Dezvoltarea Rezistentei Si Vitezei LA Juniori Iii Kaiac Baieti

Sport

Dezvoltarea Rezistentei Si Vitezei LA Juniori Iii Kaiac Baieti

Byadmin ianuarie 1, 2024

DEZVOLTAREA REZISTENȚEI SI VITEZEI LA JUNIORI III KAIAC BĂIEȚI

Planul lucrării

Capitolul I

Noțiuni Generale

Gradul de actualitate

Capitolul II – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 Rezistența – Delimitări conceptuale

2.2 Factorii care condiționeaza rezistența

2.3 Forme de manifestare a rezistenței

2.4 Bazele fiziologice si biochimice ale rezistenței 2.5 Metode si mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

2.5.1 Indicații metodice privind dezvoltarea rezistenței

Capitolul III – Antrenamentul 3.1 Antrenamentul specific în Kaiac – Canoe

3.1.1 Mijloace de antrenament

3.1.2 Mijloace de antrenament pe apa – specific

3.1.3 Mijloace de antrenament pe uscat

3.2 Locul pregătirii rezistenței in ciclul annual

3.3 Elaborarea planurilor de pregatire in sporturile nautice de performanța la junior III Kaiac baieti

3.3.1 Structura anului caracteristic in Kaiac – Canoe

3.5 Distanțe si probe de concurs

Capitolul IV – STUDIUL PRIVIND DEZVOLTAREA CALITĂȚILOR MOTRICE COMBINATE IN KAIACUL DE PERFORMANȚĂ

4.1 Ipoteza cercetării

4.2 Problematica cercetării

4.3 Sarcinile cercetării

4.4 Metode de cercetare

4.5 Organizarea cercetării

4.6 Studiu princind particularitățile microciclurilor de antrenament in perioada pregătitoare si competițională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

1.1 Noțiuni generale despre Kaiac

Kaiacul este un mijloc al educației fizice. Mediul in care este practicat acest sport este apa , aerul , soarele , diversitatea continuă a peisajelor au o influență favorabilă asupra celor care practică acest sport. Aceste condiții încurajează activatatea marilor functii, ajută la dezvoltarea complexă si echilibrată a sportivilor, contribuind la pregătirea si dezvoltarea volumului de muncă.

Kaiacul este un sport dificil când este practicat la nivel foarte ridicat de performanță, nu atât ca tehnic, cât din punct de vedere al efortului muscular si nervos depus. Este cu adevărat un sport greu care te învață tot mai mult, depășindu-ți granițele cunoscute, dar toate acestea te fac sa te atașezi si mai mult, să-l iubești.

Kaiacul se poate practica de orice tânăr(sau tânără) cu integritate fizică si psihică normală, dar rezultatele nu pot fi obținute decât de un anumit grup și anume cei care dețin un complex de calități fizice si psihice superioare.

Este bine să se hotărască de la început:

– care sunt calitățile motrice pe care trebuie să le aibă un sportiv care practică kaiacul

– care din acestea este cel care domină

– ce alte calități mai sunt necesare , etc.

Performanța in kaiac este data de doua aspecte:

Calitățile motrice – acelea asupra cărora nu se pot interveni, care nu se pot regla și care nu pot fi schimbate, cum sunt însușirile anatomice ale sportivului, date de caracterul înnăscut și influențat de factorul de mediu;

Calitățile perfectibile – cele care pot fi definite , optimizate prin antrenament metodic , dintre care amintim calitățile motrice de bază de forță , viteză , rezistență, îndemânare , mobilitate si calitățile moral – volitice.

Fiindcă asupra calităților fizice nu se poate acționa , trebuie să ne îngrijim mai mult de calitățile care pot fi perfecționate , iar dintre acestea , de calitățile motrice de bază.

Aceste calități sunt necesare practicării fiecărui sport ,evoluarea lor permitând practicarea sportului respectiv la un nivel înalt.

Rezistența este asigurată de șansele funcționale crescute ale organismului, de hărnicia scoarței cerebrale , de capacitatea de lucru a sistemelor și organelor. Fiind o însușire atât de elementară, mobilând in efort întreg organismul, rezistența cere o pregătire fizică aparte pe parcursul întregului an.

Pentru a participa la concursuri , rezistența își va accentua rolul in stabilirea rezultatelor , atât rezistența pe traseul cursei , cât si rezistența care permite echipelor să facă față efortului repartizat in mai multe zile de concurs.

1.2 Gradul de actualitate

Dezvoltarea vertiginoasă a perfomanțelor sportive din cadrul tuturor ramurilor de sport este stabilit , in mod special , de îmbunătățirea metodelor și mijloacelor destinate educării priceperilor motrice și formării deprinderilor motrice.

Calitățile motrice sunt finalități și totodată elemente componente ale unui system , alături de deprinderile motrice , informațiile de specialitate , indicii morfofuncționali ai organismului și componentele celorlalte laturi ale educației generale.

Practicarea coerentă a acestei ramuri de sport și practicarea in competiții educă anumite calității fizice ca : rezistența , forța , viteza , îndemânarea , coordonarea miscărilor , simțul mișcărilor și însușirile moral – volitive : curaj , dârzenie , perseverență , combativitatea și totodată pune bazele necesare îndeplinirii performanțelor sportive de mai târziu.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 Rezistența – delimitări conceptuale

Rezistența este explicată in literatura de specialitate ca fiind volumul psiho – fizic a organismului executantului de a face față efortului depus în activitățiile depuse.

Gradul de creștere al rezistenței se resfrânge în volumul funcțional ridicat al sistemului cardio – vascular și respirator , al metabolismului , sistemului nervos și capacitatea de coordonare a celorlalte aparate și sisteme ale organismului. La acești factori se asociază si valoarea coordonării mișcărilor , capacitarea psihologică a sportivului și modului de cerere rațional a întregului organism.

2.2 Factori care determină rezistența

Unul dintre factorii stabiliți îl constituie , volumul de rezistență și tipul fibrelor musculare în activitate , mai mulți autori precizează că există o strânsă legătură între distribuirea procentuală de fibre roșii și VO2 maxim. Se apreciază că fibrele albe și roșii intră in mișcare diferit , in funcție de gradul de solicitare , de intensitatea efortului. Se evaluează de către fiziologi că aproape 90% din absorția maximă de O2 într-un efort de rezistență este efectuată de către fibrele roșii, restul de 10% de fribrele albe.

Volumul de rezistență depinde de rezervele de energie , activitatea enzimatică și mecanismele hormonale de reglare.

Resursele energetice există la nivelul celulei sub formă de fosfați , glicogen, molecule de trigliceride sau aceste rezerve pot fi aduse de sânge din ficat sau din stratul adipos subcutanat la celula musculară în lucru. Mobilizarea lor se face in funcție de intensitatea si mărimea efortului.

Volumul de rezistență depinde în mare măsură resursele de glicogen din ficat și de nivelul acestuia în sânge.

În antrenamentul de rezistență trebuie operat asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort corespunzător. Un efort eficace timp de 4 – 6 saptămâni își pierde treptat eficiența prin fenomenul de adaptate , transformându-se într-un excitant biologic ineficient.

Dezvoltarea volumului nu va avea efect avantajos asupra structurii mitocondriale , în schimb intensitatea va acționa corespunzător.

Intensitea optimă de efort în antrenamentul de rezistență se situează în zona în care se adună acid lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în număr mic și se potrivește pragului aerob / anaerob , când concentrația de laptat din sânge ajunge la 4 mmol/l.Aceasta se găsește sub denumirea de „STEADY – STATE ”.

Practica arată că sportivii care se află la nivelul de 90% al pragului aerob – anaerob din volumul maximal , deține pentru sportivul respectiv o capacitate metabolică foarte bună.

Pentru un antrenament de rezistență extensiv , se crede că zona frecveței cardiace optime este între 140 – 150 b/min , când se ating valori ale consumului de O2 aflat între 70 – 75 % , fără să apară acid lactic in sânge.

Frecvența cardiacă de 160 – 3 b/min , arată limita perfomanței pur aerobe sau limita inferioară a zonei de antrenament pentru exercițiile folosite în antrenamentul de rezisteță.

Capacitatea cardio – vasculară

Concomitent cu mușchii , apartul cardio – vascular alcătuiește un sistem în care inima își exercită rolul de pompă , sângele ca mijloc de transport al substanțelor nutritive , a O2 la mușchi și a cataboliților pentru îndepărtarea acestora , la care se adaugă capacitatea de înlocuire la nivelul capilarelor.VO2 maxim nu este singurul îndrumator al unei bune capacități de rezistență , la care se adaugă si buna funcționare a inimii si mărimea acesteia care determină minut / volum.

Un minut / volum dezvoltat asigură si un volum mai mare de sânge la nivelul mușchilor și implicit mai mult O2.

Capilarizarea și reglarea periferică

Musculatura angajată în efortul de rezistență se bucură de o vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare care nu sunt cuprinse în activități. Irigarea sangvină locală la musculatura cuprinsă într-un efort de rezistență crește de 15 – 20 ori față de repaus.

Structura sângelui

Pentru că eritrocitele (globulele roșii) transportă O2 , este avantajos ca numărul lor să fie crescut. Conțin hemoglobină , care fixează direct O2 și ca urmare, un volum mărit de hemoglobină susține o bună oxigenare a țesuturilor. Antrenamentul de rezistență are o influență favorabilă atât în ceea ce privește evoluția eritrocitelor , cât și asupra dezvoltării cantității de hemoglobină a acestora.

Capacitatea pulmonară

Volumul pulmonar și capacitatea de răspândire la nivelul alveolelor ajută la pătrunderea unei cantități mai mari de O2 în sânge. Antrenamentul de rezistență ușurează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice) și implicit a limitei toracice , prin mărirea volumului plămânilor.

De o mare însemnătatea în sportul de rezistență este tehnica respiratorie, ritmul de desfășurare a respirației care trebuie corelat cu ritmul activității motrice care se dispută.

Factori psihologici care influențează resiteța sunt:

– procesele volitive

– procele motivaționale interne , care ajută la efectuarea antrenamentelor grele , plictisitoare

2.3 Formele de manifestare ale rezistenței

Se cunosc mai multe forme de exprimare ale rezistenței , deși W.Helmann deosebește numai rezistența generală și specifică.

Acestea sunt:

– în funcție de importanța participării mușchilor corpului , rezistență:

– generală

– locală

– regională

– în funție de caracterul specific al ramurii de specialitate sau a altui tip de îndeletnicire motrică , rezistența:

– generală

– specifică

– după sursele de energie care se folosesc , rezistență:

– anaerobă

– aerobă

– în funcție de intervalul efortului , rezistență:

– scurtă

– medie

– lungă

– după modul de îmbinare cu alte calități motrice , rezistență:

– în regim de forță

– în regim de detentă

– în regim de viteză

Rezistența generală – când în lucru este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară. Acest tip model de rezistență este condiționat de capacitatea funcțională a sistemului cardio – vascular , respirator și folosirea periferică a acestuia.

Rezistența regională – când în acțiune este cuprinsa 1/3 – 2/3 din masa musculară

Rezistența locală – cuprinde în activitate mai puțin de 1/3 din musculatura corpului în activitate

Rezistența specifică se află într-o strânsă legătură cu rezistența de tip regional și local

Rezistența aerobă și anaerobă se determină in funcție de sursele de energie mobilizate pentru desfășurarea activității

Rezistența se află într-o strânsă relație cu celelalte calități motrice , rezultând o serie de elemente diferite care după HARRE (1973) se reprezintă ca rezistența de forță și rezistența de viteză.

Rezistența de viteză se potrivește tipului de rezistență anaerobă lactacidă. Această rezistență care se desfășoară în special pe baza glicogenului, corespunde rezistenței de durată scurtă 45” – 2’ iar rezistența de durată medie 2’ – 8’ și rezistența de durată lungă 8’ – până la zeci de minute.

Rezistența în regim de forță

Rezistența de durată medie

Rezistența de scurtă durată Rezistența de lungă durată

Rezistența de vit de 2/3 din masa musculară. Acest tip model de rezistență este condiționat de capacitatea funcțională a sistemului cardio – vascular , respirator și folosirea periferică a acestuia.

Rezistența regională – când în acțiune este cuprinsa 1/3 – 2/3 din masa musculară

Rezistența locală – cuprinde în activitate mai puțin de 1/3 din musculatura corpului în activitate

Rezistența specifică se află într-o strânsă legătură cu rezistența de tip regional și local

Rezistența aerobă și anaerobă se determină in funcție de sursele de energie mobilizate pentru desfășurarea activității

Rezistența se află într-o strânsă relație cu celelalte calități motrice , rezultând o serie de elemente diferite care după HARRE (1973) se reprezintă ca rezistența de forță și rezistența de viteză.

Rezistența de viteză se potrivește tipului de rezistență anaerobă lactacidă. Această rezistență care se desfășoară în special pe baza glicogenului, corespunde rezistenței de durată scurtă 45” – 2’ iar rezistența de durată medie 2’ – 8’ și rezistența de durată lungă 8’ – până la zeci de minute.

Rezistența în regim de forță

Rezistența de durată medie

Rezistența de scurtă durată Rezistența de lungă durată

Rezistența de viteză

Rezistența de detentă

Schița nr.2 Relațiile dintre rezistență și alte calități motrice și intensitatea acestora (A. Dragnea 1996)

2.4 Bazele fiziologice și biochimice ale rezistenței

Rezistența anaerobă necesită o intensitate a efortului a lucrului atât de mare, încât rezistența ATP se poate dobândi doar prin creatinfosfat ( CP ) și glicoliză anaerobă. Intervalul de timp necesar unui astfel de efort este de circa 1 minut , restrângerea lui fiind stabilită de strângerea în mușchi a acidului lactic , care începe să perturbe metabolismul muscular și transmiterea unui stimulent nervos și sufocă ATP.

Unii specialiști se raporteză la o acumulare de armonie în sânge după în efort de rezistență anaerobă , durata medie a efortului depus anaerob lactacid fiind 47747,11 sec.În timp ce lactatul atinge un nivel maxim de 12,98 micromoli/l , în minutul 3 după după efortul de rezistență exhaustiv , armonia înregistrează o valoare maximă de 23,3 micromoli/l. Raportul dintre valorile de armonie și lactat este de 27,7 în inactivitate și scade la 9,8 după primul minut , iar valoarea minimă este atinsă în minutul 15 , ca apoi să crească , atingând 12,4 după 30 de minute. Specialiștii cred ca viitorul aparține determinării serice a armoniei , care în efortul de rezistență anaerobă urmată de calea activării liniei metabolice miokinaz – adenilat – dezaminazică

Rezistența anaerobă presupune acțiunea energogenezei pe calea lanțului respirator în prezența O2 asigurând țesuturile active chiar în timpul desfășurării efortului. De fapt , O2 captivat în timpul efortului duce în ultimă instanță tot la resinteza ATP folosită în mușchi , ca sursă energetică directă pentru îndeplinirea cuplajului excitație – contracție. Debitul de O2 captat , transportat și folosit la nivel tisular , constituie un factor limitativ al volumului de efort aerob ce determină viteza de deplasare a sportivului într-un efort continuu de rezistență aerobă. Exprimarea sintetică a parametrilor de captare , transport și utilizarea a O2, reprezintă consumul maxim de O2/ , minut ( VO2 max ).

După fiziologi , determinantele întrebuințări de VO2 max pot fi împărțite în două mari grupe:factorii dimensionali și capacitățile funcționale ale unei structuri cadiovasculare și ale aparatului respirator asistând la captarea și transportarea de O2.

Elementele dimensionale sunt înfățișați de mărimea organelor care alcătuiesc sistemul de captare și transport: dimensiunea plămânilor , mărimea suprafețelor de difuzare ( alveolo – capilară și capilaro – tisulară ) , dimensiunea capului capilar pulmonar , mărimea totală a sistemului vascular , suprafața inimii și cantitatea totală a hemoglobinei în sânge.

Dintre toți factorii referitori la dimensiune ai sistemului cardiovascular, valoarea importantă predictivă cea mai mare pentru VO2 max o are în primul rând capacitatea cardiacă și apoi hemoglobina totală. Volumul cardiac precizat radistelemetric este de 600 – 650 ml la un adult sănătos nesportiv și de 1200 – 1900 ml și chiar mai mult la sportivii care depun sistematic eforturi de rezistență. Concentrația hemoglobinei este în mod normal de 16% la bărbați și 14,7 la femei, dezvoltându-se de regulă la cei care practică eforturi de rezistență.

Cei mai influenți parametrii ai sistemului cardiorespirator sunt: ventilația voluntară maximă și VEMS ( volum expirator max/s ) , echivalentul ventilator (EV),Coeficientul de utilizare a O2 , volumul sistolic , debitul cardiac maxim ( poate atinge în efort valori foarte mari , până la 45 – 50 l/min ) rezerva cardiacă condiționeză debitul cardiac maxim.

Mărimea fiziologică principală a capacității de efort aerob este VO2 max , fie sub formă absolută exprimată în l/min , fie raportat la kg/corp exprimat în ml/min cu cât VO2 max este mai mare , cu atât sportivul poate depune un efort de rezistență aerobă la un nivel mai înalt , timp îndelungat. O capacitate crescută de efort în probele de rezistență necesită o combinație optimă a factorilor dimensionali și a capacităților funcționale variate ale sistemului cardiovascular și respirator.

Factorii dimensionali alcătuiesc determinante principale ale variatiilor interindividuale , în timp ce capacitățile funcționale sunt responsabile pentru variații intraindividuale.

Deși adaptările cardiovasculare și respiratorii la solicitările puternice de rezistență sunt mai vizibile și mai ușor de analizat , totuși ele singure nu îndreptățesc exprimarea unor concluzii și dirijări concrete privind dozarea efortului în cazul fiecărui sportiv în parte. În schimb , parametrii biochimici ai metabolismului muscular care accentuează capacitatea musculaturii active de a dobândi energia necesară unui lucru muscular intens , timp îndelungat pe calea fosforilării oxidatice, oferă o certă valorică practică.

Spre deosebire de efortul de forță , în efortul rezistență aptitudinile sportive apar definit genetic prin predominanța fibrelor musculare lente de Tip I , care cuprind un număr mărit de mitocondrii de talie mare cu o capacitate oxidativă ridicată.

Datele biochimice în ultimii ani tind să considere drept factor limitativ al efortului de rezistență aerobă , nu atât ca volumul de O2 adunat și transportat la fibrele musculare , cât mai degrabă , puterea mitocondriilor de a folosi o cantitate cât mai mare de O2 la acest nivel. La sportivii cu o capacitate mare de efort aerob foarte mare ( 90 ml/kg/min O2 utilizat de băieții ; 75 ml/kg/min O2 utilizat de fete).B Saltin a stabilit la biopsie o creștere a activității acestor enzime oxidative. Numărul ridicat de capilare extinde volumul de sânge ce perfuzează fibra musculară, prelungește timpul mediu de trecere al sângelui crescând considerabil fluxul sanguin prin mușchi pe minut și odată cu aceasta dezvoltă aria de difuzare disponibilă fibrei musculare. Toți acești factori au o însemnătate majoră în ușurința schimbului dintre sânge și fibra musculară mai ales în privința extracției de O2 din lichidul extracelular ce ocolește fibra musculară. Acest sistem joacă un rol important în mărirea aportului de substrat energetic către fibra musculară , mai ales a acizilor grași.

După ultimele studii efectuate , capilarizarea mai bună a mușchilor condiționeză modificări calitative enzimatice la nivel mitocondrial , ce ușurează utilizarea mai eficientă și preferențială a acizilor grași și în același timp reduce utilizarea glicogenului cu reducerea corespunzătoare a producției de lactat.

În acest mod piruvatul din citostat se deplasează în mitocondrii și se unește cu acetil – COA eliberând energia. Totodată , în citosol se micșorează producția de izoenzime LDH 4 – 5 mm care schimbă piruvatul în lactat și mărește cantitatea de izoenzime LDH 1 – 2 mm care , apoi schimbă lactatul în piruvat. Efectul global al adaptărilor musculare îl alcătuiește intensitatea oxidării lipidelor și evitarea glicolizei anaerobe , dezvoltarea raportului ADP / ATP , ceea ce activează forfofunctokinoza ( PFK ) și împiedică dehidrogeneza piruvică ( PDH ) la nivel mitocondrial , toate ducând la întărirea beta oxidării lipidice.

Pentru practicieni este foarte important faptul că , puterea optimă de efort în antrenamentul de rezistență se clasifică în acea zonă în care , încă , nu a început pregătirea mai accentuată a acidului lactic ( OBLA – OMST OF BLOOD lactic acid ). Ea se potrivește așa – numitului prag aerob – anaerob și se definește printr-o concentrație a lactatului sub 4 mmol/l. Acest lactat se trage , în cea mai mare parte din citostol , unde piruvatul devine lactat , ca urmare a deficitului de O2 de la inițierea solicitării intense. Acest tip de efort este consacrat sub denumirea de rezistență pură sau anduranță și se efectuează în stare de echilibru dinamic.

Intensitățile mai mari necesită o furnizare mixtă aerob – anaerobă de energie, care conduce la o acumulare treptată a lactatului în citisol , iar aceasta , în cele din urmă afirmă reducerea sau întreruperea efortului. Acest tip de efort se numește și ,, stamine ’’ sau ,, steadystate ’’ relativ.

Crearea în laborator a pragului aerob – anaerob este necesară pentru conducerea corectă a antrenamentului , în general , iar definirea acidului lactic printr-o micro metodă rapidă , pusă în practică zilnic pe teren , are calitatea de a furniza informații extrem de folositoare despre regimul de lucru din ziua respectivă.

Foarte curând a fost introdusă în cercetare o nouă metodă de stabilire a pragului aerob – anaerob , bazată pe rezonanța magnetică nucleară , care aprobă recunoașterea unor variații minimale ale lactatului muscular. Mulțumită aparaturii complexe și costisitoare pe care o solicită această metodă , nu poate fi folosită în practica de zi cu zi. În schimb , metoda inițiată de italianul Conconi F întemeiată pe determinarea raportului dintre intensitatea efortului și frecvența cardiacă , menționează că , linearitatea dintre acești parametrii se disociază exact la marginea pragului aerob – anaerob. Metoda este simplă , se poate aplica pe teren și nu necesită aparatură complicată. În funcție de dispoziția de antrenament a sportivului , pragul aerob – anaerob se află la nivelul de 70 – 90 % din valoare VO2 max , iar frecvența cardiacă pendulează între 150 – 180 puls/min.

2.5 Metode și mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

Metode bazate pe schimbarea intensității:

– metoda eforturilor variabile

– metoda eforturilor progresive

Metode sprijinite pe schimbarea volumului și intensității:

– metoda antrenamentului pe interval

Principalele caracteristici ale acestor metode:

Metoda eforturilor uniforme este specifică creșteri rezistenței generale, a

volumului de efort aerob. Metoda se definește prin uniformitatea intensității efortului , prin continuitatea și durata acestuia.

Elementul unic de evoluție îl constituie creșterea duratei ( timpului de execuție , distanței , numărul de repetări , etc ) efortului cu păstrarea uniformității intensității.

Metoda eforturilor repetate are ca influență principală dezvoltarea rezistenței generale , a capacității aerobe. Ea constă din repetarea relativ standard al aceluiași efort , străbaterea repetată a unui anumite distanțe cu aceeași viteză de deplasare. Metoda este cuprinsă și în cazurile evoluției rezistenței specifice la o intensitate dinainte stabilită.

Metoda eforturilor variabile se bazeză pe schimbarea vitezei ( tempoului) de străbatere a anumitor porțiuni în cadrul curselor de durată. Se aplică o gamă largă de intensități în cadrul aceleiași lecții , fapt care stabilește solicitări variate ale funcțiilor organismului și care ca urmare o adaptare multilaterală a eforturilor.

Metoda eforturilor progresive bazată în exclusivitate pe modificarea intensității efortului , mai precis pe variația în sens progresiv a acesteia. Metoda se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror intensitate este mărită mereu.

Metoda antrenamentului pe intervale , cu intervale sau fracționat. Acest stil de antrenament constituie prin excelență un mod de dezvoltare a capacității de efort aerob , un procedeu de dezvoltare a particularităților aparatului cardiovascular de a duce o cantitate cât mai mare de O2.

Cadrul general de ordonare și efectuare a antrenamentului pe intervale se recomandă a fi următorul:

– încălzirea generală cu scopul de a produce , ca element obiectiv de evaluare,

o creștere a frecvenței cardiac la circa 120 – 130 plus / minut

– efectuarea efortului determinat ( bucăți de parcurs , reprize ) până când valorile frecvenței cardiace cresc la 170 – 180 puls / minut

Dacă în perioada precizată frecvența cardiacă nu atinge aceste valori sau le întrece , trebuie să avem grijă ca efortul următor să se schimbe corespunzător.

Durata propriu – zisă ( pauza ) , moment foarte însemnat în concepția metodei. Efortul , în perioada intervalului poate continua cu o intensitate redusă sau poate fi întrerupt ( mai puțin indicat ) până când frecvența cardiacă atinge valori de 120 – 130 puls / minut.

De aici se începe efortul

Efortul se poate repeta de atâtea ori până când frecvența cardiacă nu mai scade la 120 – 130 puls / minut într-o perioadă de 90 secunde.

Principalul element de înaintare îl constituie mărirea numărului de repetări a efortului cu revenirea frecvenței la 120 – 130 plus / minut în maximum 90 de secunde.

O însușire importantă a metodei o alcătuiește faptul că pauza ( intervalul ) este incomplet , organismul nu este refăcut , efortul reluându-se pe acest fond de nerestabilire completă , mai precis în faza de supracompensare.

Metoda Fartlek

Metoda Fartlek sau joc de viteză ( speed – play ), a fost dezvoltată de alergătorii scandinavi și germani , între anii 1920 – 1930. În perioada execuției sportivul vine cu propriul aport alternând ,, de voie ” antrenamentul uniform cu mici porțiuni executate realizate cu o intensitate mai înaltă. Astfel de sprinturi nu sunt planificate și se încrede , în special , pe senzațiile proprii și aprecierea sportivului.

Această metodă Fartlek este indicată , în cea mai mare parte , în perioada pregătitoare , dar nu în totalitate , pentru o mai mare diversitate față de monotonia vâslitului uniform – când sportivul are de realizat un rulaj de 12 – 14 km.

2.5.1 Indicații metodice privind dezvoltarea rezistenței

Așa cum am mai precizat rezistența este o însușire motrică perfectibilă și care se reține un timp îndelungat în preajma valorii atinse.

Evoluția acestei calități motrice , având în vedere în perspectivă tocmai aceste particularități , trebuie îndeplinită respectând câteva reguli de bază. Dintre acestea amintim:

– continuitatea constituie un principiu important pentru dezvoltarea rezistenței. Aceasta implică : planificarea pe etape , cicluri , anual

– modificarea volumului reprezintă un element principal de creștere în dezvoltarea rezistenței generale

– creșterea continuă a duratei activității sau a distanțelor

– evaluarea continuă a evoluției – principiu care cere o evidență strictă a metodelor , procedeelor și mijloacelor aplicate și mai ales a efectelor pe care acestea le au într-un anumit termen

CAPITOLUL III

ANTRENAMENTUL

3.1 Antrenamentul specific în Kaiac – Canoe

În înțelesul cel mai larg extins în sportul de performanță din zilele noastre, antrenamentul stabilește principala cale spre atingerea rezultatelor sportive scontate. Această exprimare este făcută cu intenția de a se înțelege dependența antrenamentului de obiectivul său , și nu invers.

Cu alte cuvinte , cunoscând cererile actuale , trebuie urmărită realizarea antrenamentului modelat în relație cu aceste exigențe. Dacă dintr-un argument oarecare , inclusiv o supraevaluare a șanselor individuale , nu se poate realiza antrenamentul la cotele modelului , este cazul să-l îmbunătățim.

Fiecare sistem de antrenament apare astăzi mai coerent , mai neschimbat. Odată elementele stabilite , înlăturarea de la model trebuie să fie mai puțin semnificativă. În același timp , trebuie accentuat faptul ca nu există sisteme de antrenament perfect și universal valabil și că orice sportiv stabilește o individualizare care reacționează într-un mod distinct.

Îndrumarea generală a antrenamentului are în vizibilitate două părți principale: pe de o parte îmbunătățirea măiestriei tehnice , iar pe de altă parte dezvoltarea posibilităților ,, motorului ” uman de înregistra ambarcației , pe distanța competițională , cea mai ridicată viteză cu putință.

Fiecare antrenament provocă un efect imediat , iar o sumă de consecințe imediate , de același tip provoacă , după un timp anumit , un efect cumulativ de același tip. În final , o adunare de efecte cumulative de tipuri variate și în legătură bine determinată stau în spatele fiecărei performanțe obținute.

Pentru a alcătui corect un antrenament însemnă a trata această problemă plecând de la următoarele premise:

– înțelegerea efectelor cumulative care stau la baza performanței mondiale, stadiul acestora și raporturile cantitative dintre ele

– priceperea dinamicii dezvoltării posibile de realizat , cu metodologia aplicată , a fiecărui efect cumulativ în parte , până la un cotă la care aceasta dă semne de saturație ( creșterea devine semnificativă )

Nivelul de extindere al fiecărui element , se știe , nu expune printr-o funcție liniară și fiecare nouă săritură este din ce în ce mai mică , până când apare o saturație stabilită fie de cauze metodologice , fie din pricina atingerii posibilităților maxime personale.

3.1.1 Mijloace de antrenament

Structura exercițiilor ce fac parte din arsenalul mijloacelor de antrenament aplicat în kaiac paote fi conceput pe mai multe criterii. În baza primului criteriu de diferențiere , deosebim:

– vâslit în ambarcații , în bacuri și simulatoare

– mijloace utilizate pe uscat

Raportul cantitativ anual dintre aceste două grupe de mijloace , expus în numărul de lecții în factorii climatici existenți în țara noastră , variază astfel:

Vâslit Uscat

Sportivi de elită 3 / 4 1 / 4

Sportivi de categorie inferioară 2 / 3 1 / 3

Efectele mai jos menționate sunt incluse in baza criteriului de diferențiere dintre care amintim :

– învățarea și perfecționarea tehnicii de vâslire

– dezvoltarea prestației motrice specifice

De reținut că , în folosire , majoritatea mijloacelor aplicate rezolvă simultan, într-o mare măsură , ambele efecte precizate.

Ultimul criteriu de diferențiere se adresează numai mijloacelor care vizează

evoluția prestației motrice , atât prin vâslit , cât și prin celelalte exerciții din clasa ,, uscat ” . Acest criteriu este intensitatea efortului de care depinde direcția procesului de adaptare a antrenamentului ( constituie , pe plan biologie , un proces de adaptare treptat la niveluri de motricitate din ce în ce mai mare ).

În sprijinul acestui criteriu , unii apelează la trei niveluri de intensitate , vizând fie o orientare preponderent anaerobă a efortului , fie aerobă , fie mixtă. Alții (autori și practicieni ) propun sau folosesc patru trepte de intensitate.

O altă categorie evaluează că atât scara cu trei cote de intensitate , cât și cea cu patru sunt insuficiente pentru a susține o orientare specializată fiecărui tip de antrenament. Aceștia din urmă aleg pentru o scară cu cinci trepte de intensitate pentru mijloacele pe care le numesc constructive plus încă un nivel de intensitate care se adresează mijloacelor cu însușire de refacere , corectiv , compensator sau recreativ.

Această scală cu cinci trepte clasifică în mijloc intensitatea corespunzătoare alurii de cursă determinată ca scop de atins pentru anul în curs. În mod academic , orice antrenament care utilizează o asemenea intensitate a fost codificat sub denumirea de R3.

Plecând de la această idee , în ambele direcții , spre intensități mai ridicate , fie către intensități mai reduse , s-au standardizat și codificat câte două genuri de eforturi de antrenament:

– spre semnificația reducerii intensității în raport cu cea de cursă:R4 intensitate ceva scăzută decât a antrenamentului de tipul R3 ( între 70 – 90% din intensitatea lui R3 , pe treapta logaritmică , ceea ce este egal cu circa 85 – 96% pe scara aritmetică ). R5 – intensitatea mult mai scăzută decât a antrenamentului pe tipul R3 ( între 50 – 60% din intensitatea lui R5 apreciată pe scara logaritmică , ceea ce echivalează cu circa 70 – 80% pe treapta aritmetică). Ca reper , putem susține ca intensitatea acestui model de antrenament se amplasează la nivelul pragului aerob-anaerob.

– în justificarea majorării intensității în raport cu cea de cursă: R2 – intensitate ceva mai mărită decât a antrenamentului R3. Ca reper , intensitatea acestuia este egală cu intensitatea următoarelor 115 – 125 de vâsliri în cursele de viteză , după încheierea loviturilor de start. R1 – cea mai dezvoltată intensitate posibilă de atins în situațiile permise de tehnica vâslitului , ceea ce este egală cu intensitatea loviturilor de start ( cursele de 500 m , 200 m)

Tipurile prezentate mai sus sunt exemplificate astfel:

Alură de cursă:

R1 R2 R3 R4 R5

Crește Intensitatea Descrește

Se percepe că standardizarea mijloacelor precizate se adresează în primul rând mijloacelor specifice ( vâslit ). După ce au fost memorate de către sportivi , pe baza memoriei motrice și a datelor cu scop de control a reactivității organismului, toate mijloacele de ridicat trebuie standardizate , urmărindu-se ca egalarea lor să fie cât mai aproape de standardele mijloacelor specifice. Acțiunea este , fără ezitare, laborioasă și complexă: uscatul constituie 25% și 50% din capacitatea întregului antrenament și că prin aceste mijloace trebuie să creștem tot anul nu o rezistență generală , ci una anume kaiacului pe distanțe de concurs.

Investigarea eforturilor cu aceeași reactivitate vegetativă a sesizat o asemănare deosebită pe diverse planuri , a capacității funcționale din efortul specific din kaiac cu cel din alte exerciții , dacă intervalul efortului este relativ aceeași. Această legitate aprobă suplimentarea sau înlocuirea efortului specific, când nu poate fi depus din diferite motive ( factorii climatici nefavorabili , zi lumină prea scurtă , etc ) cu alte mijloace , cu certitudinea că , pe suficiente planuri , s-a îndeplinit ceea ce , în mod normal s-ar fi realizat prin aplicarea mijloacelor specifice ( vâslit ).

3.1.2 Mijloacele de antrenament pe apă

În acest tip intră vâslitul în orice fel de ambarcațiune , în bacuri și simulatoare.

Principalii indicatori:

1. Tempoul – numărul de lovituri executate pe minut se deosebește în funcție de probă și tipul de antrenament. În principiu , modificarea timpului este foarte largă și se expune , plecând de la tempoul de cursă , în ambele sensuri

2. Numărul loviturilor executate în efortul competițional este dependent de performanța îndeplinită și de tempoul utilizat. De regulă , cu cât mărimea unei probe se mărește , tempoul este scăzut. Cea mai corectă unitate de evaluare pentru dozarea efortului , indiferent de tipul de ambarcațiune , pe care se efectuează antrenamentul , este numărul de lovituri.

Apelul la acest îndrumător , cel puțin la aceste modele de antrenament la care este posibil , este cu atât mai util cu cât numărul de probe în care se pregătește fiecare sportiv este mai mare.

Dozare efortului se poate dobândi folosindu-se și celelalte unități de evaluare:

– distanța în metri , în cazul antrenamentului desfășurat pe o pistă măsurată corespunzător

– durata ( în timp ) în cazul folosirii unui cronometru de către cel care supraveghează antrenamentul

3. Ritmul simbolizează raportul temporal dintre etapele principale ale loviturii: trecerea prin apă și prin aer. Ritmul alcătuiește , alături de tempo , un indicator operațional foarte apreciat în fixarea și verificarea dozării efortului. Verificarea ritmului cere un cronometru special , care operează cu sutimi de secundă , iar cel care manipulează , trebuie să aibă o excelentă viteză de reacție la semnal vizual.

4. Intensitatea efortului arată îndrumarea efectului de antrenament. În cazul efortului de vâslit pe apă , cea mai simplă care de a măsura intensitatea este indirectă , și anume , prin consemnarea efectului ei , manifestat prin viteză medie de mișcare a ambarcației. Aceasta implică standardizarea vitezelor diferitelor modele de antrenament pe distanțe dispuse în raport de un reper anumit, însoțită de memorizarea și menținerea acestor viteze de către echipaje în memoria lor motrică , pentru a le putea reda cât mai fidel. Se percepe că , regulat , se necesită verificarea vitezelor de distanțe eșalonate ( în situații de calm plat pe apă ) pentru a consolida această însușire.

Pentru verificarea păstrării vitezelor râvnite pe întreaga distanță programată, care s-ar putea micșora sub procesul unor factori obiectivi ( de pildă oboseala ) , supravegherea antrenamentului cu o șalupă care are un turometru și așezarea acestuia într-un loc constant în raport cu ambarcația , alcătuiește un mijloc la care se poate apela cu multă reușită.

5. Volumul efortului. Dacă intensitatea efortului arată orientarea efortului de antrenament , capacitatea efortului expune până la ce nivel se necesită acest efect. Cu alte cuvinte , dacă intensitățile efortului au fost exact stabilite și executate, capacitatea efortului alcătuiește factorul definit al nivelului de performanță care se poate realiza.

Indicatorii operaționali pentru capacitatea efortului efectuat pe apă sunt următorii:

– volumul exprima în km pe lecție de antrenament

– volumul în km / ciclu săptămânal. Cu excepția intervalului în care , din cauza factoriilor climatici , vâslitul nu se poate realiza decât ocazional , capacitatea în km pe ciclu săptămânal trebuie să arate de-a lungul anului aceeași stabilitate.

– volumul în km / ciclu anual. Prin acest indicator se percepe că este într-o strânsă legătură și corelează cu cantitatea pe lecție și pe ciclu săptămânal. Se preconizează o stabilitate de la un an la altul în limita a 5000 – 6000 km anual în funcție de tip.

– volumul ce se află în părțiile fundamentale ale lecției de antrenament este singurul indicativ care are o dinamică întărită în cadrul unui ciclu anual și se deosebesc în raport cu modelul de antrenament și categoria de sportivi. Cu altă afirmație , capacitățile fixate pentru debutul sezonului antrenamentelor pe apă avansează treptat , acest indicator fiind , pe lângă evoluția progresivă a efortului. Numai astfel se reține concordanța dintre nivelul capacitații de efort și dimensiunea excitantului cu nevoia efortului specific stabilit drept obiectiv de atins.

6. Frecvența cardiacă. Percepția particularităților frecvenței cardiace ( F.C.C ) în cursul vâslitului în alură de cursă a probei competiționale alcătuiește soluția cea mai simplă ( și în același timp satisfăcător ) pentru selecționarea și determinarea tipurilor de efort , de antrenament , corespunzător efortului crescut depus în efortul competițional

Structura lecției de antrenament pe apă

Fiecare oră de antrenament trebuie să aibă un profil calitativ prevăzut. Indiferent de modelul de antrenament , fiecare lecție are următoarea structură:

– 1 km – încălzire pe apă

– 2 km – diverse exerciții , făcând referire la perfecționarea măiestriei tehnice de vâslit în general

– 2 km – diverse exerciții orientate spre perfecționarea măiestriei tehnice de vâslit în alură de cursă

– 10 km – partea elementară a lecției , de regulă cu o singură caracteristică , manifestată pe durata antrenamentul planificat. Două exerciții sunt posibile la această regulă:

– când cuprinsul părții fundamentale a lecției se consumă înainte de asumarea numărului de km reținut acestui scop în asemenea cazuri , restul de km care rămân de parcurs se vor executa în alură R5

– când se îmbină în același antrenament aluri de mai multe tipuri R1 , R2 pentru înțelegere dictată de aprecierea proporțiilor cantitative dintre toate metodele de antrenament stabilite pentru un microciclu ( săptămânal )

– 1 km – sfârșit , constituind vâslit cu o intensitate scăzută , cu caracter relaxant , cumva cu o singură restricție: păstrarea echilibrului

3.1.3 Mijloace de antrenament pe uscat

Gruparea mijloacelor

Mijloacele de antrenament pe uscat caracteristice kaiacului pot fi separate în două grupe:

1. Exerciții cu îngreunare: greutatea individuală , cu partener , cu haltele , cu benzi elastice , helcometre sau cu alte instrumente , toate efectuate dintr-o poziție relativ statică

La prima vedere , măsura acestor mijloace pare prea mare. Trebuie să evaluăm însă că nu este neapărat să se apeleze la toate.

Efortul definitoriu în kaiac , fiind definit drept un efort de tip rezistență, putem spune , în mare , că mijloacele din prima grupă se adresează mai ales evoluției posibilităților componentei de rezistență.

Mijloacele din prima grupă trebuie să apreciem particularitățile metodice de rezistență și în special ale principiului său componentă de progresie a efortului care este mărirea volumului la niveluri de intensitate relativ stabil:

Alergarea este cel mai extins mijloc din această grupă , fiind la îndemâna fiecărui sportiv și care poate fi realizat oriunde.

Consecințele antrenamentului se referă la dezvoltarea posibilităților prestației motrice a membrelor inferioare precum și la extinderea posibilităților metabolismului energetic , efect de astfel tuturor mijloacelor din această grupă.

În legătură cu variantele de alergare , toate sunt recomandate în raport cu forma terenului:

– alergare pe plat , care aprobă o dozare mai corectă a efortului

– alergare pe teren variat

– alergare controlată în pantă

Mersul. Este vorba de mersul în pantă care se potrivește cu un efort de antrenament de tipul RS. Este specific de aplicat la munte , în timpul de pregătire la munte.

Schiul fond se aseamănă foarte mult de nevoile kaiacului din punct de vedere al efectelor.

Din păcate , șansele de practicare a acestui mijloc sunt micșorate în timp, aspect la care se mai adaugă și problemele legate de stăpânirea tehnicii și de o echipare materială corespunzătoare.

Cele mai recomandate forme de mers pe schi sunt:

– mersul concomitent pe o buclă de teren plat , care îngăduie dirijare dozării efortului la intensitățile planificare

– mersul concomitent și alternativ în teren variat

Înotul. Fiind un factor obligatoriu ( din motive se securitate ) în profesarea kaiacistului , înotul este foarte des amplasat mai ales în fazele de inițiere.

Efectele de antrenament sunt similare celor amintite la schi de fond , mai puțin majorarea eventualelor prestații motrice a musculaturii trunchiului.

În ceea ce privește modurile de aplicare ale înotului ca mijloc de antrenament pentru creșterea rezistenței avem în vedere formele aplicate în antrenamentul înotătorilor pe distanțe cu intensități și pauze standardizate.

2. Indicațiile metodice au o însușire obișnuită pentru toate mijloacele descrise mai sus , criteriul alegerii sau performanței pentru unul sau altul neavând nici o consecință asupra lor.

Stabilirea intensității efortului. Prima îndrumare este aceea de a testa sportivii în raport cu performanțele personale ale fiecărui mijloc împiedicat spre a fi utilizat ; în felul acesta , antrenorul are probalitatea să standardizeze efortul din punct de vedere al intensității și să-l egaleze cu tipurile de antrenamentele pe apă.

Stabilirea volumului efortului. Echivalarea efortului din punct de vedere al capacității se face în baza intervalului stabilit pentru tipurile de antrenament pe apă.

Stabilirea pauzelor. Ultimul indicator operațional îl alcătuiește pauzele , conform celor fixate pentru antrenamentul pe apă , iar însușirea lor rămâne aceiași, adică activă , cu o intensitate foarte redusă.

Cele de mai sus , referitoare la indicatorii de volum iau în apreciere întocmirea distinctă a unei lecții , în care să se aplice unul din mijloacele din această grupă. În cazul în care lecție ,, de uscat ” alcătuiește o completare a unui antrenament pe apă , se percepe că volumul se scurtează în raport de gradul individual de oboseală restantă de la antrenamentul propriu anterior.

3.2 Locul pregătirii rezistenței în ciclul anual

În ciclul anual al evoluției procesului de instruire , perioada pregătitoare de bază diferă de celelalte etape prin atribuțiile pe care le are , prin însușirea și volumul efortului. Această perioadă de pregătire durează 2 – 3 luni.

Obiectivele instruirii constau în evoluția calităților motrice , a rezistenței și forței generale , predominând forța în regim de rezistență.

Mijloacele utilizate sunt selecționate în funcție de stadiul de pregătire , particularitățile de vârstă , sex.

În perioada de pregătire , noiembrie – martie , accentul pică pe evoluția forței. Îndeplinirea vitezei de avansare a ambarcațiunii este generată de însușirea mecanică a tehnicii în care , timpul motor ( trecerea prin apă ) este cel care proiectează ambarcațiunea.

Viteza de avansare a ambarcațiunii nu este direct proporțională cu forța de împingere a apei spre pală și cu frecvența de vâslire.

Necesitatea păstrării forței de-a lungul sezonului pe apă este generată de faptul că această însușire fizică se capătă greu și se pierde ușor , iar intervalul de lucru pe apă – specific , durează mult , circa 6 – 8 luni sau în funcție de regiunea geografică pe tot parcursul anului – 11 luni. Întregul interval de lucru pe apă urmărește dezvoltarea și specializarea rezistenței specifice , în condiții de forță deja câștigate.

Perioada de pregătire pe apă conține lunile martie – aprilie , mai , urmărind creșterea rezistenței specifice. Acum se pune accent pe o acumulare de km cât mai mare. Se vor efectua zilnic antrenamente 10 – 12 km în tempo uniform cu o frecvență cardiacă între 140 – 160 puls / minut.

La antrenamentul specific se adaugă și un antrenament nespecific , care conține o alergare de rezistență pe teren variat – cros – 5 – 6 km , alternat cu un circuit de forță.

Se pune accent , pe perfecționarea forței specifice , urmărindu-se realizarea în condiții de tehnică a unui randament înalt și a unei forțe în lovitură cât mai asemănătoare cu cea de concurs.

După o strângere de 400 km pe apă , se poate trece la piste de control 3000 – 4000 m , iar cu cât ne apropiem de perioada competițională se va trece la piste de verificare pe distanțe de 500 m și 1000 m cronometrat.

Perioada competițională include lunile mai – septembrie , alternând cu perioada precompetițională.

Se va supraveghea evoluția rezistenței în regim de viteză și dobândirea forței maxime de lovitură în condiții de tehnică perfectă. În principal se urmărește realizarea obiectivelor de performanță.

3.3 Elaborarea planurilor de pregătire anuală în sporturile nautice de performanță

În formarea nautică de performanță trebuie să ținem cont de un anumit mod de eșalonare a fazelor de pregătire , ceea ce ne va da , pe lângă claritatea conținutului și claritatea metodei de lucru.

Modul corect de eșalonare al stadiului de instruire precum și organizare a mijloacelor de bază , în efectuarea ritmică a antrenamentelor alcătuiește condiția importantă a realizării obiectivului de lucru.

Un an de pregătire nautică trebuie să conțină următoarele etape:

– etapa de formare pe uscat

– etapa de formare specifică de durată

– etapa de formare tehnică – viteză

– etapa de concurs

– etapa de după concurs

Sunt utile a fi prezentate câteva informații orientative în acest sens:

– etapa de formare în care ne aflăm va fi cu jumătate de timp mai mică decât etapa trecută

– același procent îl vom respecta și în relația dintre volum și intensitate, adică pe măsură ce volumul de lucru va scade în aceeași relație va evolua intensitatea

– odată cu trecerea de la o etapă de antrenament la alta , deci odată cu debutul etapei noi de instruire ( în același timp ) încolțește și germenul sensul etapei care urmează , care progresiv se dezvoltă până când substituie vechiul conținut

– fazele de lucru , nu numai că se succed , dar se aranjează unele pe altele, în așa fel încât să includă în conținut natura efortului și mijloacelor sale de bază

Conspectul de lecție reprezintă un instrument de lucru puțin folosit in

activitatea de kaiac-canoe, chiar si la nivelul secției de juniori și cuprinde trei părți:

– partea introductiva (încălzirea ), durează 15-20 min. si cuprinde: -pe uscat:

prezența , anunțarea temei, alergare, exerciții de mobilitate, stretching, etc.;

– pe apă: 2 – 3 km., vâslit in R5, sau după caz in R1;

– partea fundamentală , durează 60- 90 min și cuprinde efectuarea temei lecției , specific ( pe apă ) și pe uscat ( forță , alergare , mobilitate jocuri);

– partea de încheiere ( finală ) , durează 10-15 min si cuprinde : pe apă, vâslit 2-3 km în R5 ; pe uscat, alergare ușoară, exerciții de relaxare musculară și respiratorie.

Alte elemente ale planificării sunt: evidenta la antrenamente , caietul

antrenorului si caietul sportivului. Aceste componente constituie elemente de baza

ale planificării si sunt factori determinanți in elaborarea planurilor de pregătire

În sporturile nautice , însușirea de bază a pregătirii este rezistența. De specificat este că pregătirea în regim de rezistență nu semnifică antrenarea în exclusivitate a acestei calități ci și a celorlalte: forța , îndemânarea , viteza, mobilitatea în regim de rezistență. Aceasta însușire dominantă se poate câștiga printr-un volum mare de muncă.

Baza pregătirii de rezistență o alcătuiește formarea vegetativă , adică formarea marilor funcții ale organismului , în special , al inimii și al plămânilor. Pregătirea vegetativă se efectuează printr-un efort prelungit – susținut – sau printr-un număr mare de încărcături care trebuie ajutat sau repetate de cât mai multe ori. Pregătirea efectuată pe un an de zile se desfășoară în trepte , foarte clar eșalonat: treapta de formare vegetativă , treapta de formare musculară , treapta de formare tehnică – viteză și treapta de formare pentru concurs.

Fiecare mijloc de bază al pregătirii are o durată de pregătire , una de creștere și alta de perfecționare. În perioada de formare trebuie să îndeplinim un număr cât mai mare de exerciții , în ritm individual de lucru. În perioada de dezvoltare vom interveni prin creșterea încărcăturii ceea ce ne va duce la o optimizare calitativă, iar în perioada de specializare , pe baza acumulărilor din perioadele anterioare, vom proceda folosind lucrul de durată , dar la o anumită frecvență.

În cadrul fiecărei faze trebuie sa urmărim o singură ocupație centrală, celelalte trebuind a fi păstrate. Schimbul unei activității centrale cu alta se face în clipa în care prima a atins însușirile calitative cerute de obiectivul etapei.

3.3.1 Structura anului calendaristic în Kaiac – Canoe

Mulțumită faptului că acest sport se practică pe apă , în condiții naturale , anul calendaristic este secționat astfel:

– luna noiembrie marchează debutul anului calendaristic și corespunde cu începutul perioadei de pregătire , care ține până în luna aprilie. În această perioadă se pune accent , în special , pe dezvoltarea nivelului ( vegetativ ) , rezistența pură utilizând diverse mijloace ca: bacul , schi fond , alergare, înot

Primăvara , dacă condițiile meteorologice ajută la dezghețarea lacurilor , antrenamentele de durată și antrenamentele de tehnică pe apă se vor alterna. Antrenamentele pe apă vor avea , în general , o cantitate mare 10 – 14 km. Lucrul specific pe apă va fi întregit de lucrul nespecific pe uscat.

– luna aprilie marchează debutul perioadei competiționale și ține până la disputarea ultimului concurs ( Cupa României la Juniori ) , care se desfășoară în luna octombrie. Perioada competițională este perioada în care se aspiră la atingerea unei viteze de parcurs uniformă , în funcție de probele de concurs, prin în funcție de proba de concurs , prin conservarea ponderii de rezistență, conducând într-un mod eficace coeficienții de oboseală

– luna rămasă liberă între sfârșitul unui an competițional și începutul unui an nou este luna noiembrie , luna considerată de tranziție. În această lună , de obicei , sportivii sunt liberi fiind lună de odihnă și refacere.

3.5 Distanțe și probe de concurs

În condiții de concurs kaiacul cere o mare cheltuială energetică și de forță, provocând o evoluție funcțională deosebită. Din această cauză , distanțele de concurs diferă în funcție de vârsta sportivului.

În ceea ce privește concursurile de fond , mulțumită capacității diferite a organismului de a se ajuta la eforturi mari de rezistență , distanțele de concurs se deosebesc și aici după cum urmează:

– juniori III și II – 3000 M – K1 , K2 ,

– juniori I – 4000 M – K1 , K2 , K4

– seniori – 5000 M – K1

La concursurile de seniori pot participa și juniori I și II , dar cu aviz medical.

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA CERCEȚĂRII

4.1 Ipoteza cercetării

În realizarea cercetării am plecat de la ipoteza conform căreia antrenamentele desfășurate cu mijloace raționale si standardizate , bazate pe creșterea rezistenței în regim de viteză contribuie la îmbunătățirea rezultatelor în competițiile oficiale.

4.2 Problematica cercetării

Cercetarea desfășurată a avut ca obiectiv dezvoltarea rezistenței și îmbinarea acesteia cu alte calități în probele de kaiac.

– examinarea atentă și consemnarea pistelor de verificare și comportarea în competiții ale sportivului în vederea determinării obiectivelor în pregătire

– fixarea celor mai eficiente mijloace și metode de antrenament utile obținerii unei pregătiri optime pentru participarea în competiții

– îmbunătățirea pregătirii prin programarea judicioasă a efortului în relație cu obiectivele competiționale

4.3 Sarcinile cercetării

Cercetarea a avut următoarele sarcini:

– informarea științifică din punct de vedere al problematicii abordate

– împreună cu antrenorul , fixarea obiectivelor de performanță pentru anul competițional 2014 – 2015

– planificarea și aplicarea mijloacelor și metodelor de antrenament

4.4 Metode de cercetare

În sectorul educației fizice și sportului , sunt folosite metode ale pedagogiei, fiziologiei , psihologiei , sociologiei , biomecanicii , medicinii și altor științe sau discipline , în funcție de temă și de direcțiile în care se urmărește înțelegerea fenomenului.

Literatura prezintă mai multe tipuri de metode: cu caracter general ( istoric, hermeneutic , axiomatic , matematic , statistic , de modelare , sistemic ) , metode, procedee și tehnici de analiză și interpretare ( logică , grafică și statistică ).

Metoda este o platformă după care se potrivesc acțiunile practice și intelectuale în scopul stabilirii unor obiective. Acest program de potrivire vizează atât procesele specialistului , cât și pe cele ale beneficiarului ( care recepționează ).

Metoda ilustrează un anumit fel de a acționa , în funcție de etapele pe care le necesită procesul de instruire. Procesul de instruire fiind foarte întins , este dificil de investigat numai o singură metodă astfel ,, metoda complexă ” va fi compusă din metodele care pot prezenta datele cele mai precise și complexze.

Ca metode principale de lucru , am folosit:

– metoda studiului bibliografic

– observația pedagogică

– măsurarea rezultatelor la probele de control

– înregistrarea randamentului în competițiile oficiale

Metoda studiului bibliografic

Este metoda prin care am intrat în posesia datelor referitoare la rezultatele obținute de alți oameni de știință din domeniul educației fizice și sportului. Acesta a presupus căutarea informațiilor bibliografice , examinarea lor , selecționarea, prelucrarea și analiza informațiilor.

Am întocmit ,, fișa de semnalare ” ( autorul , titlul și sursa ) și ,, fișe de conținut ” , în care am înregistrat: rezumate , citate și unele reprezentări grafice.

Studierea materialelor bibliografice mi-a permis să redactez fundamentarea teoretică a lucrării.

Metoda observației pedagogice

Ca metodă a pedagogiei , observația ,, contemplarea intenționată a unui subiect uman , a unui proces sau a unor manifestări ale subiectului aflat în atenția celui care cercetează ” .

În branșa activităților corporale , examinarea presupune observarea omului în mișcare , ce desfășoară o anumită ocupație în condiții date , cu o eficacitate măsurabilă , după strategii personale.

Am examinat sportivul în două ipostaze:

– în procesul de inițiere , în antrenamente

– în competiții

Observația am pus-o în practică la începutul experimentului pentru o cunoaștere a jucătorilor , pe în timpul experimentului și la sfârșit , pentru evaluarea semnificației rezultatelor.

Metoda măsurării rezultatelor la probele de control

Probele de control alcătuiesc mijloace concrete de apreciere a gradului de pregătire , atins de sportiv într-o anumită perioadă de formare.

Metoda înregistrării randamentului în competițiile oficiale

Pentru dobândirea unor indici obiectivi privind eficacitatea mijloacelor aplicate în cadrul instruirii , am înregistrat randamentul în competițiile oficiale.

Organizarea cercetării

Cercetarea a fost realizată în anul competițional 2014 – 2015 la Clubul Sportiv Școlar 6 din București , începând cu 1.11.2014 – 15.05.2015

Antrenamentele s-au desfășurat pe lacul Herăstrău din incinta orașului București , condițiile de antrenament , refacere s-au dovedit a fi bune și foarte bune

De asemenea , am beneficiat de ambarcație sportivă – competitivă pe plan național.

Obiectivele de performanță

Clasarea în primele 3 locuri la Campionatul National de Primăvara pentru Juniori II și Cadeți Viteză.

Obiectivele de instruire

Pregătirea fizică:

– specializarea pregătirii generale și specifice și menținerea ei la o cotă ridicată pe tot parcursul pregătirii

Pregătirea tehnică:

– pregătirea și menținerea vâslitului în kaiac , a startului , a ocolirii balizelor

Pregătirea tactică

– perfecționarea tehnicii vâslitului ,, în plasă ” , în probele de fond

– perfecționarea întoarcerilor la balize – în proba de fond

Pregătirea psihologică

– mărirea responsabilităților în antrenamente și competiții

– educarea calităților morale – volitive și a însușirilor de caracter – perseverența , curajul , hotărârea , încrederea în forțele proprii , fermitate , spirit de inițiativă

Pregătire teoretică:

– cunoașterea regulamentului de concurs în probele de viteză și fond

– perfecționarea cunoștințelor privind ambarcațiile de concurs

Calendarul competițional

Ciclul săptămânal – perioada 13.10 – 19.10.2015

Obiective de instruire – de acomodare cu ambarcațiune și tehnica vâslitului

Ciclul săptămânal – perioada 27.10 – 02.11.2014

Obiective de instruire – dezvoltarea rezistenței în regim de forță

Perioada precompetițională – obiective de instruire – dezvoltarea rezistenței în regim de viteză

Perioada competițională – 06.05 – 10.05.2015 – Bascov – Budeasa

Campionatul National de Primăvara pentru Juniori II și Cadeți Viteză

Perioada precompetițională – 18.05 – 24 .05.2015

Obiective de instruire :

– dezvoltarea rezistenței în regim de viteză

– menținerea forței la indici superiori

Timpii realizați la pistele de control în perioada pregătitoare și precompetițională

Rezultatele obținute la competițiile oficiale

CONCLUZII

Pregătirea fizică simbolizează unul dintre elementele esențiale în ramura de sport kaiac.

Concursurile de kaiac – canoe la care participă sportivii impun o pregătire deosebită sub toate aspectele , dintre care pregătirea fizică și factorul psihic sunt bazele celorlalți factori incluși în probele de kaiac.

În antrenamentul sportiv – progresul calităților motrice reprezintă una din preocupările majore se ce îndreaptă spre optimizarea parametrilor structurali și funcționali a diferitelor organe , aparate și sisteme ale organismului.

Sistemul de mijloace raționalizare și standardizate ajustat particularităților sportivului au dus la o creștere a potențialului motric.

Rezistența este o calitate motrică care domină , deoarece își lasă amprenta asupra calităților psihice.

Dintre însușirile psihice ale kaiacistului , echivalentul rezistenței ar fi ,,capacitatea voinței” de a rezista la efort , la un ritm și tempo corespunzător necesar în competiție.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardeleanu , T. – Unele aspecte privind dezvoltarea calităților motrice , 1983 , Rev. de Educație Fizică și Sport

2. Avramoff , E. – Probleme de fiziologia antrenamentului , 1980 , București , IEFS

3. Bompa , T.O – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv – periodizarea , 2001 , Ed. Ex , Constanța

4. Bompa , T.O – Dezvoltarea calităților biomotrice –periodizarea, 2001 , Ed. Ex Ponto , Constanța

5. Bompa , T.O – Totul despre pregătirea tinerilor campioni , Ed. Ex Ponto , Constanța

6. Baroga , L – Educarea calităților motrice combinate , Buc , 1984 , Ed. Sport – Turism

7. Bota , C – Fiziologia educației fizice și sportului – aspecte generale , Universitatea Ecologică , Buc , 1994

8. Demeter , A – Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice , Ed. Sport – Turism , 1981

9. Dolnik , I.A – Aprecierea complexă a pregătirii sportivilor la kaiac – canoe în diferite etape ale antrenamentului anual URSS

10. Dragnea , A – Antrenamentul sportiv , Ed. Didactică și Pedagogică , R.A , Buc , 1996

11. Dragnea , A – Teoria și metodica dezvoltării calităților motrice, Compendiu , MTS , Buc , 1991

12. Dragnea , A – Teoria sportului , Ed. Fest , Buc , 2002

Teodorescu – Mate , S

13. Epuran , M – Compendiu de psihologie pentru antrenori , Ed. Holdevici , I Sport – Turism , Buc , 1980

14. Epuran , M – Ghidul psihologic al antrenorului , IEFS , Buc , 1982

15. Epuran , M – Modelarea conduitei sportive , Ed. Sport Turism, Buc , 1980

16. Florescu , C – Sportul de performanță , Ed. Sport – Turism , Buc , 1985

17. Ifrim , M – Antropologia motrică , Ed. Științifică și Enciclopedică , 1986

18.Mogoș , Al – Dezvoltarea calităților motrice , Ed. Sport – Mitra , Gh Turism , 1977

19. Nicu , A – Antrenamentul sportiv modern , Ed. Editis , Buc , 1993

20. Șiclovan , I – Teoria antrenamentului sportiv , Ed. Sport- Turism , Buc , 1977

21. Tudor , Șt – Elemente de statistică aplicată , MTS , Buc , 1993

22.Teodorescu–Mate,S – Programe – Planificare în antrenamentul sportiv , Ed. Semne , Buc , 2001

23. Usorkiv , E . G – Forțele care acționează asupra vâslirii în kaiac – Ganjenko , I. V canoe , URSS

XXX – Modele de selecție , pregătire și concurs pentru kaiac – canoe , Ed. CNEFS , Buc , 1980

XXX – Programa selecțiilor de kaiac – canoe. Specialiștii despre kaiac – canoe , Ed. CNEFS , Buc, 1980

XXX – Pregătirea începătorilor la kaiac – canoe , Ed. CNEFS , Buc , 1980

XXX – Dezvoltarea calităților motrice și programarea procesului de antrenament. Specialiștii despre kaiac – canoe , Buc , Ed. CNEFS , 1980