Eficacitatea Principiilor In Antrnamentul Sportiv

EFICACITATEA PRINCIPIILOR IN ANTRNAMENTUL SPORTIV

Etimologie

Cuvântul sport are o lungă istorie, luând origini chiar din cuvântul latin deportare care, printre sensurile sale însemna și a ieși afară pe poartă adică a ieși în afara zidurilor orașului pentru a se dedica la activități sportive. De la acest termen trag origine și provensalul deportar, Spaniolul deportarș și Francezul despoter (divertisment, distracție); de la acest cuvânt francez a luat, în engleza din XIV secol, origine termenul disport care în preajma, secolului XVI, a fost prescurtat în sport.

Istoria sportului

Studiu silupări a sportului în istoria umană ne poate da semne semnificative de la schimbările sociale survenite de-a lungul secolelor și a celor ce privec același concept al sportului în diferite culturi.

Conceptul de sport ca o activitate care implică abilitățile umane de bază (fizice și mentale), pentru a exercita îm mod constant, și, prin urmare, îmbunătățirea lor pentru a fi utilizate într-o mai fructuoasă folosire, sugerează faptul că sportul este, probabil, la fel de vechi ca dezvoltarea inteligenței umane. Pentru omul primitiv activitate fizică, nu cu gonizul din zilele noastre, a fost doar un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele de natură și de stăpânire a mediului în jurul lui.

Preistorie

În timpul secolululi al XIX-lea s-au descoperit numeroase exemple de artă preistorică în Franța, de exemplu, la Lascaux, în Africa și în Australia, care arată cum în timpuri preistorice, s-au efectuat ceremonii riual care au inclus o activitate fizicăa pentru participanți. Unele din aceste descoperiri au fost marcate înapoi la cel puțin 30.000 de ani.

Una dintre definițiile date antrenamentului sportiv este cea inclusă în "Dicționarul terminologic", conform căreia antrenamentul sportiv este un "proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice, tehnico-tactice și psihice intense, în scopul obținerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitive a exercițiilor fizice".

Noțiunea de antrenament este sinonimă cu cea de pregătire sportivă. Conceptul de antrenament are în subordine bazele antrenamentului (ansamblul legilor și principiilor care fundamentează și condiționează antrenamentul sportiv) stabilite de teoria antrenamentului sportiv (sistem de principii și metode care compun și structurează antrenamentul sportiv), conform principiilor antrenamentului (idei de bază, de ordin pedagogic, psihologic, fiziologic, igienic și altele care structurează efectuarea și conducerea procesului de antrenament).

2. Principiile antrenamentului sportiv

Pornind de la premise că antrenamentul sportiv este înainte de toate un proces didactic cu implicații multiple, este necesară diferențierea principiilor antrenamentului sportiv în două categorii:

principii generale și

principii specifice.

1. Principii generale

Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se întalnesc în toate genurile de activitate socială, îndeosebi în sfera educațională. Aceste principii surprind și sintetizează realitatea complexă a antrenamentului sportiv, din punct de vedere al procesului pedagogic prin care se prepară performanța sportivă.

Principiile antrenamentului sportiv pot fi formulate după o anumită taxonomie a criteriilor, care să pornească de la aspectele cele mai generale ale activității sportive și de la obiectivele ei, pentru a continua cu conținutul, metodele și strategiile adecvate.

Așadar, această taxonomie propusă cuprinde patru categorii de principii:

a. pricipii privind orientarea pregătirii și dezvoltării multilaterale a personalității și integrarea socio-profesională a sportivului, eficiența maximă și economicitatea, ca și complementaritatea teoriei cu practica;

b. principii privind obiectivele: maximalizarea capacității de performanță, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective și emoționale, controlul, obiectivarea și evaluarea activității și colaborării dintre antrenor, sportiv și colectivul de asistență științifică;

c. principii privind conținutul: interdisciplinaritatea, raționalizarea și operaționalizarea;

d. principii metodico-strategice: individualizarea, conștientizarea, motivația și efortul voluntar, accesibilitatea, interacțiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale, supraânvățarea,
modelarea, simularea, specializarea și autoreglarea sportivului.

2. Principii specifice

In această categorie se includ principiile care acționează preponderent în antrenamentul sportiv și care sunt utilizate și în alte activități, generatoare de alte tipuri de performanțe (balet, muzică, circ etc.). Principiile specifice sunt de esență biologică pentru că practica antrenamentului implică înainte de toate cunoașterea și respectarea legilor care guverneză procesele de adaptare (a organismelor vii la excitații exterioare repetate care se manifestă sub forma solicitărilor fizice).

Aplicarea legilor generale ale adaptării la aspectele specifice antrenamentului sportiv a permis formularea principiilor lui biologice.

Principiul continuității

Evidențierea acestui principiu s-a impus pe măsura extinderii competițiilor sportive și mai cu seamă datorită eșalonării lor pe întregul an calendaristic. Astfel, caracterul ciclic al pregătirii a fost înlocuit cu cel continuu. Unii autori, evocă încă principiul ciclicității în accepțiunea de repetare în timp a concursului și a pregătirii, dar viața sportivă internatională a impus corelarea între pregătire și concurs, adică continuitatea pregătirii ce leagă și condiționează concursul următor.

Mărirea frecvenței concursurilor sportive, sporirea dificultăților acestora au determinat creșterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorându-i efectele, îndeosebi pe plan biologic. Altitudinea performanței sportive a depins tot mai mult de nivelul calităților motrice înnăscute și dobândite ale sportivilor, de numărul deprinderilor motrice, concretizate în elementele și procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmărește în cadrul lecțiilor de antrenament sau, mai bine zis, în suita lecțiilor care compun un ciclu săptămânal, o etapă, o perioadă cu ciclu anual de pregătire. Deci, necesitatea realizării unei succesiuni permanente a lecțiilor de antrenament a izvorât din cunoașterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice și de dezvoltare a calităților motrice ale sportivilor. Schimbările complexe survenite în organism sub influența exercițiilor fizice, a mijioacelor antrenamentului au un caracter f izic și se mențin un timp limitat.

Pornind de la ideea fundamentată științific, conform căreia mecanismul formării și perfecționării deprinderilor motrice, ca și dezvoltarea calităților motrice se conduc după regulile temporare reflexe, este indispensabil să se asigure continuitatea antrenamentului sportiv.

Perfecționarile morfofuncționale caracteristice sportivilor nu sunt câștigate pentru totdeauna, ci reprezintă modificări reversibile, tocmai datorită capacității organismului de a se adapta mereu la condițiile de mediu în continuă mișcare. Dacă efortul nu se mai repetă se crează o situație diferită de cea precedentă și organismul va reacționa în conformitate cu noile cerințe. În absența exercițiilor care au determinat și întreținut perfecționările caracteristice antrenamentului, organele și sistemele corpului se adaptează la noile condiții, capacitatea functională, structure și dimensiunile lor reducându-se până la nivelul solicitării noi, mai scăzute, la care sunt supuse.

Practica sportivă și cercetarea științifică au demonstrat că perfecționările dobândite prin antrenament se pierd într-un timp de 3-4 ori mai scurt decât cel necesar obținerii lor. Involuția survine chiar și în cazul în care nu se întrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului în raport cu cea din etapa precedentă.

Suprimarea bruscă a eforturilor de către sportivii de performanță obligă organismul acestora să treacă rapid într-o situație complet nouă care impune o solicitare atât de mare a mecanismelor de adaptare, încât adesea pot surveni tulburări sau îmbolnăviri.

Cercetarea științifică fundamentală, cea aplicativă, experiența marilor antrenori demonstrază necesitatea obiectivă a aplicării cu strictețe a principiului continuității, ca o condiție fundamentală a perfomanței de talie mondială.

2. Principiul solicitărilor optime și a creșterii în trepte a eforturilor

Transpunerea în practică a principiului continuității presupune și instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului și realizarea unui număr suficient de repetări ale mijloacelor de antrenament. In scopul creșterii nivelului de pregătire a sportivului este necesar ca, pe fondul asigurării continuității activității sale, antrenorul și sportivul să modifice treptat conținutul exercițiilor și mijloacelor de antrenament.

Dialectica performanței sportive constă în creșterea treptată a eforturilor în antrenament, până la atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Această creștere a eforturilor se bazează pe dezvoltarea capacității funcționale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul înconjurator.

Cercetările științifice au arătat că, în cazul în care organismul este supus unui excitant care crește dintr-o dată, dincolo de limită, se produce o slăbire a reacției, o inhibiție ("inhibiție supraliminară" sau "inhibiție de protecție"). Astfel, la un efort slab de volum, intensitate, durată sau structură (sau toate la un loc), organismul sportivului răspunde corespunzator, cu o cheltuilă de energie redusă. Pe măsură ce intensitatea excitantului crește, adică parametrii efortului din antrenamente își măresc valorile, se amplifică și cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuiește pentru a răspunde adecvat. In momentul în care antrenorul amplifică în mod exagerat efortul și nu primește un răspuns corespunzător din partea sportivului, înseamnă că s-a depășit gradul de pregătire al acestuia. La efortul nou, supramărit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de voință depuse pentru a respecta totuși indicațiile il expun la o epuizare sau la supraantrenament.

În cazul în care organismele se adaptează în mod progresiv la excitanți din ce în ce mai puternici, pot suporta o excitație anterior supraputernică (o solicitare neobișnuită pentru organismul sportivului) astfel că excitanții (antrenamentul) care provocau mai înainte apariția inhibiției supraliminare devin accesibili, aceștia acționând întocmai ca un excitant puternic sau mediu.

Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care înregistrează indici superiori cantitativi și calitativi, atingând valori și solicitând organismul până la "refuz".

O condiție de bază a perfecționării organismului la efort o constituie evitarea apariției fenomenului de obișnuință sau de acomodare. Aceasta se realizează prin respectarea "principiului creșterii în trepte a efortului". Acest principiu preconizează creșterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului când se utilizează aceleași mijloace sau prin schimbarea acestora, organismul reacționând mai puternic la excitanți cu care nu este obișnuit.

3. Principiul priorității efortului specific competițional

Reacțiile de adaptare la diferite exerciții mai au încă o caracteristică principală și anume specificitatea lor. Răspunsul organismului nu este același la toate solicitările. În funcție de particularitățile fiecărui excitant unele organe sunt solicitate mai mult, altele mai puțin.

Faptul că gradul de perfecționare morfofuncțională a organismului condiționează nivelul performanțelor sportive și ca aceste perfecționări depind de efortui depus în antrenamente duc în mod necesar la concluzia că obținerea celor mai înalte performanțe este posibilă numai dacă solicitările din antrenament respectă specificul efortului competițional.

Având în vedere faptul că, în practica sportivă rezistența, forța și viteza nu există ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare și că specificitatea maximă a acestora este cea din timpul competiției, rezultă că unul dintre mijloacele optime de antrenament îl constituie concursul. Dealtfel, metodica actuală acordă o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregătire pentru performanțe.

4. Locul pregătirii fizice multilaterale în antrenamentul sportivilor de mare performanță

Numeroși autori români și străini consideră pregătirea fizică multilaterală ca un principiu de bază al antrenamentului sportiv. Potrivit acestui principiu, orice sportiv, indif erent de disciplina practicată, trebuie să acorde o atenție deosebită dezvoltării celor patru calități fizice de bază (forța, viteza, rezistența și îndemânare) dacă dorește să obțină performanțe de înalt nivel.

Acest principiu mai poate fi menținut în antrenamentul actualilor sportivi de mare performanță numai dacă se constată că sunt încă valabile cele doua teze fundamentale și anume :

a. pregătirea fizică multilaterală este o condiție a obținerii rezultatelor înalte și

b. antrenarea unei calități motrice se reflectă pozitiv asupra celorlalte calități.

Verificarea primei teze s-a făcut prin cercetarea particularităților morfofuncționale și motrice ale campionilor actuali din diferite ramuri de sport. Din astfel de cercetări a reieșit că dezvoltarea fizică multilaterală nu este o condiție a obținerii performanțelor ridicate în sporturile al căror efort competițional necesită o singură cale de eliberare a energiei.

Astfel, problema pregătirii fizice multilaterale în sportul de înaltă performanță actual trebuie privită într-un mod diferit decât în deceniile anterioare. Pregătirea fizică multilaterală nu

mai poate fi considerată ca o condiție a obținerii performanțelor înalte la toate disciplinele sportive, deoarece, marii campioni din sporturile ale căror efort competițional impune numai efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltați, având perfecționate doar organele, calitățile motrice și capacitatea de efort specifice cerințelor competiționale.

De asemenea nu există dovezi ale transferării efectelor pozitive dobândite în organele și sistemele solicitate în antrenament și la organele și sistemele care nu au fost solicitate în antrenamentul respectiv. Nici progresul obținut într-o calitate motrică nu se reflectă pozitiv asupra altei calități motrice dacă mișcările acesteia nu angrenează în lucru aceleași fibre musculare și aceleași organe ca și calitatea care a fost antrenată.

Există însă numeroase dovezi că antrenamentul care determină mari perfecționări funcționale, structurale și dimensionale în organele limitative ale unei căi de eliberare a energiei poate să influențeze negativ organele care condiționează eliberarea de energie pe cealaltă cale. Se poate afirma că sportivii de mare performanță din disciplinele și probele al căror efort competițional se bazează pe o singură cale de eliberare a energiei, iar din punct de vedere motric rezultatele au ca factor limitativ o singură calitate pregătirea fizică multilaterală este contraindicată, nefavorizând obținerea performanțelor maxime, putâand chiar să frâneze realizarea lor. Când efortul competițional are caracter mixt și cerințele tehnico-tactice necesită mai multe calități motrice, antrenamentul fizic trebuie să fie multilateral.

În ceea ce privește pregătirea fizică multilaterală în antrenamentul copiilor și juniorilor, teoretic considerațiile care pledează pentru specificitatea efortului în antrenament nu își pierd valabilitatea nici la aceste perioade de vârstă.

3. Concluzie

Se considerăa că întețegerea și aplicarea principiilor antrenamentului sportiv au o însemnătate hotărârtoare în obținerea și menținerea performanțelor sportive la nivel înalt. Aceste principii alcătuiesc punctul de plecare al teoriei și practicii antrenamentului sportiv modern.

BIBLIOGRAFIE :

Gheorghe Cârstea : Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul,

București, 1993

Adrian Dragnea, Aura Bota, Monica Stănescu, Virgil Tudor, Silvia Teodorescu, Sorin Șerbănoiu : Educașie fizică și sport-teorie și didactică-Fest,București, 2006

Silvia Teodorescu : Programare-planificare în antrnamentul sportiv, Editura Semne,

București, 2000

Todan I., Iancu H. : Istoria educației fizice și sportului, Note de curs, A.N.E.F.S. București 1999

BIBLIOGRAFIE :

Gheorghe Cârstea : Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul,

București, 1993

Adrian Dragnea, Aura Bota, Monica Stănescu, Virgil Tudor, Silvia Teodorescu, Sorin Șerbănoiu : Educașie fizică și sport-teorie și didactică-Fest,București, 2006

Silvia Teodorescu : Programare-planificare în antrnamentul sportiv, Editura Semne,

București, 2000

Todan I., Iancu H. : Istoria educației fizice și sportului, Note de curs, A.N.E.F.S. București 1999