Dotari Sportive de Agrement

Sport

Dotari Sportive de Agrement

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

C1. Introducere

Sportul ca loisir

Putem considera că în prezent se pune un accent din ce în ce mai mare pe sport ca activitate de agrement, mai ales din punctul de vedere al publicului larg. Când facem referire la sport ca loisir ne referim nu atât la o activitate pur fizică, ci chiar mai mult, la intergrarea în comunitate, fară a ține seama de statutul social sau economic. Indiferent de locul în care se face activitatea sau de condiția fizică a participantului, nimeni nu trebuie exculs, nimănui nu trebuie să i se ia dreptul la o activitate fundamentală a societații umane, care nu pastrează doar corpul în stare optimă de funcționare, dar ajută și psihicul mai mult decât alte activități care se pare că au prins radăcini în cultura umană a acestui deceniu.

În ultimii 15 ani, sportul de loisir a devenit o necesitate în România, tot mai multe din activițătile la care luăm parte, atât la servici, cât și acasă fiind statice. Un număr din ce în ce mai mare de ocupații implică statul pe scaun perioade îndelungate de timp, poate în fața calculatorului sau a unui teanc de dosare.

Corpul uman nu a fost făcut sa stea într-o poziție șezândă atât de mult, acest fapt devenind din ce în ce mai evident în urma numeroaselor studii din domeniu. Se pare că suntem predispuși la o adevarată gamă de probleme atât de ordin mental, cât și fizice cu cât perioada în care stăm jos este mai îndelungată: metabolismul încetinește, mușchii încep procese de atrofiere datorită nefolosirii acestora, iar riscurile unor boli hormonale și/sau ale inimii cresc. Putem însă, reduce din riscuri sau chiar să le eliminăm cu un program de activitate fizică corespunzător.

Dacă am analiza definițiile multiple ale sportului ca loisir am observa că sunt de o complexitate impresionantă, incluzând valori morale, credință, ideea de sport ca artă în sine atât vizuală, cât și de recreere, respectiv și alte deprinderi ale ființei umane care este parte integrată în și din societate. Ioan Iacob oferă o definiție complexă a sportului de loisir, conform căreia sportul este „o cunoaștere a complexului trupului, cunoaștere, care depinde de dorința de a deveni un membu al societății, încrezător în dreptul pe care îl are, de a fi stăpân pe ființa sa fizică și de a organiza timpul liber, drept o recreare.”

Termenul de loisir în sport este de origine franceză și trebuie înțeles prin practicarea unei activități fizice de plăcere cu scopul recreerii. Nu se pune accentul pe performanțe sportive, ci mai degrabă pe o formare sau o transformare a întregii ființe umane atât pe plan fizic, cât și mental. În cadrul jocurilor de echipe se formează un sentiment al apartenenței la grup, se învață valori morale care nu pot fi ușor impuse în alte activități datorită individualismului impregnat adânc în activitate, respectiv și în caracterul uman actual.

În funcție de locul în care se petrece activitatea, prin sport se poate reanima și legătura intrinsecă a ființei umane cu natura sau cu spațiul arhitectural, ca loc al desfășurării, al apartenenței spiritului sportiv. Astfel se rupe monotonia cotidiană a spațiului închis, al muncii, și, de ce nu, al sedentarismului necaracteristic ființei umane din punct de vedere evolutiv.

Definire temă

Am ales această temă a sportului ca loisir, mai exact a dotărilor sportive care îl facilitează datorită apropierii personale față de subiect. Încă din perioada copilăriei am participat la activități sportive, nu atât cu scopul performanței, cât pentru recreere.

În retrospecție am constatat că aceste activități sportive au participat la formarea mea ca om, mai ales din punct de vedere al valorilor umane, cât și a înțelegerii spațiului arhitectural. Inevitabil, observam caracteristici ale diferitelor spații create anume pentru un anumit sport, fie modul de iluminare sau doar drumul parcurs de la ori prin vestiar și până la spațiul de joc, ele începând să se înfiripe în modul de gândire, de a percepe „normalul” ca fiind normal și logic.

Tema principală a acestui studiu este înțelegerea arhitecturii sportive actuale, contemporane și determinarea caracteristicilor acesteia, pornind de la formele arhitecturale destinate sportului începând cu apariția acestora și urmând firul evolutiv până în prezent. Vom studia îndeosebi construcții sportive de agrement dar și de performanță în scopul unei comparații pentru a obține un rezultat relevant. Mai mult decât atât, vom aborda diferite tipologii și modele care au condus la cele actuale.

În studiul de față nu ne vom orienta atenție către abordarea problemelor care sunt exact reglementate prin documente sau norative întocmite de federații sportive naționale sau internaționale. De asemenea, nu vom intra în detalii tehnice, precum finisajele necesare diferitelor sporturi sau detalii tehnice care nu țin atât de concepția spațială, cât de structura lor.

C2. Perspectiva istorică

„Dacă în Preistorie – cu precădere la începutul Comunei Primitive, toate mișcările și deprinderile caracteristice omului aveau ca țel asigurarea hranei și a existenței sale biologice, în Protoistorie asistăm la dezvoltarea unor noi activități fizice, și anume: jocul și dansul.”

Încă din protoistorie asistăm la o dezvoltare a activităților fizice care sunt influențate atât de locația geografică, cât și de măsurile care trebuiau luate pentru supraviețuire și procurarea mâncării. Aceste activități, deși influențate de evoluția umană, vor fi transmise din generație în generație, substratul lor rămânând același.

Antichitate

Există dovezi ale practicării sporturilor încă de la cultura mesopotamiană, a sumerienilor, prin diferite reprezentări pe tablete de piatră a unor lupte corp la corp, considerându-se, de asemenea, că boxul își are originile din această cultură.

În Epopeea lui Ghilgameș se precizează poate pentru prima oară o formă de luptă prin povestea lui Ghilgameș și lupta sa cu Enkidu.

În Egipt datorită descoperirii diferitelor monumente și a frescelor de la Beni-Hassan s-au putut constata că existau sporturi practicate și reguli bine reglementate, variind de la lupte, ridicarea de greutăți și alergare, care în perioada Regatului Nou al lui Ramses erau incluse în educația principilor.

Se punea un accent semnificativ pe gimnastică și pe mobilitatea coloanei, practicându-se activitățile sportive cu mai mulți participanți în care corpurile celorlalți erau folosite ca instrumente, greutăți, practicând și călăria pe umerii partenerului sau susținerea fetelor de către baieți în diferite poziții care necesitau exercitarea unei forțe fizice considerabile. Se obișnuia practicarea diverselor jocuri cu mingea, respectiv înotul.

O primă contribuție notabilă în domeniul arhitecturii sportive o găsim în Grecia antică prin construcții destinate concursurilor de atletism.

Acestea erau compuse din stadioane și hipodromuri pentru curse, gimnazii și palestre pentru exerciții individuale, băi și amuzament.

Stadioanele și hipodromurile erau construcții închise, alungite, înconjurate de rânduri de scaune, forma planului asemănându-se cu un ”U” cu partea de sus închisă. În capătul arenei stăteau demnitarii. Aproape pe tot lungul cursei hipodromului mergea „spina”, un zid de mică înălțime pe care se puteau plasa sculpturi care puteau fi înclinate sau eliminate pentru a informa spectatorii cu referire la turele rămase. Lungimea cursei putea chiar să ajungă la 180-210 m, la întrecere luând parte până la 10 care.

Un bun exemplu ar fi cel al orașului Delphi care avea atât un stadion, cât și un hipodrom. Stadionul era plasat mai sus pe deal, având o lungime a cursei de 177.5 m, o lățime de 25.5 m și posibilitatea de a găzdui 6500 de spectatori.

Palestra este un alt tip de construcție cu rol sportiv în care se jucau jocuri cu mingea, existau băi, locuri de socializare, de observație și zone de depozitare pentru ulei, praf sau echipamente de atletism. Arhitectura era în general asemănătoare la construcțiile de acest tip dar cu mici variațiuni. Erau compuse dintr-o curte dreptunghiulară înconjurată de colonade și camere cu diferite funcții; existau degajări unde erau amenajate scaune pe diferite nivele atât pentru spectatori, cât și pentru instruirea și distragerea publicului prin recitări, prelegeri și discuții. Urmăreau modelul termelor Romane, dar erau mai puțin impunătoare și mai simple ca planimertie, găsindu-se în fiecare oraș al Greciei Antice.

Palestra din Delphi făcea parte din cel mai vechi gimnaziu din lumea antica greacă. Era de dimensiuni mici, măsurând 32 mp, în curte se găsea o stoa de 14 mp, iar peretele de Est era format din zidul de susținere al terasei superioare. Destinația exactă a camerelor nu este cunoscută, dar inscripțiile de pe clădire dau un indiciu: se pare că pe partea de vest a clădirii se afla sala de dezbrăcare „apodyterion” împreună cu sala pentru ulei și cea de prăfuire. Pe partea nordică existau 3 camere identice ca mărime, cea din mijloc fiind „ephebion”, adică sala de club. Băile lipseau, fiind amenajate pe același nivel de terasă, dar în partea nordică, conectarea de aceasta făcându-se printr-un coridor.

Un alt exemplu de palesta este cea din Olympia care este mai mare, având 66 mp, fiind de asemenea parte componentă a unui gimnaziu. Intrarea în clădire se făcea pe partea sudică prin 2 intrări, stabilindu-se deja o simetrie în plan. In apropierea intrărilor se afla sala de dezbrăcare, observându-se o ierarhizare logică în plan a camerelor, identificându-se și o baie în partea de nord-est a palestrei, dar aceasta aparținea perioadei romane. Un aspect neobișnuit al acestei palestre este existența unei aparente piste de bowling, așa cum sugerează o descoperire similară la

Pompeii. Se presupune că încăperile ale căror funcțiuni nu au fost exact identificate sunt caracteristice tipologiei normale a unei palestre, precum camerele pentru unsul cu ulei și cu praf a atleților, camerele de depozitare și camerele comune. Întrega parte nordică a palestrei avea camere mai adânci pentru a oferi un refugiu de la soare, oferind și o iesire directă către celelalte dotări ale gimnaziului.

De obicei, palestrele erau părți componente ale unor gimnazii, construcții mai mari ce integrau spații pentru diverse activități, incluzând stadioane și băi. Erau amplasate, cel mai adesea, în afara orașelor datorită suprafeței mari de spațiu necesare, iar numele provine din grecescul „gymnós” care înseamnă „gol”, reprezentând modul în care aveau loc activitățile.

Cel mai vechi gimnaziu din lumea greacă este cel din Delphi, care datorită condițiilor terenului a fost construit pe două terase. Pe cea inferioară, palestra și băile, iar pe cea superioară se afla zona acoperită de exerciții „xystos” și cursa în aer liber „paradromis”, care erau poziționate paralel una față de cealaltă. Aici se desfășurau „Jocurile Pythian”, care erau o culminare de evenimente dedicate muzicii, literaturii și sportului. Competițiile sportive includeau alergarea, lupte, boxul, aruncarea discului, respectiv și curse cu carul. În perioada de război, aceste facilități erau folosite ca spațiu de antrenare al recruților.

Odată cu trecerea timpului, gimnaziul a integrat într-o mai mare măsură decât până acum activitați ce aveau ca scop o educație înaltă, acesta ajungând scopul principal, dar fără însă, a diminua învățarea și practicarea sporturilor. În anumite cazuri au fost anexate biblioteci pentru a ajuta în procesul de dezvoltare al cunoștințelor.

Pentru grecii antici, sportul nu era doar o ilustrare a spiritului competitiv, având și conotații religioase. Jocurile erau ținute atât spre menținerea idealului estetic al corpului uman puternic și aspectuos, cât și spre onorarea zeităților, câștigătorul fiind cel ales de zei. Aceste evenimente erau și un mod de a stabili dispute politice, locul desfășurării evenimentelor fiind în zone neutre dinafara orașelor, precum Delphi, Delos și Olympia. Merită observat că inițial sie aveau ca scop o educație înaltă, acesta ajungând scopul principal, dar fără însă, a diminua învățarea și practicarea sporturilor. În anumite cazuri au fost anexate biblioteci pentru a ajuta în procesul de dezvoltare al cunoștințelor.

Pentru grecii antici, sportul nu era doar o ilustrare a spiritului competitiv, având și conotații religioase. Jocurile erau ținute atât spre menținerea idealului estetic al corpului uman puternic și aspectuos, cât și spre onorarea zeităților, câștigătorul fiind cel ales de zei. Aceste evenimente erau și un mod de a stabili dispute politice, locul desfășurării evenimentelor fiind în zone neutre dinafara orașelor, precum Delphi, Delos și Olympia. Merită observat că inițial siturile alese de greci aveau caracter religios înaintea folosirii de către muritori, spre deosebire de modul funcțional, pragmatic al gândirii moderne, chiar și a gândirii romanilor de a alege un sit în oraș care se dorea a fi încărcat de semnificație prin evenimentele care vor avea loc pe el și de pe urma miturilor și a legendelor care vor apărea în urmă.

Presiunea generată aspura familiilor înstărite care participau la jocuri și frica lor de a pierde a dus la înmulțirea spectatorilor și la permiterea pentru participare a unor oameni de rând.

Sportul în lumea antică romană a fost influențat de greci, dar influența majoră a fost a etruscilor, ei fiind fascinați de moarte fapt care ar putea explica jocurile din arenă. Atletismul grecesc nu se potrivea cu temperamentul roman, aceștia preferând exerciții ușoare sau vedeau sportul ca fiind benefic pentru dezvoltarea soldaților, ca un mod de a disciplina, de a antrena curajul și lucrul în echipă. Când grecii promovau și cinsteau dezvoltarea persoanei ca întreg, romanii utilizau metode mai brutale de antrenare corporală.

Construcțiile caracteristice petrecerii timpului în această perioadă erau termele romane, circurile și amfiteatrele, din care doar ultimele 2 tipuri fiind cu adevărat locul unor evenimente sportive.

Termele romane erau locul preferat al petrecerii timpului liber pentru romani. Erau o combinație între palestrele grecești și balnea romană, fiind un complex de încăperi mici și mari, curși, băi publice și private, împreună cu forme circulare, toate fiind în relație cu tipul utilizatorilor în funcție de gradul lor social. Erau construcții fastuoase, pline de lumină, la care s-ar părea că nu s-a ținut seama de resursele folosite.

Această practică a devenit foarte populară în rândul romanilor, devenind chiar un obicei zilnic de relaxare. Exista un întreg proces de îmbăiere, programul de bază al unei băi fiind compus din camera de dezbrăcare, apodyterium, o serie de măcar 2 camere încălzite, tepidarium, și o cameră încălzită, numită cauldarium. În afară de camerele încălzite, o baie putea avea o piscină, natatio, sau o cameră neîncălzită, numită frigidarium. Îmbăierea usca pielea, așa că era, de asemenea nevoie de camere în care oamenii erau unși cu ulei și uscati cu prosoape cu ulei. Existau și băi private, dar băile de anverguri mari erau cele publice.

Poate cele mai reprezentative terme sunt Termele lui Caracalla, fiind și una dintre cele mai bine conservate. Băile sunt alimentate de un rezervor situat sub un stadion folosit pentru competiții atletice. Pereții de vest și est au exedre curbate care definesc spații pentru activități culturale, biblioteci, spații de lecturi și muzică. Peretele frontal are intrarea în centru și o serie de magazine în lateralele ei.

Clădirea principală de băi este situată în interiorul incintei și are dimensiuni de 225m pe 115m, fiind simetrică după axa nord-sud. Beneficiază de o cameră de dezbrăcare generoasă situată în centrul construcției, piscina natatio este situată în nord, iar cauldarium și tepidarium sunt situate în sud, pe partea însorită a coonstrucției.

Aranjate simetric pe cele două părți ale clădirii sunt amenajate o serie de camere incluzând gymnasium-ul și o serie de băi.

Rutina zilnică încorpora de obicei și sport sub forma jocului cu mingea, considerat destul de solicitant, după care urmau o serie de băi de diferite temperaturi, uscatul și unsul cu ulei. În timp, această practică sportivă care preceda îmbăierea a fost exclusă din rutină, nemaigăsindu-și locul în terme.

Decăderea sportului poate fi cu ușurință asociată și decăderii imperiului, activitățile fizice fiind înlocuite cu spectacole sângeroase sau pentru amuzamentul spectatorilor. Existau clădiri dedicate acestor activități, și anume teatrele pentru spectacole teatrale, circurile pentru curse cu care și amfiteatrele pentru luptele cu gladiatori.

Teatrele romane, spre deosebire de cele grecești nu erau excavate în piatră, ci erau construite în cadrul orașului pe teren plat. Aveau un plan în semicircular cu locurile de șezut amplasate în amfiteatru pe parte curbată, iar scena pe partea opusă.

Circul roman, dintre care cel mai cunoscut este Circus Maximus, era o construcție alungită cu dimensiuni de 621m pe 118m, foarte asemănătoare cu amfiteatrele. Cursa era împărțită pe lungime de un parapet numit spina, pe care erau dispuse diferite coloane și statui. Un capăt al circului era semicircular, iar celălalt era locul de pornire al carelor și avea o formă dreaptă.

Amfiteatrul poate fi considerat cea mai reprezentativă construcție sportivă la romani, el neavând echivalent în lumea greacă antică. Cel mai reprezentativ amfiteatru este Coloseumul. Avea un plan oval de 188 pe 156 m, o înălțime de 48m și o capacitate de 50000 locuri. Arena de 86 pe 54m era înconjurată de scaune, la care se avea acces facil prin coridoare foarte asemănătoare stadioanelor actuale. Sub arena de lemn erau amplasate cuștile animalelor și gladiatori împreună cu diferite elemente scenografice care puteau fi ridicate direct în arenă. Existau și o serie de tunele care facilitau aducerea animalelor de la diferite grajduri direct în coloseum prin subteran. Există și un sistem ingenios de acoperire a locurilor de șezut cu ajutorul unor pânze retractabile gândite pentru a umbri locurile, dar nu și arena. Coloseumul poate fi considerat drept sursa inspirației pentru arhitectura sportivă actuală, punând bazele multor principii care sunt încă în folosință.

Sportul decădea pe măsură ce Republica progresa; de sărbători era oferit acces liber la demonstrațiile sportive, toate prăvăliile închizându-se. Rezultatul este transformarea populației romane într-o masă de spectatori care nu mai participau fizic la activități, ci se lăsau manipulați, fiind distrași de la problemele reale ale societății sau de la simpla plictiseală.

Modul antic de gândire și atitudinea față de edificiile sportive pare să fie mai aproape de cea actuală decât cea primitivă sau medievală.

Evul Mediu

Perioada evului mediu este marcată de o excludere în mare măsura a practicării sportului, limita impusă și de religie în sensul în care trebuia pus accentul pe dezvoltarea sufletească și nu pe cea trupească. Totuși activitățile care erau tolerate erau cele practicate de nobilime precum vânătoare și turnirul care era un adevărat spectacol care atrăgea populația din toate rangurile sociale, fiind, de asemenea și un antrenament militar. Construcțiile realizate pentru aceste sporturi erau provizorii, constând de obicei din tribunele realizate, mai ales pentru nobilime, respectiv din corturi sau incinte mici.

Un eveniment marcant în istoria sportivă din această perioadă este interzicerea Jocurilor Olimpice începând cu 393 d.Hr. de către împăratul Theodosius I. Acest fapt duce la o decădere a arhitecturii sportive și a sportului, iar jocurile care încă mai erau practicate se desfășurau în cadrul orașului sau în aer liber.

Renaștere

În perioada renașterii vor continua aceleași tipuri de activități sportive, înglobând și tirul cu arcul și archebuza. Treptat, turnirele vor dispărea fiind interzise și vor fi înlocuite de cursele de cai, în Italia numite pallo, fiind evenimente ce nu necesitau construcții speciale. Apariția coridelor, mai ales în Spania a dus la o răspândire a modelului roman de amfiteatre ca fiind locul inițial unde acestea se desfășurau, dar l-au reluat sub o altă formă sub numele de arene.

Se practicau și jocurile cu mingea, un exemplu bun fiind calcio, un joc care la început avea ca loc de desfășurare orașul. O dată cu evoluția concepțiilor despre oraș în perioada renașterii, jocurile de acest gen au început a fi integrate în anumite construcții, orașul nemaifiind un loc al desfășurării activităților, ci mai degrabă o încercare de a atinge imaginea orașului perfect.

Trecerea la activitățile în spații închise era și o separare socială, nobilimea practicând scrimă, gimnastică și călărie, pe când clasele sociale inferioare luau parte la jocuri de arenă sau încă mai practicau jocurile în cadrul spațiilor publice. Deși nu mai erau permise, practica lor a continuat până în secolul al XIX-lea.

Perioada secolelor XVII-XX

Este momentul renașterii Jocurilor Olimpice care culminează cu desfășurarea la Atena a primei Olimpiade Moderne, deschizând calea către o nouă etapă a arhitecturii sportive. Se vor adopta formule arhitecturale din arhtectura antică datorită lipsei de experiență din acest domeniu.

In a doua jumătate a secolului al XX – lea vor fi regândite și perfecționate tipologii pentru instalații și construcții dedicate sportului, tipologii care vor rămâne într-o continuă schimbare datorită naturii dinamice a arhitecturii și a competițiilor sportive.

C3. Perspectiva contemporană

Creșterea industrializării a avut un impact puternic asupra dezvoltării naturii jocului și sportului, dezvoltarea romantismului fiind în același timp la fel de influentă. Viziunea matematică, empirică și științifică asupra lumii este rezultatul gândirii iluministe și împreună cu schimbarea structurii sociale duc la evoluția a ceea ce putem identifica astăzi ca fiind caracteristicile sportului modern. Pot fi clasificate aceste caracteristici ca:

– secularism;

– egalitate în posibilitatea de a concura;

– specializarea rolurilor;

– raționalizare;

– organizare birocratică;

– cuantificarea;

– cursa pentu noi recorduri.

Toate aceste caracteristici se leagă de ideea modernă a progresului, a competiției și continuă încercarea de a obține rezultate mai bune. Astfel, au apărut mai multe sisteme sportive, fiecare dintre ele fiind influențate de zona geografică. Fiecare sistem a utilizat un anumit tip de arhitectură

în funcție de convingerile și ideile pe care le promova, fie ele mai liberale ca în cazul Germaniei, fie mai stricte, precum în Anglia unde a apărut și conceptul de fair play.

Pe parcursul ultimului secol se disting 3 etape care sunt influențate, nu doar de ideile arhitecturale ale timpului, ci și de posibilitățile structurale și de concepere a designului.

Prima etapă este una a betonului armat. Se studiază modalitățile de punere în operă, de exprimare ale acestui material pentru a obține spații cât mai mari, deschise, conforme funcțiunii. Putem vorbi despre un zero design, o reducere la strictul necesar pentru funcționarea corectă a structurii, fiind de asemenea o abordare mai mult a inginerilor decât a unui arhitect. Un bun exemplu ar fi „Palazzetto dello Sport” al lui Pier Luigi Nervi, o construcție care, deși este pur structurală are o consistență estetică pe care puține clădirii o ating.

A doua etapă, între anii 60-90, este una a funcționalismului; se face abstracție de integrarea în sit sau de aspecte estetice și de dimensiuni. Accentul se pune pe o realizare a unei construcții înalt funcțională, care să fie confortabilă pentru spectatori. De obicei, structurile sunt plasate în mijlocul unor mari parcări undeva în afara sau la periferia orașului. De cele mai multe ori, acest tip de clădiri eșuează din cauza lipsei de flexibilitate în ceea ce privește funcțiunile și ajung să coste mai mult.

Etapa a treia, în care ne găsim astăzi este una a noilor posibilități, facilitată de dezvoltarea tehnologiei, mai ales în domeniul calculatoarelor și programelor de proiectare de unde apare și o revoluționare a gândirii structurilor metalice, care devin acum cel mai des folosite. Se pot folosi elemente din natură ca scop al designului cu mai multă ușurință, tendința generală fiind cea a magnificării lumii „mici”. Deși posibilitățile sunt acum mult mai variate, acestea nu au dus la o explozie de varietăți formale în arhitectura sportivă, ci mai degrabă la o simplificare a formelor și la folosirea structurii ca ornament în unele cazuri.

Deși există o varietate mare de condiții care au influențat dezvoltarea și conceperea clădirilor sportive, precum zona climatică, cultura, programul și bugetul, putem distinge câteva tipologii actuale specifice mai ales centrelor sportive. Modelele tipologice sunt:

1. infrastructural: construcții cu programe multiple;

2. containerelor decorate: construcții cu tratări ale suprafețelor gândite pentru a dizolva vizual obiectul;

3. fenomenologic: cunoașterea prin experiență directă, prin mișcare

4. imersiunii in peisaj: clădirea se reintegrează în peisaj; clădiri scufundate, acoperite cu pământ.

Modelul infrastructural propune o integrare nu doar a împrejurimilor imediate în procesul de concepție al construcției, ci chiar considerarea unei zone extinse și a posibilității de folosire a utilizatorilor de la distanțe mai mari. Se ia în considerare o integrare în traseele din cadrul orașului și dacă este cazul o activare a zonelor industriale vechi ca fiind siturile cel mai des folosite pentru astfel de construcții. Un bun exemplu ar fi cel din Amsterdam unde s-a pus problema dezafectării zonelor industriale nefolosite unde s-a încercat o relație între natură, trafic și agrement.

Tipologia containerelor decorate face folosință de proprietățile diferitelor finisaje de a marca și schimba percepția volumelor. Atenția se îndreaptă către suprafețe și nu spre volum, care de obicei este destul de rigid, tipic cutiilor moderniste. Construcția este citită împreună cu împrejurimile prin continuitatea care o imprimă modul de tratare al suprafețelor. Arhitecții Herzog și DeMueron folosesc această tipologie în centrul sportiv Pfaffenholz din St.Louis, unde prin tratarea diferențiată a suprafețelor se creează diferite grade de adâncime și texturare care servesc în anularea distincției dintre obiect și sit.

Modelul fenomenologic se axează pe o exprimare a dinamismului sportului și în arhitectura clădirii, astfel nu doar sportivii experimentează mișcarea ci, și spectatorii. În procesul de concepere a construcției se utilizează formele curbe, dinamice, planuri înclinate toate cu scopul amplificării percepției dinamismului și spre o apreciere mai mare a sporturilor găzduite. Se pot folosi și suprafețe vibrate, ondulate sau cu o textură anume pentru a servi drept ecran pentru activitățile sportive.

Modelul imersiunii în peisaj sau natural este unul apărut din necesitatea unei integrări mai bune în cadrul sitului ales, încercând să fie cât mai puțin în discordanță cu spiritul locului. Există o gamă de abordări dintre care cele mai des folosite sunt acoperirea cu pământ, integrarea construcției în topografia locală și folosirea de materiale locale, naturale cu scopul de a imita natura.

C4. Studii de caz – Arhitectură contemporană

Studiul de caz nr. 1: Pajol Sports Centre

Locație: Paris, Franța

Autori Arhitectură: Brisac Gonzalez

Structura: Vp&Green

Arhitect peisagist: Terao

Client: Orașul Paris

Perioada de execuție: 2009-2012

Suprafața construită desfașurată: 4060.0 MP

Buget: 6 500 000 £

Centrul sportiv Pajol este o construcție pe trei niveluri, fiind gândită în acest fel pentru a oferi condiții cât mai bune dotărilor aferente. La nivelul intrării se face accesul într-un hol deschis către o terasă la același nivel, tot aici găsindu-se și vestiare, săli de sport, birouri, mici săli de conferință, precum și punctul info, respectiv garderoba. La nivelul inferior sunt plasate sălile de arte marțiale și un centru de fitness, fiind iluminate natural prin vitraje acolo unde este nevoie.

La nivelul superior este amplasat terenul de sport cu dimensiuni de 47m pe 24m pentru a beneficia de o cantitate suficientă de lumină naturală.

Din exterior se observă o diferențiere a celor trei niveluri, cel de intrare fiind mai retras și complet transparent din exterior, în timp de nivelul superior și inferior au o abordare opacă, ce creează iluzia unui volum ce plutește pe propria fundație. Exteriorul clădirii are o exprimare modernistă folosind placaje metalice de culoare albă și placaje închise la culoare în proporție mai redusă pentru a da un ritm fațadelor.

Deși din exterior clădirea poate fi considerată un container decorat, dacă facem referire la tipologiile studiate anterior, în interior, mai ales în cadrul sălii de sport se observă un dinamism care este dat mai ales prin modul de rezolvare al acoperișului cu planuri curbe înclinate care fac parte din structura luminatoarelor zenitale. Folosirea lemnului în sala de sport creează o ambianță plăcută, caldă și primitoare care trimite către practicarea sportului în natură.

Proiectul are și o latură ecologică pentru că prin folosirea iluminării naturale, a unei ventilații naturale corespunzătoare,respectiv și a panourilor fotovoltaice se reduce la minimum consumul de resurse, încorporând și materiale regenerabile sau reciclabile.

Deși acest proiect poate părea simplu, această simplitate este una intenționată, un efort deliberat al arhitectului de a crea o arhitectură care să se integreze în sit, dar fără a renunța la o exprimare modernă.

Din acest exemplu am extras pentru proiectul de diplomă abordarea unei iluminări zenitale în zona sălii de sport, modul de combinare al materialelor, precum și o concepție a simplității arhitecturale care face folosință de o exprimare pe care am putea-o numi modernistă.

Studiul de caz nr. 2: ZHOUSHI Culture & Sports Center

Locație: Kunshan, Suzhou, Jiangsu, China

Autori Arhitectură: UDG YangZheng Studio

Arhitecți: Yang Zheng, Zhang Yu

Echipă design: Team:Zhou Song、Liu Yanlin、Zhong Kai、Qian Qian

Client: Orașul Suzhou

An proiect: 2013

Suprafața construită desfășurată: 31387.0 MP

Acest centru localizat în nordul Kunshanului este un proiect comprehensiv care integrează atât funcțiuni sportive, cât și culturale precum: teren de basket, piscină, pavilion, zone de expoziții și zone comerciale. La parter se găsesc sala de sport, piscina și o zonă de expoziții legată de un amfiteatru, respectiv și zona comercială.

Cele trei părți ale clădirii sunt despărțite la nivelul superior de o așa numită stradă care este mereu deschisă publicului. Ideea din spatele acesteia este aceea de a deschide permanent clădirea spre folosință prin creearea unei zone acoperite, libere la acces, deservită de diferite funcțiuni de tip comercial. La ultimul nivel se găsesc funcțiunile administrative.

În fața intrării principale este o zonă mare acoperită pentru a crea un spațiu de trecere interior-exterior, marcând în același timp intrarea. Aspectul general este unul dinamic ce pare că se încadreaza în tipologia modelului fenomenologic, cu planuri înclinate, jocuri de forme și unghiuri variabile ale elementelor constructive. Acoperișul pare să fie un plan care a fost întins, îndoit și modificat pentru a se plia pe înălțimile necesare

diferitelor funcțiuni. În ceea ce privește materialele, au fost folosite placările metalice, piatră și sticlă, combinația cromatică fiind inspirată din cultura chineză și din texturile, respectiv finisajele specifice mediului natural din zonă.

Interiorul este marcat de folosirea aluminiului de culoarea lemnului și a unui placaj de piatră de culoare gri deschis împreună cu vitraje de sticlă, creeându-se o transparență a funcțiunilor și o fluiditate a spațiului acolo unde este posibil.

Abordarea în cazul acestui proiect este una mai sculpturală, cu intenția de a impresiona așa cum susțin și creatorii. Nu este însă trecut pe plan secundar nici aspectul funcțional, acesta jucând un rol important în coeziunea proiectului, luând naștere un centru care și-a pus amprenta în zonă, nu doar ca aspect, ci și ca revitalizare funcțională.

Acesta este un nou punct de socializare, educare și recreere care și-a asigurat un loc permanent în viața orașului.

Studiul de față m-a ajutat în realizarea unei mai bune îmbinări ale diferitelor funcțiuni fără a crea spații închise, cât și în folosirea unor planuri pentru a induce impresia unui dinamism.

Studiul de caz nr. 3: Sport and Fitness Center for Disabled People

Locație: Phoenix, AZ, USA

Autori Arhitectură: Baldinger Architectural Studio

Arhitecți: Ilan Baldinger, Aaron Reddy, Greg Wedge

An proiect: 2012

Suprafața construită desfășurată: 13 716MP

Centrul sportiv situat în Phoenix a avut în prim plan în cadrul procesului de concepere, facilitarea practicării sporturilor, respectiv accesibilizarea pentru persoanele cu dizabilități, fiind primul centru de acest tip din America de Vest.

Toate spațiile și modurile de accedere în spații au fost gândite astfel încât să fie accesibile: lifturile au dimensiuni mai mari, există rampe de acces acolo unde nu se poate accede cu liftul, vestiarele și dușurile au fost gândite special pentru o gamă largă de utilizatori, iar tratarea pardoselelor s-a făcut cu materiale speciale, care permit o aderență mai bună și sunt rezistente la uzura cauzată de roțile fotoliilor rulante. De obicei, aceste aspecte de accesibilizare sunt puse pe plan secundar, dar aici ele fac obiectul principal al studiului, utilizatorii vizați fiind persoanele cu dizabilități.

Exteriorul arată o ierarhizare a spațiilor și o modelare a arhitecturii după funcțiunea interioară, cu vitraje mari sau tratări opace ale fațadelor în funcție și de nevoia de iluminare naturală. Se creează impresia unor volume solide care plutesc pe pereții retrași spre interiorul clădirii sau pe pereții de sticlă; volume care sunt îmbinate, nu lipite, se intersectează și se completează.

Paleta de culori a fost inspirată din peisajele și topografia specifică Arizonei, culoarea bej și terra-cota fiind culorile principal folosite.

Interiorul folosește culori calde și pardoseli care imită lemnul, făcând un contrast foarte bun cu pereții placați cu piatră sau cu structurile metalice ale clădirii.

Clădirea servește ca punct de întâlnire și îmbunătățire a calității vieții persoanelor cu dizabilități care intră în contact cu oameni ce și-au depășit condiția și sunt inspirați să urmeze același exemplu. Este un mediu sănătos în care sunt încurajați să practice sporturi precum basket, înot, alpinism, fitness și chiar rugby, având posibilitatea în același timp să socializeze, respectiv să se relaxeze în spațiile de odihnă disponibile. Acest proiect a fost un bun exemplu de accesibilizare și o oportunitate de a studia activități compatibile cu mai multe categorii de utilizatori, servind și ca exemplu al modului de îmbinare al volumelor.

Studiul de caz nr. 4: SportPlaza Mercator

Locație: Jan van Galenstraat, Amsterdam, Olanda

Autori Arhitectură: VenhoevenCS

Arhitecți: Ton Venhoeven, Richèl Lubbers, Danny Esselman, Manfred Wansink, Jos-Willem van Oorschot, Erik de Vries, Thomas Flotmann,

Peisagiști: OKRA, Peterine Arts

An proiect: 2006

Suprafața construită desfășurată: 7100.0 MP

Centrul sportiv este poziționat la intrarea în parc în cartierul Baarsjes din Amsterdam.

A fost aleasă această locație pentru a revitaliza zona și pentru a da un imbold vieții sociale a comunității, care este, de altfel compusă din oameni ce provin din 129 de țări diferite.

Fiind construită într-un spațiu verde, rezidenții au cerut ca designul clădirii să fie unul cât mai puțin deranjant, să nu afecteze spiritul actual al locului. Astfel, arhitecții au adoptat soluția pereților verzi, camuflând clădirea și diversele ei funcțiuni.

De la distanță seamănă cu o fortăreață ce protejează intrarea în orașul vechi.

Programul clădirii construite pe trei nivele include piscine, o saună, sală de fitnes, sală de evenimente, un restaurant, o cafenea și o creșă. Există

și o piscină exterioară în spatele construcției.

În interior sunt folosite placările cu piatră naturală în combinație cu transparența dată de vitraje pentru a crea o atmosferă plăcută, calmă ce pare a fi inspirată din proprietățile apei, element ce joacă un rol important în dezvoltarea funcțiunilor clădirii.

Acest exemplu se încadrează în modelul natural datorită folosirii pereților înverziți în încercarea de a se camufla, de a se integra cât mai bine în peisaj. Este o tipologie ce devine din ce în ce mai folosită în prezent, fie prin camuflarea totală, ca în cazul de față sau doar prin camuflarea unei singure părți a clădirii, pe părțile pe care aceasta ar deranja vizual. Există exemple de folosire a unei astfel de tratări ale suprafețelor și în orașe mari unde nu are nimic de-a face cu integrarea, ci mai degrabă intră în contrast cu existentul pentru a afirma și a sustine ideea reintegrării naturii în oraș prin orice mijloace posibile. Acest proiect mi-a servit atât în înțelegerea unei mai bune îmbinări a funcțiunilor și a distribuției lor uniforme în cadrul clădirii, cât și ca exemplu posibil de integrare a viitoarelor construcții în sit.

Studiul de caz nr. 5: Gymnasium Régis Racine

Locație: Drancy, France

Arhitecți: Alexandre Dreyssé Penault, Cindy Neveu, Mélanie Quesnel, Stéphan Vigeant

Peisagiști: Cap Terre

Client: orașul Drancy

Ingineri: Betom Ingénierie, Tec Bois

An proiect: 2011

Suprafața construită desfășurată: 1581.0 MP

Această sală sportivă este situată în Drasncy, Franța. A fost proiectată pentru a se plia pe niște restrângeri destul de severe și exacte datorită locației sitului. Astfel, a existat o înălțime limită la care se putea merge, iar pe câteva fațade nu au putut fi puse vitraje. S-a folosit, deci, o iluminare zenitală pentru a îndeplini nevoile de iluminare naturală.

Materialele folosite sunt în cea mai mare masură lemnul, folosit atât ca material structural, cât și ca finisaj pe diferite suprafețe, în combinație cu placajele de piatră naturală albă-gri și cu zugraveală albă.

Ceea ce este de interes la această construcție, este mai ales modul în care au fost folosite materialele în interior, combinația fiind una destul de reușită, aceasta intrând în rezonanță cu viitorii utilizatori așa cum susține și arhitectul. Ambianța rezultată este una caldă, plăcută, ce trimite către ideea desfășurării activităților sportive în natură, idee care este susținută și de modul de iluminare zenitală din sala de basket, unde lumina intră printre structura de lemn a acoperișului, fiindu-i imprimată o tentă caldă chiar și în anotimpurile reci.

Sunt integrate în proiect și câteva idei; deși este destul de mic ca dimensiuni, consider că proiectul are elemente valoroase care au inspirat modul de închidere la partea superioară în diverse săli ale proiectului meu, unde iluminarea zenitală este asemănătoare cu cea de față, lumina fiind mai întâi filtrată de structura de lemn.

C5. Sportul în România

Primele manifestări în domeniul arhitecturii sportive pe teritoriul României apar în secolele al VII-VI -lea î.Hr. așa cum susține și profesorul Lucian Popescu „la Pontul Euxin (Marea Neagră) au fost întemeiate coloniile grecești Histria, Tomis și Callatis, ale căror vestigii ne arată și astăzi despre existența în aceste locuri a unor instituții (gimnazii), amenajări (stadioane, amfiteatre, hipodromuri, porticuri de gimnastică, bazine) și manifestări (jocuri, întreceri gimnastice și atletice) ce aveau aceleași scopuri ca și cele din Elada (vechea Grecie)”.

Odată cu invazia romană se vor construi o serie de edificii sportive în diferite orașe ale Daciei Romane, datorită pasiunii pentru sport a romanilor din perioada de început. Se va construi în secolul al II-lea la Sarmizegetusa, denumită de romani Ulpia Traiana, „un amfiteatru din piatră, cu ziduri înalte de 3-4 m și cu o arenă având lungimea de 88 m și lățimea de 69 m”, care avea ca scop organizarea evenimentelor de natură culturală, respectiv a reprezentațiilor atletice și a luptelor cu gladiatori, putând să găzduiască aproximativ 12 000 de spectatori.

La Drobeta a fost ridicată o construcție care în esență era o termă romană. Avea spații pentru gimnastică, vestiare, bazine cu apă caldă și rece, săli de masaj, săli de lectură și conversații. Putea fi găsită și o palestră cu dimensiuni de 27m pe 29m, fiind înconjurată cu cabine pentru dușuri dotate cu apă caldă și rece, utilizate de atleți după efectuarea exercițiilor fizice.

În aceeași perioadă se va amenaja la Porolissum, lângă actualul Zalău „un amfiteatru din lemn, cu o arenă având lungimea de 60 m,

prevăzută cu un canal subteran, vestiare și două porți principale”.

În Evul Mediu existau izvoare și dovezi care susțin practicarea sporturilor calaria, trasul cu arcul, luptele și aruncatul cu sulița, fiind și perioada apariției jocului de oina. Această perioadă nu este marcată de construirea de edificii sportive, evenimentele fiind ținute în spații publice sau în construcții provizorii sau corturi.

Se poate spune că „Leagănul gimnasticii românești a fost școala.” Procesul de introducere a sportului în programa de educare a tinerilor a fost unul de durată, fiind motivat și din cauza nevoii unui antrenament militar corespunzător. Abia începând cu anul 1906 s-a realizat coordonarea activității sportive în țara noastră prin constituirea Federației Societăților de Gimnastică, în timp fiind înființate și alte foruri de

conducere ale acestui domeniu. Totodată începe să se pună problema unor dotări sportive, respectiv a unor complexe.

Până acum putem mai degrabă vorbi de terenuri de sport decât de construcții sportive, în perioada interbelică apărând și o distincție conceptuală între termenul de „teren” și „stadion”. Spre deosedire de simplul teren, stadionul era racordat la utilități, era o construcție elaborată cu tribune și vestiare. În cazul primelor stadioane, tribunele erau din lemn, avantajul fiind că puteau fi extinse așa cum a fost și cazul stadionului Romcomit.

Stadionul ONEF din București este considerat primul stadion modern al României. Proiectat de „doi dintre cei mai vestiți arhitecți ai vremii, Horia Creangă și Marcel Iancu, pionierii arhitecturii moderne interbelice”, a fost inaugurat la 9 mai 1926, cu ocazia meciului de rugby dintre echipa României și cea a armatei franceze. A fost primul stadion care a fost prevăzut cu sistem de drenaj la gazon. A fost mistuit de flăcări, refăcut, după inaugurare numele devenind „Republicii”.

După construirea complexului 23 August în 1953, Republica a fost din ce în ce mai rar folosit până când a fost demolat pentru a fi înlocuit de Casa Poporului.

Complexul 23 August cuprindea un stadion „cu o capacitate de 80.000 de spectatori, pistă de atletism, precum și de 21 terenuri de antrenament, un lac și două bazine”. Numărul locurilor în stadion a scăzut de la 80 000 la 60 000 în urma amplasării nocturnelor și din nou după refacerea locurilor de șezut cu încă câteva mii. Parcul complexului beneficia de un lac de 2,4 ha, avea în plus un teatru de păpuși și un turn de parașutiști care era reperul vertical al zonei. Actualmente, stadionul are numele de Lia Manoliu, iar complexul e compus dintr-o bază sportivă de natație și atletism și o bază sportivă olimpică, fiind completate și de un hotel, respectiv de funcțiuni de alimentație publică.

Datorită unor circumstanțe politice datorate regimului comunist, care vedea prin sport o metodă de a-și demonstra supremația, în anii 70, respectiv anii 80 au fost ridicate o serie de săli polivalente și săli de sporturi menite a fi locuri de antrenament pentru viitori olimpici. Se remarcă, deci, o evoluție rapidă în domeniul sportiv în perioada comunistă, în ciuda deficiențelor politice și sociale, evoluție care a generat edificii sportive ce rezistă și funcționează și în prezent.

Un bun exemplu al unei săli sportive este chiar Sala Sporturilor Olimpia din orașul meu natal, Ploiești, autorul proiectului fiind arhitectul

Gheorghe N. Dumitrescu, iar șeful de proiect arhitectul

Valentin Dumitrescu. Am avut oportunitatea să studiez îndeaproape acestă dotare pe parcursul mai multor ani datorită activităților sportive pe care le practicam. Este amplasată în cadrul unui parc de 19,3 ha, care este dotat cu turn de parașutiști, teren de fotbal și un lac.

La structura sălii s-a folosit betonul armat, care se exprimă sincer, din exterior fiind vizibilă o parte din structura care pare că a fost gândită și sculptural nu doar funcțional. Culoarea predominant folosită este albul, care în combinație cu placajele de lemn și cu vitrajele mari asigură o atmosferă luminoasă și plăcută în clădire.

Din punct de vedere funcțional există numeroase neajunsuri la facilitățile parcului. Turnul nu mai este funcțional, terenurile nu au vestiare corespunzătoare, iar sala de sport era depășita funcțional, din cauza dimensiunilor insuficiente. După o extindere efectuat în anul 2011, „sala Olimpia are acum două tribune, cu o capacitate totală de circa 3.000 de locuri, o suprafață la standardele impuse de federațiile internaționale de resort pentru desfășurarea competițiilor internaționale de baschet, handbal, volei și gimnastică, o sală de încălzire la subsol, patru vestiare cu dușuri și grupuri sanitare pentru sportivi, două vestiare pentru arbitri, o sală destinată conferințelor de presă, saune, bazine de recuperare și stație antidoping”.

Această extindere nu a rezolvat însă deficitele terenurilor exterioare, de cele mai multe ori vestiarele fiind ocupate sau închise din cauza antrenamentelor și competițiilor din sală. De asemenea, după terminarea extinderii s-a observat că o parte din locurile noii arene nu aveau vizibilitate asupra întregului teren de handbal, problema care era cunoscută de proiectanți, dar nu putea fi remediată din cauza existenței unor stâlpi importanți structural ce nu puteau fi modificați. În cazul modificării unor astfel de construcții vechi, acest tip de problemă e destul de frecventă, funcțiunea fiind condiționată de existentul nefavorabil.

Împreună cu extinderea sălii de sport au fost reamenajate și anumite porțiuni ale parcului adăugându-se o pistă de alergare, trasee pentru bicicliști și zone de fitnes. Întreg parcul pare să fie un loc al activităților sportive, o extindere a funcțiunilor sălii, mereu deschisă publicului. Din nefericire se plănuiește ca o parte din terenul parcului să fie dat spre ridicarea de construcții private care în cel mai bun caz vor fi de natură sportivă.

În cele mai multe cazuri, construcțiile care au fost ridicate în perioada comunistă suferă transformări asemănătoare în încercarea de a fi aduse la standarde actuale, uneori sacrificând aspecte estetice sau renunțând la o parte din amenajările exterioare, ca și în cazul Sălii Olimpia. Este clar că influența pe care o are dotarea sportivă în acest parc este una fundamentală unei bune funcționări a parcului, ea atrăgând prin evenimente sportive un public care apoi revine în parc și în absența acestora. Din câte am observat, este ca o amintire forțată a existenței parcului, care este de multe ori uitat de cei din puncte mai îndepărtate ale orașului.

Există și dotări care nu beneficiază de avantajele amplasării într-un parc, posibilitățile de dezvoltare fiind mai reduse aici, ca și atracția lor la

public. Mă refer aici la sălile de sport amplasate în zone de locuire, în zone industriale sau foste industriale, așa cum este și cazul bazinului Vega din Ploiești sau a Sălii Doroftei.

Bazinul Vega este amplasat pe strada Vega, lângă rafinăria cu același nume, la periferia nordică a orașului Ploiești. Are dotari exterioare care constau într-un teren mare de fotbal, un teren de antrenament și 3 terenuri mici de agrement, dar din cauza amplasării într-o zonă defavorizată, acestea sunt rar folosite de public. Dotările nu beneficiază de perdele de vegetație împotriva vântului sau a poluării, deși sunt amplasate lângă o rafinărie și o cale ferată, iar dimensionarea funcțiunilor care le deservesc este insuficientă în cazul folosirii concomitente a terenurilor.

Bazinul are un program scurt pentru public, fiind folosit îndeosebi pentru antrenamentul sportivilor, fiind și subdotat funcțional. Nu are zone de tratament, comerț sau alimentație. În acest caz, vorbim despre o bază sportivă, care deși este veche și amplasată într-o zonă defavorizată, are posibilități mai bune de dezvoltare decât următorul exemplu, care nu are spațiu exterior suficient.

Sala Doroftei este amplasată într-o zonă de locuințe pe strada

Nicolae Iorga din orașul Ploiești. În prezent, mai multe secții din cadrul Clubului Sportiv Municipal își desfășoară antrenamentele în incinta sălii: handbal (grupele de juniori, minihandbal și inițiere), volei, gimnastică ritmică, șah sau karate. Dispune și de 2 terenuri mici exterioare care însă au o suprafață de joc asfaltată. Nici această sală de sport nu dispune de dotări suficiente, lipsindu-i sălile de recuperare în caz de accidentare. Dotările sportive se pliază în general pe nevoile zonei în care sunt construite, diferite situații generând diferite rezultate așa cum ne-am și aștepta.

În cazurile de față găsim 3 exemple destul de diferite ca și context, respectiv necesități, programul acestora fiind direct influențat de posibilitățile funcționale ale zonei, dar din nefericire și de posibilitățile spațiale și financiare, cele din urmă ducând de cele mai multe ori la

compromisuri funcționale. Rezultă astfel o arhitectură a intenției, care deși facilitează practicarea activităților sportive pentru care au fost ridicate, de cele mai multe ori o fac deficitar, cel puțin în cazul construcțiilor mai vechi.

Așa cum a fost și cazul Sălii Olimpia, se poate încerca o revitalizare funcțională prin extinderea existentului, dar cu compromisuri, fie de ordin funcțional, fie de ordin estetic.

În cazul dotărilor moderne situația este de obicei alta, mai ales când sunt gândite pentru a fi utilizate de o populație mai extinsă sau chiar a întregului oraș.

Deși este vorba de un stadion, o să vorbesc și despre Stadionul

Ilie Oana din Ploiești la care am mers pe șantier la renovare, fiind și un loc unde obișnuiam să frecventez diferite activități sportive.

Este amplasat în estul orașului în cartierul Mihai Bravu. Stadionul original a fost construit în anii 1934-1937 și avea o capacitate de 22000 de locuri din care 5500 în picioare.

O altă construcție la care am avut ocazia atât să vizitez șantierul, cât și să o utilizez și studiez în diferite ipostaze este sala polivalentă din Cluj-Napoca. Este amplasată în centrul

C5. Proiectul personal

Motivația

Așa cum am spus si în motivația alegerii temei de dizertație, evoluția personală din punct de vedere al caracterului și caracteristicilor fizice, atât a mea, cât și a unei întregi clase de vârstă a fost marcată de existența, sau, mai bine zis, inexistența dotărilor sportive în orașul meu natal, Ploiești, județul Prahova. Astfel, am ales să abordez o problemă care încă mai persistă, aceea a propunerii unei dotări sportive permanente și dotate corespunzător, în ciuda faptului că dotările de tipul sălilor de sport improvizate se înmulțesc, respectiv a piscinelor și terenurilor în „fund de curte” care dispar la fel de repede cum apar.

Din cele trei ștranduri existente în Municipiul Ploiești, doar unul mai este cu adevărat funcțional, și chiar și acela se confruntă cu probleme datorate echipamentelor învechite și lipsei de flexibilitate.

În ceea ce privește sălile de sport, cea mai notabilă din punct de vedere arhitectural este Sala Sporturilor Olimpia, dar nici aceasta nu îndeplinește condițiile necesare perioadei contemporane tot datorită lipsei de spațiu.

Amplasamentul

În urma unui studiu al zonelor ce au fost propuse prin PUG spre convertirea în zone de agrement/sport, cea mai potrivită și cea care ar câstiga cel mai mult din amplasarea unei astfel de funcțiuni ar putea fi zona parcului Constantin Stere sau Parcul Bucov, cum mai este cunoscut.

Parcul, deși este situat la ieșirea din oraș, este foarte frecventat de locuitori, și este o locație pentru diverse evenimente ale orașului. Acesta este împărțit în 2 zone de un spațiu nefolosit, unde anterior a fost amplasată o fabrică de cărămizi în perioada regimului comunist, deși inițial toată zona trebuia să fie un singur parc.

Partea nordică a parcului este una ce găzduiește o grădină zoologică, care a fost recent modernizată, dar din păcate celelalte funcțiuni nu sunt suficiente pentru a susține un parc de aceste dimensiuni, zonele de alimentație publică fiind de mici dimensiuni sau chiar improviate și insalubre.

Dotările sportive ale parcului constau într-un singur teren de fotbal care nu este bine întreținut și o zonă de tir cu pușca.

Partea de sud a parcului dispune doar de o amenajare comercială care nu este nici ea suficientă, iar dotările sportive aproape că lipsesc în favoarea amenajărilor peisagere, singura dotare fiind cea a unui skatepark.

Ambele parcuri beneficiază în schimb de locuri de joacă pentru copii și mese de tenis amplasate în aer liber.

În urma unei discuții cu administratorii parcului am observat tendința de a elimina din parc dotări improvizate și am adus în discuție ideea legării celor două zone, remodelând zona nefolosită, cu construcții improvizate și gunoaie aruncate ilegal, pentru a crea o nouă zonă a parcului, o zonă de legatură între cele două laturi ale parcului, care să servescă drept centru de interes datorită funcțiunilor propuse și să creeze un nou flux de pietoni.

Tema

Propun amenajarea unui centru sportiv de agrement care să deservească întregul parc și să integreze în același timp și funcțiuni care sunt actual insuficiente sau improprii, precum zonele de alimentație publică.

Clădirea va găzdui un teren de handbal împărțit în trei terenuri de basket, o piscină olimpică, zone de tratament, zona fitness, zona de alimentație publică, care include pe lângă restaurant, un sports bar și un bar fitness.

Compunerea funcțiunilor se va desfășura în jurul unui atrium în zona intrării din care se poate accede în una din zone, alimentație, sport și piscină cu spa. Fiecare zonă are dotări corespunzătoare și accese care să faciliteze siguranta și accesul utilizatorilor.

COMPOZIȚIA exterioară este una ce poate fi considerată ca având influențe moderniste, cu o aparentă simplitate, dar în ciuda acestui fapt proporțiile și perspectivele importante asupra volumului sunt atent studiate. Am asigurat o iluminare naturală suficientă fiecărui spațiu și funcțiuni, respectiv și ventilația sa naturală.

În interior am folosit foarte mult transparența, mai ales la zonele de sport, terenurile comunicând vizual cu atriumul și cu sala de fitness. Am asigurat o iluminare zenitală atât în cazul piscinei și terenurilor, cât și la atrium. Atriumul este animat de existența unui perete de cățărare care servește atât ca funcțiune sportivă, cât și ca punct de interes pentru spectatori.

TEXTURILE și finisajele interioare au fost alese pentru a crea o ambianță plăcută și primitoare, ținând cont și de necesitățile specifice fiecărui tip de spațiu pentru menținerea unei igiene corespunzătoare. În exterior am ales să folosesc ca materiale ……………………………….

C6. Concluzii

Bibliografie

Cărți:

Alfred D. F. Hamlin, HISTORY OF ARCHITECTURE , LONGMANS, GREEN, AND CO. , ianuarie 1909

Allen Guttmann, From Ritual to Record: The Nature of Modern Sports, Columbia University Press 2004

Baker, William J., Sports in the Western World, University of Illinois Press, July 1988

Blanchard, Kendall, The Anthropology of Sport: An Introduction, Editura ABC-CLIO, 1995

Burkhard, Emme, Peristyl und Polis, Walter De Gruyter Inc, 30 November 2013

Cercel, Paul; Popescu, Lucian, Istoria educației fizice și sportului, Editura Fundatiei „Chemarea”, Iași, 1998

Claridge, Amanda, Rome: An Oxford Archaeological Guide, Oxford, UK: Oxford University Press, 1998

Crowther, Nigel B., Sport in Ancient Times, Greenwood Publishing Group, 2007

Filippo Coarelli, Guide archéologique de Rome, Hachette, 1991

Hamblin, William J., Warfare in Ancient Near East, Taylor & Francis, 2006

Hamlin, Alfred D. F., HISTORY OF ARCHITECTURE , LONGMANS, GREEN AND CO. , January 1909

Henning Eichberg, Body Cultures: Essays on Sport, Space & Identity, Routledge, Londra, 1998

Iacob, Ioan; Iacob, Mihai Radu, Sportul ca loisir, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2005

Popescu, L., Istoria universală a culturii fizice, Editura Pim, Iași, 2015

Robert A. Mechikoff, Steven Estes, A History and Philosophy of Sport and Physical Education, McGraw-Hill, 2002

Vais Gheorghe, Programe de arhitectura, Editura U.T. Press, Cluj, 2008

Articole Internet:

http://ancient-greece.org/architecture/delphi-stadium.html

http://www.archdaily.com/304603/gymnasium-regis-racine-atelier-darchitecture-alexandre-dreysse (articol, Gymnasium Régis Racine, accesat Iulie 2015)

http://www.archdaily.com/341219/sportplaza-mercator-venhoevencs/ (articol, Sportplaza Mercator, accesat Iulie 2015)

http://www.archdaily.com/465263/pajol-sports-centre-brisac-gonzalez (Archidaily,PROIECT Pajol Sports Centre, accesat Iulie 2015)

http://www.archdaily.com/587732/sport-and-fitness-center-for-disabled-people-baldinger-architectural-studio (articol, Sport and Fitness Center for Disabled People Phoenix Arizona, accesat Iulie 2015 )

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/266663/hippodrome

http://www.csmploiesti.ro/page/sala-olimpia

http://www.gooood.hk/zhoushi-culture-sports-center.htm (articol, ZHOUSHI Culture & Sports Center, accesat Iulie 2015)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/arenele-sportive-ale-rom-niei-maidane-i-improviza-ii-stadionul-anef-i (articol, Arenele sportive ale României, accesat iulie 2015)

http://www.perseus.tufts.edu/hopper/artifact?object=Building&name=Olympia%2C%20Palaestra&redirect=true (Perseus Digital Library, Olympia Palaestra, accesat Iulie 2015)

http://www.uia-sport.com/a-new-aesthetic-in-sports-architecture/ (Joerg Joppien, articol, A new aesthetic in sports architecture?)

http://www.webmd.com/fitness-exercise/20140407/sitting-disease-faq

https://fotbalulromantic.wordpress.com/tag/23-august (articol, Stadioanele dispărute ale vechilor București, accesat Iulie 2015)

https://www.coastal.edu/ashes2art/delphi2/gymnasium/gymnasium.html (Delphi, THE GYMNASIUM COMPLEX, accesat Iulie 2015)

https://www.scribd.com/doc/150101544/roman-architecture-history-in-slides (History of architecture I, accesat iulie 2015)

https://www.scribd.com/doc/253881603/Istoria-Univ-a-Culturii-Fizice (Lucian POPESCU, ISTORIA UNIVERSALĂ A CULTURII FIZICE, accesat iulie 2015)

Imagini

Figura 1

https://pbs.twimg.com/media/CFDTeD5UUAAZhfi.jpg

Figura 2

https://pbs.twimg.com/media/CFDTeD5UUAAZhfi.jpg

Figura 3 http://fotospublicas.s3.amazonaws.com/files/2013/11/oli.jpg

Figura 4 http://www.perankhgroup.com/image%20gallery/sport08.jpg

Figura 5

http://www.touregypt.net/historicalessays/ancsportsg1.htm

Figura 6

http://www.touregypt.net/historicalessays/ancsportsd1.htm

Figura7 http://images.delcampe.com/img_large/auction/000/166/988/464_001.jpg?v=1

Figura 8

https://www.castletravel.com.tr/upload/66448752.jpg

Figura 9

https://scottkirby2.files.wordpress.com/2013/04/image-2.jpeg

Figura 10

http://www.stephanecompoint.com/41,,,4525,en_US.html

Figura 11

http://architecturalmoleskine.blogspot.ro/2010/07/baths-of-caracalla.html

Figura 12

http://architecturalmoleskine.blogspot.ro/2010/07/baths-of-caracalla.html

Figura 13 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/41/AmphitheatrumFlavium.jpg

Figura 14 http://www.daviddarling.info/encyclopedia_of_history/C/Colosseum.html

Figura 15 http://www.romanmysteries.com/sites/romanmysteries.com/files/cms_images/circusmaximus.jpg

Figura 16 http://img177.imageshack.us/img177/6160/romanjpgch4.jpg

Figura 17

http://museicivicifiorentini.comune.fi.it/export/sites/museicivici/foto/palazzo_vecchio/44-G-Stradano-Gioco-del-c.jpg

Figura 18 http://learnlearn.net/Historie,religion,kunst/res/Default/ESS_PasteBitmap0486.png

Figura 19

http://danishhomeofchicago.org/wp-content/uploads/2014/01/1896-Athens-Olympics.jpg

Figura 20

http://www.cosr.ro/jocuri-olimpice-de-vara/atena-1896

Figura 21 http://pic24.nipic.com/20120915/10906023_131728206138_2.jpg

Figura 22

http://i7.tinypic.com/6prfke8.jpg

Figura 23

http://i7.tinypic.com/6prfke7.jpg

Figura 24

http://i7.tinypic.com/6prfke5.jpg

Figura 25

HOST: ITALY

Figura 26

Training centre by Chartier-Corbasson

Figura 27

http://www.archdaily.com/312180/multi-sports-complex-competition-winning-proposal-archi5-tecnova-architecture

Figura 28

http://www.archdaily.com/452078/sports-hall-st-martin-dietger-wissounig-architekten

Figura 29

http://365.com.mk/wp-content/uploads/2013/02/4-600×400.jpg

Figura 30

Figurile 31 – 34

http://www.archdaily.com/465263/pajol-sports-centre-brisac-gonzalez

Figurile 35 – 38

http://www.gooood.hk/zhoushi-culture-sports-center.htm

Figurile 39 – 43

http://www.archdaily.com/587732/sport-and-fitness-center-for-disabled-people-baldinger-architectural-studio

Figurile 44 – 48

http://www.archdaily.com/341219/sportplaza-mercator-venhoevencs/

Figurile 49 – 51

http://www.archdaily.com/304603/gymnasium-regis-racine-atelier-darchitecture-alexandre-dreysse