Dezvoltarea Fortei CU Ajutorul Circuitelor LA Nivelul Clasei A Viii

CAPITOLUL 1:FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII:

Istoricul temei 

Învățământul românesc cunoaște, începând din 1990, o lungă perioadă de tranziție și reforme care vizează și educația fizică și sportul școlar domenii pentru care începutul reformei îl constituie programa de educație fizică Nr. 38572/1991, valabilă în perioada de tranziție.

Reforma învățământului obligă la reconsiderarea tuturor mijloacelor și metodelor folosite în predarea educației fizice și sportului școlar fapt pentru care este necesară aprofundarea fiecărui mijloc. Datorită condițiilor concrete de predare, pe care le vom prezenta într-un alt capitol al lucrării, am ales jocul de handbal raportat la realizarea obiectivelor educației fizice și sportului școlar pe care le considerăm foarte importante și de mare actualitate întrucât noile programe nu mai prezintă selectiv obiectivele educației fizice, dar acestea sunt implicate în procesul de predare orientând propriu zis întreaga activitate de proiectare didactică.

Apreciem deci că pentru fiecare profesor, este necesară, pentru planificarea și realizarea predării obiectului, elaborarea unor strategii didactice ce derivă din obiectivele educației fizice și sportului școlar pe baza unor mijloace bine selectate și adaptate condițiilor concrete de lucru și particularităților elevilor din școală.

În majoritatea variantelor de plan de învățământ se propun ca activități de tip educație fizică și sport și este cu atât mai important ca profesorii să poată oferi elevilor, la nivelul fiecărei școli gimnaziale, activități cât mai atractive.

Educația fizică școlară este orientată în direcția integrării sociale a tineretului. Pentru atingerea acestui scop educația fizică urmărește alături de celelalte activități să contribuie la formarea și educarea elevilor. Este deci, o componentă de bază și este integrată organic în procesul educării și vizează creșterea potențialului de sănătate și robustețe fizică.

Concepțiile și practicile în virtutea cărora educația fizică și sportul erau ținute la periferia preocupării societății, fiind considerate activități minore, dexterități de plan de învățământ, sunt treptat abandonate, recunoscându-se în prezent că ele oferă cadrul propice prin intermediul cărora se poate acționa eficient în direcția realizării obiectivelor urmărite de educația generală. Rolul educației fizice în această etapă caracterizată printr-un înalt grad de automatizare și mecanizare a crescut enorm. În acest context educația fizică și sportul trebuie să-și aducă contribuția în efortul conjugat al școlii, la educația trăsăturilor de personalitate specifice tineretului, precum și la formarea capacității de practicare sistematică independentă a exercițiilor fizice în timpul liber. În același context, educația fizică și sportul dezvoltă trăsături de comportament, de ordine, disciplină, inițiativă și decizie, dârzenie și competitivitate. Cel mai important rol al educației fizice și sportului școlar este acela de dezvoltare fizică armonioasă, a întăririi stării de sănătate, perfecționarea capacității motrice necesare în etapa actuală a vieții copiilor.

Dacă despre importanța educației fizice și sportului au apărut multe lucrări constatăm că, mai ales în ultimii ani numărul lucrărilor și preocupărilor pentru această temă cunoaște o anumită criză de subiecte, nejustificată, mai ales dacă avem în vedere cerințele unui învățământ modern. Dezvoltarea calităților motrice reprezintă o preocupare cu caracter de permanență la nivelul

întregului învățământ preuniversitar, cu anumite priorități, legate de posibilitățile de dezvoltare

optimă a acestora, în raport cu vârsta diferitelor categorii de elevi, prioritatea fiind transferată de partea dezvoltării calităților motrice combinate – viteză în regim de rezistență, viteză în regim de forță, îndemânare în regim de viteză, forță în regim de rezistență (rezistență musculară locală) sau viteză, fără a exclude însă și acționarea asupra dezvoltării izolate a unor calități, în special cele de forță segmentară și rezistență.

Acest mod de abordare a dezvoltării calităților motrice prezintă avantaje și pentru creșterea

eficienței procesului de instruire. Pregătirea elevilor pentru obținerea unor performanțe optime se poate realiza pe mai multe căi:

1. prin metode și mijloace specifice.

2. prin intermediul mijloacelor și metodelor specifice ramurilor/probelor sportive

3. prin activități independente ale elevilor.

1. Dezvoltarea calităților motrice prin intermediul metodelor și mijloacelor specifice

Viteza – datorită faptul că, viteza este „dependentă” de rezervele de ADN (adenozintrifosfat) și

fosfocreatină, moștenite genetic și dificil de antrenat, mai ales în formele sale singulare

se recomandă să se acționeze asupra formelor sale combinate, întâlnite în practicarea probelor/ramurilor sportive.

După cum este bine cunoscut calitatea motrică – viteză – se manifestă în mai multe forme:

viteză de reacție, execuție, repetiție, deplasare; acestea având posibilitatea de a se manifesta

separat, în comun (viteză de reacție + repetiție = proba de alergare – start + accelerare ), precum și în combinație cu alte calități motrice, cel mai des întâlnită fiind combinația cu forța (viteză +

forță = detentă) la sărituri sau cu îndemânarea, care are o largă aplicabilitate la jocurile sportive.

Rezistența – este o calitate motrică implicată – prin diferite forme de manifestare – în majoritatea actelor și acțiunilor motrice, cu pondere majoră în proba de alergare de rezistență și prin combinarea cu alte calități motrice. Eficiența execuției diferitelor probe/ramuri sportive depinde și de modul în care profesorul s-a preocupat de dezvoltarea rezistenței specifice, în procesul de instruire.

Forța – principalul obiectiv este realizarea tonicității marilor lanțuri musculare a tuturor

segmentelor, utilizându-se în acest scop mijloace adecvate activității desfășurate în aer liber sau

în interior. Elevii în funcție de disponibilități pot exersa una dintre cele 2-3 variante prezentate

de profesor, dozarea realizându-se prin mărirea numărului de repetări, prin introducerea unor

exerciții cu grad mai ridicat de dificultate sau prin mărirea timpului de exersare.

Îndemânarea – în dezvoltarea îndemânării calea principală o reprezintă însușirea continuă a

unor deprinderi noi din domenii variate, care pot contribui, atât la mărirea bagajului de

deprinderi motrice, cât și la îmbunătățirea posibilităților funcționale și perfecționarea

mecanismelor de coordonare.

2. Dezvoltarea calităților motrice prin intermediul mijloacelor și metodelor specifice

unor probe/ramuri sportive

Dezvoltarea calităților motrice, prin intermediul exersării diferitelor procedee tehnice reprezintă o metodă de sporire a eficienței procesului instructiv-educativ, fiind specifică pregătirii sportive de performanță, având influențe benefice și în activitatea de educație fizică.

3. Dezvoltarea calităților motrice prin activități independente ale elevilor.

Pentru aplicarea acestei modalități de dezvoltare a calităților motrice, prin programe individuale este necesar ca:

– elevii să conștientizeze necesitatea de aplicare a unui program coerent și în mod continuu;

– profesorul să ofere mai multe exemple de programe și să verifice periodic (prin probe de

evaluare specifice), dacă elevii au aplicat programele indicate.

Capacitatea motrică specifică vizează nivelul de însușire a deprinderilor cu caracter sportiv

(probe/ramuri sportive) cuprinse în programa școlară. Educația fizică școlară este o disciplină de învățământ care se deosebește de celelalte, nu numai în privința conținutului, dar și ca modalitate de concepere și derulare a procesului didactic, care se realizează, în majoritatea cazurilor, pe principiul predării concentrice.

Pentru a realiza la un nivel de eficiență optim obiectivele/competențele și finalitățile stabilite este necesar să se abordeze ca principală orientare, practicarea globală a probelor/ramurilor de sport.

În această accepțiune, instruirea elevilor se va realiza în mod diferențiat:

Întărirea stării de sănătate a elevilor, creșterea rezistenței organismului la influența factorilor de mediu, prin călirea și sporirea capacității de muncă fizică și intelectuală;

Stimularea proceselor de creștere și dezvoltare, asigurarea dezvoltării fizice armonioase în sensul perfecționării indicilor somato-funcționali și a prevenirii instalării atitudinilor fizice deficiente, formarea și menținerea atitudinii corecte a corpului;

Educarea esteticii corporale și a expresivității mișcărilor;

Dezvoltarea calităților motrice de bază: forța, viteza, rezistența, îndemânarea, mobilitatea și suplețea, și a calităților combinate;

Formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicative; dezvoltarea capacității de a le valorifica în activitatea productivă și în alte activități sociale și individuale;

Inițierea în practicarea unor probe și ramuri sportive;

Stimularea interesului elevilor și formarea capacității acestora pentru practicarea sistematică și independentă a exercițiilor fizice; contribuția la înlăturarea unor efecte negative cauzate de sedentarism, stress, suprasolicitări, supraalimentație etc.;

Lărgirea orizontului de cunoaștere prin însușirea unui sistem de valori și norme necesare practicării educației fizice și sportului; formarea unor noțiuni teoretice din domeniile educației fizice, sport, igienă, anatomie, biomecanică, biochimie etc.;

Formarea și dezvoltarea trăsăturilor morale și de voință în general a personalității și trăsăturilor de caracter.

Obiectivele educației fizice și sportului școlar prezentate în cele de mai sus reprezintă o sinteză a consultării materialului bibliografic și sunt redate după diferiți autori ca: Teodorescu L., Șiclovan I., Firea E., Mitra G., Mogoș A., Bucur Ci., Blaga E., Encuțescu A.,Uțiu I., Scarlat E. și alții.

Aceste obiective au fost incluse sau omise din programele școlare cunoscând o anumită dinamică, mai ales în ultimii 50 de ani și chiar o anumită etapă de politizare când, în rândul acestora era menționată și contribuția la formarea omului de ,,tip nou" cu toate că exercițiul fizic nu a avut și nu poate avea caracter politic.

Ordonarea obiectivelor educației fizice și sportului școlar, ca obiective didactice, s-a făcut întotdeauna conform unor criterii ce derivă din efectele exercițiului fizic practicat sistematic în cadrul obiectului ,,educație fizică" și ,,activități sportive" din planurile de învățământ. Unii autori de lucrări de specialitate sau programe de educație fizică au prezentat obiective cu caracter social, alți autori prezentându-le ca obiective didactice specifice obiectului de învățământ, utilizând diverse criterii și subcriterii de ordonare și sistematizare a acestora ajungându-se la diferite formulări ca ,,dezvoltarea fizică și motrică", dezvoltarea psiho-motrică, formarea unor cunoștințe de specialitate etc.

Cu toate că subiectul este încă deschis suportând critici și modificări, obiectivele educației fizice și sportului școlar reprezintă, sub raport didactic, obiective de maximă generalitate, fundamentale, în organizarea proiectării și activității de predare concrete, fiind reflectate clar în structura programelor de educație fizică.

Prin aceste obiective se departajează clar educația fizică și sportul școlar, ca obiect distinct de învățământ, având mijloace specifice și adresându-se aproape în exclusivitate și prin excelență, laturii psiho-motrice a personalității elevului, ca adult în devenire dirijată.

Deși este constituită ca obiect distinct, educația fizică realizează și alte obiective, comune și inseparabile de cele ale altor obiecte de învățământ, cum ar fi educația intelectuală prin stimularea gândirii și imaginației, educația estetică prin dezvăluirea frumuseții corpului omenesc și frumusețea mișcărilor sau educația morală prin respect față de partă de partener sau adversar, spirit de "fair play" sau spirit de echipă. Totodată, prin mijloace specifice, educația fizică și sportul contribuie la formarea unor trăsături de caracter fiind prin excelență obiectul prin care se formează voință și perseverență sau curajul, de exemplu.

Obiectivele sportului școlar nu sunt diferite de cele ale educației fizice, în cărțile de specialitate sau în conținutul programelor de educație fizică fiind stipulat activități sportive (denumite uneori și cercuri sportive pe ramură de sport) se aprofundează însușirea unei ramuri de sport prevăzută (sau nu) în programa școlară în funcție de baza sportivă, tradițiile sportive ale școlii și opțiunile elevilor.

În programele școlare, activitățile sportive au fost cuprinse a 1-2 ore pe săptămână realizate cu 15-20 de elevi, dintr-un rând de clase, din clase apropiate sau din toată școala.

Ora de activități sportive s-a putut desfășura pe clase sau pe grupe și ,,cu minimum 20 de elevi din aceeași clasă", fiind o treia lecție de educație fizică (sportivizată) ca modalitate de predare.

Aceste instrucțiuni mai stipulau și alte elemente de organizarea cum ar fi construirea unei grupe de pregătire sportivă de 5 ore pe săptămână (în școli cu peste 600 de elevi) având obiective legate de structura sportului școlar:

depistarea,

selecționarea,

inițierea și promovarea elevilor cu aptitudini în activitatea sportivă de performanță.

Erau vizate numai clasele a V-a și a VI-a și se cereau 3-4 antrenamente pe săptămână.

Toate programele de educație fizică și instrucțiunile referitoare la sportul școlar au avut următoarele caracteristici:

nu au avut obiective distincte de educație fizică, ci doar deziderate ca cel prezentat mai sus;

nu au precizat conținutul predării la aceste activități, ci doar aprofundarea educației fizice (lipsa unor programe pe ramuri de sport);

obligația de a depune la conducerea școlii tabele nominale și evidența activităților desfășurate cu elevii;

obligația conducerilor de școli de a ,,sprijini activitățile sportive", obligație pe care foarte mulți directori nici măcar nu au cunoscut-o;

dacă activitățile sportive sau cercurile sportive au fost cât de cât normate, existând perioade și școli în care nu au fost normate, competițiile sportive nu au fost niciodată normate, fiind considerate ,,obligații nenormate", ,,patriotice",,,educative nenormate"etc., situație care persistă și în prezent.

Referitor la reglementările în vigoare elaborate de către M.E.C.T.S. menționăm că cercurile sportive se acordă la cererea directorilor de școli și a consiliilor de administrație, sunt aprobate sau retrase anual de către inspectoratul școlar și dacă sunt aprobate, devine obligatorie participarea la sistemele competiționale ale școlilor gimnaziale.

Apreciem că modul în care M.E.C.T.S. a reglementat activitatea sportivă în gimnaziu, suportă multe îmbunătățiri.

Dincolo de toate deficiențele și neclaritățile privind activitățile sportive pentru orice specialist în domeniu a fost posibilă formularea unor obiective care vizează distinct, sportul școlar față de educație fizică prin restrângere și aprofundare. Într-o variantă aceste obiective ar fi:

Inițierea aprofundată în practicarea unor probe și ramuri sportive și stimularea interesului elevilor pentru practicarea sistematică și independentă a educației fizice și sportului prin activități sportive (cercuri pe ramură de sport) și competiții organizate în școală și în afara acesteia (oficiale, amicale etc.) având un conținut precis de pregătire, pe factori tehnic, tactic, fizic, psihic și de cunoașterea regulamentelor (teoretic) derivat din conținutul programei de educație fizică și superior acesteia.

Lărgirea orizontului de cunoaștere, prin însușirea unui sistem de cunoștințe și norme privind practicarea educației fizice și cel puțin a 1-2 ramuri de sport într-un ciclu (V-VIII) pentru fiecare elev din școală. (un deziderat formulat în programele mai vechi, dar nerealizat din motive financiare).

Depistarea, orientarea, selecția primară, inițierea și promovarea elevilor cu aptitudini în activitatea sportivă de performanță.

Păstrarea, conservarea și aprofundarea conținutului specializării profesiilor de educație fizică și utilizarea lor la capacitatea și utilitatea didactică maximă. Apreciez că aceste obiective sunt mai mult sau mai puțin, precizate în activitatea practică a profesorilor de educație fizică dar sunt perfect conștientizate în activitatea celor cu rezultate deosebite în munca cu elevii din gimnaziu.

1.2 Importanta și actualitatea temei in literatura de specialitate

Transformările structurale ce au loc la nivelul întregii societăți moderne determină analiza de pe noi poziții a rolului procesului educațional la educație fizică, ca verigă de bază în formarea personalității elevilor, în deplină concordanță cu cerințele tot mai variate ale idealului educațional.

Adaptarea rapidă la schimbările frecvente, accelerarea ritmului de viață, au condus la reconsiderarea importanței educației fizice în școli, ca latură fundamentală a educației generale.

îndeplinirea parametrilor modelului de educație fizică la ciclul gimnazial s-a transformat într-o

necesitate obiectivă. în cadrul componentelor modelului de educație fizică, calitățile motrice

ocupă un rol central, nivelul lor ridicat de dezvoltare fiind o premisă obligatorie ce condiționează

realizarea la parametrii optimali a modelului în integralitatea sa.

Un management eficient al lecției de educație fizică în gimnaziu reclamă respectarea cu

strictețe a tuturor cerințelor didactice cunoscute: stabilirea temelor, a obiectivelor de instruire și a

celor operaționale, alegerea celor mai corecte elemente de conținut, precizarea timpilor necesari

pentru realizarea verigilor, asigurarea unei densități motrice și funcționale ridicate, conceperea

lecției ca un element inseparabil al unui ciclu (sistem de lecții), asigurarea unei legături strânse

între instruire și educație etc. La toate acestea se adaugă și nevoia unei dozări corecte a efortului

fizic, dificultatea fiind mult mai evidentă în cadrul lecțiilor unde sunt abordate teme din calitățile

motrice, acestea asigurând de regulă cele mai înalte curbe ale efortului fizic și solicitând măiestrie pedagogică în dozarea sa corectă.

Procesul de educare a calităților motrice în gimnaziu este luat în calcul cu multă atenție

de majoritatea specialiștilor, datorită faptului că ele asigură randamentul activităților fizice și

exploatează la nivel înalt potențialul fiziologic al elevului puber. Educația fizică școlară este chemată să asigure o bază largă în educarea lor, aceasta fiind o premisă în obținerea unor performanțe ulterioare în activitatea sportivă – unde sunt solicitate doar anumite forme de

manifestare și combinații – evitând astfel plafonarea printr-o specializare timpurie, datorită

dezvoltării multilaterale a aptitudinilor. în acest fel sunt asigurate premise pentru depistarea și

valorificarea înclinațiilor tuturor elevilor, acționând simultan și spre formarea unei bagaj motric

cât mai complex, rezultat al conținuturilor variate prevăzute în programa școlară.

Dacă la nivelul ciclului primar, posibilitățile funcționale reduse nu permit decât o variație a volumului efortului fizic, odată cu acumulările cantitative și calitative înregistrate la finalul pubertății și continuând în ciclul liceal sunt condiții și pentru creșterea intensității efortului.

Planificarea eforturilor fizice pe diferite etape (sisteme de lecții), cu modificarea permanentă a principalilor parametri ai efortului fizic, va conduce la solicitări variate asupra

organismului, concretizate în adaptări succesive la stimuli diferiți ca grad de solicitare, instalându-se adaptarea de lungă durată, existând în acest caz o activitate cumulată a funcțiilor și sistemelor organismului (efect sinergetic), ce permit învingerea sarcinilor programate. Dozarea

efortului fizic în perioada pubertară este o acțiune dificilă și foarte importantă prin prisma

efectelor benefice asupra aparatului osteoarticular și muscular, efecte ce în etapele ulterioare sunt

din ce în ce mai estompate (structura oaselor, grosimea și rezistența lor, rezistența la tracțiuni și

presiuni, favorizarea proceselor de osificare pot fi accelerate de efort, de mișcare, cu condiția

stabilirii încărcăturilor optimale).

Problema dozării corecte a efortului fizic este amplificată și de noile prevederi ale Curriculum-ului școlar, de ambiguitatea acestor prevederi în ceea ce privește numărul de ore

alocat, de o diversificare poate prea exagerată a tipologiei lecțiilor în funcție de conținuturile

abordate și implicit dificultățile ce rezultă de aici (ce forme de manifestare ale calităților motrice

se vor aborda în lecțiile de trunchi comun, extindere, aprofundare, cum va fi planificată pregătirea fizică în lecțiile tip opțional fără existența unei programe elaborată la nivel central).

Diferențele exagerate între numărul minim de ore alocat și cel maximum, autonomia școlii, a

profesorului și a elevului, complică mult procesul didactic și implicit ridică semne de întrebare

referitor la valoarea indicatorilor motrici înregistrați la sfârșitul etapei pubertare pentru elevii din

școli diferite ce nu beneficiază de același număr de ore, (deci conținuturi diferite) și nici de

aceleași condiții materiale.

Principala caracteristică a elevilor o constituie o accentuată eterogenitate, ce îmbracă

aspecte extrem de diverse (dezvoltarea morfofuncțională, intelectuală, tip de temperament și

bineînțeles gradul de pregătire fizică – întâlnindu-se frecvent situații ce se plasează la extreme-).

La toate acestea se mai adaugă interesele și motivația, atitudinea față de disciplina educație

fizică, ce poate influența pozitiv sau negativ demersul cadrului didactic. Rezultă deci, necesitatea

tratării diferențiate, concretizată și în dozarea diferențiată a efortului fizic pentru fiecare categorie de subiecți (slab pregătiți, nivel mediu și nivel înalt).

Transformarea tratării diferențiate din tendință în orientare metodologică se impune cu

necesitate mai ales ținând cont de faptul că elevii cu indicatori ridicați pentru fiecare calitate

motrică în parte sunt totuși excepție, subiecți ce excelează în performanță motrică pentru forță

nefiind obligatoriu dotați la același nivel pentru viteză, îndemânare sau rezistență. Rezultă de aici

complexitatea și dificultatea dozării diferențiate a efortului fizic în procesul de dezvoltare a

calităților motrice, apărând în unele situații chiar nevoia de individualizare, greu sau aproape

imposibil de realizat în lecția de educație fizică, fiind de fapt forma superioară a tratării

diferențiate.

Prin dozarea diferențiată a efortului fizic în procesul de dezvoltare a calităților motrice se

evită plafonarea celor dotați și în același timp regresul sau incapacitatea de a face față a celor mai

puțin înzestrați. Pentru fiecare eșalon valoric, planificarea mijloacelor alese, numărul de serii,

numărul de repetări durata și natura pauzelor, metodele de instruire și baremul de evaluare pot fi

altele. Aceste aspecte privesc realizarea unui ritm optim de lucru, fără a forța atingerea acelorași

obiective, evitând apariția fenomenelor de oboseală latentă sau manifestă și prevenind abandonul

concretizat în lipsă de interes sau refuzul de a se implica în activitate.

Dozarea diferențiată a efortului fizic prezintă note distincte de la o calitate motrică la alta

și are aspecte particulare pentru fiecare calitate motrică în parte, în funcție de locul acesteia în

cadrul sistemului de lecții (la început, la mijloc sau la final), aspecte reliefate în relația fluctuantă

a principalilor parametri ai efortului. Exigențele tot mai crescute față de educația fizică în învățământul gimnazial sunt justificate luând în considerare că fără acționarea sistematică și

continuă pe traseul dezvoltării calităților motrice prin dozarea diferențiată a efortului fizic, nu pot

fi realizate acele acumulări de ordin cantitativ și calitativ, indispensabile unei evoluții ulterioare

a elevului ca tot unitar, aspect ce constituie principala motivație în alegerea temei de cercetare.

Am considerat că problematica dezvoltării calităților motrice în învățământul gimnazial pe baza

dozării diferențiate a efortului fizic nu este tratatǎ exhaustiv în literatura de specialitate, existând

premise de optimizare în perspectivă a acestui proces, prin noi investigații.

Problema științifică actuală de importanță majoră în domeniu soluționată o constituie folosirea insuficientă a unor forme diversificate de exersare în procesul de educare a aptitudinilor motrice, ce ar permite îmbunătățirea vizibilă a indicatorilor pregătirii fizice, în condițiile în care lucrul frontal utilizat preponderent conduce în majoritatea cazurilor la rezultate nesatisfăcătoare sub acest aspect.

1.3 Delimitări conceptuale

  Calitǎțile (aptitudinile) motrice sunt caracteristici înnăscute ale organismului uman,

dezvoltându-se de la sine în corelație cu evoluția ontogenetică a individului până la un moment

de vârf maximal, de unde se instalează anumite bariere și acest proces stagnează și apoi intră în

regres. Influențarea lor prin lecția de educație fizică se manifestă prin salturi în ceea ce privește

indicii ce-i caracterizează, utilizând în acest scop mijloace și metode specifice standardizate

Aptitudinile motrice, reunite generic sub termenul de V.Î.R.F., la care unii adaugă și suplețea sunt de fapt „cauzele” mișcării, condiționând formarea și valorificarea deprinderilor

motrice. Între calități și deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependență. Relația

reciprocă poate fi interpretată în sensul că aptitudinile motrice ușurează învățarea noilor mișcări,

scurtând timpul afectat acestui proces.

Un nivel ridicat al coordonării, rezistenței, forței, vitezei va eficientiza și aplicarea deprinderilor în condiții diversificate, în situații de oboseală fizică și psihică, crescând șansele de

reușită în atingerea finalităților planificate. Majoritatea deprinderilor nu sunt influențate de o

singură aptitudine motrică ci de combinații ale lor (forță-viteză la sărituri-aruncări, rezistență și

forță în anduranța musculară, viteză, rezistență și forță în structuri tehnico-tactice, viteză și

coordonare în acțiuni complexe, forță și mobilitate, forță și echilibru în gimnastică, fiind solicitate toate aptitudinile motrice, dar cu ponderi variabile). Invers analizând situația, procesul

de formare și valorificare a mișcărilor asimilate conduce în mod indirect la efecte benefice asupra aptitudinilor motrice (calea indirectă-secundară a dezvoltării lor), pentru efecte puternice

fiind preferate metodele proprii de educare a fiecărei calități motrice. Calea indirectă nu trebuie

neglijată, căci modificând dominanta efortului (pauze, număr de repetări, distanțe, încărcături,

frecvența mișcărilor) efectele pot fi spectaculoase, având avantajul că repetarea unor structuri

tehnice este plăcută și asigură o participare activă a elevilor.

Educarea aptitudinilor motrice impune obiectivizarea întregului proces de pregătire. Acest proces se referă la realizarea următoarelor acțiuni necesare programării și desfășurării științifice a procesului de educare a lor: stabilirea probelor pentru testări și înregistrarea rezultatelor obținute; conceperea programelor de instruire (ciclurile tematice – cu mijloacele și metodele utilizate); stabilirea formațiilor de lucru și a dozării efortului; cuplarea temelor din calități cu cele din deprinderi pe care le susțin (exemplu: detenta –puterea de desprindere-puterea de accelerare – cu teme din sărituri atletice sau la aparate); cuplarea temelor din calități cu cele din deprinderi ce sunt în faza de inițiere (deci puțin solicitante), efortul fiind canalizat ca vârf al curbei pe tema din calități motrice; recoltarea și utilizarea datelor obținute la testările finale și intermediare pentru eficientizarea randamentului în etapele următoare.

Rezultatele la probele de control din aptitudinile motrice sunt caracterizate de un grad

înalt de obiectivitate, spre deosebire de evaluarea deprinderilor ce presupun raportarea execuției

la model. Elevul va sesiza mult mai ușor salturile (rata de progres), în ceea ce privește forța și

rezistența, aceste aptitudini permițând o îmbunătățire radicală a rezultatelor, în antiteză cu viteza

și capacitatea coordinativă – puternic dependente de fondul ereditar.

În lecția de educație fizică din gimnaziu, procesul de educare a calităților motrice poate și

trebuie să devină atractiv pentru elevi, chiar și în cazul educării rezistenței (cu multiplele ei

forme de manifestare). În acest sens, alternarea permanentă a mijloacelor, utilizarea concursurilor și a jocurilor sportive, includerea structurilor dificile în parcursuri aplicative și

ștafete, sunt variante de realizare a acestui deziderat. Educarea calităților motrice se poate realiza

și în condiții materiale simple, în special rezistența, viteza de reacție, mobilitatea, forța marilor

grupe musculare. Plasarea unităților de învățare pe toată structura anului școlar, numărul acestora

și mai ales mărimea lor (numărul efectiv de lecții) se face în funcție de carențele de pregătire ale

elevilor și în corelație cu ramurile de sport predate, pentru a ușura acest proces. În procesul de educare a aptitudinilor motrice, acțiunile unilaterale sunt dificil de realizat, datorită apariției fenomenului de transfer (influențele asupra unei aptitudini motrice, când se urmărește de fapt educarea alteia). Între aptitudinile motrice există o strânsă interdependență (condiționare reciprocă), astfel încât, abordarea lor singulară este făcută doar din rațiuni de ordin didactic, din necesitatea fundamentării unei metodologii cât mai eficiente de dezvoltare. Termenul de transfer definește legătura, influența ce poate fi evidențiată între aptitudinile motrice în procesul lor de educare. Cu cât nivelul de educare a aptitudinilor este mai scăzut, cu atât influența lor reciprocă este mai mare și invers (atunci când elevul se bazează pe un anumit tip de efort, acestea va avea efecte mai puțin benefice asupra celorlalte tipuri de aptitudini, influența fiind în acest caz negativă). Exemplu: dezvoltarea puternică a anduranței – rezistența aerobă – nu are efecte benefice asupra forței musculare.

Există trei tipuri de transfer ce influențează procesul de educare a aptitudinilor motrice.

a)Transferul de la o aptitudine motrică la alta. Poate fi pozitiv când acționând asupra unei

aptitudini sunt obținute efecte benefice și pentru altă aptitudine. Explicația poate fi dată prin tipul

de fibre implicate (forța și viteza implică același tip), prin mecanismele energetice comune, prin

similitudini ale proceselor de coordonare. Poate fi negativ când dezvoltarea unei aptitudini

influențează nefavorabil manifestarea alteia: forța musculară-rezistența aerobă; viteză-rezistență

aerobă, coordonarea și finețea mișcărilor-forța maximă, forța maximă -viteza de repetiție;

ultimele două combinații negative fiind explicate prin greutatea controlării unui număr crescut de

fibre musculare angrenate în efort, fiind diferit și raportul volum-intensitate iar în primele două

variante mecanismele energetice fiind total diferite).

b)Transferul de la un exercițiu la altul, este doar pozitiv. O anumită calitate motrică, educată pe

baza unor deprinderi și ajunsă la un nivel înalt de manifestare va ușura învățarea sau

valorificarea altor deprinderi ce reclamă calitatea respectivă. Exemplu: educarea capacității

coordinative (tempou, ritm, precizie, orientare spațio-temporală, transformarea și selectarea

mișcărilor, agilitate) printr-un joc sportiv poate permite elevului învățarea mai rapidă a tehnicii

specifice unui alt joc sportiv ce reclamă aceleași componente ale îndemânării; dezvoltarea forței

de aruncare (explozivă) a mingii de oină, ușurează aruncarea mingii de handbal.

c)Transferul de la o grupă musculară la alta (transferul încrucișat) – antrenarea în efort a

musculaturii unui segment (sărituri-aruncări etc) transferă efectele obținute asupra grupei

musculare solicitate la grupa sau segmentul simetric ce nu a fost solicitat, în procent de 45%.

Acest aspect nu exclude însă necesitatea lucrului și cu segmentele mai puțin îndemânatice și

puternice. Cunoașterea acestor aspecte este importantă în stabilirea cuplajelor de aptitudini ce

vor fi planificate, cu atât mai mult cu cât la clasa a VIII-a accentul se pune pe educarea

calităților motrice combinate, conform conținuturilor incluse în programa de specialitate.

Literatura de specialitate furnizează o terminologie din ce în ce mai variată pentru a

defini calitățile motrice: aptitudine motrică, calități biomotrice, aptitudini psihomotrice, calități

biofizice, calități fizice, etc. În esență, calitatea motrică reprezintă „însușirea psiho-fizică a

individului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice și psihice care asigură execuția acțiunilor motrice cu indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare”. Literatura mai recentǎ uziteazǎ termenul de aptitudine motricǎ iar publicațiile din deceniile trecute pe cel de calitate motricǎ, motiv pentru care in prezenta lucrare termenii vor fi folosiți in paralel ca sinonimi. ﾎn cadrul aptitudinilor psihomotrice sunt reunite o serie de calități ca: echilibrul static și dinamic, schema corporală, lateralitatea, coordonarea generală și segmentară, timpul de reacție, ce permit manifestări psihocomportamentale motorii de finețe. Sintetizând opiniile mai multor autori, se poate concluziona că aptitudinile motrice se împart în aptitudini condiționale (viteză, rezistență, forță) și aptitudini coordinative (coordonarea, suplețea).

Prima categorie se bazează pe solicitarea puternică a marilor funcțiuni și pe cheltuială

energetică ridicată, cele coordinative depind de calitatea analizatorilor, transmiterea semnalelor

și prelucrarea lor de S.N.C. care trimite impulsurile motorii ce generează mișcarea în parametrii

doriți. Fiecare aptitudine în parte are mai multe forme, se manifestă în combinație cu alte

aptitudini, este influențată de o serie de factori și are o metodologie proprie de dezvoltare.

Sintetizând opiniile autorilor, viteza reflectă capacitatea omului de a efectua mișcările într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate și frecvență maximă. În educare se va ține cont de puternica dependență ereditară și de faptul că este condiționată de următorii factori: alternarea proceselor psihice fundamentale excitație-inhibiție, calitatea și sensibilitatea analizatorilor, fibrele musculare rapide (fast twich), calitatea și cantitatea rezervelor energetice (ATP+CP), capacitatea de concentrare și mobilizare, nivelul forței musculare izotonice, calitatea coordonărilor neuro-musculare, mobilitatea articulară optimă, vârsta și sexul.

În privința metodelor de educare, acestea sunt diversificate și clasificate diferit de la un

autor la altul: metoda senzo-motrică (dezvoltarea capacității de încadrare a mișcării în timp, prin perceperea diferențiată a timpului la repetările multiple ale aceleași mișcări; metoda jocurilor și ștafetelor; metoda întrecerilor cu handicap (ce permite lucrul cu elevi de nivel diferit stimulând îmbunătățirea performanțelor prin ecartul creat). Toate aceste variante presupune repetarea unor structuri și deci pot reunite în metoda repetărilor, cu procedeele sale distincte.

Indiferent de procedeele utilizate, lucrul pentru educarea vitezei implică respectarea unor

indicații obligatorii: intensitatea eforturilor va fi cel puțin submaximală, iar tehnica exercițiilor bine stăpânitǎ; intervalul de odihnă – fluctuează între câteva secunde și 4-6 minute, astfel încât să nu permită slăbirea excitabilității maxime a S.N.C., preferându-se pauzele active sau mixte. durata stimulilor nu va depăși 20" (durata depinde de formele de manifestare și de potențialul real al elevilor). Peste 20", efortul generează oboseală puternică și dacă viteza de execuție scade, atunci el va fi sistat; dacă frecvența stimulilor este prea ridicată, atunci refacerea este incompletă;

Capacitatea coordinativǎ – reprezentată în termeni ca îndemânare, abilitate, măiestrie,

iscusință, precizie, echilibru, grație și armonie, reflectǎ în esență capacitatea de a selecționa și

efectua rapid și corect acțiuni motrice adecvate unor situații neprevăzute cu eficiență ridicată. În

privința factorilor ce o condiționează, literatura de specialitate prezintă următorii: finețea și

precizia analizatorilor vestibular și kinestezic, plasticitatea scoarței cerebrale, cantitatea și calitatea fondului de deprinderi asimilate, gândirea creativă, capacitatea de analiză și comparație, memoria de scurtă și lungă durată, capacitatea de reglare a mișcărilor prin acțiunea cumulată

agoniști-antagoniști, tipul de temperament. Elementele capacității coordinative sunt subordonate coordonării generale, ce include trei mari componente.

Autorii precizeazǎ următorii factori între care sunt relații strânse de interdependență și ce dau capacitatea coordinativă specială: capacitatea de combinare a mișcărilor, orientarea spațio-temporală, discriminarea (diferențierea) chinestezică, simțul ritmului, echilibrul static și dinamic, capacitatea de transformare a mișcărilor, precizia și stabilitatea mișcării, ambidextria. Coordonarea este întâlnită frecvent în combinații cu celelalte calități motrice, indiferent de aceste cuplaje sau elementele sale ce trebuie dezvoltate, metodologia stabilind trei mari direcții de acționare: lucrul în condiții standard, în condiții variate și în condiții dificile-complexe.

Rezistența – definită ca fiind „capacitatea organismului uman de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală sau prin învingerea acestui fenomen, menținând indici constanți de eficacitate optimă.” Factorii ce influențează rezistența în opinia multor autori sunt: fibrele musculare lente (roșii), ce conțin hemoglobină-(slow-twich), calitatea sistemelor implicate în efort (aparatul cardio-vascular și cel respirator) a căror stare determină și VO2 maxim, mecanismele energetice, în special glicogenul hepatic și muscular, rezerva de viteză, raportul excitație-inhibiție (în favoarea excitației) și calitatea proceselor volitive, gradul de oboseală fizică și psihică, vârsta subiecților și gradul de antrenament. Procedeele de educare a

rezistenței sunt exemplificate în Anexa 3., bazându-se pe jocul parametrilor efortului.

1. Metoda eforturilor continue și uniforme: intensitatea este constantă, elementul de progres

este volumul. Asigură educarea capacității de efort aerob și constituie baza în educarea

rezistenței fără a forța inutil organismul. Exemplu: alergare de durată în tempou uniform.

2. Metoda eforturilor repetate: presupune reluarea acelorași unități de efort, cu mențiunea că

intensitatea este constantă (gradul de solicitare este identic). Poate dezvolta atât rezistența

aerobă, când intensitatea este scăzută sau cea mixtă și anaerobă când solicitările sunt mai

puternice. Exemplu: 3x400m; p-1-2' în funcție de obiective.

3. Metoda eforturilor progresive: volumul se păstrează (intervalul de timp sau distanță), ceea

ce se modifică este intensitatea, în sensul creșterii de la o repetare la alta sau chiar în cazul

aceeași unități de efort. Exemplu: alergare de durată 800m cu următoarea etapizare: 600m

2/4+ 200m; 4x200m (40%; 50%; 60%; 65% din posibilitățile maxime). Asigură educarea

capacității de efort mixt (aerob-anaerob).

4. Metoda eforturilor variabile: presupune alternarea intensităților pe parcursul aceleași unități

de efort sau de la o repetare la alta, volumul fiind și în acest caz constant. Educă toate formele de rezistență (aerobă și mixtă în special). Exemplu: alergare de durată cu modificarea tempourilor (Fartlek) – 1000m: 200m 2/4; 100m 3/4; 200m; 100m; 400m; sau 4x200m (50%; 65%; 40%; 65%).

5. Metoda antrenamentului pe intervale: implică atât variațiile volumului dar și ale intensității,

favorizând educarea rezistenței mixte și anaerob lactacide. Cum solicitările sunt puternice,

aplicarea sa în gimnaziu se face cu prudență prin dozarea corectă a efortului și în special la

grupele de avansați. Se bazează pe repetarea unor distanțe (sau structuri tehnico-tactice) cu

acordare de pauze de 30" (intervale scurte), 60" (intervale medii), 90" (intervale lungi). După

fiecare repetare se acordă pauze și se urmărește dacă la finalul repetării F.C. revine la valori

optimale de 120-130p/min. În funcție de evoluția F.C., activitatea poate avea următoarele

direcții: dacă F.C. ajunge la valori de 120-130 p/min după pauză, atunci la următoarea repetare intensitatea se menține (este bine dozat efortul); dacă F.C. scade sub 120p/min după acordarea pauzei, atunci efortul a fost dozat greșit (intensitate prea slabă) și la următoarea repetare crește intensitatea; dacă F.C. este prea ridicată după pauză (145-150p/min), atunci intensitatea efortului scade la următoarea repetare. Dacă după două pauze succesive F.C. este tot prea ridicată elevul este suprasolicitat și se întrerupe efortul. În timpul efortului, valorile F.C. pot oscila între 150-180b/min, fiind individualizate.

Forța: definită ca fiind „aptitudinea ce permite învingerea unei rezistențe externe sau de a

i se opune pe baza unui efort muscular intens”.

Definiție – capacitatea organismului de a învinge o „rezistență” (internă sau externă) prin intermediul contracție musculare (A. Demeter);

– capacitatea omului de a-și manifesta prin efort muscular anumite valori de forță: de

învingere (cu scurtarea sau lungirea mușchilor), de menținere (fără modificarea lungimii mușchilor) sau

de cedare (cu modificarea lungimii mușchilor) – V.M. Zariorski

Factori determinanți – care condiționează manifestarea

1.Concentrarea proceselor nervoase fundamentale: excitația – inhibiția;

2.Capacitatea de reglare a funcțiilor vegetative de către sistemul nervos central;

3.Numărul fibrelor angajate în contracție și mărimea suprafeței secțiunii fiziologice a acestora;

4.Calitatea proceselor metabolice și a substanțelor energetice existente în mușchi (compoziția

biochimică a acestora);

5.Durata contracției musculare (contracțiile de 20-30 de secunde determină o creștere mai rapidă a forței, decât cele de 2-3 secunde);

6.Starea de funcționalitate a segmentelor de sprijin, a ligamentelor și articulațiilor;

7.Valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acțiune;

8.Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice de bază, mai ales viteza și rezistența.

Factorii ce condiționează manifestarea acestei aptitudini sunt următorii: tipul de fibre musculare și suprafața secțiunii transversale în mușchii implicați, coordonarea intramusculară și intermusculară, inervația musculară (motoneuronii mari inervează fibrele F.T., provocând contracții puternice), nivelul de odihnă și capacitatea de concentrare, tipul constituțional (mezomorful este avantajat), sexul (manifestările forței sunt mai slabe la fete față de băieți, ele putând dezvolta maxim 75% din valoarea acestora), nivelul celorlalte calități motrice (viteza și precizia mișcărilor în special).

Utilizarea metodelor specifice de dezvoltare a acestei calități va conduce la câștiguri în

forță de 8-12 ori mai mari decât utilizând deprinderi din diferite ramuri de sport. Dezvoltarea forței dispune de cel mai bogat sistem de metode, nu toate fiind posibil de a fi aplicate în învățământul gimnazial :

1.Metoda lucrului cu greutăți – cu variantele sale: creșterea și descreșterea încărcăturii, lucrul în

trepte și lucrul în val (este dificil de aplicat în lecțiile de educație fizică).

2.Lucrul în circuit – aplicat frecvent în lecții, datorită efectelor benefice constatate de-a lungul

timpului. Presupune parcurgerea unor stații (ateliere), al căror număr stabilește și întinderea sa

(scurt: 4-6 stații); mediu: 7-8 stații; lung: 9-12 stații), cu intensități de solicitării ce indică

dificultatea (ușor – încărcături de 10-20% din valorile maxime, mediu – 30-40% și dificil – peste

50%). Avantajele circuitului sunt următoarele :

– permite educarea forței musculare și a combinațiilor forță-rezistență, în funcție de programarea

intensităților. Circuitele intensive educă rezistența musculară de scurtă durată, încărcătura este

peste medie, intensitatea ridicată (F.C. > 180p/min), intervalul de lucru este scurt 30-45, ,,cel de

refacere 60-90". Circuitele cu intervale extensive educă rezistența musculară de durată medie și

lungă, încărcătura este între 20-50% forța maximă. Datorită efortului ceva mai lung nu toate

fibrele sunt angrenate simultan (ci progresiv), efectele pe plan cardio-vascular fiind vizibile.

– asigură localizarea precisă a efortului la segmentele și grupele musculare interesate.

– dozajul poate fi individualizat sau realizat pe grupe valorice.

– angrenează puternic marile sisteme, inclusiv cel nervos, solicitând cooncentrarea și voința.

3.Metoda pliometrică, educă detenta, bazându-se pe sărituri (pe, peste sau de pe obstacole), fiind

explicată prin ciclul întindere–scurtare (contracție excentrică–concentrică). Efectele pozitive sunt

justificate prin faptul că musculatura se va contracta mai energic după ce a fost bine întinsă.

Musculatura acționează ca un arc, ce transformă energia potențială acumulată în energie cinetică

(la desprindere). Pentru a fi eficientă mișcarea, timpul de amortizare va fi cât mai scurt.

4.Metoda balistică: dezvoltă puterea (FxV sau forța explozivă) prin aruncarea diferitelor obiecte.

Este importantă viteza de execuție ridicată și sistarea eforturilor când apare oboseala, pentru a nu

mobiliza fibrele S.T. și a dezvolta rezistența.

Alte metode utilizate sunt: izometria (ce permite câștigul în forță maximă prin contracții

statice) –având contraindicații la elevii de gimnaziu, în cel mai bun caz recomandându-se

combinarea cu diferite tipuri de contracții; metoda Power-training – rar utilizată (dezvoltă forța

explozivă prin exerciții cu mingi medicinale, acrobatice și cu haltere; metoda contracțiilor

izotonice intense și rapide, dezvoltă puterea prin încărcături între 30-50% din Fmax, cu număr

mic de repetări, efectuate exploziv; metoda culturistică – asigură hipertrofia masei musculare

prin exerciții cu încărcătură între 50-80% Fmax, repetate lent și până la refuz (faza de oboseală).

Mobilitatea–Elasticitatea –(suplețea- flexibilitatea) reprezintă „capacitatea individului

de a efectua acte și acțiuni motrice cu mare amplitudine, cu ușurințǎ și economicitate, rezultat al

unei combinații optime între contracția muscularǎ agonistǎ cu relaxarea celei antagoniste” . Terminologia uzitată frecvent variază în funcție de structurile ce o determină (calitatea și

tipul articulației, respectiv musculatura). Factorii ce o condiționează sunt:

Forma și tipul articulației, lungimea și elasticitatea ligamentelor (cele cu multe grade de libertate–diartrozele sferoide– sunt mai mobile); Tonusul muscular și capacitatea de relaxare

(musculatura cu tonus prea ridicat devine rigidă și frânează fluiditatea mișcărilor prin contracția

antagoniștilor. Elevii cu o coordonare slabă au și o suplețe mai redusă); Vârsta și sexul-la fete

este mai bună decât la băieți.; Temperatura mediului și a musculaturii – o încălzire a temperaturii

mușchilor la 400 C conduce la îmbunătățirea mobilității cu maxim 20%, pe când temperaturi de

180C reduc mobilitatea cu 10-20%; Intervalul orar (este ridicată între orele 10-11 și 16-17);

Oboseala și starea emoțională (stările de epuizare sau cele depresive au efecte negative asupra

procesului de educare a supleței).

Metodele de educare folosite constant [28, 160] sunt:

1.Metoda activă sau balistică se bazează pe contracția agoniștilor și întinderea antagoniștilor,

mișcările putând fi executate lent până la atingerea amplitudinii maxime sau rapid (exploziv). Se

execută mișcări ca: balansări, arcuiri, îndoiri, etc.

2.Metoda pasivă este determinată de capacitatea de întindere și relaxare a antagoniștilor care este

aspectul principal. Mișcările sunt produse fără stimularea agoniștilor cu ajutorul partenerului,

diferitelor aparate sau automanipularea diferitelor segmente

3.Metoda statică (stretching) (to stretch- a întinde) – se bazează pe contracția musculară

izometrică (creșterea tensiunii intramusculare fără a modifica lungimea fibrelor și fără a produce

mișcare). Presupun solicitarea articulațiilor și a musculaturii in jurul acesteia prin menținerea

unor poziții (de exemplu: fandat lateral), până la apariția tensiunii musculare resimțită ca durere.

Pozițiile se mențin în intervale de timp variabile (10-60"), durata crescând progresiv de la o

lecție la alta. Metoda presupune trei faze: contracția statică; relaxare; întinderea musculară.

Metoda combinată urmărește îmbinarea tipurilor de contracție prezentate anterior.

1.4 Particularitățile biopsihosociale ale subiecților supuși cercetării 

Realizarea pe baze științifice a procesului didactic în lecțiile de educație fizică asociate

perioadei pubertare reclamă noțiuni aprofundate privind caracteristicile de vârstă ale elevilor.

Abordarea verticală (de la o etapă la alta de evoluție) și pe orizontală (în cadrul aceleiași etape),

subliniază individualizarea proceselor de creștere și maturizare a organismului. Datorită faptului că elevul puber este un adult în miniatură, preadolescența este considerată ca o etapă a descoperirii identității, a dezvoltării emoționale și intelectuale, a formării morale, spirituale și sociale, de conturare a tiparului viitorului adult. Selectarea conținuturilor predate este condiționată de particularitățile acestei etape, atât de controversată în opinia diverșilor specialiști. Se afirmă că doar cunoașterea aspectelor extrem de variate ale vârstei respective poate permite o programare corectă a elementelor din programa școlară, implicit a celor legate de aptitudinile motrice.

În acest interval de timp, creșterea este influențată, fiind caracterizată de puseuri și

oscilații în antiteză cu uniformitatea în dezvoltare ce se întâlnește în ciclul primar. Fenomenul de

creștere a organismului (aspect cantitativ), dublat de cel al dezvoltării (aspect calitativ și efect

direct al practicării exercițiilor fizice), îmbracă aspecte variate în funcție de etapele din evoluția

ontogenetică. Dezvoltarea, obiectiv al educației fizice, urmărește „perfecționarea funcțională a

aparatelor și sistemelor organismului”. Fenomenele de creștere și dezvoltare nu prezintă un caracter liniar, ci se remarcă printr-o evoluție variabilă, sinusoidală, generată de genetică și mediul natural, la care își aduce aportul și factorul social. Aceste fluctuații scad ca intensitate pe măsură ce organismul începe să se maturizeze.

Diferențierile se manifestă și în evoluția diferitelor segmente și sisteme ale organismului.

Specialiștii psihologi definesc perioada pubertară ca fiind de fapt etapa preadolescenței, ea manifestându-se la băieți mai vizibil între 12-14 ani, evoluția ei fiind strict individualizată. Analiza comparativă a evoluției tinerilor la pubertate a condus la concluzia că generațiile actuale prezintă parametri somatici superiori generațiilor precedente, fenomen numit accelerație biologică. Se remarcă valori cu aproximativ 10 cm mai mari în înălțime și cu 5 kg în privința masei corporale, dublate de maturizare sexuală mai rapidă. La fete, maturizarea sexuală începe la 11-12 ani și se termină la 16-17 ani, la băieți începe la 13-14 ani și se termină la 17-18 ani.

Vârsta școlară mijlocie a fost împărțită de mai mulți specialiști în etape bine conturate, cu

specific diferit în privința transformărilor organismului: prepubertatea –etapa antepubertară- (10-11-12 ani); pubertatea propriu-zisă (12-14 ani); postpubertatea (14-15 ani).

Perioada pubertară se remarcă prin dizarmonia aspectului corporal, generată de creșterea

neuniformă a diferitelor segmente. Creșterea la nivelul toracelui și bazinului este devansată de

cea a membrelor, câștigul în înălțime fiind între 5-10 cm/an. Este vârsta dizgrației și a lipsei de

armonie corporală, fetele înregistrând valori mai ridicate ale înălțimii decât băieții în prima parte,

echilibrul restabilindu-se în partea a doua a etapei (13-14 ani). Palmele și plantele sunt mari în comparație cu brațele și gambele ce sunt alungite și subțiri, trăsături ce pot afecta psihic elevul în ceea ce privește percepția propriului corp. Creșterea în lungime nu este susținută și de o creștere pe măsură a diametrelor și perimetrelor. Metabolismul bazal este cu 2% peste cel al adulților, datorită necesarului de nutrienți și proceselor de dezvoltare a țesuturilor, aportul de constituienți proteici putând atinge valori de 2,5g/kg-corp.

Masa corporală crește la fete în intervalul 10-11 ani iar la băieți între 11-14 ani. Se intensifică osificarea, are loc sudarea completă a coxalului, depunerea de săruri de calciu și fosfor în oase permite realizarea și consolidarea structurii interne a acestora, dar elasticitatea lor

se reduce, concomitent cu îmbunătățirea rezistenței la forțele ce le suportă. Dezvoltarea somatică

a fetelor se manifestă prin creșteri mai mari la nivelul trunchiului, comparativ cu membrele

inferioare, ce sunt mai scurte. La 13-14 ani, media greutății fetelor este cu aproximativ 2 kg peste

a băieților, cu 1-2 cm în înălțime și cu maxim 2cm la nivelul perimetrului toracic. Masa musculară crește de la 27% din masa corporală la 8 ani, la 33% la 14-15ani. Osificarea este

neuniformă. Între 9-11 ani are loc osificarea falangelor, a carpienelor și metacarpienelor. După

10-12 ani, formarea oaselor bazinului are loc uniform la fete și băieți.

Coloana vertebrală este caracterizată de flexibilitate, ce nu este susținută de o dezvoltare

musculară corespunzătoare, putând apărea multiple atitudini deficiente la nivelul acesteia.

Corpul elevilor în prima parte a pubertății prezintă trunchiul alungit, toracele în gust, abdomenul

supt, membre lungi și subțiri, toate acestea fiind dublate de dezechilibrul între dezvoltarea

somatică și cea vegetativă, ultima având un ritm de evoluție mai încetinitǎ.

Mobilitatea articulară este crescută, scheletul este încă format într-un procent ridicat de

țesut cartilaginos. Din acest motiv, (procesul de osificare nefiind finalizat), eforturile de intensitate crescută la nivelul membrelor inferioare, amortizarea insuficientă la aterizări, pot

conduce la platfus și deplasarea oaselor bazinului. Mobilitatea activă și pasivă a coloanei prezintă valori mai ridicate la nivel lombar și părții distale a zonei toracale, trenul inferior se

dezvoltă mai lent în privința forței de contracție.

Articulațiile sunt mult mai mobile la fete, ligamentele nu sunt încă suficient de rezistente

la acțiuni de tracțiune și răsucire, musculatura slab dezvoltată, osificarea incompletă sunt factori

predispozanți pentru apariția sau chiar accentuarea atitudinilor deficiente în special la nivelul

coloanei (lordoze, cifoze, scolioze), justificând și capacitatea scăzutǎ de efort în special în prima

parte a etapei. Accelerarea funcțiilor glandelor endocrine generează apariția caracterelor sexuale

secundare și instalarea pubertății mai rapid. Crește rezistența osoasă ca urmare a depunerii

sărurilor minerale, dar sunt de evitat mișcările bruște, violente, lipsite de coordonare și precizie

datorită insuficienței consolidării osteo-ligamentare și articulare Dacă există carențe de săruri

minerale atunci formarea țesutului osos va fi afectată.

La pubertate, musculatura conține foarte multă apă, iar fibrele musculare sunt puțin

bogate în proteine și grăsimi. Musculatura se dezvoltă mai mult în lungime și mai puțin în

grosime, aspect ce conduce la diminuarea forței relative (Fmax/G corporală). Din acest motiv,

dezvoltarea flexorilor și extensorilor devine prioritară în această etapă, datorită efectelor

favorabile manifestate pe termen lung.

Dacă rezistența ce trebuie învinsă nu este foarte mare, atunci lucrul mecanic efectuat

poate avea valori ridicate. Fluctuațiile înregistrate în privința evoluției forței musculare sunt

generate de transformările morfo-funcționale: schimbarea compoziției și structurii, creșterea

cantității de miozină, proteine și mitocondrii, creșterea numărului de fibre roșii și intermediare,

Întărirea aparatului osteo-ligamentar. Tonusul muscular mai redus favorizează mișcări de amplitudine în detrimentul celor de precizie. Creșterea în diametru a fibrelor musculare este mai intensă la fete între 11-12 ani iar la băieți între 13-15 ani.

Chiar dacă orientarea spațio-temporală și coordonarea mișcărilor sunt apropiate de calitatea mișcării adultului, dizarmoniile în creșterea segmentară conduc la mișcări nesigure și exagerate ca intensitate a contracției musculare. Valori scăzute se manifestă și la nivelul mobilității articulare și elasticității musculare, în special la băieți. Progresele înregistrate în prima parte a etapei în privința aparatului locomotor, constituie premise favorabile pentru dezvoltarea

capacității coordinative, momentul fiind denumit și vârsta îndemânării.

Cutia toracică rămâne în urmă ca dezvoltare, acest aspect manifestându-se și la nivelul

organelor interne, fiind cauze ce duc la adaptare insuficientă la solicitări intense. La băieți se

dezvoltă mai repede toracele și centura scapulo-humerală, iar la fete bazinul și centura pelviană.

La fete, acumularea de țesut adipos este mai puternică, dimensiunile transversale crescând mai

rapid. La băieți , laringele se dezvoltă mai puternic decât la fete. Plămânii sunt puțini rezistenți la efort și predispuși la îmbolnăviri, apar diferențele sexuale și se intensifică starea de excitabilitate nervoasă, tradusă în susceptibilitate și impulsivitate prea puțin controlată.

Exercițiile fizice nu pot compensa zestrea ereditară, ele neavând efecte puternice în ceea

ce privește sistemul de transport a oxigenului și metabolismul energetic, genetica fiind determinantă. Calitatea mișcărilor depinde și de analizatorii vestibulari și motori ce se dezvoltă la 12-13 ani, având loc maturizarea sectorului cortical al analizatorului motor. Se remarcă o explozie în dezvoltarea fetelor comparativ cu băieții, maturizarea și chiar unele performanțe (la viteză în special), putându-le fi favorabile, dar după 14 ani, cele mai bune performanțe le obțin băieții. Este o perioadă propice inițierii în tehnica ramurilor de sport, deprinderile motrice putând fi asimilate rapid datorită plasticității scoarței cerebrale. Capacitatea centrilor nervoși de a menține excitabilitatea ridicată timp îndelungat este scăzută. Mișcările utilizate pentru educarea aptitudinilor forță și viteză trebuie să fie stăpânite foarte bine din punct de vedere al tehnicii și să nu fie prea complexe.

Sistemul cardio-vascular are o evoluție constantă de scădere a valorilor F.C., care ajunge

de la valori de 90-100 p/min la începutul perioadei, în repaus, la valori de 82-88 p/min și chiar

mai scăzute la cei bine adaptați spre sfârșitul perioadei (bradicardie de repaus). Debitul cardiac

ajunge la 4-5 l/min în repaus și la 15-20 l/min în efort spre sfârșitul perioadei, dar lumenul

arterelor este mai scăzut decât la adulți. Datorită faptului că inima consumă mai multă energie,

oboseala se instalează repede iar eforturile de intensitate ridicată nu pot fi menținute mult timp.

Valori crescute ale transportului și utilizării oxigenului sunt înregistrate abia spre 17-18 ani (de

aici rezultă importanța gradării efortului fizic).

Datorită elasticității vaselor sangvine, valorile tensiunii arteriale sistolice (TAmax) și ale

celei diastolice (TAmin) sunt cifrate în jurul a 105, respectiv 72mm col Hg. Hemoglobina implicată în fixarea și transportul oxigenului este găsită în procent mai mare decât la adulți, iar

numărul de eritrocite este ridicat 4,5-5 mil/ml. Volumul sistolic este scăzut iar valorile frecvenței cardiace sunt crescute pentru a compensa acest aspect, viteza sângelui este crescută, pot apărea

tulburări circulatorii (aritmii și crize de hipertensiune). Creșterea volumului sistolic este diferențiată la băieți față de fete, aceștia prezentând valori superioare pe parcursul întregii perioade pubertare( la 14-15 ani băieții: 170-180 cm3 față de 120 cm3 la fete). La 13-14 ani,

grosimea pereților inimii se dublează față de cea existentă la naștere, volumul inimii crescând pe

baza hipertrofiei ventriculului stâng.

În privința actului respirator se remarcă o îmbunătățire constantă și substanțială a

oxigenării țesuturilor irigate în timpul efortului fizic, ca urmare a creșterii indicilor respiratori.

Cu toate acestea, capacitatea vitală (C.V.=V.C.+V.E.R.+V.I.R.) nu atinge valorile caracteristice

adulților. Valorile frecvenței respiratorii scad odată cu înaintarea în vârstă: 22 resp/min la 11 ani, 20 resp/min la 13 ani și 18 resp/min la 15 ani. Are loc o îmbunătățire a valorilor capacității vitale cu 250 ml/an la fete și cu 300 ml/an la băieți și chiar pot fi înregistrate creșteri de 400-500 ml/an în ultima fază a pubertății, ajungându-se de la valori de 1800-2000 ml la 11 ani, la valori de 3000-3300-3500 ml la 14-15 an.

Analizatorul kinestezic nu atinge încă nivelul superior de dezvoltare și cumulat cu centrul de greutate prea ridicat (datorat creșterii în lungime a corpului), nu permite un echilibru prea bun în acțiunile dinamice în special. Acest lucru poate fi asigurat prin dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare antagoniste, prin postura corectă și asimilarea unui ritm corect al mișcărilor.

Are loc adâncirea girusurilor la nivelul scoarței cerebrale și o creștere a fibrelor de asociație, ce asigură conexiuni multiple între diferite zone. Volumul creierului crește puțin, dar celulele corticale se diferențiază și perfecționează continuu, ceea ce permite prelucrarea rapidă a informațiilor. Datorită excitației ridicate la nivelul scoarței este ușurat efortul dinamic, ce conduce la solicitări ale celorlalte funcții implicate în efort. La intrarea în pubertate are loc

definitivarea configurației scoarței cerebrale, activitatea nervoasă superioară se îmbunătățește,

capacitatea intelectuală crește mult, elevul putând rezolva probleme din ce în ce mai complexe.

Dezvoltarea intelectuală cunoaște salturi spectaculoase, se dezvoltă operațiile gândirii (analiză, sinteză, comparație, abstractizare, generalizare), spiritul critic devine mai accentuat la 13-14 ani, învățarea fiind un proces complex mult mai elaborat, incluzând pe lângă latura cognitivă și dimensiunea afectivă. Crește capacitatea de concentrare a atenției voluntare, timpul cât aceasta poate fi menținută este din ce în ce mai mare (1,5-2 ore), în paralel cu distributivitatea atenției.

Se dezvoltă gândirea logică, capacitatea de a face raționamente, simțul critic, analiza detaliilor, înțelegerea relațiilor cauză-efect. Sunt totuși semnalate și întârzieri ale acestor procese, confuzia dintre relevant-irelevant, general-particular, principal-secundar.

Saltul în ceea ce privește gândirea duce la inversarea ponderii celor două sisteme de semnalizare spre sfârșitul perioadei (treapta logică dominǎ în detrimentul senzorialului). Începe afirmarea eu-lui, dorința de a obține un statut înalt, conștientizarea importanței și responsabilitǎții acțiunilor sale. Apar interesele, tendința de a epata prin comportament și originalitate, creativitatea se manifestă din plin. Sarcinile variate vor influența dezvoltarea intelectuală a elevilor, aceștia participând conștient și activ în demersul didactic.

Memoria cunoaște un salt important după 10 ani, fiind mai selectivă și înregistrând ușor

aspecte din domenii de interes personal (muzică, film, discipline de învățământ preferate), memorarea mecanică începe să fie înlocuită de învățarea creativă, logică, de rezolvarea originală a problemelor. Îmbunătățirea procesului de memorare are efecte benefice asupra randamentului școlar, eficientizând învățarea, inclusiv cea motrică. În corelație cu gândirea se dezvoltă și limbajul din punct de vedere cantitativ dar și calitativ (acesta este completat cu termeni științifici, tehnici, literari), devenind mai complex, sugestiv și nuanțat în funcție de situație. Crește debitul verbal și capacitatea de a relaționa (de la 60-90 cuvinte/minut la 70-120 cuvinte/minut). Se simte încercarea de integrare socială, de asumare sau depășire a statutului alocat.

Toate acumulările realizate constituie premisele pentru o evoluție favorabilă, la care mediul educațional (implicit educația fizică) contribuie. Prestarea sistematică a efortului fizic

poate contribui la compensarea reacțiilor agresive și necontrolate specifice vârstei, impunând o anumită conduită motrică. Apar manifestări reunite în „criza adolescenței” – comportament brutal în gestică și limbaj, dorința de a sparge barierele morale, explozia hormonală, asumarea riscurilor, acte de bravură – deseori inutile. Sunt intensificate dorința de independență, manifestarea personalității în formare, evidențierea propriului ego. Elevii au inițiative, dar crește și gradul de responsabilitate. Sensibilitatea sa crește, ca și necesitatea de socializare și manifestările puternice legate de atitudinea interogativă.

Creșterea sau scăderea încrederii în potențialul propriu înregistrează oscilații puternice în funcție de succes sau eșec, apar opoziția la interdicții din partea adulților, manifestări de

încăpățânare și reacții agresive. Interesul pentru imaginea de sine, pentru vestimentație și prestanță cresc, fetele depășind în această privință băieții. ﾎncep să se distingă grupuri de elevi, având ca principale criterii de diferențiere valorile comune, interesele, experiența sau afinitatea pentru un anumit domeniu. Fiecare grup poate suplini sau completa parțial atributele familiei, conferindu-le membrilor acceptare, înțelegere, recunoașterea valorii, membrii grupului având un anumit statut ierarhic și respectând anumite norme impuse de acesta.

Dezvoltarea somato-funcțională nu este dublată de aceeași evoluție a maturizării psihosociale (fenomen numit neotonie). Conduita elevilor nu se manifestă prin constanță, când disciplina devine prea severă. Apar stări de reverie, autonomie, neîndeplinirea integrală a atribuțiilor la școală și în familie. Orice sancționare brutală a acestor manifestări va fi exagerată și privită cu ostilitate, putând genera conflicte ce influențează comportamentul. Datorită acestui aspect, conducerea procesului didactic reclamă tact și măiestrie astfel încât implicarea elevilor în lecție să fie activă. Mai ales la nivelul eșalonului 10-12 ani se constată o eterogenitate și evoluții variate ale comportamentului motric și dezvoltării fizice.

Specialiștii evidențiazǎ discrepanța majoră între vârsta -cronologicăbiologică- psihologică-, aspect ce conduce la ideea necesității tratării diferențiate a elevilor de gimnaziu în procesul de dezvoltare a calitățiilor motrice. Este perioada marilor achiziții pe toate planurile, dorința de afirmare fiind transpusă în necesitatea de a se întrece. Dacă nu se acționează acum pentru capacitatea elevilor cu toate deprinderile, cunoștințele și aptitudinile motrice, concomitent cu formarea obișnuinței de prestare a efortului fizic, rezultatele viitoare vor fi exprimate în termeni negativi: sedentarism, obezitate, degenerare musculară, deficiențe fizice, afecțiuni organice și psihice. Acționarea ulterioară pentru compensarea sau vindecarea acestor efecte este în cele mai dese cazuri tardivă, datorită faptului că organismul este maturizat și acumulările–restructurările reclamă eforturi susținute și deseori ineficiente față de cele din etapa pubertară.

Procesul complex și dificil de dezvoltare a aptitudinilor motrice trebuie ancorat în noțiunea de întrecere, ce este considerată a fi trăsătura definitorie a acestei etape de vârstă, având rol de angrenare rapidă cu efecte asupra elevilor în cadrul lecțiilor. Utilizarea concursurilor, a jocurilor este necesară pentru ca elevii să se poată compara cu ceilalți, să-și testeze potențialul latent, să-și valorifice calitățile. Importanța mișcării la vârsta pubertară este decisivă pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural și social, pentru evoluția ulterioară a viitorului adult

Între 11-14 ani copilul parcurge o etapă deosebit de dinamică în creștere și dezvoltare, fiind perioada de încheiere a copilăriei și începerea transformărilor care duc la maturizare.

Procesele de creștere și dezvoltare somatică și sexuală sunt mai accentuate decât în perioada anterioară, în ansamblu. Asistăm la o etapă de accentuare a procesului de osificare în care toracele se dezvoltă accentuat.

Ligamentele și articulațiile sunt încă slab dezvoltate fiind puțin rezistente la tracțiuni și întinderi. Creșterea taliei și greutății cunoaște o alternanță sezonieră, cu maximul în perioada aprilie-iulie, când crește maximum, talia în restul anului crescând greutatea și ceilalți parametrii somatici (Fachini F.). Asistăm la o perioadă de modificări importante ale proporțiilor corporale și accentuare a dimorfismului sexual.

Fetele cresc mai repede (cl. VI-VII), iar băieții mai târziu (VII-VIII) și datorită acestor pusee, rezultă o înfățișare nearmonioasă (brațe lungi, piept îngust, picioare lungi etc.). Există pericolul unor deformări ale coloanei vertebrale.

Prin prelungirea segmentelor și a fibrelor musculare oboseala se instalează rapid în timpul efortului fizic, copiii având și o capacitate de coordonare scăzută. Spre sfârșitul perioadei la băieți, se dezvoltă musculatura, iar la fete încep depunerile de țesut adipos mai ales în jurul bazinului. Forța mușchilor flexori este mai mare decât cea a extensorilor.

Sistemul nervos cunoaște, la nivelul scoarței cerebrale, puține modificări, dar în aceasta își menține marea plasticitate. Predominantă este excitația, dar și inhibiția se dezvoltă rapid favorizând procesele de analiză și sinteză. Reflexele condiționate și stereotipurile devin mai stabile existând tendința de iradiere a proceselor de excitație totuși, aceasta făcând dificilă învățarea mișcărilor noi. Educația fizică și sportul sunt inestimabile din acest punct de vedere perfecționând procesele nervoase, sporind randamentul intelectual și fizic al copiilor.

Se înregistrează o creștere a funcției respiratorii dublată și de mărirea capacității vitale, a debitului respirator maximum și minimum care, sfârșitul perioadei, măresc capacitatea de efort și rezistența. Greutatea plămânilor este de 660 gr. la 12-13 ani (față de 1000 gr. la un adult). Capacitatea vitală atinge 3500 cm3.

Dezvoltarea aparatului cardio vascular se face în ritm lent, dar continuu existând diferențieri între băieți și fete. Există și o mare labilitate a funcționării aparatului cardio-vascular, care poate duce la dereglări funcționale. Volumul inimii crește mult față de dezvoltarea vaselor sanguine. Se mărește numărul globulelor roșii și cantitatea de hemoglobină din sânge. Valorile sistemului sistolic și debitul cardiac maxim sunt încă mult diferite față de adult. Viteza de creștere a volumului și greutății inimii este; minimă între 11-12 ani și maximă între 13-14 ani, greutatea fiind de 140 gr (în medie la 11 ani) și 220 gr. la 14 ani. Tabloul general al dezvoltării cunoaște ,,furtuna vegetativă". Prin acțiunea anabolizantă a hormonilor sexuali și prin apariția în sânge a unor metaboliți acizi, noi, care conduc la o hiperexcitabilitate cortico-viscerală marcată.

Dezvoltarea psihică.

Deși volumul creierului crește destul de puțin, circumvoluțiunile se adâncesc, mărind suprafața scoarței și numărul fibrelor de asociație, fiind sporită considerabil capacitatea de învățare.

Dezvoltarea psihică are, în această perioadă, un caracter complex și contradictoriu. Copiii se angajează cu entuziasm în diverse forme de activitate dezvoltându-și astfel aptitudinile și talentul.

Activitatea în colectiv are posibilitatea de a forma trăsături pozitive de caracter, acum formându-se spiritul de echipă, întrajutorarea, colegialitatea, toleranța etc.

Apar totodată și unele fenomene negative, în comportamentul vârstei, băieții având tendințe de supraapreciere, îngâmfare, spirit vindicativ, vedetism, iar fetele având tendințe de subestimare, demobilizare, lipsă de curaj și hotărâre etc..

Privindu-le în ansamblu și ținându-se seama de conținutul specific al activității de handbal, particularitățile enumerate mai sus călăuzesc spre necesitatea respectării la această vârstă a următoarelor norme metodice:

Poderea predării exercițiilor cade asupre dezvoltării îndemânării, concretizate în indicii sporiți de stăpânire a aparatului locomotor,în condiții variate de echilibru, întoarceri, opriri, ocoliri, etc, precum și în executarea corectă a principalelor procedee tehnice;

Cultivarea în toate împrejurările (antrenament,joc) a acționării rapide cu indici crescuți de viteză de reacție și de execuție;

Dezvoltarea rezistenței și a forței trebuie făcută cu preponderență, exercițiile fiind intotteauna succedatede peuze pentru refacerea capacității de muncă a organismului;

Ponderea organizării sub formă de joc a exercițiilor să fie judicios imbinate cu însușirea analitică și precisă a mecanismului de bază al principalelor procedee tehnice;

Dezvoltarea treptată a gândirii tactice, cunoscând că posibilitatea de abstractizare a copiilor sporește mai ales după 13 ani;

Organizarea exemplară a instruirii, în sensul asigurării caracterului său educativ;

Influențarea in toate împrejurările a activității handbalistice a dezvoltării trăsăturilor pozitive de caracter.

CAPITOLUL 2: METODOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU CERCETARE
2.1 Ipoteza/ipotezele lucrării 

Obiectul cercetării îl constituie procesul de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor și metodologia vizând educarea acesteia la nivelul clasei a VIII-a, în cadrul lecțiilor de educație fizică.

Ipoteza generală a cercetării a plecat de la premisa că dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor la gimnaziu (clasa a VIII-a) pe baza dozării diferențiate a efortului fizic va contribui la îmbunătățirea capacității de efort și a nivelului de pregătire fizică, facilitând realizarea obiectivelor cadru specifice claselor V-VIII și a componentelor modelului absolventului de gimnaziu.

Ipotezele specifice sunt:

I 1 Dacă în dezvoltarea forței la clasa a VIII-a se folosesc circuitele fiecare elev se va dezvolta armonios potrivit particularitățile sale de vârstă și individuale.

I2 Dacă se dozează diferențiat efortul fizic în dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor se îmbunătățește capacitatea de efort și nivelul de pregătire fizică al fiecărui elev.

2.2 Scopul lucrării 

Scopul cercetării îl constituie argumentarea științifică a eficienței procesului instructiv-educativ la educație fizică și perfecționarea pe baza dozării diferențiate a efortului fizic, orientat

spre dezvoltarea calităților motrice, mai ales a forței cu ajutorul circuitelor pe perioada ultimului an al ciclului gimnazial.

Obiectivele lucrării sunt: studierea și generalizarea datelor literaturii de specialitate privitoare la procesul de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor în lecția de educație fizică în ciclul gimnazial; aprecierea nivelului de dezvoltare a calităților motrice de bază, a formelor lor de manifestare precum și a calităților motrice combinate în gimnaziu; planificarea conținuturilor

(mijloace, metode) în vederea dezvoltării forței cu ajutorul circuitelor prin dozarea diferențiată a efortului fizic; argumentarea teoretică și experimentală a procesului de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor prin dozarea diferențiată a efortului fizic. Noutatea și originalitatea științifică este generată de: optimizarea tehnologiei de acționare vizând procesul de educare a calităților motrice, mai ales de educare a forței cu ajutorul circuitelor.

Valoarea teoretică constă în conceperea și argumentarea metodologiei de dezvoltare a

forței cu ajutorul circuitelor în planificarea pe unități de învățare distincte, aspecte complementare tehnologiei pregătirii fizice a elevilor la finalul pubertății.

2.3 Motivul/motivele temei de cercetare

  Principala caracteristică a elevilor o constituie o accentuată eterogenitate, ce îmbracă

aspecte extrem de diverse (dezvoltarea morfofuncțională, intelectuală, tip de temperament și

bineînțeles gradul de pregătire fizică – întâlnindu-se frecvent situații ce se plasează la extreme-).

La toate acestea se mai adaugă interesele și motivația, atitudinea față de disciplina educație

fizică, ce poate influența pozitiv sau negativ demersul cadrului didactic. Rezultă deci, necesitatea tratării diferențiate, concretizată și în dozarea diferențiată a efortului fizic pentru fiecare categorie de subiecți (slab pregătiți, nivel mediu și nivel înalt).

Transformarea tratării diferențiate din tendință în orientare metodologică se impune cu

necesitate mai ales ținând cont de faptul că elevii cu indicatori ridicați pentru fiecare calitate

motrică în parte sunt totuși excepție, subiecți ce excelează în performanță motrică pentru forță nefiind obligatoriu dotați la același nivel pentru viteză, îndemânare sau rezistență. Rezultă de aici complexitatea și dificultatea dozării diferențiate a efortului fizic în procesul de dezvoltare a calităților motrice, cu accent pe dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor, apărând în unele situații chiar nevoia de individualizare, greu sau aproape imposibil de realizat în lecția de educație fizică, fiind de fapt forma superioară a tratării diferențiate.

Prin dozarea diferențiată a efortului fizic în procesul de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor se evită plafonarea celor dotați și în același timp regresul sau incapacitatea de a face față a celor mai puțin înzestrați. Pentru fiecare eșalon valoric, planificarea mijloacelor alese, numărul de serii, numărul de repetări durata și natura pauzelor, metodele de instruire și baremul de evaluare pot fi altele. Aceste aspecte privesc realizarea unui ritm optim de lucru, fără a forța atingerea acelorași obiective, evitând apariția fenomenelor de oboseală latentă sau manifestă și prevenind abandonul concretizat în lipsă de interes sau refuzul de a se implica în activitate.

Dozarea diferențiată a efortului fizic prezintă note distincte de la o calitate motrică la alta

și are aspecte particulare pentru fiecare calitate motrică în parte, în funcție de locul acesteia în

cadrul sistemului de lecții (la început, la mijloc sau la final), aspecte reliefate în relația fluctuantă a principalilor parametri ai efortului. Exigențele tot mai crescute față de educația fizică în învățământul gimnazial sunt justificate luând în considerare că fără acționarea sistematică și continuă pe traseul dezvoltării calităților motrice prin dozarea diferențiată a efortului fizic, nu pot fi realizate acele acumulări de ordin cantitativ și calitativ, indispensabile unei evoluții ulterioare a elevului ca tot unitar, aspect ce constituie principala motivație în alegerea temei de cercetare.

Am considerat că problematica dezvoltării calităților motrice în învățământul gimnazial pe baza dozării diferențiate a efortului fizic nu este tratatǎ exhaustiv în literatura de specialitate, existând premise de optimizare în perspectivă a acestui proces, prin noi investigații.

Problema științifică actuală de importanță majoră în domeniu soluționată o constituie folosirea insuficientă a unor forme diversificate de exersare în procesul de educare a forței cu ajutorul circuitelor, ce ar permite îmbunătățirea vizibilă a indicatorilor pregătirii fizice, în

condițiile în care lucrul frontal utilizat preponderent conduce în majoritatea cazurilor la rezultate nesatisfăcătoare sub acest aspect.

2.4 Alegerea metodelor și a mijloacelor folosite în cercetare(metodele de cercetare,tehnicile, instrumentele descrise pe scurt) 

Cercetarea științifică realizată a făcut apel la următoarele metode:

Analiza literaturii științifico-metodice de specialitate

Ancheta pe bază de chestionar și interviu

Observația pedagogică

Metoda măsurătorilor și testărilor

Experimentul pedagogic

Metode statistico-matematice de reprezentare și interpretare a rezultatelor

Lucrările selectate pentru studiu sunt evidențiate de lista bibliografică ce reflectă o imagine cât mai fidelă a complexității problematicii studiate. Au fost studiate atât documentele primare – ce stabilesc o relație directă cu tema de cercetare – (cursuri de specialitate, manuale, rapoarte științifice, îndrumare, monografii, periodice, reviste și ziare) – teze de doctorat și licențe, lucrări publicate la sesiuni științifice, disertații, programele școlare, ghidurile metodologice de aplicare a programelor și a sistemului de evaluare, documente de planificare, etc., cât și documente secundare – ce prelucrează sintetic sau analitic conținutul documentelor primare (referate, sinteze, rezumate, enciclopedii, dicționare, etc). Consultarea a vizat și lucrări din domenii conexe (pedagogice, fiziologia efortului fizic, psihologie, teoria antrenamentului sportiv, etc.), pentru o viziune aprofundată a temei de cercetare. Studierea bibliografiei de specialitate (autori români și străini), precum și selectarea diferitelor materiale și analiza lor prin rețeaua Internet, au reprezentat preocupări constante pe întreaga perioadă a efectuării cercetărilor. Informațiile preluate și prelucrate au facilitat activitatea de cercetare în toate etapele acesteia (faza pregătitoare, experimentul de bază și interpretarea datelor obținute)

– Ancheta este considerată o variantă auxiliară a unei cercetări complexe, contribuind la întregirea datelor furnizate de celelalte metode. Ea recoltează motivații, opinii, obiceiuri sau părerea celor chestionați sau intervievați față de problematica studiată. Datorită acestor aspecte, principalul dezavantaj îl constituie gradul incert de obiectivitate a răspunsurilor primite de la cei abordați. Cu toate acestea, ea permite depistarea și înțelegerea anumitor aspecte particulare, subiective, neevidențiate de alte tehnici. (Exemplu: cauzele ce ar genera rezultatele obținute la testările de pregătire fizică, neimplicarea elevilor activ și conștient în efort, etc). În realizarea și aplicarea anchetei, sub formă de chestionar au fost respectate toate recomandările și indicațiile specialiștilor cu preocupări importante sub acest aspect . Majoritatea chestionarelor au fost completate prin corespondență și un număr mai redus au fost chestionare directe, aplicate individual și combinate cu metoda observației și interviul formal, numărul de cadre didactice incluse în investigație fiind de 48, din județe diferite. Au fost respectate toate etapele necesare desfășurării unei anchete:

stabilirea problematicii ce va fi abordată și a scopurilor urmărite

delimitarea (alegerea) eșantionului

pregătirea instrumentelor de anchetă și efectuarea anchetei pilot, urmată de ultimele

retușuri ale chestionarului în vederea stabilirii formatului final

efectuarea anchetei propriu-zise

colectarea, clasificarea și interpretarea rezultatelor

redactarea concluziilor finale.

Aspectele fundamentale urmărite prin chestionarul aplicat grupului de profesori au fost:

evidențierea importanței acordate aptitudinilor motrice în lecție;

relațiile dintre aptitudini și celelalte componente ale modelului;

abordarea tratării diferențiate;

carențele principale observate în procesul de educare a aptitudinilor;

modalități de îmbunătățire a demersului didactic și de eficientizare a activității;

principalele metode și mijloace abordate, etc.

Răspunsurile primite au permis înțelegerea realităților concrete în care se desfășoară procesul didactic, a nivelului de pregătire a elevilor, a calității bazei materiale, ușurând mult realizarea programei experimentale prin selecționarea unor mijloace în concordanță cu particularitățile elevilor și cu dotarea materială.

– Observația este o modalitate a cunoașterii științifice, bazându-se pe contemplarea metodică și intenționată a unui obiect, proces sau fenomen, pentru a-l descrie sau interpreta, fiind în esență primul moment al cercetării experimentale. Este atât o metodă de constatare, dar și de explorare a celor observate, presupunând o analiză sistematică a fenomenelor studiate, pentru a strânge informații relevante referitoare la acestea, fără a modifica (afecta) prin intervenția personală procesul didactic. Observația organizată (dirijată) are caracter sistematic, activ, selectiv și planificat, fiind realizată cu un anumit scop și menținând pe durata procesului în câmpul de observație doar aspectele esențiale, definitorii pentru fenomenele studiate. Important este ca datele obținute să fie notate în timpul sau imediat după observație, deoarece pauzele prea mari pot slăbi impresiile de moment și afecta datele înregistrate.

-S-au stabilit eșantioanele ce vor fi observate (adică grupele martor și experimentală) și dacă

alegerea lor este în concordanță cu finalitățile și condițiile cercetării;

-S-a definitivat perioada de realizare a cercetării și tipul de observație utilizat (cea longitudinală

presupune observarea unor grupuri de aceeași vârstă pe un anumit interval de timp);

-S-au realizat testările inițiale privind potențialul motric și măsurătorile în cadrul experimentului primar (constatativ), ce au furnizat informații viabile și pertinente privind modul de realizare și aplicare a programei propuse pe clasele experimentale în anul următor.

Prima etapă a observațiilor pedagogice a fost realizată în timpul experimentului constatativ în care s-au putut desprinde aspectele fundamentale ale activității în cadrul lecțiilor de educație fizică în gimnaziu, s-au înregistrat datele privind potențialul motric și aspectele legate de dezvoltarea fizică, date referitoare la formele de exersare, metodologie și mijloace, modul în care elevii răspund la stimulii incluși în programa experimentală, carențele în pregătire, atracția sau dezinteresul față de anumite teme, ponderea temelor din aptitudini, etc.

A doua etapă s-a bazat pe observațiile efectuate în lecțiile din cadrul programei experimentale– experimentul propriu-zis – activitatea fiind desfășurată în cadrul grupelor experimentale și martor. În urma observațiilor realizate, a reieșit faptul că programa propusă poate fi aplicată cu succes în lecții fără a afecta celelalte elemente ale planificării anuale – ba din contră – fiind o pârghie importantă în realizarea cu succes a acestora, reprezentând astfel o modalitate de eficientizare a procesului didactic în integralitatea sa.

– Testele la care au fost supuși elevii grupelor martor și experimentată au vizat două categorii de indici:

a) indicatori morfofuncționali (7 teste);

b) indicatori ai gradului de dezvoltare a aptitudinilor motrice(19 probe)

a) Indicatorii morfofuncționali:

1.Masa (Greutatea corporală) – este exprimată în kilograme și grame. Acest indicator este influențat de o serie de factori (nutriție, metabolism, stare de sănătate, ereditate, regimul zilnic de viață, implicarea în activități fizice etc.). Raportată la talie, vârstă și sex, constituie un indicator al stării de sănătate. A fost determinată cu cântarul medical.

2.Talia (înălțimea corporală sau statura): reflectă distanța dintre tălpi și creștetul capului (vertex), măsurată în poziția fundamentală stând, fără încălțăminte. Este determinată cu taliometrul sau o tijă gradată în metri, centimetri și milimetri, fiind condiționată genetic.

3.Bustul – se determină cu taliometrul, în acest caz subiectul fiind în poziția așezat, cu șezutul și spatele lipit de tija taliometrului.

4.Indicele Adrian Ionescu(I.A.I.): reprezintă diferența dintre bust si jumătatea taliei, fiind un indicator al proporționalității.

5. Elasticitatea toracică: se măsoară prin diferența dintre perimetrul toracic în inspirație și expirație maximă-cu banda metrică dispusă circular, trecând pe sub vârful omoplaților (în spate)

și baza apendicelui xifoid (în față) la băieți și tot pe sub vârful omoplaților (în spate) și nivelul articulației coastei a IV-a cu sternul (în față) la fete.

6.Capacitatea vitală (spirometria sau indicele de ventilație al plămânilor), se determină cu ajutorul spirometrului. Se măsoară în centimetri cubi (cm3) și reprezintă cantitatea de aer ce poate fi expirată forțat în aparat, după ce a fost realizată o inspirație forțată. Este în esență o

sumă de trei volume: Cv = VC+ VIR+VER (volumul curent + volumul inspirator de rezervă +

volumul expirator de rezervă).

7.Proba Ruffier (test de evaluare a condiției fizice – fitness), urmărește reacția frecvenței cardiace în trei momente: repaus (în poziția șezând), după un efort standard (30 genuflexiuni în 45 secunde) și în perioada de revenire.Subiectului i se va înregistra prima valoare a frecvenței cardiace în repaus (șezând), pe 15 secunde (P1). Urmează efectuarea efortului de 30 genuflexiuni în 45 secunde și înregistrarea P2 tot pe 15 secunde, post-efort, după așezarea rapidă pe scaun.

După încă 30 secunde, deci în secundele 45-60 post-efort se înregistrează și P3.

Interpretarea rezultatelor este următoarea:

– valori negative – adaptare foarte bună;

– valori între 0-5 – adaptare bună;

– valori între 5-10 – adaptare medie;

– valori între 10-15 – adaptare slabă;

– valori >15 – adaptare foarte slabă (nesatisfăcătoare).

b) Indicatorii pregătirii fizice:

1.Flotări: din poziția culcat facial, sprijin pe palme și vârful picioarelor, corpul întins, privirea înainte, îndoirea brațelor până la apropierea pieptului de sol și revenire în poziția inițială. Se înregistrează numărul de execuții (Probă S.N.S.E.)

2.Menținut în atârnat cu brațele îndoite la o bară, priza în pronație sau supinație, palmele depărtate la lățimea umerilor. Examinatorul îi ajută să se ridice până când bărbia depășește nivelul barei. Se păstrează poziția respectivă cât mai mult timp, fără să se sprijine bărbia de bară. Cronometrul se pornește atunci când subiectul nesusținut are bărbia deasupra barei și se oprește când poziția nu mai poate fi susținută. Se poate utiliza o bancă sau ladă pentru a ajunge mai ușor la bară. Este de evitat balansarea corpului. Timpul se exprimă în secunde și zecimi de secundă. (Test Eurofit)

3.Aruncarea mingii de oinǎ: se efectuează de pe loc, fiind un indicator al forței explozive. Se

acordă două încercări pentru fiecare subiect, înregistrându-se rezultatul cel mai bun. Se exprimă în metri (Probă S.N.S.E.)

4.Dinamometria manuală. Din poziția stând, elevul ține dinamometrul în mâna puternică

(îndemânatică), brațul și mâna nefiind în contact cu corpul. Instrumentul se ține în prelungirea

antebrațului și în lungul coapsei sau brațul se poate duce în lateral, aparatul fiind strâns progresiv și continuu, menținând cel puțin două secunde. Se efectuează testul de două ori și se notează cel

mai bun rezultat. Rezultatele se exprimă în kilograme forță (Test Eurofit)

5.Ridicarea trunchiului din culcat dorsal contratimp (30”). Din culcat dorsal cu palmele la

ceafă, genunchii îndoiți la 900, tălpile fixate pe sol, ridicarea trunchiului atingând genunchii cu

coatele și revenire in poziția inițială. Palmele rămân la ceafă pe tot parcursul desfășurării probei.

Se înregistrează numărul de repetări. (Probă S.N.S.E. și Eurofit)

6.Ridicarea picioarelor din culcat dorsal contratimp (30”). Din culcat dorsal cu palmele la ceafă, executantul ridică picioarele întinse la verticală și revine în poziția inițială, fără lovirea solului. Se înregistrează numărul de repetări. (Probă S.N.S.E.)

7.Ridicarea trunchiului din culcat facial contratimp (30”). Din culcat facial cu brațele întinse în

prelungirea corpului, ținând un baston apucat la capete, picioarele fixate pe sol, ridicarea și

extensia trunchiului, cu capul și brațele peste nivelul băncii de gimnastică. Se înregistrează

numărul de repetări. (Probă S.N.S.E.)

8.Ridicarea bazinului din așezat contratimp (30”). Din așezat apropiat cu palmele sprijinite pe

sol înapoia bazinului, ridicarea bazinului cu corpul extins și capul pe spate (Fetele). Aceeași

mișcare, combinată cu ridicarea alternativă a picioarelor (Băieți) și revenire în poziția inițială. Se

înregistrează numărul de repetări. (Probă S.N.S.E.)

9.Săritura în lungime de pe loc. Din stând cu picioarele depărtate înapoia unei linii de plecare,

îndoirea genunchilor ducând brațele spre înainte la orizontală, săritură în lungime cu desprindere

de pe ambele picioare și aterizare fără pierderea echilibrului pe un marcaj realizat pe sol. Se

acordă două încercări, înregistrând-o pe cea mai bună. Se măsoară distanța de la vârfuri (linia de

plecare) până la primul punct de contact al călcâielor cu solul. (Probă S.N.S.E. și Eurofit).

10.Sărituri peste banca de gimnastică (30”). Stând lateral față de banca de gimnastică, sărituri

alternative cu desprindere pe ambele picioare peste banca de gimnastică. Se înregistrează

numărul de repetări. (Probă S.N.S.E.)

11.Naveta 5x10m. Se trasează două linii paralele la distanța de 10 m una față de cealaltă,

executantul fiind plasat înapoia uneia dintre linii. La semnal, executantul se deplasează cu viteză

maximă până la cealaltă linie pe care o depășește obligatoriu cu ambele tălpi, frânează, se

întoarce și revine rapid la prima linie. Se execută astfel cinci repetări, la ultima continuându-se

alergarea la final, fără a încetini. Testul se execută o singură dată. Timpul se exprimă în secunde.

Este necesar un sol și un echipament antiderapant. (Probă S.N.S.E.)

12.Alergarea de viteză pe 50 m. Se execută cu start din picioare în linie dreaptă și pe teren plat.

Cronometrul se pornește la mișcarea piciorului din spate. Se exprimă timpul în secunde și sutimi

de secundă (2 zecimale). (Probă S.N.S.E.)

13.Alergarea de rezistență (800 m – fete; 1000 m – băieți). Se execută pe distanțele prevăzute de

S.N.S.E. pentru ciclul gimnazial. Rezultatul se exprimă în minute și secunde. Nu este permisă

trecerea din alergare în mers sau oprirea (se consideră abandon). (Probă S.N.S.E.)

14.Mobilitatea scapulo-humerală. Din stând depărtat cu un baston ținut cu ambele mâini la

capete (palmele în pronație), brațele perfect întinse în fața trunchiului. Are loc ducerea brațelor

perfect întinse prin ridicarea deasupra capului spre înapoi, până când bastonul atinge bazinul.

Apoi mișcarea se efectuează în sens invers, revenindu-se la poziția inițială. Mișcarea se repetă

până când apropiind treptat palmele pe baston, aceasta nu mai poate fi realizată corect și cursiv.

Se măsoară și se înregistrează în centimetri distanța pe baston dintre palme de la ultima execuție

corectă (fără indoirea coatelor).

15.Mobilitatea coxo-femurală în plan sagital (antero-posterior). Din stând pe un suport cu

vârfurile picioarelor la marginea acestuia, are loc flexia (indoirea) trunchiului spre inainte cu

genunchii perfect întinși, cu alunecarea vârfurilor degetelor mâinilor pe o riglă cu gradația 0 în

sus și cu cea de 50 cm la nivelul suportului. Executantul încearcă să depășească cât mai mult

gradația sa. Poziția se menține 2 secunde, fără a fi permise arcuiri și se citește numărul de

centimetri ce se adaugă gradației 50 de la bază. Se acordă două încercări, înregistrându-se cea

mai bună.

– Testul „Atinge plăcile” măsoară coordonarea în regim de viteză.

– Proba Matorin evaluează coordonarea generală.

– Testul Flamingo (Echilibrul static) (1minut) măsoară timpul cât se păstrează echilibrul

pe parcursul unui minutului respectiv, după ce se întrerupe contactul cu examinatorul.

– Testul în pătrat -pentru echilibru dinamic, agilitate și orientare spațio-temporală.

– Experimentul pedagogic presupune introducerea unei variabile independente (variabile-

stimul) în cadrul procesului desfășurat, ce va atrage reacții de răspuns (variabile dependente sau

de răspuns) din partea celor implicați (variabile-subiect).

Descrierea testelor aplicate în cercetare 

Testul „Atinge plăcile” măsoară coordonarea în regim de viteză. Stând depărtat în fața

unei mese pe care sunt așezate plăcile. O mână se așează în centrul plăcii dreptunghiulare (20 x 10 cm). Cu cealaltă mână (mâna îndemânatică) se efectuează o mișcare de ducere rapidă și alternativă între cele două discuri (20 cm diametru – plasate la 40 cm distanță de axul mesei). Mișcarea se face pe deasupra mâinii aflate în centru, discurile fiind atinse de fiecare dată, pe parcursul a 25 de cicluri (deci 50 de contacte succesive). Este important ca înălțimea mesei să nu depășească nivelul zonei ombilicale și ca subiectul să facă o încercare înainte pentru a alege mâna cu care va executa testul. Se recomandă existența a doi examinatori (unul cronometrează, celălalt numără). Dacă un disc nu este atins, atunci se adaugă o execuție

suplimentară. Sunt două încercări, cea mai bună înregistrându-se. Se poate începe testul cu

atingerea oricărui disc (A sau B) (Test Eurofit)

Proba Matorin. Evaluează coordonarea generală, constând în efectuarea unei sărituri cu

desprindere de pe loc, urmată de cât mai multe rotații în jurul axului longitudinal al corpului.

Subiectul este așezat cu fața spre nord, cu picioarele lipite de o parte și de o alta a unei linii de 35

cm trasate pe direcția N-S. Sunt efectuate sărituri cu rotație spre stânga și apoi spre dreapta,

înregistrându-se valorile realizate în ambele direcții.

Măsurătorile se fac cu ajutorul busolei, pentru o săritură, valorile fiind exprimate prin

următoarele grade de apreciere:

< 1800 – insuficient

180 – 2700 – suficient

271 – 3600 – bine

> 3600 – foarte bine.

Testul Flamingo (Echilibrul static) (1minut). Stând pe piciorul de bază in axa longitudinală a

bârnei (lungime 50cm, înălțime 4cm, lățime 5cm), piciorul fiind desculț sau în șosetă, celălalt

picior îndoit din articulația genunchiului și apucat de gleznă cu mâna de aceeași parte. Brațul

liber este ridicat înainte (poziția unui Flamingo) îndoit din articulația cotului, se sprijină de brațul

examinatorului și are rol în menținerea echilibrului. Se măsoară timpul cât se păstrează echilibrul

pe parcursul minutului respectiv, după ce se întrerupe contactul cu examinatorul. Nici o parte a

corpului nu trebuie să ia contact cu solul iar piciorul îndoit trebuie menținut în poziția respectivă.

Orice greșeală de acest fel se penalizează cu un punct, execuția fiind întreruptă și apoi reluată,

până la finalizarea minutului, acordat. Cu cât numărul de încercări necesare pe parcursul

minutului respectiv este mai redus, rezultatul este mai bun (deci un număr scăzut de puncte este

un rezultat favorabil). Cronometrul este oprit după fiecare greșeală sau dezechilibrare, acesta

repornind după reluarea poziției. Dacă un elev greșește de 15 ori în primele 30” el nu este

capabil să efectueze testul și va fi întrerupt și notat astfel. (Test Eurofit)

Testul în pătrat (pentru echilibru dinamic, agilitate și orientare spațio-temporală). Sunt trasate

9 pătrate în interiorul unuia mai mare, (cu latura de 90 cm) iar pe laturile opuse sunt dispuse alte

două cu aceleași dimensiuni. Subiecții plasați în pătratul 0 vor executa sărituri pe ambele

picioare conform numerotării, cât mai rapid, în pătrățelele respective fără a omite nici unul sau a

călca liniile. Se înregistrează timpul necesar parcurgerii, fiecare eroare penalizându-se cu câte 2

secunde.

Experimentul pedagogic presupune introducerea unei variabile independente (variabile-

stimul) în cadrul procesului desfășurat, ce va atrage reacții de răspuns (variabile dependente sau

de răspuns) din partea celor implicați (variabile-subiect). În cazul de față, experimentul a presupus introducerea unei programe bazate pe dozarea diferențiată a efortului fizic în procesul

de educare a aptitudinilor motrice în gimnaziu și pe dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor (clasa a VIII-a), răspunsurile subiecților, concretizate în adaptarea la efort și rezultatele superioare înregistrate la probele de control, permițând verificarea și confirmarea ipotezei de lucru.

Orice experiment presupune crearea unei situații noi prin implementarea unor modificări la nivelul unui factor (ce constituie obiectul cercetării), restul factorilor (condițiilor), rămânând nealterate (la fel ca în cazul activității standard – grupa martor). În acest mod se evidențiază acțiunea (influența factorului modificat) asupra rezultatelor întregului proces. Pentru realizarea sa s-au constituit două grupe a câte 30 de elevi (grupa martor), respectiv 30 de elevi (grupa experimentală), la nivelul clasei a VIII-a, ambele fiind realizate la Școala _____________. Baza materială a unității de învățământ (aer liber și interior, instalațiile și materialele sportive) sunt corespunzătoare calitativ și cantitativ pentru exercitarea demersului didactic și asigură condiții optime de realizare a experimentului propus prin implementarea programei special elaborate. Eșantioanele selectate sunt reprezentative, prezentând o varietate de aspecte caracteristice etapei pubertare (vârstă, sex, pregătire fizică, dezvoltare fizică, etc).

Experimentul a fost împărțit în trei faze distincte:

-prima fază – experimentul constatativ- s-a efectuat pe eșantionul de elevi de clasa a VIII-a, scindat în lot experimental și martor, urmărindu-se testarea elevilor respectivi din punct de vedere antropometric, motric, prin reacțiile la noile mijloace propuse, etc. Toate datele obținute au permis alegerea celor mai eficiente mijloace de educare a aptitudinilor motrice, de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor, a formelor de organizare, a numărului de cicluri de lecții și a mărimii acestora, a plasamentului lor, a probelor de control, a dozării efortului, a stabilirii mărimii grupelor valorice, a sarcinilor ce revin conducătorului de grupă, a cuplării temelor, a creșterii interesului elevilor, a timpului alocat temelor, etc.

-a doua fază s-a axat pe experimentul de bază (formativ sau propriu-zis) ce a permis evaluarea eficienței programei de pregătire propuse, orientată spre dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor la nivelul clasei a VIII-a, în baza lucrului diferențiat pe grupe de nivel valoric.

– a treia fază s-a concretizat în interpretarea rezultatelor și formularea concluziilor.

CAPITOLUL 3: ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII: 
3.1 Subiecții supuși cercetării 

Pentru realizarea acestei cercetări am folosit două grupe a câte 30 de elevi (grupa martor), respectiv 30 de elevi (grupa experimentală), la nivelul clasei a VIII-a, ambele fiind de la Școala _____________. Baza materială a unității de învățământ (aer liber și interior, instalațiile și materialele sportive) sunt corespunzătoare calitativ și cantitativ pentru exercitarea demersului didactic și asigură condiții optime de realizare a experimentului propus prin implementarea programei special elaborate. Loturile selectate sunt reprezentative pentru învățământul românesc de masă, nefiind selecționați pe baza unor probe, ci aleatoriu, prezentând o varietate de aspecte caracteristice etapei pubertare (vârstă, sex, pregătire fizică, dezvoltare fizică, etc).

3.2 Locul,timpul și condițiile ambianței în care s-a efectuat cercetarea 

Cercetarea s-a desfășurat în anul școlar 2010-2011, la Școala_____________ Această unitate școlară are sală de sport, materiale sportive suficiente și un teren de sport bine dotat. Deci condițiile materiale sunt corespunzătoare desfășurării acestui demers.

3.3 Etapele cercetării 

La începutul experimentului, după ce am studiat materialul bibliografic necesar, am stabilit ipotezele, obiectivele, subiecții și etapele de desfășurare a cercetării. Prima etapă este cea constatativă în care a trebuit să testez performanțele subiecților. Ea s-a desfășurat în lunile septembrie-octombrie, 2010. A urmat etapa experimentală propriu-zisă în care am introdus variabila- circuitele, ca metodă pentru dezvoltarea forței. În final a urmat etapa a treia în care am evaluat rezultatele cercetării, am interpretat datele obținute și am tras concluzii comparând datele, analizând rezultatele.

3.4 Sarcinile cercetării 

Mi-am propus prin studiu experimental să rezolv următoarele:

– să evidențiez ca metodele și mijloacele folosite în cadrul lecției să contribuie la dezvoltarea forței;

– să arăt că există o independență între indici de dezvoltare a forței și eficiența unor deprinderi motrice de bază și specifice a unor ramuri sportive în structura căreia forța constituie unul dintre parametri de bază (exemplu: săritura de pe loc și detenta pe verticală);

– să selecționez mijloacele ce pot fi utilizate în lecție având în vedere specialitățile impuse de acestea ;

– să sistematizez și să dozez aceste mijloace în vederea creșterii eficienței lor în lecție;

– odată cu dezvoltarea forței se aliniază implicit și celelalte calități motrice.

Plecând de la premizele arătate mai sus privind optimizarea lecțiilor de educație fizică, respectând programa școlară sub aspectul dinamicii și complexități efortului de-a lungul unui ciclu anual, am stabilit și alte sarcini printre care aș putea menționa: stabilirea probelor de control și a măsurătorilor care împreună să dea o imagine de ansamblu asupra gradului de pregătire atletică a elevilor, gradul de pregătire fizică multilaterală și asupra dezvoltării somatice.

Odată stabilită bateria de teste, următoarele sarcini ce trebuie rezolvate constau în:

– stabilirea profilului motric și somatic al subiecților cercetării;

– prelucrarea datelor (rezultatelor) inițiale și finale ;

– interpretarea datelor inițiale și finale;

– recomandări metodice legate de metode și mijloace pentru dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor și programarea lor pe parcursul unui an de studiu.

3.5 Rezultatele și interpretarea datelor (preliminarii)

– Aspecte privind evoluția indicilor antropometrici.

– Talia.

Valorile medii inițiale ale grupei experimentale se încadrează în media statistică pe țară în schimb la grupa martor acestea sunt cu 3 cm sub aceasta.

Comparativ grupa experimentală are un avans mediu încă din testarea inițială de 3 cm fața de grupa martor.

În testarea inițială media minimă o înregistrează grupa martor de 137 cm, iar media maximă este atinsă de grupa experimentală 140 – 141 cm. Valorile medii înregistrate se încadrează în mediile pe țară.

Înregistrând creșterile înregistrate la clasa a VIII-a se constată următoarele:

Elevii din grupa experimentală au o talie de 166 cm, realizând o creștere de 26 cm, cu 14 cm peste media pe țară, aceasta fiind de 152 cm;

Elevii din grupa martor au o talie de 157 cm, realizând o creștere de 20 cm, cu 5 cm peste media pe țară.

Evoluția taliei este reprezentată cifric în tabele.

– Greutatea.

Dacă în testările inițiale existau, în medie, diferențe între grupa experimentală și grupa martor de aproximativ 2 kg, la testarea finală aceste diferențe se cifrează la aproximativ 8 kg în favoarea grupei experimentale și ca o consecință a diferențelor înregistrate la talie.

Comparând greutățile medii ale grupei experimentale și grupei martor cu media statistică pe țară a copiilor din mediul urban se constată că ambele grupe sunt cifric aproape de aceasta.

Grupa experimentală coincide la greutate, datorită faptului ca băieții sunt bine clădiți din punct de vedere fizic comparativ cu grupa martor care are cu aproximativ 2 kg sub medie. Această lucrare se contrazice puțin din cauză că elevii sunt mici ca statură, în schimb sunt și elevi supraponderali care compensează lipsa de înălțime generală a grupei, fapt care se va constata și la măsurătorile perimetrului toracic.

– Perimetrul toracic.

Acest indice funcțional și morfologic înregistrează la ambele grupe o încadrare (clasa a V-a) a valorii apropiate de media pe țară.

La grupa experimentală datorită faptului că elevii înalți au o talie destul de mare pentru această vârstă, indicele este mai mic cu 1 cm, în schimb la grupa martor este cu 2 kg peste medie. Explicația este aceeași ca și la precedentul indice antropometric.

Evoluția indicilor privind perimetrul toracic este reprezentată în tabele.

În finalul acestui capitol trebuie să menționez că elevii au avut o creștere normală și dezvoltarea armonioasă din punct de vedere somatic fiind integrați în mediile statistice pe țară cu o ușoară dar semnificativă diferențiere a grupei experimentale.

– Aspectele privind evoluția indicilor Dezvoltarea Calităților Motrice de bază (probe S.U.V.A.)

Prin probele S.U.V.A. putem verifica evoluția indicilor dezvoltării calităților motrice.

Raportat la baremurile stabilite prin programa școlară, evoluția indicilor de viteză, forță, îndemânare, se reprezintă pe o linie ascendentă. În continuare voi prezenta evoluția rezultatelor pe calități la ambele grupe, experimentală și martor, atât la testările inițiale, cât și la cele finale.

Viteza – Forța.

Exprimată prin proba de alergare de 50 m plat viteză medie a grupei experimentale nu este semnificativ diferențiată, în cadrul testărilor inițiale de cea martor. La testarea finală această diferențiere se accentuează. Dacă grupa martor, realizează la testarea inițială 9,1 sec și la cea finală 8,4 sec, grupa experimentală realizează 8,6 sec la testarea inițială și 7,3 sec la testarea finală. Diferența la testarea inițială este de 0,5 sec, la cea finală este de 1,1 sec.

Raportat la baremurile școlare sub 8,4 sec pentru nota 10, media grupei experimentale este cu mult peste nota 10, iar grupa martor, se situează la nivelul notei 8.

Calitatea motrică, forța, este testată prin probele de aruncarea mingii de oină – forța explozivă a brațului – și săritura în lungime de pe loc – forța membrelor inferioare.

La aruncarea mingii de oină valorile testărilor inițiale sunt următoarele: grupa martor realizează 21,1 m, cea experimentală 25,1 m, diferența fiind de 4 m. La testările finale grupa martor realizează 28 m, grupa experimentală 36 m, diferența fiind de 8 m.

Evoluția se prezintă ascendent pentru ambele grupe cu un avans de 8 m în favoarea grupei experimentale.

Raportat la baremurile programei școlare, ambele grupe au rezultate peste nivelul notei 10 (27 m). Este o probă la care băieții obțin în general cu ușurință nota maximă, datorită unei mai bune coordonări și forței brațului.

La săritura în lungime de pe loc, intervine forța în regim de viteză denumită și forța explozivă. Valorile testărilor se prezintă astfel:

La testările inițiale, grupa martor realizează 1,38 m, cea experimentală 1,46 m diferența fiind de 8 cm;

La testările finale grupa martor realizează 1,64 m, în timp ce grupa experimentală 2,03 m, diferența fiind de 39 cm.

La ambele grupe se constată o creștere între cele două testări, grupa martor progresând cu 0,26 m, cea experimentală progresând cu 0,57 m.

Raportat la programa școlară rezultatele obținute se situează la nivelul notei 10 la grupa experimentală și la nivelul notei 5 la grupa martor (menționez ca nota 10 este peste 1,79 m).

Îndemânarea și calitățile motrice.

Testarea s-a făcut la proba „Naveta” deși această probă nu este semnificativă pentru îndemânare, este o probă combinată care presupune viteză de execuție, de deplasare, rezistență în regim de viteză. Testarea inițială sa făcut în clasa a V-a, când deprinderea de alergare nu era consolidată, elevii având deprinderi greșite. Rezultatele obținute sunt de 28,5 sec la grupa martor la testarea inițială și de 25,6 sec la cea finală. Reiese că viteza de deplasare ajunge de la 2,8 m/sec la 3,1 m/sec, progresul fiind de 0,30 m/sec.

La grupa experimentală, la testarea inițială s-au obținut 26,3 sec, la cea finală 23,9 sec. viteza de deplasare la această grupă este de 3,04 m/sec la testarea inițială și de 3,34 m/sec la cea finală.

La ambele grupe se observă un progres atât la timpul realizat cât și la deplasare, diferențele fiind la testarea finală de 1,7 sec la timp și de 0,24 sec la viteza de deplasare.

Progresul se realizează pe seama perfecționării alergării cât și a creșterii capacității de efort.

Rezistența

Calitatea motrică rezistența se apreciază prin proba de alergare pe distanța de 1000 m clasa a VIII-a. Pentru a avea termeni de comparație mă refer la analiza rezultatelor la testările inițială și finale.

Grupa martor a realizat la începutul clasei a VIII-a media de 4,31 min, grupa experimentală de 3,43 min. Diferența dintre ele fiind de 0,48 min. La testările finale efectuate cum am mai amintit pe aceeași distanță în clasa a VIII-a, semestrul al II-lea, am obținut 4,05 min. grupa martor și 3,06 min. grupa experimentală. Diferența dintre rezultate fiind de 0,59 min.

Și această calitatea a avut o evoluție ascendentă, elevii ambelor grupe și-au îmbunătățit capacitatea de efort. Progresul realizat de grupa martor este de 0,26 min, cel realizat de grupa experimentală este de 0,37 min.

Raportat la baremele S.U.V.A. rezultatele grupei martor se realizează la nivelul notei 6, cel al grupei experimentale la nota 10 (3,25 min.).

 Prelucrare statistico-matematica și interpretare

Parametri statistici prin care am caracterizat tendința fenomenului cercetat au fost: media aritmetică, abaterea standard, valoarea maximă, valoarea minimă, amplitudinea împrăștierii datelor, coeficientul de variabilitate.

În urma calculelor efectuate am centralizat rezultatele în tabele pentru fiecare proba în parte și am calculat diferențele între testări pentru a determina progresul realizat de fiecare grupă. Am calculat diferențele între mediile realizate de eșantioanele de experiment și eșantioanele de control. Am aplicat testul Student pentru a arăta dacă există diferențe semnificative între eșantioanele de experiment și cele de control la testarea finală. Am calculat progresul în valoare absolută și în procente, pentru fiecare subiect în parte, la toate probele de control susținute. Am calculat, de asemenea, progresul realizat de fiecare eșantion în valoare absolută și în procente, precum și diferențele dintre eșantioane.

Tabelul 1. Capacitatea funcțională – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 1 Capacitatea funcțională – băieți

Tabelul 2. Capacitatea funcțională – fete (D = T2 – T1)

Grafic 2 Capacitatea funcțională – fete

La eșantioanele de experiment mediile aritmetice sunt superioare celor de control, atât la fete cât și la băieți, diferențele fiind semnificative la toți parametri, excepție făcând puterea maximă anaerobă la fete. Acest parametru nu este semnificativ în cazul subiecților de sex feminin, o cauză fiind masă corporală care intră în formula de calcul.

Tabelul 3. Probe motrice generale – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 3 Probe motrice generale – băieți

Tabelul 4. Probe motrice generale – fete (D = T2 – T1)

Grafic 4 Probe motrice generale – fete

Tabelul 5. Probe motrice specifice – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 5 Probe motrice specifice – băieți

Tabelul 6. Probe motrice specifice – fete (D = T2 – T1)

Grafic 6 Probe motrice specifice – fete

Eșantioanele de experiment sunt superioare celor de control la toți parametrii motrici, diferențele dintre mediile aritmetice la testarea finală fiind evidente pentru pragul de semnificație de 1% sau 5%.

Traseele aplicative școlare aplicate în cadrul procesului de instruire la eșantioanele de experiment au îmbogățit bagajul de priceperi motrice într-o măsură mai mare decât mijloacele aplicate la eșantioanele de control. Pentru toți parametrii motrici, se infirma ipoteză de nul și se confirmă ipoteză de cercetare.

În urma calculării coeficientului de corelație simplă, se constată că există o legătură puternică între notele obținute la cele 4 module și nota obținută la traseul aplicativ școlar (r > 0,75). Acest coeficient s-a calculat pentru datele de la testarea finală.

Testele psihologice aplicate (Praga, Bourdon) arată că mediile aritmetice la cele două eșantioane de experiment, la testarea finală, diferă semnificativ față de eșantioanele de control, fiind infirmată ipoteză de nul.

Tabelul 7. Teste psihologice – băieți (D3= T2 – T1)

Grafic 7 Teste psihologice – băieți

Tabelul 8. Teste psihologice – fete (D3 = T4 – T1)

Grafic 8 Teste psihologice – fete

Ca urmare a analizării probelor și testelor inițiale s-a trecut la etapa de experiment propriu-zis, etapă care s-a desfășurat în perioada octombrie, 2010- mai, 2011 cu elevii clase experimentale.

Mai întâi s-a alcătuit circuitul, numărul de stații, succesiunea lor, s-a testat inițial numărul maxim de repetări al fiecărui jucător și s-au măsurat tot inițial parametrii somatici considerați a fi necesari în interpretarea rezultatelor; s-a stabilit dozarea pentru fiecare jucător prin formula amintită la partea teoretică a lucrării, rata de creștere stabilindu-se în funcție de particularitățile fiecăruia; s-au efectuat două antrenamente pentru învățarea exercițiilor și a ordinii lor în stații, circuitul efectuându-se de două ori la fiecare antrenament cu o pauză de trei minute, urmărindu-se totodată și calitatea execuției fiecărui exercițiu; s-a aplicat circuitul timp de șapte luni, dintre care două săptămâni în perioada de tranziție de două ori pe zi (ora 9 și 18), perioadă în care n-au fost planificate alte antrenamente, trei săptămâni în perioada de pregătire generală (dintre care una de cantonament centralizat la munte), o dată pe zi pe lângă celelalte metode din antrenament și două săptămâni, în perioada de pregătire specifică tot odată pe zi; înregistrarea finală a parametrilor somatici și a numărului maxim de repetări al fiecărui jucător la exercițiile din cadrul "stațiilor" din circuit; compararea și interpretarea rezultatelor celor două testări, inițială și finală, în decursul perioadei de aplicare a circuitului, precum și a parametrilor somatici ; formularea concluziilor și a propunerilor.

Variabila aplicată la clasa experiment a fost dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor.

Stații

SISTEMELE DE ACȚIONARE

1 P.I.-culcat înainte cu palmele sprijinite pe sol la nivelul pieptului: întinderea și îndoirea bratelor- (flotări).

2 P.I. – stând ghemuit: – sărituri în înălțime imitând lovirea mingii cu capul.

3 P.I. – culcat dorsal: ridicare în echer.

4 P.I. – culcat înainte cu palmele sprijinite pe sol la nivelul pieptului:- extensia trunchiului prin întinderea brațelor.

5 P.I. – culcat înainte cu palmele sprijinite pe sol la nivelul pieptului:- întinderea și îndoirea brațelor (flotări) cu ridicarea alternativă a unui picior

6 P.I. – stând costal față de bancă de gimnastică:- sărituri pe ambele picioare de o parte și de alta a băncii.

7 P.I. – culcat dorsal mâini la ceafă:- ridicarea picioarelor la 90 grade, menținere 5,revenire în culcat dorsal, s.a.m.d.

8 P.I. – stând:-cadere înainte în sprijin pe palme, sărituri în ghemuit urmată de săritură cu extensie după care se reia.

9 P.I. – stând:- pas săltat pe loc.

Rezultate înregistrate și interpretarea acestora.

Grafic 9 Grafic reprezentând mediile între ce le 2 testări la toate stațiile

Comparând timpul calculat cu timpul din tabel la pragul de semnificație P=0,05, se observă că diferențele dintre cele două medii ale t i și t f la toate stațiile din circuit sunt semnificative:

stația 1 – progresul realizat este de 30,37 % (diferența de 14,31);

stația 2 – progresul realizat este de 24 % (diferența de 10);

stația 3 – progresul realizat este de 14,37 % (diferența de 6,18);

stația 4 – progresul realizat este de 33,81 % (diferența de 11,87);

stația 5 – progresul realizat este de 18,37 % (diferența de 8,31);

stația 6 – progresul realizat este de 38,CĂPut!' % (diferența de 1,61);

stația 7 – progresul realizat este de 16,68 % (diferența de 7,25);

stația 8 – progresul realizat este de 15,25 % (diferența de 6,56);

stația 9 – progresul realizat este de 44,69 % (diferența de 1,52).

Concluzii

1. În urma interpretării rezultatelor se observă că diferențele între mediile de la testările inițiale și finale sunt reprezentative la toate stațiile, de aceea se poate afirma că aplicarea circuitului în perioadele amintite își găsește eficienta.

2. Astfel în perioada de tranziție s-a menținut tonusul muscular, datorită aplicării circuitului iar în perioada pregătitoare s-a îmbunătățit forța generală. Au crescut și perimetrele la braț, coapsa și gamba, nesemnificativ însă, ținând cont de perioadă scurtă în care s-a aplicat circuitul.

3. Dacă în urma aplicării circuitului o perioadă de timp stabilită se îmbunătățește numărul maxim de repetări atunci se v-a mari dozarea jucătorilor.

4. Experimentul longitudinal aplicat, ar trebui repetat și pe alte grupe de sportivi, așa cum s-a dovedit în urma cercetărilor riguroase, pentru a se întări cele demonstrate de noi.

5. Prin acest experiment s-a dovedit că aplicare circuitului în perioadele amintite contribuie la dezvoltarea forței generale, dar, masa activă, deși n-a constituit obiectul nostru de studiu, nu s-a îmbunătățit semnificativ (progres 0,86 – diferența 0,53), ceea ce înseamnă fie nu prin circuit se îmbunătățește, ori timpul cât a fost aplicat n-a fost suficient, ori exercițiile din stații nu corespund creșterii acestei mase active. Acest fapt ar trebui să ridice semne de întrebare și celorlalți specialiști din domeniu, ținând cont că aceasta este deficitara și la alte echipe chiar și de vârste diferite, și să încerce să găsească motivul acestor deficite precum și soluții optime de îmbunătățire a masei active.

6. Aplicarea circuitului propus și-a atins scopul, menținând tonusul muscular în perioada de tranziție și asigurând astfel o bază de plecare pentru perioada pregătitoare, deoarece aplicarea mijloacelor propuse a contribuit și la menținerea condiției fizice atinse precum și o stare de sănătate bună.

Subiecții eșantioanelor de experiment prezintă o atenție distributivă mai bună decât cei ai eșantioanelor de control, atât la fete cât și la băieți. Diferențele între mediile aritmetice la testarea finală sunt semnificative, în favoarea eșantioanelor de experiment. Se infirma, în acest caz, ipoteză de nul și se confirmă ipoteză de cercetare. De asemenea, capacitatea de concentrare este mai mare la eșantioanele de experiment, atât la fete cât și la băieți, decât la cele de control.

Exercițiile pentru mușchii abdominali:

Ridicarea trunchiului din culcat orizontal. Din culcat pe spate se execută ridicarea trunchiului la verticală. Exercițiul dezvolta în special mușchii drepți și oblici abdominali. Mâinile pe tot parcursul mișcării pot fi la ceafă sau ținute în față, în dreptul frunții. Picioarele pot fi întinse sau îndoite din genunchi pe tot parcursul mișcării. Pentru o mai mare eficientizare asupra mușchilor oblici se poate executa răsucirea trunchiului alternativ(spre partea dreaptă și spre partea stângă) odată cu ridicarea la verticală.

Ridicarea trunchiului pe plan înclinat. Din culcat pe spate pe plan înclinat se execută îndoirea trunchiului și revenirea la poziția inițială. Mâinile pot fi ținute la ceafă sau în față în dreptul frunții. Picioarele pot fi întinse sau îndoite din genunchi pe tot parcursul mișcării, în funcție și de aparatul pe care se execută exercițiul. Pentru o mai mare eficientizare se poate ține în mâini o ganteră(10-15kg) la nivelul pieptului. Acest procedeu este folosit în general de către sportivii mai avansați.

Ridicarea trunchiului din culcat pe bancă(scaun). Din culcat pe spate pe o bancă, cu picioarele fixate la scara fixă, se execută ridicarea trunchiului la verticală. Se dezvoltă drepții abdominali, oblici interni, oblici externi. Mâinile pot fi ținute la ceafă sau în față în dreptul frunții cu brațele îndoite din coate.

Ridicarea picioarelor în echer din atârnat la scara fixă. Din atârnat cu spatele la scara fixă se efectuează ridicarea picioarelor la orizontală și revenirea la poziția inițială. Exercițiul dezvolta mușchii drepți abdominali, oblici externi, oblici interni, intercostali și dorsalii.

Ridicarea simultană a brațelor și picioarelor sau echerul. Din culcat pe spate se ridică simultan brațele și picioarele atingându-se cu mâinile, și revenire. Exercițiul dezvolta mușchii drepți abdominali, oblici externi și oblici interni.

Ridicarea picioarelor din culcat pe spate în plan înclinat. Din culcat pe spate pe o bancă cu plan înclinat (30-40 grade), se execută ridicarea picioarelor la verticală și coborârea lor. Brațele sunt în continuarea trunchiului cu mâinile cuprinzând bancă în lateral. Pentru o eficientizare mai mare se pot adăuga la papuci progresiv greutăți(o ganteră ținută strâns cu ambele picioare, între tălpi). Exercițiul dezvolta mușchiul drept abdominal, piramidal(partea inferioară a abdomenului).

Ridicarea genunchilor din atârnat. Din atârnat la bară fixă se execută ridicarea genunchilor(flexia coapsei din articulația șoldului). Exercițiul se poate efectua simultan sau alternativ. Pentru o mai mare eficientizare, după ce genunchii au fost ridicați la piept se vor întinde picioarele la orizontală și se menține poziția în echer cca 5 secunde. Exercițiul dezvolta mușchii drepți abdominali, piramidali, oblici interni, oblici externi.

Ridicarea picioarelor din culcat pe spate în plan orizontal. Din culcat pe spate pe o bancă cu plan orizontal, se execută ridicarea picioarelor într-un unghi de 35-40 grade și coborârea lor. Brațele sunt ținute la ceafă sau cuprind bancă în lateral. Exercițiul dezvolta mușchiul drept abdominal, piramidal(partea inferioară a abdomenului).

Ridicarea trunchiului pe plan înclinat cu răsucire. Din culcat pe spate pe plan înclinat se execută îndoirea trunchiului într-un unghi de 45 grade cu răsucire spre dreapta și spre stânga. Picioarele pot fi întinse sau îndoite din genunchi pe tot parcursul mișcării, în funcție și de aparatul pe care se execută exercițiul. Se dezvoltă drepții abdominali, oblici interni, oblici externi.

 Rotarea mâinilor. Se apucă gantera și se execută rotari spre stânga și spre dreapta. Se dezvoltă în principal mușchii motori ai articulației manii dar și flexori, extensori ai antebrațului.

Exerciții pentru mușchii antebrațului

Extensia mâinilor pe antebrațe. Din șezând cu antebrațele sprijinite pe coapse până la nivelul articulației mâinilor se apucă bară cu palmele în pronație (în jos) și se execută extensia pumnului pe antebraț.

Flexia mâinilor pe antebrațe. Din șezând cu antebrațele sprijinite pe coapse până la nivelul articulației mâinilor se apucă bară cu palmele în supinație (în sus) și se execută flexia palmelor pe antebraț..

Ridicarea pe vârfuri din șezând. Din șezând se așează halteră pe genunchi, apoi se efectuează ridicarea pe vârfuri. Exercițiul dezvolta mușchiul triceps sural. Se poate efectua și pe aparatul pentru gambe, în acest caz nu mai este necesară folosirea halterei pe genunchi.

Ridicări pe vârfuri din stând la cadru. Din stând cu fața la aparatul de gambe cu cadrul pe umeri se execută ridicări pe vârfuri. Se dezvoltă tricepsul sural (gemenii), solearul, tibialul posterior, anterior, extensorii degetelor.

Ridicări pe vârfuri din stand. Din stând cu halteră pe umeri se execută ridicări pe vârfuri. Se dezvoltă tricepsul sural (gemenii), solearul, tibialul posterior, anterior, extensorii degetelor.

Ridicarea pe vârful unui picior. Din stând cu o ganteră în mâna stângă și cu mâna dreaptă sprijinită se execută ridicarea pe vârfuri a piciorului stâng și revenire. Se repetă și pe cealaltă parte.

Ridicări pe vârfuri. Din stând cu trunchiul aplecat înainte, cu sprijin pe brațe pe o bancă, un partener în călare pe spatele executantului care efectuează ridicarea și revenirea pe vârfuri. Exercițiul dezvolta tricepsul sural.

Exerciții pentru mușchii gambelor

Flexia gambelor. Din culcat înainte pe o bancă ținând o greutate între tălpi, se execută flexia gambelor pe coapsa și revenire. Exercițiul se poate executa și pe aparatul de flexii pentru picioare care de cele mai multe ori folosește cablul, deci nu va mai fi necesară folosirea unei gantere între tălpi. Exercițiul dezvolta mușchii flexori ai articulației genunchiului: bicepsul femural, semitendinosul, semimembranosul, popliteul, gemenii, plantarul.

Fandări înainte. Din stând cu halteră pe spate se execută genuflexiuni în foarfecă (ducerea unui picior înainte și a celuilalt înapoi). Exercițiul dezvolta mușchii flexori (croitorul, dreptul femural, iliopsoasul), extensorii (marele fesier, bicepsul femural, adductorul mare, semitendinosul, semimembranosul) și mușchii articulației coxo-femurale. La acest exercițiu nu este necesară folosirea unei greutăți foarte mari.

Programul experimental a constat din aplicarea a 5 combinări de regimuri de contracții: (12 lecții desfășurate în sem. II)

– concentric – pliometric

– excentric – pliometric

– izometric – pliometric

– izometric – concentric

– izometric – excentric

BRAȚE

1. Concentric + pliometric

2. Excentric + pliometri

3. Izometric + pliometric

4. Izometric + concentric

5. Izometric + excentric

MEMBRE INFERIOARE

1 – Concentric + pliometric

2. Excentric + pliometric

3. Izometric + pliometric

4. Izometric + excentric

5. Izometric + excentric

Tabelul 10. Capacitatea funcțională – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 10 Capacitatea funcțională – băieți

Tabelul 11. Capacitatea funcțională – fete (D = T2 – T1)

Grafic 11 Capacitatea funcțională – fete

La eșantioanele de experiment mediile aritmetice sunt superioare celor de control, atât la fete cât și la băieți, diferențele fiind semnificative la toți parametri, excepție făcând puterea maximă anaerobă la fete. Acest parametru nu este semnificativ în cazul subiecților de sex feminin, o cauză fiind masă corporală care intră în formula de calcul.

Tabelul 12. Probe motrice generale – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 12 Probe motrice generale – băieți

Tabelul 13 Probe motrice generale – fete (D = T2 – T1)

Grafic 13 Probe motrice generale – fete

Tabelul 14 Probe motrice specifice – băieți (D = T2 – T1)

Grafic 14 Probe motrice specifice – băieți

Tabelul 15. Probe motrice specifice – fete (D = T2 – T1)

Grafic 15 Probe motrice specifice – fete

Rezultatele obținute de lotul de experiment sunt superioare celor de control la toți parametrii motrici, diferențele dintre mediile aritmetice la testarea finală fiind evidente pentru pragul de semnificație de 1% sau 5%.

Traseele aplicative școlare aplicate în cadrul procesului de instruire la eșantioanele de experiment au îmbogățit bagajul de priceperi motrice într-o măsură mai mare decât mijloacele aplicate la eșantioanele de control. Pentru toți parametrii motrici, se infirma ipoteză de nul și se confirmă ipoteză de cercetare.

În urma calculării coeficientului de corelație simplă, se constată că există o legătură puternică între notele obținute la cele 4 module și nota obținută la traseul aplicativ școlar (r > 0,75). Acest coeficient s-a calculat pentru datele de la testarea finală.

Testele psihologice aplicate (Praga, Bourdon) arată că mediile aritmetice la cele două eșantioane de experiment, la testarea finală, diferă semnificativ față de eșantioanele de control, fiind infirmată ipoteză de nul.

Tabelul 16. Teste psihologice – băieți (D3= T2 – T1)

Grafic 16 Teste psihologice – băieți

Tabelul 17. Teste psihologice – fete (D3 = T4 – T1)

Grafic 17 Teste psihologice – fete

CAPITOLUL 4:CONCLUZIILE LUCRĂRII : 

Obiectul cercetării l-a constituit procesul de dezvoltare a forței cu ajutorul circuitelor și metodologia vizând educarea acesteia la nivelul clasei a VIII-a, în cadrul lecțiilor de educație fizică.

Ipoteza generală a cercetării a plecat de la premisa că dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor la gimnaziu (clasa a VIII-a) pe baza dozării diferențiate a efortului fizic va contribui la îmbunătățirea capacității de efort și a nivelului de pregătire fizică, facilitând realizarea obiectivelor cadru specifice claselor V-VIII și a componentelor modelului absolventului de gimnaziu.

Ipotezele specifice au fost:

I 1 Dacă în dezvoltarea forței la clasa a VIII-a se folosesc circuitele fiecare elev se va dezvolta armonios potrivit particularitățile sale de vârstă și individuale.

I2 Dacă se dozează diferențiat efortul fizic în dezvoltarea forței cu ajutorul circuitelor se îmbunătățește capacitatea de efort și nivelul de pregătire fizică al fiecărui elev.

Ca urmare a rezultatelor obținute în urma folosirii circuitelor am costatat că atât ipoteza generală, cât și cele specifice au fost verificate.

Pentru obținerea adaptărilor suplimentare în atingerea obiectivelor specifice ale antrenamentului, a fost necesară o progresie în programul de dezvoltare a forței. Acesta a trebuit să conțină acțiuni musculare concentrice și excentrice și exerciții mono- și poli-articulare. Programul de forța va înlănțui exercițiile pentru a le optimiza calitatea intensității. Rezistența inițială trebuie să permită 8-12 repetări la începători, dar pentru antrenamentul intermediar și avansat, este recomandată utilizarea unui registru mai variat de încărcături. Forme similare ale programelor, cu volume mai mari și serii multiple, se folosesc pentru realizarea hipertrofiei.

Capacitatea sistemului neuromuscular de a genera forța, este necesară pentru toate tipurile de mișcări. Fibrele musculare, clasificate după proprietățile lor contractile și metabolice, prezintă o relație liniara între secțiunea transversală și forța pe care o pot genera. Producerea forței depinde de activarea unităților motrice iar acestea sunt recrutate în funcție de mărimea lor. Antrenarea musculaturii determina câștiguri de forță care depind de contracțiile musculare utilizate, volumul, intensitatea, ordinea și selecția mijloacelor, pauză dintre serii și frecvența ședințelor de antrenament.

Contracția musculară – cea mai mare parte a programelor de antrenament a musculaturii cuprind contracții musculare concentrice și excentrice. Contracțiile musculare izometrice joacă un rol secundar în programele de antrenament. Acțiunea excentrică este mai eficace din punct de vedere neuromuscular, mai puțin pretențioasă metabolic și induce un plus de hipertrofie, dar generează dureri musculare târzii.

Se recomandă ca debutanții și avansații să folosească greutăți de 60-70 % din RP la 8-12 repetări, iar avansații de 80-100 %. Pentru antrenamentele forței specifice, o creștere de 2-10 % va fi aplicată în funcție de grosimea grupei musculare și de implicațiile sale.

Volumul de antrenament – studiile asupra antrenamentelor cu două, trei, patru, cinci sau șase serii pentru fiecare exercițiu au arătat creșteri semnificative ale forței musculare atât la subiecții ne-antrenați cât și la cei antrenați. Studiile au raportat însă câștiguri similare și la debutanții care se antrenau cu 2 sau 3 serii. Alăturarea programelor mono- versus multiserii, au dat rezultate conflictale, determinând convingerea că indivizii ne-antrenați răspund favorabil în aceeași măsură la pogramele cu o serie ca și la cele multiserie, ceea ce le-a crescut popularitatea în rândul amatorilor de condiție fizică ; considerăm că cele două tipuri de program sunt eficiente, dar termen scurt (3 luni). Studiile asupra progresiei pe termen lung susțin principiul că pentru ameliorări suplimentare ale nivelului forței, sunt necesare volume de antrenament mai ridicate (6). Pentru o progresie continua în ameliorarea forței la intermediari și avansați, este recomandat ca programele multiserie să conțină o variație sistematică a volumului și intensității.

Ordinea exercițiilor – fiind deosebit de eficiente pentru creșterea forței musculare, este necesar să maximizăm realizarea exercițiilor multi-articulare, efectuarea lor la începutul ședinței de antrenament și ordonarea lor : în aceeași ședință, exercițiile cu grupele mari, înaintea celor mici, multi-articulare înaintea celor mono-articulare, exercițiile intense înaintea celor mai puțin intense.

Pauzele – de odihnă dintre serii și exerciții afectează semnificativ răspunsurile metabolice, hormonale și cardiovasculare dintr-o ședința de antrenament. Studii longitudinale au demonstrat o creștere accentuată a forței când perioadele de repaus dintre serii sunt mai lungi (2-3 min contra 30-40 s) (8). Forța musculară poate fi crescută și cu pauze scurte, când viteza de execuție este mai lentă. Pentru debutanți, intermediari și avansați, este recomandat ca perioadele de repaus de mai puțin de 2-3 minute, să fie utilizate pentru exercițiile multi-articulare cu încărcături grele care folosesc mase musculare relativ importante (genuflexiuni, impins-culcat). Pentru exercițiile auxiliare o perioadă de odihnă mai scurtă de 1-2 minute, este suficientă.

Frecvența – antrenamentelor de 1-2 zile/săptămâna este eficientă pentru menținerea forței la indivizii deja angajați într-un program, de 3 ori pentru creșterea forței maximale și de 2-3 ori pe săptămână pentru începători (5). La avansați, efectuarea exercițiilor pentru jumătatea superioară a corpului într-o ședință de antrenament și a celor pentru jumătatea inferioară în alta, sau antrenarea grupelor musculare specifice, într-un antrenament, sunt obișnuite. Progresia antrenamentului la avansați, presupune o frecvență 2-3 zile/săptămână în ședințe care implică întregul corp. S-a raportat creșterea suprafeței transversale a mușchiului și a forței, când volumul de antrenament a fost divizat în două ședințe pe zi. Nu toate grupele musculare trebuie antrenate cu o frecvență înaltă.

Rezistența musculară locală – este îmbunătățită în timpul antrenamentului tradițional. Cel mai eficient este antrenamentul cu rezistența slaba-moderata, care se realizează prin: mai multe repetări per serie sau/și micșorarea timpului de recuperare între serii.

Desprinderea pe verticală este corelată pozitiv cu producerea de forță. Exercițiile multi-articulare, cum sunt ridicările cu halteră ameliorează capacitatea de a sări. Viteză ridicată și implicațiile articulare ca și capacitatea de integrare a integrare a forței, puterii și coordonării musculare, favorizează transferul direct al acestor exerciții asupra performanței saltului.

Sinteza recomandărilor pentru antrenamentul forța – variante de program pentru o progresie adaptată nivelului de pregătire

Legenda : exc : excentrice; con : concentrice; p.a : poli-articulare; per : perioadă; Îmi : intensitate mică; m.a : mono-articulare; Ima : intensitate mare; 1RP : o repetare la nivel de record personal

ANEXE

Anexa 1

TABEL

Cuprinzând nivelul de dezvoltarea fizică al copiilor de 11-14 ani din mediul urban (băieți)

Institutul de igienă București

Extras

ANEXA 2

Scoala:……………………..

FISA INDIVIDUALA

Elevul:……………………………….. CNP elev:………………………..

Sexul:……….. Mama:…………………. Tata:……………………….

Adresa:……………………….

Date personale

Rezultatele obtinute in urma sustinerii normelor de control

Date semnificative care pot influenta notarea

BIBLIOGRAFIE