devine specific, cuprinzând mijloacele cerute de perfecționarea procesului de joc, ocupând un loc esențial în lecții și în ciclurile săptămânale. Astfel, într-o succesiune de 4-5-6 antrenamente pe săptămână, jocurile tactice pot să ocupe în raport cu obiectivele ciclului un loc important în fiecare lecție, înlocuind, de cele mai multe ori, acel „joc-liber” cu care se obișnuiește să se încheie antrenamentul.

Pentru obținerea unor efecte recreative, pe care antrenorii le urmăresc prin „jocul-liber”, se pot constitui jocuri cu o orientare tactică, cu forme de organizare și teme antrenante, ca: joc la patru porți, două atingeri de balon sau joc 8 la 8 (10 la 10) la două porți mari, cu înscrierea golurilor la oricare dintre ele etc.

Reguli de realizare a metodei

este necesar ca jocurile tactice să fie pregătite corespunzător din punct de vedere teoretic, astfel ca jucătorii să poată înțelege, interpreta și efectua eficace fiecare acțiune;

orientarea jocurilor, alegerea temelor, atmosfera și cadrul lor tactic să fie, pe cât posibil, în concordanță cu concepția de joc a echipei, cu ideile și calitățile ei tactice;

regulile jocului, temele și pregătirea teoretică să favorizeze participarea activă, constructivă și creatoare, plină de răspundere și angajare a jucătorilor la desfășurarea acestuia;

prin jocurile tactice se pot dezvolta capacitățile funcționale și calitățile motrice specifice, dacă durata efortului, numărul de repetări și pauzele sunt stabilite corespunzător.

În continuare se vor prezenta câteva mijloace de realizare a metodei.

1. Jocuri 3×3 (4×4, 6×6, 11×11 ) în care jucătorii fără minge se vor afla în permanentă mișcare, venind la susținerea omului cu mingea.

2. Acțiuni de atac în care jucătorii sunt dispuși în sistemul de joc al echipei, iar circulația mingii este bine stabilită de antrenor, în cadrul acestui sistem.

3. Același exercițiu, împotriva unor adversari semi-activi.

4. Același exercițiu, împotriva unor adversari activi.

5. Jocuri între echipe de la 2 la, 3 la 3, 4 la 4, fără finalizare. Se urmărește păstrarea mingii și demarcajul continuu.

6. Joc fără finalizare, între două echipe inegale numeric (3 la 2, 4 la 3, etc.). Se urmărește cursivitatea circulației mingii și realizarea demarcajelor eficace.

7. Joc la poartă. Echipa care atacă este în superioritate numerică și are ca temă demarcajul. Echipa în apărare marchează atacanții și respinge atacurile, fără să atace.

8. Joc între două echipe, pe trenul de joc. Prima echipă este la minge și circulă liber pe tot terenul având ca temă demarcajul. Echipa a doua este la urmărire și efectuează (pasiv-activ) marcajul, fără să execute deposedări.

9. Acțiuni 1×1 într-un spațiu limitat (10×10 m). Jucătorul aflat în posesia mingii încearcă depășirea prin dribling a adversarului, acesta simulând deposedare.

10. Același exercițiu cu adversar activ.

11. Același exercițiu dar se finalizează numai după ce se depășește și portarul.

12. Acțiuni 1*1 cu finalizare. Apărătorul dacă reușește deposedarea va deveni el atacant încercând depășirea prin dribling.

13. Acțiuni de joc 2×2 (3×3, 6×6, 11×11 ), în care se urmărește depășirea adversarului în urma unor combinații, circulații sau scheme impuse de antrenor.

14. Acțiuni-joc școală. Când mingea este în posesia mijlocașului central, unul dintre atacanți se va deplasa spre acesta simulând venirea la primire, realizând atragerea adversarului său direct din dispozitivul de apărare. Pe zona rămasă liberă va pătrunde celălalt atacant care va primi mingea de la mijlocașul central.

15. Același exercițiu dar cu atragerea adversarului din zona centrală în zona laterală a terenului. Pe zona rămasă liberă va pătrunde unul din mijlocași.

16. Acțiune-joc școală. Atragerea simultană a fundașilor prin demarcarea ambilor atacanți din părțile centrale în cele laterale ale terenului, pentru pătrunderea mijlocașilor.

17. Acțiune-joc școală. Atragerea fundașului lateral de către mijlocaș prin pătrundere în zona centrală și eliberarea zonei pentru pătrunderea fundașului lateral.

18. Acțiune-joc școală. Comutarea acțiunii blocate în zona mijlocașului lateral prin pase scurte și joase, prin fundașul lateral, fundași centrali și fundași laterali de pe partea opusă.

19. Acțiune-joc școală. Comutarea acțiunii prin pasă lungă și înaltă de la un fundaș lateral la celălalt.

20. Acțiune-joc școală. Comutarea acțiunii de pe o parte pe cealaltă a terenului, realizată la nivelul liniei mediane prin pase scurte și joase.

21. Aceeași acțiune dar comutarea se realizează prin pasă lungă.

22. Acțiune-joc școală. Comutarea acțiunii prin pasă lungă transmisă de fundașul central spre atacanți.

23. Acțiune-joc școală. Comutarea acțiunii prin transmiterea mingii în diagonală de către fundașul lateral.

24. Jucătorii de atac (4 plus 2, 3 plus 3 etc. ) aleargă pe toată suprafața adversă și pasează între ei, cu circulație liberă. Scopul exercițiului este ca jucătorii să acopere toate zonele de atac.

25. Jucătorii din atac (4 plus 2, 3 plus 3) execută o circulație liberă pe toată suprafața adversă de teren și pasează între ei cu 2, 3, 4 mingi concomitent. Ei schimbă continuu locurile, având grijă să ocupe egal toate zonele de atac.

26. Joc la o poartă între jucătorii de atac (4 plus 2, 3 plus 3) și cei din apărare, care sunt în inferioritate numerică. Atacanții au ca temă de joc: „schimbarea zonei de atac după fiecare pasă”.

27. Joc la poartă între atacanți și apărători. În apărare se folosește marcajul „om la om” pe tot terenul, însă fără deposedare. Atacanții, prin permanente schimbări de locuri și de zone, se demarcă de sub supravegherea adversarilor.

28. Joc la 4 porți. 7-10 atacanți încearcă, depășind marcajul „la om” al aceluiași număr de apărători, să marcheze gol la oricare dintre cele 4 porți ale unei jumătăți de teren.

Jocul-școală, mijloc de bază pentru perfecționarea deprinderilor de ansamblu

În vederea însușirii și perfecționării eficiente, elementele, procedeele și acțiunile tehnice și relațiile tactice trebuie exersate concomitent, în condiții analitice și globale, respectiv plecând de la metode de predare izolată a elementelor, trecând spre metoda de integrare a lor în acțiuni tehnice, în acțiuni tehnico-tactice și în final ajungând la metoda modelării tehnicii și tacticii, la conținutul și structura jocului.

Modelarea, ca metodă a perfecționării tehnicii și tacticii de joc, reprezintă activitatea practică prin conținutul tehnic și tactic este exersat de antrenament în forme și condiții psihice similare procesului de joc.

Pe plan metodic, este deci vorba de conceperea unor mijloace, a unui cadru de instruire care să solicite folosirea tehnicii și tacticii în condiții asemănătoare jocului. În esență, noțiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de exersare care să oblige la aplicarea structurii și dinamicii de joc și nu efectuarea unor exerciții impuse, asemănătoare celor de joc.

De exemplu, jocul 4 la 4, pe jumătate de teren cu două mingi, fără finalizare, având ca temă menținerea mingii în posesia aceleași echipe, modelează realmente tehnica la condițiile jocului în timp ce un alt exercițiu, cu pase în trei din alergare, cu schimb de locuri, tras la poartă, prin care antrenorul cere jucătorilor execuție în viteză, realizează numai parțial modelul jocului, aceasta deoarece intenția de modelare este impusă de antrenor și nu solicitată de exerciții.

Modelarea tehnicii și tacticii se efectuează și prin metoda analitică sau prin exersarea acțiunilor tehnice sau tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă condiții specifice jocului, ca solicitarea vitezei, activitatea în zone specifice, parteneri în exersare, etc.

În vederea modelării amplificate a tehnicii și tacticii de joc, se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global, care să integreze acțiunile tehnice în anumite relații tactice, de colaborare și de adversitate, într-o dinamică de efort asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective specifice. Aceste mijloace sunt jocurile-școală, în diverse variante.

Principala caracteristică a acestora, constă în existența întrecerii cu adversarul, pentru obținerea unui punctaj superior în cadrul unei dispute directe.

Astfel, jocul-școală reprezintă mijlocul de bază pentru perfecționarea deprinderilor de ansamblu deoarece în cadrul acestora antrenorul poate interveni, prin oprirea jocului de ori câte ori este nevoie, pentru corectarea greșelilor apărute legate de așezarea jucătorilor în teren, mișcarea acestora, circulația mingii, precum și realizarea relațiilor tactice de adversitate.

Jocul-școală prezintă marele avantaj că în cadrul acestuia antrenorul poate să aleagă teme din toți factorii antrenamentului realizând perfecționarea de ansamblu a jocului.

CAPITOLUL 4 – ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1 Obiectivele cercetării

stabilirea unor indicatori ce să definească jocul de ansamblu pe momentul de atac;

efectuarea de înregistrări la 4 jocuri oficiale din campionatul republican de juniori „A”;

implementarea pe parcursul pregătirii a jocurilor tactice mai înainte descrise cu toate formele lor și observarea rezultatelor obținute;

interpretarea datelor;

implicațiile privind oferta de antrenament tactic pentru faza de atac.

4.2 Subiecții, locul de desfășurare și durata studiului

Studiul și înregistrările s-au desfășurat la bazele sportive ale L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad, în cadrul clasei a IX-a, cu program sportiv (clasă de fotbal), începând cu luna septembrie a anului 2014, sub îndrumarea d-lui profesor O.B.

Perioada în care a avut loc cercetarea a fost 01 septembrie 2014 și 15 mai 2015. Eșantionul cercetării a fost format din grupa 2000 – 2002 de juniori republicani A, formată din 18 jucători (2 portari și 16 jucători de câmp).

Profesor antrenor G. R.

Jocurile oficiale urmărite

– L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad – Liberty Salonta

– Poli Timișoara – L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad

– U.T.A. Arad – L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad

– F.C. Bihor – L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad

4.3 Indicatori folosiți în cercetare

În vederea analizei randamentului colectiv în atac, în jocurile oficiale am ales ca indicatori următorii:

A – locul din teren de unde începe construcția jocului;

B – numărul de atacuri declanșate;

C – numărul de pase consecutive reușite într-o fază de atac;

D – numărul de apariții în zona III, din fața porții adverse.

Centralizarea datelor:

1. Jocul L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad – Liberty Salonta

A) – zona I – 56 (distanțe între 20 și 80m)

– zona II – 56 (distanțe între 5 și 60m)

– zona III – 28 ( distanțe între 5 și 35m)

B) – 140

C) – 1 – 19 – 2 – 32

– 3 – 21

– 4 – 16

– +5 – 24

D) – 31

2. Jocul Poli Timișoara – L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad

A) – zona I – 43

– zona II – 38

– zona III – 20

B) – 101

C) – 1 – 22

– 2 – 25

– 3 – 20

– 4 – 13

– +5 – 12

D) – 28

3. Jocul C.S.Ș. Gloria Arad – U.T.A. Arad – L.P.S.

A) – zona I – 40

– zona II – 22

– zona III – 21

B) – 93

C) – 1 – 20

– 2 – 22

– 3 – 18

– 4 – 14

– +5 – 13

D) – 30

4. Jocul F.C. Bihor – L.P.S. – C.S.Ș. Gloria Arad

A) – zona I – 41

– zona II – 29

– zona III – 23

B) – 95 C) – 1 – 21

– 3 – 20

– 4 – 12

– +5 – 14

D) – 33

CAPITOLUL 5 – PREZENTAREA, PRELUCAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

5.1 Interpretarea datelor

a.)

– cel mai mare număr de acțiuni începute în zona I – 56

– cel mai mic număr de acțiuni începute în zona I – 40

– media – 48

– cel mai mare număr de acțiuni începute în zona II -56

– cel mai mic număr de acțiuni începute în zona II – 29

– media – 42,5

– cel mai mare număr de acțiuni începute în zona III – 28

– cel mai mic număr de acțiuni începute în zona III – 20

– media – 24

b.)

– cel mai mare număr total de acțiuni de atac – 140

– cel mai mic număr total de acțiuni de atac – 93

– media – 116,5

c.)

– pase directe – media – 26

– 2 pase consecutive – media -24,5

– 3 pase consecutive – media – 20

– 4 pase consecutive – media -14

– peste 5 pase consecutive – media – 16

d.)

– numărul maxim de apariții în zona III – 33

– numărul minim de apariții în zona III – 28

5.2 Mijloace folosite în procesul de pregătire

a) Perfecționare tehnică și școala pasei

Reprezintă corespondentul tactic al elementelor tehnice “lovirea mingii cu piciorul”, “lovirea mingii cu capul”, constituind mijlocul principal de organizare a acțiunilor de atac.

Pasa este, simplificând definiția, transmiterea mingii de la un jucător la altul, în scopul pregătirii actului de finalizare sau a altor obiective parțiale de joc.

Caracterul paselor, distanța, traiectoria, direcția, adresa, se realizează în funcție de factorii interni și externi ai procesului de joc: prezența, plasamentul și opoziția adversarilor, activitatea partenerilor, necesitatea tactică a fazei, precum și starea terenului și dimensiunile sale, condițiile climatice, miza și rezultatul jocului.

b) Structuri tactice privind posesia progresivă, exerciții de posesie

Modelarea tehnicii și tacticii se efectuează și prin metoda analitică sau prin exersarea acțiunilor tehnice sau tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă condiții specifice jocului, ca solicitarea vitezei, activitatea în zone specifice, parteneri în exersare, etc.

În vederea modelării amplificate a tehnicii și tacticii de joc, se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global, care să integreze acțiunile tehnice în anumite relații tactice, de colaborare și de adversitate, într-o dinamică de efort asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective specifice.

c) Jocurile cu superioritate numerică

Prin intermediul lor se urmărește fie ca echipa în superioritate numerică, fie cealaltă să poată desfășura, mai ușor sau mai greu, jocul în atac sau în apărare, de exemplu: atac 4 plus 2, contra apărare 4 (4 plus 1), cu finalizarea de către atacantul care apare liber în spațiul porții, sau apărarea libero plus 4 plus 1 contra atacului 4 plus 1, cu marcajul om la om asupra atacanților și crearea apărătorului liber.

d) Suportul fizic al posesiei

La un nivel corespunzător de pregătire fizică și tehnică, jocurile tactice se pot adresa îmbunătățirii dinamicii și vitezei acțiunilor în atac sau în apărare. În acest scop se folosesc jocurile descrise de antrenor, care însă se desfășoară într-un timp limitat și dinainte impus. Obiectivele perioadelor și etapelor de pregătire fizică determină dintr-un punct de vedere ponderea și orientarea jocurilor tactice.

CONCLUZII

În urma acestui studiu s-au desprins următoarele concluzii care pot duce la îmbunătățirea jocului de ansamblu la echipele de juniori.

Pasa, ca relație tactică principală de colaborare în atac, trebuie perfecționată atât sub aspectul biomecanicii de execuție, cât mai ales sub aspectul oportunității sale.

De fapt, pasa, relația tactică esențială a jocului, elementul de bază a acțiunii organizate și colective trebuie realizată indiferent de particularitățile, preferințele și motivațiile jucătorilor, conform programării din instruire.

Ea nu poate rămâne un gest preferențial al jucătorului. În continuare soluția aleasă depinde de clarviziunea sa, de inteligența și logica gândirii sale, de tehnica de execuție și capacitatea fizică de realizare.

Combinația tactică, circulația tactică și susținerea jucătorului aflat în posesia mingii nu au fost suficient dezvoltate în antrenamentele echipei supuse acestui studiu, de aceea recomand acordarea unei importanțe mărite acestor relații tactice de colaborare în atac, acesta ducând la o îmbunătățire a jocului ofensiv, a spectaculozității și a eficienței acestuia.

Aplicarea modelării generale tactice a jocului de fotbal se poate obține îndeosebi prin folosirea unor metode de pregătire tactică descrise anterior, și anume: metoda acțiunilor-joc și metoda jocurilor tactice.

Totodată, un mijloc important în modelarea tactică îl reprezintă practicarea continuă și ritmică a jocurilor obișnuite prin care se determină perfecționarea experienței de joc care, în fond, reprezintă o capacitate ridicată de utilizare selectivă și optimă a bagajului tactic general, în condițiile concrete ale fiecărui joc.

Selecționarea celor mai eficiente metode de exersare în concordanță cu obiectivele propuse. Metoda acțiunilor-joc, depășind-o pe cea analitică conferă exersării un caracter modelator. Aceste acțiuni fac posibilă exersarea unor relații reale de joc într-o dinamică similară acestuia.

Prin acțiunile-joc se perfecționează mijloacele tactice de bază în atac și în apărare, ca marcajul, demarcajul, dublajul, sprijinul, colaborarea, etc., aplicarea lor în raport cu desfășurarea jocului și pe baza inițiativei jucătorilor, precum și acele inter-relații tactice care dezvoltă simțul colaborării, al plasamentului, al improvizației.

Totodată, prin acțiunile-joc se creează atmosfera reală a jocului, folosind combinațiile, schemele, circulațiile însușite prin metode analitice.

Eficiența reușitei este dată de capacitatea antrenorului de a alege cele mai bune mijloace pentru aplicarea metodelor dorite, respectând totodată, principiile pedagogice: „de la ușor la greu”, „de la simplu la complex”, „de la cunoscut la necunoscut”.

BIBLIOGRAFIE

ANDREI, V., L., (2005), Managementul în echipă, Ghid metodologic, Editura Măiastra, Târgu-Jiu;

ANDREI, V., L., (2009), Teoria si metodica educației fizice si sportului, Editura Mirton, Timișoara;

APOLZAN, D., (1998), Fotbal 2010, Editura Aldin, București;

ARDELEAN, C., COSMOC, R.,CRISTEA, E.,STĂNCULESCU, V., (1979), Planul-program al procesului instructiv al tinerilor fotbaliști, Editura C.N.E.F.S., București;

COJOCARU, D., IONESCU, M., (1971), La porțile fotbalului, Editura Stadion, București;

COJOCARU, V., (1995), Jocul de fotbal. Elemente de strategie și tehnică, Editura Topaz București;

COJOCARU, V., MIRCEA, L., (1980), Individualizarea antrenamentului sportiv, Editura C.N.E.F.S., București;

DEMETER, A., (1972), Fiziologia sporturilor, Editura Stadion, București;

DRAGNEA, A., (1984), Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport – Turism, București;

EPURAN, M., HORN, E., (1979), Mecanisme de influențare a comportamentului în fotbal, Editura Sport -Turism, București;

GALEA, I.D., ARDELEAN, V., IȘTVAN, G., (2010), ,,Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport”, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad;

GEISSLER, E., (1977), Mijloace de educație, Editura Didactică și Pedagogică, București;

IACOVLEC, V., (1981), Jocul pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București;

IONESCU, M., (1976), Fotbal-tehnică și stil, Editura Sport – Turism,București;

IONESCU, V. ION., (1994), Curs de fotbal, Timișoara;

MARCUS, D., (1975), Fiziologia și biochimia cu aplicații la exercițiile fizice, Tipografia “U”,Timișoara, Timișoara;

MIU S., (2000), Fotbal curs de specializare. Editura România de Mâine, București;

MOTROC I., MOTROC F., (1983), Modelarea antrenamentului la condițiile jocului, Editura ANEFS, București;

PETRESCU, N., (1969), Carte pentru fotbaliștii de mâine, Editura C.N.E.F.S., București;

PETRESCU, N., (1977), Fotbal pe culmile performanței, Editura Sport – Turism, București,

PETRESCU T., DEHELEAN O., (2001), Fotbal joc si antrenament, Editura România de Mâine, București;

RĂDULESCU, M.,CRISTEA, E., (1984), Fotbal, aspecte actuale ale pregătirii juniorilor, Editura Sport – Turism,București;

ROȘCULEȚ, N.,VOICA, I., (1970), Lecții de fotbal, Editura C.N.E.F.S., București;

SCARLAT, E., Educația fizică a copiilor de vârstă școlară, Editura Editis, București,

STĂNCULESCU, V., (1993), Fotbal pentru copii și juniori, Editura C.N.E.F.S., București, 1969.

ȘICLOVAN, I., ARDELEAN, C., (1971), Fotbal la copii, Editura Stadion, București;

24. www internet