Dezvoltarea Calitatii Motrice

CUPRINS

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Motivarea alegerii temei

Practica educatiei fizice si sportului conduce la dobandirea unor cunostinte in anumite domenii specifice. Aceste activitati se desfasoara intr-un mediu socio-cultural in care elevii ar trebui sa fie stimulati sa practice exercitiu fizic sub diferite forme in cadrul activitatilor sportive. Ei ar trebui sa fie determinati sa adopte fata de educatia fizica si sport, o atitudine pozitiva pastrandu-si in acelasi timp simtul critic. Sportul este o realitate a existentei umane moderne, ca parte a vietii sociale, el contribuind la formarea personalitatii.

Lucrarea de fata are rolul prezentarii uneia dintre calitatile motrice, forta, in domeniul sportului.

Forta este una dintre calitatile motrice de baza a organismului uman, alaturi de viteza, rezistenta si indemanare si se regaseste in toate miscarile.

La varsta de 13-14 ani este o varsta potrivita pentru a incepe dezvoltarea fortei, bineinteles la caracteristicile anatomo-functionale a subiectilor. Fiind la pubertate din punct de vedere anatomic muschii si oasele se alungesc, iar indicii de forta scad. Prin exercitii de forta incercam sa crestem acesti indici sau sa ii aducem la normal.

Aceasta calitate se identifica cu tipul de efort anaerob (tip de efort care nu este direct dependent de prezenta oxigenului, ci este legat mai mult de prezenta calciului, a acidului lactic si a proteinelor musculare).Se considera ca forta musculara determina, preseaza musculatura sa-si modifice dimensiunile (ingrosarea fibrelor musculare prin hipertrofie si hiperplazie, dupa anumite opinii).

Forta musculara este prezenta in procentul cel mai mare in sporturile ce necesita miscari relativ rapide , precum ridicarea greutatilor, inot (distante scurte), anumite ramuri din atletism (probele de aruncari, sarituri, alergarile de viteza).

Ca si calitate motrica , forta este determinata genetic (in functie de raportul dintre tipurile de fibre musculare) doar partial, putand fi imbunatatita considerabil prin antrenament.

Aceasta lucrare isi propune sa studieze care sunt modurile de dezvoltare a fortei elevilor de 13-14 ani in educatia fizica.

Gradul de actualitate al temei

Sportul este o activitate complexă si antrenantă ce face parte din viața de zi cu zi a fiecarui individ. Fie ca prifim sportul ca o activitate sportivă de performanta sau ca pe o mișcare ce implicit o execută fiecare, el ne modelează simturile.

In primul rând sportul reprezintă sacrifiuciu si daruire. Sacrificiu pentru ca renunti la tot ce a fost in speranta de a deveni ceva mai bun si daruire deoarece pentru a realiza ceva superior si mai bun trebuie sa te daruiesti total. Sportul de performanta implica aceste doua atribute. Astfel cei ce fac parte dintr-o activitate sportiva, au ocazia de a-si modela personalitatea, de a se maturiza mult mai repede fiind pusi in situatii dificile si solicitante in fiecare zi, de a invata arta comunicarii traind permanent intr-o colectivitate ce devine practic a doua familie.

Intr-o activitate sportiva responsabilitatea nu exista nu mai de partea celui care este implicat direct, ci si de partea celor care au datoria de a stimula in continuare activitatea sportiva.

Educatia fizica este o componenta a educatiei. Educatia fizica si sportul urmaresc atat perfectionarea dezvoltarii fizice si a capacitatii motrice a oamenilor cat si educarea acestora din punct de vedere moral, estetic, intelectual si profesional.

Practicarea jocurilor, a diferitelor ramuri de sport are loc si in afara procesului pedagogic special organizat avand la baza considerente de ordin recreativ, de destindere, ipulsionand capacitatile creatoare, dorinta de afirmare si autodepasire.

Prin activitatea corporala elevul devine constient de posibilitatile si limitele sale de conditiile reusitei sau nereusitei alaturi de ceilalti, in lupta cu sine sau contra naturii, elevul invata in acelasi timp sa se inteleaga pe sine si sa cunoasca mai bine lumeaActivitatea sportiva trebuie sa duca in viata fiecarui individ la o cunoastere mai aprofundanta a propriei persoane si a lumii.Prin notiunile pe care le dobandesc elevii trebuie sa castige o anumita independenta si sa-si valorifice calitatiile potentiale inbunatatindu-si in acelasi timp capacitatea de comunicare.

Datorita activitatilor pe care le intreprind elevii in cadrul lectiilor de educatie fizica se genereaza o serie de fenomene de invatare psihomotrica, dar si procese de invatare cognitiva si sociala.

In decursul dezvoltarii societatii educatia fizica a cunoscut perioade de inflorire dar si momente de declin. In antichitate educatia fizica s-a bucurat de multa atentie si pretuire. Arnold, fondatorul colegiului de rugbi a hotarat ”sa deschida ferestrele, sa darame zidurile”, sa stabileasca contactul cu lumea si cu viata, in vederea carora elevul era instruit si educat.Elementele de referință ale educației fizice și sportului trebuie concepute și prospectate în mai multe direcții: dezvoltarea fizică armonioasă; priceperi, deprinderi și calități motrice menite să opționeze randamentul elevului in procesul de învățătură și producție, precum și posibilitatea de a-si organiza util timpul liber; cunoștințe și capacități organizatorice și tehnice necesare desfășurării în bune condiții a activităților independente și colective; calități și comportamente morale, intelectuale și estetice și caracteristice omului societății democrate.

În activitatea profesională a oricărui cetățean, dar cu precădere în cea de perfecționare sportivă, nivelul de dezvoltare a calităților motrice are o deosebită importanță. Se consideră că întreaga varietate de acțiuni motrice efectuate de individ in activitatea cotidiană sau cea sportivă se realizează corect, sau mai puțin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităților motrice.

Un factor important in educatia fizica si in sport il reprezinta forta. Forta este una dintre calitatile motrice mult solicitate in activitatea fizica.Ea sta la baza celor mai simple deprinderi si importanta ei creste in raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de baza sau a acelor specifice diferitelor ramuri de sport.

CAPITOUL II

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ. DOCUMENTAREA TEMEI

2.1.Rolul activității motrice în procesul de creștere și dezoltare a elevului și adaptarea funcțiilor sale în practica sportivă

Capacitatea motrică este definită de Ion Siclovan drept „disponibilitatea de mișcare a subiecților, concretizată în cantitatea și calitatea stăpânirii unui sistem de priceperi, deprinderi și calități motrice aferente conținutului si exigențelor stabilite pentru fiecare din subsistemele și sectoarele educației fizice”.

Adrian Dragnea (1984) o denumește drept „complex de manifestări preponderent motrice (priceperi și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare a capacităților condiționale și coordonare, indicii morfo-funcționali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate și reciproc condiționate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și a actelor solicitate de condițiile specifice în care se practică activitățile motrice”.

Calitățile motrice, numite și calități fizice în unele surse bibliografice specifice, nu se dobândesc, nu se "capătă" pe parcursul existenței umane individuale ("ontogenezei"). Expresia "învățarea calităților motrice" nu are ce să caute în vocabularul adevăraților specialiști. Oamenii se nasc cu anumiți indici ai calităților motrice. Acești indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine, datorită vieții, până la o anumită vârstă și apoi încep să scadă într-un ritm diferențiat determinat de multe variabile. Prin practicarea specială a exercițiilor fizice sub formă de proces bilateral sau ca activitate independentă, se poate accelera dezvoltarea indicilor calităților motrice, fenomen denumit "educarea calităților motrice". Așa se și explică folosirea frecventă și în prezenta publicație a expresiei "dezvoltarea/educarea" calităților motrice.

Calitățile motrice sunt de două feluri:

· de bază : viteza, îndemânarea, rezistența și forța (codificat VIRF); unii autori adaugă mobilitatea și suplețea; alți autori (puțini ca număr și fragile în stăpânirea terminologiei românești) nu includ îndemânarea în această categorie;

· specifice: cele implicate prioritar în practicarea ramurilor și probelor sportive.

Orice act motric sau acțiune motrică implică în efectuarea for toate calitățile motrice, dar cu pondere diferită. De exemplu, un dribling cu mingea, făcut din alergare cu mâna sau cu piciorul, implică în primul rând îndemânarea (mai ales dacă există și " jaloane"), dar implică și viteză (de repetiție și de deplasare), forță (fiindcă se deplasează în spațiu – prin contracție musculară de tip dinamic, corpul executantului și o minge) și rezistență (mai ales dacă se efectuează mai multe repetări).

Calitățile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile și priceperile motrice. Înțelegerea corectă a acestei legături este foarte importantă pentru a fi eliminate unele mari confuzii, care – prin frecvența lor – pot deveni chiar supărătoare. Se confundă, foarte des, calitatea motrică "viteza" cu deprinderea și/sau priceperea motrică "alergarea de viteză" și calitatea motrică "rezistența" cu deprinderea și/sau priceperea motrică "alergarea de rezistență".

Însușirea deprinderilor și priceperilor motrice este un proces dificil, care este condiționat și de nivelul calităților motrice ale subiecților (un nivel ridicat al calităților motrice scurtează durata procesului de însușire a deprinderilor și priceperilor motrice, iar un nivel scăzut conduce – logic și legic – la o mărire/lungire a duratei procesului respectiv). Exersarea făcută în scopul însușirii deprinderilor și priceperilor motrice are ca efect indirect și dezvoltarea/educarea calităților motrice.

De asemenea, orice deprindere sau pricepere motrică însușită deja de subiecți poate deveni și un mijloc pentru dezvoltarea/educarea calităților motrice la subiecții respectivi, obținându-se, ca efect indirect, și unele progrese pe planul tehnicii sau chiar tacticii de execuție a deprinderilor și priceperilor motrice în cauză.

Acționarea specială și științifică pentru dezvoltarea/educarea unei calități motrice implică – în ponderi diferite – și efecte pozitive indirecte asupra celorlalte calități motrice. Îndemânarea și forța au cele mai largi intercondiționări cu celelalte calități motrice.

La vârste mici se dezvoltă/educă toate calitățile motrice, dar se pune accent pe viteză și îndemânare. La vârste de peste 14-15 ani se pune accentpe rezistență și forță. Calitățile motrice pot fi dezvoltate/educate în orice perioadă a anului calendaristic. Programarea dezvoltării/educării lor este dependentă de alte variabile și nu de anotimp. În lecția de educație fizică, fiecare calitate motrică se abordează, ca temă, în verigi structurale precise.

2.2. Particularitățile anatomo-funcționale-psihice ale vârstei

La acest nivel de învățământ, considerat a fi cel mai împortant în creșterea și dezvoltarea copilului au loc modificări structurale importante. În această etapă școlară se instalează procesul de pubertate, care la fete se face mai devreme decât la băieți, acestea realizând o creștere accentuată depășindu-i pe băieți în înălțime și greutate.

Concomitent cu dezvoltarea sexuală se produc modificări importante în dezvoltarea osoasă, musculară, viscerală și psihică.

La băieți începe să se dezvolte toracele și centura scapulară, iar la fete bazinul și centura pelviană.

La băieți începe să se dezvolte musculatura, iar la fete țesutul adipos.

Pubertatea este considerată ca o etapă hotărâtoare în orientarea copiilor spre activitățile sportive și se caracterizează printr-o creștere accentuată atât pe plan somatic, cât și psihic.

Între 13 și 14 ani se observă o creștere accentuată a taliei: 5 – 7 cm/an, și se crează asimetrie corporală: picioare și mâini lungi, trunchi scurt și plat, cap mare, musculatura slab dezvoltată și o hiperlaxie a articulațiilor. Procesul de calcificare rămâne în urmă, fapt ce favorizează apariția unor deformări ale corpului, manifestate prin: deformări ale coloanei vertebrale și a labei piciorului – picior plat.

Educația fizică, prin obiectivele sale, trebuie să contribuie la armonia morfologică și echilibrul funcțional, greu încercate de transformările care au loc în organismul copiilor, la vârsta de 11-14 ani.

Cunoscând aceste transformări profesorul trebuie să-și adapteze permanent sistemul de cerințe prevăzut în conținutul programei școlare la principalele modificări petrecute în organismul elevilor, denumite în mod generic “particularități de vârstă și sex “.

În cele ce urmează prezentăm particularități și modul în care influențează ele procesul didactic.

Înălțimea corpului crește într-un ritm intens, atingând în această perioadă vârful de creștere a organismului, aceasta neputând ține pasul cu proporționalitatea creșterii în greutate, creșterea organelor interne, echilibrându-se dezvoltarea fizică cu cea psihică.

Țesutul muscular este scăzut, cu un control neuro-muscular insuficient și mobilitate articulară mare, fapt ce favorizează deviațiile atitudinale și deformațiile unor regiuni corporale.

În această perioadă se adâncesc diferențierile morfo-funcționale dintre cele două sexe, fapt ce impune o diferențiere a conținuturilor predate și din acest punct de vedere. Iată câteva dintre particularitățile ce privesc cele două sexe: forma și funcțiunile corpului la fete se diferențiază net de cel al băieților, cu deosebire după vârsta de 13 ani, când începe să se instaleze și procesul de pubertate (mai devreme cu aproximativ 2 ani la fete decât la băieți).

În aceste condiții, în predarea educației fizice vor predomina exercițiile aparținând gimnasticii de bază din rândul cărora prioritate vor avea acele exerciții care pot fi localizate pe regiuni și segmente, acordându-se atenția necesară dozării și gradării lor privind efortul și folosirea rațională a pauzelor.

În timp ce la băieți se vor accentua preocupările pentru mărirea mobilității articulare, la fete (care beneficiază de o mobilitate naturală, datorită unei creșteri mai rapide) se va acționa pentru stabilitatea articulară. În predarea diferitelor probe/ramuri de sport, prioritate va avea însușirea corectă a deprinderilor specifice și mai puțin a performanțelor realizate, mai ales la probele individuale măsurabile cu cronometru și metru, aceeași orientare având și aplicarea sistemului de evaluare în vederea notării.

În privința distanțelor parcurse, care solictă rezistență, și a exercițiilor de forță se va acționa cu prudență, evitându-le pe cele care contravin particularității elevilor în general și chiar individual.

Pentru a satisface înclinarea naturală a fetelor spre mișcarea suplă și grațioasă se va acționa pentru demixtarea claselor la ora de educație fizică, introducându-se astfel cu mai multă ușurință exerciții ritmice executate pe fond muzical.

2.2.1. Particularități motrice și psihice

Limbajul ca funcție al celui de-al II-lea sistem de semnalizare are un rol deosebit și predominant în raport cu primul sistem de semnalizare pentru procesul predare –învățare.

Perioada este contradictorie în privința manifesărilor psiho-afective, de aceea unii specialiși vorbesc de o „criză juvenilă” la această perioadă de vârstă în care manifestările afective pot fi deosebit de spectaculoase dar, pot să fie prevenite dacă se asigură o corectă îndrumare psiho-pedagogică.

Sub aspectul intelectului, școlarii se află sub influența predominantă a concretului cu toate că analiza, abstractizarea ca procese ale gândirii se perfecționează.

În ceea ce privește aspectul afectiv și volitiv școlarul de această vârstă este preocupat prioritar de satisfacerea nevoilor personale.

Interesele școlarilor se diversifică în funcție de aptitudini pe care procesul de învățământ le dezvoltă sau pe care le determină alți factori extrașcolari.

Dorința de cunoaștere a cât mai multor lucruri despre ceea ce îl înconjoară pe elev dar și despre sine se amplifică. Sunt legate prietenii puternice în cadrul aceluiași sex. Frecvent școlarii se destăinuie mai ales prietenilor decât părinților. Se intensifică dorința de afirmare pe multiple planuri inclusiv pe cel sportiv.

Adolescența este perioada de vârstă cea mai complexă, precedând tinerețea, care reprezintă împlinirea și desfășurarea perioadei pubertății și începerea formării personalității umane, având ca prima subetapă vârsta între 11-12 ani.

Perioada pubertății și începutul formării personalității adolescentului se va forma sub influența școlii, familiei, a bisericii și a societății cu o pondere mereu crescândă, datorită faptului că el începe să fie angrenat simultan în mai multe activități sociale – controlul disciplinei elevilor în școală, conducerea secțiilor sportive, participarea la diferite cercuri științifice, literare, tehnice.

Elevii și elevele în această perioadă pun numeroase probleme psiho – pedagogice, reprezentând vârsta la care formarea individului este hotărâtoare pentru viață. La această vârstă merită subliniată structurarea personalității, dezvoltarea intelectuală, cea afectivă, iar motivația și interesele se întrepătrund în originalitatea personalității umane.

La această vârstă intelectualul începe să se contureze, prin cunoașterea realității, funcțiile de recepție și prelucrarea informației începe să se dezvolte, bazată însă pe o capacitate slabă și fluctuantă de mobilizare a atenției, pe o slabă rezistență la efortul intelectual și mai ales, spre prezența unor variate interese cognitive.

Conștiința de sine – în labilitatea pubertății constituie una din dimensiunile fundamentale ale personalității intelectuale și morale ale individului.

Pe planul afectivității viața psihică este bogată, la această vârstă începe să se manifeste erotizarea conduitei, echilibrul emoțional încă neechilibrat, sistemele sunt puternice și în mare măsură exteriorizate și exclusive.

Manifestările integrale ale personalității sunt determinate de începutul integrării lui sociale – alegerea meseriei, continuarea studiilor, etc. Această perioadă în formarea omului mărește răspunderea tuturor factorilor educaționali. Setea de cunoaștere, curiozitatea pentru nou și înclinația pentru ceea ce este deosebit sau spectaculos, ca și dinamismul afectiv și comportamental fac din copil un adolescent receptor activ.

În ceea ce privește particularitățile motrice, substratul morfo-funcțional al organismului școlarilor de această vârstă permite o acționare eficientă pentru dezvoltarea calităților motrice mai ales a vitezei și îndemânării.

La viteză rezultatele foarte bune se obțin la 12 ani pentru fete și la 13 ani pentru băieți. La 12 ani viteza de deplasare a fetelor este mai bună decât a băieților urmând ca aceștia să le depășească progresiv.

Se remarcă o stângăcie în efectuarea actelor și acțiunilor motrice datorate și disproporției dintre segmentele corpului. Totuși această perioadă se mai numește și a “îndemânării” deoarece se pot obține succese deosebite în dezvoltarea ei.

Eforturile de rezistență aerobă cu o intensitate moderată sunt bine suportate, elevii putând parcurge prin alergare într-un tempou convenabil distanța de 3000-5000 m.

Se recomandă punerea unui accent deosebit pe dezvoltarea musculaturii extensoare fiindcă s-a constatat că indicii de forță stagnează sau regresează pentru extensori. Sunt contraindicate exerciții cu îngreunări mari care suprasolicită mușchii, articulațiile, tendoanele și ligamentele încă insuficient consolidate la această vârstă.

Mobilitatea activă și pasivă a coloanei vertebrale se îmbunătățește mai mult la fete dar nu în mod suficient. În disconcordanță cu celelalte calități motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani pentru fete și 13-14 ani pentru băieți cu implicații evidente pe planul amplitudinii actelor și acțiunilor motrice.

Începând de la 13-14 ani băieții au înclinație către exerciții de forță pe care le execută uneori cu repezeală dar precis. Fetele preferă mișcările expresive mai ales când se efectuează pe muzică, aceste mișcări ținând foarte mult de acuratețe tehnică.

Alergarea este deprinderea motrică de bază cel mai mult folosită în lecția de E.F.S. și în timpul liber al școlarilor. În execuție se mai păstrează unele greșeli specifice perioadei de vârstă anterioare :

– ineficiența fazei de joc;

– oscilații ale trunchiului în plan lateral;

– contact pe suprafața de sprijin pe toată talpa;

Săritura nu este executată corect și datorită particularităților de dezvoltare somatică. Bătaia de regulă este puternică, dar zborul pe un picior se efectuează mai bine decât cea de pe două picioare, iar cea în lungime este mai ușoară decât cea în înălțime.

Aruncarea este accesibilă mai ales băieților care spre 14-15 ani își însușesc corect mișcarea de azvârlire. Fetele execută această deprindere de bază și utilitar-aplicativă mai mult prin mișcarea de împingere.

Deprinderile motrice specifice fiecărei ramuri sportive prevăzute de programă cu un nivel de execuție depinde și de profesionalismul și competența cadrului didactic care predă E.F.S. la acest ciclu de învățământ.

2.2.2. Particularități morfo-funcționale

Musculatura

Creșterea în înălțime se accentuează într-un ritm superior tuturor vârstelor din ontogeneză. Membrele superioare și inferioare cresc mai mult decât trunchiul producându-se un dezechilibru care poate căpăta chiar un aspect caricatural. Din acest motiv această etapă de vârstă mai este numită și vârsta „dizgrației ”, vârsta „hainelor scurte”.

Greutatea corpului înregistrează mai ales la băieți o ușoară încetinire a ritmului de creștere față de perioada anterioară.

Sistemul osos este în plin proces de consolidare. Se semnalează o depunere insuficientă a calciului în oase, fapt care poate favoriza apariția unor deformări fizice de tipul scoliozelor, lordozelor, cifozelor, picior plat, etc. Ligamentele și articulațiile sunt încă insuficient dezvoltate fapt care determină o slabă rezistență la tracțiuni, întinderi. Toracele este îngust iar organele interne din cutia toracică sunt încă insuficient dezvoltate fapt care determină dificultăți în privința adaptării la un efort fizic susținut.

La această vârstă se observă o alungire a fibrelor musculare, care încep să se tonifice și să capete forme globulare mai ales la băieți. La fete se observă depuneri de țesuturi adipoase pronunțate în jurul șoldurilor. Greutatea masei musculare este relativ mică față de greutatea corpului, aproximativ 25-30 %. În prima parte a pubertății, forța mușchilor flexori este mai puternică față de mușchii extensori, urmând ca mai târziu să se echilibreze diferența între flexori și extensori.

La această vârstă “zgomotoasă”, creșterea forței este mai lentă, dar datorită activităților de educație fizică și sport bine dirijate, se echilibrează și se realizează o “ținută frumoasă a corpului” în urma unor activități efectuate ordonat.

Începând din clasele a VI-a și a VII-a pot fi introduse în lecțiile de educație fizică și exerciții speciale pentru dezvoltarea forței.

La vârsta de 13-15 ani se produc unele prefaceri de ordin morfo – funcțional și psihic, atât la băieți ca și la fete. În această perioadă copiii aleg un ideal, un model pe care doresc să-l urmeze. La fete se dezvoltă sânii și se produce maturizarea sexuală.

Dezvoltarea sânilor la fete aduce după sine adoptatea unor atitudini vicioase a corpului, cum ar fi spate rotund sau atitudini cifotice, care trebuiesc combătute în cadrul lecțiilor de educație fizică și activități sportive.

Datorită prefacerilor de natură morfo – funcțională și psihică, fetele devin mai comode și încearcă să se sustragă de la unele activități de educație fizică și sport.

Băieții încep să se considere mai mari și mai puternici decât sunt, manifestând o supraevaluare a forțelor și a capacităților proprii. Băieții devin mai romantici atrăgându-i excursiile, drumețiile, taberele și activitățile sportive în afara lecțiilor, mai ales în mijlocul naturii. În general, ei observă mai sistematic laturile, abstractizează mai puternic, au putere de generalizare și adoptă atitudini critice. Devin mai independenți, dar cu un slab simț autocritic.

Este vârsta la care atât băieții cât și fetele pot fi atrași definitiv în activitățile sportive de performanță.

Sistemul nervos

La nivelul scoarței cerebrale se produc puține modificări morfologice. Funcțional sistemul nervos central prezintă unele particularități pe care trebuie să le avem în procesul instructiv – educativ, implicit și la educație fizică:

marea plasticitate a sistemului nervos central;

predomină excitația față de inhibiția corticală – în prima parte a pubertății – dar aceasta din urmă se dezvoltă rapid, favorizând procesele de analiză și sinteză;

reflexele condiționate și stereotipurile dinamice devin mai stabile;

capacitatea motrică a copiilor poate să atingă un înalt nivel în jurul vârstei de 13 -15 ani, când predomină al doilea sistem de semnalizare;

la această vârstă se întâmpină dificultăți în formarea stereotipului dinamic, dar educația fizică și sportul au influențe favorabile asupra dezvoltării și perfecționării proceselor nervoase, sporește randamentul intelectual al copiilor.

Aparatul cardio-vascular

Dezvoltarea aparatului cardio – vascular se face continuu, dar în ritm lent cu unele diferențieri între băieți și fete.

Se observă o labilitate funcțională a aparatului cardio – vascular, care poate duce de multe ori la dereglări funcționale. Volumul inimii crește, dar rămâne în urmă cu dezvoltarea vaselor sanguine, scade posibilitatea de irigare optimă a organismului. Astfel oboseala se instalează foarte repede provocând o diminuare sensibilă a capacității de muncă fizică și intelectuală. Frecvent apar dureri de cap. Cunoscând toate acestea, cadrele didactice trebuie să adapteze efortul copiilor la posibilitățile reale ale acestora, atât în lecțiile de educație fizică cât și în cele de antrenament sportiv.

Aparatul respirator

Aparatul respirator propriu zis, cunoaște o dezvoltare rapidă și continuă pe toată perioada pubertății. Se înregistrează o îmbunătățire substanțială a funcției respiratorii. Frecvența respirației scade de la 22 respirații/ minut la vârsta de 11 ani, la 20 respirații/ minut la 13 ani și la 18 respirații/ minut la 15 ani.

Creșterea capacității de efort la această vârstă este în strânsă legătură cu factorul dimensional al aparatului respirator: capacitatea vitală, capacitatea pulmonară totală, debitul respirator maxim și minim. Îmbunătățirea indicilor respiratori se pot realiza în cadrul lecțiilor de educație fizică și antrenament sportiv între 10 și 20 ani.

Educația fizică și sportul constituie un mijloc excelent pentru stimularea creșterii și dezvoltării copiilor și îmbunătățirea motricității acestora sub toate aspectele.

Practicarea cu regularitate a educației fizice și a sportului, constituie singurul factor de prevenire și combatere a atitudinilor corporale vicioase și chiar deformările de la nivelul coloanei vertebrale, întâlnite la această vârstă.

La vârsta pubertății cunoașterea de către elevi și părinți a binefacerilor pe care le exercită educația fizică și sportul, asupra organismului în creștere, face ca atitudinea acestor factori să contribuie în mod hotărâtor la realizarea obiectivelor generale ale educației fizice și sportului în învățământul gimnazial. Dacă astăzi ici – colo se mai manifestă o anumită ignoranță față de această activitate, nu sunt vinovați numai acești factori, ci mai degrabă societatea în ansamblul ei, care a făcut puțin pentru ridicarea nivelului cultural – sportiv al populației. De această culpă nu pot fi absolvite în primul rând nici profesorii de educație fizică, care ar putea să aducă argumente științifice în fața acestor factori, privind importanța practicării educației fizice și sportul pentru pregătirea intelectuală a copiilor.

2.3. Calitatea motrică forța

Uneori, in mod eronat, conceptul de forta se confunda cu cel de putere care are o sfera mai larga de cuprindere, el apartinand fizicii. In teoria antrenamentului acesta se foloseste in aceeasi acceptie ca si conceptul de intensitate. Spre deosebire de volumul efortului, pentru masurarea sau aprecierea caruia este suficienta doar inregistrarea lucrului mecanic prestat, stabilirea intensitatii efortului reclama atat cunoasterea lucrului mecanic, cat si a timpului in care acesta a fost executat. Intensitatea efortului se poate masura prin unitati de putere (watt, kgm/min.), calculata cu ajutorul formulei: Putere = lucru mecanic/timp.

Din punct de vedere fiziologic si biochimic, exercitarea fortei musculare presupune: activarea unui numar cat mai mare de unitati motorii, frecventa impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor unitati motorii si particularitatile biochimice si structurale ale muschilor angrenati in efort.

Activarea unui numar cat mai mare de unitati motorii reprezinta o conditie esentiala a dezvoltarii unei forte mari si foarte mari. Dupa cum se stie din fiziologie, in starea de repaus se afla simultan in contractie doar 1-3% din totalul unitatilor dintr-un muschi: in timpul unei incordari usoare numarul unitatilor active creste pana la 10-30%, iar intr-un efort de forta mai intens numarul unitatilor motorii angrenate in contractie sporeste pana la 40-50-60% si numai intr-un efort de forta maxima acest procent se apropie de 80%. In conditii obisnuite, procentul de 75-80% nu poate fi depasit, insa in unele cazuri „limita”, de mobilizare extraordinara, caracteristica unor situatii (de real pericol) se poate depasi aceasta limita protejata prin instante vegetative, pastrate la nivelul paleocortexului si hipotalamusului.

Numarul mai mare sau mai mic de unitati motorii angrenate in contractie este deteminat de starea functionala a centrilor nervosi superiori. Forta produsa de catre un muschi, ogrupa musculara sau un lant muscular cinetic este direct proportionala cu capacitatea ariei motorii de a trimite impulsuri nervoase aferente bine orientate spre grupele musculare sinergice. Mecanismul de baza al realizarii acestui efect rezida in iradierea corticala a excitatiei ce depinde la randul ei de experienta anterioara si de capacitatea de mobilizare momentana a sportivului. De aici rezulta ca un effort de forta este realizat nu numai de factorul periferic, ci si de scoarta si centrii nervosi subcorticali.

2.3.1. Definiție

Dragnea consideră că forța reprezintă „ capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de invingere, menținere sau cedare in raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare”.

Toți specialiștii – autori din domeniu – consideră că forța este "capacitatea organismului uman de a învinge o rezistență internă sau externă prin intermediul contracției musculare ".

Divergențele apar atunci când se pune problema dacă propriul corp al executantului reprezintă o "rezistență". Opinia lui Cârstea Gheorghe este că propriul corp poate fi o "rezistență" de învins (gândind, de exemplu, la unele clasice exerciții de forță: flotările, tracțiunile, genuflexiunile etc.).

2.3.2. Factori ce condiționează forța

Factorii ce condiționează forța se pot clasifica în :

– factori centrali:

– capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale;

– capacitatea de coordonare a mușchilor ( coordonare intramusculară, coordonare intermusculară); nivelul tonusului muscular;

– factori periferici:

– diametrul mușchiului implicat in contracție ( grosimea, secțiunea transversală a fibrei musculare este direct proporțională cu valoarea forței);

– lungimea mușchiului și unghiului dintre segmente;

– volumul mușchiului;

– structura mușchiului ( prezența fibrelor rapide fazice favorizează dezvoltarea forței)

– rezervele energetice ( cantitatea de ATP și CP);

– factori psihici:

– motivația,

– starile emoționale

-concentrarea atenției,

– voința

– factori metodici:

– intensitatea contracției musculare;

– durata sau amplitudinea contracției musculare;

– factori de mediu: radiațiile ultraviolete favorizează acțiunea glandelor suprarenale, care mobilizează hormonii sexuali masculine.

Lasând la o parte această clasificare, cei mai importanți factori, selectați din bibliografia de specialitate, sunt:

• capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale: excitația și inhibiția;

• numărul de fibre musculare angajate în efort și – mai ales – suprafața secțiunii fiziologice a acestora;

• calitatea proceselor metabolice și a substanțelor energetice existente în mușchi;

• durata contracției musculare (sunt mai eficiente contracțiile de 15-20 secunde, decât cele de 30 de secunde);

• starea de funcționare a segmentelor osoase de sprijin, a ligamentelor și articulațiilor;

• valoarea unghiulară a segmentelor corporale implicate în efort;

• nivelul celorlalte calități motrice de bază, mai ales viteza;

• unii factori psihici: motivația, stările emoționale, voința, concentrarea atenției etc. (Cârstea, 2000)

2.3.3 Formele de manifestare ale forței

Autorii care au abordat această calitate motrică, in funcție de formația profesională, prezintă o serie de criterii de clasificare, cum ar fi:

1. În funcție de masa musculară implicată:

– forță generală – cu participarea principalelor grupe musculare;

– forța locală – cu participarea a uneia sau câtorva grupe de mușchi;

2. În funcție de activitatea prestată:

– forță generală – solicitată în general de activitatea cotidiană a individului;

– forță specifică – dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip de activitate.

3. În funcție de lucrul mecanic efectuat:

– forță dinamică(izotonică) – apare atunci când prin contracție musculară se efectuează lucrul mecanic; se subîmparte în:

– forță maximă ( cea mai mare forță care poate fi dezvoltata de sistemul neuromuscular, în cadrul unei contracții musculare),

– forță– viteză ( capacitatea sistemului neuromuscular de a invinge o rezistență cu cea mai mare viteză de contracție posibilă),

-rezistența – forța dinamică ( capacitatea musculară de a rezista la oboseală în efortul de lungă durată);

– forță statică – apare in condițiile contracției izometrice, fără efectuarea de lucru mecanic, ci doar cu dezvoltare de tensiune internă;

– forță mixtă – pentru invingerea rezistenței alternează contracțiile musculare statice cu cele dinamice.

4. În funcție de modificările care apar la nivelul fibrelor musculare în timpul contracției se poate vorbi despre:

– forță izometrică ( statică) – mușchiul nu își modifică lungimea;

– forță pliometrică ( în regim de cedare) – cu creșterea lungimii fibrelor;

– forță miometrică ( în regim de învingere) – cu scurtarea lungimii totale a fibrelor musculare.

5. Raportată la greutatea corporală, se poate vorbi despre:

– forța absolută – când forța dezvoltată nu ia în considerare greutatea corporală;

– forța relativă – când forța dezvoltată este raportată la greutatea corporală .

6. În funcție de combinarea cu alte calități motrice:

– fortă în regim de viteză ( forță explozivă);

– forță în regim de rezistență;

– forță în regimul capacităților coordinative.

2.3.4 Procedee metodice de dezvoltare – educare a forței

a) Procedeul „ cu greutăți” ( inclusiv propriul corp):

a. 1. Creșterea continuă a incărcăturii, raportandu-se totul la posibilitățile maxime pentru exercițiul respectiv. Dacă vrem să facem mai multe repetări in aceeași activitate, atunci rate de creștere a incărcăturii va fi mai mică ( de exemplu 5%: 60% – 65% – 70% etc.). Dacă vrem să facem mai puține repetări in aceeași activitate, atunci rata de creștere a incărcăturii va fi mai mare ( de exemplu 10%: 60% – 70% – 80% etc.).

a. 2. Creșterea și descreșterea continuă a incărcăturii. La această variantă. Rata de creștere și descreștere a incărcăturii trebuie să fie aceeași. Se folosesc cel puțin următoarele doua modalități:

– aceeași mărime a ratei ( de creștere și descreștere) ca la varianta anterioară, dar se reduce la jumătate numărul repetărilor dintr-o lecție;

– valori procentuale mult mai mici ale ratei ( de creștere și descreștere) ca la varianta anterioară, dar cu un număr de repetăti mai mare.

a. 3. Varianta metodică in trepte., sunt necesare pentru formarea ei minimum două repetări cu aceeași incărcătură ( 60% – 60%; 65% – 65%; 70% – 70%; 80% – 80% etc. sau 60% – 60%; 70% – 70%; 80% – 80% etc

a. 4. Varianta metodică in val. Se bazează pe alternarea creșterii și a descreșterii incărcăturii de la o repetare la alta. Regula principală ca să se formeze „ valul” este ca intodeauna rata de creștere să fie mai mare decăt rata de descreștere. In funcție de diferența dintre cele două rate de se obțin „ valuri mari” ( cănd cele două rate sunt apropiate valoric: 60% – 70% – 62% – 72% – 64% – 74% etc., unde, ca exemplu, rata de creștere este de 10%, iar cea de descreștere de 8%), „ valuri medii” ( cand rata de descreștere este jumătate – ca valoare – din rata de creștere ( 60% – 70% – 65% – 75% – 70% – 80% etc.) și „ valuri mici” ( cand intre cele două rate sunt mari diferențe valorice: 60% – 70% – 67% – 77% – 74% – 84% etc., unde, de exemplu, rata de creștere este de 10%, iar cea de descreștere este de 3%.

b ) Procedeul in circuit

„ Circuitul” – ca procedeu metodic – a fost creat pentru dezvoltarea- educarea forței principalelor grupe musculare ale organismului uman de englezii Morgan și Adamson. Nu se includ in circuit exerciții care se adresează indemanării, vitezei, tehnicii, tacticii etc.

Ca procedeu metodic pentru dezvoltarea/educarea numai a forței, circuitul se plasează în structura oricărei activități numai spre finalul acesteia, înaintea revenirii organismului după efort.

Exercițiile din circuit sunt efectuate de toți subiecții fie în mod frontal (deci, toți efectuează aceeași exerciții în aceeași ordine), fie pe grupe (care își schimbă locul în sensul "acelor de ceasornic"; fiecare grupă își are, deci, traseul său).

Exercițiile trebuie să îndeplinească minimal următoarele patru condiții:

• să fie simple;

• să fie cunoscute de subiecți;

• să se cunoască posibilitățile maxime ale fiecărui subiect la exercițiile respective;

• să fie astfel dispuse, ca ordine de efectuare, încât să nu se angajeze succesiv musculatura aceluiași segment corporal.

În funcție de numărul exercițiilor, circuitele pot fi:

– scurte, formate din 4-6 exerciții;

– medii, formate din 8-9 exerciții;

– lungi, formate din 10-12 exerciții.

Dozarea efortului fizic în cadrul "circuitului", ca procedeu metodic, este una din problemele cete mai semnificative. Dacă am putea respecta opiniile celor care l-au creat, ar fi funcțională doar următoarea formulă individualizată de dozare a efortului fizic: Posibilitățile maxime la exercițiul respectiv/ 2 + rata de creștere.

Rata de creștere se stabilește, evident, în funcție de posibilitățile maxime individuale. Ea este cu atât mai mare cu cât posibilitățile maxime individuale sunt mai mari și invers.

Pentru a fi posibilă aplicarea unei asemenea formule, trebuie să se lucreze cu puțini subiecți și să se dispună de o bază materială foarte bună. Din cauză că asemenea două condiții nu prea sunt posibile, mai ales în educația fizică românească, s-a recurs la unele variante de adaptare a circuitului. De aceea, s-a ajuns la efectuarea exercițiilor din circuit și a pauzelor dintre acestea "contratimp". De regulă, mai ales în educația fizică, timpul de lucru este mai mic decât cel de pauză (20 secunde lucru și 30 secunde pauză; 30 secunde lucru și 45 secunde pauză etc.). Foarte rar se ajunge la egalitate între timpul de lucru și cel de pauză (15 secunde lucru și 15 secunde pauză; 20 secunde lucru și 20 secunde pauză etc.).

c) Procedeul izometriei

Se folosește pentru dezvoltarea masei musculare la vârste mai mari, de regulă după 14-15 ani. La vârste mai mici s-a demonstrat experimental că are efecte negative asupra creșterii organismului uman. Este mai puțin accesibil sexului feminin, spun specialiștii-cercetători, fără a fi prezentată fundamentarea experimentală.

Rezistența de învins prin contracție musculară este imobilă, deci imposibil de a fi deplasată (o bară fixă, un zid construit, o halteră foarte grea etc.). Durata contracției musculare trebuie să fie de 10-12 secunde. Pauza maximă între contracțiile musculare este de 90-120 secunde și trebuie să fie numai activă.

Într-o activitate (lecție, ședință de pregătire etc.) se recomandă să se efectueze șase-opt contracții izometrice, care se pot repeta într-o săptămână doar de două-trei ori (evident că regulile vizează educația fizică și nu antrenamentul sportiv).

Există un tip special de contracție izometrică. Este vorba de contracția izometrică funcțională care se realizează atunci când se încearcă învingerea "rezistenței imobile" printr-un act motric sau printr-o acțiune motrică care, din punct de vedere biomecanic, se aseamănă cu unele faze din execuția tehnică a unor deprinderi motrice (mai ales specifice ramurilor și probelor sportive).

d) Procedeul Power-Training

Este greu de înțeles și; mai ales, de aplicat. Se folosește pentru dezvoltarea/educarea forței explozive, acționându-se prin trei grupe de exerciții: exerciții cu haltere; exerciții cu mingea umplută ("medicinală"); exerciții acrobatice. (Nu pot recepționa diferența – ca esență formativă – între exercițiile cu haltere și cele cu mingea medicinală).

Un program de lucru, după întemeietorii procedeului, cuprinde 12 exerciții, adică câte patru din fiecare grupă. Deci sunt trei serii între care se face pauză de trei-cinci minute. În fiecare serie se începe cu execuția fiecărui exercițiu de câte șase ori. Dacă viteza de execuție a exercițiilor este corespunzătoare, se trece în aceeași activitate – la câte 12 repetări pentru fiecare exercițiu. Când se constată că și cele 12 repetări se fac cu viteză corespunzătoare se crește încărcătura (față de posibilitățile maxime individuale) și se reia lucrul cu șase și, apoi, cu 12 repetări etc. Un astfel de program, după opinie personală, nu își găsește aplicabilitatea în educație fizică (în antrenamentul sportiv, la categoriile superioare de clasificare, probabil că se poate aplica!).

Ar mai putea o altă variant, după opinia lui Cârstea de aplicare a acestui procedeu. Este vorba de a se efectua într-o activitate (lecție sau altă formă organizatorică) doar câte un singur exercițiu din cele trei grupe, urmând ca în activitatea următoare să se efectueze câte un alt exercițiu din fiecare grupă ș.a.m.d. În acest mod, programul de lucru format din cele 12 exerciții nu se rezolvă într-o singură activitate, ci în patru.

e) Procedeul contracțiilor musculare izotonice intense și rapide

Se mai numește și procedeul "eforturilor dinamice" și se folosește tot pentru dezvoltarea/educarea forței explozive, adică a forței în regim de viteză.

Exercițiile se execută cu amplitudine maximă și într-o manieră cât mai apropiată sau chiar identică cu structura unor deprinderi sau priceperi motrice.

f) Procedeul eforturilor repetate până la refuz

Este folosit cu încărcături ale efortului fizic de 35-40% pentru începători și 55-60% pentru avansați. Are mare accesibilitate deoarece nu poate produce accidente asupra organismului subiecților. Eficiența lui este vizibilă doar la ultimele exerciții, deci după instalarea oboselii reale.

2.3.5. Metodica dezvoltării forței în cadrul educației fizice

Cerințe care trebuie respectate in procesul de instruire:

– la vârsta preșcolară se va evită antrenementul de forță pură ( J.Weineck, 1992);

– între 6-7 și 10 ani, se vor folosi exerciții dinamice de dezvoltare a forței, evitându-se cele statice;

– până în jurul vârstei de 11 – 12 ani, atât la fete cat și la băieți, se inregistrează o evoluție asemănătoare a indicilor de forță; acest lucru rămane valabil doar pană la această varstă;

– între 10 și 14-15 ani se pot utiliza exerciții in care incărcătura este propriul corp sau greutăți de circa 1 – 2 kg; pana la varsta de 14 ani, cuplul forță – viteză poate fi dezvoltat fără restricții;

– între 11 și 13 ani, greutățile cu care se poate lucra sunt de maximum 30% din greutatea corpului; peste 14 ani, se pot folosi chiar exerciții cu incărcături ce depășesc greutatea corporală a subiecților( L. Baroga, 1980).

CAPITOLUL III

CADRUL OPERAȚIONAL AL CERCETĂRII

3.1.Scopul cercetării

3.2. Obiectivele cercetării

Obiectivul acestei lucrări este acela de a aduce informații actualizate cu referire la abordarea calității psihomotrice: forța studenților, profesorilor și antrenorilor de sport din România.

Obiectivele lucrării sunt studierea, stabilirea, aplicarea și verificarea unor sisteme de acționare model în activitatea de educație fizică școlară pentru clasele a –VIII-a .

Consider că eficiența procesului de educație fizică asupra indicilor de dezvoltare a capacității motrice, cât și asupra capacității de a practica independent exercițiile fizice, poate să crească prin utilizarea unor sisteme de acționare diferențiate pe vârstă și sex. Prin aceste sisteme de acționare model, am realizat o optimă dezvoltare a îndemânării, precum și perfecționarea priceperilor și deprinderilor motrice, aplicând programe algoritmice în sisteme de lecții.

În lucrare am ținut cont de specificul activității școlare de educație fizică într-un grup școlar cu efectiv redus de elevi și de nivelul de pregătire al elevilor. Pornind de la aceste deziderate generale, câteva aspecte sau sarcini care trebuie respectate:

Prima se referă la apropierea metodologiei de acționare de particularitățile individuale ale acestei categorii de vârstă ținând cont de :

– inventarul bibliografic de specialitate legat de temă;

– creșterea și dezvoltarea acestor elevi și particularitățile lor;

– dezvoltarea unor calități moral – volitive și de caracter, perfecționând totodată activitatea senzomotrică și simțul echilibrului;

– relația dintre nivelul de pregătire al elevilor și sistemul de teste aplicat;

– motivația elevilor față de lecția de educație fizică.

Al doilea aspect vizează sisteme de acționare model propuse de mine, considerate ca variabilă independentă introdusă în experiment. Pornind de la anumite sisteme, cunoștințe și legități pe care le-am aplicat în alcătuirea sistemelor de acționare model și a algoritmilor (dozare, norme, număr de repetări, durata și conținutul pauzelor, etc.) am conturat variabila independentă.

Al treilea aspect încearcă să scoată în evidență rolul și eficiența acestor sisteme de acționare în lecția de educație fizică. Totodată, am urmărit, ca prin conținutul întregii lucrări să aduc aportul la formarea unei concepții de ansamblu asupra dezvoltării calităților motrice, în special a îndemânării.