Leziunile Sportive Trecut Si Prezent

Adânc înrădăcinate în filozofiile orientale, artele marțiale nu sunt creații mistice și depind în mare măsură de instruirea fiecărui organism de a se mișca potrivit principiilor fiziologice normale. Cu trecerea timpului, regulile și sistemele de clasificare din domeniul artelor marțiale s-au răspândit în întreaga lume și schimbările din societate au condus, deasemenea, la schimbări în sistemul artelor marțiale; unele aspecte, mai puțin importante, au fost abandonate, în timp ce alte noi caracteristici au apărut ca o consecință a adaptării la cerințele noii societăți.

Este important ca atât sportivul cât și antrenorul să studieze leziunile sportive pentru a învăța cum să le evite și să le prevină, să asigure condiții de siguranță și securitate pe parcursul desfășurării activității fizice, având în vedere ca este mai bine să previi decât să tratezi.

Necesitatea efectuării acestui studiu a fost determinată de numărul mare de leziuni care s-au manifestat la atleții palestinieni, practicanți de taekwondo. În prima parte, s-au prezentat noțiuni generale legate de leziunile specifice acestui sport, pentru ca în parțile a doua și a treia, pe baza chestionarului, să se evidențieze cele mai comune tipuri de leziuni și cauzele acestora, localizarea lor pe corp în funcție de criteriul “greutate”, “vârstă”, “înalțime”, “culoarea centurii”; s-a încercat să se determine dacă exista diferențe semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora în funcție de severitatea leziunii, de momentul apariției leziunilor- în timpul antrenamentului sau al competiților și de localizarea pe corp (partea superioară, partea inferioară). Concluziile acestui studiu considerăm că se pot generaliza pentru practicanții palestinieni de taekwondo, concluzii care se vor oferi Federației Palestiniene de Taekwondo și Ministerului Tineretului din Palestina, alături de recomandările noastre. Realizarea în viitor a altor studii în direcția trasata prin aceasta lucrare, și nu numai, reprezintă o necesitate.

Stdiind știința accidentelor sportive, se observă mișcarea sportivă în toate situațiile, atât individual, cât și colectiv, pentru a identifica toate tipurile de leziuni, în diverse activități sportive, în scopul de a preveni aceste accidente și pentru a reduce cauzele apariției lor, mai ales în cazurile în care creșterea numărului de leziuni se datorează creșterii numărului de competiții.

Abstract

Acest studiu a avut ca scop identificarea celor mai frecvente tipuri de leziuni, locurile cele mai comune unde se produc, precum și cauzele care le provoacă printre jucătorii Taekwondo din Palestina. Eșantionul de studiu a constat din 200 de atleți, practicanți de taekwondo. Variabilele pe care le-am luat în considerare au fost vârsta, greutatea, înălțimea atleților, culoarea centurii, momentul apariției și severitatea leziunilor.

Am folosit un formular, utilizat și în cadrul altor studii și cercetări. După colectare, date au fost analizate cu ajutorul programului SPSS, folosind ca și operații frecvența, procentajul și testul chi-pătrat.

Rezultatele au aratat urmatoarele: cel mai des întâlnite tipuri de leziuni în randul jucătorilor de Taekwondo din Palestina a fost leziunea oaselor, obținându-se un procent de 26,4% din totalul leziunilor. Cea mai lezată parte a corpului a fost articulatia umarului, procentul fiind de 10,5%. Iar cele mai importante cauze generatoare de leziuni au fost nerespectarea normelor de sigurantă și securitate și lipsa unui comportament corespunzător din partea atleților (10,6%) .

S-a observat prezența unor diferențe semnificative statistic în ceea ce privește leziuni ca ruperea muschilor și dislocări, astfel încât aceste procente sunt mai mari în rândul jucătorilor având o greutate de mai puțin de 66 kg, iar leziuni ale oaselor, contracții și entorse au avut procente sunt mai mari la clasa de greutate de 66 kg și mai mult. Buzele, spatele și abdomenul au avut cele mai mari procente în rândul de jucători cu greutatea de 66 kg mai puțin și răni ale coapselor, cartilajelor și gleznei fiind predominante la atleții cu o greutate de 66 kg și mai mult.

Diferențe au fost remarcate și pentru ruptură de tendon, astfel încât cea mai mare parte a fost la categoria începători, în timp ce ruptura de mușchi, oasele zdrobite și contracțiile au predominat la categoria adulți.

Prezența diferențelor semnificative statistic s-a manifestat în ceea ce privește ruperea muschilor, rănirea ligamentelor, leziuni ale buzelor, astfel încât semnificația era în favoarea categoriei de clasă cu mai puțin de 1,72 metri, în timp ce accidentele osoase ușoare, mușchii răniți și contracțiile, leziuni ale cartilajelor și gleznelor au fost în favoarea categoriei de înălțime de 1,72 m și mai sus.

Pentru atleții purtători de centură neagră, leziunile au fost fracturi ale oaselor, oase zdrobite, urmate de răni și zgârieturi, leziuni ale buzelor, iar pentru purtătorii de centuri colorate, au fost zdrobiri ale oaselor, ale mușchilor, răni, zgârieturi și contracții, leziuni la nivelul gâtului și la încheietura mâinii,

Cele mai multe leziuni suferite de jucătorii de Taekwondo din Palestina au fost de grad moderat ca și severitate (43,1%), cele mai multe au apărut în timpul antrenamentelor, iar partea corpului cea mai afectată a fost partea superioară (65%).

În lumina rezultatelor acestui studiu, facem următoarele recomandări:
1. pentru a reduce prevalența acestor accidente în randul jucătorilor de Taekwondo din Palestina, se pot folosi diferite mijloace și metode: prin organizarea de cursuri educaționale, atât pentru jucători, cât și pentru antrenori deopotrivă, precum și distribuirea de pliante, în special a acelora care se referă la importanța evitării și minimizării numărului de leziuni;

2.necesitatea de a oferi instrumente și echipamente sportive specifice de taekwondo, forțând jucătorii să le poarte și să ofere instrumentele adecvate în centrele de antrenament, pe toată durata perioadei de pregătire;

3. informarea jucatorilor cu privire la modul de a preveni leziunile prin explicarea cauzelor care le generează;

4. reducerea fricțiunii în exces și aplicarea unui tratament riguros între jucători, dezvoltarea unui comportament adecvat prin impunerea unor instrucțiuni și legi menite să pedepsească lipsa de disciplină, personal și profesional.

PARTEA I

BAZELE TEORETICE ȘI

METODOLOGICE

ALE TEMEI

CAPITOLUL I

Leziunile sportive – trecut și prezent

1.1. Cuvinte cheie ce apar în studiu:

* Leziune : este o imperfecțiune sau o deteriorare a țesutului; cauza acestui dezechilibru este rezultatul influenței unor factori fizici, chimici sau mecanici (Magaly (2003)).

Multe dintre lucrările și studiile la care s-a făcut referire în prezenta lucrare conțin definiții ale leziunilor sportive, noi urmând a le prezenta pe cele mai exacte și mai importante dintre acestea, respectiv:

Infecții – care afectează membrele sau corpul sportivului în timpul practicării sportului, ducând la funcționarea improprie a respectivelor organe atunci când se execută o activitate (Habib (1993), Al Hashhosh (2003), Maaytah, Khaled (2007)).

Reprezintă țesutul afectat dintr-un grup de țesuturi importante ale corpului ca rezultat al unor factori interni sau externi, țesuturi ce sunt împiedicate astfel să își îndeplinească funcția (Zaher (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

Este o deteriorare a țesutului, determinată direct de practicarea activității sportive (Magaly (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

Alterare morfologica a unui țesut sau organ, adesea având un efect neașteptat și sever, care poate conduce la modificări frecvente ale funcțiilor (fiziologice) cum ar fi apariția de vânătăi și umflături la locul infecției, o dată cu schimbarea culorii pielii și modificarea funcționării mușchilor locomotori sau a articulațiilor (Reyad (1999), Maaytah, Khaled (2007)).

* Dislocare: reprezintă ieșirea în afară sau deplasarea osului față de poziția sa normală ca rezultat al forței aplicate asupra mișcării naturale din direcția opusă sau al unei mișcări diferite de cea normală a articulației (Kurdy, (1982), Salem (1999), Saad (1990), Abul-Ola (1992), Hussein (1998), Reyad (2001), Zaher (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

* Entorsă: este ruperea totală sau parțială a unuia sau a mai multor ligamente, lăsând oasele in poziția normală (Rushdy (1995), Abul-Ola (1992), Hassan (1993), Youssef, (1998), Rafael (1994), Riyadh (2002), Al Hashhosh (2003), Tawfiq (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

* Întindere: se referă la mușchii și tendoanele afectate, ca rezultat al contracției musculare neașteptate, cauzată de incompatibilitățile dintre grupul de mușchi implicat în respectiva mișcare și acțiunile de contracarare pe care sunt forțați să le execute (Samerea’ay and Hashim (1988), Al Riri (1998), Alawadly (1999), Al Hashhosh (2003), Maaytah, Khaled (2007)).

* Rană: reprezintă separarea țesutului muscular ca rezultat al acțiunii unei forțe externe, prezentând ruptură de piele (Jameel, 1984, Malkawi și Walid (1984), Freihat și Muhammad (1989), Saad (1990), Zoubi (1995), Youssef (1998), Elaewah (2000), Riyadh (2002), Zahir (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

* Sângerare: pierdere de sânge dintr-un vas sau mai multe vase de sânge ca rezultat al unei răni (Freihat, Mohamed (1989), Hassan (1993), Maaytah, Khaled (2007)).

* Vânătaie: este o ruptură a suprafaței țesutului aflat sub piele, zona afectata fiind mai moale sau mai tare (Jameel (1984), Salem (1987), Riyadh (2002), Zahir (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

Articulații învinețite (hematom al articulației): este o traumă a articulației și adesea provoacă sângerare internă în țesutul sinovial (Basri (1984), Maaytah Khaled 2007).

* Hematom muscular: este o ruptură superficială a țesutului muscular ca rezultat al expunerii corpului la o lovitură puternică, lovitură care duce la inflamarea și sângerarea zonei afectate (Youssef (1998)).

 Crampă: este o contracție dureroasă a mușchiului sau a grupului de mușchi și poate dura de la câteva secunde până la câteva minute (Melhem (1991), Mirkn și Marshall (1999), Tawfiq (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

* Fracturi (fractură): este o separare, completă sau parțială, a părților osului care se poate fisura și scinda în două sau mai multe părți, ca rezultat al unei lovituri directe (Basri (1984), Salem (1987), Tomeh (1990), Rushdie (1992), Freihat and Imad (1995), Riad (2001), Riyadh (2002), Fedda (2004), Badr (2004), Jamil 2004, Maaytah, Khaled (2007)).

* Abraziuni (rană abrazivă): este o zgârietură a pielii, rezultat al unor procese mecanice cauzate de cădere sau fricțiunea de un obiect contondent sau o suprafață aspră (Mirkn and Marshall (1999)).

* Rigiditate articulară: inabilitatea articulației de a-și îndeplini, în mod natural, funcția sa motorie (Alnmas (1996)).

* Bășică: este o iritație a stratului de suprafață al pielii ca rezultat al unei fricțiuni constante (Basri (1984)).

* Fibroză musculară: reprezintă dezvoltarea anormală a unor benzi fibroase printre fibrele musculare (Hassan (1988), Shaheen (2004), Maaytah, Khaled (2007)).
Inflamația: este cauzată de lichidul articular de culoare galbenă care apare în caz de traumă sau rupere a cartilajului articulației (Hassan (1988), Sadiq (2004), Maaytah, Khaled (2007)).

* Forța maximă concentrică: reprezintă sarcina maximă pe care sportivul o poate învinge (o ridică sau o împinge) (Cordun Mariana, 2011).

1.2. Scurta introducere în domeniul leziunilor sportive

Taekwondo este o formă de arte marțiale care își are începuturile acum mai bine de 2000 de ani, în Coreea; pe bună dreptate se poate afirma că este mai mult un sport unu-la-unu decât o formă de auto-apărare. Organismul oficial de conducere al Federației Mondiale de Taekwondo s-a format în 1973, iar Taekwondo a fost declarat ca o probă olimpică în 2000, la Olimpiada de la Sydney.
Termenul “Taekwondo” este compus din trei cuvinte: Tae – înseamnă un sistem de tehnici de lovire cu piciorul, Kwon – se referă la un sistem de tehnici de lovire cu mâna și do – arta de a experimenta nivelul ultim al ființei prin iluminare fizică și metafizică. Acesta este un program de formare complet, care include ceea ce este esențial atît în exterior cât și în interior, creând un grad înalt de unitate între corp, minte si spirit.

Educația fizică și leziunile sportive au devenit centrul atenției în prezent ca un indiciu al progresului societății, având ca obiectiv păstrarea sănătății sportivilor astfel încât aceștia să atingă cele mai înalte niveluri de performanță (Raphael 1994, Riad și Najmi, 1999). Magali, Wahidi (1995) a menționat că atingerea nivelului cerut depinde direct de regularitatea și continuarea antrenamentului fără aparitia leziunilor care împiedică progresul.

„Leziunile cauzate de activitățile sportive au devenit unul din cele mai importante obstacole cu care se confruntă antrenorii și cei care se ocupă de reabilitarea sportivilor, iar acest lucru se datorează impactului asupra performanței sportivilor și, prin urmare, asupra rezultatelor acestora. În general, atât antrenorii cât și sportivii încearcă și depun toate eforturile pentru a obține cele mai bune rezultate și performanțe, pentru a preveni și nu pentru a trata. Prin urmare, leziunile sportive afectează în mod negativ activitățile și competițiile sportive.” Maaytah, Khaled 2007, Raphael 1994.

Tratarea leziunilor sportive suferite de atleți este cunoscută încă din Istoria Antică timpurie. Galenus, doctorul împăratului Marc Aurelius, a descris pentru prima dată fizioterapia utilizând antrenamentele sportive pentru reabilitarea persoanelor care prezentau leziuni, ceea ce înseamnă că interesul privind leziunile, în general, precum și pe cele sportive, a crescut o dată cu dezvoltarea civilizației. Tratarea leziunilor sportive era binecunoscută și în Egiptul Antic, unde, de peste șase mii de ani, se practicau diferite sporturi și unde se găzduiau și meciuri internaționale, ceea ce a dus la răspândirea diferitelor sporturi în era respectivă și, prin urmare, la creșterea numărului de leziuni și la diversificarea tipurilor acestora. Pentru tratarea leziunilor egiptenii foloseau metode tradiționale disponibile în acea perioadă, cum ar fi uleiuri, grăsimi, atele, proptele (Riad , 2002).

Se consideră, așadar, că leziunile sportive fac o delimitare între abilitatea sportivului de a continua să joace și/sau să se oprească din activitate, parțial sau total (iar în anumite cazuri, acestea conduc la retragere din activitatea sportivă), fapt care are un impact negativ asupra psihicului sportivului și al antrenorilor deopotrivă, influențând și nivelul de realizare, atât pe plan individual cât și în echipă. Darwish (1985) a raportat că leziunile sportive împiedică sportivii să se antreneze și, prin urmare, conduc la scăderea performanțelor și, implicit, la reducerea gradului de participare la competiții.

În prezent, în ciuda progresului înregistrat de științele ce studiază leziunile sportive, cum ar fi medicina sportivă și fizioterapia, și de diferitele științe implicate în antrenamente, s-a observat o creștere a numărului de leziuni sportive datorate creșterii numărului de competiții și evenimente sportive internaționale (turnee, olimpiade, campionate continentale), precum și din cauza creșterii numărului de instructori care pun accent doar pe timpul alocat antrenamentului și aplicarea unor variate metode de antrenament moderne care să îl ajute pe sportiv să își dezvolte performanța și să obțină rezultate satisfăcătoare, în detrimentul anumitor aspecte prin care se încearcă implementarea unui programului de antrenament complet și complex, care să reflecte atât speranța antrenorului, cât și a sportivului de a obține victoria și a atinge excelența, toate acestea prezentând riscul ca sportivul să dezvolte leziuni.

În această privință, Bashkirov (1987) spune că, în ciuda numărului crescut de cercetători și specialiști în domeniul fizioterapiei și al leziunilor sportive, există o creștere a gradului de expunere a unui sportiv la leziuni din cauza greșelilor ce pot apărea în timpul pregatirilor și creșterii gradului de dificultate a exercițiilor impuse în timpul antrenamentelor, exerciții care nu sunt gândite și studiate cu grijă.

Mulți cercetători și specialiști din domeniul fizioterapiei și al leziunilor sportive, precum Makarov (2004) și Rinström (2003), vorbesc, de asemenea, despre creșterea riscului ca sportivul să fie expus la leziuni, ca rezultat al greșelilor în pregătirea planurilor de antrenament și nefolosirea mijloacelor de recuperare și reabilitare.

Cele mai multe studii arată că, fie că este vorba despre sporturile de echipă, cele individuale sau diferitele jocuri, caracterizate sau nu de fricțiune directă, și indiferent de variațiile raportului dintre cauzele și zonele unde sunt localizate leziunile, proporția acestora a crescut din cauza intensificării competiției și a antrenamentelor, fapt ce pune presiune pe ligamente și încheieturi, cuta sinovială a genunchiului, tendoane și mușchi. Unii cercetători au evidențiat posibilitatea apariției leziunilor cronice (Magali, Atiyat (2004); Saleh (2005); Makarov (2004); Riad (1999); Mironofi (1986)).

Gradul crescut de dificultate al exercițiilor din timpul antrenamentelor a devenit nerezonabil și în exces, iar absența perioadelor de odihnă a condus la apariția unor manifestări de oboseală și stres, cauzând dereglări în alimentarea țesutului muscular și schimbări ale sistemelor vitale care, în final, ar putea duce la modificări ale funcțiilor organelor corpului și ar putea determina apariția unor tulburări de compatibilitate între cele două sisteme: musculo-scheletal și nervos, determinând, inevitabil, apariția leziunilor (Bakri, 1989).

Acest lucru a fost confirmat de Bashkirov (1987) care a menționat că doborârea recordurilor și atingerea performanțelor sportive necesită urmarea unui antrenament intensiv, diversificarea metodelor și mijloacelor de antrenare pe o perioadă lungă, ceea ce reprezintă o povară semnificativă asupra corpului sportivilor și crește probabilitatea expunerii la diferite leziuni.

Pentru doborârea adversarului într-o competiție, este necesară o creștere constantă a volumului de antrenamente care să permită membrelor corpului să acționeze simultan, ca o singură unitate. Deși se iau în considerare toate precauțiile, leziunile sportive pot apărea frecvent și într-un procent mai mare decât se așteaptă antrenorul sau sportivul (Shatnawi, 2004, Yde, 1990).    

Procentul leziunilor sportive crește pe măsură ce crește intensitatea competiției – în special infecțiile sistemului neuromuscular. Prin urmare, știința care se ocupă cu studiul leziunilor analizează mișcările sportivului în diferite momente și circumstanțe pentru ca acesta să dobândească abilitatea de a anticipa o leziune înainte de a se produce, pentru a identifica tipurile și formele de leziuni sportive și pentru a face progrese privind protejarea contra leziunilor asociate activității fizice sportive. (Zahir (2004), Communeh (2002), Riyadh (1999), Rushdie (1992), Saleh (2005), Maaytah (2007))

Se cunoaște foarte bine faptul că procentul leziunilor în anumite sporturi este mai mare decât în altele, mai ales în sporturile care solicită confruntarea adversarului cum ar fi taekwondo, iar numărul de leziuni va crește dacă este aplicat un stil de antrenament fără bază științifică sau folosind echipamente sportive neadecvate vârstei. Apar, de asemenea, erori când planul de antrenament presupune creșterea gradului de dificultate și nu se asigură destule perioade de odihnă corespunzătoare (Communeh (2002), Riyadh (1999)).

Concluzia este că leziunile împiedică sportivii talentați să practice sportul favorit și îi ține departe de fani, iar, în anumite cazuri, reprezintă cauza declinului neașteptat al atletului, reducerea nivelului de performanță fizică sau al competențelor și chiar al celui psihologic, în comparație cu nivelul colegilor care nu au fost expuși la leziuni (Alawadla, 1999).

Jocurile de luptă, cum ar fi taekwondo, sunt unele din cele mai importante sporturi, preferate de mulți sportivi, din întreaga lume, deoarece le testează abilitățile, rezistența și structura fizică și, implicit, le dezvoltă respectul de sine.

Taekwondo este renumit prin marea diversitate de stiluri și metode de antrenament; diferitele forme de antrenament au obiective diverse, cum ar fi dezvoltarea aptitudinilor fizice: forță, rezistență, viteză, flexibilitate și sunt folosite diferite instrumente și echipamente pentru a se atinge atât nivelul avansat solicitat, cât și integritatea activităților de antrenament.

În ciuda dezvoltării căilor de prevenire a leziunilor, există încă o creștere constantă a numărului de leziuni sportive care afectează obținerea performanțelor și produce un impact negativ asupra acestora, ca rezultat al provocărilor pe care și le impun sportivii lor înșiși sau oponeților lor, pentru atingerea (sau doborârea) recordurilor mondiale, recorduri care sunt supuse permanent schimbării ca rezultat al dezvoltării științelor sportive, lucru menționat de cercetătorii din domeniul leziunilor sportive (Rinström, 2003, Malukova, 2003).

1.3. Leziunile sportive de-a lungul istoriei

Omul, putem spune, reprezintă o relație echilibrată între minte, corp și suflet. Se distinge de celelalte creaturi datorită minții sale și, astfel, apare nevoia studierii și înțelegerii naturii omului și păstrării integrității structurii sale. Drept rezultat, sportul a devenit mijlocul prin care se conservă corpul uman. La fel ca și celelalte științe, are propriile origini și reguli, precum și propria filozofie de evoluție și obiective specifice. Se știe că grija pentru sanatatea și siguranța sportivilor nu s-a manifestat recent ci, mai degrabă, de la începutul istoriei, fiind asociată cu Jocurile Olimpice, desfășurate încă din antichitae (Salem, 1999).

Ca o măsură privind menținerea integrității corpului uman, textul jurământ al Jocurilor Olimpice a inclus acest aspect clar și explicit între anii 776 î.Hr. și 394 d.Hr., astfel încât sportivii să concureze onorabil, cu fidelitate, fără intenția de a se răni unul pe celălalt. Romanii au împrumutat de la Greci ideea îngrijirii și siguranței sportivilor, astfel că acest principiu a fost citat de-a lungul istoriei până în timpul țărilor dezvoltate, în măsura în care toate regulile, reglementările, legile și tradițiile sportive impun depunerea eforturilor echipei pentru a reduce jocul dur și pentru a evita utilizarea planurilor ilegale cu scopul de a câștiga, astfel încât să se mențină siguranța sportivilor.

Ulterior, interesul a crescut prin intermediul studierii metodelor de prevenire și de tratament privind leziunile la care sportivii pot fi expuși. Se impune o integrare și întrepătrundere între știința pregătirii sportive și medicina sportului și terapia fizică, cu scopul îngrijirii sportivilor și a urgentării tratamentului; astfel, se restaurează abilitățile motorii, iar după recuperare, sportivii să revină în acțiune cu maximă eficiență, aducând fanilor entuziaști cele mai bune spectacole sportive (Salem, 1999).

De-a lungul timpului, majoritatea civilizațiilor au contribuit la asigurarea sănătății și activității sportivilor pentru a reduce expunerea la leziuni în timpul competițiilor. Egiptenii antici au practicat diferite sporturi acum șase mii de ani și au organizat meciuri internaționale; de aceea nu există dubii privind răspândirea leziunilor sportive în directă corelație cu diferitele jocuri sportive practicate la acea vreme, iar dezvoltarea amplă a medicinei faraonilor din acea perioadă istorică a condus la tratarea leziunilor prin mijloacele care erau disponibile în acel moment precum uleiuri și grăsimi, atele; Edwin Smith a descoperit că, mai recent, în anul 1550 î.Hr., exista un cod în ortopedie și chirurgia generală pentru a trata leziunile craniului, nasului, ale maxilarului, precum și leziuni ale vertebrelor gâtului, ale coastelor, leziunile claviculei și ale articulației umărului, pieptului și mâinilor.

De asemenea, egiptenii antici au excelat în diferențierea dintre diagnosticul fracturilor de oase și rupturii de ligamente. Au menționat importanța sunetelor pe care le fac oasele mâinii pentru a diagnostica fractura, în timp ce ruptura de ligamente nu este însoțită de o modificare a stării oaselor; cunoșteau valoarea palpării ușoare pentru a examina o rană în cazul leziunilor la cap sau la gât, leziuni aterosclerotice asociate cu sângerare, în cazul leziunilor sângerânde la ochi, la nas și urechi în cazul comoției cerebrale.

Totodată, egiptenii antici aveau cunoștințe despre utilizarea atelelor și multe dintre acestea au fost găsite în mormintele celei de-a Cincea Dinastii. Atelele constau în bucăți de lemn sau curele din in care erau dispuse în jurul părții lezate astfel încât să cuprindă partea superioară și inferioară a fracturii. De asemenea, aceștia aveau cunoștințe despre fracturi, entorsele articulațiilor și dislocări astfel că puteau trata cu succes clavicula ruptă, leziune care era un lucru obișnuit pentru atleți.

1.3.1. Medicina și leziunile sportive în era greacă și romană

      Faimosul doctor grec Hippocrate (460-370 î.Hr), a fost primul care le-a solicitat celorlalți doctori să depună jurământ înainte de a-și exercita profesia și care a încercat să separe medicina de superstiții astfel încât aceasta să fie construită pe baze științifice. A urmat apoi Aristotel (384-322 î. Hr.), elevul lui Platon, cunoscut pentru scrierile sale în domeniul Anatomiei, Embriologiei și Psihologiei. Toți îl consideră pe Galen ca fiind cel mai mare doctor grec după Hippocrate (131-201). Acesta a lucrat ca și chirurg într-o școală de wrestling, devenind primul doctor care s-a ocupat exclusiv de leziunile sportivilor de performantă din istorie.

Romanii, civilizațiile bizantine făceau băi cu aburi și masaje, precum și forme primitive de terapie fizică, fie sportivilor din țările lor, fie celor din țările pe care le cucereau (secolul al doilea d.Hr.). Astfel, persoana se găsea în fața unei unități integrate de psihoterapie și reabilitare fizică constând în masaje și băi de abur, băi în apă fierbinte și altele.

Progresul a continuat în domeniul medical, în general, și în domeniul leziunilor sportive, în special, în era de avânt a civilizației islamice, ducând torța dezvoltarii mai departe și depășind medicina globală și științifică.

Se cunoaște că civilizația islamică s-a preocupat de individ, a căutat să-i pregătească fizic pe musulmani și să-i facă puternici pentru a-și îndeplini cu succes sarcina succesiunii pe pământ. Pentru că un individ are nevoie de energie fizică, profetul Mohamed a stimulat educația pentru a construi un individ a cărui putere se bazează și pe forța fizică, fapt pe care îl descoperim în viața Profetului –pacea fie cu el- și în felul în care a contribuit la dezvoltarea fizică, și nu numai fizică, a companionilor săi. Învățăturile legislației islamice le regăsim în educația fizică modernă, prezentă și practicată azi în toate etapele vieții omului și le regăsim și în domeniul medicinei moderne, sub forma metodelor de prevenire și tratament – Medicina Sportului (Al Hashhosh, 2003).

1.3.2. Medicina la arabi și leziunile sportive înainte de Islam

Rolul medicinei arabe nu poate fi trecut cu vederea; a luminat civilizația occidentală din punct de vedere medical în secolul al VIII-lea d.Hr. și a continuat să facă acest lucru în mod activ în timpul epocii întunecate a ocupației europene până în secolul al XVI-lea. Iar istoria medicală umanitară va continua să-i menționeze pe doctorii arabi care au cunoscut și utilizat pentru prima data anestezia și suturile, precum și faptul că aceștia au înființat așa-numitele Alpermmastanat (mai târziu cunoscute sub numele de spitale) și faptul că arabii au susținut primele examene care le-au permis doctorilor să practice această profesie, aceștia susținând conferințe și seminarii medicale în Casa Înțelepciunii din Bagdad în 830 d.Hr. și Casa Științei din Egipt în anul 995 d.Hr.

Să nu-i uităm pe faimoșii doctori arabi care au îmbogățit lumea bibliotecilor medicale mondiale cu multe lucrări și cărți precum Ibn al-Nafis, exploratorul circulației sangvine care a fost menționat de către William Harvey, faimosul doctor englez, și alți doctori arabi înzestrați din timpul avântului civilizației islamice. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat în Bagdad și în bibliotecile sale în timpul faimoasei distrugeri de către barbarii mongoli, la fel ca și în cazul distrugerii bibliotecilor din Andaluzia de către cruciați, istoria medicinei arabe rămâne baza progresului medical actual din Europa și SUA în toate ramurile medicale, inclusiv medicina sportului și a leziunilor sportive.

Leziunile sportive au cunoscut o mare dezvoltare în acest secol în ceea ce privește diagnosticul și tratamentul atât cu privire la leziuni, în general, și leziunile sportive, în special (Riyadh, 2002).

În secolul curent, dezvoltarea științei leziunilor sportive a inclus diagnosticul și tratamentul prompt al leziunilor și a devenit o știință de bază care se ocupă cu mișcările sportive, în general, și partea esențială a dezvoltării deplasabilității sportivilor, în particular, pentru a activa principiul prevenirii leziunilor sau pentru a le trata prin cele mai bune metode, pentru a asigura o recuperare rapidă completă și, astfel, sportivul să revină pe teren într-o formă fizică perfectă (Jokl, 2008).

1.4. Localizare și diferite tipuri de leziuni

Persoanele din domeniul educației fizice trebuie să identifice leziunile pentru a lua măsuri imediate, pentru a acorda primul ajutor astfel încât sportivii să nu fie expuși complicațiilor unei infecții, sportivul fiind adesea expus diferitelor leziuni: de piele sau țesuturi moi sau leziuni ale oaselor, mușchilor sau articulațiilor din cauza prezenței continue în activitate sau competiții (Raphael, 1994).

Tipurile de leziuni diferă în funcție de tipurile de sport; leziunile din cadrul jocurilor individuale diferă de cele din cadrul jocurilor pe echipe; de asemenea, diferă leziunile suferite de bărbați de cele suferite de femei, precum și leziunile din cadrul sporturilor cu contact direct față de leziunile din sporturile care nu implica un contact direct.

De asemenea, leziunile diferă în funcție de natura activității sportive; de exemplu, în fotbal leziunile membrelor inferioare sunt mai frecvente decât cele ale membrelor superioare, și astfel, cu cât este mai ridicat nivelul unei competiții cu atât crește probabilitatea apariției leziunilor. Astfel, numărul leziunilor din cadrul turneelor internaționale este mai mare decât numărul leziunilor din cadrul competițiilor pentru începători. În plus, leziunile variază în funcție de condiția fizică a sportivului, cu cât sportivul are o pregătire fizică mai slabă, cu atât este mai probabil să apară leziuni. De asemenea, starea mentală și cultura joacă un rol important în probabilitatea apariției unei leziuni.

Samerea’ay (1988), Zoubi (1995), Abul Ela (1996), Albadawi (2000) și Riyadh (2002) și au căzut de acord asupra clasificării localizării și tipurilor de leziuni:

1. Leziuni musculare:

Leziunile musculare reprezintă una dintre multele leziuni cu o mare răspândire printre atleți. Rata de incidență poate ajunge la 90% din leziunile sportive din cauza faptului că mușchii, care reprezintă componenta cheie a sistemului motor uman, sunt principalul mijloc prin care se implementează solicitările performanței fizice.

Exemple de leziuni musculare în sport:

• contuzii (vânătăi);

• crampe;

• ruptură musculară;

• tendoane rupte;

• contracția mușchior;

2. Tendoane și ligamente lezate:

Apar cel mai adesea la organe sau țesuturi moi din cauza lipsei de exercițiu sau a îmbătrânirii sau din cauza unor erori în practică precum neglijarea încălzirii sau creșterea intensității pregătirii sau selectarea unor echipamente sportive neadecvate. Exemple de tendoane și ligamente lezate:

• ruptură completă sau parțială;

• infecții;

3. Leziuni ortopedice:

Precum ieșirea în exterior a genunchilor și coastelor etc. Apar adesea în competiții ca drept rezultat al coliziunilor dintre sportivi cum este cazul luptelor și pot apărea sub forma de osteom-dom și pot cauza dureri intense; acest tip de leziuni necesită grijă și atenție până la vindecare.

4. Leziuni articulare:

Articulațiile se pot infecta prin contuzii sau entorse precum și prin sângerare, putând duce la artrita, care afectează ligamentele și tendoanele care înconjoară articulația, precum și la articulații dislocate.

5. Fracturi ale oaselor:

Fracturile membrelor superioare, încheieturii mâinii și degetele rupte precum și anexele, fracturi ale craniului, nasului și pelvisului sunt adesea rezultatul unei lovituri aplicate de către adversar, conducând la maxilare și coaste rupte în box, sau pot apărea din cauza unei coliziuni între sportivi sau o izbitură serioasă de pământ sau terenul de fotbal.

1.5. Clasificarea leziunilor sportive

Samerea’ay and Ibrahim (1988), Rushdie (1992), Riad and Imam Hassan Najmi (1999), Al Hashhosh (2003) și Zaher (2004) au convenit asupra următoarei clasificări a leziunilor:

1. Leziuni inițiale:

Acest tip de leziune apare în corelație cu activitatea fizică aleasă, tratamentul necesitând cunoașterea istoricului leziunilor și mecanismul prin care au apărut, precum și factorii care au condus la apariția leziunii, în special în cazul leziunilor acute.

Acest tip de leziune se împarte în:

1.1. leziuni interne -leziuni intrinseciș

1.2. leziuni externe -leziuni extrinseci.

Incidența leziunilor interne apare ca rezultat al foțelor interne ale corpului în cazul unei persoane care s-a rănit singură ca drept consecință a unei erori în tehnică, întrucât sportivul se poate plasa în multiple situații de stres și stres fiziologic în special atunci când sportivul încearcă să intensifice efortul fizic, sau ca rezultat al leziunilor repetate sau a anumitor presiuni și nu acordă suficient timp pentru ca leziunea să se vindece atunci când apare pentru prima dată. Leziunile externe apar ca rezultat al forțelor externe din afara corpului sportivilor, iar majoritatea leziunilor asociate acestui tip de leziune sunt cauzate de accidente, precum leziunile care apar pe terenul sportiv.

2. Leziuni secundare:

Aceste leziuni apar ca drept rezultat al leziunilor anterioare, dar afectează alte zone. Acest tip de leziune este complex; de exemplu în cazul piciorului ar putea cauza, după fracturare, o deviere a coloanei vertebrale spre dreapta sau stânga și astfel rezultă durere în partea inferioară a spatelui.

Zubi, 1995, Abul Ela, 1996, Alnmas, 1996, Riad, 2002 clasifică leziunile în funcție de gradul acestora în:

Prima clasificare:

1. leziuni minore: precum contracțiile musculare, convoluțiile și crampele musculare – usoare întinderi musculare;

2. leziuni severe: precum fracturi și dislocări, leziuni la cap, piept și abdomen și leziuni ale organelor interne.

A doua clasificare:

1. leziuni deschise: precum tăieturile și arsurile;

2. leziuni închise: precum rupturi musculare și mușchi zdrobiți, entorse și întinderi și alte leziuni însoțite de o rană sau o sângerare externă.

A treia clasificare:

leziuni de gradul unu (ușoare)

Se referă la leziuni minore în ceea ce privește severitatea și care nu împiedică sportivul să-și desfășoare activitatea și includ aproximativ 80-90% dintre leziunile sportive. Contracțiile musculare, vânătăile, convoluțiile și abraziunile nu necesită tratament, decât o curățare superficială, după care sportivii își pot continua activitatea, iar simptomele nu durează o perioadă îndelungată.

leziuni de gradul doi (leziuni medii)

Se referă la leziunile ușoare sau severe care restricționează sportivul în desfășurarea activității pentru o perioadă cuprinsă între una și două săptămâni, dar nu-i afectează viața publică. Rata apariției este de 8% din totalul leziunilor sportive, incluzând rupturi musculare, ligamente rupte și întinderi, iar durerea apare la pășire, se manifestă printr-o ușoară umflătură și un ușor defect în mișcarea mecanică la desfășurarea activității sportive dar nu apare în mișcările din viața obișnuită sau la antrenamentele ușoare.

leziuni de gradul trei (leziuni severe sau periculoase)

Leziunile sunt foarte serioase, iar acest tip de leziune îl împiedică pe sportiv să-și continue activitatea sportivă. De asemenea, îi afectează și viața publică dar numai 1-2% sunt considerate a fi serioase, incluzând fracturi, deplasări de disc, dislocări, leziuni ale cartilajelor genunchilor, contuzii cerebrale, și necesită o periodă de timp relativ lungă de recuperare; acest tip de leziune este caracterizat de durere insuportabilă în majoritatea cazurilor; umflături severe apar imediat după lezare, iar în unele cazuri pacientul este restricționat și-i lipsește mobilitatea (Reyad, 2002, Zubi, 1995, Alnmas, 1996, Abul Ela, 1996).

Clasificarea leziunilor în funcție de calitatea terenurilor de sport:

1. Leziuni inițiale:

Rezultă din practicarea directă a exercițiului fizic și din impactul pe care aceste exerciții îl au direct asupra pielii prin presiunea pe care o exercită.

2. Leziuni externe:

Apar atunci când lovituri violente sunt aplicate asupra unei părți a corpului în sporturi precum boxul, de exemplu.

3. Leziuni de frecare:

Se produce un contact continuu și frecare în anumite sporturi precum wrestling-ul.

4. Leziuni produse de echipamentele utilizate:

Apar ca rezultat al utilizarii echipamentelor de lucru in sporturi precum gimnastică, ciclism și tennis.

5. Leziuni instantanee:

Apar ca rezultat al violenței directe de moment în orice tip de sporturi, precum fotbalul, handbalul și boxul.

6. Leziuni cauzate de practicarea excesivă a activității:

Apar pe fondul practicării excesive a sportului pentru o perioadă de timp relativ lungă, cu expunere frecventă la presiune timp de mai mulți ani pe același os, aceleași ligamente, articulații și mușchi, în sporturi precum jogging-ul, maratonul.

7. Leziuni mecanice:

Rezultă din utilizarea instrumentelor și a dispozitivelor mecanice în practicarea sporturilor precum curse de mașini și biciclete.

8. Leziuni care au legătură cu practicarea sporturilor în natură:

Aceste leziuni apar ca rezultat al practicării sportului în natura, cum ar fi aerobic în natură, sporturi care implică ridicarea deasupra nivelului mării, leziuni care apar în urma accidentelor din cadrul sporturilor de apă precum înotul, scufundările și leziuni sportive în cazul cățărărilor/ alpinismului.

9. Leziuni interne:

Rezultă din impactul de intensitate variată asupra diferitelor organe ale copului. Leziuni frecvente pot fi de moment sau pot fi rezultat al utilizării excesive. Se divid în:

9.1. leziuni severe: apar imediat după ce partea corpului a fost utilizată excesiv în practicarea sportului.

9.2. leziuni cronice: apar ca rezultat al practicării repetate și exercitării presiunii pentru perioade lungi de timp.

10. Leziuni sportive minore:

Se produc atunci când sportivii revin pe teren fără a fi recuperați complet după leziunea anterioară sau în urma unui tratament medical neadecvat după infecții. Sunt de două tipuri:

10.1. leziuni sportive secundare rapide: cauzate imediat după revenirea la exercițiu după prima leziune.

10.2. leziuni sportive secundare cu debut încet: apar după o perioadă lungă de timp de la infecția inițială, în aceeași zonă ca și leziunea anterioară. (Riyadh, 2001).

Clasificarea leziunilor sportive în funcție de:

1. Leziuni ale pielii și ale țesuturilor moi:

Leziunile de piele diferă de alte leziuni ale diferitelor părți ale corpului deoarece pielea este unul dintre stâlpii importanți ai corpului în prevenirea pătrunderii bacteriilor și a inflamațiilor atunci când este lezată și vine în contact cu mediul contaminat. Infecțiile pielii sunt împărțite în următoarele tipuri:

• blistere: Produc fricțiunea pielii de o suprafață dură, și conduc la separarea straturilor superioare ale pielii de straturile inferioare și la apariția lichidului între aceste straturi;

• abraziuni: Sunt rupturi ale straturilor superioare ale pielii ca rezultat al expunerii la frecare extremă de o suprafață dură;

• răni: o pierdere a continuității pielii prin expunerea la intensitate externă;

• contuzii (vânătăi): Aceste leziuni sunt rezultatul direct al contactului dintre jucător și un alt coleg sau între sportiv și un corp solid.

2. Leziuni musculare:

Reprezintă un procent mare în rândul leziunilor sportive din cauza faptului că mușchii, care sunt componenta cheie a sistemului motor uman, sunt principalul mijloc prin care se implementează solicitările performanței fizice.

Leziunile musculare se împart după cum urmează:

• contuzii sau traume;

• spasmul mușchilor;

• leziuni cauzate de ruperea mușchilor.

3. Leziuni ale oaselor:

Scheletul este componentata cheie iar celelalte organe vitale depind de acesta. Scheletul dă forma naturală a ființei umane și se bazează pe mușchi și servește la protejarea majorității organelor vitale ale corpului. Coastele pieptului protejează plămânii și inima, iar craniul protejează creierul. Leziunile oaselor se împart în:

• fracturi: reprezintă discontinuitatea osului natural drept rezultat al gravității loviturilor externe sau a zdrobirilor sau ca rezultat al loviturii directe asupra osului;

• oase zdrobite: Apare ca rezultat al loviturilor directe, în special oasele de sub suprafața pielii, precum tibia și rotula.

4. Leziuni ale articulațiilor:

Leziunile articulațiilor apar atuci când sportivii desfășoară sporturi de performanță. Acest tip de leziuni se împarte în:

• contorsiune sau întindere: o leziune a ligamentelor conducând la o ruptură externă parțială sau completă a unuia sau a mai multor ligamente, fiind considerată cea mai comună leziune întâlnită pe stadioanele sportive;

• dislocare: deplasarea unui os de la locul său natural de pe o articulație ca rezultat al intensității externe. Există două tipuri de dislocări:

• dislocare parțială: un os se deplasează parțial de la locul său, astfel încât o secțiune a suprafeței articulației rămâne în contact cu cealaltă de pe suprafața osului;

• dislocare totală: un os se deplasează complet de la locul său astfel încât suprafața articulară nu rămâne în poziție opusă față de suprafața osului.

5. Leziuni ale nervilor:

Leziunile nervilor sunt adesea una dintre cele mai serioase leziuni care apar la sportivi și se împart în patru categorii:

• apar la marginile ascuțite ale oaselor rupte și conduc la paralizia totală a mușchilor pe care îi alimentează;

• rupturi în interiorul nervilor: apar ca rezultat al gravității retractării externe. Acumularea de sânge întrerupe stimularea nervului iar vindecarea apare atunci când cauza leziunii este îndepărtată;

• nervi zdrobiți: apar ca rezultat al loviturii directe asupra unui nerv în special aproape de piele, cum ar fi nervul ulnar, când apare paralizia temporară în zona alimentată de acesta;

• contragerea nervilor: apare de obicei atunci când capul este înclinat puternic către o parte, conducând la contragerea nervului în zona gâtului (Jokl 2008).

Clasificarea leziunilor în funcție de sezon se referă la:

1. Leziuni în primul sezon

De obicei leziunile apar la începutul fiecărui sezon deoarece un număr mare de sportivi se antrenează și depun un efort mare în timp ce mușchii nu sunt bine pregătiți să realizeze un astfel de efort, conducând astfel la contracții musculare și ruperea ligamentelor. Din acest motiv, antrenorul trebuie să conserve condiția fizică bună a sportivilor prin organizarea de sesiuni de antrenament ușoare în afara sezonului și, mai ales, la începutul fiecărui sezon.

Din diferitele studii a reieșit faptul că, în timpul perioadei de antrenamente, leziunile apar, în medie, la 1-2 sportivi dintr-un total de 1000, iar acest procentaj ar putea crește la începutul sezonului din cauza distribuirii greșite a perioadelor de odihnă și a celor care urmează după meciurile de sezon, perioade care îi suprasolicită fizic, deoarece majoritatea sportivilor, după ce au pauze lungi, revin în acțiune într-o stare relaxată, iar mușchii sunt relativ slăbiți, acești prezintă lipsa flexibilității articulațiilor și a ligamentelor, având drept consecință scăderea nivelului eficienței motorii și pierderea elementelor de condiție fizică.

Principalele cauze ale leziunilor din primul sezon:

1 – lipsa stării de pregătire și slaba condiție fizică;

2 – starea de slăbiciune a mușchilor;

3 – compatibilitate musculară insuficientă;

4 – stres în timpul antrenamentelor;

(Salem, 1987, Riad , Imam Hassan Najmi, 1999, Rizkallah, 2003).

2. Leziuni în timpul sezonului

Numărul leziunilor sportive crește în timpul competițiilor și a meciurilor oficiale până la mai mult de 8%, în timp ce descrește în timpul competițiilor de antrenament. Lezinile apar în această perioadă din mai multe motive, cum ar fi neefectuarea unui proces de încălzire adecvat, în special în timpul anotimpului rece sau, în anumite cazuri caracterizate prin lipsa de acțiune sau de antrenament sistematic sau lipsa anumitor elemente de condiție fizică sau atunci când antrenamentele sunt foarte intense sau necorespunzatoare.

Acești factori au ca rezultat stresarea sportivului în special în partea finală a jocului, sau supraîncărcarea psihologica a jucătorului, sau supraîncărcarea morală pentru a reduce puterea adversarului, acestea fiind cauze care pot isca un număr de aproape patru ori mai mare de incidente în absența unui antrenor sau din cauza unuia sau a mai multor motive menționate anterior (Salem, 1987, Riad and Imam Hassan Najmi 1999, Rizkallah 2003).

3. Leziuni la finalul sezonului

Leziunile de la finalul sezonului apar în general din cauza participării sportivului la competiții înainte de recuperarea completă sau din cauza neglijării leziunilor anterioare apărute la începutul sezonului și anestezierii zonei lezate, și participării sale la jocuri, precum și din cauza plictiselii, a stresului și anxietății care îl afecteaza pe sportiv, sarcinile sale, rezultatul jocului și precum și declarațiile exagerate și promisiunile în caz de victorie și privarea de anumite drepturi în caz de pierdere fiind motive în plus față de motivele menționate anterior

(Salem, 1987, Riad and Imam Hassan Najmi 1999, Rizkallah 2003).

1.6. Cauzele leziunilor sportive

Identificarea cauzelor leziunilor este unul dintre cele mai importante subiecte, aceasta fiind piatra de temelie pentru o evaluare clară a tipului de leziune din diferite puncte de vedere și a situației în care a apărut, pentru definirea metodei adecvate de tratament. Leziunile sportive diferă ca și metodă, tip și apariție ; de exemplu leziunile pot apărea ca rezultat al unui accident sau dintr-o cauză neintenționată, cum ar fi coliziunea dintre doi sportivi, lovirea corpului adversarului cu o crosă de hockey sau căderea sportivului în timpul exercițiilor de gimnastică sau în timpul meciurilor de fotbal, baschet sau handbal și în anumite cazuri dezechilibrarea unui sportiv, uneori ca rezultat al agresiunii și violenței în competițiile sportive care sunt incompatibile cu regulile competiției și ale corectitudinii dintre sportivi (Allawi, 1998, Zahir, 2004, Jokl, 2008).

Majoritatea studiilor și referințelor au convenit că principalele cauze ale leziunilor sportive sunt următoarele:

1) încălzire neadecvată ;

2) antrenament excesiv (supraîncărcare) ;

3) lipsa unui comportament corespunzător pentru sportivi (neatenție, impulsivitate, încălcarea regulilor jocului) ;

4) un teren de antrenament necorespunzător ;

5) slabe competențe de pregătire (tehnic) ;

6) continuarea antrenamentului când rana nu este complet vindecată ;

7) echipament sportiv neadecvat ;

8) nerespectarea unui program correct de antrenament ;

9) descalificarea echipamentului sportiv utilizat ;

10) absența unui antrenor direct, cu rol important în orientarea și conștientizarea sportivului ;

11) nerespectarea regulilor de siguranță și securitate;

12) condiții meteorologice nefavorabile ;

13) alegerea incorectă a exercițiilor pentru grupele de mușchi implicate ;

14) lipsa ținerii sub observație a sportivului de către antrenor (aspecte fiziologice) ;

15) neacordarea unei perioade de odihnă suficient de mare, atât între exerciții, cât și după realizarea lor;

16) sportivului i se permite să se întoarcă la antrenament înainte de recuperarea deplină ;

17) lipsa relaxării după exerciții ;

18) lipsa unor instrumente și echipamente adecvate pentru antrenament și meciuri ;

19) nefolosirea mijloacelor de reabilitare (masaj, saună, etc) ;

20) sincronizare greșită între antrenament și meciuri;

21) nerealizarea de teste medicale periodice;

22) nerespectarea programului de dietă ;

23) neluarea în considerare a diferențelor individuale între sportivi și lipsa de antrenare a sportivului la întregul lui potențial ;

24) slabă pregătire psihologică ;

25) nefamiliarizarea (lipsa de cunoștințe) cu leziunile sportive, cauzele apariției acestora și mijloacele de prevenire ;

26) neselectarea tipului de sport convenabil ;

27) nealternarea intensității exercițiului ;

28) alte motive.

(Magali, Abdul-Hamid, 1995, Magali, Khuylh, 1997, Magali Adib 2004, Al Saleh 2005, Magali, Mahmud, 2007, Maaytah 2007, Kahribt, Fatima, 2008).

Sunt și alți factori care creează susceptibilitate în domeniul sportiv:

1. abilități fizice necorespunzătoare pentru tipul de activitate practicată: este considerat un factor important care poate cauza apariția leziunii dacă sportivii nu se potrivesc cu sporturile alese;

2. defecte congenitale ale oaselor: dacă se modifică curbura naturală a tibiei, acest lucru poate duce la dureri severe și leziuni ale piciorului ;

3. defecte congenitale ale mușchilor: aceste defecte pot cauza contracția congenitală a anumitor mușchi, ceea ce afectează mișcarea mecanică care duce la lezarea mușchiului ;

4. defecte congenitale ale încheieturilor: extensia în exces a încheieturilor are drept rezultat slăbirea ligamentelor congenitale și poate afecta stabilitatea încheieturii, conducând la dislocare și subluxație ;

5. defecte congenitale ale tendoanelor: prezența defectelor congenitale în tendoane indică predispoziție pentru ruptură, mai ales când se prelungește realizarea mișcărilor ;

6. platitudinea tălpii piciorului: acest lucru crește presiunea și greutățile asupra încheieturilor, în special ale piciorului și genunchiului, ca rezultat al mișcării intensificate de pronație ;

7. defecte ale articulațiilor: acestea sunt vizibile în coloana vertebrală, conducând la o alunecare de disc ;

8. diferența dintre lungimea celor două picioare: acest lucru duce la devieri de postură, mai ales în coloana vertebrală, afectând astfel performanța sportivului și ca rezultat, factorii de stabilitate musculară fac ca individul să fie mai predispus la leziuni (Youssef, 1998, Riyadh 1999).

1.7. Semne și simptome ale leziunilor sportive

Antrenorii, instructorii și atleții trebuie să aibă cunoștință cel puțin despre simptomele enumerate mai jos :

1. inconștiență : de exemplu, inabilitatea de a răspunde la stimuli senzoriali și în acest caz trebuie să găsiți motivul care cauzează leziunea înainte de reîntoarcerea sportivului pe stadion;

2. schimbări neurologice anormale cum ar fi amorțeală, furnicături, înțepături, semne de slăbiciune;

3. inflamare, ceea ce provoacă de obicei sângerarea leziunii ;

4. prezența durerii în zona afectată sau în timpul mișcării normale ;

5. pierderea mișcării naturale în zona afectată ;

6. sângerare din locul infecției ;

7. deformarea părții lezate care se poate recunoaște prin comparație cu partea sănătoasă corespondentă ;

8. în mișcare se aud sunete asupra căror cauză poate fi interogat sportivul ;

9. incapacitatea sportivului de a merge sau de a se mișca într-un mod natural ;

10. o schimbare în culoarea pielii la locul leziunii (Riad and Imam Hassan Najmi 1999, Jokl, 2008).

1.8. Complicații ale leziunilor sportive

Leziunile netratate la timp sau tratate superficial sau necorespunzător, pot degenera în:

1. leziuni cronice: infecțiile obișnuite se transformă în leziuni cronice dacă nu există un tratament adecvat; de exemplu, dislocarea frecventă a umărului;

2. handicapuri permanente: dacă a apărut o eroare în sincronizarea sau aplicarea tratamentului medical;

3. deformități fizice: sunt rezultatul practicării anumitor sporturi în mod intensiv, fără antrenament compensatoriu din partea antrenorului sau sunt rezultatul practicării unor moduri de viață fără bază științifică, cum ar fi slăbitul prin diete necorespunzătoare sau slăbiciunile pentru petreceri ale jucătorilor de fotbal;

4. scurtarea duratei de viață a unui sportiv: foarte multe leziuni duc la scurtarea perioadei în care sportivul este un erou pe stadioane, ceea ce ilustrează și reflectă importanța prevenirii și a terapiei în cazul leziunilor în vederea prelungirii vieții de sportiv (Reyad, 2002).

1.9. Artele marțiale și autoapărarea în trecut și în prezent

      Artele marțiale și autoapărarea despre care auzim în prezent, cum ar fi karate, lupte greco-romane, aikido, Aljojetsu, Taekwondo, full contact și boxul au fost rezultatul cercetărilor și studierii mișcărilor creaturilor pe pământ și au fost folosite în luptele pentru supraviețuire în timpurile primitive. Aceste metode nu erau la fel de dezvoltate ca acum, dar includeau lupte greco-romane și judo pentru menținerea echilibrului, lovituri cu pumnul ca în box, lovituri ca în karate, aruncarea suliței și a altor unelte-arme folosite de omul primitiv, toate fiind mijloace de intimidare în vederea eliminării adversarului în tactici tradiționale feroce preluate de la animalele sălbatice. Aceste metode letale sunt acum combinate în stiluri de luptă și autoapărare cum ar fi box și karate (Qassas, 1990, Jeroues, 1986, Mardini, 1991).

     Ulterior, oamenii au început să fie atenți la fiecare din aceste metode, le-au dezvoltat și coordonat între ele prin antrenament și măiestrie, după eliminarea mișcărilor și loviturilor periculoase și stabilirea de legi și regulamente pentru antrenament și competiție, transformându-le într-o artă care are origini și reguli similare celorlalte forme de artă, unde aspectele psihologice și intelectuale contează mai mult decât forța fizică și musculară. Mai târziu s-a ajuns la dibăcia în luptă prin eliminarea adversarului cu eforturi minime, prin compatibilitate musculară și intelectuală, prin viteză și fentare, dezechilibrări și lovituri în timpul apărării și atacului, explorarea părților slabe ale corpului de care un sportiv se poate folosi prin lovituri și presiune în vederea învingerii adversarului cu cât mai puține eforturi (Abdul Latif, 2005).

Romanii interesați de lupte, pe care le-au dezvoltat, au construit arene unde se organizau lupte cu sulițe, săbii și alte arme, au stabilit baze și legi pentru desfășurarea acestor lupte, devenind în prezent un joc olimpic. Într-un alt domeniu, chinezii au preluat arta Aljojtsu pe care au rafinat-o prin eliminarea loviturilor periculoase până ce a devenit un sport popular în prezent (Kung Fu). Japonezii au preluat arta Aljojtsu de la chinezi în timpurile străvechi și au valorificat-o, transformând-o în cea mai bună metodă de autoapărare.

În prezent, o dată cu evoluția lor, aceste arte au fost denumite diferit, fiecare conform limbii din țara unde s-au dezvoltat pentru prima dată. Cuvântul „Karate” este împărțit în două, și anume „Kara” care înseamnă „fără arme” și „Tie” care înseamnă „mână”, prin urmare „karate” înseamnă „a lovi cu mâna fără arme”. În Malaysia a apărut o formă de luptă numită „Silat Sunni Gyaong” și înseamnă „viteză, forță și lovituri în locuri sensibile”, iar în Korea „Taekwondo” înseamnă „modul de a folosi picioarele și pumnii”. (Qassas, 1990, Abaza, 1985). În China „Kung Fu” înseamnă „competență” și stă la baza lansării a sute de arte marțiale chinezești, iar în Japonia „Aikido” înseamnă „concordanța dintre minte și corp”, concordanța dintre mișcările apărătorului și cele ale adversarului pe care apărătorul le exploatează pentru a-și controla oponentul sau pentru a-l apuca și arunca. În America și Canada stilul „full contact”, care înseamnă „coeziune completă”, este o metodă care combină karate și box și sunt multe tactici în lume ce sunt considerate arte marțiale. Mișcările de bază sunt aceleași în toate metodele, ceea ce diferă este modul de luptă și calcularea punctelor pentru joc și găsirea unei metode de a preveni mirosul puternic în timpul meciului și lovirea în față.

Aceasta este o scurtă introducere despre diferențele dintre regulile și filozofia fiecărui stil. În ciuda diferenței dintre aceste arte moderne, principiile taekwondo și ale altor stiluri de luptă rămân valabile pentru toate formele de arte marțiale:

controlarea nervilor și a forței morale și focalizarea minții și a corpului;

înțelegerea că acest tip de sport ajută la crearea unui om puternic, căruia nu îi este teamă de riscuri, care dobândește încredere în sine, înțelepciune și sănătate, puterea răbdării adăugată la forță, stimularea și dezvoltarea simțurilor, astfel încât omul își cunoaște simțurile și limitele puterii, își studiază corpul, își controlează temperamentul și modul de a apuca pentru a se apăra. (Abaza 1985, Qassas 1990).

Aceasta este o eră a sportului, iar tacticile utilizate în sport sunt folositoare pentru copiii noștri, pentru a ne apăra pe noi înșine, religia și căminele noastre.

Există multe dovezi și dialoguri care ne motivează să practicăm aceste sporturi. Se poate observa clar diferența de forță și activitate dintre cel care practică sportul și colegul său care nu îl practică, de asemenea diferența de forță și utilizare dintre mâna dreaptă pe care omul o folosește mult și cea stângă folosită limitat și dacă folosește cu predominanță mâna stângă, aceasta va deveni mai puternică decât mâna dreaptă. Exemple apar ori de câte ori omul își folosește membrele pentru activități ce necesită mai multă forță. Se știe că Profetul – Pacea fie cu el – a spus: « un credincios puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât un credincios slab » – Hadith (Hamadani, 1985, Qassas, 1990, Nassif, 1993).

CAPITOLUL II

Elementele de bază ale corpului

2.1. Sângele

Sângele, ca proces esențial al transportului de oxigen și nutrienți în corp, ajută (la nivelul celulelor vii) la metabolizarea respectivilor nutrienți pentru a produce energie și în același timp transportă produsele reziduale ale metabolismului către plămâni și rinichi pentru a fi excretate. În timpul eforturilor implicate de exercițiile fizice, se solicită mai multă energie, o cantitate mai mare de nutrienți, o activitate crescută a inimii pentru a furniza sânge mușchilor solicitați și, în consecință, rezultăo cantitate mai mare de produse reziduale.

Circuitul sangvin implică vase (cu structură diferită a pereților) cunoscute sub numele de artere și vene care transportă sânge direct de la inimă și înapoi la inimă care acționează ca o pompă. Presiunea sangvină în artere este ridicată în timp ce la nivelul venelor este scăzută iar valorile reprezintă maximul și, respectiv, minimul măsurătorilor spcifice. În timpul efortului fizic, aceste valori cresc și trebuie să fie bine monitorizate pentru a nu cauza sportivului accidente nedorite (fig. 1).

Ritmul respirației în timpul antrenamentului sportiv sau al competițiilor este, de asemenea, important deoarece contribuie la schimbul de oxigen în celulele componentelor corpului (în special prin intermediul plămânilor, care reprezintă organe ale schimbului de gaze). Oxigenul și nutrienții din sânge sunt incorporați în țesuturile corpului și, în schimb, se eliberează dioxidul de carbon. Astfel, inima pompează sângele către plămâni pentru a fi reoxigenați datorită oxigenului inhalat prin respirație iar dioxidul de carbon difusează în direcția opusă, fiind expirat prin intermediul expirației.

Ritmicitatea respirației asigură cantitatea necesară de oxigen și, din acest motiv, persoanele care practică sport trebuie să învețe cum să-și coordoneze respirația cu efortul depus.

Fig. 1. Circulația, Barua, N., Roosen, A., 2005.

2.1.1. Sângerare

Sângerarea este rezultatul lezării vaselor de sânge și poate apărea intern sau extern. Sângerarea externă apare când suprafața pielii este lezată, este vizibilă iar când este severă reprezintă un pericol și trebuie tratată imediat.

De obicei, sângerarea rănilor superficiale se oprește rapid întrucât, în contact cu aerul, sângele se coagulează și formează crustă, dar în anumite situații medicale, procesul de coagulare implică o tendință de învinețire și sângerare prelungită care necesită îngrijire medicală. Cunoscând faptul că sângele transportat prin artere are presiune ridicată, orice lezare a arterelor poate duce la pierderea rapidă de sânge, caz în care trebuie controlată imediat prin aplicarea presiunii directe asupra rănii.

Sângerarea internă (atunci când apare) reprezintă o urgență medicală iar o persoană care prezintă sângerare internă severă intră rapid în șoc și necesită îngrijire medicală de urgență. Acest tip de leziune reprezintă pătrunderea sângelui în cavitățile corpului. Poate să apară în trei zone ale corpului, după cum urmează (fig. 2):

– o leziune a pieptului poate indica o coastă ruptă, capetele ascuțite ale coastei rupte perforează un țesut intern, care poate duce la lezarea țesutului plămânilor și, drept consecință, poate apărea tusea cu sânge. O altă situație implică colectarea sângelui în cavitatea pieptului și singurul semn al unei astfel de leziuni poate fi respirația rapidă întrucât inima intră în stare de șoc.

– o leziune a abdomenului poate afecta și organele interne, de asemenea. Atunci când leziunile apar în partea stângă a abdomenului prima suspiciune este dată de splina care are tendința de a sângera abundent, o situație care duce rapid la șoc șideces. Chiar dacă este mai bine protejat de coaste decât splina, ficatul poate fi de asemenea lezat prin aplicarea de lovituri în zona superioară dreapta a abdomenului. O altă situație poate implica sângerarea în interiorul abdomenului și Fig.2.Zone sângerare internă, Barua, N., Roosen, A., 2005.

pelvisului, o circumstanță extrem de periculoasă de colectare a sângelui care necesită intervenție chirurgicală ca singur mijloc de oprire a sângerării

– o fractură a femurului (osul copsei), atunci când artera femurală este lezată poate apărea sângerarea internă care poate pune în pericol viața persoanei.

2.1.2. Boli transmisibile prin sânge

În multe cazuri, sângele unei persoane bolnave, poate transmite boli și din acest motiv persoanele asigură primul ajutor trebuie să acorde o mare atenție potențialelor riscuri de a fi infectați. Pentru a se proteja, personalul medical de urgență trebuie să poarte mănuși din cauciuc și mască pe față (dacă sângerarea este de tip fântână) astfel încât să nu vină în contact direct cu sângele sau/ și cu alte fluide precum salivă sau vomă.

Cele mai dăunătoare dintre aceste boli sunt infectarea cu HIV (Virusul Imonodeficienței Dobândite) și Hepatita (Hepatita B prezintă cel mai ridicat risc) care pot transmite infecția, în general, prin pătrunderea în fluxul sangvin al persoanei care acordă primul ajutor via o rană deschisă sau tăietură. Se consideră că prezintă risc scăzut infectarea în timpul resuscitării cardiopulmonare, dar se recomandă să acordați atenție și în acest caz astfel încât să reduceți la minim riscul de infectare.

Echipamentul de prim ajutor trebuie să conțină (pe lângă medicamentele de urgență necesare) mănuși, măști, dezinfectant, pansamente sterile și diferite cârpe pentru a curăța eventualele scurgeri de sânge pe suprafața de antrenament unde personalul medical acordă primul ajutor.

Trebuie avut în vedere ca, în cazul antrenamentelor sau competițiilor de arte marțiale, atunci când apare o sângerare în timpul luptei, aceasta trebuie oprită imediat și trebuie acordată asistență medicală de specialitate.

2.2. Creier și Nervi

Atunci când vorbim despre sistemul nervos, trebuie să luăm în considerație două componente principale: sistemul nervos central (CNS –format din creier și măduva spinării) și sistemul nervos periferic (PNS –care cuprinde nervii către mușchi și oasele membrelor). Creierul coordonează toate funcțiile corpului, mesajele care vin de la acest centru de control al corpului fiind transmise prin nervi via măduva spinării către mușchi, oase și organe ale corpului (pentru a acționa în funcție de comenzile primite) și în același timp mesajele sunt trimise de la mușchi și organe înapoi la creier “raportând” rezultatul de acțiune îndeplinită și statusul corpului (fig.4). Sistemul nervos este format (având în vedere funcțiile lor) din nervi motorii și nervi senzoriali. Primii transportă mesaje de la creier și măduva spinării către mușchi pentru a comanda mișcarea, în timp ce nervii senzoriali transportă mesajele înapoi “actualizând în mod constant creierul asupra statusului corpului” și de asemenea detectează “durerea, temperatura, vibrațiile și poziția articulațiilor în spațiu”.

Leziunile creierului (ca rezultat al loviturilor aplicate la cap) și ale coloanei (ca rezultat al loviturilor aplicate zonei spatelui) pot fi foarte periculoase provocând paralizia, starea de inconștiență și (în unele cazuri) decesul. Astfel, dacă în timpul luptei de arte marțiale apar leziuni la cap, gât sau coloană, această situație trebuie să fie administrată de un personal medical specializat. Este important ca persoana rănită să nu fie deplasată dintr-un loc în altul fără a sprijini adecvat gâtul și coloana vertebrală.

Ca rezultat al leziunilor nervilor membrelor și corpului sau din cauza localizării anumitor nervi în special susceptibili de lezare, consecințele includ pierderea totală sau parțială a mobilității (în general pentru o perioadă lungă de timp) precum și stări modificate la nivelul pielii, cum ar fi senzația de arsură sau furnicături. Imaginea alăturată prezintă nervul ulnar al cotului care poate fi lezat în timpul unei lupte în artele marțiale. Dacă nervul este zdrobit, se poate regenera însă, dacă acesta este tăiat, recuperarea totală este rar întâlnită ( fig.3).

Fig. 3. Relația dintre nervul ulnar și cot, Barua, N., Roosen, A., 2005.

Fig. 4. Sistemul nervos, Barua, N., Roosen, A., 2005.

2.3. Mușchii

Mușchii corpului primesc comenzi de la creier pentru a executa mișcari (energia acestora provenind de la oxigenul și nutrienții metabolizați) și pot fi grupați ca mușchi netezi și mușchi scheletici (fig. 5).

Mușchii netezi, în general localizați în pereții vaselor de sânge și intestine, nu sunt ușor de controlat iar disfuncționalitatea acestora este indicată numai în cazul unor anumite dureri sau disfuncții ale organelor.

Mușchii scheletici acționează de-a lungul articulațiilor și sunt responsabili de mobilitatea părților corpului.

În cazul unor leziuni ale mușchilor se pot observa rupturi sau întinderi (rezultate din antrenamente de încălzire neadecvate sau o poziție greșită în mișcare). Metabolismul mușchilor scheletici implică depozitarea de glucoză sub formă de glicogen iar în timpul acțiunii acestora complexul de carbohidrați (glicogenul) este descompus în glucoză.

Control conștient al mișcărilor corpului se face prin intermediul nervilor de la creier și măduva spinării iar atunci când alimentarea unui nerv către mușchi este lezată, mușchiul va fi afectat.

Tendoanele (atașamentele fibroase ale mușchilor de os) sunt o altă componentă care poate fi lezată iar când acest lucru se întâmplă, acestea nu mai trimit constant informații (prin intermediul nervilor) sistemului nervos central despre poziția articulațiilor și a membrelor în spațiu.

Tipurile de fibre musculare care compun mușchii scheletici diferă în ceea ce privește viteza de contracție și rezistența și, astfel, se produce fie contractarea fie relaxarea mușchilor determinând mișcarea. În caz de leziuni pot rezulta sângerări localizate și formarea de cheaguri de sânge; o măsură de prim ajutor este să se aplice gheață și să se aplice presiune pe zona respectivă pentru a se reduce sângerarea în mușchi. Într-o etapă ulterioară a asistenței medicale (acordate de către personalul specializat) se aplică comprese calde și se masează mușchiul.

Durerile musculare durează câteva zile (durerea atinge maximul într-una sau două zile de la leziunea inițială) și trebuie să se acorde atenție tipului de exerciții efectuate. Uneori, leziunile mușchilor nu se recuperează complet și în astfel de cazuri apare slăbiciunea încetinind astfel mișcarea.

Pentru a reduce consecințele, se recomandă ca sportivul care practică arte marțiale să se odihnească și să beneficieze de tratament medical de specialitate.

Fig. 5. Sistemul muscular, Barua, N., Roosen, A., 2005.

2.4.Sistemul osos

Sistemul osos este format din multe oase ale căror leziuni pot fi extrem de periculoase. Cel mai important os este femurul (osul coapsei) care este format dintr-o rețea complexă de materiale (principalul fiind calciul care dă scheletului forță și stabilitate). O mulțime de artere și nervi acoperă și înconjoară oasele și orice lezare a acestui strat de acoperire va conduce la necrozarea osului subiacent.

În caz de fracturi ale oaselor, personalul medical

Fig. 6. Sistemul osos, Barua, N., Roosen, A., 2005.

specializat va trata aceste fracturi pentru ca respectivele capete ale osului să fie poziționate în apoziție astfel ca alimentarea osului cu sânge să fie intactă. Dacă fracturile osoase nu sunt tratate corect, alimentarea osului cu sânge poate fi obstrucționată și astfel apare necrozarea osului sau complicații precum infecții serioase, în plus față de vindecarea într-o poziție incorectă (fig.6, fig.7, fig.8, fig.9).

Fig. 7. Sistemul osos analizat din spate, Barua, N., Roosen, A., 2005.

Fig. 8. Sistemul osos analizat din lateral, Barua, N., Roosen, A., 2005.

Fig. 9. Sistemul osos, Barua, N., Roosen, A., 2005.

CAPITOLUL III

Managementul leziunilor sportive

Managementul leziunilor sportive se referă la întregul proces de tratare a leziunilor produse prin sport; acesta începe cu momentul în care se produce accidentarea și parcurge toate etapele până când persoana rănită este complet recuperată. Reabilitarea nu vizează doar îmbunătățirea situației rănii la nivel local, ci urmărește să o facă să fie chiar mai puternică decât înainte.

Leziunile la care se referă procesul de management se referă la includ entorse, luxații, rupturi și vânătăi, iar acestea pot afecta muschii, ligamentele, tendoanele și articulațiile sau țesuturile moi ale corpului. Cele mai frecvente leziuni ale tesuturilor moi apar sub formă de rupturi ale tendoanelor, luxații ale gleznelor, întinderi ale mușchilor gambelor, entorse ale ligamentelor umărului și obturarea canalului femural. Diferența dintre ele este semnificativă: în timp ce entorsa este o forțare sau ruptură a ligamentelor, o luxație se referă la o întindere sau ruptură a mușchilor sau tendoanelor.

Managementul leziunilor sportive nu face referire la cap, gât, față sau tulburări ale măduvei spinării, sau la acele leziuni care implică șoc, sângerare excesivă sau fracturi osoase și fisuri. Tratamentul lor implică abordări mai complexe, și, deși apariția lor nu este atât de frecventă, este nevoie de asistență medicală de urgență.

Managementul leziunilor țesuturilor moi la sportivi include patru etape diferite:

1. Primul ajutor: în primele trei minute;

2. Tratamentul: pe durata următoarelor trei zile;

3. Reabilitarea: durează timp de trei săptămâni;

4. Recăpătarea formei inițiale: se întinde pe următoarele trei luni.

3.1. Primul ajutor – Prima intervenție esențială

Când se produce un prejudiciu, primul ajutor este cel mai important lucru care trebuie făcut în primele trei minute. Acesta constă în primul rând dintr-o evaluare specială a gradului de severitate a leziunii, și în al doilea rând, sunt luate măsurile necesare pentru a reduce reacțiile traumatice, și pentru a preveni agravarea prejudiciului inițial. Aceasta este intervenția de bază recomandată în cazul leziunilor sportive. Este foarte important să se identifice gravitatea prejudiciului: posibile complicații secundare colaterale, riscul de periclitare a vieții, nevoia de ajutor de urgență. Pornind de la acronimul STOP, măsurile care trebuie luate imediat, ar putea fi:

S: (stop) Sportivul accidentat trebuie să se oprească. Tot jocul va fi oprit dacă este necesar.

T: (discuție) Vor fi puse întrebări care se referă la condițiile exacte în care a avut loc accidentarea, la starea actuală a sportivului rănit, la identificarea punctului dureros și la accidentele anterioare, dacă au existat.

O: (observare) Posibile zone umflate, echimoze, deformări și sensibilitate sunt aspecte care trebuie luate în considerare.

P: (prevenire) prevenirea înrăutățirii situației leziunii.

Concluzia la toate aceste comentarii constituie evaluarea gravității prejudiciului produs. Dacă gradul de severitate este scăzut și nu afectează performanțele fizice, atunci jucătorului îi este permis să continue. Cuvinte de încurajare și monitorizare a prejudiciului ar fi de ajuns în aceste condiții.
În cazul în care prejudiciul este unul moderat (o entorsă, luxație sau o tumefacție severă), și afectezează performanța unui jucător, el va fi scos de pe teren, și i se vor aplica rapid procedurile de tratament adecvate.

În cazul în care prejudiciul este sever și afectează capul, gâtul, fața sau măduva spinării sau este vorba deproducerea unui șoc, apare sângerare excesivă, sau fracturi și fisuri ale oaselor, este necesar tratament de specialitate imediat și nicio altă intervenție nu este admisă. Odată ce putem fi siguri că prejudiciul nu pune în pericol viața, procedurile de tratament pot fi inițiate. Dacă tratamentul este început mai repede, șansele atletului de recuperare bună sunt mult mai mari.

3.2. Tratamentul: ce este de făcut în următoarele trei zile

Nu există nicio îndoială că cel mai adecvat tratament inițial pentru leziunile țesuturilor moi este abordarea R.I.C.E.R. Acest lucru implică următoarele 5 etape: odihnă, gheață, compresie, ridicare și obținerea unei recomandări pentru un tratament medical adecvat.  

S-a arătat că de fiecare dată când această abordare a fost utilizată chiar imediat după apariția prejudiciului respectiv, a redus semnificativ timpul de recuperare. R.I.C.E.R. reprezintă cea mai importantă etapă în reabilitarea leziunii, și oferă asistență timpurie pentru recuperarea completă a prejudiciului. In general, o leziune a țesuturilor moi este însoțită de pierderea unei cantități mari de sânge. Umflătura care apare pune presiune asupra terminațiilor nervoase și durerea este, prin urmare, crescută. Regimul R.I.C.E.R. va contribui la reducerea acestui proces, va limita, deasemenea leziunile tisulare și va stimula procesul de vindecare.

Odihna

Zona rănită este recomandabil să fie ținută imobilizată cât mai mult posibil, și chiar să fie susținută cu o eșarfă sau cu un bandaj. Aceasta este o soluție bună în ideea de a încetini fluxul de sânge și de a preveni orice alte daune.

Gheața

Aceasta este considerată cea mai importantă parte. Gheața aplicată pe zona respectivă cât mai curând posibil va reduce sângerarea, umflătura și durerea. Gheata zdrobită este cel mai bine să fie aplicată într-o pungă de plastic. Cu toate acestea, există și alte posibilități, cum ar fi cuburi de gheață, pachete de răcire de uz comercial și pungi de legume congelate. Apa rece poate, deasemenea, să funcționeze bine, atunci când nu există alte posibilități. Gheața nu va fi aplicată direct pe piele. Este recomandat să se înfășoare într-un prosop umed, deoarece în acest fel se asigură o bună protecție.

Recomandarea generală este ca gheața să fie aplicată timp de 20 minute la fiecare 2 ore pentru primele 48-72 de ore. Există, de asemenea, unele aspecte care ar trebui să fie luate în considerare, iar acestea includ ideea că unele persoane sunt mai sensibile la frig decât altele; în acest sens, copiii și persoanele în vârstă s-ar putea să nu aibă o toleranță bună la gheață și rece; unele persoane cu probleme circulatorii pot, deasemenea, manifesta sensibilitate atunci când intră în contact cu gheața.

Toată lumea ar trebui să acorde atenție tuturor acestor circumstanțe atunci când se aplică gheață pe zona afectată. În unele cazuri, 20 minute constituie o perioadă prea lungă, în altele este necesar mai mult decât atât. Decizia cu privire la durata de aplicare a gheții ține de fiecare individ în parte. Gheața trebuie aplicată atât timp cât este confortabil. Gheața trebuie aplicată timp de 3-5 minute de mai multe ori pe oră, cu perioadele de pauză necesare între ele.

Compresia

Prin comprimarea zonei afectate, atât sângerarea cât și umflătura din jurul rănii sunt reduse. Un bandaj de compresie lat, ferm, elastic este recomandat deasupra, sub și peste partea vătămată.

Ridicarea

Un alt mod de a reduce sângerarea și umflarea este ridicarea zonei lezate deasupra nivelului inimii de câte ori este posibil.

Recomandarea

În cazurile în care prejudiciul este foarte grav, sprijinul unui terapeut fizic profesionist este necesar pentru un diagnostic precis al situației. După diagnosticul specific, este recomandat un program adecvat de reabilitare pentru a minimiza și mai mult daunele.

Indicii de avertizare: în primele 48-72 de ore după ce s- a produs o accidentare, orice sursă de încălzire (lămpi de căldură, creme termoactive, spa-uri, jacuzzi și saune) trebui e să fie evitată, precum și mișcarea și masajul zonei afectate. Consumul excesiv de alcool este, deasemenea, contraindicat, pentru că toți acești factori vor crește sângerarea, umflarea și durerea cauzate de rană.

3.3. Reabilitarea: durează timp de trei săptămâni

Un mușchi sau un ligament deteriorat nu va fi complet înlocuit cu unul nou, așa cum ne-am putea aștepta să facă organismul. În realitate, țesutul cicatrizat este singura soluție posibilă pe care corpul uman o oferă. Când regimul R.I.C.E.R. este folosit imediat după apariția unei leziuni a țesuturilor moi, se va limita formarea de țesut cicatricial. Cu toate acestea, unele cicatrice vor fi, totuși, prezente.

Un prejudiciu cauzat în mod repetat aceluiași țesut moale poate fi ceva foarte supărător. Re-accidentarea poate avea loc chiar și la mai multe luni de la primul episod. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece colagenul – un material fibros inflexibil – încearcă să aducă împreună fibrele deteriorate prin lipirea sa de toate acestea. Masa de țesut fibros cicatriceal rezultată poate fi văzută și simțită sub piele pentru o lungă perioadă de timp. Noul țesut nu este suficient de puternic, și mai mult decât atât, tendința sa este de a diminua și flexibilitatea țesuturilor din jur, și de a expune atletul la riscul re-accidentării. Tesutul cicatricial nu permite contracția sau Întinderea completă a mușchiului, iar asta înseamnă că mușchiul respectiv își pierde capacitatea de a funcționa la capacitate maximă.

3.3.1. Pași ce trebuie inițiați în scopul de a scăpa de țesutul cicatricial

Există două acțiuni importante de tratament care trebuie să fie inițiate în scopul de a facilita procesul de recuperare și îndepărtarea țesutului cicatricial nedorit. Primul urmărește creșterea aportului de sânge în zona afectată, ca și a cantității de oxigen și substanțe nutritive. Căldura și ultrasunetele sunt utilizate în general de către terapeutul fizic, în scopul de a stimula zona afectată.

1. Zona afectată poate fi stimulată folosind metoda cu ultrasunete prin intermediul impulsului electric de lumină, sau prin proceduri de încălzire, cum ar fi o lampă cu raze sau o sticlă cu apă fierbinte. Modalitatea de pe urmă este foarte bună, deoarece stimulează fluxul de sânge pentru a hrăni țesuturile deteriorate.

2. A doua abordare pentru a scoate țesutul cicatrizat este masajul sportiv al țesuturilor profunde. Acest lucru este mult mai eficient decât metoda precedentă. Masajul se poate face de către un profesionist, de către cineva care se întâmplă să fie în preajmă sau chiar de către persoana vătămată. Zona va fi masată cu blândețe la început. O mișcare ușoară va fi urmată de una mai fermă până se vor putea efectua frământări de mai mare profunzime. Mișcarea de masaj va urma direcția fibrelor musculare și apoi se va concentra asupra punctului de rănire. Degetele mari vor apăsa mai adânc și mai adânc, în scopul de a elimina țesutul cicatrizat. Un unguent special de masaj, numit Arnică, este în general utilizat cu cele mai bune rezultate în tratarea leziunilor țesuturilor moi (entorse, luxații și rupturi). Deasemenea, se recomandă să se consume mai multe lichide de-a lungul perioadei de reabilitare.

3.3.2. Reabilitarea activă

Sportivului i se va recomanda să facă o mulțime de exerciții, o fază bine-cunoscută sub numele de “reabilitare activă”; în timpul acestei faze toată responsabilitatea pentru procesul de reabilitare îi revine persoanei rănite. Cele mai multe dintre componentele de fitness sunt menite să fie recâștigate în această etapă de recuperare. Aici vorbim despre flexibilitate, rezistență musculară, echilibru, putere și coordonare. Această fază asigură recuperarea în urma prejudiciului dumneavoastră „numai după ce pacientul a desfășurat un program de exerciții foarte precis, în mod deliberat concepute să întindă, să consolideze și să recapete toți parametrii motrici ai structurii sau ai structurilor deteriorate.” (Accidentări în sport de Dorrnan, P. și Dunn, R.). Ca urmare a acestui fapt, durerea va dispărea și ea. Exercițiile nu sunt numai recomandate, dar sunt și obligatorii pentru zona rănită. Creșterea fluxului de sânge este necesar pentru o recuperare bună, deoarece circulația activă va oferi atât oxigenul, cât și nutrienții necesari pentru vindecarea rănii. Sistemul limfatic este deasemenea activat prin exerciții fizice, iar acest lucru facilitează eliminarea toxinelor.

3.3.3. Durerea limitează exercițiile

Unele disconfort poate fi simțit și acceptat, dar durerea este semnul că activitatea este prea exigent, și ar trebui să înceteze.

3.3.4. Recăpătarea condiției fizice inițiale

Recuperarea prejudiciului presupune, deasemenea, recuperarea componentelor principale ale condiției fizice în termeni de mișcare, flexibilitate, rezistență și coordonare. Odată ce aceste zone își recapătă funcțiile lor, sportivul poate începe să lucreze la alte caracteristici, specifice domeniului său sportiv.

3.3.5. Tipuri de mișcări

Îmbunătățirea considerabilă a capacității de mișcare este foarte importantă în procesul de reabilitare, deoarece mărește, deasemenea, posibilitatea de a efectua exerciții mai intense și mai solicitante. În cazul în care leziunea începe să se vindece, atletul poate începe cu câteva exerciții simple și ușoare, cum ar fi îndoirea și îndreptarea zonei afectate. Apoi pot fi introduse exerciții cu mișcări de rotație incomplete, precum și rotirea în sens orar și antiorar. Dornan și Dunn spun că, atunci când “mușchii coapsei pot să revină la categoria de exerciții de mișcare pe care le executau înainte de accidentare” este momentul pentru a trece la următorul nivel al așa-numitei reabilitări active.

3.3.6. Întinderea mușchilor și întărirea

Exercițiile sporesc treptat în intensitate, iar muschii își re-câștigă flexibilitatea si forța lor. Acesta este un proces lung și atent supravegheat pentru că orice supra-solicitare a zonei vătămate poate pune în pericol întregul proces de reabilitare. Pentru îmbunătățirea forței zonei afectate sunt recomandate greutățile, din cauza stabilității pe care o generează la nivelul articulațiilor și mușchilor în timp ce sportivul efectuează exercițiile necesare.

Exercițiile izometrice constituie, deasemenea, o opțiune bună în ceea ce privește mișcarea, deoarece zona afectată nu se mișcă, dar mușchii se contractă. Un posibil exercitiu izometric este generat de atlet – care stă pe un scaun cu fața la un perete și apoi sprijină mingea de perete cu piciorul. În această poziție el poate împinge în perete cu piciorul, și, în același timp, să păstreze articulația gleznei în poziție inactivă. Mușchii se contractă în timp ce articulația gleznei nu efectuează nicio mișcare. Exercițiul care presupune întinderi blânde este recomandat deoarece oferă posibilitatea de a diversifica și mai mult categoria mișcărilor și pregătește zona lezată pentru activități viitoare mai intense.

Creșterea flexibilitatea grupele musculare din jurul zonei vătămate este, deasemenea, un punct foarte important.

3.3.7. Echilibrul și propriocepția

Uneori, unele leziuni vechi re-apar deoarece aceste caracteristici sunt ignorate. O leziune a țesuturilor moi este întotdeauna însoțită de unele leziuni ale nervilor din jurul zonei vătămate. Controlul asupra mușchilor și tendoanele este, prin urmare, afectat și poate pune în pericol, deasemenea, stabilitatea structurii articulare. Lipsa conștientizării cu privire la poziția membrelor (propriocepție) poate duce la o re-apariție a aceleiași leziuni la mult timp după ce a fost considerat ca fiind complet recuperat.

Unele exerciții și serii de mișcări de balans pentru restabilirea echilibrului vor fi necesare pentru a continua îmbunătățirea flexibilității și forței zonei afectate. Ele au rolul de a re-antrena nervii afectați; se va încerca mersul de-a lungul unei linii drepte la început, apoi mersul în echilibru pe o grindă; Deasemenea este nevoie de mai multe exerciții complexe , cum ar fi: echilibru pe un singur picior având ochii deschiși, urmat de exerciții de menținere a echilibrului cu ochii închiși.   În cazul în care sportivul execută cu ușurință activitățile descrise mai sus, se poate trece la efectuarea de exercitii mai complicate (plăci care se balansează, mingi pentru gimnastică, perne cu aer pentru exersarea stabilității și rulouri din spumă).
 

3.3.8. Abordarea finală

Ultima parte a procesului de reabilitare are scopul de a recupera complet și vindeca starea zonei afectate până la recâștigarea forței sale inițiale sau chiar mai mult. În scopul de a fortifia zona afectată și de a îmbunătați propriocepția, se recomandă câteva exerciții mai dinamice și intensive.

Exercițiile izometrice ușoare care au fost făcute pentru a consolida tendonul lui Ahile și mușchii gambelor sunt acum înlocuite cu unele exerciții ponderate. Aceste exerciții vor fi introduse treptat, în conformitate cu specificul sportului practicat de fiecare. Serii de exerciții pliometrice simple – exerciții explozive care întind și contractă un mușchi în același timp (contracții musculare excentrice) implică activități, cum ar fi sărituri, salturi, sărituri în serie. Intensitatea crescută a tuturor acestor activități necesită un ritm lent și o atitudine calmă, prevăzătoare (Lamb, 1984 , De Vries, 1986, McArdle,Katch, Katch, 1991).

3.4. Recăpătarea formei inițiale: se întinde pe durata următoarelor trei luni

În cazul în care procedurile de tratament descrise mai sus au fost aplicate corect, leziunile țesuturilor moi se vindecă complet. Dar aceasta nu înseamnă că exercițiile de întărire și tonifiere trebuie să se oprească la acest stadiu.

Deși sportivul este capabil să se întoarcă la activitățile sportive, el trebuie să repete în continuare exercițiile pentru a preveni o re-apariție a prejudiciului.
În următoarele trei luni, scopul principal este acela de a identifica motivele apariției leziunii și de a efectua de exerciții de tonifiere sau antrenamente care au menirea de a preveni re-accidentarea. În această etapă, cel mai important lucru este înțelegea deplină a motivelor apariției leziunilor sportive. Din punct de vedere general, există trei cauze principale ale producerii leziunilor în sport:

• Accidente

• Suprasolicitare

• Erori biomecanice

Accidentele

Accidentele se referă la aspecte care cu greu pot fi anticipate sau prevenite, cum ar fi: călcatul într-o groapă și apariția unei entorse la gleznă, împiedicarea și sprijinirea în cădere pe un umăr sau cot, sau loviturile cauzate de echipamentul sportiv. Este, totuși, important ca orice atlet să acorde atenție tuturor detaliilor din jur care ar putea pune în pericol integritatea corpului său.

Suprasolicitarea

Oboseala și surmenajul sunt principalele cauze ale stării de suprasolicitare. Luxațiile severe afectează nu numai un singur organ, ci și alte părți ale corpului.
În cazul în care mușchiul tensor al fasciei lata și bandeleta iliotibială, situate la nivelul coapsei, obosesc și sunt suprasolicitați, capacitatea lor de a stabiliza în mod adecvat întregul picior este redusă și toată presiunea cade pe articulația genunchiului. Acest fapt va cauza durere și va conduce la deteriorarea gravă a structurii articulației genunchiului.

Astfel de simptome, cum ar fi cele descrise mai sus, pot fi evitate sau eliminate prin odihnă și relaxare. Există unele circumstanțe care ar trebui evitate pentru a preveni leziunile nedorite:

• Exercițiile efectuate pe suprafețe dure sau pe teren accidentat;

• Începerea unui program de exerciții după o perioadă îndelungată de pauză ; • Creșterea prea rapidă a intensității sau a duratei exercițiului;

•Pantofi de sport necorespunzători;

•Alergarea excesivă în zone de rampă sau în pantă.

Erori biomecanice

Erorile biomecanice sunt cauzate de acele structuri din corpul nostru care nu funcționează în mod corespunzător. Ele aduc multe leziuni cronice, cum ar fi în cazul dezechilibrului muscular. Acest lucru înseamnă că un mușchi / grup de mușchi, este fie mai puternic, fie mai flexibil decât mușchiul său oponent (stânga și dreapta, fața anterioară și partea posterioară a corpului). Se întâmplă, de exemplu, cu un aruncător de baseball dreptaci. El va avea, prin urmare, supradezvoltați mușchii umerilor și brațelor pe partea dreaptă, în comparație cu partea lor stângă. Acest dezechilibru va cauza întinderea spre partea dreaptă a coloanei vertebrale, iar rezultatul va consta din dureri cronice la umeri, gât sau spate.
  Alte erori biomecanice posibile se referă la:

• Diferențele de lungime ale picioarelor;

•Musculatura încordată sau rigidă;

•Picior plat;

•Probleme de stil de alergare, cum ar fi pronația sau supinația.

Când cauza reală a problemei este cunoscută, se recomandă un program de refacere: orteze sau insertii la pantofi în cazul pronației, supinației sau unei diferență de lungime a piciorului. Programul de formare curent al sportivului trebuie să fie, deasemenea, modificat pentru a evita situațiile de suprasolicitare.

CAPITOLUL IV

Leziunile în taekwondo – localizare, prim ajutor, reabilitare și prevenire

4.1.Comoția cerebrală

O comoție cerebrală este o leziune a creierului cauzată de o lovitură la cap. Deoarece creierul lovește partea opusă a craniului de la care a venit lovitura inițială, în următoarele 6-8 ore, tesutul cerebral și unele vase de sânge pot începe să se umfle și acest fapt poate duce la o perioadă de inconștiență pentru victima (vezi figura 10). În general, victimele se recuperează rapid. Semnele și simptomele care însoțesc comoția cerebrală sunt, în afară de scurte perioade de inconștiență, senzația de greață, amețeli, dureri de cap, confuzie, pierderi de memorie și stare de șoc.

Primul ajutor

Victima trebuie să fie așezată într-o poziție corespunzătoare cât mai curând posibil, deoarece ar putea începe vărsăturile. Dacă nu își recapătă conștiența în maxim de trei minute, trebuie să se solicite o ambulanță. Pentru comoții cerebrale grave, victima trebuie să beneficieze de o perioadă de recuperare mai mare de o lună, pentru că o altă lovitură la cap poate induce unele leziuni cerebrale cronice. La sfârșitul intervalului de recuperare, sportivii trebuie să nu manifeste niciun simptom pentru o perioadă de timp pentru a putea să se întoarcă la antrenamente și competiții. Chiar dacă persoana își revine mai devreme de trei minute, acesteia nu ar trebui i se permită să-și continue antrenamentul pentru o perioadă cuprinsă între o săptămână și o lună și trebuie să beneficieze de consiliere profesională în această privință.

Fig. 10. Comoția cerebrală, Barua, N., Roosen, A., 2005

Reabilitare și prevenire

Mijlocul cel mai adecvat de prevenire a comoției cerebrale este purtarea unei căști sau a altui fel de articol de protecție pentru cap. Chiar dacă comoția este minoră, sportivii pot suferi de sindromul post-comotie până la un an sau chiar mai mult. Asta înseamnă, deasemenea, că, în urma unei lovituri grave, victima poate să rămână cu simptome permanente.

4.2. Leziunile faciale

De obicei, leziunile faciale din taeqwondo sunt minore deoarece contactul real nu este permis. Dar un anumit grad de risc trebuie să fie luat în calcul de către sportivi și aproape tot timpul apar, accidental, leziuni la nivelul feței. Chiar dacă aceste tipuri de leziuni sunt superficiale, s-ar putea ca ele să sângereze prea mult din cauza faptului că vasele de sânge sunt situate aproape de suprafața pielii.

Tehnicile de lovire fac ca vânătăile să fie mai mult sub formă de tăieturi. Cele mai multe apar în zona pomeților obrajilor, în jurul gurii, zonei nazale și sprâncenelor. În cazul în care apar tăieturi, trebuie să se verifice din ce zonă a feței provine sângerarea și apoi să se aplice presiune directă, unul sau două minute, cu un tampon steril. După aceea, trebuie să se stabilească cât de adânci sunt tăieturile, să se cerceteze eventualele fracturi, să se dezinfecteze zona cu atenție și să se aplice pansamente sterile și bandaje.

Sportivii sunt sfătuiți să folosească echipament de protecție adecvat (căști, apărătoare pentru picioare și mănuși căptușite), și să efectueze antrenamentele în mod corespunzător.

4.2.1. Leziuni ale ochiului

Înainte de toate, antrenorul trebuie să fie atent la orice problemă de vedere a sportivilor: dacă atletul a avut sau are o astfel de disfuncție (caz în care trebuie să poarte ochelari de protecție) și dacă el poartă lentile de contact.
Cea mai frecventă leziunie oculară, urmare a unei lovituri directe, este ochiul negru. Aceasta se produce din cauza faptului că ochiul este bine protejat de structura osoasă și de pleoape. Gradul de prejudiciu este determinat, atunci, în principal, de faptul că ochiul este închis sau nu în momentul impactului și de forța de lovire. Ca simptome, victima ar putea avea o poziție anormală a globului ocular în orbită, sau ar putea suferi de vedere dublă sau încețoșată ori de pierderea vederii.

Primul ajutor

Atunci când se produce rănirea, trebuie să se verifice dacă ochiul în sine a fost afectat. Acest lucru se face prin examinarea pleoapei și observarea posibilelor tăieturi; se verifică capacitatea de mișcare concomitentă a ambilor ochi, se cercetează dacă există orice fel de sângerare la nivelul globului ocular și se observă starea oaselor din jur pentru a se exclude posibilitatea existenței vreunei fracturi.
În cazul unui ochi negru, fără probleme de vedere, se va aplica gheață pe zona vătămată timp de două ore.

În cazul unei fracturi la nivelul oaselor din jurul ochiului, sportivul accidentat trebuie să se întindă, să închidă ambii ochi și să-i țină închiși, acoperiți cu o compresă sterilă, până la sosirea ambulanței (vezi fig. 11).

Fig.11. Primul ajutor in cazul leziunii la ochi, Barua, N., Roosen, A., 2005

Reabilitare și prevenire

În general, leziunile minore se vindecă de la sine. În ceea ce privește leziunile oculare majore, unele ar putea necesita chiar intervenții chirurgicale. Și în scopul de a evita accidentele la ochi, sportivii trebuie să poarte fie căști cu protecție pentru ochi, fie ochelari de protecție.

4.2.2. Leziuni ale nasului

Nasul este o țintă frecvente în leziunile faciale din cauza poziției sale centrale în cadrul feței. Leziunile nazale pot fi vânătăi, sângerări nazale sau fracturi nazale. Vânătăile sunt ușor de recunoscut ca niște umflături minore.
Sângerările sunt cele mai frecvente leziuni nazale.

Deoarece regiunea dintre nări, cunoscută sub numele de sept, are o vascularizare puternică, este prima și, deasemenea, cel mai ușor de deteriorat. Uneori, episoadele hemoragice se întâmpla deoarece unii sportivi suferă de hipertensiune arteriala nocturnă. În cazul în care leziunea la nas apare după un traumatism cranian, ea necesită îngrijire medicală de urgență. Dacă sângerarea persistă, sau se observă o deviere evidentă a osului nazal, sau sportivul are probleme de respiratie din cauza unei obstrucții, atunci acesta este semnul unei fracturi nazale. În acest caz, ar trebui să se palpeze ușor de-a lungul oaselor nazale și, în cazul în care există o neregularitate ușoară de-a lungul punții, aceasta este un alt semn al unei fracturi nazale.

Primul ajutor

În caz de lovituri la nivelul nasului, trebuie să se aplice gheață înfășurată într-un material textil, de trei ori pe zi, timp de 15 minute, până când umflătura se diminuează. Pentru sângerarea nasului, victima trebuie să se așeze întinsă cu fața în sus. Ea trebuie să exercite presiune, cu degetul mare, pe vasele de sânge de la baza nasului, chiar sub punte. Va rămâne în această poziție timp de maxim 10 minute, va respira pe gură, nu va vorbi și nu va înghiți. Dacă sângerarea durează mai mult de treizeci minute, victima trebuie dusă la spital. După ce sângerarea s-a oprit, victima trebuie să se odihnească timp de câteva ore. În cazul în care sportivul este suspect de fractură nazală, el trebuie să fie îngrijit numai de către personalul medical (fig. 12).

Fig. 12. Primul ajutor în cazul sângerării nasului, Barua, N., Roosen, A., 2005

Reabilitare și prevenire

De obicei, leziunile nazale se vindecă frumos și rapid; de multe ori, fracturile trebuie doar să fie repoziționate. Sportivul trebuie să poarte căști pentru o protecție adecvată a feței.

4.2.3. Leziuni ale gurii, buzelor, dinților și limbii

Gura si buzele pot suferi tăieturi din cauza unei lovituri directe asupra acelei zone și, uneori, ele pot sângera cu adevărat rău. În situația în care lovitura se produce atunci când falca este parțial deschisă, limba este prinsă între dinți și acest fapt duce la tăierea limbii. O lovitură directă puternică poate, deasemenea, muta sau disloca un dinte. Dintele poate fi salvat dacă primul ajutor este acordat în primele 15 minute.

Primul ajutor

Victima trebuie să încerce să nu înghită sânge și să stea jos, aplecată în față. Cu un pansament de bumbac se va aplica presiune asupra zonei rănite, până când pansamentul se îmbibă cu sânge și este necesară înlocuirea lui. Dacă sângerarea durează mai mult de treizeci de minute, atunci e nevoie de îngrijiri medicale de specialitate. Dacă sângerarea se oprește, victimei i se aplică un pachet de gheață pe locul rănit și se evită consumul de băuturi calde timp de o zi.

Suptul gheții este recomandat pentru leziunile limbii; dar dacă tăietura merge prea adânc, atunci victima necesită cusături. Trebuie să se înțeleagă că, în cazul în care lovitura poate să disloce un dinte, atunci aceeași lovitură poate deteriora, deasemenea, maxilarul. Dacă dintele este numai dislocat, acesta trebuie să fie pus înapoi la locul său și să se aplice presiune cu degetul , după care, sportivul trebuie să meargă direct la dentist.

Dar dacă lovitura este puternică și dintele cade, primul lucru de făcut este căutarea lui. Victima trebuie să fie extrem de atentă să nu înghită dintele. Atunci când este găsit, dintele trebuie să fie ținut de coroană și nu de rădăcină, să se curețe cu soluție sterilă, pentru că s-ar putea deteriora țesutul viu al dintelui și să se implantateze la loc în alveolă. Pacientul trebuie să țină strâns între dinți o bucată de tifon steril. Dacă dintele nu poate fi implantat sau există fragmente de dinte spart, atunci acestea trebuie să fie înmuiate în saliva accidentatului sau în ser fiziologic steril și să fie puse într-un borcan de sticlă sau într-un material plastic, scufundate în soluția potrivită. Victima trebuie să solicite imediat ajutorul medicului stomatolog.

Reabilitare și prevenire

Sportivul trebuie să utilizeze un scut de gumă bine poziționat. Dacă a suferit o leziune la nivelul dinților, trebuie să se abțină de la activități care pun în pericol dinții, până la vindecarea completă.

4.2.4. Leziuni ale maxilarului

Aceste tipuri de leziuni sunt cauzate de lovituri în forță aplicate direct la nivelul maxilarului. O lovitură la bărbie poate provoca o fractură la ambele părți ale mandibulei. O lovitură venită dintr-o parte poate provoca o fractură pe partea opusă a maxilarului. Și, în cazul în care sportivul este lovit, în timp ce gura este deschisă, acest lucru poate duce la dislocarea maxilarului. Printre semnele și simptomele care indică un prejudiciu la nivelul maxilarului sunt: vânătăi și umflături la maxilar, un dinte căzut, dificultate în mișcarea maxilarului, dureri ale maxilarului, dificultăți la înghițirea salivei, la palpare poate fi simțită o deformare a maxilarului.

Primul ajutor

Victima va sta jos, sprijinindu-se în față, pentru ca sângele și saliva să se scurgă și își va sprijini ușor falca cu un prosop împăturit. În acest caz, maxilarul nu va fi bandajat, pentru că i-ar putea provoca victimei dificultăți de respirație. În timp ce victima este condusă la spital, maxilarul va continua să fie susținut cu un tampon moale.

Reabilitare și prevenire

Este recomandat pentru atlet să poarte echipament de de protecție a maxilarului sau cască adecvată.

4.3. Leziuni ale gâtului

Acest tip de traumatism poate, cel mai probabil, să cauzeze obstrucție respiratorie pentru atlet; zona este mai vulnerabilă, deoarece structura sa este menținută de un schelet de tip cartilaginos – laringele. O lovitură la gât s-ar putea să nu provoace imediat daune evidente. Țesutul moale din interior este primul care începe să se umfle, cauzându-i atletului probleme de respirație. Acesta poate să aibă o respirație superficială, zgomoasă , poate să își piardă chiar și cunoștința, iar culoarea lui să devină gri-albastră din cauza lipsei de oxigen.
Un alt simptom al leziunilor gâtului este modificarea vocii sportivului sau chiar incapacitatea lui de a mai vorbi.

Primul ajutor

Când acest prejudiciu se întâmplă, orice impediment, cum ar fi îmbrăcămintea, trebuie să fie eliminat din jurul gâtului victimei. În cazul în care victima se prăbușește, trebuie să i se deschidă căile respiratorii și să i se verifice respirația și circulația. Dacă poate să respire, victima este pusă în poziția de recuperare; dacă nu, trebuie să se înceapă resuscitarea, în timp ce se solicită asistența medicală de specialitate.

Reabilitare și prevenire

Tehnicile aplicate în zona gâtului trebuie să fie realizate cu atenție sporită.

4.4. Leziuni ale cefei

Cele mai multe leziuni la nivelul gâtului în taekwondo sunt minore: luxații sau entorse. Dar trebuie să fim foarte conștienți de consecințele unei leziuni grave a gâtului. Coloana cervicală asigură un suport stabil și flexibil pentru cap, care acționează, în același timp, ca o unitate ce transmite fascicule nervoase majore de la creier la restul corpului, un aranjament imposibil de refăcut, din orice punct de vedere.

Rănirile obișnuite ale gâtului implică leziuni ale mușchilor sau ale tendoanelor, care sunt cauzate de: lovitură directă la gât, lovitură din spate, care face capul să fie aruncat rapid înainte și înapoi, răsucire bruscă a gâtului.
Se poate suspecta prezența unei leziuni a gâtului în cazul în care sportivul simte durere sau rigiditate a gâtului, capului, umărului, oboseală, vedere încețoșată, pierderea mobilității gâtului, o senzație de trosnitură la nivelul gâtului.

Primul ajutor

Leziunile gâtului trebuie să fie evaluate cu atenție imediat după ce au avut loc și, până la o evaluare suplimentară, trebuie să fie considerate grave. Victima trebuie să se relaxeze și să spună locurile unde simte durerea (vezi fig. 13). Apoi, trebuie să încerce să își miște încet brațele, mâinile, tălpile și picioarele.

Ca reguli generale, în cazul în care s-au produs leziuni grave ale gâtului și ale coloanei vertebrale, victima nu trebuie să fie mutată, pentru că s-ar putea genera paralizie parțială sau completă și chiar moarte. Victima va sta culcată pe spate, iar capul trebuie să fie imobilizat în așa fel încât, orice mișcare, în orice direcție, să fie imposibil de realizat. Capul este ținut ușor cu ambele mâini, într-o poziție dreaptă și relaxată, în timp ce sub gâtul victimei sunt puse prosoape, perne, guler. În cazul în care este necesară resuscitarea, atunci trebui să se apeleze la tehnici de deschidere a mandibulei. Respirația și circulația vor trebui monitorizate până la sosirea ambulanței.

Fig. 13. Primul ajutor în cazul leziunilor cefei, Barua, N., Roosen, 2005.

Reabilitare și prevenire

În caz de entorsă a gâtului, este recomandat să se facă exerciții de încălzire, dar acest lucru nu garantează prevenirea. Pentru susținerea gâtului este necesară o proteză; pentru fracturi, vertebre rupte, zona trebuie să fie pusă într-un guler gipsat. Etapa următoare este terapia fizică. Sportivii ar trebui să folosească căști de protecție și să fie atenți cu privire la tehnicile pe care le practică.

4.5.Șocul

Șocul poate fi considerat ca răspuns al organismului la traume severe. Există patru categorii principale, care sunt clasificate în funcție de cauza lor:

1. Șocul cardiogen

2. Șocul septic

3. Șocul anafilactic

4. Șocul neurogen

Șocul trebuie să fie recunoscut rapid și gestionat fără întârziere. Șocul sever poate fi greu reversibil dacă pacientul nu primește tratament medical în decurs de o oră de la debutul acestuia. Șocul este întâlnit în cele mai multe situații grave care necesită prim ajutor. În scopul de a menține o alimentare adecvată a organelor vitale, organismul acționează compensatoriu prin reducerea fluxului sanguin la părțile non-vitale (piele, brațe, picioare, stomac și intestine). Restricționarea sângelui pentru organele non-vitale oferă cele mai multe dintre semnele și simptomele ce anunță prezența șocului.

Există unele semne si simptome asociate cu șocul: victima devine palidă și rece, în timp ce sângele este condus departe de piele, respirația este mai rapidă și superficială, apare senzația de greață, iritarea sau furia; în cele din urmă pulsul scade și victima se simte slabită, în pragul leșinului.

Primul ajutor

Victima trebuie să fie întinsă, cu picioarele ridicate și sprijinite la aproximativ 50 cm deasupra podelei; în acest fel organele vitale pot să primească cantitatea necesară de sânge provenind de la picioare (vezi fig. 14). Persoana care ajută victima trebuie, deasemenea, să aprecieze dacă, prin mutarea acesteia, nu îi va agrava starea. Trebuie să se asigure că victima nu are probleme de respirație și apoi să caute eventuale răni care sângerează, să oprească hemoragia și să acopere persoana vătămată, în timp ce cheamă ambulanța. Persoana vătămată trebuie să fie urmărită foarte atent, pentru ca pulsul sau respirația să nu i se oprească, caz în care e necesar să se efectueze resuscitarea victimei inconștiente.

Fig. 14. Primul ajutor în caz de șoc, Barua, N., Roosen, 2005.

4.6. Leziunile articulației

Cele mai frecvente leziuni sunt dislocările: capsula ligamentului care menține articulația intactă este afectată și porțiunea osoasă se deplasează din poziția obișnuită. Pentru atlet, această rănire este întotdeauna foarte dureroasă.

4.6.1. Leziuni ale umărului

Cele mai multe leziuni ale umărului, în taekwondo, sunt luxațiile sau entorsele. Cu toate acestea, atunci când sunt practicate tehnici de aruncare, se pot produce leziuni grave. Umărul, cunoscut sub numele de articulație glenohumerală, are trei componente care funcționează ca o unitate: articulațiile, ligamentele care le însoțesc și grupurile de mușchi /tendoane.

Articulația sferoidală ne permite să executăm mișcări de rotație în orice direcție. Deci, în cazul în care o parte este afectată, toate componentele umărului sunt afectate. Deasemenea, există unii mușchi importanți, cum ar fi centura scapulară, deltoizii, pectoralii, romboizii care, în cazul în care umărul este afectat și ei sunt luxați, acest lucru afectează brațul, gâtul, pieptul si partea superioară a spatelui.

În cazul în care mușchiul biceps este solicitat prea mult, tendonul care susține umărul și acest mușchi se pot luxa și apare tendinita. Dar acest lucru se întâmplă în general cu sportivii care nu au o condiție fizică bună.
Oasele care pot suferi fracturi sunt humerusul, clavicula și osul acromion. Humerusul se fracturează rareori, dar lucrurile sunt diferite în ceea ce privește clavicula. Sub acest os există o arteră importantă care poate fi, deasemenea, afectată, în cazul în care este fracturată clavicula și care provoacă sângerări interne.

Clavicula se articulează cu osul acromion, formând articulația acromioclaviculară. Acest os se fracturează în rare cazuri, deasemenea, dar daunele pot fi produse la țesutul moale al articulației, provocând bine cunoscuta dizlocare a umărului, care este un prejudiciu foarte dureros. Entorsa la umăr se întâmplă, de obicei, în urma unei căderi sau prin aruncări de la nivelul umărului și presupune întinderea ligamentului acromio-clavicular (Saadeh, 1991, Saad, 2005).

Articulația umărului poate suferi alte tipuri de leziuni: se poate subluxa (dislocare parțială) sau disloca complet, după un contact violent (capul humerusului iese din articulație). Pericolul acestui tip de leziune constă în faptul că se slăbesc ligamentele asociate și acest lucru crește riscul de recidivă. Umărul poate fi dislocat în orice direcție, dar cea mai frecventă este dislocarea anterioară. Lovitura puternică nu este singura cauză de dislocare a umărului. În cazul în care persoana are un atac de apoplexie, mușchii umerilor se pot contracta fără coordonare, producând dislocarea.

Un alt prejudiciu la nivelul umărului este ceea ce este îndeobște cunoscut drept "umăr înghețat". Acesta este cel mai des întâlnit la persoanele de peste 40 de ani, sau la cei care au artrită, multe țesuturi cu sechele cicatriceale. Persoana în cauză poate executa o gamă redusă de mișcări si are o flexibilitate scăzută din cauza durerii la umăr.

Fiecare dintre aceste leziuni sunt însoțite de semne și simptome specifice.
În cazul luxației de umăr, mișcarea este însoțită de durere și prin palparea blândă a zonei se va dezvălui o umflătură moale.

Entorsele umărului pot fi recunoscute prin sensibilizarea și umflarea vârfului claviculei și prin prezența unei ușoare întărituri chiar în partea din exterior a vârfului claviculei. Dar dacă ligamentele acromio-claviculare au fost grav afectate, atunci acest fapt va cauza o deformare semnificativă la vârful claviculei.

Fractura oaselor din structura umărului este indicată de apariția unei adâncituri mari și de colorarea în negru și albastru a zonei. Victima preferă să evite mișcarea și să sprijine membrul cu cealaltă mână. În cazul în care sportivul are un sentiment de durere, amorțeală, slăbiciune în umăr sau braț, sau simte ca umărul iese din articulație, atunci acesta este semn de subluxație a umărului. În caz de dislocare, semnele sunt chiar mai evidente. Victima simte o mulțime de dureri în umăr, antebrațul este orientat spre exterior și este ținut departe de corp. Mușchii deltoizi capătă, deasemenea, un contur neregulat. Uneori, dislocarea de umăr poate fi asociată cu spasme musculare, care deformează membrul și împiedică osul să se întoarcă la poziția sa normală. Simptomele de dislocare sunt similare celor de fractură.

Primul ajutor

Tratamentul de bază pentru luxația umărului constă în aplicarea de gheață, de trei ori pe zi timp de trei zile, și sprijinirea brațului cu un bandaj special (vezi fig. 15). După această perioadă, sportivul ar trebui să înceapă să facă câteva exerciții specifice pentru umăr. Același tratament trebuie să fie făcut pentru entorse, dar, uneori, acest prejudiciu necesită pansarea zonei afectate pentru o perioadă scurtă de timp. În cazul fracturilor osoase în zona umerilor, mai ales pentru osul hummerus, este nevoie de aproximativ 6-8 săptămâni până când sportivului îi este permis să se întoarcă la antrenament. În situația dizlocării umărului, se începe prin punerea umărului într-un bandaj pentru braț sau într-un ham, pentru a proteja zona afectată si pentru a diminua presiunea asupra articulației. Victima trebuie să consulte un medic ortoped. Pentru "umăr înghețat", rareori este necesară o intervenție chirurgicală; acest lucru poate fi vindecat cu răbdare: jacuzzi cald, dușuri calde sau orice alte metode menite să crească temperatura corpului, astfel încât sângele să fie pompat în zona respectivă. În timpul dușului, sportivul va începe să efectueze întinderi ale umărului prin mișcări de rotație care se pot face, deasemenea, și în cazul în care victima rămâne pe marginea patului și face exerciții prin lăsarea umărului afectat să atârne ușor peste margine.

În cazul umărului dislocat, victima ar trebui să stea și să încerce să pună brațul în poziția care îi provoacă cel mai puțin durere. Relocarea osului în poziția sa normală nu trebuie să fie făcută în această fază. Un bandaj triunghiular este folosit pentru a sprijini cotul, este legat peste corp, folosind, deasemenea, un prosop pus între braț și piept. Nodul este legat peste umăr, aproape de baza gâtului, astfel încât victima să nu fie nevoită să suporte greutatea și să se simtă cât mai confortabil. În toate cazurile, sportivul poate folosi analgezice și medicamente anti-inflamatorii.

Fig. 15. Bandaj special in cazul accidentelor la umăr, Barua, N., Roosen, 2005.

Reabilitare și prevenire

Chiar dacă a fost făcută o intervenție chirurgicală, este esențial ca atletul să urmeze un program de exerciții de consolidare, atât pentru umăr, cât și pentru mușchii părții superioare a spatelui. Reabilitarea depinde de vârsta sportivului, de starea de sănătate, de gravitatea accidentării și de istoricul leziunilor anterioare.
Dacă este vorba despre o primă luxație, victima, cel mai probabil, ar putea să nu aibă nevoie de operație.

O alternativă la tratamentul chirurgical implică injecții orientate spre partea anterioară a capsulei umărului și inserțiile ligamentelor glenohumerale de mijloc și inferioare. Această procedură este cunoscută sub numele de proloterapie. În acest fel nu există cicatrice și durerea este mult diminuată. Atletul își poate relua antrenamentele mult mai devreme.

4.6.2. Leziuni ale degetelor și ale indexului

Leziuni ale degetului și, mai ales, leziuni ale degetului mare/indexului se produc atunci când degetul/degetul mare este direct implicat, în timpul unei lovituri cu mâna, cele mai multe dintre răniri apărând în timpul atacurilor de tip circular/direct. Fiecare deget are două articulații – una de tip balama și o alta care leagă degetul de mână – articulații elipsoidale. Excepție face degetul mare – care are doar o articulație de tip balama prin care se leagă de mână; din cauza formei sale, aceasta este numită articulație elipsoidală/în șa. Aici, întâlnim deasemenea entorse, luxații, și tendinite.

O lovitură în zona articulației mâinii determină întinderea sau ruperea ligamentului – entorse. Când ligamentele și capsulele din jurul articulației se rup, atunci se produce fenomenul de dislocare. Aceste leziuni sunt urmate imediat de apariția umflăturilor, vânătăilor, sensibilității, durerii, a dificultății în a ține ceva, incapacitatea de a întinde degetul, deformarea – atunci când articulația este deplasată.

Primul ajutor

În cazul producerii entorsei, degetul trebuie să fie pus imediat în apă cu gheață sau trebuie să se aplice câte treizeci de minute – timp de două ore, o pungă cu gheață și apoi să se folosească o atelă pentru a imobiliza degetul. Deasemenea, sportivul poate utiliza calmante sau medicamente anti-inflamatorii. Același tratament trebuie făcut și în caz de tendinite. În cazul dislocării degetului, victima trebuie să evite să facă orice mișcare inutilă. Zona rănită este învelită într-un material moale și se aplică un bandaj triunghiular; brațul este plasat peste piept, cu cotul situat în poziție inferioară mâinii. Apoi, victima trebuie să caute ajutor medical specializat.

Reabilitare și prevenire

Atela trebuie să fie purtată până când tendonul este complet vindecat. Atletul va începe, treptat, să facă exerciții de mișcare a degetului. Chiar dacă tehnicile și echipamentele sportive adecvate pot ajuta la prevenirea entorselor, ele rămân, totuși, leziuni neprevăzute.

Pentru toate aceste leziuni, metoda cea mai frecventă de prevenire a re-accidentării este legarea degetului rănit de un deget-suport – degetul rănit este legat de un deget învecinat.

4.7.Leziuni ale claviculei

Prin clavicula, forța este transmisă de la umăr la trunchi. Chiar dacă leziunile claviculei nu sunt atât de frecvente în taekwondo, trebuie să se cunoască regulile de prim-ajutor în cazul unei posibile răniri. Acestea apar ca urmare a unei lovituri directe asupra claviculei sau prin sprijinire în cădere pe brațul întins. În cazul în care se rupe clavicula, cea mai expusă este în secțiunea de mijloc. Semnele acestei leziuni sunt ușor de observat local: durere puternică în zona afectată, sensibilitate și inflamație în locul în care osul este fracturat.

Primul ajutor

Victima trebuie să se așeze și să se verifice dacă există orice fel de sângerare. Brațul este plasat pe piept și imobilizat cu o bandă elastică. Sportivul trebuie să fie transportat la spital cât mai repede posibil. O altă accidentare care se poate produce pentru acest zonă, foarte rar întâlnită în taekwondo, este entorsa sau dislocarea a ligamentelor-sterno claviculare. Tratamentul constă în aplicarea de gheață și bandajarea zonei vătămate.

Reabilitare și prevenire

După ce clavicula și humerusul sunt repoziționate în urma fracturii, sportivul va începe să faci exerciții de întărire și unele serii de mișcări, în scopul redobândirii flexibilității.

4.8. Leziuni ale cotului

În taekwondo leziunile cotului nu sunt atât de des întâlnite. Ele au loc în situația în care se sprijină în cădere pe un braț întins, în cazul tehnicilor de aruncare și de rupere sau atunci când brațul este răsucit brusc: contuzii, fracturi, dislocare și entorsă.

Printre semnele si simptomele pentru aceste leziuni: durere, umflare a regiunii cotului, deformare – atunci când se produce fractura, sensibilitate și vânătăi, atunci când se produce entorsa, dureri severe asociate cu umflarea și pierderea flexibilității brațului – în caz de dislocare. Uneori, pot apărea leziuni ale nervilor sau ale vaselor de sânge în urma dislocării cotului.

Primul ajutor

În caz de fractură la nivelul cotului, trebuie să se aplice gheață; se utilizează o atelă pentru a imobiliza brațul și se solicită ajutor medical. Uneori, după echimoze, la cot se produce o umflare proeminentă, uneori fiind posibilă sângerarea și acumularea de lichid în locul între tendon și os. După ce se aplică gheață, sportivul ar trebui să folosească un bandaj elastic.

În cazul în care cineva încearcă să indrepte cotul, durerea victimei va crește. Procesul de vindecare reală durează, în general, 3-6 săptămâni. In caz de dislocare, medicul trebuie să ia întâi pulsul victimei, apoi se aplică gheață și se va folosi o atelă (vezi fig. 16). Brațul trebuie să fie imobilizat în aceeași poziție în care a fost găsit.

Fig.16. Atela pentru accidente ale cotului

Reabilitare și prevenire

Jucatorii reveni treptat la activitatea lor, începând cu exerciții de mișcare. Uneori, ei trebuie să folosească o proteză, în scopul de a preveni re-accidentarea.
Fracturile de cot sunt greu de prevenit. Acesta este motivul pentru care sportivii ar trebui să evite antrenamentele atunci când sunt obosiți, să facă exerciții pentru întărirea oaselor și să consume calciu. Jucătorii trebuie să încerce să utilizeze echipamente de protecție, cotiere și să acorde o atenție adecvată tehnicilor sportive ce privesc regiunea cotului.

4.9. Leziuni ale încheieturii mâinii și antebrațului

Chiar dacă forța încheieturii mâinii este necesară pentru a lovi sau pentru a prinde adversarii, mai multe luxații și entorse provin din lipsa de atenție în efectuarea exercițiilor de încălzire pentru această zonă. Uneori ulna și cubitusul se fracturează în așa fel încât dă impresia că încheietura mâinii s-a ridicat din braț și s-a îndoit la nivelul fracturii. Alteori, fractura poate avea loc în zona de mijloc a brațului. Încheietura mâinii este rar dislocată și acest lucru se poate produce în cazul complicațiilor ce au loc în urma unei entorse.

O cauză frecventă a acestei leziuni este sprijinirea pe palmă în cădere, urmată de îndoirea încheieturii mâinii, iar zona cea mai afectată este cea dintre cele două tendoanelor care intră în încheietura mâinii. Blocarea unei lovituri grele este, deasemenea, o posibilă cauză a producerii acestei leziuni. Acest tip de vătămare se întâmplă foarte frecvent la copii. Leziunile sunt cauzate de căderea și sprijinirea pe mâna întinsă, iar victima își va susține brațul afectat cu cealaltă mână, apare sensibilitate, umflare rapidă și învinețire cu modificări de culoare a pielii, încheietura se deformează, victima are capacitate de mișcare limitată sau nu își poate mișca deloc încheietura mâinii sau degetul mare; uneori apare amorțeală sau chiar paralizie sub zona de dislocare.

Primul ajutor

Victima trebuie să se așeze, i se pune brațul pe piept și se imobilizează ca și în cazul leziunii claviculare. Dacă există o fractură deschisă, rana se va acoperi cu un tampon curat și se va apăsa ușor, dar nu direct pe capătul osului fracturat, pentru a controla o eventuală hemoragie.

Reabilitare și prevenire

Cel mai des utilizat tratament pentru încheietura mâinii și pentru antebraț constă în efectuarea unei radiografii și aplicarea unui bandaj de gips în partea superioară a încheieturii mâinii până la antebraț timp de 11-12 săptămâni. În caz de entorsă a încheieturii mâinii, sportivul trebuie să facă o serie de exerciții de mișcare în timp ce folosește echipament de protecție pentru încheieturi, bandaj sau mănuși.

4.10. Leziunile mâinii

Leziunile la nivelul mâinii sunt foarte frecvente în taekwondo fie atunci când se blochează un atac, fie când se lovește adversarul cu mâna deschisă sau cu pumnul. Fracturile oaselor metacarpiene apar atunci când se lovește în ceva dur cu pumnul sau chiar cu palma deschisă, dar foarte puternic. Greșeala victimei constră în faptul că nu îndreaptă încheietura mâinii în așa fel încât, atunci când lovește, cotul și degetele să fie poziționate în linie dreaptă. Astfel, în momentul lovirii, având punctul de contact principal format din degetele index și mijlociu în primul rând, previne, deasemenea, apariția vânătăilor. Modul corect de a lovi cu pumnul presupune poziționarea degetului mare în interiorul celorlalte degete.

Leziunile mâinii implică daune la nivelul pielii – trebuie să se stabilească adâncimea tăieturii, lezarea vaselor de sânge – hemoragie abundentă, afectarea nervilor – pierderea simțului tactil, a tendoanelor – incapacitatea de a îndoi degetele și senzatie de trosnire a oaselor sub piele – poziționare anormală a degetelor.
Semnele si simptomele de fractură implică durere mare și umflarea imediată a părții din spate a mâinii. Atletul nu poate strînge pumnul și metacarpiene rănite au o poziție anormală, ca și cum ar ieși din palmă. În cazul în care problema este la osul scafoid, atletul va simți durere între tendoanele de la baza degetului mare. Vânătăile mâinii se asociază cu sensibilitate la nivelul oaselor și cu tumefierea zonei.

Primul ajutor

Dacă există suspiciunea de fractură a metacarpienelor, atunci trebuie să fie pusă gheață pe zona respectivă timp de 20 de minute și să se aplice un pansament cu bandă elastică. Brațul este trecut peste piept, ridicat, cu mâna poziționată deasupra nivelului cotului și legat cu un bandaj triunghiular. Accidentatul trebuie să fie consultat de un medic la scurt timp după accident. Această situație trebuie să fie tratată cu atenție sporită, în special atunci când există o fractură de scafoid; o parte a osului poate să fie distrusă din cauza deficitului de sânge, ceea ce duce la artrită. Tratamentul imediat constă în radiografierea zonei si aplicarea gipsului pentru câteva săptămâni. Același lucru este valabil pentru primul ajutor în cazul echimozelor mâinii.

Reabilitare și prevenire

În cazul unei leziuni grave, mâna trebuie să fie imobilizată cu un mic bandaj sau cu o atelă pentru deget. Atletul trebuie să facă exerciții de recuperare adecvate atât pentru mâna cât și pentru încheietură, și trebuie să evite orice activitate care ar putea cauza recidiva în zona afectată. Deasemenea, se va folosi echipament sportiv adecvat, dar și tehnici de antrenament care să ajute la prevenirea leziunilor la nivelul mâinii.

4.11. Pieptul și abdomenul

4.11.1. Coaste fracturate

Organele din zona pieptului sunt protejate de douăsprezece perechi de coaste care formează cutia toracică. O fractură de coaste este rezultatul unei lovituri puternice directe sau produse prin strivire. În taekwondo, fractura de coaste nu se întâmplă prea des, cele mai multe leziuni fiind vânătăi la nivelul trunchiului; prin urmare, organele sunt rareori afectate. Un semn al fracturării unei coaste este o durere puternică în piept, mai ales atunci când victima inspiră. Prin urmare, respirația îi este superficială și scurtă. Pieptul se deformează în zona afectată sau este instabil/ nefuncțional (vezi fig. 17). Acesta este semn că două sau mai multe coaste sunt rupte și o parte a pieptului se va deplasa în opoziție cu mișcarea respiratorie normală, el putând deveni albastru și prezenta urme de șoc. Rana poate fi foarte periculoasă, coastele rupte putând pătrunde în plămâni (vezi fig. 18).

Primul ajutor

Victima trebuie să stea jos. Dacă respirația este îngreunată, trebuie chemată ambulanța imediat. Dacă victima respiră bine și nu există răni deschise, brațul de pe partea accidentată este pus într-o fașă: braț este așezat peste corp și legat cu un bandaj triunghiular care este trecut spre umărul opus și legat cu nod la baza gâtului.

În cazul unei răni deschise, sportivul trebuie să stea jos, aplecat spre partea accidentată și să își acopere rana deschisă cu palma sau să se folosească un pansament curat de formă pătrată, fixat cu bandă pe trei laturi. Partea laterală trebuie să rămână deschisă pentru a permite victimei să expire aerul. La fel ca mai sus, brațul de pe partea unde s-a produs leziunea trebuie să fie pus într-un bandaj. În timp ce se așteaptă ambulanta, respirația victimei trebuie să fie monitorizată îndeaproape; în cazul în care apar complicații, ea trebuie să fie pusă în poziția de recuperare.

Fig.17. Coaste rupte sau fracturate. Walker, B., 2007.

Fig.18. Piept deformat, Walker, B., 2007.

Reabilitare și prevenire

Este dificil de stabilit, chiar în acel moment, dacă este vorba despre o fractură de coaste sau este doar o vânătaie. În cele mai multe cazuri, nu are loc deplasarea coastelor. În general, victima trebuie să se odihnească timp de maximum opt săptămâni, pentru că această zonă nu poate fi odihnită în totalitate; în unele cazuri, în scopul de a ameliorarea durerii, trebuie să se evite efortul de ridicare, să se poarte "centura pentru coaste", care se va acționa printr-o ușoară compresie. După reluarea antrenamentelor, zona afectată trebuie să fie protejată cu pansamente pentru încă două săptămâni.

În cazurile grave, reabilitarea mușchilor care protejează zonele vătămate trebuie să înceapă să se facă treptat, și cu multă prudență.
Un alt mod de a proteja cutia toracică este consolidarea masei musculare – împreună cu utilizarea echipamentului de protecție adecvat. Este recomandabil ca femeile care practică taekwondo să poarte apărătoare pentru piept.

4.11.2. Abdomenul

În abdomen se află organele digestive și vasele de sânge mari care vin din cavitatea toracică și intră în abdomen prin mușchiul diafragm. Într-o mai mică măsură, cele mai frecvent afectate organe pentru cei care practică taekwondo sunt splina și rinichii. În general, leziunile peretelui abdominal iau forma vânătăilor. Din cauza suprasolicitării, atletul poate suferi o entorsă a mușchilor abdominali, care este o leziune ușoară. O lovitură directă în plex provoacă o scădere bruscă a tensiunii arteriale, pulsul este încetinit și victimei i se oprește respirația.
În cazul în care victima are dureri abdominale persistente, sensibilitate, greață, pare să fie în stare de șoc, e semn că a suferit leziuni abdominale interne care, de cele mai multe ori, sunt urgențe chirurgicale. În cazul entorsei, sportivul simte dureri de spate, spasm și poate poate avea unele vânătăi. Dacă rinichii sau splina sunt afectate, victima trebuie să stea întinsă și să se cheme ambulanța.

Primul ajutor

Sportivul este culcat pe spate și picioarele îi sunt ridicate la aproximativ 20 de grade. Uneori, trebuie să îndoaie genunchii spre piept, în scopul de a ameliora durerea. Se pot folosi, deasemenea, medicamente anti-inflamatorii și analgezice.

Reabilitare și prevenire

În general, odihna si exercițiile ușoare pentru abdomen sunt de ajuns pentru recuperare. Mai mult, sportivul trebuie să acorde mai multă atenție la desfășurarea într-un mod adecvat a tehnicilor de antrenament.

4.11.3. Organele genitale

Aceste tipuri de leziuni sunt rare în taekwondo, dacă este folosit echipamentul de protecție adecvat. În cazul în care se întâmplă, sportivul trebuie să stea întins pe spate, să-și tragă ușor genunchii spre piept și să pună un pachet de gheață pe scrot. Testiculele pot suferi, deasemenea, în acest caz; scrotul se poate înroși și umfla. Dacă durerea persistă mai mult timp, atunci trebuie să se consulte un medic. În acest proces și uretra poate fi afectată. Acest fapt este cauzat de fractura pelvisului sau de o lovitură între picioare. În acest caz, victima trebuie transportată imediat la spital.

Un alt motiv pentru producerea de leziuni ale mușchilor din această zonă este lipsa efectuării exercițiilor de întindere corespunzătoare în timpul încălzirii, înaintea executării loviturilor cu piciorul. În cazul în care sportivul poartă echipament de protecție, execută exercițiile de întindere în mod corespunzător, ca și încălzirea mușchilor aductori, abductori, abdominali și ai șoldului, atunci șansele ca acest tip de leziune să apară sunt foarte mici.

4.12. Leziunile coloanei vertebrale

Leziunile coloanei vertebrale sunt cauzate de suprasolicitarea, răsucirea, flexia sau hiperextensia coloanei vertebrale și acestea pot duce la fracturi vertebrale sau fisuri. Printre semnele, victima va acuza dificultate sau incapacitatea de a mișca degetele de la picioare sau de la mâini, amorțeală sau senzație de înțepătură la nivelul membrelor și dureri severe de-a lungul coloanei vertebrale. Pulsul poate fi lent și respirația diafragmatică în cazul în care victima este inconștientă.

Primul ajutor

Tratamentul de prim ajutor este la fel cu cel practicat în cazul leziunilor gâtului: imobilizarea victimei în poziția în care a fost găsită și solicitarea imediată a ambulanței. Nu trebuie să se permită sau să se inițieze vreo mișcare inutilă. Dacă victima este în stare de șoc, aceasta va fi acoperită cu o pătură și se va face staza oricărei sângerări. Transportul victimei trebuie să fie efectuat doar de personal medical calificat și, tot timpul, coloana vertebrală și gâtul trebuie să rămână nemișcate.

Reabilitare și prevenire

După o perioadă de recuperare de șase săptămâni sau mai mult, sportivul trebuie să înceapă să execute exerciții de flexibilitate și rezistență, evitând, însă, suprasolicitarea. Uneori, unele fracturi, cum ar fi spondiloliza, nu se vindecă de obicei cu trecerea timpului, chiar dacă bolnavul a beneficiat de îngrijire adecvată și s-a acordat atenția cuvenită acestei leziuni a coloanei vertebrale. În această situație, dacă durerea persistă, ar putea fi necesară o intervenție chirurgicală la nivelul coloanei. Pentru a preveni leziunile de acest fel, se vor evita antrenamentele pe suprafețe dure.

4.13. Leziuni ale regiunii lombare

Zona lombară nu este un loc ușor pentru o leziune deoarece este centrul de greutate al corpului. Fracturile și leziunile discurilor vertebrale sunt tipuri de rănire foarte rar întâlnite în taekwondo, iar zona afectată de luxații și entorse este de obicei cea de la nivelul coloanei vertebrale lombare. Mișcarea sa de rotație este limitată și este susținută de o structură considerabilă de mușchi și ligamente. Un rol în stabilizarea regiumii lombare, pornind din partea din față de această dată, au și mușchii abdominali. Întinderile exagerate, executarea unei rotații ample în timpul lovirii, încovoierea spatelui în timp ce se aruncă adversarul și, deasemenea, antrenamentele făcute în grabă, cu mișcări bruște și neregulate provoacă, în general, luxații ale mușchilor, combinate cu entorse ale ligamentelor. În cazul în care sportivul simte durere în zona lombară, sensibilitate, rigiditate sau furnicături, el trebuie să încerce să miște coloana vertebrală foarte încet; dacă durerea crește, acesta e semn de entorsă și nu de luxație.

Primul ajutor

Pentru luxații, se vor aplica pungi cu gheață timp de o jumătate de oră, de trei ori pe zi, trei zile la rând, combinate cu relaxarea completă a zonei. Asta nu înseamnă inactivitate. De îndată ce durerea a dispărut, sportivul trebuie să înceapă să facă exerciții ușoare de stretching. Entorsele nu se vindecă atât de ușor ca luxațiile și cel mai bun tratament este constituit din odihnă și gheață. O leziune acută a ligamentului va fi întotdeauna însoțită de spasme musculare puternice; în acest fel, ligamentul este împiedicat să se deplaseze.

Reabilitare și prevenire

Este recomandat ca sportivii să se odihnească, să folosească analgezice, dacă este cazul, și să doarmă pe un pat dur. După întoarcerea la antrenamente, sportivul trebuie să înceapă să facă exerciții moderate, folosind echipament de protecție și să lovească mai întâi cu putere în aer. O altă metodă de reabilitare foarte eficientă este terapia acvatică. Aceasta poate fi folosită pentru a vindeca multe leziuni musculare și ale ligamentelor, nu necesită înot, ci numai apă până la nivelul taliei, fapt ce permite executarea mișcărilor de recuperare fără nicio durere.

În scopul de a preveni leziunile zonei lombare, sportivii trebuie să încerce să utilizeze tehnici adecvate, care nu pun presiune pe zona lombară, să încerce să lovească cu piciorul sau să execute aruncări de un număr egal de ori din fiecare parte a corpului. Aceasta include, deasemenea, antrenarea mușchilor abdominali, astfel încât corpul să nu fie sprijinit numai de mușchii spatelui. În cazul în care sportivul se simte "prea slăbit", atunci acesta este un semn clar că trebuie ca zi de zi să facă exerciții pentru întărirea musculaturii lombare și abdominale.

4.14. Leziuni ale membrelor inferioare

4.14.1. Leziuni ale coapsei

Leziunile coapsei în taekwondo se referă în general la problemele musculare (cvadricepși și tendoanele de la genunchi), vânătăi și luxații. Ele sunt rezultatul unei lovituri directe, lipsei unor exerciții adecvate de încălzire sau unui dezechilibru de forță creat între cvadriceps și tendon. Vânătăile se produc la impactul mușchiului cu o cască, un picior sau o suprafață dură.

Sportivul poate să recunoască cu ușurință o entorsă a coapsei, deoarece el va simți imediat durere în mușchiul din spatele coapsei în timp ce executa o lovitură cu piciorul, de exemplu. Zona afectată se umflă și devine sensibilă; aceleași simptome apar și în cazul vânătăilor. Victima ar putea chiar să șchioapete. Uneori, pot apărea hemoragii. Fracturile coapsei se pot asocia cu hemoragie internă sau sportivul poate intra în stare de șoc și laba membrului fracturat se orientează spre exterior. Este nevoie de multă forță pentru a cauza o fractură de femur.

Primul ajutor

În caz de entorsă trebuie aplicată gheață împreună cu un bandaj elastic. Apoi, este bine să se încălzească zona rănită pentru a stimula creșterea fluxului sangvin. Nu este recomandabil să se maseze coapsa afectată în primele opt-zece zile. Când apar fracturi ale coapsei, victima trebuie să rămână în aceeași poziție în care a fost găsită până la sosirea ambulanței. Membrul rănit nu trebuie să fie îndreptat, ci, doar să fie sprijinit cu un pansament moale. Dacă este cazul, victima va primi tratament anti-șoc.

Reabilitare și prevenire

După perioada de repaus, accidentatul trebuie să înceapă, în mod treptat, să facă antrenament și exerciții de stretching pentru mușchii coapsei. După această etapă, se va face încălzirea în mod adecvat. În ceea ce privește fractura coapsei, osul va avea nevoie de intervenție chirurgicală și reabilitarea va dura mai mult timp. Aceasta implică efectuarea de gimnastică medicală sub supravegherea unui terapeut.

4.14.2. Leziuni ale genunchiului

Articulația genunchiului este cea mai mare articulație din corp și este cel mai ușor de rănit. Practic, leziunile genunchiului se referă la: contuzii, luxații, entorse, leziuni de cartilaj și fracturi la genunchi și dislocări. Vânătaia este cauzată de o lovitură din față cu piciorul sau cu călcâiul. Acestea provoacă, de obicei, sângerări minore.

O altă accidentare la genunchi, foarte frecventă, este hiperextensia – care apare atunci când articulația genunchiului este forțată să se orienteze în afara limitelor ei. Aceasta este cauzată de o lovitură aplicată pe partea frontală a genunchiului. În taekwondo, mușchii cel mai adesea răniți sunt tendoanele din partea din spate a piciorului. Când acest mușchi se rupe, el trosnește foarte tare si este foarte dureros pentru atlet. Vindecarea completă poate dura până la un an în cazul acestui grup de mușchi.

În caz de hiperextensie, tendoanele din spatele genunchiului sunt obligate să se întindă prea mult, astfel că atletul va simți imediat durere în partea din spate a articulației.

Cele mai frecvente leziuni la genunchi în taekwondo vizează ligamentele colaterale mediale, cum ar fi ligamentului încrucișat anterior. Este o leziune gravă pentru că afectează stabilitatea articulației. Principala cauză a apariției ei este faptul că sportivul nu ridică genunchiul la o înălțime corespunzătoare, fapt care pune multă presiune în interiorul a ligamentelor.

Un alt motiv pentru apariția leziunilor ligamentare este creșterea necorespunzătoare a masei musculare; în acest fel, genunchiul trebuie să se sprijine în primul rând pe ligamentele și nu pe mușchi. Odată ce un ligament este întins, el nu mai revine la lungimea inițială și face ca articulația să se slăbească definitiv din acel moment.

O altă leziune care apare frecvent la genunchi se produce atunci când genunchiul este lovit în timp ce piciorul este așezat cu talpa pe podea.
Leziuni ale cartilajul genunchiului (meniscul) se întâmplă în cazul în care sportivul face mișcări rapide de răsucire, de exemplu într-o lovitură cu piciorul ce implică răsucirea înapoi, ca și în situația în care exercițiile de încălzire și stretching se efectuează necorespunzător. Simptomele constau în producerea de umflături extreme în jurul articulației genunchiului și apariția senzației de genunchi blocat, pentru că o parte a cartilajului este prins între femur și tibie.

Odată ce meniscul este rupt, el nu se poate vindeca din cauza slabei alimentări cu sânge a zonei; în cazul în care devine foarte dureros, acesta trebuie să fie îndepărtat, iar mai târziu oasele încep să se frece, lucru care poate duce la apariția artritei. Traumatismele mici, care se întâmplă în mod repetat într-o perioadă de mai mulți ani sau presiunea excesivă pot să slăbească un alt cartilaj situat sub rotulă.

Un alt motiv pentru apariția leziunilor genunchiului este faptul că sportivul se sprijină în cădere pe picior; în acestă situație se produce fractura rotulei. Semnul existenței acestei leziuni este deformarea foarte evidentă a genunchiului.

Primul ajutor

Vânătăile și hiperextensiile pot fi tratate cu ușurință prin aplicarea de gheață pe zona afectată. Mai mult, sportivul poate purta un bandaj elastic.
Dacă avem de a face cu un cartilaj rupt, aceasta este, de obicei, rezolvat chirurgical. În caz de fractură a rotulei este bine să nu fie îndreptat genunchiul chiar dacă pare a fi vorba numai de o dizlocare.Victima trebuie să se întindă și să sprijine piciorul pe o pernă moale, într-o poziție care provoacă mai puțină durere. Se va aplica un pansament moale și se va înfășura într-un bandaj înainte ca victima să fie transportată la spital.

Reabilitare și prevenire

Vindecarea completă a leziunilor genunchiului poate dura între cinci zile și douăsprezece luni. În cazul leziunilor grave, pentru recuperare, sportivul trebuie să înceapă treptat un program bine planificat, în scopul de a consolida mușchii din acea zonă, pentru o mai bună protejare a ligamentelor. În cazul intervențiilor chirurgicale pentru ligamente rupte – ligamentul încrucișat anterior, cei mai mulți sportivi sunt motivați să aleagă "programul de refacere rapidă", care se realizează prin terapie fizică individualizată pentru fiecare atlet, luând în considerare posibilitățile lor și cerințele pentru fiecare sport. Pentru acest ligament înotul este mult mai potrivit ca metodă de reabilitare.

Pentru ligamentul încrucișat posterior programul de reabilitare nu a funcționat cu sportivii care au suferit o astfel de intervenție chirurgicală. În general, programele constau în exerciții de întărire a mușchilor din jurul genunchiului și se evită o intervenție chirurgicală pe ligamente, dar acest lucru nu este suficient în taekwondo. Acest ligament este foarte important pentru ca sportivii să-și continue antrenamentul, deoarece el permite mișcarea înapoi în timpul răsucirii.

Dacă entorsa nu este severă, după o perioadă de repaus, sportivul va începe exercițiile pentru întărirea mușchilor și a ligamentele, utilizând, la început, de exemplu, o bicicletă medicală. Acest tratament funcționează mai degrabă pentru leziuni ale ligamentelor mediale colaterale. În ceea ce privește distrugerea meniscului, după repararea lui și consolidarea cvadricepsului și a ligamentelor, se recomandă ridicarea de greutăți în limita toleranței și reînceperea activității în mod treptat.

4.14.3. Leziuni ale membrelor inferioare

Gamba are în componență două oase: tibia (sau fluierul piciorului, care este foarte greu de spart pentru că este gros si puternic, acesta poate susține presiunea unei greutăți de aproape o jumătate de tonă) și fibula, care este un os mult mai slab. Acesta poate fi fracturat prin răsucirea excesivă a gambei.
Dacă se întâmplă ca fibula să fie fracturată, sportivul își poate continua activitatea în modul obișnuit; sau putea fi chiar greșit diagnosticată ca o entorsă. În cazul în care tibia este ruptă, atletul simte durere, tumefiere, nu mai este capabil să meargă și osul rupt poate chiar să pătrundă prin piele.

Primul ajutor

Victima trebuie să se întindă, iar cel care îl îngrijește trebuie să pune presiune pe rană cu un pansament pentru a controla sângerarea. Ca în orice fractură, partea inferioară a piciorului nu trebuie să fie îndreptată. În timp ce se așteaptă ambulanța, piciorul trebuie să fie susținută de o pansament moale. Victima ar putea avea nevoie și de tratament anti- șoc.

Reabilitare și prevenire

După ce fractura s-a vindecat, atletul trebuie să înceapă treptat o serie de exerciții pentru a recăpăta flexibilitatea mușchilor gambei, combinând înotul cu exercițiile de aplecare. Puternicul mușchi tibial anterior va proteja și el partea inferioară a piciorului.

4.14.4. Leziuni ale gleznei

Glezna este articulația care permite realizarea unui anumit grad de rotație, precum și a mișcărilor în sus și în jos. Glezna este susținută de trei benzi de ligamente care conectează tibia cu osul piciorului; astfel leziunea cea mai frecventă este entorsa, mai ales entorsa ligamentului exterior. Fractura se produce atunci când sportivul execută o mișcare prin care răsucește sau întinde prea mult glezna atunci când se antrenează pe un "teren instabil", cum ar fi un covor necorespunzător. Victima simte o durere mare, glezna se umflă, apar vânătăi și dificultate sau chiar incapacitatea de a merge.

Primul ajutor

Primul ajutor în cazul leziunilor la nivelul gleznei constă în aplicarea de gheață și folosirea unui bandaj elastic compresiv. Sportivul trebuie să fie consultat de un medic. În cazul în care glezna pare să fie ruptă, încheietura nu se va mișca, iar victima va fi transportată cu piciorul imobilizat.

Reabilitare și prevenire

În taekwondo se întâmplă foarte rar ca ligamentele să se rupă complet, astfel că nu este necesară intervenția chirurgicală, cu excepția cazului în care leziunea persistă la nivelul gleznei. Pentru ca glezna să se vindece într-un mod adecvat, sportivul are nevoie de suficient timp pentru vindecare și trebuie să evite sprijinirea greutății pe zona afectată. Reabilitarea continuă cu exerciții de echilibru în scopul de a crește gradul de conștientizare al organismului în ceea ce privește mișcările și poziția sa, exercitii de flexibilitate și exercitii de întărire pentru mușchii gambei. Mai mult, sportivul trebuie să aibă glezna pansată sau să folosească un suport pentru gleznă în timp ce se antrenează numai pe covoare fixe.

4.14.5. Leziuni ale tendonului lui Ahile

Mușchiul gambei este unul dintre cei mai puternici mușchi din corp și exercită o mare presiune asupra tendonului lui Ahile. Prin urmare, în timpul sprintului, săriturilor sau alergării acest tendon este foarte solicitat. Orice solicitare bruscă a mușchiului gambei poate cauza o leziune a tendonului, mai ales atunci când mușchiul și tendonul sunt neîncălzite sau inflexibile. Atletul care se confruntă cu o ruptură a acestui tendon va simți o durere ascuțită în partea din spate a călcâiului și nu va putea să stea pe vârfuri. În cazul acestui tip de leziune, cel mai probabil, va fi nevoie de o intervenție chirurgicală. Deasemenea, ruptura va fi însoțită de un sunet ca un "trosc" și uneori poate fi diagnosticată în mod greșit ca leziune a gleznei.

Primul ajutor

Trebuie aplicată gheață, zona vătămată trebuie să fie acoperită cu un bandaj elastic în timp ce piciorul va rămâne ridicat, pentru a se reduce umflătura.

Reabilitare și prevenire

Victima are nevoie de relaxarea mușchiului gambei, iar după o perioadă, trebuie să înceapă să înceapă să facă exerciții pentru întărirea și întinderea mușchilor gambei. Pentru a preveni această leziune este bine să se facă o încălzire adecvată a acestor mușchi.

4.14.6. Leziuni ale piciorului și ale degetelor de la picior

Piciorul este o parte importantă a corpului la taekwondo, mai mult decât în alte sporturi, pentru că ea servește ca instrument de apărare și ca armă ofensivă. Cele mai multe leziuni apar la degetele de la picioare – mai ales la primele două degete – capetele metatarsienelor sau călcâiul. Uneori, degetul mare este solicitat separat de celelalte, iar accidentarea lui va provoca umflarea serioasă a articulației de la baza degetului. Pentru ca această articulație permite echilibrarea întregii greutăți a corpului pe ea, zona rănită va fi foarte dureroasă.

Degetele de la picioare pot suferi leziuni atunci când sunt blocate de către un adversar în timpul loviturii, din cauza poziționării necorespunzătoare la impact sau din cauza răsucirii violente. Ele sunt obligate să se flexeze prea mult, fapt care provoacă o entorsă, fractură sau dislocare a degetului de la picior.
Zona accidentată se va umfla și imediat vor apărea vânătăi, victima va simți o durere mare și va avea dificultăți în timpul mersului. În cazul în care degetele de la picioare sunt fracturate, atunci va apărea un fel de deformare în aspectulul piciorului.

Primul ajutor

Victima trebuie să pună gheață imediat pe zona afectată, să aplice bandaj elastic și apoi să țină piciorul ridicat. În cazul în care problema este la metatarsiene, un tampon moale trebuie legat pe zona afectată. În cazul în este afectată o articulație la falangele metatarsienelor, degetul accidentat va fi legat cu bandaj de cel de lângă el. După aceea, un bandaj mai mare va fi pus pe zona dintre degetele de la picioare și partea din față. De obicei, piciorul cu fractura este pus într-un suport de gips.

Reabilitare și prevenire

Victima se întinde, ridică piciorul, îl sprijina pe o suprafață moale și se aplică gheață. În această poziție, el trebuie să fie transportat la spital. După recuperare, este foarte util pentru atlet să înceapă să poarte pantofi cu talpa rigidă, cu deget mare și să evite pantofii de mărime nepotrivită. Trebuie, deasemenea, să evite sprijinirea greutății pe piciorul rănit și să încerce să-l țină ridicat cât mai mult posibil, până când se vindecă. Pentru a preveni acest tip de leziune, sportivul trebuie să acorde atenție degetelor de la picioare și poziției piciorului în timp ce execută tehnicile de lovire cu piciorul și să folosească încălțăminte de protecție. El trebuie, deasemenea, să evite antrenamentele pe suprafețe dure pe perioade lungi de timp (Refaat, 1987, Morgan, 1990, Murphy, 2002).

4.15.Bandajul la sportivi

Chiar dacă utilizarea tehnicilor de bandajare în artele marțiale în scop de prevenție și îngrijire este un subiect foarte controversat (se consideră în mod fals, de exemplu, că prin bandajarea unei încheieturi ea se slăbește, când, de fapt, efectul este opus), considerăm benefică folosirea acestor tehnici. Dar bandajarea nu înlocuiește programul de fortifiere; după treizeci de minute de antrenament, bandajul își pierde jumătate din capacitatea sa de susținere și aceasta înseamnă că și posibilitatea sa de a proteja încheietura se reduce tot la jumătate.

Bandajul este utilizat pentru a comprima o zonă care se umflă și pentru a sprijini mușchii slăbiți sau răniți, tendoanele și ligamentele. Dar tehnicile de bandajare necesare în Taekwondo sunt, uneori, diferite de tehnicile utilizate în alte forme de arte marțiale. Federatia Mondiala de Taekwondo (WTF) interzice bandajele groase pentru că acestea îi creează sportivului un avantaj incorect asupra adversarului său. Prin urmare, bandajul trebuie să conțină minimul necesar de bandă pentru a proteja zona afectată. Banda standard permisă este albă, groasă de 1½ – 2 inch și este utilizată în combinație cu o protecție aplicată pe piele pentru a preveni iritațiile. Dar, pentru fiecare concurs, sportivul trebuie să știe numărul de straturi de bandaj acceptate pentru fiecare parte a corpului și, dacă protecția aplicată pe piele contează ca un strat individual. Deasemenea, Antrenorii Sportivi Certificați (ATC) folosesc un spray aderent pentru bandă, în scopul de a spori efectul procedurii de bandajare.

Mai mult, banda trebuie să fie întinsă în mod adecvat; dacă este prea strânsă, produce iritație pe piele. Pentru zonele cele mai vulnerabile sportivii pot folosi protecție suplimentară, cum ar fi tampoane pentru călcâie și panglici. Deci, cu ajutorul sprayului pulverizat pentru creșterea aderenței, benzii adecvate și tampoanelor pentru călcâie și panglicilor se vor obține cele mai bune rezultate. Și, în caz de accidentare, sportivul trebuie să fie văzut de către personalul medical: un medic, un terapeut fizic autorizat sau un antrenor sportiv certificat.
În continuare, vom prezenta particularitățile de bandajare pentru fiecare parte a corpului.

4.15.1. Glezna

Pentru menținerea echilibrului, mulți sportivi își aplică bandaj pe gleznă, care este partea corpului cel mai des bandajată. Bandajarea este folosită, deasemenea, în cazul în care sportivul are o entorsă laterală – cea mai des întâlnită leziune a gleznei în taewkondo – provocată de prinderea dedesubtul corpului a piciorului victimei. Bandajarea începe cu glezna (fig. 19), se pulverizează spray-ul, se aplică tampoane în zona călcâiului și se aplică două ture de fixare la bază, două ture suprapuse și se bandajează piciorul într-o formă cunoscută drept "blocarea călcâiului", apoi se continuă aplicarea bandajului până când toată glezna este acoperită. Între timp, cel care bandajează trebuie să apese în partea de jos a piciorului sportivului pentru ca degetele de la picioare să se distanțeze și să fie sigur că banda nu este prea strânsă în jurul căputei.

1 2

3 4

5 6

7 8

9 10

11 12

13 14

15 16

Fig. 19. Bandaj pentru gleznă, Bare Grounds, Trish, 2006.

4.15.2. Picioarele

Unii practicanți de taekwondo utilizează bandajul împreună cu tampoane de protecție pentru a feri în special zona căputei. Tampoanele nu conțin nicio substanță agresivă și trebuie să fie întinse de la baza degetelor de la picior până la articulația gleznei. Acestea acoperă în întregime zonele expuse ale gleznei, dar nu și articulația gleznei. Evenimentele Taekwondo Naționale din Statele Unite ale Americii au impus tuturor concurenților seniori și juniori să utilizeze astfel de tampoane. Pentru bandajarea piciorului, nu este folosit niciun bandajul-suport peste tampoane sau sub fașă; în caz contrar, banda/fașa va aluneca spre vârful piciorului după lovitură. La fel ca și în cazul bandajării gleznei, trebuie să se ​​aplice presiune în talpa piciorului pentru a se relaxa degetele. În bandajarea căputei fără tampoane, este recomandat să se folosească sprau-ul aderent. După un timp, când murdăria se colectează pe banda, se creează o suprafață alunecoasă. Din acest motiv, nu se aplică niciodată banda în partea de jos a călcâiului sau a tălpii piciorului.

4.15.3. Degetul mare

Entorsa ligamentelor degetului mare, care se manifestă prin durere și umflarea articulației prin care degetul mare se prinde de picior, este o leziune mult mai des întâlnită în cazul practicanților de taekwondo decât la alți sportivi care joacă pe suprafețe cu gazon artificial și este cauzată fie de îndoirea forțată într-o poziție anormală a degetului mare în încheietură, fie de impactul degetului de la picior cu suprafața gazonului sau cu un alt sportiv. Bandajarea degetului de la picior nu elimină durerea, dar permite sportivului să își continue antrenamentul. Și, din moment ce talpa piciorului nu poate fi bandajată și bandajul nu trebuie să fie prea strâmt, bandajarea degetului de la picior trebuie să se facă cu multă atenție. Bandajarea degetului începe cu o singură tură de fixare a benzii în jurul piciorului pe sub talpă și continuă cu aplicarea benzii pe degetul de la picior în formă de “J” (fig.20).

1 2

4

Fig. 20. Bandajarea degetului mare, Bare Grounds, Trish, 2006.

4.15.4. Susținerea boltei plantare

Pentru că în practicarea acestui sport nu se folosește încălțăminte de protecție, durerea în zona scobiturii tălpii este un alt tip de leziune în taekwondo, cauzată de mulți factori, prejudiciu care poate duce la imobilizarea tibiei și la fracturi ale acesteia. Tehnica de bandajare a scobiturii piciorului a fost modificată, astfel încât niciun fel de bandaj aplicat pe talpa piciorului nu este permis. Deci, bandajarea scobiturii piciorului se face pornind de la pansarea căputei, punând presiune pentru a se asigura că banda nu este prea strânsă și continuând cu întinderea benzii pe partea laterală a piciorului și cu cele două diagonale peste picior, lăsând talpa piciorului și gamba neacoperite (fig.21).

1 2

3 4

5 6

7

Fig. 21. Bandaj pentru bolta plantară, Bare Grounds, Trish, 2006.

4.15.5. Tendonul lui Ahile

În multe tipuri de arte marțiale sportivii sunt încurajați să stea pe degetele de la picioare, fapt care duce la inflamarea sau iritarea tendonului lui Ahile. Este important să se compare tendonul lui Ahile cu cel de la celălalt picior, în scopul de a vedea orice diferențe de mărime sau grosime a tendonului. În caz de accidentare, sportivul trebuie să meargă la un ortoped. Dar, în cazul în care sportivul vrea doar să stea pe degetele de la picioare sau pur și simplu să aibă mai mult sprijin în depășirea stării de convalescență după un traumatism, el poate folosi tehnicile de bandajare a tendonului. Pentru că în taekwondo sportivul trebuie să respecte câteva reguli de bază pentru bandajare (nu acoperă talpa piciorului și gamba, iar bandajul nu trebuie să fie prea strâmt), tehnica de bandajare a acestui tendon va fi diferită de cea practicată în alte sporturi. În cele din urmă, bandajarea tendonului acestuia va arăta ca orice bandaj al gleznei.

4.15.6. Genunchiul

În caz de accidentare la genunchi, nu este un lucru ușor să se evalueze în mod corespunzător tipul și gravitatea prejudiciului, pentru că articulația genunchiului este una complexă. Prin urmare, înainte de bandajarea genunchiului, trebuie să se știe câteva lucruri: ce fel de prejudiciu a avut loc, cu cât timp înainte, unde mai persistă încă durerea, când doare, dacă sportivul a mai practicat orice alt sport în afară de taekwondo, dacă sportivul este încă în perioada de creștere. Cei mai mulți dintre sportivi nu cunosc răspunsurile la cele mai multe dintre întrebări pentru că nu au căutat ajutor profesional pentru leziunile la genunchi. Deci specialistul trebuie să stabilească dacă este vorba de un tendon deteriorat, de un mușchi, de un ligament sau cartilaj sau dacă s-a produs o fractură. În general, în cazul în care sportivul simte durerea ca fiind situată între oase, cel mai probabil este o leziune de menisc. În cazul în care durerea se manifestă la partea interioară sau în afara articulației genunchiului, problema ar putea fi de la ligamente sau din nou de la menisc. În cazul în care victima simte instabilitate în timp ce își folosește genunchiul, din nou, este vorba de o lezare a ligamentului. Pentru aceste tipuri de leziuni durerea nu este localizată în același loc în care se află leziunea, ci este un pic mai sus sau mai jos față de articulația genunchiului, sau chiar la o distanță semnificativă în partea de sus a piciorului.

Cunoscând aceste informații importante, se poate determina în mod corespunzător tipul de bandajare a genunchiului care trebuie să fie aplicat.
În timp ce se realizează bandajarea, sportivul trebuie să pună un obiect adecvat sub călcâiul sau piciorul rănit și să îndoaie genunchiul. În acest fel, banda nu va fi pliată prea strâns; spray-ul aderent, apoi bandajul-suport se va aplica pe zona de deasupra și pe cea de sub genunchi. Indiferent de tipul de prejudiciu, nicio fâșie de bandă nu va fi aplicată direct pe rotulă (fig. 22).

Unul dintre membrii Comitetului National de Taekwondo al SUA, Josh Coleman, a dezvoltat o nouă tehnică de bandajare a genunchiului care este folosită cu succes în cazurile de recuperare după o intervenție chirurgicală la genunchi. Tehnica sa bandajare previne banda să alunece în spatele genunchiului și genunchiul să se extindă complet. Deci, folosind un tip mai puternic de bandă, în loc să încrucișeze banda peste punctul dureros de la articulația genunchiului, el face un pliu la nivelul articulației genunchiului, merge înapoi la partea din față a piciorului, o dată din față spre spate, altă dată începând din spate pentru primul strat de bandă. Al doilea strat de bandă se aplică în formă de X, ca de obicei.
Chiar dacă taekwondo nu este un sport cu sărituri, sportivii aleargă totuși pe suprafete dure și pot dezvolta o disfuncție a tendonului patelar, cunoscută sub numele de genunchiul săritorului. Acest lucru se poate întâmpla, deasemenea, la sportivii de sex masculin în jurul vârstei de 10-15 ani, din cauza faptului că oasele picioarelor cresc mai repede decât mușchii. Durerea este, în general, localizată în jurul micii excrescențe de sub rotulă. Cel mai bun tratament este odihna și aplicarea gheții. Dar, în cazul în care sportivul are un program încărcat, el poate folosi bandajul-suport și înfășura piciorul chiar sub rotulă, de 10 ori, fără a trage prea tare, apoi în direcția sus-jos până când formează o “curea”.

1 2 3

4 5 6

Fig. 22. Bandaj pentru gambă, Bare Grounds, Trish, 2006.

1 2 3 4

5 6

Fig. 23. Genunchiul, Bare Grounds, Trish, 2006.

4.15.7. Cotul

Din cauza loviturilor neașteptate sau la căderea pe brațul întins, cotul este obligat să se îndoaie dincolo de poziția sa normală, provocând deteriorarea tendoanelor și a ligamentelor. Bandajarea previne mișcarea cotului în afara perimetrului său obișnuit și îi oferă extra suport. Victima trebuie să aibă cotul ușor îndoit și se aplică bandajul-suport de la jumătatea antebrațului până la mijlocul brațului. Dedesubtul și deasupra cotului pansamentul este fixat cu două benzi. Cu o bandă răsucită, o fașă, se vor face cele două diagonale în sus și în jos, peste cot, pornind de la partea din spate a brațului deasupra cotului și capetele fașei se vor asigura cu benzi de închidere. Fașele sunt acoperite cu două ture de bandă, creându-se forma X. Un bandaj bun nu trebuie să permită întinderea completă a cotului.

4.15.8. Încheietura mâinii și mâna

Creșterea puterii mușchilor din regiunea încheieturii mâinii printr-o greutate bună și un program de consolidare reduce foarte mult șansele de accidentare în această zonă, leziuni cauzate de prea multe prinderi și de lovituri. În taekwondo, bandajarea mâinilor ca în box îi va conferi sportivului un avantaj nedrept asupra adversarului său. Stilul corect de bandajare nu permite acoperirea încheieturilordegetelor. Înainte de a aplica bandajul-suport, sportivul trebuie să țină încheietura dreaptă (să nu fie îndoită în jos sau în sus) și să aibă degetele răsfirate. Ture unice de bandă vor fi aplicate în două sau trei straturi și se va continua sub formă de rețea până lângă degetul mare și înapoi la încheietura mâinii de încă două sau trei ori.

4.15.9. Degetele mari și celelalte degete

Degetele accidentate se pot umfla foarte mult și pot provoca dureri, uneori pentru o perioadă de până la șase luni. Un sportiv nu va trage niciodată singur de un deget rănit și nici nu îl va împinge de unul singur pentru că se poate deteriora un nerv sau un vas de sânge. În scopul de a le oferi susținere, degetele rănite pot fi bandajate împreună cu mâna și cu încheietura. Cel mai cunoscut tip de bandajare a degetului este tehnica în perechi. Doar două degete pot fi lipite împreună, niciodată patru degete sau articulațiile. În cazul în care degetul mare este lezat, sportivul trebuie să îndoaie ușor degetul mare, să se aplice două ture de fixare la încheietura mâinii, în scopul de a ancora banda pentru bandajarea degetului mare și să se continue cu o singură bandă în jurul degetului mare de patru sau cinci ori, găurind fașa după fiecare tură (fig.24 si 25).

1 2

3 4

Fig. 24. Bandajarea in perechi a degetelor, Bare Grounds, Trish, 2006.

1 2

3 4 5

6 7

Fig. 25. Bandajarea degetului mare, Bare Grounds, Trish, 2006.

4.16. Folosirea tampoanelor: tampoane în formă de gogoașă și potcoavă

Odată ce s-a stabilit că leziunea nu a fost o dislocare sau o fractură, se poate începe aplicarea tratamentelor cu gheață. Acestea, combinate cu tehnicile de bandajare – care oferă atât protecție cât și susținere, menținerea membrelor ridicate cât mai mult posibil și evitarea aplicării de greutăți pe zona afectată timp de aproape cinci zile, vor reduce considerabil șansele de umflare și vor favoriza o recuperare mult mai rapidă a zonei afectate. Folosirea tampoanelor ferește sportivul de alte leziuni și ajută la reducerea leziunilor secundare ale țesutului din jur. Deasemenea, tampoanele de presiune ajută la decolorarea mult mai rapidă a vânătăii, menținând diferite nuanțe de albastru, violet și galben; aceste umbre colorate arată că zona se vindecă în mod corespunzător.

Aceste tehnici de bandajare se aplică în fazele inițiale de ingrijire a leziunii și nu sunt pentru competiții sau antrenamente. Tamponul în formă de gogoașă se ​​pune în jurul zonei vătămate, cel mai frecvent este folosit pentru zona tibiei, cu deschiderea plasată chiar deasupra rănii, exercitând compresie și prevenind lezarea și mai gravă a zonei afectate. Deasupra lui se aplică o bandă elastică și se acoperă cu bandă pentru sportivi. În ceea ce privește tampoanele în formă de potcoavă, acestea sunt utilizate în general pentru articulații umflate, cum ar fi zona gleznei. La aplicarea tamponului în formă de potcoavă este recomandat ca partea deschisă a potcoavei să fie așezată cu față spre inimă. Foarte important: sportivii nu trebuie să poarte tampoanele și pachetele de gheață în timpul somnului deoarece acest lucru va provoca reducerea considerabilă a circulației, ceea ce duce chiar la daune permanente.

4.17. Înfășurarea cu bandaj elastic

În general, bandajele elastice sunt folosite pentru a trata leziuni noi; ele oferă sprijin, compresie, iar tampoanele de presiune se folosesc în scopul de a imobiliza și trata entorse, luxatii, subluxații și fracturi. Sportivii utilizează în general bandajele elastice pentru umăr, șold, coapsă și regiunea inghinală, iar pentru încheietura mâinii, genunchi și gleznă este de preferat banda, fiindcă bandajul elastic alunecă în jos pe braț sau pe picior. În cazul în care bandajul elastic este utilizat pentru gleznă, este permisă acoperirea tălpii piciorului și a călcâiului.

În utilizarea bandajului elastic este important să se determine poziția înfășurării și unghiul, direcția în care se va înfășura bandajul pe picior; scopul este acela de a trage mușchiul înapoi în poziția sa normală, nu să îl îndepărteze. Pentru cvadriceps și tendon, partea exterioară a piciorului, flexorii șoldului și zona feselor, bandajarea pornește de la partea din față a piciorului, continuă printre picioare până la partea posterioară, în sus și în jurul piciorului. În ceea ce privește partea interioară a piciorului și zona inghinală, banda pornește de la partea posterioară, prin spațiul dintre picioare, în sus și în jurul piciorului. Uneori, banda poate merge, deasemenea, în jurul taliei, ajutând bandajul să nu să alunece în jos pe picior. Același tip de bandaj elastic se poate dovedi a fi enervant pentru alți sportivi, deoarece va împiedica mișcarea completă a șoldului.

Ca și în tehnicile de bandajare, se va folosi spray aderent pe întreaga suprafață care urmează să fie pansată și, după ce toate straturile sunt pliate, se asigură cu bandă pentru sportivi, care merge în aceeași direcție cu restul pansamentului. Bandajarea se face peste lenjeria de corp a sportivului și trebuie să fie prea strânsă, pentru că altfel sportivul va simți ciupituri sau dureri ascuțite.
Umărul, la fel ca și șoldul, este o articulație foarte complicată. Odată accidentul produs, tendința este de a nu utiliza articulația deloc, fapt care provoacă și mai multe probleme, una dintre ele fiind cunoscută sub numele de umăr înghețat. Bandajarea umărului este foarte dificilă și este de preferat să se utilizeze bandaj elastic.

Concluzii

În primul rând trebuie să se cunoască tipul de bandaj permis pentru fiecare competitie sau antrenament. Un bandaj adecvat este ferm, dar nu strâns (banda își pierde aproape cincizeci la sută din fermitatea susținerii după doar treizeci de minute de transpirație), nu inhibă mișcarea niciunei articulații sau executarea loviturilor. Bandajul nu slăbește articulațiile, acesta asigură compresia umflăturilor chiar după ce se produce rănirea, sprijină mușchii slăbiți, tendoanele și ligamentele în timpul perioadei de recuperare, fiind o parte a programului de reabilitare, dar el nu previne apariția accidentărilor.

4.18. Tratarea celor mai comune răni ce pot interveni în timpul practicării artelor marțiale

Cea mai bună cale de a trata o rană este prevenirea acesteia. Dar dacă se întâmplă, rana trebuie evaluată și tratată cât de repede este posibil de către specialiști: medic, terapeut sau fizioterapeutul autorizat. Dar în cazul în care ajutorul calificat este indisponibil, sarcina acordării primului ajutor revine instructorului sau antrenorului. Dacă este vorba despre o zgârietură superficială sau o lovitură, atunci acoperirea acesteia ar trebui să fie suficientă. Dar dacă rana este mai profundă de atât, există câțiva pași ce trebuie urmați de către persoana nespecializată care face evaluarea: felul în care s-a produs rana, observația, palparea și testele specifice.

Înainte de a muta sportivul, instructorul/ antrenorul trebuie să îi adreseze câteva întrebări: cum se numește, ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat, unde resimte durerea și ce fel de durere este, a mai avut vreodată o astfel de rană, cum a „sunat” când s-a petrecut.

Observația: în această fază, sportivul nu este încă mutat din loc. Antrenorul folosește informațiile pe care le-a obținut de la atlet, încercând să evalueze situația. Este sportivul mai mult sau mai puțin conștient, prezintă mușchiul sau osul vreo deformare sau este pielea zgâriată sau pătrunsă, există vreo sângerare externă provenită de la vreo parte a corpului? În acest caz, dacă nu este vorba despre o rană la nivelul capului, al gâtului sau al coloanei vertebrale, înainte de a trece la stadiul de palpare, instructorul va încerca să ridice brațul sportivului deasupra nivelului inimii și va opri sângerarea folosind tifon sau o bucată curată de material. Dacă apare un lichid gălbui, este cel mai probabil măduvă osoasă sau lichid cerebral și acestea necesită întervenția paramedicilor, caz în care sportivului nu i se va permite să consume alimente sau lichide până când nu se efectuează testele de diagnosticare.

Foarte important: până când nu se determină cu exactitate că nu este o rană la nivelul capului, al gâtului sau al coloanei vertebrale, sportivul nu trebuie mutat din poziția în care a căzut și casca sau protecția pentru piept nu trebuie scoase.

După ce elimină varianta oricărei posibile răni a coloanei vertebrale, a capului sau a gâtului, instructorul poate începe să palpeze ușor zona rănită, întrebând sportivul despre tipul și intensitatea durerii resimțite. Anttrenorul trebuie să fie atent la orice schimbare survenită în timpul palpării zonei afectate sau dacă palpând o zonă, durerea reverberează în altă zonă. Dacă există o schimbare de aspect sauo intensificare a durerii, acesta este un semn al dislocării sau al unei posibile fracturi. În acest caz, membrul rănit trebuie imobilizat și rănitul trebuie transportat la spital.

Cel de-al patrulea pas îl reprezintă efectuarea testelor specifice care vor demonstra ce zonă a fost realmente afectată și în ce grad.

1. Testele de compresie: dacă prin lovirea ușoară sau strângerea osului din capătul opus osului zonei afectate se resimte durere, atunci poate fi vorba despre o fractură. În acest caz, osul trebuie izolat de articulațiile de deasupra și de cele aflate dedesubtul zonei afectate, apoi rănitul trebuie transportat la spital.

2. GDM activ (gradul de mobilitate) Aceste teste vor indica gradul de mobilitate al unei articulații.

3. Testele de tip GDM pasiv sunt efectuate de către instructor ajutând sportivul să folosească partea corpului afectată să execute aceeași mișcare pe care i s-a cerut și sportivului să o execute de unul singur. Aceste teste vor indica dacă există vreo intensificare a durerii sau dacă există rezistență la mișcare.

4. Capacitatea de a căra greutăți și testele de echilibru se efectuează atunci când nu există o fractură, o dislocare sau durere care se intensifică și sunt foarte importante în timpul unei competiții atunci când trebuie luată decizia dacă sportivul va continua sau trebuie să părăsească competiția chiar în acel moment.

5. Testele funcționale în cadrul cărora sportivul trebuie să efectueze activități precum: învârtitul, saltul, rasucitul, prinderea, lovirea etc.

După ce rana este tratată, ar trebui să fie înregistrată pentru sportiv într-un registru al accidentărilor cu descrierea a tot ceea ce s-a întâmplat: tipul rănii, zona afectată, tratament, rezultate. O adevărată problemă pentru persoanele nespecializate care se ocupă de un sportiv rănit aceea de a determina gravitatea unei accidentări: unele răni par grave, dar sunt de fapt minore (precum o mică tăietură la nivelul feței care sângerează abundent) și alte răni par a fi superficiale, dar ascund o problemă gravă (rupturile de ligament sunt asociate cu distrugerea nervilor, astfel că mesajul durerii nu poate fi transmis către creier).

Ca și reguli generale, înstructorul sau antrenorul care se ocupă de sportivul rănit, ar trebui să țină cont de următoarele:

– dacă rănitul încă mai sângerează după douăzeci de minute de aplicat gheață și apăsat, atunci acesta trebuie văzut de un medic. Aceasta cu atât mai mult dacă sportivul suferă de vreo boală precum hemofilia;

– când orice tip de deformare este vizibilă, antrenorul trebuie să imobilizeze membrul rănit fără a pune articulația înapoi la locul ei și să cheme ajutor specializat;

– dacă sportivul prezintă o amorțeală asociată cu o rană la nivelul capului, al gâtului sau al coloanei vertebrale, antrenorul trebuie să cheme ambulanța, fără a mișca victima din locul în care a căzut;

– dacă accidentarea a afecat un dinte mișcându-l sau scoțându-l din gingie, sportivul trebuie să fie văzut de un stomatolog în maxim 6 ore de la producerea accidentului;

– dacă o contuzie se soldează cu un cucui masiv sau imflamțiaa nu se reduce în maxim cinci zile de la producerea încidentului, rănitul trebuie să meargă la un medic specializat în medicină sportivă;

– sportivul trebuie să beneficieze de ajutor specializat dacă vomită la scurtă vreme după producerea accidentului sau dacă simte durere oriunde altundeva în corp.

Medicul trebuie să știe dacă durerea este cronică sau acută. O durere acută este cea care s-a produs recent, în vreme ce durerea cronică continuă să se repete fără a se vindeca (datorită procedurilor improprii de încălzire sau a tehnicilor improprii de antrenament).

Instructorul trebuie de asemenea să știe ce este aceea o entorsă, o forțare a mușchilor, o hernie și să diferențieze între tipurile de fracturi. Astfel, o entorsă reprezintă rănirea ligamentului sau a cartilajului, o forțare a mușchilor este legată de o rană a mușchiului sau a tendonului mușchiului și o hernie reprezintă ruperea totală a ligamentului, cartilajului, mușchiului sau tendonului.

Cât despre tipul de fracturi, cea mai ”ușoară” este fisura – osul este crăpat , dar a ramas în poziția sa normală. O ruptură este cauzată de o bucată de țesut, care, în loc să se întindă, pur și șimplu rupe o bucată de os. O deformare se produce în înteriorul unui os, fără ca osul să se rupă, dar poate genera o rupere totală a osului dacă nu este diagnosticată și tratată în mod corespunzător. Și ultimul tip îl constituie rana închisa sau rana deschisă – caz în care osul s-a rupt pătrunzând prin piele.

Tratamentul acestor facturi poate fi diferit:

– membrul poate fi pus în gips pentru a imobiliza articulația de deasupra și cea aflată dedesubtul fracturii. Este posibil ca gipsul să trebuiască a fi purtat de la trei săptamani la un an până la vindecarea completă a osului, măsură urmată de prescrierea unei perioade de recuperare de către un antrenor specializat.

– rana poate necesita o operație în timpul careia doctorul este posibil să folosească ace, șuruburi, proteze; acestea pot ramane temporar sau permanent în organism. După operație, sportivul trebuie să urmeze un program de reabilitare și recuperare a forței.

În cazul unor răni comune, tratamentul este cunoscut sub numele de GCRRI:

– gheață aplicată peste rană, dar nu pentru mai mult de 30 de minute odată ;

– compresie în timpul aplicării gheții, folosind un bandaj;

– ridicarea părții afectate a corpului, deasupra nivelului inimii dacă este posibil;

– repaosul zonei afectate folosind spre exemplu o bandulieră;

– încurajarea;

Atunci când se produce sângerarea, antrenorul trebuie să fie mult mai atent în a o trata; el trebuie să folosească mănuși de cauciuc și trebuie să curețe suprafața accidentată, hainele rănitului și să arunce materialele pline de sânge într-un coș de gunoi destinat substanțelor periculoase. Sângele, chiar dacă este uscat, poate transmite hepatită unei persoane sănătoase vreme de încă 10 zile. Cât despre rana anfractuoasă, aceasta se închide folosind bandaje și un tampon înmuiat în spray aderent (evitand aplicarea spray-ului pe rana). Prin exercițiu fizic, fluxul sanguin este îmbunătățit, așa că, până când instructorul nu este sigur că sângerarea s-a oprit, sportivul nu se poate întoarce la antrenament.

În zilele următoare producerii accidentării, sportivul trebuie să urmeze câteva tratamente de bază:

– pentru o zgârietură sau o umflatură, gheața ar trebui aplicată de trei ori pe zi, vreme de câte cincisprezece minute, așteptând cel puțin o oră până la aplicarea următorului pachet de gheață ) în acest timp, zona afectată se va întoarce la temperatura sa normală). Dacă sportivul este în vârstă (mai mult de 60 de ani), sau foarte tânăr (sub 8 ani), trebuie puse prosoape umezi între piele și gheață;

– sportivul este sfătuit să nu folosească unguente analgezice, deoarece mentolul pe care acestea îl conțin va crește fluxul sanguin al zonei afectate și va mări imflamația;

– dacă sportivul nu este alergic la componentele sale (precum ibuprofenul), acesta poate lua pastile anti-inflamatorii;

– dacă sportivul se confruntă cu o articulție slăbită, aceasta trebuie bandajată pentru minim trei și maxim șase săptămâni;

– Dar dacă rana nu începe să se vindece în trei zile de la începerea tratamentului, atunci rănitul trebuie sa solicite ajutor medical.

În aceasta perioadă, trebuie știut când se aplică gheață și când se folosește căldura pentru a trata rana. Indiferent de partea corpului afectată, dacă rana s-a produs cu mai puțin de șapte zile în urmă, atunci trebuie aplicată gheața și se continuă cu presarea sau înfășurarea zonei. După șapte zile, rănitul va începe să folosească unguent analgezic și un pachet călduț și umed înainte de a începe antrenamentele.

Gheața trebuie folosită imediat ce s-a produs rănirea; chiar dacă nicio inflamatie nu este încă vizibilă, gheața va fi aplicată pentru încă cateva zile, înainte și după efort fizic (alocând suficient timp procedurilor de încălzire și întindere a mușchilor). Gheața poate fi deasemenea aplicată peste tifon, care va absorbi sângele în cazul unei sângerări externe. Dacă victima și-a rănit înteriorul buzei sau și-a mușcat limba, suptul unui cub de gheață este tratamentul ideal. Dacă rana se produce la nivelul cotului sau al antebrațului, punga cu gheață trebuie înfășurată într-un prosop umed, altfel senzația de rece ar putea afecta nervii aflați direct sub piele.

Spre deosebire de tratamentul cu gheață, tratamentul cald (cu pachete calde și umede, unguente analgezice, balneoterapie) este folosit înainte de începerea antrenamentului.

Un tratament pe bază de gheață presupune câteva etape: în primele trei minute, victima va resimți o senzație intensă de arsură provocată de gheață, urmată de o durere surdă și sfârșind cu o slăbiciune și o senzație de rece. Acești pași se repetă îndată ce victima își mișcă membrul afectat.

Gheața poate fi aplicată și în alte feluri în afară de punga cu gheață. Pentru răni ale degetelor, de exemplu, băile cu gheață, cu o durată de zece până la cincisprezece minute sunt mai potrivite, deoarece o pungă cu gheață nu se poate plia pe zona afectată, fiind o porțiune restrânsă a corpului; înainte de a scufunda degetele într-o baie de gheață, acestea trebuie înfășurate într-o părticică de bandaj. Băile cu gheață sunt un tratament excelent pentru fracturi ale gleznei, ale gambei, ale cotului sau ale mâinii.

Căzile cu gheață, cu o temperatură menținută în jurul valorii de 12 grade Celsius sunt folosite pentru tratarea cvadricepsului și a tendoanelor de la genunchi. O altă variantă a băilor cu gheață o reprezinta jeturile reci, folosite mai ales pentru mușchii inflamați și dureroși ai picioarelor, mușchii din zona inghinală, cvadriceps sau tendoanele de la genunchi; apa este ținută în continuă mișcare de un element motorizat înăuntrul unei căzi de oțel. Motorul este pornit înainte ca sportivul să între în apă și oprit după ce sportivul iese din aceasta.

Masajul cu gheață este o altă modalitate de a folosi gheața pentru tratamentul imediat al unei răni. Este des folosit în cazul perforării tibiei, al rănilor genunchiului sau al mușcăturilor de insecte și constă în masarea zonei afectate prin ușoare mișcări circulare, folosind o bucata de gheață, vreme de maxim 15 minute.

Masajul cu gheață poate fi efectuat prin înghețarea apei într-o sticlă și frecarea piciorului cu acea sticla, acest lucru fiind benefic pentru picior și mușchii de susținere.

O alta formă de tratamnt rece este folosirea unui spray cu efect de răcorire, dar efectul acestuia durează doar câteva momente, așadar, este folosit pentru a ajuta sportivul să depașească un moment de durere pentru a fi capabil să continue competiția, dar niciodată în locul gheții. Tubul de spray trebuie manipulat cu grijă, întrucât conține substanțe chimice inflamabile, acesta trebuie ținut la minim 15, 2 cm distanță de piele, evitând atingerea mucoaselor. Aplicarea spray-ului nu ar trebui să dureze mai mult de 10 secunde. Spray-ul cu efect de răcorire nu trebuie folosit în combinație cu un unguent analgezic.

Dacă sportivul ia medicamente pentru ameliorarea durerii, acesta trebuie să știe că există două tipuri de astfel de medicamente: medicamentele non-steroidale antiinflamatorii (folosite pentru tratarea inflamației și a durerii) și antipireticele (folosite mai ales pentru reducerea febrei). Folosirea acestor medicamente vreme îndelungată (pentru mai mult de câteva zile), poate avea efecte adverse asupra rinichilor, fierii și ficatului.

Un alt tip de medicamente sunt cele anti-histaminice (folosite pentru reacții alergice), stimulentele (care accelerează ritmul cardiac, având unele restricții în privința folosirii acestora de către sportivi) și anti-depresivele (care încetinesc pulsul și fac ca sportivul să simtă o stare de somnolență).

Tratarea rănilor poate fi facută și prin alte mijloace: aparate ortodontice fixe, atele, garou și proteze elastice sportive.

Aparatele ortodontice fixe și atelele sunt făcute din materiale de susținere precum plasticul sau metalul, combinate cu materiale flexibile, precum neoprenul. Acestea sunt folosite pentru a oferi susținere suplimentară sportivului care tocmai se recuperează dupa o accidentare. Spre deosebire de bandaj, care își pierde 50 % din rigiditate dupa numai 30 de minute de antrenament, aparatele ortodontice fixe și atelele își păstrează rigiditatea. Cele flexibile sunt șingurele aparate ortodontice și atele acceptate în competițiile de taekwondo; alte tipuri ar putea foarte usor rani adversarul. Unele aparate ortodontice conțin un balon de aer care asigură compresia zonei afectate- acelea sunt protezele elastice sportive. Acestea sunt folosite în general pentru vindecarea luxațiilor și a deformărilor de gradul 2-3.

Garoul este confecționat din neopren compresiv, dar flexibil, care ajută la menținerea încălzirii mușchilor și care este proiectat pentru a se potrivi zonei afectate. Garoul este folosit pentrun îngrijirea unei răni în ultimele sale etape de vindecare.

O afecțiune comună ce apare în rândul sportivilor care practică taekwondo sunt bășicile de la nivelul mâinilor și al picioarelor. Acestea pot fi tratate folosind diferite metode .Una dintre ele este folosirea unei băi de gheață, adaugând în recipient o parte de povidonă la zece părti de apă, vreme de zece minute, de două ori pe zi, până când bășicile încep să se vindece. Pentru cea de-a doua metodă, povidona este înlocuită cu înălbitor. Aceste metode ar trebui evitate pentru atleții cu vârstă mai mică de 8 ani și pentru cei care prezintă sensibilitate a pielii. O altă metodă simplă este folosirea cremei pentru bebeluși, care ajută la uscarea bășicilor fara a usca în exces pielea.

Dar sportivii ar trebui sa ia în considerare câteva metode de prevenire a bășicilor. Calusul care se adună în palmă și pe talpa piciorului ar trebui îndepărtat (lăsând totuși un strat subțire, protector de calus), prin folosirea cu regularitate a unor produse din comerț sau a pietrei ponce. Dupa aceea, sportivul ar trebui să folosească o loțiune de piele pentru a preveni crăparea acesteia și pantofi speciali pentru practicarea artelor marțiale și mănuși pentru ridicarea greutăților de câte ori consideră că este necesar.

Atunci când o parte a corpului, oricare ar fi aceasta, este fierbinte, umedă și nu beneficiază de suficientă lumină pentru a se usca, aceasta va dezvolta cel mai probabil o infecție fungică, care poate fi tratată folosind medicamente orale și locale. Pentru a evita acest tip de rănire, sportivul trebuie să poarte echipament uscat, haine din bumbac, să folosească pudre, dușul și să se usuce foarte bine pentru a evita contaminarea altor suprafețe și pentru a curăța corespunzător echipamentul de protecție în cazul în care acesta este folosit de mai mulți sportivi.

O problemă în taekwondo – care necesită o atenție sporită este deshidratarea. Se întâmplă adesea sportivilor care sunt implicați în mai multă activitate în timpul competițiilor sportive decat cea cu care erau obisnuiți. Sportivul își simte gura uscată, se simte obosit și slăbit, simte greață și senzație de amețeală, dureri de cap, are fața palidă, prezintă reacții întârziate și poate deveni chiar incoerent. Faptul că nu simte senzația de sete nu este relevant. Creierul recepționeaă senzația de sete după aproximativ jumătate de oră de la instalarea deshidratării.

În acest caz, sportivul ar trebui să părăsească sala de competiție, să se retragă într-un loc răcoros și liniștit și să înceapă să consume apă imediat. Acesta poate deasemenea să ia o tabletă de glucoză. El trebuie să pună și niște pungi cu gheață peste punctele cheie ale corpului și să se întindă, ținând picioarele ridicate. Prevenirea și tratamentul deshidratării reprezintă o problemă foarte importantă întrucât poate cauza afectarea gravă și uneori permanentă a mușchilor (mușchii au nevoie de apă pentru a se menține flexibili) (Anderson, Hall, 1997, Abdul, Abdul, Hussein, 2001, Hussein, 2001).

4.19. Probleme medicale des întalnite care afectează sportivii

Există multe boli care afectează populația, la modul general, iar un atlet nu ar trebui considerat slab pentru că suferă de una sau mai multe afecțiuni din aceasta cauză; mai degrabă, afecțiunea trebuie considerată drept o caracteristică a sa care trebuie tratată în mod corespunzător. Deasemenea, boala este o problemă personală și nu ar trebui împărtășită sau făcută publică fără consimțământul sportivului, deoarece sportivii vor să fie tratați cât mai normal cu putință, mai ales în cazul atacurilor de apoplexie. În timpul competițiilor, atleții trebuie să verifice împreună cu agenția anti-doping dacă medicamentele pe care le folosesc sunt pe lista substanțelor interzise. Cele mai răspândite astfel de afecțiuni sunt: astmul, diabetul, epilepsia și migrenele.

4.19.1. Astmul

Astmul este o boală care afectează până la 5 % din totalul populației și sportivul poate să fi dezvoltat această afecțiune la orice vârstă sau să se fi născut cu ea. Această boală se manifestă prin probleme respiratorii; din cauza îngustării căilor aeriene, branhiile nu pot primi o cantitate suficientă de oxigen, necesară pentru o respirație normală. Un factor de blocaj poate fi reprezentat de o infecție respiratorie, stresul, aerul rece, mâncarea rece, polenul, părul de animal, lipsa somnului, nutriția necorespunzătoare, folosirea necorespunzătoare a inhalatorilor ( spre exemplu, inhalatorul nu trebuie ținut în gură, ci la aproximativ 15, 2 cm distanță).

Sportivul trebuie să aplice două pufuri din două în două ore, iar efectele pot dura până la șase ore; supradoza va crește ritmul cardiac, ducând la infarct. Dacă, din întâmplare, sportivul are un episod astmatic și nu are la el inhalatorul, el trebuie să se așeze și să inspire adanc prin nas și să expire pe gură (trăgându-și de fiecare dată răsuflarea).

Dacă victima respiră rapid și superficial (hiperventilație), remediul imediat este acela de a respira adânc într-o pungă de hârtie, inspirând pe gura și expirând pe nas, încălzind astfel aerul înainte de intrarea acestuia în plămâni. Dupa ce atacul de astm a fost rezolvat, sportivul trebuie să se odihnească, să bea multă apă și să evite o eventuală lovitură la nivelul pieptului în timpul antrenamentului.

4.19.2. Diabetul

Componenta de bază a carbohidraților si a zahărului o reprezintă glucoza și insulina este elementul de care avem nevoie pentru a metaboliza glucoza. Diabetul este afecțiunea caracterizată prin deficitul de insulină, deficit care poate cauza una sau mai multe dintre următoarele probleme: senzație de foame, iritabilitate, confuzie, transpirație în exces, tremurat și convulsii. Diabetul este în general ținut sub control prin intermediul medicației, al unei diete corespunzatoare și exercițiilor fizice adecvate. Așadar, orice schimbare survenită în alimentația sau rutina fizică a unui sportiv, îl poate afecta pe acesta. Doctorii recomandă ca, atunci când sportivul își intensifică activitatea fizică, să reducă cantitatea de alimente sau să își injecteze insulină în abdomen. Totuși, dacă sportivul intră în șoc diabetic, el trebuie transportat imediat într-o zonă răcoroasă și să bea ori să mănânce ceva care conține zahăr. Dacă victima prezintă covulsii, persoana care o îngrijește trebuie să îndepărteze din zona în care se află acesta orice obiecte l-ar putea răni în timpul crizei și să înceapă procedurile de resuscitare.

4.19.3. Epilepsia

Această boală afectează cea mai mare parte din creierul victimei pentru o scurtă perioadă de timp. Sportivul este “avertizat” cu câteva momente înainte de declanșarea crizei prin prezența unor senzații olfactive, vizuale, auditive sau gustative. La fel cum am menționat anterior, zona trebuie eliberată de obiecte potențial periculoase și respirația victimei trebuie monitorizată, de aceasta depinzând dacă trebuie inițiate procedurile de resuscitare sau dacă trebuie chemată ambulanța dacă victima încetează să mai respire sau dacă respirația s-a oprit pentru mai mult de 30 de secunde.

Sportivul trebuie să fie conștient de faptul că exercițiile prelungite și stresul, precum cele de dinaintea unei competiții, acționează ca un factor declanșator în cazul său și trebuie să învețe să facă față condițiilor care pot duce la atacuri.

4.19.4. Migrenele

Doctorii nu știu ce anume cauzează migrenele – dureri de cap foarte puternice – , dar mulți oameni și în special femeile suferă de acestea și migrenele pot afecta complet starea generală a unei persoane, influențând-o pentru un interval începând cu câteva minute până la câteva zile. Sportivul trebuie să știe să evite mișcările bruște, zgomotele puternice, lumina puternică sau stresul, printre alți factori declanșatori de natură personală.

4.19.5. Hidratarea

Apa este principalul element component al organismului și cel mai important rol pe care îl are este acela de a regla temperatura corpului. Apa controlează deasemenea aciditatea organismului și transportă hormonii, nutrienții și deșeurile. Temperatura corpului crește în timpul activității fizice mai repede decât pierderea de energie; corpul eliberează căldura fie prin conducție și convecție (căldura trece în aerul din încăpere), fie prin evaporare.

Aproape 80 % din energia musculară este eliminată sub formă de caldură în timpul exercițiilor fizice intense, atunci când se produce mai multă căldură decât cea care este eliberată; dacă mecanismul de pierdere a căldurii nu funcționează corespunzător, corpul va suferi de hipertermie și cea mai eficientă cale de a elimina căldură va fi prin evaporare.

De aceea, este important ca sportivii să beneficieze de o hidratare adecvată. În timpul unui antrenament intensiv sportivii pot pierde uneori mai mult de doi litri de apă într-o oră, și performanța acestora poate fi afectată dacă lichidul nu este înlocuit. Înlocuirea lichidului va reduce doar deshidratarea, neputând-o preveni. Dacă corpul nu transpiră, nu poate pierde căldura în exces, provocând oboseală sportivilor, întocmai ca cea resimțită de glandele lor sudoripare provocând disconfort, probleme ale sistemului circulator și odată cu contracțiile musculare, provoacă pierderea concentrării, o proastă execuție tehnică și, în cele din urmă, răni. Sportivii trebuie să consume lichide înainte de antrenament și în timpul antrenamentului din maxim 40 în 40 de minute.

4.20. Nutriția

Managerii sportivilor trebuie să acorde atenție unei alimentații zilnice corecte pentru a-i ajuta pe aceștia să-și îmbunătățească performanța și pentru a-și menține starea de sănătate. Abilitatea de a concura, rezultatele obținute de către competitori și recuperarea rapidă după depunerea eforturilor din cadrul competițiilor precum și al antrenamentelor sunt influențate de cantitatea de carbohidrați, grăsimi, proteine, vitamine, minerale și apă pe care le consumă de obicei sportivul. Totuși, cantitatea de alimente de care un sportiv are nevoie din fiecare grupă va depinde de tipul de sport, volumul de antrenament și timpul alocat activității sau exercițiului.

În continuare vom explica modul în care alimentația îl afectează pe sportiv, cum obține energia necesară pentru practicarea sportului pe termen scurt dar și pe termen lung (Hazeldine, 1985, Hardy, 1986).

PWC – capacitatea de activitate fizică – se împarte în două aspecte: activitatea realizată și energia care este generată, fiecare aspect fiind de asemenea dependent de capacitatea individuală aerobă și anaerobă. Procesul începe prin eliberarea de către mușchi a ATP – adenozina trifosfat, energie stocată în cantități limitate utilizată pentru a realiza activitatea mecanică. La scurt timp după aceea, CP – creatina fosfat– de asemenea stocată în mușchi, este descompusă pentru a furniza o cantitate mai mare de ATP mușchilor. Însă cantitatea de energie obținută în acest mod este suficientă pentru maximum cinci secunde de activitate intensă. După ce energia este epuizată, mușchii vor descompune glicogenul muscular – lanțuri de molecule de zahăr – cu scopul furnizării unei cantități mai mari de ATP către mușchi. Acest proces nu utilizează oxigen (proces anaerob) și produce acid lactic în interiorul mușchilor. Acest mod de producere a energiei va susține un antrenament intens de 3 minute.

Metabolismul aerob creează energie musculară pe termen lung (de până la 19 ori mai multă energie decât metabolismul anaerob al aceleiași molecule) prin utilizarea oxigenului pentru a descompune glicogenul muscular, glucoza din sânge, acizii grași liberi din plasmă, grasimea intramusculară; acidul lactic nu este produs. Scopul este ca sportivul să ajungă la punctul în care limita anaerobă spre metabolismul aerob are cel mai mare nivel. Dacă limita anaerobă este inferioară, atuncă sportivul va obosi foarte repede și, dacă nu i se permite să se odihnească, pot apărea leziuni.

Astfel, corpul are nevoie de cantități adecvate de: carbohidrați, grăsimi, proteine, vitamine, minerale, fibre și apă. Bineînțeles că respectivii carbohidrați (care au 17 Kj/g pe scala energiei), grăsimile (37 kJ/g) și proteinele (16 kJ/g) sunt singurele elemente care pot asigura energie corpului. Cantitatea adecvată din fiecare element este determinată în funcție de fiecare individ și de volumul de activitate pe care îl efectuează.

Carbohidrații asigură energia necesară și îmbunătățesc rezistența corpului datorită faptului că sunt digerați și absorbiți de organism în aproximativ 90 de minute. Cantitatea recomandată pentru a fi inclusă în alimentația sportivului reprezintă 60% din dieta zilnică. Carbohidrații sunt formați din unități de bază – monozaharide – iar cea mai comună este glucoza; două unități de bază formează dizaharidele și reprezintă ceea ce numim în mod comun zahăr; mai multe unități de bază formează polizaharidele; carbohidrații se pot găsi mai ales în cereale, cartofi, paste și orez. Excesul de glucoză care nu poate fi stocat în țesutul muscular sau ficat, va fi transformat în grăsime și distribuit în țesuturile din corp. Se recomandă ca sportivul să ia carbohidrați complecși care conțin vitamine și minerale de asemenea; carbohidrații sunt singura sursă de energie în timpul activității intense precum în cazul exercițiilor aerobice, care reprezintă o necesitate pentru realizarea corectă a tehnicilor taekwondo.

Grăsimile, la fel ca și carbohidrații (necesari în timpul antrenamentelor intense), reprezintă o sursă directă de energie (mai ales în cazul antrenamentelor cu rezistență mai scăzută), dar nu ar trebui să reprezinte mai mult de 30% din totalul dietei zilnice. Dieta trebuie să cuprindă unt, nuci, ouă și pește, alimente ce conțin cantitatea necesară de grăsimi. Corpul utilizează anumiți acizi grași pentru a repara ligamentele și tendoanele lezate. Grăsimile, de asemenea, ajută corpul să absoarbă vitaminele A, D, E și K.

Proteinele au mai puține calorii decât decât grăsimile. Sunt digerate și absorbite de corp în aproximativ 4-5 ore, motiv pentru care proteinele reprezintă o sursă de energie pe termen lung. Principalele alimente în care le putem găsi sunt laptele, untul, cașcavalul, peștele și carnea. Sunt formate din diferiți amino acizi. Proteinele nu reprezinta o sursă de energie preferată iar rolul lor este, în principal, să intre în componența structurală a mușchilor, creierului, organelor, pielii, hormonilor, enzimelor și a sângelui. Excesul de proteine este eliminat din corp.

Vitaminele sunt elemente chimice care îndeplinesc anumite funcții, facilitând procese cheie din cadrul corpului. Pot fi solubile în apă sau grăsime, așa cum s-a menționat mai sus. Mineralele sunt de asemenea necesare (precum fierul) dar în cantități mici. Fibrele asigură buna funcționare a intestinelor; sunt carbohidrați care nu se absorb în corp.

Este imposibil de stabilit de ce volum de energie va avea nevoie sportivul pentru o zi normală de exercițiu fizic. În timpul exercițiului fizic, energia stocată trebuie să fie eliberată într-un flux corespunzător. Dacă se consumă o cantitate insuficientă de energie, corpul va utiliza energia pentru a satisface solicitările din timpul antrenamentelor și astfel greutatea corporală se va reduce. În cazul în care corpul consumă mai multă energie decât are nevoie, excesul va fi stocat ca și grăsime iar masa corporală va crește.

Ca idee generală, specialistul nutriționist trebuie să planifice mesele și caloriile consumate de competitori în funcție de efortul zilnic, însemnând că, înainte cu 2-3 ore de meciul de taekwondo, competitorul ar trebui să servească o masă ușoară bogată în carbohidrați și săracă în proteine (pentru a evita oboseala care se instalează imediat după masă) în timp ce, după competiție, trebuie să servească o masă bogată în carbohidrați pentru a recupera energia utilizată. Apa minerală și băuturile pe bază de zahăr trebuie evitate în timpul competiției și trebuie să se consume numai apă naturală într-o cantitate astfel încât să se umezească gura între meciuri. În ceea ce privește prânzul, trebuie să fie servit la o oră după ultimul meci și cu cel puțin două ore înainte de următorul meci (pentru a evita oboseala care se instalează imediat după masă) iar în cazul în care pauza de prânz este prea mică, se recomandă consumul de pâine și fructe ca supliment. Aceeași dietă trebuie avută în vedere pentru o zi intensă de antrenamente.

De exemplu, pentru un sportiv de sex masculin care practică taekwondo, cantitatea de calorii medie zilnică necesară este de aproximativ 3.500 calorii în funcție de intensitatea efortului zilnic.

Consultarea literaturii de specialitate oferă diferite valori energetice ale macronutrienților (tabel 1), sistematizate în teoretice, reale și practice:

Tabel 1. Valori energetice ale alimentelor, J.Mercier, 2006, Mariana Cordun, 2011

O alimentație corectă, care asigură elementele chimice corecte, va ajuta la prevenirea apariției leziunilor dar și la o recuperare mult mai rapidă și mai ușoră după leziuni.

4.21. Taekwondo și sistemul energetic

ATP poate fi produsă prin intermediul a trei sisteme energetice. După cum s-a menționat anterior, PCr (creatina fosfat) este descompusă cu controlul enzimei numite creatinkinază, rezultând molecule de fosfat și energie, ulterior utilizate pentru a reface ATP. Sistemul ATP – PCr poate susține efortul intens numai pentru 3 – 15 secunde; după aceea, sistemul glicolitic începe să reproducă ATP. Sistemul glicolitic este un process anaerob și produce acid lactic la o scară mai largă decât procesul de glicoliză care este lent (și este un proces aerob), rezultând în acumularea rapidă a acidului lactic și, astfel, conducând la oboseală musculară. Acesta este motivul pentru care, în timpul unui antrenament intens, sportivul și instructorul trebuie să ia în considerație cele trei mecanisme care trebuie să fie pregătite printr-o serie de exerciții cardiovasculare generale și specifice. Este esențial să corelați execuția la timp, intensitatea, perioadele de odihnă și specificitatea exercițiilor realizate în scopul obținerii unui antrenament optim și a rezultatele scontate.

Considerăm relevant în această privință, articolul “Necesarul de energie pentru sportivii taekwondo în timpul unei confruntări simulate ” – July 2011. Autorii au desfășurat un studiu care a inclus 10 sportivi taekwondo de sex masculin, care concurează atât la nivel național cât și internațional, astfel încât au reușit să identifice și să estimeze contribuția energetică și cantitatea de energie utilizată în timpul luptelor. Sportivii au realizat o competiție simulată care a constat în trei runde de 2 minute cu 1 minut recuperare între fiecare rundă.

Contribuția sistemului energetic aerob, a sistemului anaerobe alactic și anaerob lactic a fost estimată prin măsurarea consumului de oxigen în timpul activității, componenta rapidă a consumului de oxigen după efectuarea exercițiului fizic și modificarea concentrației lactatului din sânge după fiecare rundă. Raportul mediu dintre acțiunile cu intensitate ridicată și momentele cu intensitate scăzută a fost ~ 1:7. Conform studiului, contribuția sistemului aerob a fost estimată la 120 ± 22 kJ (66 ± 6%), contribuțiia sistemului anaerob alactic a fost de 54 ± 21 kJ (30 ± 6%) iar contribuția sistemului anaerob lactic a fost de 8.5 kJ (4 ± 2%). Astfel, sesiunile de antrenament ar trebui orientate în principal către îmbunătățirea sistemului anaerob cu producere de acid lactic (responsabil pentru activitățile cu intensitate crescută) și al sistemului aerob (responsabil pentru procesele de recuperare dintre activitățile cu intensitate crescută). Rezultatele arată un procentaj mai mic al contribuției metabolismului aerob în comparație cu karate. S-a observat o creștere a consumului total de energie, care arată că a fost necesară o cantitate mai mare de energie pentru realizarea activităților cu intensitate mare, chiar dacă numărul activităților tehnice nu a crescut.

Mai jos, redăm tabele cu intervalele de greutate acceptate în taekwondo (tabelele 2, 3 și 4) și un tabel privind rezervele energetice la un subiect de 80 kg (tabelul 5):

Tabelul 2. Greutatea sportivilor, femei și bărbați, pe categorii, Sang, H.K., Kuk, H.C., Kyung, M.L., 1999

Tabelul 3. Greutatea sportivilor, femei și bărbați, pentru Jocurile Olimpice, Sang, H.K., Kuk, H.C., Kyung, M.L., 1999

Tabelul 4. Greutatea sportivilor, băieți și fete, pentru Campionatele Internaționale de Juniori, Sang, H.K., Kuk, H.C., Kyung, M.L., 1999

Rezervele energetice la un subiect de 80 kg se prezinta ca în tabelul de mai jos:

Tabelul 5. Rezerve de energie la un subiect de 80 kg

după J.P.Goussard, Cordun, Mariana, 2011

Degradarea aeroba a glucidelor furnizează cea mai mare cantitate de energie/unitate de nutriment, metabolismul aerob fiind de 50 ori mai eficient pentru producția de ATP, decât cele două sisteme anaerobe reunite (Mathews&Fox,1976, Cordun Mariana, 2009)

O altă etapă în pregătirea sistemului energetic este dezvoltarea condiției fizice aerobe făcând exerciții într-un ritm confortabil timp de 25-30 minute, fără a epuiza un sportiv care este deja obosit (se pot adăuga exerciții la stepmill și bicicletă). Antrenamentul sportivilor la un nivel care permite mușchilor să primească destul lactatat necesar pentru competiție ar trebui să ia în considerare un raport între muncă și odihnă de 2:1 și 3:1. Prin antrenament, antrenorii trebuie să îi formeze pe sportivi astfel încât să devină cei mai puternici și să aibă cea mai bună condiție fizică bună de la o anumită categorie (tabelul 6). Dacă mușchii sunt supuși unor greutăți mari pentru un scurt timp, aceștia vor dezvolta forță; prin îndepărtarea greutăților se va dezvolta puterea. Este bine ca sportivii taekwondo să folosească greutăți pentru glezne și încheieturi pentru a avea rezistență în timpul loviturilor. Dar prea puține greutăți pot conduce la pierderea forței, iar prea multe greutăți pot fi cauza unor tehnici necorespunzătoare. De aceea sportivii trebuie să combine tehnicile de antrenament normale cu tehnicile cu greutăți, la o viteză și o putere normale.

Tabel 6. Surse de producere a energiei – utilizare si caracteristici

( Mariana Cordun, 2011)

Antrenamentul în circuit este o metodă obișnuită de antrenament pentru sportivii taekwondo. Dezavantajul este că prin repetarea acelorași tehnici se va consuma prea multă energie din același sistem, cauzând oboseală. De aceea se recomandă ca antrenamentul în circuit să fie practicat în afara sezonului de competiție.

4.22. Concluzii

Identificarea cauzelor și tipurilor de leziuni, a semnelor și simptomelor acestora, este unul dintre cele mai importante subiecte, aceasta fiind piatra de temelie pentru o evaluare clară a leziunii din diferite puncte de vedere, a situației în care a apărut, pentru a acorda primul ajutor astfel încât sportivii să nu fie expuși complicațiilor și pentru definirea ulterioară a metodei adecvate de tratament. De asemenea, prin reabilitare nu se urmărește doar recuperarea la nivel local, ci și fortificarea zonei afectate comparativ cu momentul anterior producerii leziunii.

PARTEA a-II-a

ASPECTE PRELIMINARE ALE CERCETĂRII

CAPITOLUL V

Metode și proceduri folosite în conducerea studiului

5.1. Premisele studiului

Prezentul capitol cuprinde descrierea metodologiei studiului, populația supusă studiului, eșantionul de cercetare și metoda prin care a fost selectat, precum și o descriere a procedurilor utilizate de către cercetător în pregătirea instrumentelor de cercetare specifice, pe lângă o descriere a etapelor și procedurilor care au fost urmate în implementarea studiului, fiabilitatea și valabilitatea instrumentelor de cercetare și metode statistice utilizate în procesarea datelor și formularea concluziilor.

Este firesc ca nivelul de performanță al atletului să fie influențat de expunerea la leziuni, determinând sportivul să evolueze sub nivelul său de performanță maximă, să acționeze cu precauție din cauza fricii de nu redeschide și agrava leziunile existente sau de a nu leza și alte părți ale corpului. Dacă se ia în considerare nevoia sportivului de a atinge performanța datorită competențelor și abilităților sale distinctive și prin urmare a nevoii lui de a participa la competiții, este posibil ca acesta să participe la evenimente sportive înainte de a se reface complet, ceea ce ar putea determina reapariția leziunii, atrăgând astfel un impact negativ asupra performanței și amplificând problema, în ciuda evoluției continue a metodelor de tratament, in cazurile in care tratamentul respectivelor leziuni durează mai mult. Maaytah, Khaled (2007).

Prin urmare, leziunile sunt considerate a fi un obstacol real pentru ca sportivul să-și continue antrenamentul la același nivel de performanță și intensitate, în ciuda încheierii perioadei de recuperare, ceea ce înseamnă evoluția sportivului sub nivelul pe care îl poate atinge de obicei. Drept urmare, prevenirea expunerii sportivului la leziuni, prin identificarea cazurilor și situațiilor specifice, realizarea de studii și cercetări despre leziunile sportive ajută, la prevenția și reducerea numărului acestora (Shata (1981), Tawfik (2004)).

Până la acest punct, s-a demonstrat importanța studierii leziunilor sportive, întrucât majoritatea leziunilor suferite de sportiv, în ceea ce privește tipul și localizarea, intensitatea, momentul și cauzele apariției, au necesitat metode de tratament diferite (cum ar fi metode chirurgicale, de reabilitare, medicamente).

Importanța prezentului studiu este dată și de faptul că nu există cercetări și studii științifice pe tema leziunilor sportive specifice sportului Taekwondo în Palestina, conform cunoștințelor noastre.

5.2. Obiectivele studiului

Prezentul studiu a avut ca obiective identificarea:

tipurilor de leziuni pe care le pot suferi sportivii;

localizarea leziunilor;

cauzelor leziunilor;

celor mai întâlnite leziuni în funcție de momentul apariției (în timpul antrenamentului sau al competiției) la practicanții de taekwondo în Palestina.

5.3. Sarcinile studiului

Sarcinile au constat în:

– elaborarea chestionarului;

– analiza datelor;

– discutarea rezultatelor;

– propunerea unor soluții generale și specifice de gestionare a leziunilor pentru jucătorii de taekwondo palestinieni.

5.4. Etapele studiului

Studiul a fost structurat în trei etape:

– prima etapă, desfășurată în perioada 15.10.2013 – 10.03.2014:

– stabilirea problemelor teoretice și practice ale temei;

– aprofundarea cunoștințelor teoretice legate de subiectul pe care l-am abordat;

– familiarizarea cu particularitățile legate de varstă și sex ale jucătorilor de taekwondo;

– a doua etapă, desfășurată în perioada 11.03.2014 – 25.05.2014:

– abordarea cluburilor afiliate Federatiei Palestiniene de Taekwondo;

– stabilirea lotului și eșantionului de lucru;

– alcătuirea chestionarului;

– analiza rezultatelor;

– a treia etapă, desfășurată în perioada 26.05.2014 – 02.10.2014:

– contribuții personale;

– concluzii și sugestii;

– redactarea prezentei lucrări cu scopul de a fi oferită Federației Palestiniene de Taekwondo.

5.5. Subiecții studiului

Eșantionul de participanți a fost selectat aleator și a constat din 110 sportivi care au obținut centura neagră și grade superioare acesteia și 90 sportivi care au obținut centuri de alte culori (grade inferioare centurii negre), înregistrați la Federația Taekwondo din Palestina.

5.6. Metodele folosite în cadrul studiului

Printre metodele folosite s-au numărat și studierea literaturii de specialitate și metoda anchetei prin chestionar.

5.6.1. Studiul literaturii de specialitate

Așa cum reiese din referințele bibliografice folosite, am folosit materiale care:

– au caracter general, dar și de specialitate;

– am analizat măsura în care aspectele teoretice menționate de specialiști sunt transpuse și în practică la nivelul eșantionului ales pentru studiu;

– am alcătuit chestionarul, pe care l-am urmărit a fi cât mai complex, cuprinzător și, deci, reprezentativ, chestionar folosit ulterior în cadrul anchetei.

5.6.2. Metoda anchetei prin chestionar

Prin metoda anchetei prin chestionar, am adunat de pe teren datele necesare, date pe care le-am prelucrat pentru a obține rezultate, informații relevante atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ.

5.7. Concluziile cercetării preliminare

Pentru desfășurarea studiului, am ales un chestionar alcătuit din 8 întrebări, grupate pe diverse criterii, chestionar pe care l-am distrubuit unui număr de aproximativ 200 de sportivi, practicanți de taekwondo, aparținând unor diferite cluburi. În paginile următoare vom detalia metodele folosite, vom prezenta rezultatele obținute, le vom interpreta, pe baza acestora oferind, ulterior, un set de recomandări.

PARTEA a-III-a

CONTRIBUȚII PERSONALE

CAPITOLUL VI

Revizuirea și discutarea rezultatelor

6.1. Motivarea alegerii studiului

Din experienta mea ca și sportiv al echipei naționale palestiniene de Taekwondo și ca și antrenor, dar și în contextul dezvoltării sportului taekwondo în Palestina, am considerat important ca prin prezentul experiment să fie sensibilizați, să devină conștienți, din punct de vedere științific, atât sportivii, cât și antrenorii, despre cunoașterea leziunilor specifice sportului Taekwondo și a cauzelor acestora, în scopul creșterii performanței sportivului și calității competițiilor.

Lipsa unor studii in acest domeniu, studii care să fie adaptate specificului sportului taekwondo exclusiv pentru sportivii palestinieni, reprezintă motivația alegerii acestui studiu, studiu pe care intenționăm să îl punem la dispoziția Federației Palestiniene de Taekwondo și care, ulterior, poate deveni util pentru specialiștii din acest domeniu.

6.2. Problematică și premise

În Palestina, interesul pentru practicarea sporturilor a apărut relativ recent. S-au creat federații ale sporturilor pentru cele mai multe sporturi, inclusiv Federația Taekwondo, alăturându-se astfel forumului internațional în domeniul sporturilor, pentru a-și dovedi valoarea și progresul realizat în acest domeniu. Într-un fel, acest lucru a însemnat creșterea presiunii fizice și psihologice pentru atingerea celui mai bun nivel de performanță, îndemnând oficialii sportivi să caute cele mai bune metode și mijloace de antrenament, care să permită creșterea nivelului pregătirii sportivilor pentru obținerea unor rezultate remarcabile, care să evidențieze sportivii și, în consecință, țara acestora.

Jocurile de luptă au înregistrat o creștere remarcabilă printre membrii comunității palestiniene, în special în rândul celor tineri, care se pot exprima prin puterea corpului, a energiei și a abilității de a face față responsabilităților, devenind, prin urmare, o exprimare clară a respectului de sine, consolidând, în plus, și alte aspecte psihologice.

Ca și în cazul altor jocuri de luptă, cercetătorul a observat că leziunile sportivilor care practică Taekwondo au o frecvență mai mare, acestea fiind, de altfel, unul dintre cele mai importante motive pentru care anumiți sportivi se retrag sau se află în incapacitatea de a participa la diferite competiții, fie locale, fie olimpice sau internaționale. În această situație, sportivul este lipsit de exercițiu fizic regulat, fapt ce are implicații negative asupra menținerea formei fizice, a stării de sănătate a individului, în general, și a pregătirii sportive, în special (Tawfiq (2004)).

Pe baza revizuirii studiilor și a cercetărilor în domeniul leziunilor sportive în lumea arabă, am descoperit o lipsă aparentă de preocupare în acest domeniu, în special în jocurile de luptă, singurele studii disponibile referindu-se doar la tipul de leziuni, localizarea și cauzele lor, fără a se lua în considerare și alte variabile de mare importanță legate de frecvența leziunilor asociate cu jocurile de luptă, cum ar fi campionatele de taekwondo pe grupe de greutate și studierea relației și interdependenței dintre vârstă, culoarea centurii și leziune.

Drept urmare, acest studiu despre leziunile produse în domeniul taekwondo este foarte necesar, având în vedere că este un sport în care posibilitățile de a fi expus la producerea de leziuni sunt în creștere. Obținerea unor rezultate științifice este considerată a fi de mare importanță pentru determinarea problematicii și motivelor producerii leziunilor și, astfel, să se lucreze asupra prevenției, servind la dezvoltarea sportului prin menținerea stării de sănătate a sportivilor și practicanților. Descoperirile pot, de asemenea, să sprijine creșterea interesului pentru taekwondo, prin reducerea răspândirii leziunilor, și adoptarea acestor rezultate ca o metodă de ajutor pentru Federația Palestiniană de Taekwondo, pentru cluburi, administratori, antrenori, terapeuți și sportivi.

Concluzia celor menționate anterior este că leziunile sportive sunt o problemă și un fenomen global comun, care influențează sportivul, fiind un obstacol în obținerea performanței pentru care s-a antrenat mult timp și depunând multe eforturi, influențând astfel inclusiv performanța națională, mai ales dacă sportivul face parte dintr-o echipă națională care își reprezintă țara la forumuri internaționale. Acestea îl pot costa viața sportivă, îndepărtându-l din lumina stadioanelor (Al Saleh (2005)).

În ceea ce privește rolul medicinii sportive în dezvoltarea sporturilor, suntem de acord cu oamenii de știință și experții asupra faptului că procesul de identificare a cauzelor leziunilor sportive și a localizării acestora pe corp poate constitui un punct de plecare important în învățarea metodelor de prevenire. Considerăm, de asemenea, că nominalizarea leziunilor sportive, cunoașterea metodelor de prevenire și recuperare în urma diferitelor accidente suferite de atleți, sunt subiecte importante ale cercetărilor științifice în domeniul sportului. În acest punct, este necesar să se identifice tipurile de leziuni, cauzele și mijloacele de prevenire ca metodă de a dimensiona leziunea, a preveni agravarea și a reduce pierderile de orice natura cauzate de aceasta.

6.3. Obiectivele studiului

Obiectivele studiului au fost prezentate în cercetarea preliminară.

6.4. Sarcinile studiului

Sarcinile au constat în:

– elaborarea chestionarului;

– analiza datelor;

– discutarea rezultatelor;

– propunerea unor soluții generale și specifice de gestionare a leziunilor pentru jucătorii de taekwondo palestinieni.

6.5. Ipotezele studiului

Ipotezele principale:

Există diferențe semnificative statistic între tipurile de leziuni și intre cauzele care le generează pentru sportivii practicanți de taekwondo din Palestina.

2. Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp, în funcție de categoria de greutate.

3. Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp în funcție de categoria devârstă.

4. Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizări în funcție de înălțime.

5. Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive în funcție de gradul de centură.

Ipotezele subadiacente:

6. Există diferențe semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora în funcție de severitatea leziunii.

7. Există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de momentul apariției leziunilor- în timpul antrenamentului sau al competiților.

8. Există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de localizarea pe corp (partea superioară, partea inferioară).

6.6. Etape parcurse în desfășurarea studiului

În perioada 15.10.2013 – 10.03.2014 am cercetat literatura de specialitate și am stabilit aspectele teoretice și problematice ale temei.

În data de 12.03.2014, l-am contactat pe Directorul Federației de Taekwondo din Palestina și am stabilit întâlniri cu acesta cu scopul solicitării sprijinului său în informarea cluburilor vizavi de intenția noastră de a desfășura studiul.

Ulterior, am colaborat cu managerul fiecărui club din cadrul Federației de Taekwondo din Palestina pentru a stabili datele întâlnirilor cu sportivii, cu scopul intervievării acestora și informării asupra modului corect de completarea a formularului.

Am solicitat ajutorul unor colegi în distribuirea formularelor.

În momentul intervievării sportivilor, le-am explicat acestora conținutul formularului și modalitatea corectă de completare.

Unele formulare au fost transmise sportivilor spre completare prin intermediul terțelor persoane (prieteni, familie) din cauza impedimentelor întâmpinate la venirea într-o anumită locație.

Am distribuit 230 de formulare (în total) însă nu toate dintre acestea au fost corespunzătoare pentru analiza statistică. Tabelul 7 reflectă numărul de formulare distribuite, recuperate și analizate din punct de vedere statistic.

Ulterior, am exclus formularele necorespunzătoare.

Tabelul 7. Feedback-ul privind formularele distribuite, număr de formulare excluse și număr de formulare analizate statistic

Am solicitat sportivilor să menționeze tipul de leziuni suferite pe parcursul anului anterior.

Datele au fost analizate statistic utilizând programul software SPSS, precum și Microsoft Excel.

Începând cu data de 26.05.2014, am trecut la etapa interpretării rezultatelor și emiterii unui set de recomandări; până în data de 02.10.2014, am redactat prezenta lucrare.

6.7.Participanți la studiu:

Persoanele supuse studiului au constat în sportivi care au obținut centura neagră și alte grade inferioare acesteia, inclusiv echipa națională de Taekwondo din Palestina, numărul participanților la studiu a fost de aproximativ 200 de sportivi potrivit evidențelor Federației Palestiniene de Taekwondo.

Eșantion:

Eșantionul de participanți a fost selectat aleator și a constat din 110 sportivi care au obținut centura neagră și grade superioare acesteia și 90 de sportivi cu grade inferioare centurii negre, înregistrați la Federația Taekwondo din Palestina. Acest număr reprezintă 55% din numărul populației de studiu, tabelele 7 și 8 prezintă distribuția eșantionului de studiu în funcție de diferite variabile individuale (tabelul 8):

Tabelul 8. Informații privind eșantionul de participanți

Tabelul 9: Deviația standard pentru greutate, vârstă și înălțime

Tabelul 9 indică faptul că greutatea medie pentru eșantionul de participanți a fost de 64,90 ± 15,32, în timp ce vârsta participanților a fost de 20,64 ± 5,29 iar înălțimea a fost de 169,50 ± 12,82.

6.8. Metodologie:

6.8.1. Studierea literaturii de specialitate

Swelam (1977) a realizat un studiu al leziunilor sportive care se întâlnesc frecvent în sporturi: în luptele greco-romane, hochei și handbal în provincia Alexandria și incidența acestor leziuni și a părților expuse, în vederea reducerii posibilității de apariție a leziunilor, în funcție de fricțiune, confruntare și competiție, fie individuală sau colectivă.

Studiul a fost efectuat pe patruzeci reprezentanți ai activităților din domeniu și a fost folosit ca eșantion 40 sportivi de la cluburi și centre de tineret din Alexandria, și pentru reprezentarea activităților s-au folosit 36 luptători, 42 hocheiști și 62 handbaliști. Eșantionul a fost reprezentativ pentru 80% din numărul total de sportivi din fiecare activitate de pe teritoriul Alexandriei.

S-a descoperit că realizarea mecanică a fiecărei activități are o mare legătură cu incidența acestor leziuni și rezultatele arată importanța unui număr de măsuri preventive necesare pentru îngrijirea medicală și utilizarea mijloacelor de prevenire a leziunilor, având în vedere că studiul s-a focalizat pe importanța rolului doctorului și a antrenorului în colaborare cu sportivul pentru analiza posibilităților de a evita leziunile sportive.

Rezultatele studiului lui Bashkirov (1981) asupra celor mai comune tipuri de leziuni la boxeri au fost fracturile în proporție de 18%, urmate de fracturi ale încheieturilor 17.45%, apoi de cartilaj 11.63%, vânătăi 6.09%, dislocații 5.54%, leziuni ale ligamentelor colaterale 2.21%. Cele mai expuse zone la leziuni sunt cartilajul genunchiului 34.17%, încheieturi și ligamente 15.18%, apoi fracturi 5.69%, vânătăi 4%, dislocații 3.79%, leziuni ale ligamentelor colaterale 3.58%.

Bakri (1987) a realizat un studiu referitor la leziunile apărute în karate, în Egipt, care a vizat identificarea sporturilor în care apar cele mai multe leziuni și a descoperit că cel mai mare procent de leziuni este în fotbal (44.08%), apoi atletism, handbal, judo și karate. Bakri notează de asemenea în alte studii precedente că cele mai multe leziuni apar în fotbal din cauza fricțiunii, a jocului sub presiune și a eforturilor fizice maxime depuse pe perioada jocului care este mai mare în comparație cu alte activități sportive.

În alt studiu al lui Bashkirov (1987) rezultatul incidenței leziunilor în cele mai susceptibile zone la boxeri este de 33%, apoi la genunchi 23%, la umăr 5.5%, apoi 4.2%, falangele piciorului 3.9%, picior 3.9%, abdomen 3.6% , cap, stern și gleznă 3.3%.

Studiul a indicat de asemenea că incidența leziunilor la boxeri în timpul antrenamentului este de 82%, iar în timpul competițiilor este de 98%. Principalele cauze ale leziunilor sunt nerespectarea regulilor în proporție de 43.3%, locuri de antrenament neadecvate 22%, valorificarea necorespunzătoare a competențelor 12.4%, instrumente nepotrivite 11.3% și planuri de antrenament necorespunzătoare 11%.

A fost luat în considerare și studiul lui Magali (1994) intitulat "Leziuni sportive cu care se confruntă studenții de la Facultatea de Educație Fizică din cadrul Universității din Iordania”. Acest studiu a vizat identificarea tipurilor de leziuni printre studenții Facultății de Educație Fizică din cadrul Universității din Iordania, precum și locurile vulnerabile de apariție a leziunilor.

Populația pe care s-a realizat studiul a fost de 150 de studenți, iar cercetătorul a folosit un chestionar ca instrument pentru strângerea datelor. Rezultatele studiului au indicat că cele mai frecvente leziuni sunt rupturile, crampele și luxațiile, iar cele mai vulnerabile locuri sunt gleznele, coapsele, umerii și genunchii. Sporturile care îi expun cel mai mult pe sportivi sunt fotbalul, handbalul și gimnastica. Cauzele acestor leziuni au fost exercițiile fizice reduse și erorile de executare. Cercetătorul a recomandat creșterea nivelului de antrenament și respectarea cerințelor de securitate și siguranță.

Magali, Majid și Abuhalima (1995) – "Analyical study of sports injuries among competitions players in Jordan”- a urmărit să identifice cele mai comune leziuni sportive sau a cele mai vulnerabile zone din corp la sportivii ce practică taekwondo, judo, box în Iordania, având în vedere că studiul a vizat identificarea frecvenței de apariție a leziunilor pe perioada antrenamentului sau a competiției, la sportivii cu leziuni din trei federații sportive pe perioada sezonului (1994 – 1995), procentajul atingând 3.8% din populația de studiu. Cercetătorul a folosit datele strânse de la 91 persoane lezate în timpul sezonului.

Rezultatele studiului au indicat că oasele fracturate, contracțiile musculare și luxațiile sunt cele mai frecvente leziuni întâlnite la sportivii taekwondo, majoritatea fiind localizate la căputa piciorului, picior, șold, antebraț.

Cele mai comune leziuni la practicanții de judo sunt tendoanele rupte, oasele zdrobite, luxațiile și clacajele de mușchi, majoritatea fiind localizate la glezne, încheieturile mâinilor, cap și picioare. Rezultatele au arătat că cele mai comune leziuni la boxeri sunt rănile, oasele zdrobite, mușchii zdrobiți, luxațiile și zonele cele mai expuse sunt la cap, falangele degetelor, umăr și abdomen.

Cercetătorul a recomandat examinările medicale periodice pentru sportivi, precum și necesitatea de a purta echipamente de protecție pe perioada antrenamentului.

Studiul realizat de Magali Wahidi (1995) intitulat "Leziunile sportive în jocurile de masă” a avut ca scop identificarea celor mai comune leziuni la sportivii care practică jocuri colective (baschet, volei, handbal) și care sunt cele mai vulnerabile locuri pentru infecție. Studiul a vizat identificarea principalelor motive și perioade de apariție a acestor leziuni în cele trei sporturi și a inclus un studiu eșantion la cluburile de prima divizie de baschet, handbal, volei, pe un număr de 355 sportivi practicând diferite activități distribuite în mod egal.

Cercetătorul a folosit un formular pentru identificarea celor mai susceptibile zone și a incidenței leziunilor. Rezultatele au arătat că cele mai frecvente răni în baschet sunt ligamentele rupte, cele mai vulnerabile zone sunt falangele, umerii și cea mai importantă cauză a incidenței în baschet este nerespectarea programului de antrenament. Studiul a demonstrat de asemenea clar că leziunile din timpul meciurilor sunt mai frecvente decât cele din perioada antrenamentului. Cele mai comune leziuni care apar în handbal sunt luxațiile și cele mai vulnerabile regiuni sunt coapsele, cauzele fiind încălzirea necorespunzătoare; leziunile sunt mai frecvente în antrenamente decât în timpul jocului. În volei, cele mai frecvente leziuni sunt rupturile, cea mai vulnerabilă zonă este umărul și principala cauză este reprezentată de întoarcerea la antrenament înainte de vindecarea completă.

În lumina rezultatelor studiului, cercetătorii au recomandat ca etapele de reabilitare medicală să fie respectate în întregime când sportivii sunt expuși la leziuni.

Studiul lui Magali, Majid and Qassem Abu Khoiallh (1997) intitulat "Analiza cauzelor leziunilor întâlnite la sportivii din Iordania" a fost condus pe un eșantion de 148 sportivi de la cluburile Premier League din Iordania. Studiul a avut ca obiectiv identificarea celor mai comune leziuni sportive la fiecare categorie, precum și identificarea zonelor din corp vulnerabile la infecție și a cauzelor leziunii. Cercetătorii au descoperit că cele mai frecvente leziuni sunt contracțiile musculare, iar cele mai vulnerabile zone din corp sunt pelvisul, umărul, corpul, capul și gâtul. Cele mai comune cauze ale leziunilor sunt încălzirea necorespunzătoare, antrenamentul în exces, comportamentul necorespunzător al unor atleți, la care se adaugă o calitate și o echipare necorespunzătoare a terenului unde se efectuează antrenamentele.

În lumina cercetărilor studiului, autorii au recomandat întocmirea de către fiecare antrenor și instructor, indiferent de clubul de care aparține, a unui istoric medical, vizavi de leziunile sportive suferite de fiecare atlet.

Larry Ellison a condus un studiu în 1997 al unui program de prevenire a leziunilor desfășurat într-un spital din Canada, program care depinde de analiza premergătoare a leziunilor în camerele de urgență, unde se adună informații despre circumstanțele leziunii și natura acesteia.

Acest studiu a vizat identificarea celor mai comune leziuni întâlnite la jucătorii de baschet și a celor mai importante zone anatomice care au fost vătămate, precum și cauzele leziunii. Studiul s-a întins pe perioada a trei ani, la sportivi cu vârste între 5 și 19 ani, dezvăluind leziuni la 4% din populația de studiu ce cuprindea 6285 sportivi, 67% băieți și 33% fete, atingând vârful de incidență la băieți în vârstă de 14 ani și la fete de 13 ani.

Rezultatele au arătat că procentajul de inflexiuni și părți rezistente la întindere a atins 49%, cu cel mai mare procentaj de rupturi musculare, și anume 25%. Cele mai vulnerabile zone s-au dovedit a fi degetele în procent de 37% și glezne 23%, cea mai imporantă cauză pentru producerea acestor leziuni fiind coliziunea cu mingea, astfel ca numarul leziunilor pentru fete a fost mai mare decât pentru băieți, leziunile suferite de acestea reprezentând trei sferturi din totalul leziunilor din școala.

Studiul lui Makey – 2001 vizează stabilirea gravității leziunilor în zona gleznei la jucătorii neprofesioniști de baschet și a procentajului de lezare a gleznei pe un eșantion de 393 jucători de baschet. Cercetătorul a folosit un chestionar ca instrument de strângere a informațiilor, precum și observatori care să monitorizeze leziunile prin controlarea aspectului terenului de fotbal. Cei care au răspuns la chestionar au fost jucători cu leziuni la glezne și jucători fără leziuni.

Prin studiul său intitulat "Leziuni sportive la practicanții de sporturi de interior la Universitatea Mutah", Ctunawi (2002) a urmărit identificarea celor mai comune leziuni sportive, celor mai vulnerabile zone și celor mai importante cauze de apariție a leziunilor la sportivii ce practică sporturi de interior (baschet, volei, handbal) la Universitatea Mutah, pe un eșantion de 64 de jucători. Rezultatele au arătat că cele mai comune leziuni la jucătorii de baschet sunt vânătăile, la jucătorii de volei cele mai frecvente sunt articulațiile inflexibile, cele mai susceptibile zone la jucătorii de baschet sunt genunchiul și umărul, la jucătorii de handbal mâna și încheietura mâinii.

Principalele motive care duc la apariția leziunilor în baschet și handbal sunt needucarea comportamentului jucătorilor, iar la jucătorii de volei încălzirea insuficientă. În lumina acestor rezultate, cercetătorul a studiat nevoia de focalizare pe flexibilitatea exercițiilor și încălzirea sportivilor.

Khuylh (2004) a realizat un studiu intitulat "Relația dintre anumite variabile la leziunile din timpul antrenamentului specifice jucătorilor de fotbal din Iordania” care a vizat identificarea leziunilor sportive și a celor mai predispuse zone la infecție și legătura acestora cu volumul de antrenament. Studiul a fost făcut pe un eșantion de 60 jucători de handbal din Iordania din sezonul 2001/2002, având în vedere că leziunile care se repetă sunt mai multe într-un grup care se antrenează timp de 120-150 de minute, de două ori pe zi.

Cele mai frecvente leziuni sunt mușchii zdrobiți și cele mai vulnerabile zone sunt centura pelviană și picioarele, în cazul unui antrenament care se repetă de 3-4 ori pe săptămână. În cazul unui antrenament de 90 de minute, cele mai frecvente leziuni sunt crampele musculare și cele mai vulnerabile zone centura pelviană și picioarele; pentru cei care se antrenează o unitate din întregul antrenament, tendoanele rupte sunt cele mai frecvente leziuni; pentru cei care se antreneaza 5 – 7 zile – mușchii zdrobiți, iar cele mai vulnerabile regiuni pentru cei care se antrenează 90 minute, sunt picioarele.

Magali Adib (2004) a realizat un studiu intitulat "Analiza leziunilor sportive la înotătorii din Iordania" care a vizat identificarea celor mai vulnerabile zone la infecție, a cauzelor leziunilor, a locului apariției, fie în apă fie în afara ei și a celor mai comune infecții în funcție de stilul de înot și de rasă. Studiul a fost făcut pe un eșantion de 42 de înotători, 28 de băieți și 14 fete selectați la întâmplare, într-un procent de 26.18%, cu vârste între 12 și 17 ani.

Cercetătorii au folosit un chestionar ca instrument de strângere a informațiilor. Rezultatele au arătat că cele mai comune leziuni la înotătorii din Palestina sunt crampele musculare, luxațiile, mușchii zdrobiți și ligamentele rupte, iar cele mai susceptibile zone sunt umărul, gâtul, partea superioară a brațului, piciorul, principalele cauze fiind antrenamentul excesiv și încălzirea insuficientă.

Din rezultatele studiului reiese că cele mai frecvente leziuni apărute în afara apei sunt mușchii zdrobiți, luxațiile, iar cele mai comune leziuni produse în apă sunt crampele musculare, mușchii zdrobiți și entorsele. Înotătorii de sex masculin sunt mai predispuși la leziuni decât cei de sex feminin.

În lumina rezultatelor studiului, cercetătorii au recomandat să se acorde importanță efectuării antrenamentului în cadrul unor programe bazate pe principii și reguli clare, o bună încălzire și diseminarea rezultatelor către antrenori pentru a fi aplicate în vederea reducerii leziunilor și a răspândirii lor.

As Saleh a realizat un studiu în 2005 intitulat: "Un studiu analitic al cauzelor leziunilor la sportivii din echipa națională în funcție de sezoanele sportive din Iordania." Obiectivul acestui studiu a fost identificarea celor mai importante cauze ale leziunilor, celor mai vulnerabile zone, tipurilor de leziuni, precum și identificarea celor mai comune tipuri de tratament aplicate la jucătorii din echipa națională, în funcție de sezonul sportiv din Iordania, de sex, tipul de sport și vârstă.

Cercetătorul a folosit un stil descriptiv în studiul său până ce datele au fost strânse într-un formular special conceput în acest scop.

Populația studiu a constat în 374 jucători din care 44 de sportivi au fost selectați de la echipa națională (24 de bărbați și 20 de femei); din populatia de studiu a fost ales ca și eșantion de studiu un număr de 291 jucatori (200 de sex masculin / 91 femei), pentru sezonul 2004/2005.

S-au folosit următoarele tratamente statistice: repetiții totale, procentaje și calculul valorii x2 (chi square),

În urma analizei datelor, leziunile care apar la jucătorii din echipele naționale nu sunt cauzate de neefectuarea de teste medicale periodice; cele mai importante leziuni la jucătorii de sex masculin sunt oasele zdrobite în procent de 12.47%, iar la cei de sex feminin contracțiile musculare în procent de 8.01%; la jocurile collective, entorsele au predominat într-un procent de 54.91%, iar la jocurile individuale contracțiile în procent de 16.75%, în timp ce leziunile cele mai frecvente la cei vârstnici sunt oasele zdrobite în procent de 18.17%.

În privința celor mai vulnerabile zone predispuse leziunilor, glezna are un procent de 10.60%, cel mai mare procent al leziunilor (54.89%) fiind la sportivii din echipa națională, cel mai frecvent tratament aplicat sportivilor din echipa națională fiind fizioterapia în procent de 56.1%.

Kazemi M, Shearer Heather și Choung Young Su au efectuat un studiu, publicat în 2005, despre obiceiurile pe care sportivii din Canada și le dezvoltă înainte de competiție, la un turneu de nivel național. Din chestionare, datele au arătat faptul că 54% dintre sportivi au ținut o formă de dietă înainte de concurs și 36% dintre sportivi au ținut și o dieta și s-au și antrenat înainte de concurs. Dintre sportivii care s-au antrenat, 64%, s-au antrenat între 4-6 ori / săptămână, 54% dintre aceștia câte 2h / sesiune. 46,5% din totalul leziunilor au fost leziuni la nivelul membrelor inferioare și 3,6% au fost răni la cap.45% dintre accidente au fost entorse/întinderi, urmate de contuzii; cele mai multe leziuni au apărut in timpul antrenamentelor. Ei au ajuns la concluzia că este nevoie de mai multe cercetari pentru a stabili regulile pentru o oscilație adecvată a greutății corporale și de prevenire a leziunilor.

Studiul lui Magali Atiyat (2006) intitulat "Analiza leziunilor la floretiștii din Iordania " a vizat identificarea celor mai comune tipuri de leziuni și diferențele dintre ele în funcție de sex, vârstă și tipul de armă cu care se duelează sportivii din Iordania, vizând identificarea motivelor acestor leziuni și a perioadei de apariție. Studiul s-a realizat pe un eșantion de 50 de sportivi înregistrați oficial la Uniunea de Scrimă, 28 de bărbați și 22 de femei cu vârste între 9 și 33 de ani.

După analiza datelor, cele mai frecvente leziuni sunt ligamentele rupte la bărbați și contracțiile musculare la femei, leziuni care apar mai frecvent o dată cu vârsta. Cele mai răspândite leziuni sunt cele provocate de floreta, cele mai susceptibile zone sunt vintrele și glezna, iar cauza a fost încălzirea neadecvată. Cele mai multe leziuni apar în timpul antrenamentului.

Cercetătorii au recomandat ca atenția și încălzirea corespunzătoare să fie proporționale cu tipul de armă folosită în acest sport și să se realizeze planuri de antrenament pe măsura capacităților fizice și fiziologice ale sportivilor.

Zetou E, Komninakidou A, Mountaki F și Malliou, au efectuat un studiu in 2005 – 2006 pe 118 de sportivi taekwondo din Grecia, 64 de bărbați și 54 de femei, cu scopul de a determina rata de prejudiciu pe atlet, gravitatea leziunilor, ce anume cauzează aceste leziuni și dacă apar în timpul antrenamentului sau în timpul concursurilor.

Ei au folosit un chestionar și din datele pe care le-au colectat au ajuns la concluzia că 33,9% din leziuni au fost contuzii, 23,7% au fost entorse la genunchi și picioare; 58,1% din leziuni au avut severitate moderată; 78% s-au întâmplat în timpul antrenamentelor, mai ales în timp ce atletul primea o lovitură. Toate acestea, au arătat autorii, demonstrează că care riscul de accidentare nu este de un nivel înalt, dar că mai multe studii trebuie efectuate pentru a ajuta la prevenirea leziunilor în timpul antrenamentelor și competițiilor.

În studiul lor, “Competition injuries in taekwondo: a literature review and suggestions for prevention and surveillance”- 2012, Pieter W, Fife GP și O'Sullivan DM, au analizat leziunile specifice competițiilor în taekwondo, iar rezultatele au fost utilizate pentru a oferi recomandări pentru a reduce numărul și gravitatea leziunilor. Ratele de prejudiciu au fost exprimate pe sportivi-expuneri (AE) și 95% Cls calculate. Rezultatele au arătat că, probabilitatea de accidentare pentru bărbați a variat de la 20,6 / 1000 AE la 139,5 / 1000 AE, iar pentru femei a variat de la 25,3 / 1000 AE la 105,5 / 1000 AE. 29,6% dintre toate leziunile au fost la nivelul capului și gâtului și 44,5% au fost la membrele inferioare – pentru bărbați. Pentru femei, procentele au fost de 15,2% și 53,1%. Dintre toate leziunile, 42,7% au fost contuzii in cazul bărbaților și 62,7% in cazul femeilor. Lovitura prin răsucire a fost identificată ca fiind principala cauza pentru leziuni: 56,9% pentru bărbați și 49,8% pentru femei.

Autorii au ajuns la concluzia că stabilirea a unui sistem de supraveghere a leziunilor trebuie să fie o prioritate.

În 2012, Mohanad Zghelat, Majed Mjaley și Suhaib Bzerat, în „The common sport injuries among kata players in kata game in Jordan”, a intervievat 9% din comunitatea de studiu – 147 de jucători; a determinat că cele mai multe leziuni musculare au fost contuzii, crampe și contuzii osoase, principalul loc vătămat a fost spatele, motivul principal pentru accidentare a fost pre-încalzirea deficitară și că cele mai multe leziuni au apărut în timpul antrenamentelor.

Coordonatorii studiului au considerat o prioritate a oferi atleților unele cursuri referitoare la gradul de conștientizare a producerii leziunilor, precum și la importanța pe care o are încălzirea, atât pentru sportivi și pentru instructori.

Kazemi (2012) a încercat să analizeze relația dintre leziunile anterioare, leziunile din timpul competiției și succesul atleților, pentru a determina rata și tipul de accidente în elita jucătorilor de taekwondo canadieniș studiul s-a referit la o perioadă de 10 ani și a inclus 75 de persoane de sex masculin și feminin. Autorul a folosit metoda GEE. El a descoperit că, pentru fiecare accidentare suplimentară / meci, sportivii au fost cu 88% mai putin eligibili pentru a câștiga o medalie, leziunile suplimentare înainte de concurs au fost asociate cu o creștere de 30% în obținerea medaliei, un atlet care este cu 1 an mai în vârstă are de 10% mai putine șanse în obținerea unei medalii și atunci când noi leziuni se produc în timpul competiției, jucătorul a fost de 88%, mai putin probabil pentru a câștiga o medalie. Kazemi a considerat că prevenirea, urmată de un diagnostic corect și de intervenție terapeutică de specialitate sunt esențiale.

Lee JW, Heo CK, Kim SJ, Kim GT, Lee DW în 2013 au încercat să observe atitudinea atleților de performanță coreeni față de utilizarea gutierei. Ei au folosit un chestionar compus din trei părți: conștientizarea rolului pe care ăl poate avea gutiera, motivele pentru care nu o poartă și testarea nivelului de acceptare a acesteia. 152 de sportivi au răspuns la chestionar și cercetările au ajuns la concluzia că, chiar dacă nivelul de confort și purtare a gutierei a fost negativ, sportivii au fost dispuși să o poarte în cazul în care problemele se pot în acest mod. Și la acest punct, rolul principal în promovarea folosirii gutierei revine domeniului stomatologiei sportive.

Altarriba-Bartes A, Drobnič F, Til L, Malliaropoulos N, Montoro JB, Irurtia A (2014) au încercat să identifice influența caracteristicilor sportivilor și a competițiilor asupra diferitelor tipuri de leziuni, precum și locația acestora, pentru spanioli jucătorii de taekwondo. Ei au studiat 48 de sportivi – 22 de sex masculin și 26 de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 15 și 31 de ani; în timpul perioadei de studiu, 1678 de episoade de accidentare au avut loc. Criteriile de includere s-au referit la: antrenamentul cu un grup elitist de taekwondo pentru cel puțin un sezon de sport și de a fi un membru al echipei naționale.

Rezultatele au aratat ca zona cea mai afectată a fost genunchiul (21,3%), cea mai frecventă leziune a fost contuzia (29,3%), toate acestea fiind independente de sex sau de perioada olimpică. Vârsta, categoria de greutate și trimestrul au fost considerați principalii factori de risc pentru problema analizată.

Într-un studiu publicat în 2014, Păunescu C, Pitigoi G, Păunescu Mihaela, folosind mai multe baze de date electronice și analizele video, au studiat 732 de meciuri, 413 fiind evenimente pentru bărbați si 319 – evenimente la care au participat femei, pe parcursul anului 2012, în cadrul Campionatului Mondial de Juniori care a avut loc în Egipt, în scopul de a analiza rănile la cap pe acre juniorii le-au obținut in timpul concursului. Din numărul total de 3910 acțiuni tehnice, 1354 au fost lovituri mai puternice, din care numai 7 au încheiat meciul datorită unei leziuni la cap. Autorii consideră că numărul mic de leziuni la cap se datorează faptului că o atingere clară a adversarului este suficientă pentru a câștiga puncte și, o alta cauză, multitudinea claselor de greutate ale juniorilor. Autorii consideră, de asemenea, că programele de instruire ar trebui să urmărească implementarea și perfecționarea unor acțiuni tehnice bazate pe viteză și nu pe forța.

6.8.2. Metoda măsurării antropometrice

În vederea stabilirii particularităților specifice, am efectuat măsurători antropometrice ce au vizat înălțimea și greutatea.

6.8.3. Metoda anchetei prin chestionar

Abordare:

Am utilizat o abordare descriptivă întrucât se potrivește și îndeplinește natura studiului de față, fiind o abordare de bază în desfășurarea unui astfel de tip de cercetare.

Chestionar

Cercetătorul de la Universitatea Nationala de Educație Fizică și Sport

Universitatea București

intenționează să desfășoare un studiu intitulat

Leziuni sportive suferite de sportivii Taekwondo din Palestina

în conformitate cu cerințele privind

obținerea titlului de Doctor

Așadar, vă rog politicos să completați chestionarul cu privire la tipurile și localizarea leziunilor la care ați fost expuși, cu scopul utilizării rezultatelor prezentului studiu pentru cercetarea științifică și Federația Palestiniană de Taekwondo.

Informațiile sunt confidențiale și vor fi folosite strict în scopul cercetării științifice.

Vă mulțumesc pentru cooperare și încrederea acordată.

                      Cercetătorul,

     Informații generale:

– Vârstă: …………………………………

– Greutate: …………………………………

– Înălțime: …………………………………

– Numele clubului: ……………………………..

– Gradul centurii: ……………………………

– Număr de ani de antrenamente (antrenamente ) ………………………………..

– Număr de zile de antrenament per săptămână …………………………………….. ..

– Durata medie pentru antrenamente zilnice în minute ………………….

– Număr de antrenamente per zi …

A. Tipuri de leziuni și locul apariției lor

B. Motivele apariției leziunilor

Instrument de colectare a datelor:

Am utilizat un formular special conceput pentru a contoriza leziunile sportive. Acest formular a fost utilizat pe scară largă în multe studii și cercetări precum cele desfășurate de Khuraibet (2008), și Maaytah (2007), Magali și Attiyat (2006), Rizkallah (2005), Khoelh (2002 ), Megally și Khuylh (1997) și a primit aprobarea din partea persoanelor specializate și a profesorilor care l-au revizuit. Am adus câteva modificări Formularului care a fost ajustat pentru a se adapta sportului Taekwondo în scopul satisfacerii scopurilor și obiectivelor studiului de față.

Validitatea instrumentului de studiu

Pentru a stabili validitatea instrumentului de cercetare, conținutul a fost aprobat de specialiști și experți în domeniul studiului.

Magali, Hashim Ibrahim și Walid Rahahleh, având funcții de profesori universitari, au validat intrumentul de cercetare. Am urmat modificările sugerate de specialiști și experți și am adus câteva ajustări și adăugiri, considerate a fi utile în atingerea și îndeplinirea obiectivelor studiului.

Variabilele studiului

Variabilele au fost clasificate sub două secțiuni:

Secțiunea 1: Variabile independente

Vârstă;

Înălțime;

Greutate;

Culoarea centurii;

Gravitatea leziunii;

Momentul apariției leziunii (în timpul antrenamentelor sau al competițiilor).

Secțiunea 2: a constat din următoarele variabile dependente:

Tipul leziunilor;

Localizarea leziunilor;

Cauzele leziunilor.

6.8.4. Metoda experimentului

Prin chestionarul realizat și prin răspunsurile obținute, am încercat să verificăm relații presupuse și dintre formele de experiment cunoscute în metodologia cercetării științifice, am folosit experimentul pedagogic comparativ, stabilind astfel nivelul existent al eșantionului în momentul inițierii experimentului, nivelul existent la sfârșitul experimentului și diferențele dintre acestea, validând sau invalidând ipotezele de la care am plecat.

6.8.5. Metoda grafică

Pentru asigurarea unui suport intuitiv în prezentarea măsurătorilor efectuate și a rezultatelor obținute, am folosit histograma.

6.8.6. Indicatori statistico-matematici

După colectarea datelor, acestea au fost analizate utilizând programul SPSS (Statistical Package for Social Sciences) și Microsoft Excel, folosind următoarele operații:

1. Frecvență;

2. Procentaj;

3. Valoarea Chi-pătrat, test pe care l-am folosit pentru a determina dacă avem diferențe statistice semnificative între valorile presupuse și valorile obținute în urma experimentului;

4. Deviația standard;

5. Mediana.

6.9. Interpretarea rezultatelor

Artele marțiale au devenit un sport popular atât pentru adulți cât și pentru copii grație beneficiilor fizice și mentale. Dar cerințele implicării fizice pot provoca leziuni care pornesc de la vânătăi mici, până la accidentări la nivelul coloanei vertebrale sau al capului, în funcție de stilul fiecărui tip de arte marțiale. Din acest punct de vedere, taekwondo este caracterizat prin mișcări de lovire cu piciorul, astfel încât cele mai frecvente leziuni vor viza nivelul membrelor inferioare, urmate de cap, gât și de cavitatea toracică – locuri în care adversarul este cel mai probabil să lovească. Și, pentru că este un sport foarte combativ, o luptă corp la corp, principala modalitate de a preveni leziunile este o pregătire corespunzătoare; apariția accidentării poate fi minimizată prin antrenamente corespunzătoare și documentate științific.

Siguranța și prevenirea rănirilor sunt punctele cheie. Federația Mondială de Taekwondo a decis că, în cazul meciurilor, sportivii trebui să aibă peste 16 de ani și să dețină centura neagră; a fost încurajat contactul direct și s-au permis lovituri la trunchi și cap, ambele fiind acoperite de echipamente de protecție.

Datorită caracteristicilor sportului taekwondo, sportivii care îl practică trebuie să se bazeze pe antrenamentul lor (și pe cel al dversarului) și mai puțin pe echipamentul de protecție. Potrivit studiilor recente, bărbații înregistrează o rată a rănirilor de 127 de ‰ , în timp ce femeile – 90 ‰ leziuni pentru sportivii americani, iar pentru bărbații și femeile din Europa rata rănirilor a fost de 140 ‰ și, respectiv, de 97 ‰.

Cele mai frecvente tipuri de leziuni constatate au fost contuziile, urmate de entorse și luxații. În cazul centurilor colorate, cele mai uzuale au fost contuziile, în timp ce, pentru centura neagră, leziuni articulațiilor au fost mai des întâlnite. Centurile negre sunt mai susceptibile de a fi influențate de leziuni mai vechi, pe când deținătorii de centuri colorate suferă mai multe leziuni în timp ce sunt loviți. Cele mai frecvent afectate părți ale corpului sunt capul, oasele lungi ale piciorului și coapsele.

Prezentul studiu a avut ca scop identificarea leziunilor sportive și a tipurilor de leziuni la care sunt expuși jucătorii Taekwondo din Palestina, pentru realizarea unei comparații. Studiul a abordat leziunile sub câteva aspecte importante pentru a servi scopurilor studiului, aspectele sunt reprezentate de următoarele variabile: greutate, vârstă, înălțime și nivelul centurii și gravitatea leziunii (ușoare, medii și grave) și momentul lezării, pentru a identifica cele mai vulnerabile două părți ale corpului (superior și inferior) expuse riscului leziunilor.

Ca rezultat al acestor obiective, vom discuta și revizui câteva întrebări după cum urmează:

Prezentarea rezultatelor

Prima întrebare:

Care sunt cele mai comune tipuri de leziuni, localizarea și cauzele acestora care apar în sportul Taekwondo în Palestina?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au utilizat frecvența și procentele tipurilor de leziuni și a cauzelor acestora. Următoarele tabele clarifică răspunsul la această întrebare.

Tabelul 10. Frecvența și procentul tipurilor de leziuni la jucătorii Taekwondo din Palestina

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 10 indică faptul că tipul de leziuni cel mai comun în rândul jucătorilor Taekwondo din Palestina este reprezentat de oasele zdrobite cu un procent de 26,4 %, urmat de fracturi cu 15,0 %. Rănile și juliturile reprezintă 14,4 %, apoi leziuni de tipul mușchilor zdrobiți 12,2 %. S-a observat că procentul cel mai scăzut de leziuni suferite de către jucătorii Taekwondo din Palestina a fost înregistrat de tipul sarcopenia cu un procent de 0,6 % , urmate de leziuni de tipul tendoanelor rupte (1,0 % ), și apoi leziuni ale nervilor- nervi zdrobiți (1,6% ).

Numărul total de leziuni suferite de participanții la studiu (1032) a fost distribuit între diferitele pe baza diferitelor tipuri de leziuni distribuite conform procentajelor prezentate în Tabel.

Am considerat că motivul apariției acestor leziuni în proporțiile specificate se datorează naturii sportului Taekwondo, care, ca și oricare alt sport ce implică lupta, se bazează pe atac direct asupra adversarului utilizând mâinile și picioarele.

Leziunile produse respectând regulile jocului garantează jucătorului care lovește obținerea de puncte, prin urmare procesul de implementare a atacului necesită forță, viteză, surpriză și măiestrie (cu alte cuvinte să nu îi ofere adversarului oportunitatea de a respinge atacul). Acest lucru indică faptul că implementarea loviturilor se reflectă direct asupra oaselor sub forma leziunilor de tip oase zdrobite întrucât se cunoaște faptul că oasele sunt componenta principală care susține mușchii, care implementează atacul și forța atacului.

Prin urmare, trebuie că există o forță de susținere mare reprezentată de oase dacă procentul reprezentat de leziunile oaselor a fost cel mai ridicat (26,4%) (vezi fig. 26).

Fig. 26. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina

Tabelul 11. Frecvența și procentajul leziunilor suferite de sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de localizare

Tabelul 11 prezintă zonele corpului susceptibile de leziuni în cazul sportivilor Taekwondo din Palestine, astfel: articulația umărului 10,5%, urmate de leziuni ale picioarelor ( 10,3 %) și coloana vertebrală-zona lombară (10,1 %). Zonele mai puțin susceptibile să dezvolte leziuni în cazul sportivilor Taekwondo din Palestina sunt reprezentate de articulația șoldului (0,2 %), urmate de leziuni ale abdomenului, coapsei și șoldului cu un procent de 0,4 %, urmate de leziuni ale spatelui (0,5 %).

Numărul total de leziuni suferite de participanții la studiu (1032) a fost distribuit între diferitele pe baza diferitelor tipuri de leziuni distribuite conform procentajelor prezentate în Tabel.

Putem explica acest fapt prin aceea că sportul Taekwondo este un sport de luptă, în care atacatorul trebuie să-l doboare la pământ pe adversar pentru a obține puncte, iar atacarea adversarului poate fi un element de surpriză astfel încât nu poate fi controlat de sportiv, iar posibila cădere poate conduce la leziuni ale umerilor, gâtului și capului.

Rezultatele indică faptul că cele mai multe căderi înregistrate sunt pe umăr, conducând astfel la apariția leziunilor. În plus, trebuie luat în considerație faptul că în multe cazuri jucătorul execută lovituri și mișcări ofensive utilizând o forță mare împotriva adversarului iar acesta poate respinge atacul și declanșa un contraatac ce conduce la pierderea echilibrului atacatorului și căderea acestuia la pământ, după cum reiese din rezultatele tabelului conform căruia leziunile din zona lombară reprezintă cele mai frecvente leziuni suferite de către jucătorii Taekwondo (fig.27).

Fig. 27. Procentajul pe localizarea leziunilor pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina

Tabelul 12. Frecvența și procentajul leziunilor suferite de sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de motive

Tabelul 12 indică faptul că cele mai importante cauze care conduc la leziunile jucătorilor Taekwondo din Palestina au fost nerespectarea regulilor de siguranță – reprezentând 10,6%, urmată de slaba pregătire a abilităților reprezentând 10,2%, și lipsa unui comportament adecvat al sportivilor reprezentând 9,6%.

Am considerat că problema nerespectării regulilor de siguranță reprezintă o chestiune importantă pe care sportivii o ignoră atunci când desfășoară activitatea de antrenament fără a lua în considerație factorii de siguranță sau sunt cazuri în care antrenorii nu aplică aceste reguli de siguranță contrbuind astfel la apariția leziunilor în rândul jucătorilor.

Un factor important al apariției leziunilor îl constituite slaba pregătire a jucătorilor de Taekwondo. Sportul de luptă implică o multitudine de aspecte cheie în procesul de antrenament, precum activitatea de încălzire a mușchilor utilizați în sporul Taekwondo, fie în atac sau apărare. Comportamentul neadecvat al sportivilor contribuie în mod semnificativ la apariția leziunilor în rândul sportivilor Taekwondo din Palestina, întrucât jocul la întâmplare, glumele și alte aspecte contribuie semnificativ la rănirea sportivilor Taekwondo.

A doua întrebare: Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp, în funcție de categoria de greutate?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au utilizat frecvența și procentele în plus față de valoarea chi la pătrat pentru categorie și localizări după cum apare în tabelele (13) și (14) ca rezultat al acestei întrebări.

Tabelul 13. Frecvența și procentele tipurilor de leziuni întâlnit la jucătorii Taekwondo din Palestina, în funcție de categoria de greutate

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul indică faptul că, la categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg cele mai multe leziuni sunt reprezentate de oase zdrobite cu 11,0 %, în timp ce leziunile cu frecvența cea mai mică la această categorie de greutate sunt leziunile de tip sarcopenia înregistrând un procent de 0,4 %.

În ceea ce privește categoria de greutate 66 kg și peste 66kg, leziunile de tipul oaselor zdrobite reprezintă un procent mai mare, respectiv 15,3 % , în timp ce rupturile de mușchi și entorsele reprezintă leziuni cu o frecvență cea mai mică la acestă categorie, atingând un procent de 0,4 %.

Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în ceea ce privește leziunile, ruptură de mușchi valoarea nivelului semnificativ 0,000 și ruptura de ligament valoarea nivelului semnificativ 0,012 astfel încât aceste proporții sunt mai mari la jucătorii de categoria 66 kg sau sub 66 kg. Valoarea nivelului semnificativ 0,010 în cazul oaselor zdrobite și valoarea nivelului semnificativ level-0,001 pentru contracții și valoarea nivelului semnificativ pentru entorse -0,000 reprezintă proporțiile cele mai ridicate în cazul categoriei de greutate de 66 kg și peste 66kg.

Am explicat aceste rezultate prin faptul că mușchii sportivilor de la categoria de greutate 66 kg sau mai puțin de 66 kg sunt mai mici decât mușchii sportivilor din categoria de greutate cea mai mare, fiind necesar ca aceștia să își intensifice forța și mișcarea de surpriză pentru a-l aborda pe adversar rapid cu scopul producerii unei forțe mai mari necesară pentru o mișcare, astfel încât, în multe cazuri, conduce la o ruptură de mușchi sau chiar la dislocarea articulațiilor.

Am considerat că sportivii din categoria 66 kg și peste 66kg nu au nevoie de elementul de surpriză pe motiv că aceștia au mai multă forță și, de obicei, atacă de pe poziție și nu se deplasează rapid și, prin urmare, sunt expuși leziunilor de oase, crampelor sau entorselor (vezi fig. 28 și 29).

Fig. 28. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de greutate

66 kg și peste Sub 66 kg

Fig. 29. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de greutate

Tabelul 14: Frecvența și procentele tipurilor de leziuni întâlnite la sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de categoria de greutate

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 14 indică faptul că la categoria de greutate 66 kg si sub 66kg cele mai frecvente sunt leziunile din zona lombară, respectiv 5,7 % , în timp ce leziunile cu o frecvență mai mică la această categorie de greutate sunt leziunile articulației șoldului și genunchiului înregistrând 0,2 %. În ceea privește categoria de greutate 66 kg și peste 66kg, s-au înregistrat leziuni ale cartilajelor cu un procent de 5,1 %, în timp ce leziunile antebrațului și leziunile articulației genunchiului apar mai puțin la această categorie de greutate, și anume 0,2 %.

Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în cazul leziunilor de la nivelul buzelor cu valoarea nivelului semnificativ de 0,001, leziuni ale spatelui cu valoarea nivelului semnificativ de 0,025 și leziuni ale abdomenului cu valoarea 0,044 astfel încât aceste proporții sunt mai mari la sportivii din categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg iar leziunile coapsei cu valoarea nivelului semnificativ 0,047, leziuni ale cartilajelor cu valoarea nivelului semnificativ de 0,035 și leziuni ale gleznelor care au înregistrat valoarea nivelului semnificativ 0,015 astfel încât aceste procente sunt mai mari la categoria de greutate 66 kg și peste 66kg.

Am explicat aceste rezultate prin faptul că sportivii din categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg sunt de obicei atacați mai mult în partea superioară a corpului, își concentrează atenția pe adversar conducând la o expunere mai mare a feței la lovituri aplicate de adversar și se observă că leziunile de la nivelul buzelor înregistrează cea mai mare frecvență.

De asemenea se observă că leziunile la nivelul spatelui și abdomenului au o frecvență mai ridicată la sportivii din categoria de greutate 66kg și sub 66kg decât la cei din categoria de greutate 66kg și peste 66kg.

Rezultatele prezintă diferențe ale valorilor chi la pătrat în ceea ce privește leziunile coapsei, cartilajelor și gleznelor care înregistrează un procent mai ridicat la categoria de greutate 66kg si peste 66kg. Am considerat că sportivii din categoria grea atacă din poziția de pe teren astfel încât viteza mișcării este de obicei mai mică în comparație cu cea a sportivilor din categoria de greutate sub 66 kg, prin urmare implementarea acestor mișcări poate determina leziuni ale cartilajelor sau expunerea coapsei atacurilor directe cu scopul slăbirii forței adversarului.

În ceea ce privește leziunile gleznelor, cercetătorul consideră glezna ca fiind un instrument important pentru implementarea unor lovituri puternice asupra oponentului, în special la această categorie de greutate în care sportivii se bazează mai mult pe mișcările picioarelor pentru a-l prinde pe adversar decât pe deplasarea către acesta și, prin urmare, utilizarea picioarelor, respectiv a gleznelor, pentru efectuarea atacurilor și lovirea adversarului crește posibilitatea apariției leziunilor la nivelul gleznelor la această categorie de greutate (vezi fig. 30 și 31).

Fig. 30. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de greutate

Fig. 31. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de greutate

A treia întrebare:

Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp în funcție de categoria devârstă?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au utilizat frecvența și procentele în plus față de valoarea chi la pătrat pentru tipurile de leziuni și localizări după cum apare în tabelul care prezintă rezultatul acestei întrebări.

Tabel 15. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni suferite de sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de vârstă

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 15 arată că la categoria Juniori, cel mai mare procent de leziuni este reprezentat de oasele zdrobite (7%), în timp ce leziunile de tip sarcopenia și nervii zdrobiți înregistrează cel mai mic procent, respectiv 0,4%. La categoria Seniori, cel mai mare procent e reprezentat de mușchii zdrobiți, și anume 19.4%, iar cel mai mic procent este înregistrat de leziunile sarcopenia cu 0,2%.

Valoarea chi la pătrat indică diferențe între categoriile de leziuni- valoarea nivelului de semnificație la leziunile de tip ruptură de tendon este de 0,029 la categoria Juniori, valoarea nivelului de semnificație la rupturile de mușchi este de 0,020 la Seniori; cel mai mare procent s-a înregistrat la categoria Seniori pentru leziunile oase zdrobite (0,040); valoarea nivelului de semnificație pentru contracții este de 0,003, iar pentru entorse 0,000.

Am considerat că sportivii mai tineri (categoria Juniori) sunt cei mai predispuși la rupturi deoarece aceștia sunt de părere că flexibilitatea mușchilor și a articulațiilor îi ajută să implementeze mișcări de atac fără rezerve și în mod impulsiv, conducând la rupturi de mușchi sau tendoane.

Explicăm faptul că entorsele sunt leziunile cele mai răspândite printre sportivii tineri ca rezultat al grabei și lipsei de concentrare asupra atacurilor sau a lipsei de anticipare a atacurilor adversarului.

În ceea ce privește categoria Seniori, sunt de părere că leziunile de tip oase zdrobite sunt cele mai frecvente la sportivii din această categorie, prin urmare seniorii sunt mai expuși la leziuni din cauza mușchilor slăbiți și afectarea oaselor prin loviturile directe aplicate de sportivii mai tineri. Contracțiile apar mai frecvent la sportivii seniori din cauza elasticității reduse a mușchilor datorată lipsei de interes față de exercițiile de antrenament prin care se realizează încălzirea și pregătirea grupelor de mușchi (vezi fig 32).

Juniori Adulți

Fig. 32. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de vârstă

Fig. 33. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de vârstă

Tabelul 16. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni la sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de vârstă

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 16 arată că la categoria Juniori cele mai frecvente leziuni apar în zona sacrală (4,0%), în timp ce la nivelul nasului, articulațiilor șoldului și genunchilor se înregistrează cele mai puține leziuni ( 0,2%). La categoria Seniori, leziunile la picioare sunt cele mai frecvente, în proporție de 7,5 %, cele mai puține leziuni fiind înregistrate la antebraț și articulația genunchiului (0,2% ).

Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în ceea ce privește leziunile la nivelul gâtului cu valoarea nivelului de semnificație de 0,046; leziunile la nivelul antebrațului au înregistrat la categoria Seniori valoarea nivelului de semnificație de 0,040; leziunile spatelui prezintă valoarea nivelului de semnificație de 0,000, leziunile la nivelul abdomenului-0,002 – seniori

La categoria Juniori, cel mai mare procentaj a fost înregistrat de leziunile la nivelul vertebrelor sacrale cu valoarea de 0,004. Leziunile coapsei au înregistrat cel mai ridicat procent la sportivii Seniori cu valoarea nivelului de semnificație de 0,026, leziunile de la nivelul gleznelor au înregistrat valoarea 0,015, cea mai mare frecvență înregistrându-se la Seniori.

Am explicat aceasta prin faptul că sportivii din categoria Seniori sunt mai expuși leziunilor gâtului și gleznelor deoarece în contact direct cu adversarul pe care încearcă să-l doboare, apar lovituri la cap prin coliziune cu podea, care se reflectă direct asupra gâtului după cum arată și rezultatele. La categoria Seniori, cercetătorul consideră că leziunile la nivelul picioarelor reflectă slăbiciune în regiunea gleznei deoarece glezna reprezintă instrumentul prin care se implementează lovituri puternice împotriva adversarului, conducând astfel la apariția leziunilor. În privința leziunilor la categoria Juniori, reprezentate de leziuni la nivelul antebrațului, abdomenului și spatelui, precum și la nivelul vertebrelor sacrale, cercetătorul consideră că acestea reflectă lipsa de experiență și prin urmare aceste zone sunt expuseleziunilor directe, mai ales la nivelul abdomenului și spatelui. În privința leziunilor la nivelul antebrațului, sunt de părere că acestea apar la Juniori ca urmare a utilizării mișcărilor mâinilor și brațelor în pentru a înfrunta adversarul, în încercarea de a-l imobiliza sau de a para loviturile de atac cu piciorul. De asemenea, frecvența leziunilor în zona vertebrelor sacrale ca rezultat al unor lovituri neașteptate sau directe în zona spatelui rezultând în lezarea vertebrelor sacrale. Astfel de leziuni sunt atribuite nevoii sportivului junior de a beneficia de pregătire de specialitate (fig. 34 și 35).

Juniori Adulți

Fig.34. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii Taekwondo din Palestina în funcție de vârstă

Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii Taekwondo din Palestina în funcție de vârstă

Adulți Juniori

Fig.35. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii Taekwondo din Palestina în funcție de vârstă

A patra întrebare: Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizări în funcție de înălțime?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au folosit frecvențe și procentaje în plus față de valoarea chi la pătrat pentru tipurile și localizarea leziunilor după cum se prezintă în Tabelele (17) și (18) ca rezultat al prezentei întrebări.

Tabel 17. Frecvențe și procentaje ale tipurilor de leziuni la sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de înălțime

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 17 arată că majoritatea leziunilor din categoria de înălțime sub 1,72 m sunt reprezentate de oasele zdrobite în procent de 13,1%, iar cele mai puțin frecvente leziuni la această categorie sunt leziunile de tip sarcopenia în procent de 0,4%. În privința categoriei de înălțime peste 1,72 m, cele mai multe leziuni de tipul oaselor zdrobite, în procent de 13,3%, în timp ce leziunile cele mai puțin frecvente sunt leziunile sarcopenia, respectiv 0,2 %.

Valoarea chi la pătrat indică diferențele statistice semnificative dintre cele două categorii de înălțime în ceea ce privește leziunile: rupturile de mușchi înregistraeză valoarea nivelului de semnificație de 0,000, rupturile de ligamente- valoarea de 0,001, astfel că nivelul de semnificația a fost în favoarea categoriei de înălțime sub 1,72 m.

Au existat diferențe statistice semnificative între cele două categorii de înălțime în ceea ce privește leziunile de tipul oaselor zdrobite cu o valoare a nivelului de semnificație de 0,001, mușchi zdrobiți cu o valoare de 0,006 și leziuni prin contracție cu o valoare de 0,003, deci nivelul de semnificația al acestor diferențe a fost în favoarea categoriei deînălțime peste 1,72m. În privința entorselor, diferențele au fost semnificative în favoarea de înălțime sub 1.72 m.

Aceste rezultate se explică prin faptul că sportivii din categoria de înălțime sub 1,72 m au nevoie de o mai mare flexibilitate a mușchilor pentru a ajunge la adversar, de asemenea au nevoie de o viteză mai mare și agilitate pentru a aplica lovituri directe și permise de regulile sportive și, astfel, se concentrează pe aceste două aspecte în principal conducând la apariția leziunilor la nivelul mușchilor sau ligamentelor sau chiar leziuni prin contracții.

Cât despre diferențele privind leziunile suferite de sportivii din categoria de înălțime peste 1,72m s-au înregistrat leziuni de tipul oase și mușchi zdrobiți. Suntem de părere că sportivii mai înalți se consideră capabili să ajungă la adversar și sunt încrezători în forța loviturilor lor, expunându-se astfel la lovituri aplicate de sportivii mai scunzi, rezultând astfel în traumatisme ale mușchilor sau oaselor, în funcție de gravitatea și forța loviturii. Totodată, aceștia se pot expune riscului apariției entorselor. (vezi fig 36 și 37).

Fig. 36. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de înălțime

Fig. 37. Fig. 36. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo din Palestina în funcție de înălțime

Tabel 18. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni la sportivii Taekwondo din Palestina, în funcție de înălțime

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 18 arată faptul că majoritatea leziunilor la categoria de înălțime sub 1,72 m sunt reprezentate de cele din zona capului și a coloanei vertebrale lombar reprezentând 6,6%, în timp ce mai leziunile mai puțin frecvente la această categorie sunt la nivelul articulației șoldului și genunchiului, respectiv 0,2%, iar la categoria de înălțime peste 1,72 m, cele mai multe leziuni sunt reprezentate de leziunile cartilajului (4,7%) iar cele mai puțin frecvente sunt la nivelul antebrațului și articulației genunchiului-0,2 %.

Valoarea chi la pătrat indică existența diferențelor statistice semnificative ale leziunilor întâlnite la cele două categorii de înălțime- leziunile de la nivelul buzelor înregistrând valoare 0,006; nivelul de semnificație al acestor diferențe este în favoarea categoriei de înălțime sub 1,72 m; de asemenea s-au observat diferențe între cele două categorii în privința leziunilor de la nivelul coapselor cu valoarea nivelului de semnificație de 0,021 și a leziunilor cartilajului cu valoarea 0,008, leziunile la nivelul gleznei au înregistrat valoarea de 0,000, astfel încât valoarea de semnificație a diferențelor dintre aceste leziuni este în favoarea categoriei de înălțime peste 1,72 m.

Aceste rezultate sunt generate de faptul că buzele sunt cea mai vulnerabilă zonă a feței. Suntem de părere că loviturile aplicate de un sportiv mai înalt unui sportiv mai scund nu sunt întotdeauna efectuate din cauza înălțimii, sportivul mai înalt poate controla și direcționa loviturile către sportivul mai scund, în partea superioară a corpului adversarului, iar buzele sunt mai predispuse la leziuni. În privința leziunilor la nivelul cartilajului care sunt specifice categoriei sportivilor mai înalți, cercetătorul consideră că sportivul înalt creează valori mari în jurul articulațiilor în timpul aplicării loviturii, ceea ce creează o forță circulară în jurul articulațiilor corpului conducând astfel la ruperea cartilajelor.

Cât despre leziunile la nivelul gleznei, considerăm că sportivul mai înalt își deplasează forța pentru aplicarea loviturii prin intermediul labei piciorului la nivelul căreia glezna este responsabilă de deplasarea acestei forțe și deoarece sportivul este mai înalt, riscul apariției leziunilor gleznei va fi mai mare din cauza forței mai mari produse (vezi fig 38 și 39).

Fig. 38. Procentajul pe tipuri de leziuni în funcție de înălțime

Fig. 39. Procentajul pe tipuri de leziuni în funcție de înălțime

A cincea întrebare:

Există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive în funcție de gradul de centură ?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au folosit frecvențe și procentaje adițional față de la valoarea chi la pătrat pentru tipurile și localizările leziunilor după cum se prezintă în Tabelele   (19) și (20) ca rezultat al prezentei întrebări.

Tabelul 19. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni la sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de gradul de centură

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul prezintă cele mai frecvente tipuri de leziuni superite de sportivii Taekwondo din Palestina care au centură neagră, respectiv fracturile de oase care sunt în procent de 7,9%, în timp ce leziunile cel mai puțin frecvente sunt nervii zdrobiți și leziunile de tip sarcopenia (0,4% ). Cât despre sportivii care dețin centură colorată, cele mai frecvente leziuni sunt reprezentate de oase zdrobite (19,4% ), iar cele mai puține frecvente sunt leziunile de tip sarcopenia ( 0.2 % ).

Valoarea chi la pătrat indică existența anumitor diferențe statistice semnificative între sportivii care dețin centura neagră și cei care au centură colorată, valoarea nivelului de semnificație pentru fracturi fiind de 0,001, pentru ruptură de tendoane valoarea este de 0,000, deci nivelul de semnificație al diferențelor a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră.

S-au identificat, de asemenea, diferențe statistice semnificative în ceea ce privește leziunile de tip oase zdrobite, cu o valoare a nivelului de semnificație de 0,000, pentru răni și zgârieturi valoarea nivelului de semnificație a fost 0,025, pentru contracții valoarea nivelului de semnificație este de 0,000, deci nivelul de semnificație este în favoarea sportivilor cu centură colorată; există, de asemenea, diferențe între sportivii cu centură neagră și cei cu centură colorată în cazul entorselor întrucât valoarea nivelului de semnificație a fost 0,000, deci nivelul de semnificație a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră.

Aceste rezultate se explică prin faptul că sportivii care au centura neagră sunt sportivi profesioniști care se luptă cu putere și determinare pentru a obține puncte și a câștiga meciul. Am identificat faptul că, chiar dacă un sportiv se află în situația în care ar putea fi slab și a pierde punctul, își adună puterea și se concentrează pentru a implementa mișcări care să îl ajute să îl învingă pe adversar și să încheie situația în favoarea sa, iar acest lucru îl poate expune pe sportiv la multe dintre leziunile semnificative prezentate de acest studiu, cum ar fi fracturi și rupturi de tendoane, precum și entorse.

În privința leziunilor la sportivii care dețin centură colorată, rezultatele arată că diferă de cele raportate la sportivii cu centură neagră, fiind caracterizate prin frecvența leziunilor de tip oase zdrobite, tăieturi, julituri și crampe; rezultatele arată că aceste tipuri de leziuni nu sunt la fel de grave și severe precum fracturile de oase, deoarece sportivii care concurează pentru centură colorată, de obicei, lupă cu mai puțină forță și determinare decât cei care concurează pentru centura neagră (vezi fig. 40 și 41).

Fig. 40. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de culoarea centurii

Fig. 41. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de culoarea centurii

Tabel 20. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni la sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de centură

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 20 arată că, la sportivii cu centură neagră, leziunile cele mai frecvente apar la nivelul articulației umărului în proporție de 4,4%, iar cele mai puține la nivelul articulației genunchiului, respectiv 0,2%. În privința leziunilor înregistrate la sportivii cu centură colorată, cele mai frecvente s-au înregistrat la nivelul cartilajului, în procent de 4,7 %.

S-a observat că numărul total de leziuni la sportivii cu centură neagră a atins valoarea 406, ceea ce reprezintă 39,3 %, în timp ce numărul total de leziuni la sportivii cu centură colorată a fost de 626, însemnănd 60,7% din numărul total de leziuni.

Valoarea chi la pătrat a identificat existența anumitor diferențe statistice semnificative între sportivii care dețin centură neagră și cei cu centură colorată, valoarea nivelului de semnificație pentru leziunile la nivelul buzelor fiind de 0,008, astfel că nivelul de semnificație a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră, pentru leziunile la nivelul gâtului, valoarea înregistrată a fost de 0,026, fiind în favoarea sportivilor cu centură colorată; în privința leziunilor la încheietura mâinii, valoarea nivelului de semnificație a fost de 0,012 fiind în favoarea sportivilor cu centurăcolorată, pentru leziunile la nivelul falangelor, valoarea a înregistrat 0,000, pentru leziunile la spate valoarea nivelului de semnificație a fost de 0,005, pentru leziunile la nivelul pelvisului 0,027, leziunile coapsei au atins valoare de semnificație 0,013, deci nivelul de semnificație a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră. În cazul leziunilor cartilajului, s-au înregistrat diferențe statistice semnificative între sportivii cu centură neagră și cei cu centură colorată, întrucât valoarea înregistrată a fost 0,000, astfel că nivelul de semnificație a fost în favoarea sportivilor cu centură colorată (vezi fig. 42 și 43).

Fig 42. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de culoarea centurii

Fig. 43. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de culoarea centurii

A șasea întrebare: Există diferențe semnificative între leziunile sportive în funcție de severitatea leziunii?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au folosit frecvențe și procentaje în plus față de valoarea chi-pătrat pentru tipurile de leziuni și localizarea acestora după cum se prezintă în Tabelul (21) ca rezultat al prezentei întrebări.

Tabelul 21. Frecvențe și procentaje ale leziunilor sportive înregistrate la sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de gravitatea leziunii

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 21 indică faptul că majoritatea leziunilor suferite de sportivii Taekwondo din Palestina au fost de tip moderat, respectiv 43,1 %, urmate de leziuni minore 30,7 % și leziuni grave în procent de 26,2 %.

Conform calculului valorii chi la pătrat, există diferențe statistice semnificative privind gravitatea leziunilor suferite de sportivii Taekwondo, întrucât valoarea nivelului de semnificație a fost 0,000, astfel că nivelul de semnificație al diferențelor a fost în favoarea leziunilor cu severitate medie care au înregistrat cel mai mare procent.

Explicăm acest rezultat prin faptul că sportivii Taekwondo sunt grupați în categorii diferite, în funcție de greutate și înălțime și există multe aspecte tehnice și de antrenament care pot determina diferențe în gradul de severitate al leziunii. Indicăm faptul că gravitatea leziunilor este influențată de participarea la meciuri și competiții.

Totuși, se pare că leziunile sportivilor sunt de tip moderat din cauza stării de slăbiciune din timpul competițiilor sau a antrenamentelor serioase (vezi fig. 44).

Fig. 44. Procentajul pe tipuri de leziuni pentru luptătorii de Taekwondo

din Palestina în funcție de severitatea leziunii

A șaptea întrebare:

Există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de momentul apariției leziunilor- în timpul antrenamentului sau al competiților?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au folosit frecvențe și procentaje adițional față de valoarea chi la pătrat pentru tipurile și localizările leziunilor după cum se prezintă în Tabelul următor ca rezultat al prezentei întrebări (tabelul 22).

Tabel 22. Frecvențele și procentajele pentru tipurile de leziuni suferite de sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de momentul aparitiei leziunilor

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Tabelul 22 arată că procentul cel mai ridicat al leziunilor apare în timpul sesiunilor de antrenamnet, respectiv 55,9 % iar în timpul competițiilor procentul se ridică la 44,1 %. Valoarea chi la pătrat a indicat faptul că există diferențe statistice semnificative între momentul de apariție a leziunilor, valoarea nivelului de semnificație fiind de 0,000, astfel că nivelul de semnificație al diferențelor a fost în favoarea leziunilor apărute în timpul antrenamentelor, care reprezintă cel mai mare procent. Explicăm acest rezultat pe baza faptului că numărul de antrenamente este mult mai mare decât numărul de meciuri și competiții.

S-a indicat faptul că respectivele cauze care au condus la apariția leziunilor au fost fie lipsa respectării aspectelor de siguranță și securitate care pot genera fie leziuni noi, fie reapariția anumitor leziuni în timpul exercițiului, deoarece sportivii nu manifestă atenție sau efectuează mișcări nepermise (fig. 45).

Fig. 45. Procentajele pentru tipurile de leziuni suferite de sportivii Taekwondo din Palestina în funcție de momentul aparitiei leziunilor

A opta întrebare:

Există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de localizarea pe corp (partea superioară, partea inferioară)?

Pentru a răspunde la această întrebare, s-au folosit frecvențe și procentaje adițional față de valoarea chi la pătrat după cum se prezintă în Tabelul următor ca rezultat al prezentei întrebări (tabelul 23, fig. 46):

Tabelul 23.Frecvențe și procente ale leziunilor sportive distrubuite în funcție de părțile corpului (superior și inferior)

Valoarea Chi-pătrat pentru foaia de calcul la nivelul 0,05 = 3,84=1 grad de libertate

Din tabel reiese că partea corpului cea mai expusă riscului leziunilor a fost partea superioară a corpului, respectiv 65,0% în timp ce procentul leziunilor pentru zona inferioară a corpului a înregistrat valoarea 35,0%.

Valoarea chi-pătrat a indicat faptul că există diferențe statistice semnificative între loviturile aplicate în zona superioară și cele din zona inferioară, valoarea de semnificație fiind 0,000.

Am considerat că sportivii Taekwondo sunt susceptibili să sufere leziuni în partea superioară a corpului din cauza loviturilor cu mâinile îndreptate către față și piept, precum și a loviturilor cu picioarele direcționate către partea superioară (față, piept, abdomen, etc). Leziunile din partea inferioară pot fi cauzate de utilizarea membrelor inferioare în aplicarea loviturilor sau, în unele cazuri, apar din cauza căzăturilor la podea.

Fig. 46. Procente ale leziunilor sportive distrubuite în funcție de părțile corpului (superior și inferior)

6.10.Studiu comparativ privind cele mai expuse părți ale corpului la leziuni, la sportivii practicanți de taekwondo

din Palestina și Iordania

În acest studiu, efectuat in noiembrie 2013, am încercat să identificăm care sunt cele mai frecvent expuse zone ale corpului la leziuni, pentru atleții practicanți de taekwondo din Palestina și Iordania și care sunt cel mai des întâlnite tipuri de leziuni.

Ipoteze: Întrebările studiului

1. Care sunt tipurile de leziuni la care atleții practicanți de taekwondo din Palestina și Iordania sunt expuși?

2. Care sunt cele mai expuse părți ale corpului la leziuni, pentru atleții practicanți de taekwondo din Palestina și Iordania?

Pentru efectuarea studiului, am folosit abordarea descriptivă, deoarece este cea mai potrivită abordare pentru natura acestuia, fiind și una dintre abordările cele mai uzuale în realizarea unor astfel de cercetări.

Eșantionul:

Eșantionul a fost ales aleator și a constat dintr-un număr de 55 de atleți din rândul celor care au obținut centura neagră și care sunt, oficial, înregistrati la Federațiile de Taekwondo din Palestina (25 de practicanți) și Iordania (30 de practicanți).

Tabel 24. Frecvențele și procentajele tipurilor de leziuni la practicanții de taekwondo din Palestina și Iordania

Table 25: Frecvența și procentajul leziunilor în funcție de partea corpului unde s-au produs

Rezultate

Tabelul 24 indică faptul că fracturile sunt cel mai frecvent tip de leziune (17.8%) întâlnit la luptătorii din Iordania, același lucru fiind valabil și pentru echipa palestiniană, dar într-un procentaj mai mare (20,7%). Trebuie menționat faptul că, per total, atleții iordanieni au înregistrat un număr total de 45 de leziuni, în timp ce atleții palestinieni – un număr aproape dublu – 87.

Tabelul 25 indică faptul ca rupture cartilajului este cea mai frecventa leziune (17.8%) în rândul practicanților de taekwondo din Iordania, în timp ce la atleții palestinieni acestea au fost leziunile din zona cervicală a pieptului.

Concluzii

Acest studiu reflecta lipsa de experiență a atleților palestinieni comparativ cu atleții iordanieni, lucru datorat faptului ca taekwondo este un sport practicat pe o scara mult mai largă în Iordania decât în Palestina. Ca urmare, mai multe competiții, rezultate superioare coroborate și cu un număr redus de leziuni pentru practicanții de taekwondo din Iordania.

Deși am putut observa multe similarități în ceea ce privește abilitațile și metodele combative dintre cele doua echipe, echipa palestiniană este deficitară la capitolul grijă și atenție în atrenamente.

Recomandăm ca, pentru reducerea numărului de leziuni, atleții echipei palestiniene să se alinieze la stilurile și metodele moderne de antrenament. De asemenea, este nevoie să se stabilească un set de reguli obligatorii pentru toți jucătorii, pentru fiecare meci. Astfel, trebuie stabilite pedepse pentru acei jucători care faultează sau fac greșeli în mod intenționat. Regulile adoptate trebuie sa fie susținute de obligativitatea purtării echipamentului complet de protecție.

6.11.Studiu privind recuperarea în caz de ruptură de ACL pentru sportivii de sex feminin practicanți de taekwondo

Scopul cercetării a fost de a sublinia importanța terapiei fizice în recuperarea postoperatorii, în cazul rupturii ligamentului anterior încrucisat.

Întrebare de studiu:

Care este nivelul de practică (mersul pe jos, exercițiile de streching și exerciții de răsucire), printre membrii de studiu, înainte și după programul experimental.

Ipoteze de studiu:

 
H01: Nu există nici o semnificație statistică între mersul pe jos, exerciții de întindere și exercițiile de răsucire pentru a reduce daunele cauzate de o ruptură de ligament anterior.

Metode de cercetare utilizate

Pentru a realiza acest demers științific, am folosit următoarele metode de cercetare pentru a examina diferite aspecte ale tratamentului fizic: studiul literaturii de specialitate; metoda de observație; metoda de anamneză; metoda conversației; metoda experimentală; metodă statistică și matematică pentru prelucrarea datelor; metoda grafică; metoda de testare.

Studiul a fost realizat pe parcursul unui an, și anume 2012 până în 2013. Sportivele, douăzeci la număr, au fost alese de la diferite cluburi de Taekwondo din Palestina, cu diferite vârste și de la categorii diferite. După punerea în aplicare a programelor de recuperare, a existat o îmbunătățire considerabilă a mobilității articulare, stabilitate, echilibru static și dinamic, coordonare, o creștere semnificativă a puterii musculare.

Programele de kinetoterapie au fost aplicate timp de patru luni, după care sportivii au fost în măsură să înceapă din nou antrenamentele.

Metoda statistică și matematică a prelucrare a datelor a constat în prelucrarea rezultatelor evaluării parametrilor de funcționare și interpretarea lor pe baza unor reguli standard existente.Programul de analiză a inclus:

• calculul mediei aritmetice;

• calculul abaterii standard;

• calculul abaterii standard a diferenței dintre cele două medii;

• coeficientul de variație;

• linia mediana;

• pragul de semnificație statistică.

Am folosit și aplicat o serie de teste și scale pentru a analiza și cuantifica rezultatele obținute ca urmare a aplicării programelor de recuperare. În scopul de a obține un genunchi bine-funcțional, este necesar, de la un expert, un diagnostic clar de ruptură de ligament. După reconstrucția chirurgicală, perioada de recuperare a fost cuprinsă între cinci luni și un an. Terapeutul a cerut casete video, din care el a extras cerintele specifice sportului taekwondo și capacitățile fiecărui atlet de sex feminin. În timpul programelor de reabilitare, PT a introdus, treptat, exerciții de non-greutate cum ar fi utilizarea bicicletei staționare și înotul, în scopul de a consolida muschii cvadriceps, tendoanele posterioare ale genunchiului și gambele.

Protocolul experimental aplicat în abordarea științifică

Eșantionul de studiu a fost format din douăzeci practicieni de sex feminin din cadrul categoriilor cocoș, greutate medie, semi-grea și grea, cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și înălțime cuprinsă între 153 și 174 cm (în medie 163 de cm.).

  Variabilele studiului preliminar. Variabilele pe care le-am urmărit în cadrul cercetării au fost cele dependente interne (mobilitatea articulatiilor, forta musculara) și cele care sunt considerate etichete sau variabile de clasificare (vârstă, sex, înălțime, greutate). Pentru a avea un experiment reușit, variabilele dependente trebuie să fie ușor de măsurat, clar definite, efectele determinate nu trebuie să fie episodice. Studiul a fost inițial realizat în cadrul Departamentului de Ortopedie din cadrul Spitalului din Nablus, unde au fost spitalizate timp de aproximativ 10 zile. După externare, sportivele au continuat recuperarea lor în centrele de recuperare ale cluburilor cărora aparțineau. Programele de recuperare în loc s-au individualizat în funcție de diagnostic și caracteristicile fiecărui pacient.

Subiecții au fost selectați după cum urmează:

Tabelul 26. Subiecții studiului

*Notă: 10 fete, inainte de programul experimental, și 10 fete după programul experimental.

Procedee statistice:

• procentul și frecvența;

• metoda aritmetică de a identifica nivelul de răspuns a indivizilor eșantionului de studiu la variabilele de studiu;

• abaterea standard;

• metoda perechilor T-test;

• importanța relativă, atribuită ca urmare a:

Intervalului de clasă = Maximum Class – Minimum Class

Numărul de nivele

Intervalului de clasă = 2-0 = 1 = 0.66

3 3

• nivelul scăzut de la 0 – 0,66

• nivelul mediu de la 0,67 – 1,33

• nivelul ridicat de la 1,34 și mai sus.

Rezultatele

Tabelul 27. Exercițiile de stretching și de răsucire, înainte și după programul experimental

Tabelul 27 arată că mersul pe jos a rămas la nivel mediu, deoarece media acestuia, înainte de programul experimental, a atins (1,04) și media după programul experimental a atins (1,05); rezultatul se explică prin faptul că programul experimental nu a avut nici un efect asupra de mers pe jos asupra subiecților de studiu.

Despre exercițiile de stretching, rezultatul arată că media pana la programul experimental a atins (0,33), iar valoarea medie după program a atins (0,80); rezultatul se explică faptul că programul experimental a avut efect asupra exercițiiilor de stretching.

Putem vedea că media exercițiilor de răsucire a crescut ca urmare a programului experimental. Media înainte de programul experimental a atins (0,27), iar valoarea medie după program experimental a atins (0,71); rezultatul se explică prin faptul că programul experimental a avut efect.

Programul experimental a crescut eficiența exercițiilor, numărul de rupturi ale ligamentelor anterioare poate fi modificat în sensul ca acest tip de leziune sportivă poate scădea. Am încercat identificarea diferențelor statistice semnificative pentru aceste modificări, utilizând metoda T-test; iar rezultatul a fost după cum urmează:

Tabelul 28. Metoda T-test pentru a identifica diferențele statistice semnificative pentru exercițiile de mers pe jos și efectele sale asupra recuperării în urma ruperii ACL

Tabelul 28 arată că nu au existat diferente semnificative, statistic vorbind, intre mersul pe jos, înainte de programul experimental și mersul pe jos după programul experimental, deoarece media înainte de program experimental a atins (1.044) cu deviația standard (0,47), iar valoarea medie după programul experimental a atins (1.050) cu deviația standard (0,47), diferența dintre mijloace a fost (-0.006) și valoarea T a fost de (-0.072) și nu este semnificativă la nivelul de (0,05).
Acest fept ne indică ideea că nu există nici un efect după aplicarea programul experimental cu privire la mersul pe jos.

Tabelul 29. Metoda T-test pentru a identifica diferențele de semnificație statistică pentru exercițiile de stretching

*nivelul de semnificație (0.05)

Tabelul 29 arată că au fost diferente semnificative statistice intre exercițiile de stretching înainte de programul experimental și după programul experimental, deoarece media înainte de programul experimental a atins (0.3281) cu deviația standard (0,31), iar valoarea medie după programul experimental a atins (0.8021) cu deviația standard (0,63); diferențele dintre mijloace este (-0.4740) și valoarea T a fost (-6.717) și este semnificativ la nivel de (0,05).

Aceasta arată că există un efect evident asupra exercițiilor de stretching după programul de recuperare.

Tabelul 30. Metoda T-test pentru a identifica diferențele de semnificație statistică pentru exercițiile de răsucire

*nivelul de semnificație (0.05)

Tabelul 30 arată că au fost diferență semnificație statistică între exerciții înainte de program experimental și după programul experimental, pentru că media înainte de programul experimental a atins (0,267) cu deviația standard (0,27), iar valoarea medie după programul experimental a atins (0.713) cu deviația standard (0,56), de diferență între mijloace a fost (-0.4464), și valoarea T a fost (-6.714) și este semnificativ la nivel de (0,05).

Acest fapt arată că există un effect pozitiv asupra exercitățiilor de răsucire după ce a urmat programul de recuperare.

Discuții și concluzii

Câteva studii au fost publicate vizavi de tipul și frecvența leziunilor la genunchi, studii care ar putea ajuta la prevenirea, diagnosticarea și tratarea leziunilor articulare la genunchi. Majewskiemail, Habelt și Steinbrück (2006) s-au documentat pe un eșantion compus din 17,397 de pacienți cu 19,530 leziuni sportive pe o perioadă de 10 ani. 6,434 de pacienți (37%) au avut 7,769 de leziuni (39,8%) legate de articulația genunchiului. 68,1% dintre acești pacienți au fost bărbați și 31,6% femei. Aproape 50% dintre pacienti au fost cu varste cuprinse intre 20-29 de ani (43,1%) la momentul accidentării.

Leziunile au fost documentate astfel: leziunea ACL (20,3%), leziune de menisc medial (10,8%), leziune de menisc lateral (3,7%), leziune MCL (7,9%), leziune LCL (1,1%), și leziuni PCL (0,65%). Activitățile care au condus la cele mai multe leziuni au fost fotbalul (35%) și schi (26%). Lezarea LCL a fost asociata cu tenis și gimnastică, MCL cu judo și schi, ACL cu handbal și volei, PCL cu handbal, menisc lateral cu gimnastică și dans, și de menisc medial cu tenis și jogging.

Experimentul efectuat a demonstrat faptul că pentru mersul pe jos se acceptă ipoteza nulă deoarece nu au existat diferențe statistice semnificative intre media înaintea începerii programului de reabilitare (1,04) și media după aplicarea programului experimental (1,05). În ceea ce privește exercițiile de stretching și exercițiile de rasucire, în ambele cazuri, se respinge ipoteza nulă, deoarece valorile înregistrate au fost de (0,33) inițial și (0,80) ulterior – pentru exercițiile de stretching și de (0,27) și (0,71) – pentru exercițiile de răsucire.
Pentru a avea succes în taekwondo, sportivul trebuie să aibă o rază adecvată de mișcare (ROM) pentru a putea izbi, lovi și pentru a se retrage, menținându-și, în același timp, un nivel înalt de rezistență și putere.

După acest studiu, putem concluziona că aplicarea unui program de recuperare terapeutică post-chirurgical, care este individualizat și sistematic, pentru persoanele cu ruptură a ligamentului incrucisat anterior, conduce la o îmbunătățire a stabilității articulației, o accelerare a procesului de recuperare, reluarea mersului pe jos și a activității sportive într-un timp mult mai scurt. În același timp, introducerea cât mai repede posibil a programului de terapie fizică favorizează realizarea celor mai bune rezultate intr-un timp scurt.
De asemenea, participarea activă și conștientă a subiecților la programul de recuperare duce la recuperarea lor mai rapid și mai eficient.

CAPITOLUL VII

Concluzii și recomandări

Limitele studiului:

În cadrul studiului, s-au ținut cont de următorii factori determinanți:

• limita de timp: cercetarea s-a desfășurat pe o perioada de timp cuprinsă între 15.10..2013 – 02.10.2014.

• limita privind locațiile: s-a analizat un eșantion de locuri de antrenament în următoarele cluburi:

Attil Sport Club;

TriFitness Sport Club;

Nablus TaeKwonDo Center;

Family TaeKwonDo Gym;

The Arabic Institute of Martial Arts;

Al-quds Center.

• limite umane: în acest studiu, cercetările au fost limitate la sportivii afiliați centrelor Federației Palestiniene de Taekwondo și la sportivii înregistrați oficial în cadrul Uniunii.

În conformitate cu obiectivele studiului și rezultatele obținute, am ajuns la următoarele concluzii:

Concluzii teoretice

În urma analizei rezultatelor, s-a constatat că:

procentul cel mai scăzut de leziuni suferite de către jucătorii Taekwondo din Palestina a fost înregistrat de tipul sarcopenia cu un procent de 0,6 % , iar tipul de leziuni cel mai comun este reprezentat de oasele zdrobite cu un procent de 26,4 %;

zonele corpului susceptibile de leziuni sunt articulația umărului – 10,5%, urmate de leziuni ale picioarelor ( 10,3 %) și coloana vertebrală-zona lombară (10,1 %). Zonele mai puțin susceptibile să dezvolte leziuni sunt reprezentate de articulația șoldului (0,2 %), urmate de leziuni ale abdomenului, coapsei și șoldului cu un procent de 0,4 %, urmate de leziuni ale spatelui (0,5 %);

cea mai importante cauză care a condus la producerea leziunilor a fost nerespectarea regulilor de siguranță (10,6%);

la categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg cele mai multe leziuni sunt reprezentate de oase zdrobite cu 11,0 %, în timp ce leziunile cu frecvența cea mai mică la această categorie de greutate sunt leziunile de tip sarcopenia înregistrând un procent de 0,4 %;

în ceea ce privește categoria de greutate 66 kg și peste 66kg, leziunile de tipul oaselor zdrobite reprezintă un procent mai mare, respectiv 15,3 % , în timp ce rupturile de mușchi și entorsele reprezintă leziuni cu o frecvență cea mai mică la acestă categorie, atingând un procent de 0,4 %;

la categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg cele mai frecvente sunt leziunile din zona lombară, respectiv 5,7 % , în timp ce leziunile cu o frecvență mai mică la această categorie de greutate sunt leziunile articulației șoldului și genunchiului înregistrând 0,2 %;

în ceea privește categoria de greutate 66 kg și peste 66kg, s-au înregistrat leziuni ale cartilajelor cu un procent de 5,1 %, în timp ce leziunile antebrațului și leziunile articulației genunchiului apar mai puțin la această categorie de greutate, și anume 0,2 %;

la categoria Juniori, cel mai mare procent de leziuni este reprezentat de oasele zdrobite (7%), în timp ce leziunile de tip sarcopenia și nervii zdrobiți înregistrează cel mai mic procent, respectiv 0,4%. La categoria Seniori, cel mai mare procent e reprezentat de mușchii zdrobiți, și anume 19.4%, iar cel mai mic procent este înregistrat de leziunile sarcopenia cu 0,2%;

la categoria Seniori, cele mai frecvente leziuni apar în zona sacrală (4,0%), în timp ce la nivelul nasului, articulațiilor șoldului și genunchilor se înregistrează cele mai puține leziuni ( 0,2%). La categoria Seniori, leziunile la picioare sunt cele mai frecvente, în proporție de 7,5 %, cele mai puține leziuni fiind înregistrate la antebraț și articulația genunchiului (0,2% );

la categoria Juniori, cel mai mare procentaj a fost înregistrat de leziunile la nivelul vertebrelor sacrale cu valoarea de 0,004. Leziunile coapsei au înregistrat cel mai ridicat procent la sportivii Seniori cu valoarea nivelului de semnificație de 0,026, leziunile de la nivelul gleznelor au înregistrat valoarea 0,015, cea mai mare frecvență înregistrându-se la Seniori;

majoritatea leziunilor din categoria de înălțime sub 1,72 m sunt reprezentate de oasele zdrobite în procent de 13,1%, iar cele mai puțin frecvente leziuni la această categorie sunt leziunile de tip sarcopenia în procent de 0,4%. În privința categoriei de înălțime peste 1,72 m, cele mai multe leziuni de tipul oaselor zdrobite, în procent de 13,3%, în timp ce leziunile cele mai puțin frecvente sunt leziunile sarcopenia, respectiv 0,2 %;

Majoritatea leziunilor la categoria de înălțime sub 1,72 m sunt reprezentate de cele din zona capului și a coloanei vertebrale lombar reprezentând 6,6%, în timp ce mai leziunile mai puțin frecvente la această categorie sunt la nivelul articulației șoldului și genunchiului, respectiv 0,2%, iar la categoria de înălțime peste 1,72 m, cele mai multe leziuni sunt reprezentate de leziunile cartilajului (4,7%) iar cele mai puțin frecvente sunt la nivelul antebrațului și articulației genunchiului-0,2 %.

cele mai frecvente tipuri de leziuni superite de sportivii Taekwondo din Palestina care au centură neagră sunt fracturile de oase care, sunt în procent de 7,9%, în timp ce leziunile cel mai puțin frecvente sunt nervii zdrobiți și leziunile de tip sarcopenia (0,4% ). Cât despre sportivii care dețin centură colorată, cel mai frecvente leziuni sunt reprezentate de oase zdrobite (19,4%), iar cele mai puține frecvente sunt leziunile de tip sarcopenia (0.2%);

la sportivii cu centură neagră, leziunile cele mai frecvente apar la nivelul articulației umărului în proporție de 4,4%, iar cele mai puține la nivelul articulației genunchiului, respectiv 0,2%. În privința leziunilor înregistrate la sportivii cu centură colorată, cele mai frecvente s-au înregistrat la nivelul cartilajului, în procent de 4,7 %

s-a observat că numărul total de leziuni la sportivii cu centură neagră a atins valoarea 406, ceea ce reprezintă 39,3 %, în timp ce numărul total de leziuni la sportivii cu centură colorată a fost de 626, însemnănd 60,7% din numărul total de leziuni;

majoritatea leziunilor suferite de sportivii Taekwondo din Palestina au fost de tip moderat, respectiv 43,1 %, urmate de leziuni minore 30,7 % și leziuni grave în procent de 26,2 %;

procentul cel mai ridicat al leziunilor apare în timpul sesiunilor de antrenamnet, respectiv 55,9 % iar în timpul competițiilor procentul se ridică la 44,1 %;

partea corpului cea mai expusă riscului leziunilor a fost partea superioară a corpului, respectiv 65,0% în timp ce procentul leziunilor pentru zona inferioară a corpului a înregistrat valoarea 35,0%.

Concluzii finale

Numărul mare de leziuni care se manifestă la sportivii Taekwondo din Palestina a generat atât necesitatea efectuării acestui studiu, cât și gradul de analizare al subiectului.

Cele mai comune tipuri de leziuni sunt reprezentate de vânătăi, fracturi, plăgi și zgârieturi.

Cele mai frecvente locuri unde apar leziunile sunt gamba, coloana vertebrală lombară și capul.

Cele mai importante cauze ale leziunilor sunt nerespectarea factorilor de siguranță și securitate, pregătirea slabă și lipsa unui comportament corespunzător al sportivilor.

Prezența diferențelor semnificative din punct de vedere statistic la anumite leziuni care nu sunt comune printre practicanții de Taekwondo din Palestina, în funcție de criterii cum ar fi greutatea, vârsta, înălțimea și gradul centurii, momentul când s-a produs leziunea și locul pe corp, precum și prezența diferențelor semnificative din punct de vedere statistic în funcție de gravitatea leziunii.

Cele mai multe leziuni la practicanții de Taekwondo sunt de grad mediu.

Cele mai multe leziuni la practicanții de Taekwondo din Palestina se produc în perioada antrenamentului.

Membrele superioare ale corpului sunt mai expuse la leziuni decât membrele inferioare.

Concluzii desprinse din cercetare

ipoteza conform căreia există diferențe semnificative statistic între tipurile de leziuni și intre cauzele care le generează pentru sportivii practicanți de taekwondo din Palestina a fost validată. Astfel, există un tip de leziune specific sportivilor practicanți de taekwondo – procentul reprezentat de leziunile oaselor a fost cel mai ridicat (26,4%), cele mai multe căderi înregistrate sunt pe umăr, conducând astfel la apariția leziunilor și cele mai importante cauze care conduc la leziunile jucătorilor Taekwondo din Palestina au fost nerespectarea regulilor de siguranță – reprezentând 10,6%, urmată de slaba pregătire a abilităților reprezentând 10,2%, și lipsa unui comportament adecvat al sportivilor reprezentând 9,6%.

2. ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp, în funcție de categoria de greutate, a fost validată. Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în ceea ce privește leziunile, ruptură de mușchi valoarea nivelului semnificativ 0,000 și ruptura de ligamente valoarea nivelului semnificativ 0,012 astfel încât aceste proporții sunt mai mari la jucătorii de categoria 66 kg sau sub 66 kg. Valoarea nivelului semnificativ 0,010 în cazul oaselor zdrobite și valoarea nivelului semnificativ level-0,001 pentru contracții și valoarea nivelului semnificativ pentru entorse -0,000 reprezintă proporțiile cele mai ridicate în cazul categoriei de greutate de 66 kg și peste 66kg.

Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în cazul leziunilor de la nivelul buzelor cu valoarea nivelului semnificativ de 0,001, leziuni ale spatelui cu valoarea nivelului semnificativ de 0,025 și leziuni ale abdomenului cu valoarea 0,044 astfel încât aceste proporții sunt mai mari la sportivii din categoria de greutate 66 kg sau sub 66kg iar leziunile coapsei cu valoarea nivelului semnificativ 0,047, leziuni ale cartilajelor cu valoarea nivelului semnificativ de 0,035 și leziuni ale gleznelor care au înregistrat valoarea nivelului semnificativ 0,015 astfel încât aceste procente sunt mai mari la categoria de greutate 66 kg și peste 66kg.

3. ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora pe corp în funcție de categoria de vârstă, a fost validată.

Valoarea chi la pătrat indică prezența diferențelor statistice semnificative în ceea ce privește leziunile la nivelul gâtului cu valoarea nivelului de semnificație de 0,046; leziunile la nivelul antebrațului au înregistrat la categoria Seniori valoarea nivelului de semnificație de 0,040; leziunile spatelui prezintă valoarea nivelului de semnificație de 0,000, leziunile la nivelul abdomenului-0,002.

Cel mai mare procent s-a înregistrat la categoria Seniori pentru leziunile oase zdrobite (0,040); valoarea nivelului de semnificație pentru contracții este de 0,003, iar pentru entorse 0,000.

4. ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizări în funcție de înălțime, a fost validată.

Valoarea chi la pătrat indică diferențele statistice semnificative dintre cele două categorii de înălțime în ceea ce privește leziunile: rupturile de mușchi înregistraeză valoarea nivelului de semnificație de 0,000, rupturile de ligamente- valoarea de 0,001, astfel că nivelul de semnificația a fost în favoarea categoriei de înălțime sub 1,72 m.

Valoarea chi la pătrat indică existența diferențelor statistice semnificative ale leziunilor întâlnite la cele două categorii de înălțime- leziunile de la nivelul buzelor înregistrând valoare 0,006; nivelul de semnificație al acestor diferențe este în favoarea categoriei de înălțime sub 1,72 m; de asemenea s-au observat diferențe între cele două categorii în privința leziunilor de la nivelul coapselor cu valoarea nivelului de semnificație de 0,021 și a leziunilor cartilajului cu valoarea 0,008, leziunile la nivelul gleznei au înregistrat valoarea de 0,000, astfel încât valoarea de semnificație a diferențelor dintre aceste leziuni este în favoarea categoriei de înălțime peste 1,72 m.

5. ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni sportive în funcție de gradul de centură, a fost validată.

Valoarea chi la pătrat indică existența anumitor diferențe statistice semnificative între sportivii care dețin centura neagră și cei care au centură colorată, valoarea nivelului de semnificație pentru fracturi fiind de 0,001, pentru ruptură de tendoane valoarea este de 0,000, deci nivelul de semnificație al diferențelor a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră.

Valoarea chi la pătrat a identificat existența anumitor diferențe statistice semnificative între sportivii care dețin centură neagră și cei cu centură colorată, valoarea nivelului de semnificație pentru leziunile la nivelul buzelor fiind de 0,008, astfel că nivelul de semnificație a fost în favoarea sportivilor cu centură neagră, pentru leziunile la nivelul gâtului, valoarea înregistrată a fost de 0,026, fiind în favoarea sportivilor cu centură colorată.

6. ipoteza conform căreia există diferențe semnificative între tipurile de leziuni sportive și localizarea acestora în funcție de severitatea leziunii, a fost validată; nivelul de semnificație al diferențelor a fost în favoarea leziunilor cu severitate medie care au înregistrat cel mai mare procent.

7. ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de momentul apariției leziunilor- în timpul antrenamentului sau al competiților, a fost validată; nivelul de semnificație al diferențelor (0,000) a fost în favoarea leziunilor apărute în timpul antrenamentelor, care reprezintă cel mai mare procent.

ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între leziunile sportive în funcție de localizarea pe corp (partea superioară, partea inferioară), a fost validată. Valoarea chi-pătrat a indicat faptul că există diferențe statistice semnificative între loviturile aplicate în zona superioară și cele din zona inferioară, valoarea de semnificație fiind 0,000.

ipoteza conform căreia există diferențe statistice semnificative între tipurile de leziuni și părțile corpului expuse leziunilor, între sportivii practicanți de taekwondo din Palestina și Iordania, a fost validată. Astfel, am evidențiat faptul că fracturile sunt cel mai frecvent tip de leziune (17.8%) întâlnit la luptătorii din Iordania, același lucru fiind valabil și pentru echipa palestiniană, dar într-un procentaj mai mare (20,7%). Trebuie menționat faptul că, per total, atleții iordanieni au înregistrat un număr total de 45 de leziuni, în timp ce atleții palestinieni – un număr aproape dublu – 87.

Ruptura cartilajului este cea mai frecventa leziune (17.8%) în rândul practicanților de taekwondo din Iordania, în timp ce la sportivii palestinieni acestea au fost leziunile din zona cervicală.

10. În cazul experimentului efectuat, referitor la recuperarea sportivelor în urma rupturii de ACL, s- a demonstrat faptul că pentru mersul pe jos se acceptă ipoteza nulă, deoarece nu au existat diferențe statistice semnificative intre media înaintea începerii programului de reabilitare (1,04) și media după aplicarea programului experimental (1,05). În ceea ce privește exercițiile de stretching și exercițiile de rasucire, în ambele cazuri, se respinge ipoteza nulă, deoarece valorile înregistrate au fost de (0,33) inițial și (0,80) ulterior – pentru exercițiile de stretching și de (0,27) și (0,71) – pentru exercițiile de răsucire.

În conformitate cu obiectivele studiului și rezultatele obținute, avem următoarele recomandări:

Diminuarea răspândirii acestor leziuni la practicanții de Taekwondo prin diferite metode (de exemplu, prin cursuri educaționale pentru sportivi și antrenori deopotrivă, precum și distribuirea de buletine speciale referitoare la importanța evitării și minimizării leziunilor, etc.).

Necesitatea de a asigura instrumente și echipamente sportive pentru practicanții de Taekwondo, obligarea sportivilor să le poarte și asigurarea de echipamente în centrele unde se desfășoară antrenamentul.

Informarea sportivilor asupra modalităților de prevenire a leziunilor prin explicarea cauzelor. Mai mult de 50% dintre leziuni pot fi prevenite dacă s-ar acorda mai multă atenție prevenirii situațiilor periculoase.

Includerea in sesiunile de antrenament a diferitelor forme de exerciții de stretching:

exerciții de stretching static (fig. 47):

Fig. 47. Exerciții de stretching static, Walker, B., (2007), The anatomy of sports injuries, Lotus Publishing Chichester, UK, p.15.

exerciții de stretching dinamic (fig. 48) :

Fig. 48. Exerciții de stretching dinamic, Walker, B., 2007.

exerciții pliometrice (fig. 49):

a) sărituri dintr-o parte în alta b) împingerea sacului de box c) aruncarea mingii

din poziția ghemuit

Fig. 49. Exerciții pliometrice, Walker, B., 2007.

exerciții pentru contracția musculară excentrică (fig. 50) :

Fig. 50. Exerciții pentru contracția musculară excentrică, Walker, B., 2007.

exerciții pentru contracția musculară concentrică (fig. 51) :

Fig. 51. Exerciții pentru contracția musculară concentrică, Walker, B., 2007.

exerciții pentru contracția musculară izometrică (fig. 52) :

Fig. 52. Exerciții pentru contracția musculară izometrică, Walker, B., 2007.

Reducerea fricțiunii în exces și a tratamentului sever pentru sportivi și dezvoltarea unui bun comportament prin instrucțiuni și legi în vederea eliminării sportivilor care nu sunt dedicați cu adevărat acestui sport.

Antrenorii ar trebui să focalizeze antrenamentul pe sistemul aerob, cel puțin în etapa antrenării pentru competiții.

Pentru sportivii care trebuie să piardă câteva kg, dar în acelși timp să-și mențină condiția fizică, trebuie ca:

reducerea greutății corporale să nu depășească mai mult de 8% din greutatea normală a corpului;

trebuie să bea cel puțin un litru de apă pe zi;

să nu utilizeze medicamente sau alte mijloace artificiale pentru a pierde în greutate;

trebuie să consume alimente sărace în calorii dar nutritive și adaptate în funcție de perioadele de antrenament intens.

Necesarul zilnic de 3,500 calorii trebuie să fie divizat în 5 mese astfel încât acestea să reprezinte 25% la micul dejun, 10 % la gustare, 30% la prânz, 10 % la gustare și 25% la cină.

Masajul să fie efectuat de către un specialist în mod regulat și ori de câte ori se consideră a fi necesar.

Consiliere psihologică pentru atleții care au suferit leziuni, indiferent de gradul de severitate al acestora.

Recomandăm, de asemenea, ca antrenorii și instructorii să aibă completat, la dosarul fiecărui atlet, un chestionar ca și cel redat în tabelul nr. 31:

Tabel 31. Chestionar

Generalizarea rezultatelor acestui studiu prin oferirea sa Federației Palestiniene de Taekwondo și Ministerului Tineretului din Palestina pentru punerea lor în practică.

Din cercetările noastre, reiese ca acest studiu este primul studiu efectuat, pentru aceste criterii, pe atleții practicanți de taekwondo din Palestina. Realizarea altor cercetări în acest domeniu în vederea consolidării rezultatelor în diferite perioade, astfel încât acest subiect să fie actualizat în permanență pentru practicanții de Taekwondo, este imperios necesară.

CAPITOLUL VIII

Elemente de noutate și diseminarea rezultatelor

Rafat S.A. ELTIBI, Studiu comparativ privind cele mai expuse parti ale corpului la accidente la sportivii practicanți de Taekwondo din Palestina și Iordania, Discobolul – Physical Education, Sport and Kinetotherapy Journal Vol. X no.1 (35) 2014, p. 62 – 67, UNEFS Bucuresti. http://www.unefs.ro/discobolulmagazine/extenso/2014/Discobolul_Fullpaper_1_35_2014_v2.pdf

Rafat S.A. ELTIBI, Studiu privind recuperarea în cazul rupturii de ligament încrucișat anterior la sportivele practicante de Taekwondo, Discobolul – Physical Education, Sport and Kinetotherapy Journal Vol. X no. 3 (37) 2014, p. 37 – 45, UNEFS Bucuresti. http://www.unefs.ro/discobolulmagazine/extenso/2014/DISCOBOLUL_3_37_2014_full_v4.pdf

Rafat S.A. ELTIBI, Leziunile sportive frecvente ale luptătorilor de taekwondo din Palestina și soluțiile sugerate, Discobolul – Physical Education, Sport and Kinetotherapy Journal Vol. X no. 4 (38) 2014, UNEFS Bucuresti.