Invatarea Procedeului Craul cu Si Fără Obiecte Ajutatoare la Copiii Antepubertari

Sport

Invatarea Procedeului Craul cu Si Fără Obiecte Ajutatoare la Copiii Antepubertari

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Argument

Capitolul 1.Istoricul apariției și dezvoltării înotului. Procedee de înot#%l!^+a?

1.1 Scurt istoric

1.2 Particularități generale ale înotului b#%l!^+a?

2.1 Evoluția procedeului craul

1.4 Elemente tehnice de înot

1.4.1 Aspecte privind bomecanica înotului

Capitolul 2 .Tehnica de înot craul –

2.1 Importanța și rolul portanței hidrostatice în menținerea corpului la suprafața apei

2.1.1Rezistența frontală, rezistența valurilor, rezistența de frecare

2.1.2 Plutirea și alunecarea (forme, descriere, greșeli

2.1.3Mișcarea brațelor

2.1.4Mișcarea picioarelor

2.1.5 Coordonarea mișcărilor de brațe, picioare și respirație

2.1.6 Greșeli frecvente în execuția tehnicii procedeului craul

2.1.7 Momentele principale ale startului și descrierea tehnică a lor

2.1.8 Greșeli frecvente la start în procedeul de înot craul

2.2 Formele tehnice ale întoarcerilor și descrierea lor

2.2.1 Greșeli frecvente la întoarcerile clasice și moderne

2.3 Lecția de înot

Capitolul 3. Studiu de caz

Capitolul 4.Concluzie

Bibliografie b

Argument b#%l!^+a?b#%l!^+a?

Înotul se numără printre ramurile sportive, în care vârsta la care se obțin valori este mult coborâtă. Se pune problema că, învățarea înotului și pregătirea sistematică și științifică să înceapă la o vârstă cât mai fragedă.

Din vremea lui Connsilman (1968) citat de Marinescu, Gh., 1998, aprecierea efortului de înot s-a realizat în funcție de distanța și timpii realizați, pentru stabilirea și aprecierea efortului în funcție de principiile de bază ca: specificitatea efortului, progresivitatea și supraîncărcare, care aduc și modificări importante în metodica pregătirii antrenamentului.

Privind reflectarea problematicii în literatura de specialitate, datele ce reflectă această problematică se referă la pregătirea înotătorilor la diferite vârste, probleme legate de efort etc.

Datele din literatura de specialitate privind reactivitatea fizică și biochimică la copii sunt extrem de sărace, iar părerile cu privire la drumul ce trebuie urmat în dezvoltarea de la copil la marele performer nu au întotdeauna acoperire în măsurători, fiind fundamentate pe experiența istorică, bun simț și credințe intime.

Dacă în anul 1970 au existat critici nefondate cu privire la efortul la care erau supuși copiii la înot, azi concepțiile sunt altele. Au fost profesori care au declarat că înotul de performanță este unul dintre cele mai stupide sporturi inventate de om. Unii au mers până acolo încât și-au pus public întrebarea dacă nu cumva antrenamentul intensiv impietează buna funcționare a creierului.

Încă din 1963, dr. Erst Jokl, fiziolog de renume mondial, membru al Comitetului de medicină sportivă al F.I.N.A., a afirmat: Copiii se pot antrena fără un risc cum se antrenează cei mai buni înotători ai lui Chatlile Forbes – șase sau șapte mile pe zi.

Mai mulți specialiști din domeniu au studiat această problematică din mai multe puncte de vedere:

– fiziologic s-a constat că cel care se antrenează mai mult este capabil de performanțe net superioare;

– psihologic s-a constat un nivel de inteligență superior colegilor de clasă.

Toate aceste argumente în favoarea cerințelor și principiilor pregătirii sportive, efortul intens, face ca la înot, săriturile de la trambulina, patinaj artistic, gimnastica artistică, copiii și juniorii să poată ajunge la performanțele de valoare mondială, pe când la celelalte sporturi b#%l!^+a?juniorii se găsesc abia în faza antrenamentului de perspectivă.

Cu toate aceste argumente în favoarea eforturilor intense și maxime aplicate și la copii, b#%l!^+a?b#%l!^+a?literatura de specialitate își pune întrebarea dacă antrenamentul trebuie să fie specific actualelor probe de concurs scurte (la copii), sau probelor mai lungi în perspectivă.

Capitolul 1.Istoricul apariției și dezvoltării înotului. Procedee de înot b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Scurt istoric

Preocupări pentru învățarea înotului întâlnim încă din lumea antică. Astfel în Grecia, unde înotului i se acorda o deosebită prețuire pentru valoarea lui igienică, socială și utilitară, învățarea se facea de către instructori( pedotribi) specializați.

Lecțiile de inițiere se desfășurau în bazinele palestrelor.

Descoperirile făcute de arheologi și studiile privind viața popoarelor primitive arată că înotul a apărut pe primele trepte ale istoriei omului, ca o deprindere necesară asigurării existenței. Apa, ca element indispensabil vieții, a atras omul, care și-a construit așezămintele pe malurile ei. Mijloacele de existență ale oamenilor primitivi, culegerea fructelor, vânatul, pescuitul pretindeau deplasări pe distanțe destul de mari, deseori necesitând trecerea în înot a unor râuri, lacuri sau mici golfuri. Putem deci spune ca viața l-a obligat pe om să învețe înotul, imitând mișcările animalelor.

Pe parcursul istoriei, înotul nu a fost la fel de cunoscut și utilizat la toate popoarele, caracterul activității lor de muncă având o mare influență asupra răspândirii lui. Primele urme asupra modului cum oamenii se deplasau în apă ni le-a lăsat epoca sclavagistă; în hieroglifele egiptene, datând cu 3000 de ani înaintea erei noastre, se găsesc figuri de înotători, fapt ce denotă importanța care se acordă acestei activități. Tehnica folosită de către înotătorii acestei epoci era asemănătoare cu aceea a procedeului craul de astăzi. Urmele rămase și importanța acordată înotului de către grecii antici și de către romani lasă să se întrevadă că aceasta ar fi epoca în care a apărut pentru prima dată o metodică de învațare a înotului. Lucrul este confirmat de faptul că, în această epocă grecii învățau înotul în bazinele gimnaziilor, sub supravegherea pedotribilor specialiști. Metodica învățării în aceste gimnazii consta din folosirea de plute, bașici sau manuchiuri de trestie care se legau de corp, pentru a favoriza plutirea, o metoda care și astăzi este folosită, dar cu mijloace mult mai perfecționate.

Grecii au dezvoltat înotul pe sub apă în scopul căutării diferitelor obiecte căzute la fundul apei și pentru controlarea chiliei vaselor în vederea reparațiilor. b#%l!^+a?

Cu toate ca înotul nu a făcut parte din programul Jocurilor Olimpice din antichitate, anumite date istorice ne fac să credem că în unele orașe grecești înotul s-a practicat ca sport (b#%l!^+a?după cum reiese din comentariul asupra unui concurs de înot făcut de istoricul grec Pausanias). Românii au folosit înotul ca activitate auxiliară cu caracter militar. Astfel pregătirile militare pe care le efectuau tinerii pe Câmpul lui Marte erau urmate de înot în apa rece a Tibrului. Soldații romani erau învățati să traverseze cursurile râurilor în echipament de luptă. De la scriitorii romani ne-au rămas descrieri asupra felului în care au reușit să se salveze o serie de comandanți iluștri, cum au fost Scipio Africanul, Cezar, Antonius și alții. Odată cu dezvolatrea construcțiilor de băi publice, realizate dupa rafinamentul vieții romane, înotul se învăța în bazinele cu apă rece, dupa metoda greacă.

A urmat o lungă perioadă istorică în care înotul a fost neglijat, datorită concepțiilor mistice din evul mediu; totuși el a continuat să fie practicat în armată, fiind necesar traversării râurilor. Dealtfel înotul era inclus ca un exercitiu de mare importanță în cadrul celor șapte îndeletniciri cavalerești.

Renașterea înotului, ca activitate fizică cu caracter educativ, igienic, de întărirea sănătății și utilitar, apare la unii umaniști începând din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

În anul 1538 a apărut prima carte de înot a pedagogului elvețian Nicolaus Wynmann intitulată " Colymbetes". În această lucrare sunt date indicații sub formă de dialog cu privire la tehnica și metodica învățării înotului bras: "învățătorul stă în apă și susține elevul care plutește cu ajutorul unor cordoane sau bașici umflate cu aer. Din această poziție elevul învață să execute mișcările brasului". Din metodă lipsesc exercițiile de acomodare cu apa.

Învățarea înotului se făcea imitând mișcările animalelor înotătoare și era înlesnită de folosirea diferitelor accesorii, ca : bășici de piele umflate cu aer, mănunchiuri de papură, centuri din materiale ușoare.

În secolele următoare pedagogii iluștri ca J.J Rousseau, J. Locke, Bazedow, Salzmann, Guts Muths și alții au scris despre importanța înotului.

Guts Muths a dezvoltat metoda lui Bernardi, folosind în plus aparate ajutătoare. El recomanda pentru prima dată folosirea bățului de sprijin, pentru ca instructorul se poată acorda de pe mal ajutor elevului. Acesta a publicat metoda lui în " Micul îndrumar pentru învățarea înotului" apărul în anul 1798. b#%l!^+a?

Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, metoda lui Guts Muths a fost b#%l!^+a?dezvoltată de capitanul Pfuel, care prin anul 1810 a elaborat o metodă de învățare a înotului bras pentru militari. El a împărțit brasul în patru tipuri, care se executau după numărătoare, prin exerciții pe uscat și în apă.

La români,una dintre primele acțiuni, atunci când legiunile iși stabileau tabăra, era aceea de a-și amenaja un loc în care soldații trebuiau să învețe înotul, metoda folosită fiind asemănătoare cu cea întrebuințată de greci. Soldații romani trebuiau însă să atingă un anumit stadiu de cunoaștere a înotului, întrucât în cadrul exercițiilor militare li se cerea să parcurgă o anumită distanță complet echipați. Romanii au fost primii care au construit în Europa bazine de înot cu apă caldă; totalul stabilimentelor de băi în Roma ajunge, în secolul al-IV-lea la impresionantul număr de 854. Înotul era apreciat de romani mai mult pentru valoarea sa aplicativ-militară și pentru efectele sale igienice. În feudalism, înotul figurează printre exercițiile fizice cavalerești.

Începând cu organizarea primelor concursuri de la sfârșitul secolului al-XIX-lea, înotul căpăta un pronunțat character sportiv. Preocupările specialiștilor sunt din ce în ce mai mult orientate spre îmbunătățirea metodicii de instruire și antrenament, mai ales că odată cu Olimpiada de la Atena, din 1896, înotul a fost inclus, alături de alte sporturi în programul Jocurilor Olimpice. Privind evoluția sistemelor de antrenament și legând acest lucru de distanțele mari pe care se organizau concursuri, se poate spune că încă din secolul trecut înotătorul trebuia să se pregătească temeinic. Ca rezultat al acestei pregătiri s-a format primul sistem de antrenament, care consta din mărirea sistematică a distanțelor care se parcurgeau în cadrul antrenamentelor; accentul deci se punea pe înotul de rezistență. Odată cu apariția concursurilor pe distanțe scurte, înotătorii au început să caute posibilități de mărire a vitezei. În acest scop, atenția lor s-a îndreptat în primul rând spre învățarea înovațiilor tehnice, iar preocuparea față de sistemele de antrenament a trecut pe planul al doilea. În antrenament se urmărea însușirea unei inovații tehnice și aplicarea ei în concurs. Distanțele pe care se înotau în cadrul antrenamentelor întreceau abia de câteva ori lungimea probei de concurs; antrenamentele se desfășurau pe baze empirice.

Eforturile antrenorilor-după ce tehnica diferitelor procedee de înot s-a conturat-au fost îndreptate spre găsirea unui sistem de antrenament corespunzător. Astfel s-au creat sistemele b#%l!^+a?cunoscute și astăzi: sistemul gradării întensității efortului în antrenamentul de viteză, sistemul aplicării principiului automatizării în antrenament, sistemul lucrului în întregul an de b#%l!^+a?antrenament.

1.2 Particularități generale ale înotului b

Învățarea înotului s-a dovedit indispensabilă din cele mai vechi timpuri, lupta pentru existență și nevoile de deplasare au impus acest lucru. Înotul ocupă un rol important în existența cotidiană a omului contemporan, fiind o activitate relaxantă și înviorătoare. În același timp prezintă o gama largă și complexă de acțiuni asupra organismului, dar este și un procedeu ce penament se urmărea însușirea unei inovații tehnice și aplicarea ei în concurs. Distanțele pe care se înotau în cadrul antrenamentelor întreceau abia de câteva ori lungimea probei de concurs; antrenamentele se desfășurau pe baze empirice.

Eforturile antrenorilor-după ce tehnica diferitelor procedee de înot s-a conturat-au fost îndreptate spre găsirea unui sistem de antrenament corespunzător. Astfel s-au creat sistemele b#%l!^+a?cunoscute și astăzi: sistemul gradării întensității efortului în antrenamentul de viteză, sistemul aplicării principiului automatizării în antrenament, sistemul lucrului în întregul an de b#%l!^+a?antrenament.

1.2 Particularități generale ale înotului b

Învățarea înotului s-a dovedit indispensabilă din cele mai vechi timpuri, lupta pentru existență și nevoile de deplasare au impus acest lucru. Înotul ocupă un rol important în existența cotidiană a omului contemporan, fiind o activitate relaxantă și înviorătoare. În același timp prezintă o gama largă și complexă de acțiuni asupra organismului, dar este și un procedeu ce permite salvarea de vieți omenești în situații periculoase.

Înotul liber, practicat de voie, nu în competiție, nu are reguli ce trebuie respectate, exceptându-le pe cele ale plutirii și propulsiei, și poate fi realizat în orice manieră, poziție și la orice vârstă.

Datorită influențelor multiple pe care le are asupra dezvoltării fizice armonioase și asupra menținerii și îmbunătățirii sănătății organismului, înotul este considerat unul dintre cele mai importante mijloace ale educației fizice, cu atât mai mult cu cât se practică sub acțiunea factorilor naturali – apa, aer, soare – cu influențe binefăcătoare asupra organismului.

Înotul reprezintă un ansamblu de mișcări care permit corpului să se mențină la suprafața apei și să se deplaseze în direcția dorită, prin folosirea brațelor și a picioarelor, fără utilizarea obiectelor ajutătoare.

Înotul poate fi considerat un sport de masă prin influența mare asupra ameliorării sănătății și poate fi practicat la orice vârstă, începând din primele luni ale vieții și până la bătrânețe, datorită ușurinței cu care se poate grada efortul.

Grație numeroaselor modificări pe care le produce în organism, cât și condițiilor igienice în care se practică, înotul reprezintă unul dintre cele mai complete sporturi; el favorizează dezvoltarea calităților de rezistență, viteză, îndemânare etc.

Sportul în general și înotul în particular prezintă mai multe efecte:

♦ prin înot se dezvoltă trăsături pozitive de caracter precum: hotărârea, curajul, perseverența, răbdarea, dorința de a învinge dificultățile;

♦latura educațională se dezvoltă în climatul sportivității, al eticii vieții sportive (obișnuirea cu ordinea și disciplina, cu respectul și ajutorul reciproc, se repercutează pozitiv pe plan educativ);

♦ înotul trebuie studiat ca fenomen social; el poate fi o componentă a timpului liber, care trebuie b#%l!^+a?b#%l!^+a?valorificat la maximum, bine organizat și create condițiile dezvoltării înotului în viața modernă.

Influența înotului asupra inimii și a circulației sanguine

Înotul este o activitate de rezistență, care se dobândește prin repetare, prin „arta de a respira în apă”, principalul beneficiar fiind sistemul cardiovascular. Înotul are influență asupra activității aparatului cardiovascular prin accelerarea contracțiilor cardiace, creșterea tensiunii arteriale și a presiunii venoase precum și prin mărirea volumului cardiac.

Această influență, cumulată cu efectul mișcărilor executate în timpul înotului, duce la dezvoltarea musculaturii inimii, respectiv a auriculelor și a ventriculelor. Fortificarea mușchiului cardiac influențează în mod favorabil activitatea inimii și circulația în general. În repaus, presiunea sistolică scade, iar cea diastolică crește, adică se îmbunătățește tensiunea arterială diferențiată și se mărește elasticitatea vaselor. Sub influența înotului au loc modificări în compoziția morfologică și chimică a sângelui.

Antrenamentul la înot dezvoltă toate funcțiunile fundamentale ale organismului dar are o influență majoră asupra aparatului respirator. Din acest punct de vedere, înotul poate fi considerat ca unul dintre cele mai eficace exerciții respiratorii. El poate fi recomandat, în scopul dezvoltării aparatului respirator, tuturor sportivilor, indiferent de specialitatea lor sportivă, deoarece dezvoltă în special mușchii respiratori și musculatura spatelui, având influență asupra respirației și asupra corectitudinii ținutei.

Solicitarea crescută a tuturor grupelor musculare prin efectuarea mișcărilor de înot, împreună cu intensificarea respirației, precum și presiunea exercitată de apă asupra corpului, duc la o dezvoltare substanțială a mușchilor respiratori, mărind capacitatea respiratorie și ventilația pulmonară, realizându-se o apnee voluntară și o dilatație toracică.

Poziția orizontală favorizează mișcările de inspirație, iar pentru expirație este solicitată diafragma și musculatura abdominală care înving presiunea apei. Înotul contribuie la dezvoltarea cutiei toracice, dezvoltare care asigură o capacitate vitală mare în comparație cu alte discipline sportive. Astfel, prin înot se realizează o îmbunătățire substanțială a ritmului respirator.

Începătorului i se pun probleme noi, printre care aceea de a-și putea păstra echilibrul corpului în poziția de înot, în condițiile executării mișcărilor pentru înaintare, coordonarea mișcării membrelor executate în același scop și coordonarea acestor mișcări cu mișcările b#%l!^+a?respiratorii. În ceea ce privește simțul echilibrului și al poziției corpului, un rol important îl are b#%l!^+a?analizatorul vestibular.

Privit din punct de vedere al adaptării funcționale, faptul că înotul se desfășoară în poziție orizontală (folosită un timp îndelungat, pe parcursul activității sportive) poate produce b#%l!^+a?modificări semnificative asupra sistemului osteoarticular: articulațiile fiind eliberate de greutatea corpului, lucrează lejer – astfel explicându-se creșterile în înălțime, atât de căutate prin practicarea înotului.

Aparatul locomotor se dezvoltă printr-o creștere proporțională a indicilor dezvoltării fizice. Prin înot se favorizează poziția corectă pe apă a capului și a corpului care, asociat cu caracterul simetric și ciclic al mișcărilor, duce la obținerea unei atitudini corecte a corpului.

Eliberarea coloanei vertebrale de greutatea corpului asociată cu activitatea intensificată a mușchilor respiratori, au o influență profilactică și terapeutică în combaterea deformațiilor coloanei vertebrale. Mișcările de înot specifice procedeelor tehnice măresc considerabil mobilitatea coloanei, întărind totodată întreaga musculatură a trunchiului.

Practicând înotul se modifică și forța musculară. Mișcările fiind lipsite de încordări mari, contribuie la dezvoltarea fusiformă a musculaturii. Este poate unicul sport la care toate grupele musculare se folosesc proporțional. Pe măsura îmbogățirii experienței motrice în apă se formează calități specifice precum: simțul apei, „o suplețe generală”, o mobilitate articulară bună și o capacitate de relaxare musculară.

Înotul contribuie la dezvoltarea și la menținerea proceselor vitale iar corpul capătă o dezvoltare armonioasă prin angrenarea în înot a întregului sistem muscular. Umerii se lărgesc, toracele cuprinde plămâni bine dezvoltați, mușchii sunt lungi și proporționali; oferind un bun randament în muncă, mușchii sunt adaptabili în orice fel de activitate.

Metabolismul este solicitat printr-un consum caloric mare, iar procesele de producere metabolică a energiei devin mai economice prin antrenamente sistematice de înot. Pierderea de căldură determină la rândul ei o creștere substanțială a arderilor la nivelul țesuturilor, intensificând metabolismul general, lucru ce se manifestă prin creșterea poftei de mâncare.

Prin înot sunt stimulate funcțiile glandelor endocrine, în special a glandei tiroide, prin accelerarea arderilor tisulare. Acest efect justifică înotul terapeutic prescris în obezitate, când metabolismul este încetinit. b#%l!^+a?

Sistemul nervos este și el influențat la rândul său prin înot, prin înviorare sau prin calmare. Înotul recreativ mai are un rol de echilibrare a funcțiilor scoarței cerebrale, b#%l!^+a?contribuind astfel la reglarea proceselor nervoase la persoanele solicitate psihic. Din statisticile medicale de specialitate reiese că înotătorii prezintă procentajul cel mai coborât de dereglări neurovegetative. Apa, prin calitățile ei, exercită un puternic efect tonifiant asupra sistemului nervos, fenomen care stă la baza recomandării înotului în astenii nervoase, tulburări psihice și neurovegetative. Buna dispoziție pe care o creează deplasarea în mediul acvatic influențează în mod favorabil psihicul.

O altă influență pozitivă a înotului constă în îmbunătățirea coordonării motrice și în dezvoltarea unui simț al ritmului.

Un efect favorabil asupra funcției sistemului nervos și în același timp cu acțiune asupra stimulării circulației sângelui îl au și radiațiile solare. Radiațiile solare, mai ales razele ultraviolete, contribuie la sintetizarea vitaminei D, deosebit de importantă pentru organismul tânăr. Vitamina D previne rahitismul, boală specifică copiilor, caracterizată prin tulburări în creșterea generală și în cea a oaselor.

În general, este bine să se înceapă acest sport de la vârsta de 5, 6 ani, dar este posibil să se înceapă de la 3 – 4 ani și chiar mai devreme, copiii fiind activi, receptivi și flexibili. Prin practicarea înotului se tonifică în general corpul fizic, prin solicitarea armonioasă a mușchilor, a articulațiilor și a sistemului osos. În principiu, toate bolile pot fi măcar în parte abordate prin practicarea înotului, dar ameliorări considerabile s-au observat în astm (și alte afecțiuni respiratorii), în diabet (scade insulina), în boli ale sistemului osos (în special pe coloană) și chiar în afecțiuni ale inimii.

Senzația accentuată de bine, de confort, este sporită și de excluderea implicațiilor neplăcute ale transpirației, care apare la efortul fizic în aer liber. În același timp, cadrul în care se desfășoară activitatea de înot acționează asupra mentalului, ajutându-l să se relaxeze.

Călirea organismului asigură adaptarea mai rapidă a copiilor la schimbările de temperatură ale mediului înconjurător, fără influențe negative. De asemenea, călirea mai are influență asupra caracterului copiilor, creându-le stări psihice favorabile dezvoltării voinței, disciplinei, învingerii greutăților etc. b#%l!^+a?

Folosirea acțiunilor favorabile ale mediului înconjurător, în cadrul unor proceduri sistematizate adică, asocierea apei cu ceilalți factori naturali, contribuie la creșterea rezistenței generale a organismului, realizându-se călirea la schimbările de temperatură și umiditate.

Corpul se acomodează cu temperatura apei datorită termoreglării. În înot termoreglarea b#%l!^+a?este solicitată nu numai datorită faptului că apa are, de obicei, o temperatură mai scăzută decât a aerului (deci și decât corpul înotătorului), cât mai ales datorită conductibilității sale termice, care este mult mai mare decât a aerului (apa este mai bună conducătoare de căldură decât aerul).

Temperatura scăzută a apei duce la pierderea de căldură și declanșează prin mecanismul termoreglării reacțiile de apărare ale organismului. Prin intensificarea proceselor metabolice se mărește capacitatea circulatorie și de respirație. Rezistența la frig și la căldură diferă de la un individ la altul.

Călirea este un proces complex care are o mare influență asupra organismului copiilor. În acest sens, un rol important revine temperaturii apei care exercită o influență activă asupra vaselor sanguine. Temperatura favorabilă a apei este de 23 – 24°C. Apa rece produce o constricție a vaselor în urma căreia se cedează mai puțină căldură mediului înconjurător. Concomitent cu acest fenomen, organismul începe să producă căldură, lucru ce duce în faza următoare la o dilatare a capilarelor, deci la o mai bună circulație periferică. Această eliberare crescută de căldură este legată întotdeauna de o îmbunătățire a schimburilor ce au loc la nivelul țesuturilor.

Dacă se prelungește activitatea în apă, urmează o nouă perioadă de vasoconstricție, care duce la apariția frisoanelor. Acesta este semnul că între procesele de cedare și producere a căldurii nu mai există un echilibru, simptom căruia trebuie să i se acorde o mare atenție în lucrul cu copiii, pentru a preveni apariția frisoanelor. În același timp, se va încerca prelungirea duratei lecțiilor, acestea determinând creșterea căldurii emanate și contribuind astfel la realizarea călirii.

Temperatura apei fiind întotdeauna mai scăzută decât a corpului, organismul, pentru a se adapta la mediu, va cheltui un surplus de energie. Sub influența apei reci, schimburile gazoase se măresc. Apa rece produce și unele modificări în compoziția sângelui, element extrem de însemnat pentru funcționalitatea normală a circulației și respirației. Înotând într-o apă rece, numărul globulelor roșii din sânge scade, globulele albe cresc, iar hemoglobina (pigment pe b#%l!^+a?care se fixează oxigenul pentru a fi transportat la celule) crește. Toate aceste modificări reprezintă reacții de adaptare a organismului.

Vasele de sânge suferă de asemenea, modificări importante: la început se produce o restrângere a calibrului lor (vasoconstricție), fenomen ce apără corpul înotătorului de o pierdere prea mare de căldură.

Inactivitatea într-o apă de 17°C produce o pierdere de 2 calorii pe minut; înotul moderat b#%l!^+a?într-o apă de 17 – 21°C, cauzează pierderea a 9,5 calorii pe minut; înotând repede, pierderea ajunge la cca. 12 calorii. Caloriile necesare efectuării mișcărilor de înot și acomodării cu apa rece se realizează prin creșterea metabolismului general.

Un organism călit înseamnă un organism rezistent la frig, la cald, la vânt, la ploaie și la diverși alți factori. Această călire se capătă prin antrenament și, ca orice antrenament, trebuie să respecte anumite reguli.

Călirea organismului se face după anumite principii:

♦ gradarea – călirea la frig se începe cu o temperatură mai ridicată, care se scade treptat;

♦ variabilitatea factorilor de călire – călirea corpului trebuie începută sistematic, din prima copilărie;

♦ diversitatea factorilor de călire – pentru a forma un organism rezistent trebuie utilizați factori cât mai diferiți (apă rece sau caldă, aer uscat sau umed, raze solare, vânt, ploaie etc).

Un organism călit este mai rezistent la boli, mai ales în anotimpul rece, și devine astfel capabil de un randament mai mare în antrenamentul sportiv. Înotul constituie el însuși un procedeu de călire, deoarece se practică în condiții variate de temperatură a apei și a aerului. Echilibrul care se stabilește între organism și mediu asigură desfășurarea normală a vieții, ori activitatea oricărei ființe vii se desfășoară sub influența permanentă a mediului înconjurător.

Înotătorii sunt în general mai rezistenți. Prin înot capacitatea de termoreglare a organismului se îmbunătățește și corpul înotătorului ajunge la un asemenea grad de adaptabilitate încât senzațiile de frig trec în câteva minute, simțindu-se în deplinătatea forțelor sale chiar și într-o apă mai rece.

Toate aceste date de fiziologie ilustrează aportul înotului la procesele de călire a organismului, procese menite să conducă la creșterea rezistenței generale a corpului omenesc, la îmbunătățirea stării de sănătate a populației. Înotul este considerat ca un factor activ terapeutic și curativ în cadrul terapiei funcționale complexe, recuperatorii. Efectele majore le are asupra b#%l!^+a?sistemelor cardio-respirator, neuromuscular, neuropsihic și neurovegetativ (în apă caldă 28° – 32° C, cu plante, săruri minerale etc.).

Modificările imediate sau de durată, produse în organism în urma practicării înotului, constituie suportul pentru înțelegerea principiilor care stau la baza recomandării lui ca mijloc de tratament, „terapie funcțională” în diverse boli.

Ca mijloc terapeutic asociat cu factorii naturali de călire (soare, aer, apă), înotul contribuie la întărirea sănătății și la dezvoltarea armonioasă a corpului. b#%l!^+a?

Influențele favorabile pe care le exercită apa mării asupra organismului uman se datorează nu numai efectului răcoritor al acesteia. Ele intră concomitent în acțiune cu încălzirea soarelui, cu masajul exercitat de izbirea ritmică a valurilor, cu activarea circulației pe calea înotului sau a contrastului dintre temperatura corpului și aceea a apei mării, ceea ce constituie efecte benefice asupra organismului.

Ulterior, paleta acestor influențe favorabile s-a lărgit mult, ca urmare a faptului că medicina modernă a aprofundat între timp și acest aspect al terapeuticii, de pe pozițiile ultimelor achiziții ale tehnicii de studiu și experimentale. Astfel, s-a constatat că multe din aceste influențe se datorează ionilor multipli pe care apa de mare îi conține, în special a acelora de sodiu, potasiu, magneziu și iod. Prin intermediul pielii, ionii menționați au toate șansele să ajungă în lichidele organismului. Această absorbție de ioni, respectiv acest dialog dintre organism și apa mării se diminuează considerabil când temperatura apei este scăzută. Prin sărurile existente (iod, sulf, clor, fosfor, fier) în apa de mare sau în lacuri naturale, ele pătrund în corp prin piele, favorizând creșterea osoasă și îmbunătățirea funcțiilor organismului.

Alături de gimnastica medicală, înotul contribuie la corectarea deviațiilor coloanei vertebrale; înotul pe spate este recomandat pentru corectarea cifozelor, brasul ajută la corectarea scoliozelor. În general, înotul, fără a ține seama de particularitățile procedeelor tehnice, întinde coloana vertebrală, întărește mușchii de o parte și de alta ai coloanei, contribuind astfel la corectarea poziției vicioase. Mișcările în aceste cazuri se execută lent, cu accent pe tehnică și nu pe forță.

Chiar în cazurile mai avansate de deviații ale coloanei vertebrale, înotul aduce importante ameliorări prin stimularea respirației, care nu de puține ori este stânjenită. O aplicare timpurie și îndelungată asigură succesul tratamentului.

Rezultate foarte bune se obțin practicând înotul în cazuri de atrofii musculare și în alte diformități fizice, rămase după unele boli ale sistemului nervos, căpătate imediat după naștere b#%l!^+a?sau în prima copilărie, și în special în urmările paraliziei infantile (în scopul reeducării picioarelor, mușchii atrofiați își recapătă vigoarea). Reușita tratamentului depinde de începerea neîntârziată a înotului, în faza de recuperare a organismului.

Înotul în apă caldă (peste 24°C) reușește să învingă spasmul muscular care determină poziții și mișcări anormale; prin activarea circulației sângelui el ajută la dezvoltarea mușchilor mai slabi, reeducă, de asemenea, mișcările articulare limitate în urma anchilozării. b#%l!^+a?

Înotul este deosebit de folositor persoanelor cu dizabilități. Datorită flotabilității, persoanele handicapate pot executa anumite mișcări în apă care le sunt imposibile în alte situații și le sunt de mare folos. Acolo unde se poate practica, medicii prescriu înotul insistent, ca factor curativ în cele mai diverse maladii ale sistemului osteomuscular și nervos.

Înotul este recomandat ca mijloc terapeutic pentru o multitudine de afecțiuni:

♦ în rahitism – practicându-l cu perseverență se obține corectarea deficiențelor fizice;

♦ corectarea deviațiilor coloanei vertebrale, așa cum am precizat anterior (se corectează prin dezvoltarea mușchilor laterali coloanei și prin stimularea respirației);

♦ în boli ale aparatului de susținere sau a urmărilor acestora – paralizie infantilă sau leziuni ale articulațiilor etc;

♦ la dezvoltarea aparatului locomotor pentru persoanele cu dizabilități;

♦ la copii debili, astenici, cu tulburări în dezvoltarea psihofizică, cu urme de rahitism etc. – se are în vedere pe lângă efectele binefăcătoare ale razelor solare, care favorizează creșterea oaselor, și acțiunea propriu–zisă a înotului, care stimulează pofta de mâncare, respirația și funcția inimii, liniștește somnul, schimbând radical aspectul acestor copii;

♦ tratarea asteniilor nervoase prin acțiunea de stimulare asupra sistemului nervos central;

♦ profilaxia unor manifestări reumatice, musculare sau articulare (profilaxia se exercită împreună cu helioterapia);

♦ în tulburările aparatelor respirator și circulator.

Cel mai important dintre obiectivele enumerate rămâne influența asupra psihicului copilului. Câștigând încrederea micului (și nu numai) bolnav în reușita tratamentului, element ce crește atunci când copilul simte că stăpânește apa, se influențează favorabil sistemul nervos, factor indispensabil pentru reușita procesului de vindecare.

Înotul are efecte bune și în unele boli interne și, în special, în tulburările aparatelor respirator și circulator. Toate cazurile în care funcționarea normală a plămânilor este stânjenită b#%l!^+a? (leziuni organice sau funcționale) se pot trata și prin practicarea înotului. Efectele acestui tratament se pot urmări controlând capacitatea vitală și apneea voluntară, care cresc de la o lecție la alta.

Se recunoaște azi înotului o acțiune favorabilă și în combaterea varicelor (dilatații ale venelor), scăzând presiunea venoasă, element care joacă un mare rol în apariția acestei boli.

Persoanele cu tensiune arterială scăzută, obosite, astenice se simt reconfortate după o ședință de b#%l!^+a?înot. Acțiunea de echilibrare a sistemului nervos din pereții vaselor de sânge își găsește aplicarea în marele grup al tulburărilor neurovegetative. Se știe că din toate sporturile, înotul dă procentul cel mai mic de tulburări vegetative, tocmai datorită acestei acțiuni.

Activând circulația sângelui, înotul împiedică depunerea de substanțe grase (colesterină) în pereții vaselor de sânge, combătând astfel arteroscleroza; de aceea, practicarea lui se recomandă și la vârstă înaintată. Acționează favorabil asupra persoanelor hipotensive, activează metabolismul.

Pentru acțiunea sa ușor excitantă, înotul se recomandă în unele tulburări ale glandelor cu secreție internă; de exemplu, în insuficiența tiroidiană (mixoedem), în care arderile organismului sunt încetinite, iar copilul prezintă o întârziere în dezvoltarea psihofizică.

Prin practicarea înotului se obțin rezultate bune și în obezitate. Se admite azi, că limitarea alimentației sau anumite medicamente, luate izolat, nu pot avea rezultate de durată, atâta vreme cât nu se îmbină și cu practicarea exercițiilor fizice. În cadrul acestui tratament înotul dă rezultate foarte bune, stimulând arderile din corp, normalizând funcțiile glandelor cu secreție internă (afectate serios în această boală), contribuind la scăderea grăsimii depuse pe abdomen, coapse și șolduri. Superioritatea înotului față de alte mijloace ale culturii fizice în această boală constă în aceea că, în afara efortului depus prin mișcările de plutire, se mai cheltuiește o cantitate de energie pentru păstrarea temperaturii corpului.

În stări de convalescență după unele boli, după operații pe oase sau articulații, stări de constipație etc., înotul aduce o contribuție reală în cadrul tratamentului prin mișcare.

Indicațiile înotului în diverse boli le considerăm de mare utilitate pentru instructorii de cultură fizică, pentru părinți și pentru toți cei dornici de a se instrui în acest domeniu, întrucât le pune la îndemână un mijloc eficace, simplu și plăcut, de tratare a diferitelor afecțiuni.

Omul, prin structura lui, posedă o flotabilitate redusă și de aceea, când intră în apă b#%l!^+a?trebuie să învețe să folosească diferite mișcări de brațe și picioare. În medie greutatea specifică a fiintei umane este apropiată de cea a apei și deci, dacă nu se efectuează nici o mișcare în apă, omul se va scufunda până la nivelul ochilor, fiind incapabil de a respira.

Omul a participat foarte mult la dezvoltarea înotului. Printr-un proces îndelungat a descoperit principiile și metodele de înaintare prin apă și a obținut un înot mai eficient, guvernat de legile fizicii raportate la mișcarea corpului în apă.

Apariția înotului s-a subordonat mai multor motivări: apărarea vieții în fața pericolului (omul primitiv se refugia în apă din cauza focului, a animalelor salbatice), intrarea în apă b#%l!^+a?conform unui ritual religios, necesitatea economică, sportul, plăcerea de a înota, ca mijloc recreativ.

Astăzi sunt bine stabilite formele de practicare ale înotului prin caracteristicile sale din punct de vedere: utilitar, de supraviețuire; igienic și terapeutic; recreativ și de agrement; competitiv,^disciplină sportivă.

Înotul, pe lângă faptul ca reprezintă o metoda ideală de păstrare a sănătății este și un mijloc de agrement și de recreare, iar uneori are un rol esențial în remedierea ori profilaxia unor boli generatoare de mari neajunsuri, reprezentând astfel o necesitate a vieții umane.

Datorită efectelor sale multiple, înotul s-a dovedit a fi o activitate socială de foarte mare importanță. Un motiv în plus pentru a fi practicat în mod obligatoriu, în școlile din Europa de vest, în Statele Unite și Japonia l-a constituit prevenirea accidentelor acvatice.

Învățarea înotului trebuie privită în primul rând ca o necesitate de apărare a vieții în fața pericolului de înec. De aici reiese caracterul său utilitar deosebit de important.

Caracterul aplicativ rezultă din faptul că înotul poate fi practicat de oameni de toate vârstele, folosindu-l ca un bun mijloc de întărire și menținere a sănătății.

#%l!^+a?

1.3 Evoluția procedeului craul

Principalele elemente tehnice sunt: plutirea, alunecarea, respirația acvatică și procedeele de înot.

Procedeele de înot – craul, spate, bras și delfin – sunt însușite când elementele tehnice de bază sunt bine consolidate.

1.3.1 Aspecte privind bomecanica înotului

Principiul lui Arhimede guvernează plutirea acvatică. Conform acestui principiu „un b#%l!^+a?corp scufundat într-un fluid este împins vertical, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea fluidului dislocat de corp”.

Diferența de densitate dintre corpul uman și densitatea apei este cea care permite plutirea în masa lichidiană. Capacitatea corpurilor de a pluti – mai mult sau mai puțin, poartă denumirea de flotabilitate. Flotabilitatea și gravitația specifică sunt strâns legate, în sensul că o gravitație specifică a corpului omenesc mai mică de 1 face ca acesta să plutească deoarece greutatea apei pe care o dislocă este mai mică decât greutatea întregului corp. Terapeutic, flotabilitatea reduce forțele compresive asupra articulațiilor și permite mișcarea și poziționarea corpului și a segmentelor sale mult mai ușor prin reducerea durerii. b#%l!^+a?

fig. 1 b#%l!^+a?

Referindu-ne la corpul uman, mărimea portanței hidrostatice și plutirea (flotabilitatea) depind de:

greutatea corpului scufundat – acest parametru se modifică în funcție de toți ceilalți factori de influență ai plutirii. Aparenta pierdere de greutate, cel mai evident efect al imersiei, este în realitate forță ascensională;

volumul părții scufundate – cu cât este mai mare, cu atât corpul plutește mai bine: în imersie totală, până la baza gâtului, greutatea aparentă are valoare de 6-7% din greutatea reală, în imersie toracică de 15-30%, iar în cea pelvină reprezintă 50-80% din greutatea reală (în apele litorale);

fazele ciclului respirator – oscilațiile ritmice ale acestui parametru se produc în limitele a 1,01-1,05 kg în expirație și 0,96-0,98 kg în inspirație. În timpul expirației greutatea crește și înotătorul se scufundă puțin, iar în inspirație scade, corpul revenind la o plutire mai înaltă;

poziția corpului – situarea corpului cât mai aproape de orizontala apei asigură b#%l!^+a?plutirea, în timp ce poziționarea sa verticală îl scufundă, deoarece reduce acțiunea forței portante;

densitatea corpului – este mică la copii (sistem osos ușor), la vârstnici (osteoporoză), mai mică la femei decât la bărbați și la supraponderali față de cei normo- sau subponderali; b#%l!^+a?

densitatea lichidului – cu cât este mai mare, cu atât corpul plutește mai bine. În apa obișnuită (ρ 1,007), în imersie totală, greutatea aparentă reprezintă 8,8 % din cea reală, iar în apele litorale (ρ 1,035) greutatea devine 6-7 % din valoarea reală.

Poziționarea corpului pe o anumită axă față de suprafața apei, plutirea, se realizează în poziție verticală sau orizontală.

Plutirea verticală presupune executarea unor mișcări alternativ descendente de brațe și picioare, pentru menținerea capului peste nivelul apei. Plutirea orizontală se poate executa din decubit ventral sau dorsal, numindu-se în termenii înotului sportiv plutire pe piept, respectiv plutire pe spate. După învățarea tehnicii de plutire pe apă sunt însușite alunecarea și procedeele b#%l!^+a?tehnice.

La plutirea pe piept poziția adoptată este decubit ventral:

corpul este întins pe suprafața apei, fiind înclinat sub un unghi mic față de orizontală;

fața este scufundată aproximativ până la mijlocul frunții, iar privirea orientată înainte-jos;

brațele încadrează capul sau sunt orientate în lateral-sus;

umerii și spatele se mențin la nivelul apei;

picioarele sunt apropiate sau ușor depărtate pentru a mări suprafața de sprijin.

În plutirea pe spate poziția este decubit dorsal:

corpul este situat la nivelul apei, foarte puțin înclinat;

capul este scufundat până la nivelul urechilor;

bărbia este ușor coborâtă;

brațele sunt dispuse lateral-sus; b#%l!^+a?

umerii sunt scufundați;

pieptul se situează peste nivelul apei;

picioarele sunt ușor depărtate.

Factorii favorizanți ai plutirii orizontale sunt:

abordarea acestei poziții după inspirație profundă, urmată de apnee. În timpul plutirii pe spate se poate respira ritmic, dar, pentru liniștire, se menține respirația;

dispunerea corpului pe orizontala apei în poziție relaxată, menținând în contracție statică doar musculatura abdominală. b#%l!^+a?

Factorii defavorabili sunt:

plutire după expir;

exagerarea stării de relaxare sau încordare a musculaturii corpului;

modificarea bruscă a poziției segmentelor, în special a capului.

Exerciții pentru învățarea plutirii:

pe uscat – pe o saltea, adoptarea poziției de plutire;

în apă – plutire verticală cu sprijinul mâinilor pe șanțul sparge val sau susținut de instructor/terapeut;

același exercițiu cu ridicarea alternativă a mâinilor de pe marginea bazinului ; b#%l!^+a?

plutire verticală cu sprijinul mâinilor pe șanțul sparge val și apoi ridicarea lor simultană – picioarele execută mișcări alternativ descendente pentru echilibrarea corpului și menținerea feței peste nivelul apei;

plutire verticală cu și fără ajutor din partea instructorului;

plutire orizontală, pe piept, din sprijin pe sparge val;

b#%l!^+a?

fig.2

plutire pe spate cu mâinile pe șanțul bazinului;

plutire orizontală liberă, cu segmentele (brațe, picioare) ușor depărtate pentru b#%l!^+a?mărirea sprijinului;

plutire orizontală (pe piept sau pe spate) cu schimbarea lentă a poziției brațelor și picioarelor;

plutire în ghemuit – „dopul”;

treceri din plută pe piept în plută pe spate și invers;

plutiri integrate jocurilor acvatice;

plutiri cu echipamente flotoare, apoi cu brățări- greutăți atașate articulațiilor mâinilor și gleznelor.

Alunecarea pe apă

Alunecarea reprezintă deplasarea înotătorului prin apă în poziție orizontală, fără a executa mișcări cu brațele sau cu picioarele. Avansarea se realizează prin: b#%l!^+a? b#%l!^+a?

autopropulsie, când înotătorul se împinge în peretele bazinului și alunecă;

propulsie, când instructorul sau un coleg asigură deplasarea înotătorului prin apă.

Ca și plutirea, alunecarea poate fi realizată din decubit ventral sau dorsal, numindu-se alunecare pe piept, respectiv alunecare pe spate.

Asemănările dintre cele două tipuri de alunecare sunt:

poziția întinsă a corpului pe apă, cu brațele și picioarele apropiate pentru asigurarea unui profil hidrodinamic;

încordarea musculaturii spatelui și a abdomenului.

Deosebirile sunt:

posibilitatea respirației în alunecarea pe spate;

posibilitatea modificării ritmului respirator.

Exerciții pentru învățarea alunecărilor:

alunecare asigurată de hidroterapeut;

din plutire pe piept sau pe spate, trecere în alunecare asistată;

treceri din alunecare pe piept în alunecare pe spate și invers;

treceri din alunecare pe piept în plutire „dop”;

alunecări laterale, pe fiecare parte a corpului, cu brațul scufundat poziționat înainte, iar cel dinspre suprafața apei poziționat lângă coapsă;

alunecare cu sprijinul mâinilor pe obiecte plutitoare;

Respirația acvatică b#%l!^+a?

Inspirația și expirația sunt acte involuntare, dar pot fi influențate și conștient, fiind reglate de celulele nervoase din bulbul rahidian, unde se află centrul respirator. În funcție de cantitatea de oxigen și dioxid de carbon din sânge, de aici pornesc stimulii către musculatura respiratorie. În apă, funcția respiratorie are dublu rol: b#%l!^+a?

fiziologic, legat de necesitatea aprovizionării cu oxigen;

fizic, care determină gradul de plutire și poziția corpului.

Poziția orizontală a corpului, presiunea apei asupra toracelui și coordonarea respirației cu mișcările brațelor, determină o modalitate specifică de respirație. Pentru a înota este necesară cunoașterea respirației acvatice. b#%l!^+a?

Inspirația se desfășoară activ, determinând mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea elasticității parenchimului pulmonar și adeziunea foițelor pleurale. Mușchii diafragmatici măresc diametrul longitudinal al cutiei toracice, scalenii fixează coastele superioare, iar cei intercostali externi trag coastele inferioare. Supracostalii intervin în inspirațiile profunde, iar pectoralii în cele forțate. Inspirația acvatică este efectuată rapid și profund, pentru că momentul prielnic este scurt. Se inspiră pe gură, imediat peste nivelul apei.

Expirația se realizează prin relaxarea mușchilor inspiratori, în prima fază, datorită elasticității cutiei toracice, în cea de-a doua, datorită elasticității parenchimului pulmonar. Ea se desfășoară într-un timp relativ lung față de inspirație. La început se expiră prelung doar pe gură, apoi aerul este suflat energic pe gură și pe nas, pentru a elimina picăturile de apă din căile respiratorii superioare.

Scopul exercițiilor respiratorii este de a mări cavitatea toracică sau diametrele antero-posterior, transversal și vertical; dezvoltarea simetrică a toracelui sau a unei singure jumătăți; dezvoltarea bazelor sau a vârfurilor toracelui. În general, scopul exercițiilor de respirație este de a umple mai mult plămânii cu aer, de a antrena mușchii respiratori, de a amplifica mișcările toracelui și ale diafragmei, de a exercita și menține elasticitatea plămânilor, de a mări ventilația pulmonară și de a activa schimburile gazoase în plămâni (hematoza) și în țesuturi (respirația tisulară) (A.N. Ionescu, 1994). Pe lângă aceste efecte, în timpul înotului, intensificarea mișcărilor respiratorii datorită efortului specific stimulează circulația sanguină și influențează pozitiv activitatea tuturor organelor toracice și abdominale.

Exerciții pentru inițierea respirului acvatic:

pe uscat, învățarea respirației specifice; b#%l!^+a?

în apă, scufundarea repetată a feței și executarea respirației acvatice: succesiuni de inspir – apnee – expir; b#%l!^+a?

succesiuni de inspir scurt – apnee – expir prelung;

succesiuni de respirații integrate jocului.

Exercițiile de gimnastică respiratorie amintite alcătuiesc un algoritm simplu, util inițierii sportive. Există însă numeroase alte structuri motrice de antrenare și stimulare a funcțiilor respiratorii sau cardiorespiratorii, recomandate medical, în anumite afecțiuni.

Importanța exercițiilor de respirație a fost recunoscută pentru prima dată de către chinezi, cu aproape 3000 de ani î.e.n. Vechii indieni practicau exercițiile de respirație, b#%l!^+a?promovând metoda Hatha yoga. Mai târziu, la greci, Hipocrat, cel mai mare medic al antichității, cunoscând efectele fiziologice ale exercițiilor de respirație, recomanda printre altele și înotul ca „exercițiu complex pentru o corectă respirație”.

Gimnastica respiratorie acvatică constă în coordonarea și amplificarea voluntară a mișcărilor respiratorii, precum și în stimularea și antrenarea funcției respiratorii prin mișcări active, realizate contra rezistenței apei. La acestea, se adaugă exercițiile de coordonare a mișcărilor de respirație cu cele ale segmentelor inferioare și superioare.

Ritmul respirator poate fi reglat voluntar, în doi sau trei timpi. Conform dr. A. Ionescu, exercițiile în doi timpi constau din inspirații și expirații egale. Exercițiile în trei timpi constau dintr-o inspirație profundă, urmată de o expirație normală; inspirația următoare este normală, dar expirația este forțată.

Scopul acestor exerciții respiratorii este de a mări cavitatea toracică sau diametrele antero-posterior, transversal și vertical; dezvoltarea simetrică a toracelui sau a unei singure jumătăți; dezvoltarea bazelor sau a vârfurilor toracelui. În general, scopul exercițiilor de respirație este de a umple mai mult plămânii cu aer, de a antrena mușchii respiratori, de a amplifica mișcările toracelui și ale diafragmei, de a exercita și menține elasticitatea plămânilor, de a mări ventilația pulmonară și de a activa schimburile gazoase în plămâni (hematoza) și în țesuturi (respirația tisulară) (A.N. Ionescu, 1994).

Pe lângă aceste efecte, în timpul înotului, intensificarea mișcărilor respiratorii datorită efortului specific stimulează circulația sanguină și influențează pozitiv activitatea tuturor organelor toracice și abdominale. b#%l!^+a?

Echilibrul corpului b#%l!^+a?

În acest context, definirea anumitor termeni se impune de la sine:

centrul de greutate este punctul în care se concentrează toate forțele de greutate ale corpului ce acționează de sus în jos poartă denumirea de centru de greutate sau centrul general de greutate (CGG). El este localizat între ombilic și stern, dar nu în același punct la toate persoanele;

centrul de presiune este punctul de aplicare al tuturor forțelor ce acționează asupra corpului de jos în sus. Acesta este diferit de CGG, cu excepția cazului particular în care corpul scufundat în lichid este omogen, iar cele două centre coincid.

În aprecierea echilibrului pe apă este necesară cunoașterea faptului că întotdeauna CGG rămâne neschimbat, iar cel care poate fi modificat, ca poziție, este centrul de presiune. Din b#%l!^+a?relația centrului de greutate cu forța arhimedică rezultă echilibrul sau dezechilibrul corpului uman pe apă. Pentru echilibrare cele două puncte trebuie să se suprapună pe o axă verticală imaginară. Dezechilibrul provine în următoarele situații:

cele două puncte nu se suprapun;

cele două puncte nu se aliniază pe verticală;

cele două puncte se află la mare distanță unul de celălalt.

În vederea echilibrării în mediul fluid, din fizica experimentală cunoaștem că, doar în cazul corpurilor omogene centrul de greutate (CGG) coincide cu cel de presiune (M), înregistrându-se starea de echilibru indiferent. Pentru obținerea echilibrului stabil ar fi suficientă situarea centrului de greutate puțin sub cel de presiune. În realitate, dificultatea sarcinii de coordonare în ambianța acvatică se datorează greutății specifice mari a trenului inferior în comparație cu restul corpului, dar și modificării permanente a poziției pe o suprafață instabilă – apa.

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

fig. 3

Portanța hidrostatică (HS) se aplică în centrul de presiune, plasat la nivelul primei vertebre lombare; acesta se modifică în funcție de gradul de scufundare și variază în funcție de tipul morfologic (Vivensang, 1981). De reținut este că, forța portantă nu depinde de vâscozitatea fluidului. b#%l!^+a?

Greutatea corpului se aplică în centrul de greutate, situat la nivelul vertebrei a cincea lombare. Pentru obținerea unei poziții echilibrate pe apă, un rol major revine proprioceptorilor (vestibulari și kinestezici), iar dezvoltarea rezistenței vestibulare și perfecționarea recepției vestibular-kinestezice constituie sarcini primordiale în vederea echilibrării corporale.

Rezistența hidrodinamică

În plutire asupra corpului acționează două forțe – greutatea și portanța hidrostatică. În timpul înaintării prin apă, pe lângă aceste două forțe, apare o a treia – rezistența. Ea se opune înaintării – mișcărilor de vâslire și mișcărilor propulsive ale picioarelor.

În conformitate cu J. Counsilman (1977), rezistența hidrodinamică se manifestă în timpul înotului ca rezistență:

frontală, produsă de orice parte a corpului expusă direcției de înaintare;

turbionară sau de vârtej, generată la nivelul curburilor corpului, prin devierea moleculelor de apă din traiectoria lor; moleculele devin turbulente prin pătrunderea în curentul paralel adiacent pe care îl modifică;

de frecare, creată datorită păturii subțiri de apă care vine în contact cu suprafața corpului, întâmpinând asperitățile acestuia.

Modificările rezistenței hidrodinamice se produc în funcție de:

viteza de înot; b#%l!^+a?

poziția corpului pe apă; b#%l!^+a?

forma corpului;

tipul suprafeței sale;

densitatea apei;

influența valurilor.

Rezistența hidrodinamică crește cu pătratul vitezei de înaintare. Astfel, dublarea vitezei de la 1 la 2 m/sec determină creșterea rezistenței de 4 ori. La viteză scăzută apa curge laminar, fără ca straturile paralele corpului să producă vârtejuri. La viteză mare însă, crește turbulența și, în consecință, rezistența la înaintare.

În funcție de poziția corpului pe apă, cu cât înotătorul este mai aproape de suprafața apei, cu atât rezistența este mai mică. Cu cât el este mai aproape de verticala apei, cu atât b#%l!^+a?înaintează mai greu. Poziția este influențată de fazele ciclului de mișcare și de viteza de înot, iar menținerea unei poziții orizontale, cu corpul puțin scufundat, este o problemă ce ține de eficiența tehnică și de gradul de flotabilitate. Valorile rezistenței variază și în funcție de suprafața secțiunii transversale a corpului determinată în poziție orizontală. Densitatea apei saline spre deosebire de cea obișnuită favorizează plutirea, dar corelează negativ cu înaintarea deoarece o densitate mare sporește semnificativ rezistența. Aparenta pierdere a greutății oferă însă avantajul ușurării biomecanice a mișcării.

Capitolul 2 .Tehnica de înot craul

2.1 Importanța și rolul portanței hidrostatice în menținerea corpului la suprafața apei

2.1.1 Rezistența frontală, rezistența valurilor, rezistența de frecare

Mișcările înotătorului în apă vor întâmpina rezistența apei în fața acestora și în jurul părților corpului. Această rezistență a apei este denumită simplu rezistență. Ea acționează întotdeauna în direcție opusă celei de mișcare. Această opunere va produce forță de portanță, care, după cum vom vedea în continuare, este perpendiculară pe rezistență. Există trei feluri de rezistență care acționează în apă asupra înotătorului: a) rezistența frontală; b) rezistența valurilor; c) rezistența de frecare. a) Pentru reducerea rezistenței frontale, înotătorul trebuie să-și mențină corpul aproape de suprafața apei, având de la cap până la picioare cele mai mici înclinări posibile. Mișcările corpului în lateral, în sus și în jos, măresc rezistența frontală, făcând să se mărească suprafața corpului și deci și rezistența la înaintare. b) Mișcările brațelor la intrarea în apă, precum și mișcările exagerate laterale și verticale ale corpului produc valuri, creând un adevărat „zid de apă”, ce împiedică deplasarea. De exemplu, ondu-larea exagerată la înotul fluture produce stropi la suprafața apei și mici vârtejuri ce împiedică înaintarea. c) Suprafețele netede produc frecări mici. Unii înotători se rad în cap, pentru ca părul să nu opună rezistență la înaintare, iar costumele lor aderă neted la suprafața corpului, fără a avea cute care să adune apa și să frâneze astfel înaintarea (costume numite „piele de rechin”).

b#%l!^+a?

2.1.2 Plutirea și alunecarea (forme, descriere, greșeli)

Poziția la înot este orizontală pe suprafața apei. Cele mai simple exerciții de plutire sunt: pluta pe piept, pluta pe spate, pluta pe verticală. Plutirea pe piept: Corpul este în poziție orizontală cu fața spre apă, brațele întinse înainte încadrează capul, cu palmele orientate spre apă, având degetele de la mâini apropiate și picioarele menținute întinse cu vârfurile orientate spre interior. Respirația se menține în apnee. Orice înclinare a corpului spre înainte sau înapoi va produce dezechilibrul și instabilitatea corpului, ducând la scufundarea lui. Plutirea pe spate: Corpul se va găsi în poziție orizontală cu fața în sus, afară din apă, având bărbia mai aproape b#%l!^+a?de piept. Brațele se vor menține întinse, încadrând capul prin atingerea urechilor, iar picioarele vor fi întinse păstrând vârfurile ușor spre interior, corpul va fi relaxat. Respirația este ușurată prin menținerea capului deasupra apei. Orice schimbare a poziției brațelor, a capului, bazinului sau picioarelor duce la dispari ția plutirii. Plutirea pe vertical ă și călcarea apei: Corpul este într-o poziție verticală pe apă, ușor oblic înainte prin tragerea umerilor în față. Brațele se țin cu coatele ușor îndoite pe apă, vâslind ușor din palme în sensul aducerii apei spre înăuntru și în afara liniei mediane a corpului, presând apa. Picioarele se mențin u șor depărtate și îndoite din genunchi, ele calcă apa spre în afară, alternativ. În această poziție înotătorul poate sta puțin nemișcat, plutind, iar apoi continuă exercițiul de călcare a apei. În toate aceste exerciții, importantă este respirația, respectiv inspirația și expirația corectă; ea va ajuta să ne menținem la suprafața apei plutind și mișcându-ne cu ușurință. Alunecarea pe piept: din poziția ghemuit la marginea bazinului, se vor executa împingeri de la perete în plută pe piept. Corpul se va deplasa prin apă înainte, alunecând pe diverse distanțe, expirația se va efectua obligatoriu în apă. Alunecarea pe spate: din poziția ghemuit la marginea bazinului, se vor executa împingeri de la perete în plută pe spate. În timpul alunecării, respirația este liberă. În ambele cazuri, se va evita o rezistență frontală mărită.

2.1.3 Mișcarea brațelor

Mișcarea brațelor : – este alternativă și prezintă două părti distincte : – vâslirea și drumul aerian.

Vâslirea (faza activă) propulsivă are mai multe momente :

-Intrarea brațului în apă : trebuie executată între mijlocul capului și extremitatea umărului cu palma îndreptată spre în afară. Brațul alunecă, se intinde din umăr și din cot, căutând să apuce apa cât mai departe, pentru a efectua o tracțiune eficace. b#%l!^+a?

-Prinderea apei : având palma în forma de căuș, se presează palma în jos, întorcând-o spre noua direcție prin rotirea antebrațului spre înăuntru, înspre linia mediană acorpului.

-Tracțiunea : durează până când palma și cotul, aflate pe aceeași linie, au ajuns în dreptul umărului și se încheie în dreptul centrului general de greutate, brațul aflându-se la un unghi de 90º față de corp și un unghi între braț și antebraț de cca 100-110º. Marii înotători efectuează tracțiunea în formă șerpuită de ,,S’’ pe o traiectorie eliptică. b#%l!^+a?

-Impingerea : este ultima fază propulsivă a mișcării. Apa este împinsă spre înapoi, în afară, până în dreptul coapsei piciorului din aceeași parte. La ieșirea din apă brațul va fi complet întins, cu palma orientată în sus față de direcția de mișcare, mâna ieșind din apă pe muchie cu degetul mic în sus.

Drumul aerian al brațelor (faza nepropulsivă): Când palma și cotul ajung în dreptul umărului, este atins punctul maxim de flexie al brațului, iar mișcarea este ușurată de răsucirea treptată a axei umerilor. Atunci când palma și cotul trec de linia umărului, urmează răsucirea în sens contrar axei umerilor și întinderea brațului înainte.

Viteza de aruncare a brațului înainte trebuie să fie continuă și uniformă. Un braț trebuie să intre în apă, înainte ca celalalt să-și termine vâslitul sub apă.

2.1.4 Mișcarea picioarelor

Mișcarea picioarelor are două faze:

Faza activă. Această mișcare se realizează din articulația coxo-femurală, cu piciorul ușor îndoit din genunchi, cu laba piciorului orientată spre interior. În ultima parte, se execută o lovire a apei printr-o mișcare de biciuire a ei cu laba piciorului. Presiunea exercitată de apă obligă glezna să efectueze o mișcare de hiperextensie. O mobilitate bună a articulației gleznei ajută la o mișcare eficientă și economică.

Faza pasivă. Ea reprezintă o mișcare pregătitoare, realizată prin ridicarea unui picior de jos în sus, iar celălalt ducându-se întins înapoi, spărgând suprafața apei, călcâiul ieșind puțin deasupra. Amplitudinea este relativ mică .

2.1.5 Coordonarea mișcărilor de brațe, picioare și respirație

Cea mai frecventă coordonare este aceea cu 6 bătăi de picioare la un ciclu de brațe. Pe b#%l!^+a?distanțe lungi, înotătorii folosesc 2 și 4 bătăi de picioare la un ciclu de brațe, acțiunea brațelor fiind mai puternică. Fiecare înotător își va forma coordonarea în funcție de calitățile sale individuale. O tehnică respiratorie perfectă nu va influența poziția corpului la un ciclu de brațe pe o singură parte sau la 3 brațe, pe ambele părți. Inspirația se efectuează la suprafața apei sau chiar sub orizontala ei, în valul, golul, depresiunea, rezultată în dreptul feței la înaintarea corpului prin apă. În momentul inspirației, capul trebuie s ă fie întors lateral, privirea orientată oblic, înainte și în sus. Momentul bun pentru inspirație este atunci când brațul se scoate afară b#%l!^+a?din apă, umărul opus este răsucit pe axa sa spre apă, până la momentul când același braț, în drumul său aerian, ajunge în dreptul umerilor. Odată cu ducerea brațului de la umăr înainte, axa umerilor se răsucește spre interior, fața se scufundă în apă și începe faza de apnee și expirație sau direct expirație pe nas și gură. Expirația este mai lungă sau mai scurtă, în funcție de coordonarea pe care o alege înotătorul, o respirație la 2, 3, 4, 5 brațe.

Rotirea capului. În timpul înotului, înotătorii își rotesc continuu corpul în jurul axei longitudinale. Ca timp ei sunt mai mult pe părțile laterale, decât pe abdomen. Rotirea are importanță în menținerea aliniamentului lateral al corpului și pentru reducerea rezistenței. Înotătorul de craul trebuie să se rotească cu cel puțin 450 pe fiecare parte, pornind de la poziția plată, pe abdomen.

2.1.6 Greșeli frecvente în execuția tehnicii procedeului craul

Greșeli în mișcarea brațelor:

– drumul aerian cu brațele întinse nu va permite o bună alunecare;

– drumul brațului încrucișat la umărul opus va crea oscilații mari ale întregului corp;

– vâslirea cu brațul complet întins sau exagerat îndoit, pe lângă corp, duce la frânare;

– vâslirea foarte departe de linia mediană a corpului va duce la o tracțiune ineficace;

– răsucirea accentuată a corpului în timpul tracțiunii va frâna înaintarea;

– poziția mult prea ridicată pe apă duce la o respirație ineficientă și lipsa alunecării;

– poziția mult prea scufundată în apă frânează înaintarea.

Greșeli în mișcarea picioarelor:

– bătaia executată numai din genunchi va face ca înotătorul să stea pe loc sau să meargă înapoi;

– bătaia cu picioarele întinse și menținerea lor încordată (rigidă) va avea ca efect o înaintare defectuoasă; b#%l!^+a?

– pedalajul exagerat, imitând mersul pe bicicletă, frânează înaintarea;

– bătaia picioarelor mult la suprafață va obosi sportivul, fără să obțină înaintarea dorită, iar bătaia scufundată a picioarelor în adâncime modifică poziția de plutire a corpului;

– împungerea apei cu labele întinse sau în exterior încordate duce la frânarea înaintării;

– bătaia unui picior pe verticală și a celuilalt în lateral frânează înaintarea și dereglează întreaga coordonare; b#%l!^+a?

– ruperile de ritm în timpul bătăii picioarelor duc la întreruperea coordonării.

Greșeli în respirație: inspirațiile prelungite și expirațiile incomplete.

2.1.7 Momentele principale ale startului și descrierea tehnică a lor

Scopul startului este acela de a câștiga teren cât mai mult, printr-o săritură mai lungă, pentru a se obține și un timp mai bun. La craul există 2 modalități de efectuare: 1) startul cu pendula-rea brațelor, utilizat actualmente mai mult pentru începători; 2) startul „grab” (în engleză înseamnă „apucat”); I se mai spune și „furat”, utilizat de avansați. Etapele startului sunt: – Poziția pe blocstart: La primul semnal (fluier) al starterului, înotătorul se va urca pe partea dinapoi a blocstartului, în poziția aplecat și va efectua inspirații și expirații profunde. La comanda „luați locurile!”, înotătorul ia poziția de plecare, la marginea dinspre apă a blocstartului, astfel: aplecat înainte, cu picioarele depărtate la lățimea umerilor, călcâiele orientate în exterior, prinde cu toate degetele de la picioare marginea bazinului. În tehnica modernă a înotului de mare performanță, în ultimii ani, se utilizează startul cu elan pe un picior. Picioarele sunt ușor flexate din genunchi și mâinile apucă marginea blocstartului, iar capul este aplecat având bîrbia în piept. Când înotătorii vor sta liniștiți pe blocstarturi, se va da al treilea semnal, cel de plecare, prin fluier sau pistol, după care sportivul va părăsi blocstartul. b) Elanul: După semnal, înotătorul, având picioarele în ușoară flexie, se împinge puternic în marginea blocstartului, avântându-și brațele înainte și în sus, deasupra capului. Practic, efectuează o săritură puter-nică, cât mai lungă, pe două picioare, un plonjon. c) Drumul aerian sau zborul În prima jumătate a zborului, înotătorul privește peste mâini, înainte, având corpul întins. Traiectoria în arc de cerc, pe care o descrie corpul înotătorului prin aer, este dirijată de mișcarea capului, care coboară între brațe pregătind intrarea în apă. Plonjarea în arc de cerc permite înotătorului să zboare pe deasupra apei cât mai departe. d) Intrarea în apă: Corpul înotătorului trebuie să fie perfect întins, sub un unghi cât mai ascuțit față de orizontala apei, pentru a intra în apă fără a produce valuri sau turbulență în jurul său. De obicei, se spune că b#%l!^+a?trebuie să intre întreg corpul prin aceeași spărtură în apă. Regulamentul prevede că, după startul greșit, înotătorul este eliminat din concurs. e) Alunecarea pe sub apă: se realizează cu brațele înainte, picioarele pot executa bătaie simultană sau alternativă (specifică procedeului craul).

2.1.7.1 Greșeli frecvente la start în procedeul de înot craul

Greșeli frecvente la start : intrarea în apă în poziție frântă – echer ; atingerea apei in b#%l!^+a?poziție orizontală ; plonjarea prea adânc sau prea la suprafață ; lipsa alunecării pe sub apă.

2.1.8 Formele tehnice ale întoarcerilor și descrierea lor

Intoarcerile. La procedeul de înot craul , regulamentul permite atingerea peretelui bazinului, cu o singură mână, sau numai cu picioarele.

Scopul lor este următorul :

-Să fie executată într-un timp cât mai scurt

-Să nu modifice ritmul de înot al înotătorului

-Să nu impiedice o bună respirație

-Să permită o bună împingere de la peretele bazinului

-Să nu fie executată prea adânc în apă

La acest procedeu se utilizează : întoarcerea simplă sau laterală, la începători ; întoarcerea prin rostogolire înainte sau ,,flip’’(avansați).

Momentele întoarcerilor sunt : atacul peretelui ; întoarcerea propriu-zisă ; împingerea de la perete și alunecarea ; lucrul sub apă și ieșirea la suprafață.

1) Intoarcerea laterală simplă – utilizată de începători mai ales pe distanțe lungi.

-Atacul peretelui se execută cu brațul flexat, celălalt braț fiind menținut în faza de impingere.

-Intoarcerea propriu-zisă, ce presupune o ghemuire ușoară spre lateral, răsucind bazinul spre brațul de atac, fixând tălpile picioarelor pe perete, respirând profund.

-Impingerea de la perete și alunecarea : se impinge energic în perete, aducând brațul de atac, peste apă, lângă cel de sprijin, alunecând paralel cu fundul bazinului.

-Lucrul sub apă și ieșirea la suprafață : în timpul alunecării brațele sunt întinse sub apă, iar picioarele execută mișcarea alternativă sub apă. După prima vâslire capul iese la b#%l!^+a?suprafață.

2) Intoarcerea prin rostogolire înainte – ,,flip’’

-Atacul peretelui – asemănător ca la întoarcerea simplă, fără a atinge peretele cu mâna.

-Intoarcerea propriu-zisă – brațul de atac execută o vâslire puternică, băgând bărbia în piept (după ce, cu privirea, a apreciat distanța care îl separă de zid) execută rostogolirea înainte peste cap, continuată cu o jumătate de înșurubare (90º) după ce picioarele au trecut de b#%l!^+a?poziția lor perpendiculară pe apă. Picioarele se vor îndoi, având tălpile cu vârfurile apropiate în poziție laterală.

-Impingerea de la perete : picioarele după împingere se întind, înșurubarea continuă, revenind în poziția pe piept, la alunecare.

-Lucrul sub apă va fi la fel ca și la întoarcerea simplă.

2.1.8.1Greșeli frecvente la întoarcerile clasice și moderne

Greșeli frecvente la întoarcerea laterală simplă : atacul peretelui prea aproape cu brațul îndoit ; gruparea picioarelor fără răsucire laterală ; revenirea pe sub apă în poziția pe spate ; așezarea pe perete a unui singur picior (talpa) ; efectuarea întoarcerii cu capul mult sub apă ; lipsa alunecării după împingere.

Greșeli frecvente la întoarcerea prin rostogolire : lipsa de apreciere corectă a distanței față de perete ; efectuarea rostogolirii prea adânc în apă ; înșurubarea de 90º ineficientă ; revenirea în poziție pe spate ; lipsa împingerii cu ambele picioare, și alunecarea nerealizată.

2.2. Lecția de înot

Activitatea de instruire la înot se realizează sub formă de lecții. Lecția constituie un proces pedagogic unitar în care se împletește strâns munca profesorului cu cea a elevilor, munca de instruire cu cea de educație.

Lecțiile trebuie să se desfășoare după un orar stabilit cea ce creează condițiile necesare pentru planificarea activităților în mod științific.

Ele se organizează pe grupe, ținându-se seama de vârstă, sexul și nivelul de pregătire a elevilor.

In funcție de sarcinile pe care le au de rezolvat, lecțiile pot fi împărțite în următoarele b#%l!^+a?tipuri:

lecții de învățare, în cadrul cărora se urmărește însușirea tehnicii procedeelor de înot, a starturilor, a întoarcerilor și a diferitelor exerciții speciale;

lecții de perfecționare în care se urmărește formarea tehnicii corecte, care să fie în același timp eficientă și economică. Totodată în aceste lecții se urmărește creșterea nivelului calităților motrice specifice înotătorilor. Ele sunt folosite în toate etapele de învățare la început având un pronunțat caracter de pregătire, iar +a?în celelalte etape urmărind mai mult pregătirea fizică și specială;

lecțiile de control, care contribuie la verificarea stadiului de pregătire a înotătorilor. Astfel se controlează eficacitatea tehnicii de înot, prin înregistrarea timpului pe distanțe scurte, la început pe lățimea bazinului și ulterior pe distanțe cuprinse între 25-50 m. Mai târziu se fac verificări în probele scurte de concurs, corespunzătoare cu vârsta și gradul de pregătire a elevilor. In acest sens, unii antrenori întocmesc un grafic de parcurgere a distanței de concurs, care cuprinde timpii parțiali și finali, numărul ciclurilor de mișcări de înot, lungimea și timpul de efectuare a starturilor și întoarcerilor. Această metodă de lucru este deosebit de folositoare antrenorului in vederea depistării calitățlor și deficiențelor fiecărui înotator în parte. Inregistrarea periodică acestor date permite antrenorului să cunoască bine stadiul de pregătire și posibilitățile elevilor săi și asigură în același timp o orientare stiințifică a antrenamentului.

lecțiile mixte cuprind atât elemente de învățare cât și de perfecționare. Unele pot include probe și norme de control pentru verificare. Majoritatea lecțiilor cu grupele de înotători avansați sunt de tip mixt.

b#%l!^+a?

Capitolul 3. Studiu de caz

Motivarea și scopul alegerii temei

Motivul pentru care am ales această temă este curiozitatea față de înot și manifestarea dorinței mele de a profesa în acest domeniu.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta mai multe succesiuni metodice de învățare a procedeului craul la copii antepubertari.

Aceste succesiuni dacă sunt prezentate elevilor, înotătorilor corect, respectând principiul intuiției, al accesibilității, al sistematizarii și nu în ultimul rând al gradării ne putem referi la o lecție completă, care poate duce mai târziu la performanțe considerabile.

Subiecții : 10 elevi clasa a 2 a și 10 elevi clasa a 3 a școala….alegeti dvs scoala

Condiții (acolo unde este cazul)

2. Obiectivele disciplinei

Scopul a fost acela de a învăța tehnica specifică acestei discipline sportive. De asemenea, am încercat să scot în evidență modul în care disciplina sportivă practicată de copii a influențat învățarea tehnicii înotului (dacă transferul informației motrice a fost pozitiv sau negativ și dacă există acest transfer) . În studiul de față mi-am propus să scot în evidență posibilitățile copiilor de a se autoaprecia vizavi de cunoștințele și abilitățile predate de-a lungul lecțiilor practice ale disciplinei.

Sarcini

– stabilirea mijloacelor optime utilizate în lecții pentru învățarea și/sau consolidarea elementelor tehnice fundamentale, precum și a procedeului craul de către copii;

– stabilirea succesiunii învățării procedeelor specifice de înot;

– alcătuirea chestionarului pe baza căruia s-a realizat evaluarea;

– recoltarea datelor;

– prelucrarea și interpretarea răspunsurilor date de studenți la întrebările chestionarului;

– elaborarea concluziilor.

Ipoteze

Ipotezele care au stat la baza realizării studiului de față sunt:

– elementele tehnice fundamentale solicită mai multă atenție din partea copilului deoarece poziția corpului pe apă este diferită de poziția pe verticală de pe uscat, iar actul respirator implică control voluntar;

– răspunsurile sunt influențate de subiectivismul copiilor;

– există diferențe între răspunsurile copiilor în ceea ce privește învățarea diferiților algoritmi supuși evaluării.

Subiecți

În studiu au fost cuprinși 20 elevi (10 fete, 10 băieți) b#%l!^+a?

Studiu privind capacitatea de autoevaluare a copiilor în raport cu conținutul lecțiilor practice de înot

Repartiția copiilor în funcție de cunoașterea înotului

Persoane cu ajutorul cărora o parte din copii au învățat să înoate

Organizarea și desfășurarea cercetării

În cadrul cercetării au fost evaluați atât copii începători, cât și copii care știau să inoate. Copii care au răspuns la chestionare au lucrat cu noi la lecțiile practice.

Chestionarele s- au aplicat la sfârșitul lecțiilor practice de înot, care s -au desfășurat timp de două săptămâni. Copii au avut prevăzute 42 de ore de înot pe durata cărora au parcurs toate mijloacele de inoat dar cu precădere stilul de inot craul. Pentru fiecare mijloc au existat trei posibilități de răspuns: nu știu mijlocul respectiv, îl știu bine, îl știu foarte bine. Copii au dat răspunsuri pentru fiecare mijloc în parte.

Chestionarul a cuprins următoarele mijloace specifice pe care le-am supus evaluării:

elemente tehnice fundamentale – în care am inclus plutirea corpului pe apă, alunecarea corpului pe apă, respirația acvatică, deschiderea ochilor sub apă, la care am adăugat cum au suportat apa pe față;

procedeul craul – în care am inclus mișcarea de picioare, mișcarea de brațe, alunecare cu ambele brațe sus, alunecare cu un braț sus și unul jos, procedeu integral;

săriturile în apă – în care am inclus săritura în picioare, săritura specifică startului de pe marginea bazinului și săritura specifică startului de pe blockstart.

Analiza și interpretarea rezultatelor b#%l!^+a?

Pentru a putea interpreta mai ușor rezultatele, am făcut „o medie” a răspunsurilor date de fiecare copil.

Situația evaluării răspunsurilor fetelor care au învățat să înoate la lecțiile practice , realizată pe baza aprecierilor proprii și-au făcut-o în legătură cu cât de bine au ajuns să învețe la finalul lecțiilor:

Situația evaluării răspunsurilor băieților care au învățat să înoate la lecțiile practice din anul I (vezi tabelul 4), realizată pe baza aprecierilor proprii:

În urma prelucrării răspunsurilor la chestionarul aplicat am constatat că:

1. Cele mai multe probleme în învățare le-au ridicat elementele tehnice fundamentale, cele care deosebesc inotul de disciplinele sportive practicate pe uscat. Respirația acvatică voluntară este total diferită de cea de pe uscat, realizându-se pe gură, fapt care o deosebește de respirația „normală”, involuntară realizată pe uscat. O altă problemă în grupa elementelor tehnice fundamentale a fost reprezentată de deschiderea ochilor sub apă, care s-a dovedit a fi foarte dificilă deoarece apa constituie un mediu mai dens.

2. Tot în această grupă intră și plutirea pe piept și pe spate. În legătură cu acestea se constată că o parte din copii au reușit mai ușor să plutească pe piept decât în poziția pe spate. La spate frica este mai mare deoarece subiectul nu mai poate „controla” mediul, nu vede înainte deoarece fața este spre în sus. De aici are tendința de a ridica capul de pe suprafața apei, îi cad picioarele și poziția corpului pe apă se verticalizează, subiectul având senzația că se duce la fund. De asemenea, pe spate, echilibrul corpului pe apă este mai dificil. b#%l!^+a?

3. Învățarea săriturilor a fost, în opinia copiilor, dificilă. Dificultatea a apărut mai ales în cazul săriturilor specifice startului, deoarece o tehnică incorectă determină o intrare greșită în apă. În acest caz contactul cu apa se face acvaplanat, iar senzația rezultată este neplăcută. De aceea apare frica ce atrage după sine menținerea tehnicii incorecte și, de aici, din nou, acvaplanare.

4. Neașteptate au fost răspunsurile fetelor care știau să înoate înaintea începerii lecțiilor practice. Din analiza răspunsurilor la chestionare, am constatat că fetele care stiau să inoate sunt mai rezervate în ceea ce privește autoevaluarea. Spre deosebire de ele, mai mulți copii care știau să înoate înaintea începerii cursurilor practice s-au apreciat cu calificativul foarte bine. Putem pune aceste răspunsuri și pe seama supraevaluării, copii având o părere mult mai bună despre ei. Fetele se subevaluează, considerând că ele înoată mult mai slab comparativ cu alte colege / alți colegi. Părerea mea este că aprecierea este inversă. Fetele au înotat mult mai bine decât băieții, ele fiind mai motrice, având o greutate specifică optimă și o coordonare neuromusculară superioară băieților. Ele au reușit să-și însușească mult mai repede procedeul craul.

Menționez că eliminarea greșelilor tehnice de execuție s-a făcut mai repede la fete decât la băieți. Această subevaluare a fetelor care știu să inoate surprinde vizavi de aprecierea realizată de fetele începătoare, care au considerat că și-au însușit foarte bine tehnica înotului cu privire la mijloacele supuse evaluării. Și în cazul fetelor începătoare consider că este vorba de o supraevaluare, deoarece acestea nu au viteza de deplasare prin apă la fel de mare ca fetele avansate și nici rezistența acestora pentru parcurgerea unor distanțe mai lungi. Este adevărat că progresul fetelor și băieților începători este mai mare (lucru normal de altfel), dar asta nu trebuie să atragă după sine o supraevaluare.

Voi dezvolta în continuare lecțiile de înot pe care le-am aplicat, după cum urmează:

Metode moderne de învățare a înotului

In prezent se folosesc metode moderne de învățare, experimentate de-a lungul anilor cu b#%l!^+a?foarte bune rezulate.

Copii sunt inițiați direct în procedeele folosite în probele competiționale, iar timpul de învățare a fost redus considerabil. b#%l!^+a?

Metodele moderne au fost elaborate pe baza unor cercetări amănunțite privind acomodarea organismului cu apa, învățarea succesivă și gradată a procedeelor de înot și eliminarea de la început a greșelilor tehnice.

Printre trăsăturile comune ale acestor metode, subliniem importanța ce se acordă etapei de acomodare cu apa și învățării precedeelor de înot prin metoda analitică. In toate metodele actuale instruirea se face în grup, iar individualizarea se realizează numai în situația corectării și formării tehnicii individuale.

Metodele de învățare au un caracter bine organizat, procesul învățarii fiind planificat și sistematizat. De asemenea, se observă o gradare logică a exercițiilor, care este stabilită în funcție de grupele de vârstă. Procesul invățării se realizează treptat, astfel încât trecerea la o treaptă superioară să se facă după însușirea temeinică a cunoștintelor predate.

Diferențierile dintre metode apar în conceptele diferitelor școli de înot, privind sistemul de pregătire, precum și în curentele și tendințele orientate mai mult spre un caracter sportiv.

Metoda învățării înotului prin folosirea procedeului craul

Această metodă este larg răspandită în toata lumea și putem afirma că ea constituie metoda de bază, care se aplică în Australia, America, Japonia și în numeroase școli din Europa.

Invățarea înotului prin folosirea metodei craul se realizează în apa mică, a cărei adâncime nu depășeste nivelul pieptului. Concomitent cu învățarea craulului, elevii își insușesc și unele elemente din craul pe spate; astfel succesiunea normală a învățarii procedeelor este: craul, spate, bras și fluture.

La noi această metodă se aplică din jurul anului 1950, cu rezultate foarte bune. In urma cercetărilor efectuate la copii de vârsta preșcolară și școlară mică s-a observat că ei își însușesc repede poziția de alunecare și mișcarea picioarelor.

In schimb, în comparație cu metoda bras, la care coordonarea mișcărilor cu respirația se realizează relativ repede, la craul copii întâmpină greutăți, atât în învățarea tehnicii respirației, b#%l!^+a?cât și în coordonarea mișcărilor cu respirația.

Pornind de la aceste constatări, în metodica învățării înotului craul trebuie acordată o importanță deosebită exercițiilor de respirație, care sunt incluse în toate lecțiile.

Astfel la grupa aleasă de mine în vederea învățării procedeului craul procedez astfel: b#%l!^+a?

a) exerciții de obișnuire cu apa, etapa în care insist în special asupra învățării respirației acvatice și a poziției de plutire;

b) învățarea mișcării picioarelor craul, cu introducerea exercițiilor de respirație;

c) învățarea mișcării brațelor, corelate cu tehnica respirației;

d) coordonarea mișcării brațelor cu cea a picioarelor fără respirație;

e) coordonarea mișcărilor cu respirația;

f) învățarea simultană a poziției și bătăii picioarelor la craul pe spate, exercițiu pregătitor în vederea însușirii ulterioare a startului și a înotului fluture.

In continuare se învață procedeele spate, bras și fluture, sistematizate astfel incât în timpul desfășurării procesului de învățare să se însușească întaâi exerciții pregătitoare, simple, apoi cele de bază

In unele țări, succesiunea învățării este oarecum diferențiată. Atfel în școala franceză, metoda învățării craulului presupune:

învățarea plutirii;

învățarea respirației acvatice, urmată de mișcarea brațelor;

învățarea exercițiilor de picioare, urmată de exercițiile de respirație;

coordonarea mișcărilor de brațe cu respirația;

coordonarea mișcărilor în ansamblu, cu respirație.

In timpul învățării se folosește o centură de plutire. Totodată se învață săriturile simple în picioare, executate de pe marginea bazinului. In continuare se trece la învățarea celorlalte procedee de înot, în succesiunea obișnuită.

In Australia, Japonia și America învățarea celor patru procedee se realizează într-un timp mai lung. Astfel, după învățarea craulului, copii încep antrenamentul inițial și, concomitent, invață tehnica celorlalte procedee, apoi participă în concursuri, la probe scurte.

Invățarea concomitentă prin folosirea mai multor procedee

Această metodă a început să fie experimentată la noi din anul 1963, iar rezultatele obținute au fost încurajatoare. Copii și-au însușit cele patru procedee descrise în partea teoretică în aproximativ 60 de lecții. S-a observat că cei mai mulți au învățat craulul pe piept și pe spate, iar un număr mai mic brasul b#%l!^+a?

Metoda învățării înotului în apă adâncă

Această metodă a fost elaborată de antrenorii noștri și constituie o contribuție românească pe plan internațional în problema învățării înotului.

Prin această metodă, copiii invață să înoate cu ajutorul unor obiecte plutitoare: camere de biciclete umflate, centuri de plută care se prind în jurul trunchiului sau pernițe umplute cu aer, care se fixează pe spate, și scânduri de înot. Lecțiile se desfășoară cu grupe puțin numeroase, cuprinzând până la 10 copii, astfel ca antrenorul să-i poată observa; în cadrul lecțiilor sunt incluse exerciții de înot pe uscat și apa.

Din primele lecții copiii intră în apă adâncă, plutirea fiind asigurată de obiectele prinse în jurul trunchiului.

La început se urmărește acomodarea cu apa și învățarea mișcării picioarelor, executate la marginea bazinului, apoi deplasări în poziție verticală cu ajutorul mișcărilor naturale de călcare a apei etc.

In lecțiile următoare pernițele și colacii plutitori sunt treptat dezumflați, iar copiii, folosind vâslirea sub apă, ajung să inoate un craul simplificat. Când nu mai au nevoie de susținere, ei învață respirația acvatică la marginea bazinului, apoi învață să înoate cu brațele pe deasupra apei, cu ajutorul unei scânduri de care se sprijină alternativ cu fiecare mână.

La început, înot lângă copii pentru a-i încuraja.

După ce copiii reușesc să parcurgă o lățime de bazin, se trece la învățarea plutei pe spate, a înotului numai cu ajutorul picioarelor și apoi la craul pe spate.

Unii antrenori au început învățarea înotului în apă adâncă prin folosirea metodei bras, obținând rezultate mai rapide datorită respirației care se execută mai ușor.

Pentru motivele expuse în acest subcapitol, considerăm însă că este mai indicat ca învățarea să înceapă cu procedeul craul.

Activitatea de instruire la înot am realizat-o sub formă de lecții. Lecția constituie un proces pedagogic unitar în care se împletește strâns munca profesorului cu cea a elevilor, munca de instruire cu cea de educație.

Lecțiile le-am desfășurat după un orar stabilit ceea ce mi-a creat condițiile necesare pentru planificarea activităților în mod stiintific.

Le-am organizat pe grupe, ținând seama de vârstă, sexul și nivelul de pregătire a b#%l!^+a?elevilor. b#%l!^+a?

In funcție de sarcinile pe care le au de rezolvat, lecțiile le-am împărțit în următoarele tipuri:

lecții de învățare, în cadrul cărora urmăresc însușirea tehnicii procedeelor de înot, a starturilor, a întoarcerilor și a diferitelor exerciții speciale;

lecții de perfecționare în care urmăresc formarea tehnicii corecte, care să fie în același timp eficientă și economică. Totodată în aceste lecții voi urmări creșterea nivelului calităților motrice specifice înotătorilor. Ele sunt folosite în toate etapele de învățare la început având un pronunțat caracter de pregătire, iar în celelalte etape urmărind mai mult pregătirea fizică și specială;

lecțiile de control, care contribuie la verificarea stadiului de pregătire a copiilor.

Astfel voi controla eficacitatea tehnicii de înot, prin înregistrarea timpului pe distanțe scurte, la început pe lățimea bazinului și ulterior pe distanțe cuprinse între 25-50 m. Mai târziu fac verificări în probele scurte de concurs, corespunzătoare cu vârsta și gradul de pregătire a elevilor. In acest sens voi întocmi un grafic de parcurgere a distanței de concurs, care cuprinde timpii parțiali și finali, numărul ciclurilor de mișcări de înot, lungimea și timpul de efectuare a starturilor și întoarcerilor. Această metodă de lucru este deosebit de folositoare deoarece îmi permite să depistez calitățile și deficiențele fiecărui copil în parte.

lecțiile mixte care cuprind atât elemente de învățare cât și de perfecționare. Unele pot include probe și norme de control pentru verificare.

Am structurat lecția de inot astfel: partea pregătitoare, fundamentală și de încheiere.

Partea întâi, pregătitoare, are următoarele sarcini:

organizarea elevilor,

ridicarea stării emoționale și realizarea unei încălziri generale a organismului.

" Incălzirea" cuprinde două părți: " încălzirea generală", care determină activizarea multilaterală a organismului și "încălzirea specială", care pregăteste organismul pentru activitatea următoare.

Partea pregătitoare a lecției începe pe uscat și continuă în apă, folosind următoarele mijloace: adunarea, raportul, anunțarea sarcinilor și comunicarea pe scurt a conținutului lecției. Urmează încălzirea pe uscat, care o realizez prin diferite exerciții de dezvoltare generală și specială. Urmează încălzirea în apă, care o realizez prin aplicarea diferitelor procedee ș ?exerciții specifice procedeului ales. Copii care nu știu să înoate vor realiza încălzirea în apă prin b#%l!^+a?exerciții și jocuri de mișcare timp de 3-5 minute, pentru adaptarea organismului la temperatura apei.

Partea a doua, fundamentală, a lecției are o orientare precisă a sarcinilor, constituind de fapt o inlănțuire într-un șir întreg de lecții. Sarcinile principale sunt următoarele:

formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de inot,

asigurarea dezvoltării calităților motrice și aplicarea cunoștintelor însușite

Principalele mijloace pe care le folosesc în partea fundamentală a lecției sunt:

exercițiille pentru însușirea și perfecționarea procedeelor tehnice de inot,

exercițiile pentru dezvoltarea vitezei și rezistenței și probele și normele de verificare.

Partea a treia, de încheiere a lecției, are ca sarcini:

liniștirea treptată a organismului,

terminarea organizată a lecției și

pregătirea pentru activitatea care urmează.

Printre mijloacele folosite menționez: înotul relaxat, jocurile cu caracter distractiv.

La sfârsitul lecției, voi face un scurt bilanț și voi da indicațiile necesare pentru lecția următoare.

Pentru a realiza în bune condiții lecția de înot pregătesc din timp materialul necesar, revăd conspectul de lecție și supraveghez pregătirea elevilor.

In timpul desfășurării lecției voi folosi metode de predare corespunzătoare vârstei elevilor. La copii mai mici aplic în special metoda demonstrației și metoda învățării înotului și a procedeului craul cu ajutorul jocurilor.

Se știe că la această vârstă copiii își însușesc mai bine tehnica mișcărilor, imitând exercițiile arătate; de aceea demonstrația trebuie să fie foarte corectă.

Un mare număr de exerciții pot fi executate sub formă de jocuri, temele acestora trebuind să fie însă simple. Copiii înțeleg mai ușor exercițiile și jocurile dacă sunt denumite plastic cu noțiuni cunoscute de ei anterior precum: "spălarea pe față", "bolborosirea apei", "pluta" etc.

La copii mai mari, demonstrațiile le voi însoți de scurte expuneri clare și accesibile. Pentru dezvoltarea calităților volitive și pentru verificarea sistematică voi organiza intrerceri și concursuri pe distanțe scurte.

Va trebui să acord o atenție deosebită diferitelor solicitări la care sunt supuși copiii, atât b#%l!^+a?în timpul desfășurării lecțiilor de înot, cât și în activitatea lor cotidiană. Asemenea solicitări sunt: efortul fizic, temperatura apei, condițiile climaterice, odihna și somnul insuficient, alimentația nepotrivită, infectile și bolile virotice, diferite conflicte emoționale care produc stări de neliniște.

Semne care pot să îmi dea de gândit în cazul stării copiilor care lucrează în apă sunt: invinețirea buzelor, tremurul, paloarea etc. In general, trebuie să se evite eforturile prelungite sau lucrul în apă rece. După ce copiii au atins un anumit stagiu la înot, se poate mări durata lucrului în apă.

In apă densitatea lucrului este foarte mare.

Cele mai folositoare mijloace de refacere sunt: exercițiile de respirație, înotul relaxat și exercițiile de alunecare cu împingere de la peretele bazinului.

Incep cu exercițiile de acomodare cu apa. Copiii se acomodează repede cu apa, prin practicarea unor exerciții distractive. In acest fel se înlătură timiditatea și frica, dezvoltându-se treptat curajul și încrederea în forțele proprii.

Exercițiile le voi alege pe măsura posibilităților copiilor.

La începutul lecțiilor, copii vor face cunoștință cu locul de desfășurare a activității. pentru a căpăta siguranță.

Indepărtarea fricii de apă se realizează mai ales prin jocuri desfășurate sub o formă cât mai antrenantă și atractivă într-o apă a cărei adâncime nu va depăși nivelul soldurilor.

Exemple de exerciții de acomodare cu apa folosind obiecte ajutătoare.

1.Mers prin apă din ce în ce mai adâncă și culegerea diferitelor obiecte de pe fundul bazinului

2. Alergare prin apă.

3. Leapșa în apă.

4. Sărituri pe un picior sau pe ambele picioare

5. Aruncarea și prinderea mingii între 2-3 copii.

Obișnuirea cu poziția orizontală pe apă

Trecerea de la poziția verticală la cea orizontală se va face treptat. Succesiunea exercițiilor este următoarea: b#%l!^+a?

1. Mers pe patru labe în apă mică.

2. Mers în sprijin pe mâini. Din poziția culcat înainte cu capul afară din apă: deplasarea pe fundul bazinului cu ajutorul mâinilor. b#%l!^+a?

3. Alunecarea cu ajutorul partenerului, care împinge executantul de vârful picioarelor.

Invățarea respirației

1. Spălarea cu introducerea feței în apă.

2. Inspirația pe gură, introducerea capului în apă, reținând aerul în piept cât mai mult timp, apoi revenirea la suprafața apei și efectuarea respirației.

3. Suflarea aerului asupra unui obiect plutitor foarte ușor ( cutie de chibrituri)

4. Expirația cu fața în apă. Se inspiră pe gură și, după introducerea feței în apă, se expiră pe gură foarte încet cât mai mult timp posibil, "bolborosind" apa; ochii se mențin deschiși sub apă.

5. Respirația executată din poziția întins pe apă cu mâinile sprijinite de fundul acesteia. Se inspiră profund pe gură, apoi se cufundă fața în apă și se expiră încet pe gură; în timp ce capul se ridică, se efectuează expirația pe gură și pe nas. Exercițiul se poate executa și din deplasare.

6. Repetarea exercițiului cu efectuarea respirației în mod alternativ pe partea stângă și pe cea dreaptă

Invățarea plutirii

1. Insușirea poziției corecte de plutire pe sol.

2. Plutirea în apă mică din poziția întins cu mâinile sprijinite pe fundul bazinului. Odată cu introducerea feței în apă se desprind palmele și se întind brațele înainte. Presiunea apei va împinge corpul în sus. Exercițiul se poate executa și cu sprijinul palmelor pe treptele bazinului. In poziția de plutire se va imprima un impuls ușor corpului.

3. Exerciții de plutire cu palmele spijinite pe scândură.

Invățarea alunecării

După ce copiii au învățat să plutească, trec la însușirea exercițiilor de alunecare.

Se va pune un accent deosebit pe poziția capului, deoarece de el depinde corectitudinea b#%l!^+a?poziției de alunecare.

In timpul alunecării corpul este complet întins pe suptafața apei, cu labele picioarelor în ușoară extensie, brațele întinse și privirea orientată înainte sub apă.

1. Alunecarea pe piept. Din poziția stând în apă până la centură se inspiră profund, b#%l!^+a?apoi se apleacă trunchiul înainte cu brațele întinse, se lasă fața în apă și se împinge cu picioarele de la fundul bazinului. După întinderea corpului pe apă, poziția de alunecare se echilibrează prin coborârea și ridicarea corpului.

2. Efectuarea aceluiași exercițiu cu impingerea de la peretele bazinului.

Treptat îi voi învăța împingerea de la perete, cu alunecarea pe sub apă și ieșirea la suprafață.

Exercițiile sus-menționate se pot executa și sub formă de întrecere.

Invățarea plutirii și a alunecării pe spate

Inainte de învățarea mișcărilor de picioare craul pe spate este necesar ca copiii să-și însușească elementele de plutire și de alunecare. Aceste exerciții se învață mai greu și, de aceea, trebuie să repet cu ei până la însușirea exercitiului de înot numai cu ajutorul picioarelor.

1. Șezând în apa mică, cu mâinile sprijinite pe fundul acesteia: trecere în culcat pe spate cu lăsarea capului în apă și ridicarea bazinului și a mâinilor sus, în pluta pe spate.

2. Pluta pe spate, cu întinderea brațelor sus. La acest exercițiu le acord sprijin sub bazin eu sau un alt copil mai mare.

3. Pluta pe spate cu capul sprijinit pe scândura de inot.

4. Alunecarea pe spate cu împingerea de la peretele bazinului.

Exerciții și jocuri pentru acomodarea cu apa

1. Stand pe maini pe fundul apei, cu picioarele intinse in sus. Acest exercițiu se executa mai usor in apa decat pe uscat.

2. "Plasa și peștișorii". "Plasa" este formată din mai mulți copii, care merg prin apă, ținându-se de mâini. Ei caută să prindă "peștișorii" care nu pot scăpa decât trecând pe sub brațele colegilor.

3. "Tunelul submarin". Copiii sunt așezați în șir, stând cu picioarele mult depărtate. Ultimul copil se scufundă și trece prin "tunel" apoi se așează în fața șirului. Fiecare b#%l!^+a?copil va trebui să treacă pe rând prin tunel.

4. "Cursa cu obstacole". Obstacolele sunt formate din colaci, cercuri plutitoare etc.; prin care copii trebuie să treacă.

Inainte de a trece la învățarea mișcărilor din procedeul craul, este necesar să se b#%l!^+a?demonstreze copiilor procedeul respectiv.

Demonstrația va fi făcută de către mine sau de un inotător care posedă o tehnică corectă.

In timpul demonstrației se va explica tehnica craulului privind poziția corpului în timpul înotului, mișcarea picioarelor, a brațelor, tehnica respirației și coordonarea mișcărilor cu respirația.

Voi repeta aceste demonstrații în tot timpul învățării. Este indicat ca copiii să asiste și la antrenamentele și concursurile de înot ale sportivilor avansați.

Din experiența centrelor de învățare a înotului s-a observat ca cele mai bune rezultate s-au obținut în bazine unde se antrenau inotătorii clasificați, copiii având posibilitatea să-i urmărească în timpul antrenamentelor.

Invățarea înotului craul poate începe chiar din primele lecții, odată cu exercițiile de acomodare cu apa, prin însușirea mișcării picioarelor.

Invățarea mișcării picioarelor

Successiunea exercițiilor:

Explicarea și demonstrarea mișcării picioarelor pe uscat

Efectuarea unor mișcări alternative cu labele picioarelor întinse din șezând pe marginea bazinului, cu picioarele scufundate in apă până la genunchi.

Executarea mișcării picioarelor din poziția culcat facial, cu mâinile sprijinite pe marginea bazinului.

Mișcarea pornește de la coapsă în jos, cu labele orientate spre interior, și cu genunchii relaxați. Este important ca în timpul acestor mișcări copiii să simtă la nivelul labei loviturile pe care le dau apei de sus în jos și rezistența apei în tălpi, la efectuarea mișcărilor de jos în sus.

Labele picioarelor trebuie să fie intinse și relaxate. In mișcarea descendentă ele se întind foarte mult, iar în cea ascendentă revin la poziția normală. Aceste mișcări fine măresc eficacitatea înaintării. Picioarele bat sub apă și numai tălpile apar la suprafață. Dacă picioarele ies prea mult din apă, înseamnă că bătaia se efectuează prea puternic și fără randament, forța de propulsie diminuându-se in aer.

In cele mai multe cazuri picioarele ies din apă, din cauza scufundării capului; prin ridicarea lui, ele vor coborî sub apă.

Copiii vor efectua mișcarea cu numărătoare (1-6 timpi) punând accent pe prima și a b#%l!^+a?patra bătaie. Tempoul mișcărilor va fi indicat de către mine.

Executarea mișcării descrise anterior din deplasare cu mâinile sprijinite pe marginea bazinului

Executarea mișcării picioarelor la peretele bazinului, cu mâinile sprijinite de bară.

Efectuarea mișcării picioarelor cu ajutorul unui partener care va trage executantul prin apă, ținându-l de mâini.

Repetarea mișcării picioarelor, cu mâinile sprijinite pe scândura de înot.

Executarea mișcării picioarelor din alunecare, cu brațele întinse înainte și cu fața în apă

Exerciții de respirație

Succesul invățării rapide a înotului craul depinde de însușirea corectă a tehnicii respirației.

Exercițiile de respirație vor fi repetate în fiecare lecție pentru a se ajunge mai usor și mai repede la coordoarea mișcărilor cu respirația.

După ce copiii au învățat să lucreze corect cu picioarele, vor executa exercițiile 3,4,7 și 8, descrise anterior cu respirație.

In timpul inspirației capul va fi intors lateral, iar la expirație, readus in poziția inițială.

Invățarea mișcării brațelor

1. Explicarea și demonstrarea mișcării brațelor pe uscat.

2. Executarea mișcării brațelor de pe loc, apoi din mers, din stând în apa adâncă până la piept.

In timpul mișcării se numără până la trei, ceea ce corespunde ritmului bătăii picioarelor.

Coordonarea mișcării brațelor cu respirația: b#%l!^+a?

în timpul întoarcerii capului lateral brațul opus intră în apă, iar cel de jos impinge apa înapoi.

în timp ce brațul pe partea căruia s-a făcut inspirația este introdus în apă, iar cel opus execută tracțiunea, capul revine în poziția inițială;

expirația se efectuează în timp ce brațul opus execută împingerea și descrie drumul aerian, iar cel pe partea căruia s-a efectuat respirația, apucă apa și execută tracțiunea.

Exercițiul se va executa la început de pe loc, apoi din mers.

Coordonarea între mișcarea brațelor și a picioarelor b#%l!^+a?

Coordonarea se realizează la început fără respirație, apoi cu respirație.

Copii vor număra trei timpi pentru fiecare vâslire ( unu la începutul tracțiunii și trei la scoaterea brațului din apă)

Acest exercițiu se va repeta până când se realizează o bună coordonare între mișcarea brațelor și a picioarelor.

Coordonarea mișcărilor cu respirația

După ce copiii și-au însușit exercițiile anterioare, voi trece la efectuarea înotului cu respirație.

Un accent deosebit voi pune pe momentul inspirației (împingerea și scoaterea brațului din apă). Expirația continuă până în momentul în care capul se întoarce lateral, apoi începe o noua inspirație.

Aceste exerciții se vor repeta până când copiii reușesc să înoate 25 metri fără oprire.

Perfecționarea procedeului craul

In timpul predării înotului, voi corecta imediat greșelile ce apar în tehnica fiecărui copil, arătându-i și explicându-i modul de efectuare a mișcării corecte; după aceea elevul va repeta exercițiul dat. Această muncă dă rezultate bune, copiii învățând de la început să înoate corect.

Dacă ei își însușesc greșit deprinderile munca de corectare va fi foarte grea și de lungă durată. b#%l!^+a?

După ce copii și-au însușit înotul craul pe piept, voi trece în continuare la învățarea celorlalte procedee.

In același timp însă, voi continua munca de perfecționare a inotului craul. Atenția va fi indreptată în mod special spre imbunătățirea tehnicii respirației.

Pentru depistarea greșelilor provocate de respirație, se recomandă urmărirea fiecărui copil în timp ce inoată craul, cu și fără respirație. Astfel voi putea stabili imediat cauza principală care determină una sau mai multe greșeli în tehnica de inot a copilului respectiv.

Odată cu corectarea greșelilor principale, vor disparea și cele secundare dependente de acestea.

In general greșelile tehnice se corectează prin executarea corectă a exercițiilor de invățare utilizate anterior. De exemplu, pentru cele provocate de o respirație greșită se va reveni b#%l!^+a?la exercițiul de brațe, efectuat cu respirație din poziția stând cu corpul aplecat în apă. Erorile deteminate de poziția prea scufundată a capului se corectează prin ridicarea lui atât cât este necesar.

O altă metodă pe care o folosesc pentru corectarea generală a greșelior tehnice constă în efectuarea unor exerciții speciale în cadrul antrenamentului. Această metodă contribuie la dezvoltarea calităților necesare inotătorului și la formarea unui stil individual eficient.

Pentru reușita ei este necesar să indic precis modul în care trebuie efectuat fiecare exercițiu și să pretind copiilor să lucreze cât mai corect.

Copiii vor fi puși să înoate pe distanțe scurte cu pauze între repetări, pentru a nu-i obosi.

Principalele exerciții folosite la corectare sunt:

1. Inot numai cu picioarele cu mâinile sprijinite pe scândură. In timpul inspirației capul se va răsuci lateral.

2. Inot numai cu brațele picioarele fiind susținute cu ajutorul unui plutitor, așezat între genunchi. Se va lucra cu inspirație bilaterală.

3. Inot pe distanțe scurte, cu reținerea aerului în piept. După efectuarea a trei patru cicluri de mișcări se va continua inotul cu respirație. La acest exercițiu se va insista asupra poziției corecte a capului, a coordonării dintre brațe și picioare și a vâslirilor.

4. Inot craul cu un singur braț, celălalt fiind întins inainte pe apă, cu inspirație efectuată b#%l!^+a?pe partea dreaptă. După parcurgerea unei distanțe oarecare se va înota cu celălalt braț. Se vor exersa și corecta respirația și vâslirea.

5. Inot craul cu brațele instinse inainte pe apă. Un braț execută un ciclu complet cu respirație după care mișcarea se va repeta și cu celălalt braț. Se va corecta vâslirea fiecărui braț.

6. Inot numai cu picioarele, pe distanță scurtă, numai de inot craul în ansamblu.

7. Inot numai cu brațele pe distanțe scurte, urmat de inot craul în ansamblu.

Copiii care și-au format o tehnică corectă pot inota craul în tempo liniștit, pe toată lungimea bazinului

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Invățarea inotului craul pe spate începe de obicei după însușirea procedului craul pe b#%l!^+a?piept.

Se poate începe și cu invățarea acestui procedeu, deoarece respirația se efectuează mai ușor.

In primele lecții voi invăța copii să iși însușească o bună poziție pe apă și se va inota numai cu ajutorul picioarelor, apoi se va trece la invățarea procedeului simplificat, in care brațele vâslesc prin mișcări circulare.

Tehnica mișcării brațelor fiind mai grea, însușirea ei se va realiza în etapa de perfecționare.

Invățarea mișcării picioarelor

In mișcările picioarelor la inotul pe spate cel mai activ lucrează laba piciorului.

Deoarece mișcarea picoarelor este identică cu cea de la craul pe piept, se va trece direct la executarea ei din poziția culcat pe spate.

1. Mișcarea picioarelor din poziția culcat pe spate cu sprijin acordat de partener:

Sub omoplați

La ceafă

De mâini

2. Mișcarea picioarelor fără sprijin. Brațele execută mici vâsliri pe lângă șolduri. Dacă copiii întâmpină dificultăți, se va acorda în continuare sprijin la mâini.

Invățarea mișcării brațelor

La inotul craul pe spate ciclul mișcărilor brațelor poate fi impărțit în faze separate. In timpul alunecării, care începe din momentul străpungeii suprafeței apei, și în timpul părții de sprijin, viteza brațului nu depășește viteza șuvoiului de apă.

Aproape toți sportivii de valoare care se specializează la inotul craul pe spate execută vâslirea cu brațul îndoit. Spre sfârșitul părții de tracțiune a vâslirii brațul este destul de mult îndoit, iar cotul întors în jos. In această poziție brațul are un sprijin bun pentru începerea ^+a?împingerii.

Tracțiunea începe din momentul când viteza orizontală a brațului înapoi depășeste viteza inotătorului înainte, iar mișcarea inversată, de îndată ce viteza orizontală a brațului îndreptată înapoi depășește viteza curentului de apă. In timpul părții fundamentale a vâslirii brațul continuă să se îndoaie din cot. In acest timp mâna se îndreaptă spre suprafață.

La mijlocul vâslirii cotul este îndreptat spre șezut. Mâna se află chiar la suprafață. Se b#%l!^+a?înțelege că ieșirea mâinii din apă este inadmisibilă, deoarece aceasta duce la micșorarea eficacității mișcării. In a doua jumătate a vâslirii se execută o împingere energică. Cotul se intoarce parțial în jos și înapoi, iar mâna se mișcă în jos. Partea eficace a vâslirii se termină în momentul întinderii complete a brațului. In acest moment mâna se află deja sub bazin.

La executarea vâslirii cu brațul îndoit, mai ales în partea cea mai eficace a vâslirii, inotătorul trebuie să tindă ca, în măsura posibilităților, să ducă brațul în așa fel încât mâna și antebrațul să fie perpendicular față de planul mișcării și să creeze un sprijin bun.

Succesiunea exercițiilor de învățare a procedeului craul pe spate:

1. Mișcarea brațelor executată din poziția culcat pe spate pe o bancă.

2. Repetarea mișcării în apă mică.

3. Mișcarea brațelor cu sprijinul acordat de un partener, care va susține virfurile picioarelor celor care învață, presându-le ușor sub apă.

4. Inot numai cu brațele, picioarele fiind sprijinite de un colac plutitor.

Coordonarea intre mișcarea brațelor și a picioarelor

1. Mișcarea de picioare, inițial cu brațele pe langa corp, apoi intinse.

Inotătorul va executa o mișcare completă cu un braț, revenind apoi în poziția inițială.

Urmează executarea unei vâsliri complete cu celălalt braț. In acest timp picioarele bat continuu. Treptat se reduce pauza între mișcările brațelor, în așa fel ca atunci când un braț a revenit pe apă celălalt să înceapa vâslirea.

2. Inot craul pe spate, numărând trei timpi fiecare vâslire; în acest fel, la două mișcări de brațe se vor executa șase bătăi de picioare.

Invățarea respirației

De obicei, copii inspiră și expiră pe fiecare braț. Pentru a-i obișnui să respire corect, le voi indica să coordoneze respirația cu mișcarea unui singur braț, efectuând exercițiul de inot în ansamblu. Astfel, în timp ce brațul respectiv execută mișcarea sub apă se expiră, iar la ducerea lui prin aer se inspiră. b#%l!^+a?

Perfecționarea procedeului spate

După ce s-a învățat înotul pe spate cu vâslirea simplă se va trece la însușirea vâslirii cu îndoirea și întinderea brațului. Concomitent este necesar să se îmbunătățească atât poziția corpului, cât și mișcările picioarelor. Principalele exerciții pentru corectarea și formarea unui stil eficient sunt următoarele:

1. Inot numai cu picioarele, brațele întinse pe apă cu palmele răsucite în afară, capul b#%l!^+a?inotătorului este culcat pe apă cu privirea orientată în sus. Prin executarea corectă a acestui exercițiu se realizează o bună poziție de alunecare, iar mișcarea picioarelor devine mai eficientă.

2. Inot cu picioarele, cu vâsliri simultane de brațe. In timpul vâslirii brațele se indoaie din cot și apoi se intind. La sfarșitul mișcarii palmele apasa in jos sub nivelul soldului. Acest exercițiu este deosebit de util pentru invățarea vâslirii; de aceea, se va repeta până la însușirea lui completă.

3. Inot numai cu picioarele, efectuându-se mișcări alternative de brațe. Fiecare vâslire se va executa cu îndoirea și întinderea brațului. Dacă copilul nu reușeste să vâslească bine, înseamnă că și-a însușit necorespunzător această tehnică, lucru la care necesită repetarea exercițiului descris anterior.

4. Inot cu picioarele, cu un braț întins sus, iar celălalt lângă coapsă. Din această poziție se execută o vâslire cu un braț, celălalt fiind dus prin aer. După o mică pauză, în timpul căreia picioarele lucrează, exercițiul continuă cu un nou ciclu de brațe. Brațul care vâslește se îndoaie și se întinde.

5. Inot craul pe spate cu accentuarea vâslirilor cu brațul îndoit. Pentru menținerea coordonării mișcărilor, voi număra trei timpi pentru fiecare vâslire.

b#%l!^+a?

Invațarea procedeului bras

In trecut învățarea înotului începea cu procedeul bras.

Această metodă prezenta avantajul că începătorii puteau să respire ușor și invățau să inoate intr-un timp relativ scurt. Dificultatea consta însă în coordonarea mișcărilor între brațe și picioare, care trebuie insușită corect, de la început, pentru a nu prelungi durata instruirii.!^+a?

In metodica actuală brasul se invață abia dupa ce s-au însușit procedeele craul pe piept și pe spate.

Invățarea mișcarii picioarelor

Picioarele reprezintă "motorul" principal al brasistului. Ciclul mișcării picioarelor la inotul bras poate fi impărțit în mod convențional în trei faze: strângerea picioarelor în poziția inițială (de plecare), pentru mișcarea activă, mișcarea activă, alunecarea (pauza). Stângerea picioarelor începe cu îndoirea lor din genunchi și o flexie neînsemnată în articulațiile coxofemurale. Labele picioarelor se mișcă sub apă, genunchii sunt depărtați lateral și în jos. Apoi începe flexia energică în articulațiile coxofemurale. In poziția inițială dinaintea mișcării active picioarele sunt îndoite din genunchi în așa fel incât călcâilele sunt strâns apropiate de fese. Unghiul dintre coapsă și trunchi atinge 90 de grade.

Succesiunea exercițiilor de învățare a mișcării picioarelor este următoarea:

1. Șezând pe sol cu mâinile sprijinite înapoi, efectuarea mișcării picioarelor.

2. mișcarea picioarelor cu mâinile sprijinite pe marginea bazinului, efectuată în doi timpi .

pregătirea picioarelor

propulsia picioarelor b#%l!^+a?

3. mișcarea picioarelor executată cu ajutorul unui partener care îl va trage pe executant prin apă ținându-l de mâini.

4. mișcarea picioarelor din alunecare. In timpul fazei pregătitoare se inspiră, iar în timpul propulsiei și alunecării se expiră.

Invățarea mișcării brațelor

Ciclul mișcării brațelor poate fi impărțit în mod convențional în trei faze: mișcarea activă (vâslirea), ducerea brațelor înainte, alunecarea. In momentul de față majoritatea celor mai buni brasiști execută vâslirea cu brațele întinse, lateral și în jos. Tinzând către începerea cât mai timpurie a tracțiunii, brasiștii întorc palmele în plan perpendicular față de direcția de înaintare. Vâslirea se termină la linia umerilor. In acest moment brațele se îndoaie ușor din coate. b#%l!^+a?

Exerciții pentru însușirea corectă a mișcării brațelor:

1. Executarea mișcării brațelor pe uscat, din poziția stând cu corpul aplecat înainte. Treptat se va introduce și tehnica respirației.

2. mișcarea brațelor din poziția stând în apă adâncă până la piept, cu corpul ușor aplecat. Mișcarea se va efectua la început pe loc, apoi din deplasare.

Invățarea coordonării mișcării brațelor cu respirația

Executarea mișcării brațelor cu respirația:

Tracțiunea brațelor – expirația

Indoirea brațelor – inspirația

Mișcarea brațelor cu respirație din poziția culcat, picioarele fiind susținute cu un colac plutitor.

Repetarea exercițiului numărul doi cu ajutorul unui partener.

Invățarea coordonării mișcării brațelor și a picioarelor

O mare importanță trebuie să se acorde explicării și demonstrării corecte a coordonării.

Din poziția de alunecare cu corpul intins, coordonarea se va executa cu numărătoare în felul următor: b#%l!^+a?

Timpul unu ( mai scurt) – tracțiunea brațelor

Timpul doi ( mai lung) – propulsia picioarelor

Accentuarea acestor doi timpi contribuie la formarea unei coordonări corecte.

Coordonarea mișcărilor cu respirația

După ce s-a realizat o bună coordonare în ciclurile de mișcări fără respirație, se introduc exerciții de respirație.

Din poziția de alunecare cu capul puțin ridicat se vor executa 1-2 cicluri de mișcări fără respirație și se va continua cu respirație.

Perfecționarea procedeului bras

b#%l!^+a?

Brasistul trebuie să înoate cu mișcări simetrice, simultane și corpul perfect orizontal pe apă.

Pentru acesta, încă din timpul instruirii se va manifesta o deosebită exigență în ceea ce privește executarea corectă a mișcării picioarelor. Nu se va permite copiilor în timpul efectuării exercițiilor, să întoarcă capul, deoarece această mișcare poate provoca asimetria mișcărilor sau însușirea unei poziții defectuoase.

Cele mai mici greșeli survenite trebuie imediat corectate pentru a evita fixarea deprinderilor incorecte. Invățarea corectă a mișcării picioarelor se realizează în câteva lecții, insă corectarea unei "forfecari" necesită luni și chiar ani de lucru.

Perfecționarea tehnicii și formarea stilului individual se realizează prin următoarele exerciții:

1. Inot numai cu picioarele, cu mâinile sprijinite pe scândura de înot.

2. Mișcarea picioarelor executată în poziție verticală. Acest exercițiu contribuie la corectarea mișării, în cazul în care impingerea se efectuează cu vârfurile întinse.

3. Mișcarea picioarelor în poziția de culcat pe spate.

4. Mișcarea picioarelor cu brațele întinse înainte. Prin ridicarea sau coborârea capului, inotătorul își poate corecta poziția corpului. b#%l!^+a?

5. Inot numai cu brațele, picioarele fiind susținute cu un colac plutitor. Acest exercițiu, pe lângă faptul că perfecționează vâslirea, contribuie la formarea unei respirații intârziate, caracteristica brasului modern.

6. Inot numai cu ajutorul brațelor, picioarele rămânând întinse.

7. Inot bras pe distanțe scurte, cu viteza variabilă. b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Invățarea starturilor

Starturile se învață odată cu însușirea procedeelor de inot.

Voi efectua demonstrații, astfel incât copii să-și formeze o imagine cât mai clară asupra tehnicii respective.

La început voi insista asupra fazei principale a startului – săriturii cu capul înainte.

Odată cu perfecționarea înotului, se vor învăța și mișcările sub apă, specifice fiecărui procedeu în parte, care sunt efectuate după start.

In probele de craul, fluture și bras starturile se execută de pe marginea bazinului, de pe blocstarturi. La procedeul spate startul se ia din apă.

Poziția și componentele mișcării care alcătuiesc un start sunt următoarele:

1. Poziția de plecare

2. Mișcarea de elan

3. Zborul prin aer; deasupra apei

4. Intrarea în apă

5. Inaintarea în apă

6. Ieșirea din apă.

1. Poziția de plecare

De sus ( pentru craul, fluture, bras) este realizată astfel: din stând cu fața spre bazin, inotătorul apucă cu degetele picioarelor marginea blocstartului; pentru a reuși acest lucru el va depărta ușor călcâile unul de altul, apropiind vârfurile. După rezolvarea acestui detaliu foarte important, inotătorul se apleacă inainte, realizând o flexie, o apropiere a trunchiului de coapse, această mișcare este insoțită de o ușoară flexie la nivelul genunchilor. Capul se menține in prelungirea trunchiului, in poziția normală. Privirea inotătorului este indreptată spre apă, fixând un punct imaginar, situat de 3-5 metri de blocstart. Brațele execută o mișcare spre inapoi și în sus, întinse și ușor b#%l!^+a?b#%l!^+a?depărtate.

Din apă (pentru spate). Copilul intră în apă, face o scurtă acomodare după care apucă barele special amenajate pentru acest procedeu de start; concomitent își fixează tălpile pe zidul bazinului, sub apă. Așezarea tălpilor se face asimetric, talpa piciorului mai slab se plasează mai sus, iar cea a piciorului puternic mai jos, fără ca degetele sau altă parte a labei piciorului să iasă din apă . Priza pe zid a fiecărui picior se face pe "pingea" călcâile fiind dezlipite. Gambele sunt în flexie maximă față de coapse, genunchii sub bărbie, brațele se flexează apropiind trunchiul de blocstart cu spatele rotunjit.

2.Mișcarea de elan

a.La startul de sus, elanul se realizează prin executarea rapidă și energică a următoarelor mișcări:

Balansarea brațelor înainte;

Dezechilibrarea și extensia trunchiului;

Detenta picioarelor;

Săritura întinsă spre înainte.

Tehnica modernă de execuție a elanului a fost îmbunătățită prin modificarea mișcării de brațe. Copilul în poziția de plecare nu duce brațele spre înapoi, ci spre înainte. Elanul este realizat imprimând brațelor o mișcare circulară în sus și spre lateral, mișcare care aduce brațelor un plus de energie ce se adaugă în continuare la cea de-a doua parte a mișcării de elan, identică cu cea descrisă în tehnica de bază a startului

La startul din apă: din poziția de plecare inotătorul execută o apropiere energică, scurtă a truchiului de blocstart, după care brațele sunt aruncate în sus și lateral, printr-o mișcare amplă și energică, descriind un arc de cerc tinzând către o linie paralelă cu suprafața apei, concomitent cu împingerea bruscă și foarte puternică a picioarelor în zid.

3.Intrarea in apă

Corpul ia contactul cu apa în căderea oblică ( ca o sageată). Este necesară redresarea capului între umeri, pentru a evita căderea picioarelor prea devreme în apă (intrare în echer).

La spate capul se ridică și se înclină pe torace (stern), corpul redresându-se din extensia din timpul zborului.

La bras, oblicitatea intrării în apă este mai mare în comparație cu același moment la b#%l!^+a?craul și fluture.

5.Inaintarea prin apă b#%l!^+a?

Inaintarea se face alunecând cu corpul bine întins, fără a executa mișcări de picioare, intâmpinând astfel un minimum de rezistență din partea apei. După o alunecare ( în plută sub apă) de circa doi metri începe expirarea aerului, prelung și liniștit.

Este de dorit ca mișcarile sa se execute dupa cum urmeaza: din pluta sub apa brațele efectueaza o mișcare mai ampla decat cea obișnuita, asemanatoare cu aceea de fluture. Palmele executa momentul de impingere prelung, depașind pe rand linia umerilor, pieptul, abdomentul și linia șoldurilor. Este necesar ca inotatorul sa marcheze dupa aceasta mișcare a brațelor o scurta pauza ( o pluta cu brațele langa coapse) , care ii va permite sa foloseasca viteza realizata de mișcarea de brațe. Odata cu reducerea vitezei va începe cea de a doua jumătate a mișcării de picioare care se va executa normal. Brațele se duc spre înainte în coordonare obișnuită. Regulamentul obligă ca o nouă mișcare de brațe să înceapă după ce copilul a executat o inspirație.

5.Ieșirea din apă

Când viteza a început să scadă, corpul este adus la suprafațaă în primul rând cu ajutorul mișcărilor de picioare și numai în clipa când capul sau palmele au "spart" suprafața apei vor începe mișcările cu membrele superioare. La spate prima mișcare de brațe se poate face ceva mai devreme, când corpul este încă destul de scufundat.

Invățarea starturilor începe cu următoarele exerciții pregătitoare:

1. săritura peștelui: într-o apă adancă până la talie se execută sărituri inainte, cu impingerea picioarelor de pe fundul bazinului. După ce palmele iau contact cu fundul bazinului, inotătorul se ridică în picioare și repetă săritura. Acest exercițiu îi obișnuiește pe copii să imprime traiectoria săriturii prin intermediul mișcării capului.

2. sărituri cu capul inainte, executate de la o înălțime mică, apa trebuie să aibă o adâncime minimă de cel puțin un metru.

3. sărituri înainte din stând pe marginea bazinului, prin împingere cu picioarele. Se va recomanda ca la intrarea în apă corpul să fie bine întins.

4. sărituri de start cu elan de brațe, executate de pe marginea bazinului. Mișcarea brațelor va fi redusă, pentru a nu provoca o extensie exagerată a corpului. Aceste sărituri se vor repeta până la însușirea deprinderii corecte de a intra în apă. b#%l!^+a?

5. sărituri de pe blocstart. Inițial copii vor fi obișnuiți cu inălțimea, apoi se vor b#%l!^+a?executa starturi cu comenzi de concurs.

In vederea perfecționării straturilor, atenția copiilor trebuie indreptată asupra următoarelor faze:

– intrarea corecta în apă;

– lungimea săriturilor;

– însușirea mișcărilor de înot sub apă;

1. intrările în apă se execută cu corpul întins. Acestă poziție se "simte" bine în exercițiul de alunecare pe piept. Capul se mișcă liber în sus și în jos, ca în timpul drumului aerian.

2. săritura de start în lungime. Pentru a realiza sărituri cât mai lungi se așează pe suprafața apei diferite obiecte, pe care copii trebuie să le atingă. Exercițiul il efectuez și sub formă de întrecere.

3. săritura de start în înălțime, peste un băț ținut de mine. Acest exercițiu corectează săriturile joase și în extensie, fiind în același timp deosebit de atractiv.

4. sărituri de start cu comenzi de concurs.

5. verificarea eficacității startului prin:

– măsurarea lungimii săriturii și a drumului parcurs sub apă;

– cronometrarea timpului de la semnalul de start până în momentul în care înotătorul trece cu capul prin dreptul unei linii marcate pe marginea bazinului. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Invățarea intoarcerilor

Invățarea întoarcerilor începe după ce copii pot parcurge distanțe lungi fără să se oprească în timpul antrenamentului, la capetele bazinului.

Inițierea corectă în tehnica întoarcerilor permite copiilor să-și însușească temeinic acest capitol atât de deficitar chiar și la mulți inotători de performanță.

La început se vor învăța întoarcerile cele mai simple, fără executarea mișcarilor de inot sub apa.

Fiecare intoarcere va fi demonstrata de mai multe ori, iar antrenorul va explica particularitațile ei referitoare la atacul peretelui, intoarcerea propriu-zisa, impingerea și alunecarea sub apa.

Pentru fiecare procedeu tehnic de inot regulamentul prevede indicații precise asupra executarii unor intoarceri specifice. Aceste intoarceri au fost perfecționate de-a lungul anilor.

Indiferent de procedeul tehnic, orice intoarcere are in structura ei urmatoarele faze:

a. pregatirea – sosirea la zid;

b. inceputul, "startul" intoarcerii;

c. dezvoltarea, desfașurarea;

d. alunecarea sub apa;

e. reinceperea mișcarilor de inot.

Tehnica intoarcerilor la procedeul craul

Intoarcerea elementara ( de semifond)

Inotatorul se apropie de peretele bazinului, inotand in coordonare normala. El poate alege oricare braț pentru a se sprijini de perete, cu condiția esențiala ca viteza de inot sa nu fie micșorata.

"Startul" intoarcerii incepe prin atingerea peretelui astfel: palma deschisa cu b#%l!^+a?b#%l!^+a?degetele orientate in sus se sprijina pe zid, cotul se flexeaza coborand, mișcarea picioarelor inceteaza, amandoi umerii sunt "așezați" pe apa la orizontala, capul cu fața in apa (expirație); brațul neangajat se afla in poziție libera, langa șold, și intregul corp se apropie de zid.

Desfașurarea intoarcerii se realizeaza dupa ca capul s-a apropiat suficient de zid (10-15cm); palma apasa in zid imprimand corpului o ridicare a umerilor din apa, concomitenta cu ghemuirea sub abdomen a ambilor genunchi. La sfarșitul ridicarii catre verticala trunchiul și implicit umerii se rasucesc ușor ( cel al brațului neangajat se departeaza de zid), se executa inspirația, iar brațul liber se intinde pe orizontala apei. Capul se afla in poziție laterala, dupa care mișcarea de ridicare a corpului inceteaza, brațul de sprijin parasește zidul, iar talpile picioarelor se așeaza pe zid. Corpul ghemuit se scufunda, iar brațele intinse in fața incadreaza capul.

Impingerea se executa cu ambele picioare concomitent cu intinderea brațelor spre inainte, incadrand capul intre umeri și realizand astfel o alunecare cat mai buna a corpului in apa.

Intoarcerea prin rostogolire (de viteza)

Aceasta intoarcere se efectueaza fara ca inotatorul sa atinga zidul cu mana.

Pregatirea se face la aproximativ un metru jumate departare de peretele bazinului. din inaintare in coordonare normala, in viteza, brațul care ar fi trebuit sa se sprijine pe zid continua mișcarea in apa.

"Stratul" intoarcerii incepe printr-o mișcare energica de scufundare a capului și a umerilor, la care se adauga mișcarea de impingere a brațului și ridicarea soldului catre suparafața apei, picioarele ramanand intinse. Corpul in aceasta poziție de "echer" deschis se apropie, datorita inerției de zid.

Desfașurarea intoarcerii se relizeaza prin punerea talpilor pe zid: aceasta mișcare, de incheiere a rostogolirii, este foarte viguroasa. Pe parcursul ducerii talpilor din poziția intinsa in sprijin pe zidul bazinului se face o rotare de 45 de grade a corpului ( in axa longitudinala), prin care talpile se aseaza pe zid sub nivelul apei, cu varfurile in jos in poziția din care se efectueaza impingerea.

Picioarele incep impingerea in momentul cand brațele se afla aduse in fața, intinse, in poziție de alunecare. Urmatoarele momente sunt identice cu fazele b#%l!^+a?b#%l!^+a?respetive descrise la startul pentru craul.

1.Intoarcerea elementara ( rotarea ghemuita)

Inotatorul se apropie de peretele bazinului inotand spate in coordonare normala; el poate așeza oricare braț pentru a se sprijini și executa intoarcerea. Viteza de inot nu trebuie micșorata.

"Startul" intoarcerii incepe prin atingerea peretelui bazinului cu palma deschisa, cu degetele orientate spre profunzimea apei. Cotul se flexeaza fara a ieși din apa, mișcarea picioarelor inceteaza, capul ramane afara, brațul neangajat langa șold, in poziție libera, intreg corpul se apropie de zid.

Desfașurarea intoarcerii se realizeaza dupa ce capul s-a apropiat suficient de zid (10-15 cm), cand palma apasa in el imprimand corpului o rotare de 180 grade, in planul orizontal al suprafeței apei, concomitent cu ghemuirea genunchilor. Dupa aproximativ jumatate de rotare, brațul de impingere parasește zidul; in cea de-a doua parte a rotarii talpile picioarelor se vor apropia de peretele bazinului, pentru a realiza sprijinul corespunzator. In tot acest timp capul ramane afara.

Impingerea de la perete se face cu ambele picioare, insa nu inainte ca brațele sa fie duse cu palmele langa urechi, mult indoite din coate, iar corpul sa fi inceput scufundarea pe spate.

2.Intoarcerea prin semirostogolire (de viteza)

Este denumita astfel, deoarece include o mișcare de atingere, de sprijin a brațului pe zidul bazinului, care nu permite executarea unei rostogoliri complete.

Pregatirea – idem ca la intoarcerea elementara de spate.

"Startul" intoarcerii incepe prin atingerea peretelui bazinului, aproximativ la 15- b#%l!^+a?25 cm sub nivelul apei (pentru priza palmei pe zid aceleași repere); concomitent cu atingerea peretelui, capul executa o mișcare de extensie combinata cu inclinare spre umarul brațului neangajat ( care se afla langa șold intins, relaxat). Prin aceasta mișcare corpul se extinde pronunțat, iar inerția de mișcare acumulata il apropie mult de perete.

Desfașurarea intoarcerii se relizeaza din poziția anterioara printr-o rostogolire b#%l!^+a?laterala: ambele picioare sunt aruncate in sus concomitent cu impingerea efectuata de brațul aflat in sprijin pe zid. Aceste doua mișcari aduc corpul in poziție laterala fata de zid. Ultima parte a intoarcerii este realizata de mișcarea ambelor picioare, care tind sa se așeze pe zid aproximativ in locul in care cu un moment inainte, se afla palma brațului de sprijin. Talpile se așeaza pe zidul bazinului, flexia din genunchi este maxima, trunchiul se extinde și odata cu el capul se trage puternic pe spate, iar brațele se indoaie din cot ridicand palmele de la șold spre linia umerilor. Atingerea zidului este foarte energica, deoarece aceasta mișcare are rolul principal in declanșarea impingerii de la zid.

Impingerea se realizeaza concomitent cu intinderea ambelor brațe aflate cu palmele ridicate la nivelul umerilor, pe direcția de inaintare, paralela cu suprafața apei.

Succesiune de exerciții pentru invațarea și perfecționarea intoarcerilor.

Impingerea de la peretele bazinului din poziția specifica fiecarei intoarceri (pe piept, pe spate, pe o parte) și ieșirea la suprafața prin alunecare.

Atingerea peretelui cu o mana (craul) sau cu doua ( bras și fluture), din stand cu fata la perete; executarea intoarcerii propriu-zise și gruparea corpului in poziția de impingere.

Efectuarea intoarcerilor, cu inot sub apa, dupa faza de alunecare.

Evitarea impingerii cu brațele in momentul atacului, ceea ce provoaca departarea inotatorului de perete. Corectarea se face prin executarea atacului cu brațele relaxate. La bras și fluture se va urmari ca peretele sa fie atacat cu corpul intins la orizontala, iar mainile sa fie asezate pe perete simultan și la aceeași inalțime.

Efectuarea impingerii concomitent cu ambele picioare.

Repetarea mișcarilor specifice de inot sub apa, cu impingerea de la peretele bazinului.

Perfecționarea intoarcerilor se poate realiza și in timpul antrenamentului, executand b#%l!^+a?intoarceri la capatul bazinului. b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Concluzii

Pentru o insușire temeinică a tehnicii de înot cea mai importantă parte este cea de învățare. Dacă în timpul învățării apare o eroare, o greșeală trebuie neaparat înlăturată, pentru că dacă nu se intervine mai târziu va fi mult mai greu de corectat, și va propune mai mult timp decât dacă se intervine pe loc.

Faza perfecționrii denota partea in care fiecare inotator iși insușește propriul stil de inot. Fara partea de perfecționare a tehnicii, de exersarea acestea, prin diferite exerciții metodice de perfecționare, nu se ating performanțele dorite de catre antrenor sau inotator.

b#%l!^+a?

Bibliografie

1.I. Dumitrescu, I. Oprișescu – "Inotul", editura Stadion, 1973

2.Corneliu Ciobanu, Mihai Cerchez, Tiberiu Munteanu – " Inotul pe ințelesul tuturor", editura Stadion, 1972

3.E. Magda, M.Olaru – "Lecții de inot", editura Consiliul Național pentru Educație Fizica și Sport.

4.M.A.Nabatnikova – "Inotul", editura Uniunii de Cultura Fizica și Sport, 1962

5.Szatmári Laurentiu – " Curs de inot", Universitatea Babeș Bolyai Cluj, 1970

6.M. Epuran, Mariana Marolicaru – "Metodologia cercetarii activitaților corporale", editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2000

7.S. Todea – "Metodica educației fizice și sportive", editura fundației Romania de Maine, ediția II, București, 2001

8.I. Sandor – "Bazele generale ale teoriei educației fizice și sport, suport de curs", Facultatea de Educație Fizica și Sport, uz intern, Cluj – Napoca, 2008

b#%l!^+a?

Bibliografie

1.I. Dumitrescu, I. Oprisescu – "Inotul", editura Stadion, 1973

2.Corneliu Ciobanu, Mihai Cerchez, Tiberiu Munteanu – " Inotul pe ințelesul tuturor", editura Stadion, 1972

3.E. Magda, M.Olaru – "Lecții de inot", editura Consiliul Național pentru Educație Fizica si Sport.

4.M.A.Nabatnikova – "Inotul", editura Uniunii de Cultura Fizica si Sport, 1962

5.Szatmári Laurentiu – " Curs de inot", Universitatea Babes Bolyai Cluj, 1970

6.M. Epuran, Mariana Marolicaru – "Metodologia cercetarii activitaților corporale", editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2000

7.S. Todea – "Metodica educației fizice si sportive", editura fundației Romania de Maine, ediția II, Bucuresti, 2001

8.I. Sandor – "Bazele generale ale teoriei educației fizice si sport, suport de curs", Facultatea de Educație Fizica si Sport, uz intern, Cluj – Napoca, 2008

9. Dumitrescu N. –Inotul pentru copii,Bucuresti,Editura tineretului, 1968.

^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?