Judo Prezentarea Unui Program de Exerciții de Gimnastică Pentru Dezvoltarea Mobilității Articulare și a Elasticității Musculare
CUPRINS
Pagina
INTRODUCERE………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL 1 – IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
1.1 Importanța teoretică și practică a lucrării…………………………………………………….6
1.2 Motivația alegerii temei……………………………………………………………………9
1.3 Istoricul judo-ului…………………………………………………………………………10
1.4 Ipoteza de lucru………………………………………………………………………………..15
1.5 Scopul urmărit…………………………………………………………………………….15
CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
2.1 Particularități morfo – funcționale și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial…………..16
2.2 Metode de cercetare folosite………………………………………………………………18
2.3 Mobilitatea articulară și elasticitatea musculară………………………………………….21
2.4 Factori care condiționează valoarea mobilității…………………………………………..26
2.5 Metode pentru dezvoltarea mobilității……………………………………………………27
2.6 Mușchii corpului uman………………………………………………………………………..28
2.6.1 Streachingul…………………………………………………………………32
2.7 Analiza producerii și prevenirii accidentelor, la tinerii judocani…………………………36
CAPITOLUL 3 – ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI
3.1 Locul, perioada, subiecții………………………………………………………………….40
3.2 Verificarea inițială a subiecților……………………………………………………………41
3.3 Program de exerciții pentru dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare..42
REZULTATE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR………………………………………..61
CONCLUZII ȘI PROPUNERI…………………………………………………………………………………..68
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………….71
INTRODUCERE
Prezentă în efectuarea acțiunilor motrice, mobilitatea este o calitate mai puțin studiată deși prezintă același interes ca și toate celelalte calități motrice.
Mobilității i se atribuie mai multe definiții. După Harre și Frey, mobilitatea reprezintă "capacitatea omului de a executa mișcări cu mare amplitudine prin forțe proprii sau sub influența forțelor exterioare".
După Petru Dungaciu, mobilitatea este "capacitatea omului de a folosi la maximum potențialul anatomic de mișcare într-o anumită articulație sau în ansamblul articulațiilor corpului".
În concluzie, mobilitatea este capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare acțiunile motrice.
În literatura de specialitate, termenul are o serie de sinonime: suplețe, flexibilitate, mobilitate articulară, extensibilitate musculară (ligamentară).
Datorită particularităților anatomo – fiziologice specifice, sexul feminin este înzestrat nativ cu o mobilitate articulară mai mare decât cel masculin.
Dezvoltarea mobilității la sexul feminin și la copii se face mai ușor decât la cel masculin și la maturi. Vârsta copilăriei este cea mai adecvată la atingerii amplitudinii maxime în mobilitate.
Ea atinge valorile maxime în jurul vârstei de 15-16 ani iar la nivelul unor articulații și mișcări chiar mai târziu.
După această vârstă, mai ales în condițiile ne-exersării, mobilitatea scade treptat. O mobilitate scăzută poate crea numeroase dezavantaje, cum ar fi:
– lungirea perioadei de însușire și perfecționare a acțiunilor motrice;
– învățarea greșită a procedeelor;
– favorizarea accidentărilor;
– reducerea indicilor de dezvoltare a celorlalte calități motrice și limitarea folosirii lor cu maximum de randament;
– scăderea calitativă a execuției;
– aspect fizic inestetic
PRINCIPIILE LUPTĂTORULUI DE JUDO
1. Voi fi mereu stăpânul gândurilor mele și voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo îmi voi stăpâni stările sufletești pentru a nu îngreuna munca colegilor mei și a mea.
2. Întotdeauna îmi voi păzi limba pentru a nu rosti cuvinte disprețuitoare sau supărătoare. Întotdeauna voi spune numai adevărul. Vreau s-ascult de două ori, să judec și apoi să vorbesc. Pentru aceasta am două urechi și o singură gură.
3. Vreau să-mi supraveghez faptele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos și pentru bine. Niciodată n-am să păgubesc pe cineva prin faptele mele.
4. Voi glumi și voi râde cu colegii mei, dar niciodată n-am să iau ceva în derâdere, n-am să stric momente solemne. Vreau să mă bucur de tot ceea ce este frumos.
5. Voi asculta sfaturile antrenorilor și ale judoka mai bine pregătiți și voi încerca să le aplic. În situații serioase voi rămâne serios. Dacă am alte păreri personale, le voi arăta pe față.
6. La orele de antrenament nu voi practica altceva decât sportul nostru: JUDO. Vreau să-mi concord toate gândurile numai asupra judo-ului. Voi progresa numai străduindu-mă neîncetat să dau maximum de randament. Vreau să ajut și pe alții să cunoască judo-ul în splendida sa frumusețe.
7. În timpul concursurilor voi lupta curajos și cinstit. Îmi voi stima adversarul și mă voi strădui mereu să obțin victorii pentru echipa și țara mea. Ca învingător nu mă voi înfumura, iar ca învins voi munci înzecit pentru a mă pregăti.
8. La durere nu mă voi tângui, demonstrând stăpânire de sine. Nu-mi voi indispune colegii prin urlete și jeluiri. Voi ierta pe cei ce, cu sau fără voia lor, mi-au pricinuit aceste dureri.
9. Voi lupta cinstit și corect, nu mă voi lăuda și nu voi căuta să ies în evidență. Dacă voi fi silit să mă apăr, sau să apăr pe alții în cazul unui pericol, nu voi porni ca un sălbatec, ci voi folosi forța și cunoștințele mele numai pentru a înfăptui binele și a apăra adevărul.
10. “Înțeleptul cedează”, spune un vechi proverb. Vreau ca atât în viața de zi cu zi, cât și la antrenamente, să cedez pentru a învinge. Niciodată n-am să fug din lașitate și nu voi ocoli primejdia arătându-i spatele.
DA, VREAU ACEASTA!
JIGORO KANO
CAPITOLUL 1 – IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
1.1. Importanța teoretică și practică
Mobilitatea se manifestă în însușirea și dezvoltarea oricărei deprinderi motrice, și se reflecta în calitatea actului motric și implicit în valoarea performantei obținute. Afectează amplitudinea, forța, viteza, expresivitatea, suplețea, cursivitatea, etc., elementelor și procedeelor tehnice. Eficiența actului motric este dependentă în mare parte de calitatea aparatului osteo – muscular și articular, adică de capacitatea individului de a efectua o mișcare într-o articulație la maximum de "potențial anatomic". Capacitatea omului de a efectua astfel o mișcare este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de mobilitate. Etalonul mobilității este deci amplitudinea mișcării măsurată în grade unghiulare sau centimetri.
Calitatea mobilității, rezultă în principal din conformația suprafețelor articulare, dar și din calitățile mecanice ale ligamentelor și fibrelor musculare ce intră în alcătuirea mușchiului implicat într-un act motric, calități care depind de controlul sistemului nervos. Dintre toate acestea. componenta cea mai perfectibilă este sistemul nervos al cărui rol este de control optim al calităților mecanice ale mușchiului și ligamentelor, al tonusului lanțurilor musculare agoniste, de rafinare a simțului muscular (informațiile kinestezice de la nivelul proprioceptorilor din mușchi care ajung la scoarța cerebrala, și comandă acesteia înapoi către mușchi).
Rolul fiziologic esențial al sistemului nervos este acela de a face legătura dintre organism și mediul înconjurător, pe de o parte, și de a regla și coordona activitatea tuturor țesuturilor, organelor și sistemelor care alcătuiesc organismul, pe de altă parte. El primește în permanență toate informațiile și stimulii din contactul cu mediul extern, precum și toate excitațiile și stimulii proveniți din diferitele țesuturi și organe ale corpului. În urma procesării informaționale a influxurilor nervoase ce ajung la scoarța cerebrală, sunt elaborate comenzile, tot sub formă de impulsuri, spre toate organele și sistemele.
Este absolut evident astfel, că nu putem vorbi despre proprietățile mecanice ale tendoanelor și fibrelor musculare ce intră în alcătuirea unui mușchi sau despre informațiile kinestezice și proprioceptive, fără a aduce în discuție participarea și rolul sistemului nervos. Rolul fiziologic al analizatorului kinestezic constă în participarea lui la desfășurarea normală a activității motorii.
Alături de analizatorii vizual, vestibular și cutanat, analizatorul kinestezic contribuie la reglarea activității reflexe subcorticale, care are drept rezultat menținerea echilibrului și coordonarea fină a mișcărilor. Prin stimulii trimiși analizatorul kinestezic informează în permanență sistemul nervos central despre poziția corpului în spațiu, despre mișcările efectuate de segmentele corpului, cât și despre gradul de contracție al mușchilor.
Pe baza acestor informații se elaborează comenzi, respectiv, influxuri nervoase motorii care descărcându-se în mușchii striați produc tonusul muscular și contracțiile musculare adecvate. Unii autori pornind de la distincția între postura statică și cea de mișcare – kinetică, apreciază că pot fi delimitate două subsisteme, și anume: subsistemul proprioceptiv și subsistemul kinestezic. Subsistemul proprioceptiv integrează semnalele ce poartă informația despre poziția statică, în spațiu, a fiecărui segment al corpului și al unora în raport cu altele, semnalizare realizată cu precădere în timpul repaosului și al mișcărilor pasive.
Subsistemul kinestezic operează în timpul mișcărilor active furnizând informații despre amplitudine, ritm, traiectorie, grad de încordare musculară – forță. În practica activităților motrice desfășurarea acțiunilor motorii presupune permanentă corelare a semnalelor proprioceptive (posturale) cu cele kinestezice (de mișcare), pe baza cărora se realizează modelele și programele de acțiune.
Dinamica stărilor posturale și a mișcărilor, schemele și programele motorii elaborate solicită o continuă corelare a semnalelor, iar prin sistematizarea repetată a informațiilor secvențiale se asigură apariția unor modele (pattern-uri senzorio – motorii) generalizate, ce fac posibilă anticiparea, comutarea și folosirea lor ca adevărate subrutine în constituirea a noi și noi programe. Desfășurarea actelor motrice intenționale intră în categoria generală de rezolvare de probleme, în cazul nostru probleme motrice. Etapele de activare și generare a mișcărilor (voluntare) sunt următoarele.
Perceperea, evaluarea situației și a aspectelor pe care individul le sesizează. Anticiparea modificării situației, care prin intermediul acțiunilor sale trebuie să revină la normal. În această etapă este deja prezentă problema motrică și conține mai multă informație decât în etapa anterioara. Decizia asupra acțiunii pe care urmează să o întreprindă. Decizia asupra modului de acțiune și a resurselor disponibile Aceste etape reprezintă un program de rezolvarea a problemei după care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de activitate motrică.
Rezolvarea unei probleme motrice implică fie selecția celor mai adecvate mijloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a acestora sau elaborarea de mijloace noi. Noțiunea de problemă motrică nu trebuie limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns imediat disponibil și care trebuie să-și elaboreze mijloace (programe) de rezolvare în întregime noi.
În judo-ul contemporan este foarte importantă mobilitatea articulară și odată cu ea, elasticitatea musculară. Judo, după cum se știe, este un sport individual de luptă ce necesită o pregătire amănunțită, eșalonată pe o perioadă îndelungată de timp și necesită o ambiție și caracter de fier pentru cunoașterea și aprofundarea lui.
Judo se trage din una dintre cele mai vechi ramuri de sport din lume, păstrându-și intact formativ și constructiv caracterul apelând la calitățile fizice, psihice și moral-volitive ale omului aflat într-o continuă perfecționare. Judo își propune nu numai dezvoltarea tehnică și tactică a sportivilor, ci și cea fizică, așa încât prin această temă se va prezenta modul cum mobilitatea poate ajuta la realizarea dezvoltărvoluntare) sunt următoarele.
Perceperea, evaluarea situației și a aspectelor pe care individul le sesizează. Anticiparea modificării situației, care prin intermediul acțiunilor sale trebuie să revină la normal. În această etapă este deja prezentă problema motrică și conține mai multă informație decât în etapa anterioara. Decizia asupra acțiunii pe care urmează să o întreprindă. Decizia asupra modului de acțiune și a resurselor disponibile Aceste etape reprezintă un program de rezolvarea a problemei după care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de activitate motrică.
Rezolvarea unei probleme motrice implică fie selecția celor mai adecvate mijloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a acestora sau elaborarea de mijloace noi. Noțiunea de problemă motrică nu trebuie limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns imediat disponibil și care trebuie să-și elaboreze mijloace (programe) de rezolvare în întregime noi.
În judo-ul contemporan este foarte importantă mobilitatea articulară și odată cu ea, elasticitatea musculară. Judo, după cum se știe, este un sport individual de luptă ce necesită o pregătire amănunțită, eșalonată pe o perioadă îndelungată de timp și necesită o ambiție și caracter de fier pentru cunoașterea și aprofundarea lui.
Judo se trage din una dintre cele mai vechi ramuri de sport din lume, păstrându-și intact formativ și constructiv caracterul apelând la calitățile fizice, psihice și moral-volitive ale omului aflat într-o continuă perfecționare. Judo își propune nu numai dezvoltarea tehnică și tactică a sportivilor, ci și cea fizică, așa încât prin această temă se va prezenta modul cum mobilitatea poate ajuta la realizarea dezvoltării fizice, cum poate influența obținerea performanțelor în judo. În toate manualele de specialitate se scrie despre conceptul de " judo modern", bazat pe creșterea spectaculoasă a nivelului performanței.
A crescut foarte mult viteza de execuție a procedeelor, tehnica de execuție a suferit unele schimbări, fiind adaptată în funcție de caracteristicile sportivilor, se pune accent pe lucru în forță, se lucrează mult pentru mobilitate și echilibru.
Toate acestea au ca punct fundamental gimnastica și mai exact gimnastica specifică, acesteia acordându-i-se un rol major în antrenamentul de judo, în funcție de categoriile de vârstă. Din lecturarea manualelor de judo se ajunge la concluzia că majoritatea autorilor se referă doar la descrierea tehnicii și a metodelor de învățare a acestora, fiind neglijată o parte foarte importantă: importanța mobilității în judo.
Un judokan foarte elastic poate scăpa dintr-o fixare mult mai ușor sau dintr-un procedeu prin contraatac, sau poate evita o căzătură de ippon. Pentru acest lucru este foarte importantă mobilitatea spatelui.
De asemenea judou-l fiind un sport de căderi în unele cazuri accidentările sunt din nefericire foarte frecvente. Prin dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității mușchilor aceste accidente se reduc. În judo s-a dovedit că nu trebuie neapărat o foarte mare forță. Mult mai importante sunt viteza de execuție și de reacție, tehnica de efectuare a procedeului și mobilitatea. În această lucrare am insistat pe perfecționarea procedeului Uchi-Mata printr-o serie de exerciții din gimnastică pentru dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare.
Acest procedeu este utilizat de foarte mulți judoka, majoritatea înalți. Pentru o mai buna tehnică în aplicarea lui în luptă, necesită o foarte mare mobilitate a articulației coxo-femurale, a articulației humero – scapulare dar și a spatelui. Am realizat un program de exerciții fizice pentru o săptămână care vor fi aplicate la sfârșitul fiecărui antrenament de judo timp de 6 luni de zile.
După fiecare antrenament se va marii gradul de intensitate și numărul de repetări. Acest program urmărește perfecționarea procedeului Uchi – Mata precum și creșterea mobilității care este foarte importantă în fiecare meci din competiție, scoțându-se în evidența și conotațiile de ordin psihic ce derivă din aceasta. Prin aceste câteva punctări succinte asupra modului de tratare a lucrării s-a încercat să se reliefeze în mare, caracterul formativ al gimnasticii în judo și modul în care, prin intermediul ei, se va obține creșterea performanței.
1.2 Motivația alegerii temei
Tema aleasă prezintă interes, atât în rândul sportivilor judoka, implicați direct în procesul de pregătire, cât și în rândul specialiștilor. Fiind un subiect prea puțin tratat în manualele de specialitate, însă cu o importanță majoră în antrenament și în obținerea performanțelor, acest fapt m-a determinat să-l tratez mai pe larg, să realizez un program de exerciții pentru dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculaturii în urma căruia judoka juniori își vor perfecționa calitățile motrice în efectuarea procedeului Uchi-Mata, reușind astfel o performanță mai mare.
Tema prezintă o serie de elemente interesante, care vor fi punctele de plecare în realizarea lucrării și în emiterea unor concluzii în urma cercetării.
Având ca punct de referință realizarea performanței în domeniu, acest fapt m-a determinat să tratez tema, încercând să scot în evidență modul cum influențează elementele din gimnastica artistică cu referire la mobilitatea articulară, realizarea performanțelor sportivilor judoka.
Am ales această temă deoarece în cărțile de specialitate nu prea se explică importanța mobilității; dar eu practic judo de performanță și am observat că fără o bună mobilitate nu se obțin performanțe remarcabile. Fiind puțin rigidă nu reușeam să mă modelez foarte bine pe adversar și de aceea am avut numeroase înfrângeri. Nu puteam să evit toate procedeele prin contraatacuri.
Peste ani mi-am dat seama singură de faptul că mobilitatea este foarte importantă. Am reușit sa remediez această problemă și acum îmi este mult mai ușor să fac un contraatac și să câștig mult mai ușor.
Astăzi, în general, în toate sporturile vârsta de inițiere este mai scăzută ca în trecut.
Aceasta s-a produs mai ales în gimnastică, baschet, patinaj, scrimă și nu în ultimul rând în judo, unde vârsta de inițiere începe pe la 4-6 ani, aceasta fiind o perioadă de joacă dar cu mare importanță, urmând apoi o perioadă de stagnare între 6-8 ani, de acumulare continuă ce se observă aproximativ un an, care în ultimă instanță duce la un salt calitativ. De la 8-9 ani până la 10-12 ani se poate începe specializarea, iar între 16-19 ani intervin concursurile de o mare amploare.
În această lucrare am vorbit despre copii juniori III de vârstă cuprinsă între 12-13 ani. Când sunt mici copiii au mobilitate naturală foarte bună. Cu timpul aceasta se pierde datorită nefolosirii sau a dezvoltării unor mușchi și ligamente care fac mișcări incomplete.
Cu cât vârsta sau dezvoltarea nespecifică a mușchilor și ligamentelor este mai mare, cu atât timpul necesar refacerii mobilității pierdute creste. Antrenorii trebuie să aibă în vedere acest lucru și să insiste pe dezvoltarea mobilității.
Astfel, după această cercetare, antrenorii se pot inspira despre importanța mobilității articulare în judo, despre corectitudinea efectuării procedeelor sau a contraatacurilor de către judokanii cu o mobilitate articulară bine antrenată.
1.3. Istoricul judo-ului
Originea artelor marțiale japoneze este foarte vagă și lucrurile cunoscute astăzi sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuși, sistemul artelor marțiale takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de jujutsu japonez. Fondatorul sistemului preda jujutsu într-o manieră bine structurată.
În următorii câteva sute de ani, artele marțiale au fost perfecționate de Samurai care studiau toată viața 20-30 de forme de arte marțiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată – jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu și tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.
În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizația japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) și declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marțiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele marțiale, oamenii nu erau încurajați să învețe sau să le practice deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe școli bune de jujutsu au început să dispară.
Pentru a supraviețui în timpul Restaurației Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul și a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo și-a găsit loc în educația fizică și sport.
Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toți și de asemenea dezvolta individul. Era o educație fizică completă și nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supraviețuirea jujutsu în timpul Restaurației Meiji. El a preluat jujutsu și l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită judo.
În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare și pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.
În satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano pe 28 octombrie 1860. În 1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo. Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălțime și bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a își îmbunătăți sănătatea și în același timp să învețe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în școala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano și-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă marțială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea și tehnici de lovitură și de apucare.
După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la școala Kito ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă și mai moderată.
În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic și cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu, cum ar fi sekiguchi-ryu și seigo-ryu. El a înțeles foarte repede că râvnea la o cunoaștere mentală care lipsea din învățăturile maeștrilor săi. Încerca să înțeleagă superioritatea controlului pe care maeștri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor școli, I Ching (Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.
În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învățase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învățate de la diversele școli într-un sistem pentru a crea un program de educație fizică care să dezvolte atât calitățile fizice cât și cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.
Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări și apucări, a adăugat și câteva elemente personale și a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini și picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obținut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) și kan (sală sau loc). În consecință se obține “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) și do (drum sau cale) obținându-se “calea lină”.
Kano și-a înființat școala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior școala s-a dezvoltat și s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri) și nouă studenți în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele și mai mult de 1 milion de vizitatori anual.
Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică și a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.
În 1886, datorită rivalității dintre școlile de jujutsu și cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenții lui Kano au câștigat ușor competiția, stabilindu-se astfel superioritatea judo-ului și a principiilor și tehnicilor sale practice.
Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei țeluri: educația fizică, eficiența în concurs și antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marțială era de așa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, șuturile, anumite luxații și alte tehnici prea periculoase pentru competiții erau predate doar studenților avansați.
Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa și Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga judo și de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice și la întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condițiilor grele de muncă, mai mulți studenți ai lui Jigoro Kano și-au dăruit existența propagării judo-ului în țări străine.
În 1892, judo a început să se răspândească în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în fața societății japoneze din Londra a istoriei și dezvoltării judo-ului.
În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înființată Asociația Purtătorilor de Dani Kodokan.
Pe 24 iulie 1905, reprezentanții principalelor școli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo și pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive. Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei școli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).
În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.
În 1909, Kodokan a devenit Fundație Oficială a Japoniei. În același an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internațional Olimpic.
În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranță și în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educație japonez. În același an, au luat ființă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociația Centurilor Negre Kodokan și Asociația Japoneză de Atletică. Începând cu a V-a olimpiadă, desfășurată la Stocholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice și întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaționale și a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse. În 1921, s-a înființat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.
Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficiență) și Jita-kyoei (beneficii și bunăstări reciproce), accentuând astfel latura morală și spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul țel era de a perfecționa individul astfel încât să fie de folos societății. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În același an, s-a înființat Societatea Culturală de Judo Kodokan.
Pe parcursul vieții, Kano a obținut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiți doar de fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii și a sportului japonez în general, fiind numit în consecință “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuția deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieții sale.
Pe lângă calitățile sala de inovator și bun administrator, Kano era și un luptător iscusit, lucru susținut de toți judoka avansați, care s-au recunoscut învinși în fața lui Kano.
În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internațional Olimpic de la Cairo, unde a reușit să nominalizeze Tokyo pentru desfășurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.
Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învățat ca o tehnică de luptă. Cei selecționați pentru forțele de comando și servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.
Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câștigat 3 medalii de aur, și una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internațional.
Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuși în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 și adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obținute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.
De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferențele de greutate nu erau importante. Toți se luptau între ei.
Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuți erau față în față, de obicei câștiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziție la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeștri se temeau că aceasta însemna sfârșitul judo-ului ca artă. Inițial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.
A doua linie era învățarea judo-ului de către copii. Inițial, judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învățat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.
Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere judo competițional. În consecință, unele cluburi practică judo exclusiv pentru a participa la competiții.
Alte cluburi pun accent pe calități. Ei repetă mișcările de foarte multe ori până devin instinctive și își dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradițional.
1.4 Ipoteza de lucru
Lucrarea, prin formă și modul ei de prezentare, încearcă să scoată în evidență importanța mobilității articulare și a elasticității musculare în judo-ul de performanță, și considerăm că prin folosirea corectă a mijloacelor de dezvoltare a mobilității se pot îmbunătății executarea corectă și cu maximă eficiență a procedeelor câștigătoare în judo.
Concomitent cu acest obiectiv de prim-plan se încearcă să se demonstreze rolul exercițiilor de gimnastică în antrenamentul de judo pentru obținerea unor performanțe mai bune.
1.5 Scopul urmărit
Această temă are ca scop dezvoltarea și îmbunătățirea bazei teoretico – metodice a disciplinei sportive judo, în vederea aplicării cunoștințelor aflate în studiu și cercetare în practică, pentru îmbunătățirea și perfecționarea mobilității articulare și a elasticității musculare, având ca scop final creșterea performanțelor sportivilor judoka și de asemenea scăderea numărului de accidentări.
Consider că aplicând corect mijloacele și exercițiile descrise în lucrarea de față, performanțele sportivilor practicanți ai acestei frumoase ramuri sportive judo vor fi mai strălucite și mai valoroase.
CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
Particularități morfo – funcționale și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial
Educația fizică școlară, pe lângă rolul ei educativ are și un important rol biologic, de optimizare a dezvoltării fizice, de prevenire a îmbolnăvirilor prin mărirea rezistenței organismului față de factorii nocivi ai mediului. Are de asemenea un rol important în igiena mentală prin caracterul ei relaxant, deconectant.
Perioada pubertară este caracterizată printr-o creștere accentuată atât pe plan somatic cât și funcțional și psihic. Din punct de vedere morfologic structura oaselor se apropie de cea a adultului.
Una dintre caracteristici este creșterea în greutate ,dar mai ales în înălțime pe seama lungirii membrelor în timp ce toracele și bazinul rămân în urmă. Se creează o asimetrie corporală, picioare și mâini lungi, trunchi scurt și plat, cap mare, musculatură slab dezvoltată, hiperlaxitate a articulațiilor.
Sistemul osos, deși tinde spre solidificare, mai prezintă pericolul deformării și în special al deformării coloanei vertebrale, ca efect al unor poziții incorecte în bancă, la masă sau din cauza unui efort fizic unilateral.
Mușchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor și nu în grosime. Ca atare forța lor este mai mică. La fete se observă depuneri de țesuturi adipoase în special în jurul șoldurilor. Greutatea masei musculare este relativ mică față de greutatea corpului. La vârsta de 13-15 ani creșterea forței se face mai lent. Începând cu clasele a VI-a și a VII-a pot fi introduse în lecțiile de educație fizică, exerciții speciale pentru dezvoltarea forței.
Tonusul muscular scăzut predispune la deformări ale coloanei vertebrale, apariția sau accentuarea piciorului plat.
Din punct de vedere funcțional se constată că, deși masa și volumul inimii cresc, mușchiul cardiac nu se dezvoltă în același ritm. La nivelul scoarței cerebrale se produc puține modificări morfologice.
Dezvoltarea aparatului cardio-vascular se face continuu, dar în ritm lent, cu unele diferențieri între fete și băieți.
Creșterea vaselor sanguine este mai mică decât a inimii, crește astfel presiunea sanguină, deci inima trebuie să depună un efort mai mare. Aparatul respirator face față cu greu nevoilor organismului. Plămânii, fiind mai puțin rezistenți, sunt supuși unor infecții.
Un rol important îl ocupă începutul maturizării sexuale, hormonii sexuali influențând activitatea tuturor organelor și sistemelor organismului, inclusiv sistemul nervos. Astfel, echilibrul dintre excitații și inhibiții este dereglat, excitabilitatea la nivelul scoarței aste crescută copiii devin susceptibili, neastâmpărați, uneori impulsivi, trec repede de la o stare la alta.
Acest proces este însoțit de apariția caracterelor secundare:schimbarea vocii, apariția pilozității pe față (la băieți), dezvoltarea glandelor mamare (la fete).Odată cu aceasta începe să se manifeste și atracția specifică pentru sexul opus.
Datorită prefacerilor de natură somato-funcțională și psihică, fetele încearcă să se sustragă de la activitățile de educație fizică .Din punct de vedere psihic, dezvoltarea este subordonată creșterii impetuoase, dezvoltării organismului.
Această perioadă a fost denumită "vârsta hainelor scurte'', vârsta dizgrației",din cauza creșterii intense în înălțime, a membrelor, a nasului, în raport cu fața. Interesele elevului se diversifică, dorința de afirmare devine puternică încrederea în forțele proprii depășind în multe cazuri posibilitățile reale.
Atât fetele cât și băieții au accese de obrăznicie și încăpățânare, ca reacție la opoziția adultului față de aspirațiile și tendințele lor.
Gândirea devine abstractă și foarte critică; memoria este acum logică și în general capacitatea de asimilare crește. Spiritul de observație se dezvoltă și în legătură cu unele interese și manifestări ale curiozității. Activitatea școlarului la această vârstă este marcată de erotizarea conduitei și atitudinii față de sexul opus.
Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu,în expresiile extraordinare ale mimicii și pantomimei,prin treceri de la stări de excitație la închiderea în sine. Prieteniile se leagă de obicei între parteneri de același sex. Este perioada descoperirii de sine, a trezirii interesului pentru propria persoană și a grijii pentru ținută.
Cunoașterea aprofundată a particularităților morfo – funcționale și psihice ale fiecărui copil cu care lucrăm este singura cale care permite evitarea suprasolicitării organismului prin eforturi exagerate sau excesul de prudență, copilul fiind solicitat la un nivel superior posibilităților sale.
Metode de cercetare folosite
a) Studiul bibliografic
b) Observația
c) Convorbirea
d) Metoda experimentală
e) Ancheta;
f) Metoda testelor
g) Metoda statistico – matematică
h) Metoda planificării
Practica instructiv-educativă, antrenamentul sportiv, constituie principalul izvor de cercetare științifică, de îmbogățire a conținutului metodicii judo-ului. Între teorie și practică există o strânsă legătură, ele împletindu-se armonios și sprijinindu-se una pe alta. Uneori, practica o ia înaintea teoriei, datorită descoperirii de către antrenori sau sportivi a unor căi de rezolvare a obiectelor planificate.
În acest caz, teoria va analiza cauzele care au determinat realizarea a noi performanțe, stabilind și mijloace noi, fundamente științific și pe care le va aplica în practică. Atunci când teoria se sprijină pe datele celorlalte științe ca: fiziologia, psihologia, biomecanica, biologia, pedagogia, etc. o poate lua înaintea practicii, deschizând noi căi în vederea obținerii rezultatelor superioare.
Metodele de cercetare folosite în cadrul acestei lucrări sunt:
Studiul bibliografic: am folosit un material bibliografic care s-a referit la problemele generale și specifice ale temei luate în studiu.
Observația – este o metodă de cercetare prin care se studiază anumite aspecte direct în cadrul antrenamentului, urmărind execuția diferitelor tehnici sau comportarea sportivilor în diferite situații. Prin metoda observației se poate nota zilnic spre exemplu, modul de execuție a unui procedeu, particularitățile de execuție, respectarea principiilor de bază a dezechilibrărilor, etc.
Metoda convorbirii – duce la elucidarea unor probleme și la elaborarea unor concluzii cât mai juste, în urma unor discuții, schimburi de păreri, opinii, constatări între specialiști sau între cercetători și sportivi.
Metoda experimentală: pentru ca relația dintre fenomene să poată fi evidențiată în mod semnificativ, în vederea confirmării sau infirmării ipotezei, se stabilesc, de regulă, două grupe:una experimentală, căreia i se administrează variabila independentă, și alta de control, căreia nu i se administrează variabila independentă. În cazul de fată la clasa de experiment (eșantion) se vor modifica condițiile prin introducerea unor elemente noi (variabile independente).
Ancheta: această metodă folosește chestionarele și interviurile. În experiment am utilizat interviul care constă din discuția tematică dintre cercetător și subiect, pe baza unor întrebări tematice. Prin acesta am urmărit interesele și motivația elevilor pentru activitatea de educație fizică.
Metoda testelor: testele sunt folosite în mod deosebit în metoda experimentală îndeplinind rolul de probe funcționale. Metoda testelor constă în cronometrarea și măsurarea rezultatelor inițiale și finale, compararea lor și înregistrarea lor în tabele.
Metoda statistico-matematică
Am folosit această metodă în vederea exprimării cantitative a raporturilor calitative, în vederea interpretării și prelucrării statistice a datelor numerice culese în experiment.
Cu ajutorul acestei metode am calculat următorii indici statistici:
1. Media aritmetică ( x )
2. Mediana (Me )
3. Abaterea medie (Am )
4. Abaterea standard ( 5 )
5. Coeficientul de variabilitate ( CV %)
Studierea ultimelor noutăți din domeniul judo – ului – aceste metode ajută pe antrenor să se documenteze, să cunoască problemele specifice care-l preocupă pe specialiștii din țară și străinătate.
Metoda planificării – prin intermediul ei se realizează planificarea optimă a diferitelor mijloace sau procedee, acestea făcându-se numai în urma cunoașterii gradului de pregătire al sportivilor și nivelul performanțelor acestora.
Rezultatele obținute prin diferite metode de cercetare, dacă sunt cunoscute de antrenor, ușurează cercetarea prin datele pe care le pune la dispoziție.
Pe lângă problemele de strictă specialitate se studiază și probleme generale ale metodicii antrenamentului sportiv, probleme de fiziologia sportivului, psihologia sportivă, probleme privind tratamentul farmacologic în vederea refacerii organismului după efort.
Aceste probleme enunțate anterior sunt cu privire la antrenamentul generalizat în judo, pentru a forma o viziune per ansamblu asupra metodelor care stau la baza cercetării lucrării de față.
În continuare se vor prezenta metodele de cercetare strict particularizate pentru gimnastica specifică în judo.
Metoda observației
Pentru a realiza ulterior programarea mijloacelor specifice ale gimnasticii am realizat vizionări de antrenamente la CȘS Gloria Arad având acces la toate categoriile de vârstă: copii, juniori vârsta 11-12 ani.
Metoda convorbirii
A avut un rol foarte important în realizarea scopului final al lucrării, stând la baza elucidării unor probleme referitoare la dozarea și planificarea mijloacelor specifice ale gimnasticii în antrenamentele judo.
Studierea ultimelor noutăți în domeniul judo-ului
Pe lângă multitudinea de materiale avute la îndemână pentru realizarea lucrării, materiale ce în mare parte nu sunt ediții noi, am folosit vizionarea a trei casete video (antrenamente ale lotului național de seniori al Franței, lotului olimpic al Ungariei, antrenamente pe categorii de vârstă), care au stat la baza realizării planificării mijloacelor gimnasticii specifice pe categorii de vârstă.
Metoda planificării
Are rolul cel mai important în comparație cu celelalte amintite, ea fiind cea care încheie partea de cercetare.
Având în vedere faptul că tema lucrării este “Formele de manifestare a gimnasticii în judo, importanța și ponderea ei în antrenament pe diferite categorii de vârstă” ea nu permite să fie folosite metode experimentale, cercetarea constând în realizarea și planificarea mijloacelor gimnasticii specifice în funcție de vârstă.
Acestea sunt metodele ce stau la baza cercetării, accentul căzând însă pe planificarea care înglobează datele survenite în urma observației, convorbiri și studierii materialelor de actualitate.
Pe lângă planificarea optimă a mijloacelor gimnastici specifice pe categorii de vârstă, acest capitol prezintă și ponderea timpului afectat gimnasticii, cu referire însă și la modul de evoluție al acestuia de la copii la juniori și nu în ultimul rând la seniori.
În paralel cu prezentarea timpului acordat gimnasticii specifice pe categorii de vârstă va fii prezentat și modul de creștere al complexității mijloacelor de gimnastică în funcție de vârstă.
2.3 Mobilitatea articulară și elasticitatea musculară
1) Caracteristicile articulare:
– forma, structura, tipul articulației. Acestea sunt date anatomice individuale care pot fi ameliorate în mai mică măsură.
2) Elasticitatea musculară:
– aceasta poate fi modificată pe termen lung (prin modificări biochimice și structurale ce determină calități superioare) sau pe termen scurt (prin creșterea temperaturii corporale prin încălzirea specifică).
3) Temperatura mediului ambiant:
– mobilitatea se îmbunătățește la temperaturi mai mari.
4) Vârsta și sexul:
– mobilitatea are valori superioare la copiii între 11-14 ani și la femei. Diferențele se explică printr-o serie de particularități care țin de compoziția corporală, diferențe hormonale,etc.
5) Oboseala psihică sau fizică
– acestea produc dereglări în mecanismele neuro – musculare responsabile de capacitatea de relaxare și întindere.
Oscilații diurne ale factorilor biologici:
– determină un nivel scăzut al mobilității în timpul dimineții și o creștere a ei după-amiaza și seara.
Formele de manifestare a mobilității
– Mobilitate generală – se manifestă la nivelul principalelor articulații;
– Mobilitate specială (specifică) – se manifestă la nivelul unei anumite articulații, solicitate de un anumit tip de activitate.
După tipul de forță determinată, mobilitatea poate fi activă sau pasivă.
Mobilitatea activă rezultă din acțiunea forțelor interne ale executantului prin activitatea simultană a musculaturii agoniste și antagoniste. Exemplu: cumpăna verticală.
Mobilitatea pasivă se realizează prin intermediul unei forțe externe care acționează asupra articulației și mușchiului. De exemplu:sfoara din gimnastica acrobatică.
Valorile mobilității pasive sunt mai mari decât ale celei active.
Aspecte metodologice pentru dezvoltarea mobilității
Alături de celelalte calități motrice, mobilitatea are o importanță deosebită în însușirea și perfecționarea multor elemente tehnice din gimnastică: sfoara, răsturnări lente, cumpăna verticală, podul,etc.,fiind solicitate în general toate articulațiile corpului dar în mod deosebit cele coxofemurale, scapulo – humerale, ale coloanei vertebrale și labei piciorului.
Dezvoltarea mobilității este legată de dezvoltarea forței. Practicarea exagerată a exercițiilor de forță cu accent pe contracții unilaterale, neglijând dezvoltarea elasticității, conduce la scăderea mobilității articulare, ceea ce poate avea ca efect reducerea amplitudinii mișcării, apariția rigidității, scăderea supleței, cu implicații nefavorabile asupra formei de execuție sau a tehnicii anumitor elemente.
În cazul folosirii unor mijloace care dezvoltă în mod exagerat mobilitatea se produce fenomenul contrar, laxitatea.
Datorită laxității prea mari suferă forța, fapt care -1 pune pe executant în situații dificile.
Dezvoltarea mobilității și a forței trebuie făcute armonios în așa fel încât să se realizeze amplitudinea necesară elementelor din gimnastică, să se asigure necesitățile unei pregătiri tehnice superioare.
Exercițiile pentru dezvoltarea mobilității trebuie executate zilnic, timp de aproximativ 3 luni. Odată obținută, mobilitatea se menține exersând prin cel puțin 2-3 antrenamente săptămânal.
Exercițiile stabilite se execută în serii de 10-15 repetări,cu amplitudine crescută. La dozarea numărului de repetări din fiecare serie trebuie să se țină seama de particularitățile individuale și de gradul de mobilitate a articulației.
Pentru dezvoltarea mobilității se selecționează exerciții care favorizează lungirea fibrelor musculare cu condiția ca acestea să se execute cu maximum de amplitudine.
De exemplu:
balansări;
arcuiri;
rotări;
mișcări cu ajutorul partenerului;
elemente de mare mobilitate etc.
În conținutul lecției de educație fizică exercițiile de mobilitate se include în veriga a doua și în partea fundamentală a lecției, în momentul destinat dezvoltării calităților motrice.
Multitudinea exercițiilor destinate dezvoltării mobilității pot fi grupate astfel:
Exerciții active:
– exerciții libere pentru brațe, picioare, trunchi (flexii, extensii, circumducții);
– exerciții libere pentru brațe, picioare, trunchi urmate de arcuiri și îndoiri accentuate de arcuiri;
– mișcări de balansare;
– exerciții libere executate cu partener;
– exerciții libere executate cu îngreunări;
– exerciții executate cu și la aparate;
– exerciții și elemente din conținutul gimnasticii acrobatice și ritmice.
Exerciții pasive:
– exerciții executate cu ajutorul partenerului (întindere) –exerciții executate cu obiecte și aparate (bastoane, scară fixă, etc.);
– exerciții de relaxare.
Calitățile motrice forța, viteza, rezistența, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară sunt atribute esențiale ale forței motrice a organismului, realizate prin corelarea organelor și a sistemelor.
Mobilitatea articulară și elasticitatea musculară sunt funcții ale organismului omenesc, fără de care deplasarea segmentelor și a întregului corp în spațiu nu este posibilă.
Mobilitatea articulară în limitele naturale de manifestare este o funcție caracteristică, rezultată din însăși existența sistemului articular al corpului.
Se poate spune că un individ are o claritate motrică suficient sau insuficient de dezvoltată în raport cu solicitările unei anume activități, în cazul nostru sportive. Această calitate trebuie astfel dezvoltată și perfecționată, încât să se integreze fără dificultăți în angrenajul întregului organism în cadrul activității respective și să-și susțină cu ușurință rolul care-l are, rol pe care nu-l poate îndeplini decât pe fondul celorlalte calități motrice cu care se completează în permanență.
Gradul natural de mobilitate articulară este condiționat de o serie de factori cu caracter general, cum sunt vârsta și sexul, dar mai ales de o serie de factori specifici: natura articulațiilor, structura capsulelor, a ligamentelor, tendoanelor, ca și a mușchilor direct interesați. Este știut că această calitate motrică evoluează invers proporțional cu vârsta. Pe parcursul evoluției sale, articulația suferă o serie de modificări în ceea ce privește gradul de mobilitate.
Exercițiile fizice, prin tracțiunile, presiunile sau torsiunile exercitate la nivelul articulaților, le activează, le mențin un anumit grad de mobilitate și întârzie, pe cât posibil, procesul de îmbătrânire, de osificare prematură, de micșorare a funcțiilor acestora.
Ținând seama că mobilitatea articulară și elasticitatea musculară sunt influențate de celelalte calități motrice și că le influențează la rândul lor, apare ca o necesitate preocuparea pentru mărirea și perfecționarea gradului de mobilitate și elasticitate. Forța, viteza, rezistența, cărora le adăugăm și mobilitatea articulară și elasticitatea musculară, sunt calități motrice care trebuie dezvoltate și perfecționate într-un raport stabilit, în funcție de scopul urmărit și de caracteristicile de dezvoltare a subiectului.
Mobilitatea constituie o condiție indispensabilă pentru efectuarea unei execuții tehnice cu amplitudine și argumentează totodată ușurința de execuție a unui procedeu tehnic.
Prin mobilitate se înțelege „ particularitățile morfo – funcționale ale aparatului locomotor care determină gradul de lașitate a verigilor acestuia” ( P. Matveev și D. Novikov), fiind exprimată ca o „capacitate a omului de a executa mișcările cu amplitudine mare” ( D. Harre).
În judo, mobilitatea reprezintă capacitatea sportivului de a executa procedeele tehnice cu amplitudine mărită conferind execuției un grad sporit de calitate și eleganță.
Pentru nominalizarea acestei calități motrice în literatura de specialitate se folosesc două noțiuni: cea de suplețe și mobilitate. Acestea două sunt sinonime chiar dacă conceptul de suplețe se referă la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor, mușchilor și mobilitatea la articulație ca sursă a amplitudinii mișcării.
Prezența ei este impusă de cerințele tehnicii, în primul rând și, în al doilea rând, de faptul că pentru executarea mișcării cu viteză maximă, ușurință și eficacitate este nevoie de o amplitudine superioară celei obișnuite în propria ramură de sport. Exercițiile care dezvoltă mobilitatea întăresc concomitent articulațiile și consolidează ligamentele și fibrele musculare, măresc elasticitatea mușchilor, capacitatea lor de întindere, reprezentând astfel un mijloc foarte eficace de prevenire a traumatismelor musculare.
O bună mobilitate este necesară în toate actele motrice și împreună cu celelalte calități determină parametrii și caracteristicile mișcărilor. Când sunt mici, copiii au mobilitate, dar ca performanță, mobilitatea scade cu vârsta după pubertate, mai ales la băieți, probabil din cauza creșterii masei musculare, a staturii și a forței mușchilor. De aceea, mobilitatea trebuie antrenata de+a lungul tuturor etapelor de dezvoltare a tinerilor sportivi.
Pentru că mobilitatea poate fi mai ușor dezvoltată la vârste mici, antrenarea mobilității trebuie să facă parte din programul de pregătire al fiecărui copil sau junior, indiferent de pregătirea sportivă.
Odată atins gradul de mobilitate dorit, obiectivul programului de pregătire va fi menținerea acelui nivel. Menținerea este importantă pe tot parcursul anului, întrucât sportivii își pot pierde ușor mobilitatea prin inactivitate, iar o mobilitate diminuată îi face susceptibili de accidentări.
Etapa inițierii este, ca atare, ideală pentru începerea unui bun program de dezvoltare a mobilității. Se pune accentul pe mobilitatea generală, care implică toate articulațiile corpului, pentru că așa se va ajunge la o bună dezvoltare de bază.
Pe măsură ce băieții încep să aibă mușchi mai puternici și mai mari, se observă la ei un declin al mobilității, nivelul cel mai scăzut fiind atins în a doua parte a pubertății. În aceeași perioadă, însă, fetele continuă să aibă performanțe mai bune. Pubertatea este stadiul de dezvoltare în care diferențele de mobilitate între sexe sunt cele mai mari.
În timpul post-pubertății, tendința diferențierii pe sexe continuă. Tot fetele au mai multă mobilitate decât băieții, deși diferența nu este atât de mare ca la pubertate. Pe măsură ce fetele se apropie de adolescență totuși, pare să se instaleze un platou care se poate menține sau poate interveni chiar o descreștere la maturitate. De aceea mobilitatea generală trebuie să se afle printre preocupările constante pentru toți cei implicați în sport.
2.4 Factori care condiționează valoarea mobilității
a) Forma, tipul și forma articulației. La unii sportivi pot exista deosebiri particulare în conformația articulațiilor care limitează amplitudinea mișcării. Acestea sunt date anatomice individuale care pot fi ameliorate în mai mică măsură.
b) Elasticitatea musculara și tonusul muscular. În orice mișcare, activitatea mușchilor efectori ai mișcării (agoniști) este dublată de acțiunea mușchilor antagoniști care acționează în sensul contrar direcției mișcării, fiind deci frânători ai mișcării-și mușchii fixatori care stabilizează articulația în sensul în care este direcționată acțiunea. Cu cât mușchii antagoniști se supun mai ușor întinderii, cu atât energia necesară învingerii rezistenței lor este mai mică și implicit crește gradul de mobilitate al articulației. Aceasta poate fi modificată pe termen lung (prin modificări biochimice și structurale ce determină calități superioare) sau pe termen scurt (prin creșterea temperaturii corporale prin încălzirea specifică).
c) Temperatura mediului ambiant. Mobilitatea se îmbunătățește la temperaturi mai mari.
d) Temperatura corpului și temperatura internă a mușchiului. În urma efectuării exercițiilor de încălzire crește temperatura internă a mușchilor și, prin urmare, crește gradul de elasticitate musculară care influențează mobilitatea (Zatzyorki, investigând efectul încălzirii asupra mobilității, afirmă că o încălzire activă de 20 de minute duce la creșterea mobilității cu 21% față de o încălzire pasivă efectuată în apă caldă de 40 grade și este cu aproape 90% mai mare decât mobilitatea înregistrată fără nici o încălzire).
e) Nivelul de dezvoltare a forței. Lipsa forței musculare poate fi un factor limitativ al gradului de mobilitate. Forța musculară și mobilitatea sunt perfect compatibile întrucât, prima, depinde de diametrul mușchiului iar cea de a doua, de capacitatea de întindere a acestuia. Cel mia bun argument în acest sens îl constituie gimnaștii care sunt și puternici dar au și o mobilitate remarcabilă.
f) Vârsta și sexul. Acestea influențează mobilitatea în sensul că fetele posedă o mobilitate mai pronunțată în comparație cu cea a băieților (de Vires, 1974) iar dezvoltarea maximă a mobilității se obține în jurul vârstei de 15+16 ani (Gh. Mitra și A. Mogoș). Mobilitatea are valori superioare la copiii între 11-14 ani și la femei. Diferențele se explică printr-o serie de particularități care țin de compoziția corporală, diferențe hormonale,etc.
g) Oboseala psihică sau fizică Acestea produc dereglări în mecanismele neuro – musculare responsabile de capacitatea de relaxare și întindere.
h) Oscilații diurne ale factorilor biologic. Determină un nivel scăzut al mobilității în timpul dimineții și o creștere a ei după-amiaza și seara.
2.5 Metode pentru dezvoltarea mobilității
Mobilitatea se manifestă sub două aspecte: mobilitatea activă și mobilitatea pasivă. Ca atare, metodele de utilizare pentru dezvoltarea celor două aspecte ale mobilității vor fi diferite.
Mobilitatea activă este mobilitatea obținută prin autoactivare musculară iar mobilitatea pasivă este cea obținută prin intervenția forțelor externe (partener sau aparate ajutătoare).
Metoda activă cuprinde:
a) procedura statică, în care sportivul flexează cele două segmente până la punctul maxim de flexibilitate și menține această poziție 6-12 sec. (exemplu: din stând, aplecarea trunchiului cu atingerea solului cu palmele);
b) procedura dinamică, în care sportivul execută mișcări active cu amplitudine progresiv crescătoare (exemplu: din stând, cu sprijin la scara fixă: balansarea piciorului în lateral-ca pentru Okuri ashi barai – sau înainte și înapoi, ca pentru Uchi mata) etc.
2. Metoda pasivă, în care punctul maxim de amplitudine se obține cu ajutorul partenerului sau folosind diferite aparate, mingi medicinale etc. În această metodă, aplicarea ajutorului extern sau folosirea aparatelor trebuie să se facă cu deosebită atenție pentru a nu cauza întinderi musculare.
3. Metoda combinată (F.N.P- facilitare neuromusculară proprioreceptivă), prin care sportivul activează extensia până la limita maximă a mobilității după care, din punctul respectiv, execută o contracție izometrică maximă (6-4 sec) împotriva unei rezistențe (partener).
Indiferent de metoda folosită, antrenamentul trebuie să aibă ca finalitate dezvoltarea mobilității active. Exercițiile de mobilitate se vor efectua după o încălzire prealabilă de 10-15 minute.
Dificultatea și complexitatea exercițiilor (6-8 într-o lecție) trebuie să fie în concordanță cu vârsta și nivelul de pregătire al sportivului. Exercițiile se execută în 3 – 6 seturi a câte 10+15 repetiții, cu pauze de 10-12 sec. între seturi și 1-2 minute între exerciții.
În ceea ce privește periodizarea antrenamentului de mobilitate, dezvoltarea acestei calități se va face, în principal, în perioada pregătitoare, urmând ca în perioada competițională, să se mențină suplețea la un nivel ridicat. De fapt, exercițiile de mobilitate și streaching nu vor lipsi din cadrul lecțiilor de antrenament indiferent de perioada de pregătire.
2.6 Mușchii corpului uman
Mușchii corpului uman se grupează în trei clase .Prima clasa este formata din mușchii scheletici ,adică mușchii striați care se fixează pe schelet . Aceștia sunt controlați de SNC și împreună cu oasele pe care se fixează cu tendoane, sunt responsabili de orice mișcare voluntară, conștientă de la zâmbet până la urcatul scărilor. A doua clasă este formată din mușchii netezi .
Numele lor – la fel ca și în cazul mușchilor striați – provine de la structura lor microscopică. Rolul lor este realizarea mișcărilor involuntare ale organelor interne, de exemplu din intestin sau din vezica urinară, care nu pot fi controlate conștient , voluntar . Cea de a treia clasa este formata din mușchiul care reprezintă cea mai mare parte din masa inimii , mușchiul cardiac .
Mușchii scheletici (mușchii striați) se găsesc în întregul corp uman din creștet pana în picioare. Aceștia sunt compuși din fibre musculare, alcătuite la rândul lor din filamente; fibrele musculare se grupează în mănunchiuri mai mari numite miofibrile. Mușchii se fixează pe oase cu ajutorul unui tendon. Din cele doua capete de fixare ale mușchiului unul este numit origine , celalalt inserție terminală.
Tendonul din care pornește un mușchi este de cele mai multe ori mai scurt decât cel cu care se fixează .Punctul pornire de regula este pe o parte a unei articulații , iar punctul de fixare pe partea cealaltă , astfel în cazul contracției mușchiului se schimba poziția oaselor componente ale articulației . Capacitatea noastră de a ne mișca, de a sta stabil în picioare este datorată interacțiunii bune dintre mușchii scheletici și schelet.
Sistemul muscular este format din mușchi striați(sau somatici) și mușchi netezi, primii fiind cei care stau la baza tuturor mișcărilor corpului nostru, prin proprietatea lor fundamentală – contractilitatea. Cei peste 560 de mușchi au forme variate subîmpărțindu-se în:
– mușchi lungi (predominând în structura membrelor)
– mușchi striați (intră în alcătuirea pereților trunchiului și se află între coastele și vertebrele învecinate și mușchii lați.)
Alături de schelet, musculatura contribuie hotărâtor la determinarea și influențarea formei corpului, diferențierea ei fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea scheletului. Mișcările pe care diferiții mușchi le efectuează în jurul axelor care trec prin articulații sunt:
– flexia (apropierea a două segmente legate printr-o articulație, micșorându-se unghiul dintre ele).
– extensia (mișcarea contra flexiei, unghiul dintre segmente putând ajunge la 180 de grade sau chiar mai mult.
– abducția ( îndepărtează un segment sau membrul în întregime de corp)
– adducția ( apropie aceleași elemente de trunchi)
– rotația internă ( un segment sau întreg membrul se rotește înspre corp, în jurul axului sau vertical)
– rotația externă ( mișcarea inversă prin care membrul se învârte în afara, în jurul aceluiași ax).
În cazul antebrațului, exista o rotație specifică care poartă numele de pronație când palmele sunt orientate în jos, și respectiv supinație în cazul orientării lor către în sus. Musculatura este dispusa, ca și oasele scheletului, în marile regiuni care alcătuiesc corpul uman: trunchi, membre superioare și inferioare.
Structura mușchilor
Orice mușchi este format dintr-o fâșie de înveliș rezistentă în interiorul căreia se găsesc fibrele musculare dispuse în fascicule separate prin țesut conjunctiv și grăsos, care reprezintă 10-15%.
Fibrele musculare striate sunt celule diferențiate în sens contractil, de formă cvasicilindrică. La extremități ele se continuă cu fibrele tendinoase. În fiecare fibră musculară se termină o ramificație nervoasă; joncțiunea mioneuronală este denumită placă motorie.
În structura microscopică și elecromicroscopică a unei fibre musculare striate se disting trei formații principale:
a) sarcolema sau membrana celulară, examinată la microscopul electronic, apare ca un complex structural, constând din membrana plasmatică a fibrei musculare, acoperită de două zone optic dense, separate prin una luminoasă. Peste aceasta se găsește o zonă groasă, mai puțin densă. La exterior apare o rețea de fibrile colagene fine.
b) aparatul fibrilar contractil, este unul din componenții principali ai fibrei musculare striate, fiind alcătuit din fascicule sau coloane de miofibrile, așezate paralel în lungul fibrei musculare.
c) sarcoplasma. Constituie citoplasma necontractilă, care conține numeroase nuclee, fiind alcătuită din organitele oricărei celule active. Reticulul endoplasmatic specializat, mitocondriile foarte dezvoltate în legătură cu metabolismul oxidativ intens, precum și conținutul bogat al sarcoplasmei, în mioglobină fixatoare de oxigen, reprezintă aspecte ale diferențierii fibrelor musculare, în legătură cu funcția contractilă
După cantitatea de sarcoplasmă, mioglobină, rezervă de oxigen avem următoarele tipuri de fibre musculare:
– fibre roșii, cu un conținut mai ridicat în mioglobină, cu contracții lente, puternice, funcționând aproape continuu și obosind greu;
– fibrele musculare albe sau rapide se caracterizează prin dezvoltarea aparatului fibrilar, având sarcoplasmă mai redusă, motiv pentru care funcționează preponderent în sistem glicolitic, anaerob; au contracții rapide și obosesc ușor.
Nu există mușchi alcătuit doar din fibre roșii sau albe, dar există mușchi constituiți predominant din fibre roșii sau albe. Astfel, extensorii au în special fibre roșii, iar flexorii mai multe fibre albe.
Proprietățile mușchiului
Elasticitatea: Este proprietatea unui corp de a opune rezistență deformărilor, revenind la forma inițială la încetarea acțiunii deformatoare. O asemenea forță deformatoare pentru mușchi este întinderea(extensia). La lungimi inferioare celor pe care le prezintă în organism, mușchiul izolat, care se scurtează în vitro cu 10-20%, ușor extensibil, sub acțiunea unei forțe mici se alungește fără a-și modifica tensiunea. În această zonă, prin urmare comportamentul mușchiului este plastic, proprietatea de a nu reacționa prin modificarea formei la încetarea acțiunii forței deformante și se datorează vâscozității sale.
În zona lungimii de repaos apare în mușchi o tensiune permanentă. Care crește progresiv în raport de lungimea întinderii mușchiului. În această zonă, mușchiul prezintă un grad de elasticitate imperfectă. Aceasta din cauză că proteinele de structură ale mușchiului (A+I+Z) sunt constituite din elemente elastice pure, vâscoase, plastice și vâsco-elastice.
Mușchiul poate suporta o întindere de 150% și peste, față de lungimea inițială. Curba de întindere are inițial un modul de elasticitate ( raport între tensiune și întindere) redus, care devine apoi mare. Pe când modulul de elasticitate al Fe este 21 600, al mușchiului este de 0,001 la întinderea prealabilă redusă, și de 0,1 la întinderea puternică, având o comportare elastică imperfectă, apropiată de a cauciucului insuficient vulcanizat. Față de o întindere dată, revenirea mușchiului peste anumite tensiuni nu este totală.
Relaxarea: Un mușchi întins cu repeziciune până la o anumită lungime, dezvoltă o tensiune dată, care după un timp mai scurt sau mai lung se reduce total. Scăderea de tensiune după întindere se numește relaxare, fiind mai rapidă și mai mică la mușchii striați comparativ cu cei netezi.
Excitabilitatea: Este capacitatea, foarte diferențiată în cazul țesutului nervos și muscular, de a trece din stare de repaus în stare de excitare, sub acțiunea stimulilor care reprezintă modificări de anumită rapiditate, durată și intensitate, exercitate asupra membranei polarizate a unităților histologice. Manifestarea caracteristică a excitației este depolarizarea membranei ( potențialul de acțiune) și cuplat cu acesta, consecutiv lui, procesul de contracție.
Stimularea mușchiului se poate efectua cu agenți fizici (mecanici, termici, electrici) și cu agenți chimici (săruri de K+, acizi, baze, substanțe farmacodinammice).
Contracția musculară: Stimularea unică electrică directă a unui mușchi, sau indirectă prin nervul motor, cu un curent continuu de anumită intensitate și durată, determină o secusă musculară (scurtarea rapidă urmată de revenire). Secusa constituie o manifestare funcțională elementară, biologic activă, specifică, a contractilității mușchiului, constând în scurtarea sa și dezvoltarea de tensiune.
Analiza contracției musculare se face prin înscrierea grafică a fenomenului, cu ajutorul aparatelor numite miografe, sau cu a inscriptoarelor moderne mecano – electrice, capacitive sau inductive.
2.6.1 Stretchingul
Stretching-ul reprezintă un sistem de exerciții care influențează aparatul locomotor, în special elasticitatea musculară și suplețea, are influență asupra ținutei corpului și a respirației, asupra întregii relaxări fizice și psihice a organismului.
Stretching-ul cuprinde toată gama de exerciții de întindere a mușchilor, ligamentelor și tendoanelor. Stretching-ul duce la suplețe, mobilitate, voioșie, ușurință în mișcări dezlegând corpul de blocaje fizice și psihice. Exersând stretching-ul realizăm o multitudine de efecte pozitive asupra corpului și sufletului: în primul rând, autoperfecționarea și autocontrolul, în al doilea rând, o sănătate controlată și întreținută conștient De asemenea se previn îmbolnăvirile și se facilitează vindecarea afecțiunilor articulare, musculare, de coordonare, respiratorii, de circulație a sângelui, precum și unele afecțiuni psihice.
Stretching-ul se face prin controlul gesturilor de relaxare, fără forțări și cu perseverență. Durerea și disconfortul nu sunt specifice acestor exerciții. Înainte de executarea unui exercițiu sau procedeu este important încălzirea mușchilor și întinderea ligamentelor, pentru a preveni accidentările. După exerciții de forță sau rezistență este indicat stretching-ul pentru a păstra suplețea și a evita rigiditatea; se executa lent, fără încordare iar întinderea mușchilor se face pană la posibilitate maximă pentru a deveni cât mai flexibili. Toate aceste exerciții sunt, de fapt, niște exerciții de încălzire a mușchilor și a întregului corp, efectuate în mod inconștient.
Stretching-ul implică mai ales mișcări care întind părțile mobile ale mușchilor și articulațiilor. El întinde părțile corpului încet, astfel încât această acțiune să se sincronizeze cu respirația calmă. O dată atinsă această întindere musculară maximă, ea trebuie menținută o anumită perioadă de timp. Ele constituie un sistem de antrenament care mărește limitele de întindere ale mușchilor și articulațiilor, dezvoltă forța și rezistența mușchilor și îi ajută să rămână flexibili.
Exercițiile de stretching se pot executa în timpul încălzirii obișnuite, intercalate în mijloacele de antrenament sau ca mijloc de relaxare după antrenament. În cazul stretching-ului operează trei termeni: contracția, relaxarea și întinderea musculară.
Contracția în cazul stretching-ului este izometrică, fără modificarea lungimii mușchilor, ci numai prin tensionarea lor. Această contracție produce o mare căldură la nivelul mușchilor și, de aici, o mai lejeră activitate a fibrelor musculare. Crearea căldurii pentru fibrele musculare este importantă în obținerea relaxării și întinderii.
Întinderea este favorizată de căldura produsă, reducându-se frecarea și prevenind traumatizarea fibrelor musculare. În aceste condiții, întinderea se face lent, gradat, fără tensiuni sau violență, fără bruscări. Ea durează până la apariția senzației de durere (faza maximă) și nu mai continuă deoarece pot să apară accidentări ale fibrelor musculare sau ale ligamentelor.
Faza de relaxare dintre cele două acțiuni – contracție și întindere – este importantă pentru că în acest interval de timp se reduce tonusul muscular, iar întinderea se va putea executa în condiții optime.
Exerciții de Stretching
Cap și gât zona cervicală:
Ex. 1 Aplecarea capului înainte, mâinile la ceafă;
Ex. 2 Extensia capului, mâinile sub bărbie;
Ex. 3 Aplecarea capului spre dr., mâna dreaptă apasă capul.
Trunchi:
Ex. 4 Sprijin la scara fixă, trunchiul aplecat la 90 º, brațele întinse; întinderea mușchilor spatelui
Ex. 5 Din poziția stând; brațul stâng îndoit la 90 º, lipit de corp, brațul drept îndoit pe la spate apucă bicepsul mâinii stângi.
Ex. 6 Se menține 5-6 secunde după care se schimbă brațele.
Ex. 7 Pe genunchi, brațele întinse înainte, palmele pe sol; se întind mușchii spatelui și se mențin 5-6 secunde.
Ex. 8 Pe genunchi, sprijin pe brațele întinse; se trage aer în piept, spatele încovoindu-se și se menține câteva secunde. În această poziție se expiră aerul spatele curbându-se.
Ex. 9 Din culcat dorsal, picioarele se ridică iar genunchii se așează la nivelul urechilor, brațele rămân întinse.
Centura scapulo-humerală:
Ex. 10 Brațul stâng ridicat și îndoit la spate, iar brațul drept trage cotul stâng. Se menține 5-6 secunde, după care se schimbă brațele.
Ex. 11 Brațul stâng întins spre dreapta iar brațul drept apucă și trage cotul stâng. Se menține 5-6 secunde după care se schimbă brațele.
Ex. 12 Aplecat înainte, brațele întinse la spate. Mâinile se împreunează și se mențin 5-6 secunde.
Ex. 13 Pe genunchi, brațul stâng întins lateral corpul orientat puțin
spre dreapta. Se menține poziția după care se schimbă brațul.
Mușchii posteriori ai coapsei:
Ex. 14 Stând , trunchiul îndoit, mâinile pe sol.
Ex. 1 Stând cu picioarele încrucișate(stângul în față) trunchiul
îndoit, mâinile pe sol. Se menține 5-6 secunde după care
se schimbă picioarele. (dreptul va fi în față).
Ex. 15 Culcat dorsal, un picior întins și ridicat se apucă cu
mâinile de mușchii gambei. Se menține câteva secunde după care
se va schimba piciorul.
Ex. 16 Sprijin pe coate, bazinul sus, un picior întins în spate,
celălalt îndoit la nivelul umerilor. Se menține 5-6 secunde după care se schimbă piciorul.
Mușchii anteriori ai coapsei:
Ex. 17 Stând piciorul drept îndoit la spate, iar mâna dreaptă apucă talpa.
Ex. 18 Așezat picioarele îndoite, talpă în talpă, mâinile apucă vârful
picioarelor iar coatele apasă mușchii coapselor.
Ex. 19 Fandare laterală și menținerea poziției 5-6 secunde.
Ex. 20 Fandare înainte și menținerea poziției.
Ex. 21 Culcat dorsal, picioarele îndoite, talpă în talpă.
Menținerea poziției 5-6 secunde.
Ex. 22 Sprijin la spaliere, sau pe un scaun, piciorul stâng ridicat și îndoit în spate, iar mâna stângă apucă vârful picioarelor.
2.7 Analiza producerii și prevenirii accidentelor, la tinerii judocani
Literatura științifico-metodică este unanimă în aprecierea că judo fiind un sport de luptă, judoka sunt expuși producerii de accidente, în special traumatisme, prin contactul direct, manifestarea capacităților de forță, acțiunile de proiectare cădere, precum și alte manifestări complexe determinate de specificul luptei. Tipologia traumatismelor sau accidentelor suportate de judocani vizează, în cadrul literaturii de specialitate, criterii multiple de analiză. Studiile complexe privind apariția sau prevenirea traumelor de orice tip din judo sunt rare și incomplete. Totuși, toți autorii care se referă la aceste probleme arată că accidentele cu urmări traumatologice grave din judo se produc, în general, asupra oaselor – în legătură directă cu procesele continue de adaptare, suprasolicitare, cu densitatea minerală osoasă – și asupra articulațiilor – în relație cu starea cartilajelor și ligamentelor
Vârsta pubertară este caracterizată de un important puseu de creștere, organismul puberilor fiind foarte antrenabil dar și foarte sensibil la sarcinile ce depășesc toleranța individuală la efort, structurile aparatului locomotor pasiv prezentând un risc mărit pentru traumatisme sau leziuni Dintre relațiile critice ale acestei vârste, se evidențiază următoarele aspecte: oasele sunt mai suple, rezistența lor la tracțiune și presiune este mai mică, ceea ce limitează capacitatea ansamblului sistemului scheletic de a suporta sarcini ridicate, țesuturile tendinoase și ligamentare nu sunt încă destul de rezistente la tracțiune, datorită structurii lor micelare slab dezvoltate și proporției mai mari de substanță intracelulară, cartilajele de conjugare nu sunt încă osificate și prezintă un risc foarte mare de accidentare în cazul presiunilor puternice sau forfecărilor. În același timp, raporturile pârghiilor față de potențialul muscular devin mai puțin favorabile. Datorită adaptărilor mai lente ale aparatului locomotor pasiv în comparație cu cel activ în raport cu solicitările fizice, se impune ca dozarea efortului să se facă după o progresie riguroasă. Efortul specific din lupta de judo este mare și mediu, dar cuprinde și momente de efort mediu și mic. Oboseala senzorială sau scăderea sensibilității analizatorilor, face să scadă considerabil siguranța efectuării procedeelor. În același timp volumul și intensitatea efortului de la antrenamente, trebuie să semene cât mai mult posibil cu cel caracterizat de competiție. În funcție de diferiții parametrii ai efortului, antrenamentul sportiv atrage după sine apariția unei oboseli mai mult sau mai puțin marcante sau chiar a epuizării, care poate influența factorul de producere a accidentelor. Thomas R., Eclache J.P.(1997), arată că, datorită oboselii apărute în finalurile eforturilor fizice, se produce declinul controlului motor, însoțit de rănire.
O atenție deosebită trebuie acordată programelor de reducere a greutății în relație cu practicile caracterizate de deshidratarea prin însetare, sudorația excesivă, diuretice (înscrise de altfel și pe lista doping), purgative, saună și implicațiile nutriționale (deficiențe de minerale, în special fier, magneziu, calciu, cu implicații directe în rezistența oaselor și articulațiilor la acțiunile complexe de tracțiune, torsiune, răsucire, etc.,).
În cadrul luptei de judo, cele mai multe accidentări apar în cadrul proiectărilor și/sau căderilor. Astfel fiecare sportiv trebuie să-și însușească corespunzător, tehnica proiectărilor pentru a nu produce accidentarea partenerului sau chiar accidentarea proprie. Mai importantă apare, însă, însușirea tehnicii căderilor, pentru obținerea unei siguranțe depline în practicarea judoului. Orice judocan va efectua proiectări și căderi, indiferent de valoarea sa trecută, prezentă sau viitoare, fiind practic expus riscului de accidentare atunci când aplică greșit tehnica cerută de situația concretă. Astfel se poate considera că, pregătirea tehnică insuficientă este cea mai responsabilă de producerea accidentelor din judo. În același timp, însă, pregătirea tehnică interacționează cu ceilalți factori ai antrenamentului sportiv. Numeroși cercetători arată că principala condiționare a pregătirii tehnice este pregătirea fizică, dar în special capacitățile coordinative.
Una dintre cele mai mari discrepanțe dintre conținutul antrenamentelor și aplicabilitatea lui în competițiile de judo se referă la executarea căderilor. În literatura de specialitate se fac referiri asupra faptului că cea mai mare parte a căderilor sigure din judo se efectuează pe spate. De fapt, în cadrul învățării, toate tehnicile luptei în picioare (Nage-Waza) se sfârșesc prin căderea pe spate a partenerului. În concurs, aplicarea acestora duce la pierderea prin IPPON a meciurilor. O singură cădere este sigură și nepunctabilă. Aceasta este căderea ventrală (Mae-Ukemi). Această cădere este de fapt, singura modalitate de a rezolva favorabil situația. În concurs, toți sportivii încearcă să o aplice, dar numai unii reușesc acest lucru, din moment ce în antrenamente nu se dezvoltă aceste abilități. Sportivii care nu reușesc evitarea căderilor pe spate în competiții înregistrează efecte împotriva performanței sportive, adică fie se accidentează (nereușind o cădere sigură), fie pierd punctele sau întâlnirea ca urmare a unei căderi sigure pe spate. Repetarea căderii ventrale (Mae-Ukemi), în forma actual acceptată, adică la finalul părții de încălzire, nu rezolvă nici pe departe cerințele aplicării ei competiționale. În condițiile expuse mai sus, Mae-Ukemi trebuie practic reconsiderată. Modalitățile de predare și folosire a acesteia trebuie dezvoltate. Pentru a se minimiza punctajul aceste acțiuni, mișcări și gesturi efectuate în cădere de sportivul aruncat, se pot constitui într-un capitol separat al tehnicii judoului, nedezvoltat în momentul actual, dar care poate fi obiectivizat pe baza observațiilor practicii competiționale actuale.
Dezvoltarea tuturor calităților motrice poate influența prevenirea accidentelor sportive, dar cele mai importante sunt laturile îndemânării. Rolul major al îndemânării reiese chiar din definirea sa, ca o capacitate a organismului de a coordona precis acțiunile, mai ales în timpul angajării, când pot să apară situații noi, schimbătoare, neîntâlnite anterior. Sportivii cu o mobilitate foarte dezvoltată reușesc să-și coordoneze corpul astfel încât ei pot evita căderea pe spate în timpul competiției. Bineînțeles că acest lucru depinde și de nivelul de pregătire al adversarului. Dacă oponentul este mai bine pregătit, reușește poate să-l învingă, dar printr-o mobilitate bine antrenată poate evita căderea directă pe spate, putându-se întoarce.
CAPITOLUL 3 – CONȚINUTUL ȘI DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI
3.1 Locul, perioada, subiecții;
Au fost testați un număr de 20 judoka, băieți juniori III pe o perioadă de 6 luni (01.10.2014 – 30.04.2015) S-a luat o grupă martor formată tot din 10 sportivi și o grupă experimentală de 10. Aceștia au fost supuși după fiecare antrenament, unui program de exerciții de gimnastică și streaching pentru dezvoltarea mobilității articulațiilor și a elasticității mușchilor. Acest experiment are în vedere perfecționarea efectuării procedeului Uchi-Mata.
Experimentul s-a desfășurat la C.Ș.S Gloria ARAD la care au luat parte următorii judoka:
Grupa martor
Grupa experimentală
Verificarea inițială a subiecților
Verificarea mobilității inițiale la grupa martor
Verificarea mobilității inițiale la grupa experimentală
Grupa experimentală a fost supusă unui program de exerciții din gimnastică pentru dezvoltarea mobilității articulațiilor: scapulo-humerale; coloanei vertebrale și coxo-femurale. Aceste exerciții au fost efectuate la sfârșitul fiecărui antrenament de judo.
Grupa martor a participat normal la antrenamentul de judo fără a executa acest program de exerciții.
La început a fost testată atât grupa martor cât și grupa experimentală din punct de vedere al mobilității celor 3 articulații.
La sfârșitul acestui program, după 6 luni de zile vor fi testate din nou cele 2 grupe analizându-se rezultatele finale.
Prezentarea programului de exerciții pentru dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare
Prima zi
2 exerciții pentru articulația scapulo-humerală
1) P.I Stând pe genunchi umărul stâng pe saltea și brațul stâng întins lateral
1-4 răsucirea trunchiului spre dreapta cu tensiune pe umărul stâng
5-8 schimbarea poziției pe partea stângă și răsucirea trunchiului spre stânga
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. Sprijin pe genunchi
1-4 întinderea brațului stâng palma pe saltea și răsucirea ușoară a trunchiului
5-8 întinderea brațului drept palma pe saltea și răsucirea ușoară a trunchiului
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
2 exerciții pentru mobilitatea spatelui
1) P.I. Tori se află în poziția culcat ventral, cu brațele deasupra capului. Uke se află în stând, în spatele lui Tori, cu picioarele ușor depărtate, ținându-l pe Tori de încheieturile mâinilor
Uke ridică brațele lui Tori încet pe verticală și menține poziția 4-6 secunde;
Revenire la poziția inițială după care parteneri schimba rolurile.
Fig. 1
2) P. I. Stând cu fața la spaliere, mâinile pe spaliere la nivelul șoldului, trunchiul aplecat, picioarele depărtate
1-2 arcuiri (spatele drept)
2-4 arcuiri răsucite spre stânga
4-6 arcuiri răsucite spre dreapta
6-8 arcuiri (spatele drept)
Fig. 1 Fig. 2
4 exerciții pentru articulația coxofemurală
1) P. I. sprijin pe genunchi
1. întinderea piciorului stâng în lateral
2-4. arcuire până la posibilitate maximă
5. întinderea piciorului drept în lateral
6-8. arcuire până la posibilitate maximă
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
2) P. I. Așezat cu genunchii îndoiți, talpă în talpă, mâinile apucă tălpile
1. aplecări înainte ( mâinile trag tălpile iar coatele apasă mușchii coapselor)
2. arcuire
3. îndoiri de trunchi înainte cu picioarele întinse și depărtate
4. arcuire
5. aplecări înainte din P. I. ( mâinile trag tălpile iar coatele apasă mușchii coapselor)
6. arcuire
7. îndoiri de trunchi înainte cu picioarele întinse și depărtate
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2
3) P. I. Așezat cu un picior în lateral îndoit, cu talpa spre exterior, iar celălalt întins și cât mai depărtat
1.-4 aplecări de trunchi pe piciorul întins
– se schimba poziția invers
4-8 aplecări de trunchi pe piciorul întins
Fig. 1 Fig. 2
P. I. stand depărtat mâinile pe șold
1. fandare laterală pe piciorul stâng
2. arcuire
3. fandare laterală pe piciorul drept
4. arcuire
5. fandare înainte pe piciorul stâng
6. arcuire
7. fandare înainte pe piciorul drept
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
A 2-a zi
2 exerciții pentru articulația gâtului
1) P. I. stând depărtat, fruntea și palmele pe saltea, pe linia capului;
1-4 rotiri de cap spre stânga;
4-8 rotiri de cap spre dreapta.
Fig. 1
2) P.I. pe genunchi
1. aplecarea capului spre stânga, mana stânga apasă capul;
2. arcuire;
3. aplecarea capului spre dreapta, mâna dreaptă apasă capul;
4. arcuire;
5. aplecarea capului înainte, mâinile la ceafă apasă capul;
6. arcuire;
7. extensia capului, palmele cu degetele întinse sub bărbie împinge capul;
8. arcuire.
Fig 1 Fig 2 Fig 3 Fig 4
2 exerciții pentru mușchii spatelui
1) P. I. Pe genunchi
1-4 întinderea brațelor înainte, palmele pe sol cât mai departe de trunchi
5-8 întinderea picioarelor înapoi, sprijin pe mâini cu brațele întinse
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
2) P.I. Așezat, picioarele depărtate
1. prinderea piciorului stâng cu mâna dreaptă peste cap
2. arcuire
3. prinderea piciorului drept cu mâna stângă peste cap
4. arcuire
5. răsucirea trunchiului spre stânga, mâinile pe saltea
6. arcuire
7. răsucirea trunchiului spre dreapta, mâinile pe saltea
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2
4 exerciții pentru articulația coxo-femurală
1) P. I. Stând cu sprijin la spaliere
1-4 balansări în lateral cu piciorul stâng
5-8 balansări în lateral cu piciorul drept
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. stând cu sprijin la spaliere
1-4 balansări în spate cu piciorul stâng
5-8 balansări în spate cu piciorul drept
Fig. 1 Fig. 2
Balansările se execută corect, cât mai amplu până la posibilitatea maximă și în viteză…pentru forțarea articulației !
După un număr de antrenamente, sportivul execută aceste exerciții de balansări cu greutăți legate de gambă, sau cu coardă elastică pentru a-și antrena mobilitatea articulației piciorul și a-l pregăti pentru procedeu.
3) P. I. Stând cu piciorul stâng la spalier la nivelul șoldului
1. îndoirea trunchiului pe piciorul de sprijin (drept)
2. arcuire
3. aplecarea trunchiul pe piciorul sprijinit (stâng)
4. arcuire
5. îndoirea trunchiului pe piciorul drept
6. arcuire
7. aplecarea trunchiului pe piciorul stâng
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
4) P. I. Stând cu piciorul drept la spalier la nivelul șoldului
1. îndoirea trunchiului pe piciorul de sprijin (stâng)
2. arcuire
3. aplecarea trunchiului pe piciorul sprijinit (drept)
4. arcuire
5 îndoirea trunchiului pe piciorul de sprijin
6. arcuire
7. aplecarea trunchiului pe piciorul sprijinit
8. arcuire
A 3-a ZI
2 exerciții pentru articulația scapulo-humerală
1) P. I .Stând depărtat, brațele ridicate deasupra capului
1 aplecarea trunchiului și atingerea cu fiecare mână piciorul opus
2 arcuire
3 ridicarea trunchiului la orizontală, balansul brațelor spre lateral-sus
4 arcuire
5 aplecarea trunchiului și atingerea cu fiecare mână piciorul opus
6 arcuire
7 ridicarea trunchiului la orizontală, balansul brațelor spre lateral-sus
8 arcuire
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. stând depărtat brațele în lateral
1. extensia brațelor
2. arcuire
3. ridicarea brațului stâng sus și coborârea brațului drept jos
4. arcuire
5. ridicarea brațului drept și coborârea brațului stâng
6. arcuire
7. extensia brațelor
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
2 exerciții pentru mobilitatea spatelui
Exerciții pe perechi
1) P. I. stând spate în spate brațele apucate de la coate
– ridicări alternative de partener 10 bucăți
Fig. 1
2) ) P. I. Pe genunchi
1-4 întinderea brațelor înainte, palmele pe sol cât mai departe de trunchi
5-8 întinderea picioarelor înapoi, sprijin pe mâini cu brațele întinse
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
4 exerciții pentru articulația coxo-femurală
1) P.I Stând în fața spalierului cu piciorul stâng întins înainte la spalier
1-4 aplecări de trunchi înainte, mâinile apucă vârful piciorului
5-8 schimbarea piciorului
Fig. 1
Aceste exerciții se execută 2-3 zile, după care piciorul de sprijin se pune cât mai sus pe spalier.
Exerciții pe perechi :
2) – Poziția lui UKE este stând ghemuit iar TORI așează piciorul stâng pe umărul lui Uke. Acesta se ridică ușor cât mai mult, până ajunge pe vârfuri, forțându-i astfel articulația coxo-femurală a lui TORI.
Fig. 1
3) P. I. așezat cu picioarele depărtate, talpă în talpă, apucat de mâini
1-4 UKE îl trage pe TORI înainte cu mâinile iar cu picioarele îi împinge glezna
5-8 execută celălalt
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
a 4-a zi
2 exerciții pentru articulația gâtului
1. P. I. stând depărtat, fruntea și mâinile pe saltea
1-4 rotiri de cap spre dreapta
5-8 rotiri de cap spre stânga
2) P. I. pe genunchi
1. aplecarea capului spre stânga, mâna stângă apasă capul
2. arcuire
3. aplecarea capului spre dreapta, mana dreapta apasă capul
4. arcuire
5. aplecarea capului înainte, mâinile la ceafă apasă capul
6. arcuire
7. extensia capului, palmele cu degetele întinse sub bărbie apasă capul
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
2 exerciții pentru mobilitatea spate
Exerciții la scara fixă
1) P. I. stând cu fața la spaliere, mâinile pe spaliere la nivelul șoldului, trunchiul aplecat, picioarele depărtate
1-2 arcuiri (spatele drept)
2-4 arcuiri răsucite spre stânga
4-6 arcuiri răsucite spre dreapta
6-8 arcuiri (spatele drept)
Fig. 1 Fig. 2
2) P.I. stând în lateral la spaliere picioarele depărtate
1-4 prinderea mâinilor de spalier cat mai jos și arcuiri
4-8 schimbarea poziției și arcuiri pe partea cealaltă
2 exerciții pentru articulația scapulo-humerală
1) P. I. stand depărtat brațele lateral
1. extensia brațelor
2. arcuire
3. extensia ambelor brațe spre stânga
4. arcuire
5. extensia ambelor brațe spre dreapta
6. arcuire
7. balansarea brațelor în plan vertical
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
2) P.I. Uke : stând cu brațele întinse deasupra capului
Tori în spatele lui Uke își plasează mâna dreaptă sub nivelul umărului lui Uke, iar cu stânga îl apucă de mâini;
Tori aplică o forță de apăsare spre înainte pe spatele lui Uke, în același timp trăgându-i brațele întinse spre înapoi. Se menține această poziție 4-6 secunde.
Relaxare și revenire la poziția de start. Se schimbă rolurile între parteneri.
Fig. 1
4 exerciții pentru articulația coxo-femurală
1) P. I. așezat cu genunchii îndoiți, talpă în talpă, mâinile apucă tălpile
1. aplecări de trunchi ( mâinile trag tălpile iar coatele apasă mușchii coapselor )
2. arcuire
3. îndoiri de trunchi înainte cu picioarele întinse și depărtate
4. arcuire
5. aplecări de trunchi din P. I. ( mâinile trag tălpile iar coatele apasă mușchii coapselor)
6. arcuire
7. îndoiri de trunchi înainte cu picioarele întinse și depărtate
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. sprijin pe genunchi
1. întinderea piciorului st. în lateral
2-4. arcuire până la posibilitatea maximă
5. întinderea piciorului drept în lateral
6-8. arcuire pana la posibilitatea maximă
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
3) P. I. stând cu sprijin la spaliere
1-4 balansări în lateral cu piciorul stâng
5-8 balansări în lateral cu piciorul drept
Fig. 1 Fig. 2
4) P. I. stând cu sprijin la spaliere
1-4 balansări în spate cu piciorul stâng
5-8 balansări în spate cu piciorul drept
Fig. 1 Fig. 2
a 5-a zi:
2 exerciții pentru articulația gâtului
1) P. I .pe genunchi
1. aplecarea capului spre stânga, mana stânga apasă capul
2. arcuire
3. aplecarea capului spre dreapta, mana dreapta apasă capul
4. arcuire
5. aplecarea capului înainte, mâinile la ceafă apasă capul
6. arcuire
7. extensia capului, palmele cu degetele întinse sub bărbie apasă capul
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
2) P. I. stând depărtat, fruntea pe saltea și mâinile pe saltea
1-2 răsucirea capului spre stânga
2-4 răsucirea capului spre dreapta
4-6 aplecarea capului înainte
7-8 extensia capului
Fig. 1
2 exerciții pentru articulația scapulo-humerală
1) P. I. stând pe genunchi
1-4 răsucirea trunchiului spre dreapta cu tensiune pe umărul stâng
5-8 schimbarea poziției pe partea stângă și răsucirea trunchiului spre stânga
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. Stând depărtat, brațele ridicate deasupra capului
1 aplecarea trunchiului și atingerea cu fiecare mână piciorul opus
2 arcuire
3 ridicarea trunchiului la orizontală, balansul brațelor spre lateral-sus
4 arcuire
5 aplecarea trunchiului și atingerea cu fiecare mână piciorul opus
6 arcuire
7 ridicarea trunchiului la orizontală, balansul brațelor spre lateral-sus
8 arcuire
Fig. 1 Fig. 2
2 exerciții pentru mobilitatea spatelui
1) P. I. așezat depărtat;
1. prinderea piciorului st cu mana dreapta peste cap
2. arcuire
3. prinderea piciorului dr cu mana stânga peste cap
4. arcuire
5. răsucirea trunchiului spre stânga, mâinile pe saltea
6. arcuire
7. răsucirea trunchiului spre dreapta, mâinile pe saltea
8. arcuire
Fig. 1 Fig. 2
2) P. I. stand spate în spate mâinile apucate de la coate
– ridicări alternative de partener și rulări peste cap10 bucăți
Fig. 1
* ieșiri din o-sai-comi
3) P. I. așezat dorsal, mâinile pe reverul kimonoului
– semi-pod pe umărul stâng, mâna dreaptă peste cap pe saltea
– semi-pod pe umărul drept, mana stângă peste cap pe saltea
10 repetări
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
4 exerciții pentru articulația coxo-femurală
1) Exerciții pe perechi :
– Poziția lui UKE este stând ghemuit iar TORI așează piciorul stâng pe umărul lui Uke. Acesta se ridică ușor cât mai mult, până ajunge pe vârfuri, forțându-i astfel articulația coxo-femurală a lui TORI.
Fig. 1
2) P. I. așezat cu picioarele depărtate, talpa în talpa, apucat de mâini
1-4 UKE îl trage pe TORI înainte cu mâinile, iar cu picioarele îi împinge glezna
5-8 celalalt execută
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
3) P. I. Stând în fața spalierului cu piciorul stâng întins înainte pe spalier
1-4 aplecări de trunchi înainte , mâinile apucă vârful piciorului
5-8 schimbarea piciorului
4) P. I. așezat cu un picior lateral îndoit, cu talpa spre exterior, iar celalalt întins și cât mai depărtat
– 1-4 aplecări de trunchi pe piciorul întins
– se schimba poziția
4-8 aplecări de trunchi pe piciorul întins
Fig. 1 Fig. 2
REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR
După efectuarea acestui program de exerciții din gimnastică, judokanii din grupa experimentală și-au îmbunătățit mobilitatea articulară și mușchii au devenit mai elastici. Astfel, procedeele au avut o eficiență mai mare în competiții, în special procedeul Uchi-Mata; judokanii reușind mai multe performanțe.
Pentru evidențierea rezultatelor cercetării s-au aplicat 3 metode, câte una pentru fiecare articulație.
Mobilitatea scapulo humerală: Metoda măsurării unghiului articulației. Acest lucru are loc pentru a calcula cu cât a crescut mobilitatea acestei articulații.
Copilul se pune la perete cu brațul întins în prelungirea corpului. Se măsoară posibilitatea ducerii în spate a brațului cu ajutorul unui raportor în grade. Se face comparație între cele două valori: la început și la sfârșit.
Această metodă de măsurare se poate observa în figura de mai jos.
Grupa martor
Grupa experimentală
Din aceste tabele se poate observa creșterea gradului de mobilitate a articulației scapulo-humerală. La grupa experimentală această mobilitate a crescut, pe când mobilitatea judokanilor din grupa martor a rămas aproximativ aceeași.
Mobilitatea coloanei vertebrale_: Mobilitatea coloanei vertebrale se poate măsura prin efectuarea podului. Cu cât podul este mai ridicat, formând un semicerc perfect, cu atât este mai bună mobilitatea. Creșterea ei se poate observa, măsurând raza semicercului format. Din culcat dorsal, executantul se ridică în pod, singur sau cu ajutor, și menține această poziție cu picioarele și cu brațele întinse și cât mai apropiate. Pod
Grupa martor
Grupa experimentală
Această mobilitate a crescut și în funcție de mobilitatea scapulo-humerală. Pentru acest procedeu participa atât coloana vertebrală cât și articulația umerilor.
Se observă o creștere a mobilității judokanilor din grupa experimentală, aceștia reușind să facă un pod cu amplitudine din ce în ce mai mare, crescând înalțimea razei semicercului.
Mobilitatea coxo-femurală:
După o scurtă încălzire (pentru evitarea accidentelor), din poziția stând, executantul depărtează puțin câte puțin picioarele, trecând în sfoară laterală și din sfoară laterală răsuciri în sfoară înainte pe ambele picioare
Se măsoară distanța dintre bazin și sol. O mobilitate cât mai bună este atunci când distanța dintre bazin și sol este din ce în ce mai mică. O mobilitate perfectă este atunci când distanța dintre bazin și sol este de 0 cm.
Sfoară înainte
Grupa martor
Grupa experimentală
Se poate observa evoluția mobilității la grupa experimentală. Mobilitatea articulației celor din grupa martor a stagnat; în schimb a celor din gr experimentală s-a îmbunătățit foarte mult: între 10 cm cel mai slab și 27 cm cel mai bun. Am făcut o medie la cele 2 rezultate (grupa martor și grupa experimentală) atât după prima măsurare cât și după a doua măsurare.
media aritmetică a articulației coxo-femurale inițiale grupa martor: 34, 5 cm
media aritmetică a articulației coxo – femurale finale grupa martor: 35, 5 cm
media aritmetică a articulației coxo – femurale inițiale grupa experimentală: 30,83 cm
media aritmetică a articulației coxo – femurale finale grupa experimentală: 10, 83 cm
Din aceasta se poate observa o creștere a mobilității coxo-femurale la grupa experimentală.
Printr-o mobilitate dezvoltată corpul este mult mai elastic, un judokan reușind astfel să evite căderea pe spate ( care rezultă ippon pentru oponent) încercând o întoarcere cât mai pe burtă, pentru a micșora punctajul sau a-l evita de tot. De asemenea poate câștiga printr-un contraatac sau prin metoda cea mai bună: prin efectuarea unui procedeu cu o eficiență și amplitudine perfectă, dominându-l pe adversar.
Într-un meci de judo, fără o încălzire corespunzătoare, o mobilitate articulară foarte dezvoltată, o elasticitate a mușchilor antrenată, pot exista un număr mare de accidentări. Fiind un sport de contact, cu căzături variate, acest lucru se întâmplă foarte des.
Este adevărat că pentru obținerea unei victorii intră mai mulți factori:
starea psihică a judokanului pe care o are în ziua de concurs;
forța și rezistența pe care au dezvoltato în timp;
bună alimentație și odihnă în perioada competițională;
Dar pe lângă acești factori este foarte important și programul de exerciții de mobilitate aplicat grupei experimentale. La sfârșit se poate vedea diferența dintre cele două grupe participante la această cercetare.
Acești sportivi au participat la 3 competiții în țară: ( etapa județeană, etapa zonală, iar primii 6, la etapa finală). Au fost observați fiecare în parte pentru a vedea evoluția fiecăruia în 6 luni de zile.
1. meciurile câștigate la ippon prin procedeul Uchi-Mata
2. meciurile câștigate la ippon prin alte procedee.
3. ieșiri din fixări
4. numărul de accidentări
5. numărul de evitări a căderii pe spate, prin întoarcere pe burtă.
ETAPA ZONALĂ: La etapa zonală au participat următorii sportivi: B.R, P.C, A.I, D.F, S.V, V.M, B.S, C.C, J.P, L.A, D.A, R.D; dintre care s-au calificat la etapa finală: V. M, P. C, B. S, J. P, L. A, C. C, D. A
La această competiție am observat și înregistrat următoarele evoluții:
* la grupa martor:
– Nu au fost victorii prin procedeul Uchi-Mata
– 5 victorii prin alte procedee ( 3 O-soto-gari, Ippon-Seoi-Naghe, Koshi-Guruma)
– 4 sportivi au pierdut cate un meci la fixare, unul a ieșit din fixare
– au fost două accidentări la cot
– 3 au căzut de ippon
* la grupa experimentală
– S-au realizat 11 victorii prin procedeul Uchi Mata
– 6 victorii prin alte procedee: ( O-Uchi-Gari, Morote-Seoi-Naghe, Tani-Otoshi, Morote Se-Oi Naghe, O-Soto-Gari)
– 3 ieșiri din fixări
– din fericire nu au fost accidentări
– s-a observat o evoluție foarte bună a sportivilor la contraatacuri și la evitarea căderii pe spate. Au avut reacție întorcându-se pe burtă
ETAPA FINALĂ: Pentru etapa finală s-au calificat următorii sportivi:
Grupa martor: V M, P C
– nu au fost victorii prin procedeul Uchi Mata
– 6 victorii prin alte procedee ( 2 O soto-Gari, Ko-Uchi-Maki-Komi,2 fixare, 1 hantei)
– o singură ieșire din fixare
– 3 căderi de ippon
– o accidentare la umăr
Grupa experimentală: B S, J P, L , C C, D A
– 12 victorii prin procedeul Uchi-mata
– 4 victorii prin alte procedee (O soto-Gari, O-Uchi-Gari, Morote-Seoi-Naghe, Tani-Otoshi)
– 4 ieșiri din fixări
– 2 evitări a căderii pe spate, 3 victorii prin contraatac la procedeul Uchi-Mata
Se vede o performanță a sportivilor din grupa experimentală.
REZULTATE
Locul 1 au obținut sportivii: B. S categoria 30 kg, J P categoria 34 kg,
D. A categoria 28 kg
Locul 2: C. C categoria 32
Locul 3: L. A categoria 27 kg, V M categoria 30 kg
Locul 7 P. C categoria 42 kg
Toți cei de pe podium au participat la a 7-a ediție a Memorialului „Sinisa Vukelic” la judo. Acest turneu a avut loc în Localitatea Laktasi din Bosnia-Herțegovina.
Competiția a fost una deosebit de puternică cu 890 de judoka prezenți, de la un total de 53 de cluburi. Pe lângă Bosnia, țara gazdă, au mai fost reprezentante România, Ungaria, Macedonia, Croația, Austria, Serbia și Slovacia.
Reprezentanții C S Ș Gloria și-au trecut în palmares noi medalii: B. S categoria 30 kg (locul 1), J. P categoria 34 kg (locul 2) D. A categoria 28 kg (locul 1) C. C categoria 32 (locul 3) L. A . categoria 27 kg, (locul 1) V. M categoria 30 kg (locul 3)
La categoria de vârstă U 11 arădeanul B. S a fost declarat cel mai tehnic sportiv, câștigând toate meciurile prin ippon prin procedeul Uchi-Mata cu punctaj maxim.
Sportivii s-au prezentat excelent, s-a observat mult dezvoltarea mobilității. Intrările la procedee au fost mai sigure, cu stabilitate mai mare și efectuarea lor cu eficiență maximă. Au atins obiectivul principal în efectuarea lor: proiectarea oponentului de ippon.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Concluzii
Progresul în activitatea sportivă este consecința luptei dintre vechi și nou, pentru promovarea ideilor și tehnologiilor noi. Experimentul tratat în această lucrare are ca punct de plecare: importanța mobilității articulare și a elasticității mușchilor în judo. Am prezentat un program de exerciții pentru dezvoltarea fizică generală, pe care le-am aplicat la 2 grupe de judokani.
După 6 luni de zile s-a văzut diferența atât direct prin măsurarea mobilității antrenate, cât și în mod indirect prin performanțele obținute la competiții.
Lucrarea, prin tema pe care o prezintă nu aduce prea multe noutăți legate în mod direct de antrenamentul de judo, ci realizează o evidențiere a importanței mobilității articulare și a elasticității musculare în judo.
Tema abordată în lucrare prezintă un interes mare, însă pe seama ei s-a discutat totuși prea puțin, cu toate că gimnastica specifică este un punct de plecare pentru desfășurarea în bune condiții a antrenamentului și învățării tehnicii.
Prin cele prezentate se scot în evidență elementele strict legate de gimnastică specifică în judo cu referire la celelalte compartimente ale antrenamentului, încercându-se să se realizeze faptul că ea reprezintă punctul de plecare piatra de temelie în atingerea performanței.
Reducând toată lucrarea la niște parametrii obiectivi ce caracterizează acest sport de luptă și inteligență se poate concluziona faptul că gimnastica specifică se aliniază la cerințele antrenamentului modern alături de pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihologică. Astfel ea nu este statică, de sine stătătoare, ea evoluează menținându-și însă baza de plecare, în funcție de cerințele ce se manifestă pe plan național și mondial cu referire la înalta performanță.
Lucrarea prezintă un complex de informații care realizează punctul de plecare și vor sta la baza unor cercetări amănunțite în domeniu, în funcție de care antrenorii sa specialiștii vor găsi calea cea mai simplă spre realizarea sarcinilor acestuia.
La baza lucrării stă un material relativ vast ceea ce demonstrează că interesul asupra acestui subiect este din ce în ce mai crescut încercând să acopere unele lipsuri ce ar putea exista în pregătirea unui specialist în domeniu. Tema prezintă interes prin faptul că este o temă de actualitate și cu atât mai mult ea a fost puțin discutată, concluziile care s-au elaborat fiind însă concrete și obiective.
Concluzionând lucrarea per ansamblu se poate spune că s-a încercat scoaterea în evidență a celor mai importante puncte ce o caracterizează, acestea fiind discutate în funcție de rolul fiecăruia pe baza materialului avut la îndemână și a cercetării efectuate. În urma efectuării programului de exerciții din gimnastică s-a constatat următoarele:
1) judokanii și-au dezvoltat mobilitatea articulară, elasticitatea musculară și echilibrul care este foarte important în efectuarea procedeelor;
2) devenind mai elastici s-au redus numărul de accidentări în competiții;
3) au devenit mai siguri pe ei în efectuarea procedeelor și contraatacurilor;
4) în unele cazuri pot evita căderile de ippon prin întoarceri pe burtă și pot ieși cu ușurință din fixări.
Din toate cele spuse și arătate mai sus, prin întreaga cercetare rezultă faptul ca în antrenamentul de judo trebuie să se insiste pe dezvoltarea mobilității începând de la o vârsta fragedă.
Propuneri
Lucrarea a avut în vedere prezentarea unui program de exerciții de gimnastică pentru dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare. Prin acesta, tinerii judoka și-au dezvoltat aceste calității motrice care sunt foarte necesare pentru efectuarea cât mai corectă a procedeelor și pentru un bun echilibru în timpul intrării la un atac sau la un contraatac.
Principalele obiective ale suportului de exerciții prezentat în lucrare sunt:
dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare
scăderea riscului la accidentări
dezvoltarea echilibrului și perfecționării efectuării procedeelor
dezvoltarea unui corp armonios
formarea unei atitudini corporale corecte
Ar trebui să se facă studii aprofundate pentru a-mi continua ideea, deoarece am observat din propria experiență că, mobilitatea are un rol foarte important în realizarea marilor performanțe. Câteva aspecte în acest rol al mobilității în pregătirea tinerilor sportivi sunt:
Păstrarea și întărirea sănătății
Formarea unui corp armonios
Prevenirea accidentelor în antrenarea sportivului
Educarea trăsăturilor de caracter moral-volitiv
Pregătirea analitică a aparatului locomotor
Dezvoltarea imaginației și a laturii psihice a sportivului
Formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază
Dezvoltare calităților motrice de bază
Faptul că încălzirea are loc în prima parte a antrenamentului și gimnastica este un element de bază a acestuia, ar trebui să atragă mai mult atenția și să se insiste în proporții mai mari pe ea. Mulți judokani din ziua de astăzi și-au pierdut această mobilitate, ei insistând mai mult, la cerințele instructorilor, pe forță. Acest lucru nu este bine deoarece nu forța reprezintă baza în judo. Cel mai important în această disciplină este tehnica, adică corectitudinea efectuării procedeelor. La aceasta participă mai mulți factori care contribuie fiecare într-un mod aproape egal. Toți acești factori se leagă unul de altul formând un „ lanț al performanței”.
Eu propun antrenorilor de judo să se documenteze în privința aceasta și să introducă în orele de antrenament un astfel de program de exerciții din gimnastică pentru ca sportivii să-și dezvolte mobilitatea și astfel să atingă rezultatele remarcabile.
BIBLIOGRAFIE
ANDREI, V., L., (2009), Teoria si metodica educației fizice si sportului, Editura Mirton, Timișoara;
ANDREI, V., L., (2007), ABC-ul educației fizice, teorie și practică, Editura Academica Brancuși, Târgu-Jiu;
AVRAM, I., (1968), Judo, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică, București;
CIOFU, I., GOLU M., VOICU C., (1978), Tratat de psihofiziologie, Editura Academiei, București;
DELIU, D., (2008), Metodica disciplinelor sportive de combat și judo, Editura Bren București;
DEMETER, A., (1972), Bazele fiziologice ale educației fizice, Editura Sport-Turism, București;
DRĂGAN, I., (1974), Medicina sportivă ,Editura Medicală, București;
FIEDLER, P., (1996), Metodica Educației Fizice și Sportive, Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași;
GALEA, I., D., ARDELEAN, V., IȘTVAN, G., (2010), Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad;
HANTĂU, A., (1989), Judo – curs opțional, Editura I.E.F.S., București;
HANTĂU, I., (1996), Manual de JUDO, Editura Didactică și Pedagogică, București;
HAZINCOP, A., (1993), Îndrumător metodic – Judo, Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași;
IFRIM, M., (1986), Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
IONESCU, A., MAZILU, V., (2005), Creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, Editura A.N.E.F.S., București;
LAȘCU, V., G., (1986), Judo, Editura Sport – Turism, București;
MOGOȘ, G., IANCULESCU, A., (1976), Compendiu de anatomie și fiziologie, Editura Științifică București;
MURARU, A., (1985), Judo, Editura Sport – Turism, București;
POPA, E., STUPINEANU, I.., SCHOR, V., STIHI, G., (1997), Raport de fază la: Cercetări privind modelarea controlului proprioceptiv al mișcărilor corporale în selecție și antrenament, tema inclusă în programul de cercetare „Orizont 2000";
ȘTEFAN, S., (1984), Antrenamentul sportiv în judo, Editura Scrisului Românesc, Craiova;
TUDOR, O.,B., (2003), Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Editura Exponto București;
WEINECK, J., (1992), Biologia sportului, Editura Vigot, France;
www.internet.
BIBLIOGRAFIE
ANDREI, V., L., (2009), Teoria si metodica educației fizice si sportului, Editura Mirton, Timișoara;
ANDREI, V., L., (2007), ABC-ul educației fizice, teorie și practică, Editura Academica Brancuși, Târgu-Jiu;
AVRAM, I., (1968), Judo, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică, București;
CIOFU, I., GOLU M., VOICU C., (1978), Tratat de psihofiziologie, Editura Academiei, București;
DELIU, D., (2008), Metodica disciplinelor sportive de combat și judo, Editura Bren București;
DEMETER, A., (1972), Bazele fiziologice ale educației fizice, Editura Sport-Turism, București;
DRĂGAN, I., (1974), Medicina sportivă ,Editura Medicală, București;
FIEDLER, P., (1996), Metodica Educației Fizice și Sportive, Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași;
GALEA, I., D., ARDELEAN, V., IȘTVAN, G., (2010), Metodologia cercetării științifice în Educație Fizică și Sport, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad;
HANTĂU, A., (1989), Judo – curs opțional, Editura I.E.F.S., București;
HANTĂU, I., (1996), Manual de JUDO, Editura Didactică și Pedagogică, București;
HAZINCOP, A., (1993), Îndrumător metodic – Judo, Editura Universității “Al. I. Cuza” Iași;
IFRIM, M., (1986), Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
IONESCU, A., MAZILU, V., (2005), Creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, Editura A.N.E.F.S., București;
LAȘCU, V., G., (1986), Judo, Editura Sport – Turism, București;
MOGOȘ, G., IANCULESCU, A., (1976), Compendiu de anatomie și fiziologie, Editura Științifică București;
MURARU, A., (1985), Judo, Editura Sport – Turism, București;
POPA, E., STUPINEANU, I.., SCHOR, V., STIHI, G., (1997), Raport de fază la: Cercetări privind modelarea controlului proprioceptiv al mișcărilor corporale în selecție și antrenament, tema inclusă în programul de cercetare „Orizont 2000";
ȘTEFAN, S., (1984), Antrenamentul sportiv în judo, Editura Scrisului Românesc, Craiova;
TUDOR, O.,B., (2003), Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Editura Exponto București;
WEINECK, J., (1992), Biologia sportului, Editura Vigot, France;
www.internet.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Judo Prezentarea Unui Program de Exerciții de Gimnastică Pentru Dezvoltarea Mobilității Articulare și a Elasticității Musculare (ID: 166816)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.