Atletismul In Romania

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Partea Introductivă

1.1. Importanța și actualitatea temei

1.2. Motivarea alegerii temei

1.3. Scopul, sarcini și ipoteza lucrării

Capitolul II – Fundamentarea Teoretică și Științifică a Lucrării

2.1 Introducere în problematica jurnalisticii sportive

2.2 Organizarea atletismului pe plan mondial

2.3 Organizarea atletismului în epoca modernă și contemporană

2.4 Organizarea internațională a atletismului

2.5 Organizarea atletismului în Finlanda, Olanda și în SUA

2.6 Organizarea atletismului în România

2.7 Informații despre participarea atleților români în decursul istoriei

la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Concursuri de Grand Prix

Capitolul III – Desfasurarea cercetarii

3.1. Organizarea cercetarii

3.2. Metode de cercetare utilizate

3.2.1 Studiu de caz

Capitolul IV – Interpretarea datelor cercetarii

Concluzii si propuneri

Anexe

Bibliografie

Introducere

Mass-media au un rol important, aflat într-o continuă creștere în cultura țărilor dezvoltate. Preocupările pentru petrecerea timpului liber s-au diversificat și ele în funcție de actualitatea informațiilor oferite prin intermediul programelor de la televiziune sau radio. Datorită accesului generalizat al subiectelor, disponibil nu numai acasă, ci și în mașini, în baruri și cluburi a crescut și solicitarea de subiecte care să umple numărul tot mai mare de publicații și emisiuni mass-media. Mărirea timpului liber a dus, de asemenea, la o dezvoltare a interesului public pentru sport si la o crestere corespunzatoare a succesului comercial al principalelor cluburi si organizatii sportive. Manchester United, Real Madrid si New York Yankees nu mai sunt simple cluburi sportive, ci au devenit marci de nivel mondial.

Asa Briggs și Peter Burke precizează în conformitate cu Oxford English Dictionary că oamenii au început să vorbească despre ‘’media‘’ doar în anii 1920 și abia în 1950 despre o ‘’revoluție a comunicării. Interesul față de mijloacele de comunicare a existat din totdeauna. Cercetarea în domeniul comunicării scrise, cât și orale era realizată cu foarte mare seriozitate în Grecia Antică și la Roma.

Termenul ‘’jurnalism’’ a apărut cu puțin înainte de Revoluția Franceză, pentru a desemna realizarea știrilor, precum și a conținutului ziarelor. Disprețuit pentru o vreme bună din cauză că era considerat că te poartă peste tot, cu condiția să nu fie luat în serios, jurnalismul s-a impus ca profesie mai cu seamă în a doua jumătate a secolului XX.

Yves Agnes spune despre meseria de jurnalist că presupune două planuri diferite: pe de o parte primirea sau căutarea informațiilor, iar pe de altă parte aranjarea acestora sub formă de jurnale scrise, vorbite, televizate, electronice.

Relația dintre jurnalist și cititor este foarte importantă, mai ales în presa scrisă. Ea se fundamentează pe comunicare. Jurnalistul lucrează în serviciul public, adică el este cel care transmite mai departe informațiile într-o formă cât mai precisă, pe înțelesul oamenilor. El face selecția celor mai utile evenimente din masa informațiilor disponibile, nu el este sursa știrilor. În mod concret, jurnalistul realizează intermedierea ziarului prin redactarea optimă a subiectelor.

Meseria de jurnalist sportiv spune Phill A. pare a fi pentru multe persoane ideală din mai multe motive: permite călătoria prin toată lumea, oferă posibilitatea să vezi cele mai importante evenimente sportive din cele mai bune locuri de pe stadion, stai în apropierea celor mai renumiți sportivi, îți vezi scris numele în ziare sau îl auzi la radio sau televiziune de către milioane de oameni, iar pentru toate acestea mai primești și bani. În realitate lucrurile sunt diferite. Este vorba despre o muncă dificilă, care presupune a face față termenelor-limită, multe ore de muncă, mai ales la sfârșit de săptămână, mult timp pentru a face cercetarea și pregătirea efectivă necesară dobândirii unor cunoștiințe sportive. Mai este nevoie de a ști cum să câștigi încrederea persoanelor de contact- jucători, antrenori, dar și de abilitatea de a scrie corect, rapid și în condiții dificile.

Nu este dificil de înțeles motivul pentru care sportul este foarte captivant pentru mass-media. Oferă același număr de pagini sau acceași durată de transmisie indiferent de ceea ce se întâmplă sau nu în lume, însă știrile forte sunt imposibil de prevăzut. Reportajele care dezbat subiecte politice sunt adesea considerate plictisitoare de către multe persoane și de aceea și-au pierdut puterea de a da curs unor controverse sau dezbateri, deși interesul partidelor este de a obține susținerea poporului

Sportul este opusul acestora. Este previzibil, adică persoanele din domeniul mass-media sunt informate cu câteva luni înainte despre data desfășurării marilor evenimente. Jurnalistul sportiv trăiește propria agitație și propriul dramatism, și întâlnește tot soiul de personalități din domeniu. Calendarul international sportiv trece pe rând de la Cupa Mondială la Jocurile Olimpice, la meciurile international, la Super Bowl, la derby-uri sau concursuri de canotaj. Sportul constituie o întreagă industrie și oferă mereu subiecte de senzație, mai ales pentru cei pasionați.

Jurnalismul sportiv reprezintă o formă specializată de scriere, fiind delimitat în mai multe secțiuni mici. Sporturile principale precum: fotbalul, crichetul, rugby-ul, cursele, golful, tenisul și atletismul sunt dezbătute, în general de specialiștii în aceste domenii. Motivul pentru care este nevoie de profesioniști în această arie de activitate îl constituie fanii, care cunosc foarte bine sporturile și echipele preferate, iar dacă jurnaliștii sportivi nu vor să pară dezinformați, atunci este necesar să nu fie mai prejos în ceea ce înseamnă nivelul cunoștințelor.

De-a lungul timpului, exercițiile fundamentale de atletism cu caracter natural puternic au fost diversificate artificial într-o multitudine de probe și ordonate, în funcție de structura lor specifică în trei grupe mari: alergări, sărituri și aruncări, la care se adaugă marșul și poliatloanele, formând, în totalitatea lor, sistemul probelor atletice.

Capitolul I

Partea introductivă

1.1 Importanța și actualitatea temei

Studiată încă din Evul Mediu, apoi în timpul Renașterii, retorica a fost tratată cu seriozitate chiar și la sfârșitul secolului al VIII-lea când a apărut conceptul de ‘’opinie publică’’. Preocuparea față de ‘’mase’’s-a manifestat de la începutul secolului al XIX-lea, când Benedict Anderson spunea despre ziare în Comunități imaginate că au constituit un factor important în crearea conștiinței naționale prin faptul că au reușit să atragă atenția oamenilor asupra celorlalți cititori.

Sintagma jurnalist sportiv este alcatuită din două cuvinte – sportiv și jurnalist- iar pentru a reuși în acest domeniu va trebui sa vă placă enorm de mult ambele preocupari. Nu este suficient sa va placă doar fotbalul, atletismul sau cursele: trebuie să aveți capacitatea de a oferi și altora din cunoștințele și entuziasmul dumneavoastră într-un mod activ și antrenant și să fiți dispus să vă dedicati exersării abilităților de a scrie la fel de mult ca sportivii despre care scrieți.

Putem considera relația dintre receptorul mass-media și jurnalist ca o relație contractuală, care stabilește (în mod simbolic) drepturi și obligații pentru fiecare parte a contractului. Obligația jurnalistului este aceea de a informa în limitele adevărului. Pentru ca această obligație să poată fi executată este necesară consacrarea unui instrument juridic de garantare a îndeplinirii ei, și anume înscrierea în însăși legea fundamentală a principiului libertății de exprimare. Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului, fiind consacrată ca atare, alături de celelalte drepturi și libertăți, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Totodată pentru cei din presă reprezintă și o valoare pe care o apără simultan cu cea a dreptului de informare a cetățenilor.

Ori de câte ori ziariștii vorbesc despre libertatea presei se ajunge în mod inevitabil, la utilitatea socială a acesteia. Altfel spus există jurnaliști care consideră că presa are o utilitate redusă deoarece nu există decât în limitele libertății de care care se bucură ziariștii. Mass-media nu au putere de comandă, așa cum se întâmplă cu instituțiile statului, însă impactul asupra societății este unul deosebit: informează și dezvoltă curente de opinie, lansează personalități. Intr-adevar mass-media nu numai ca reflecta cultura in care actioneaza, precum si interesele cititorilor si ale telespectatorilor, dar contribuie si la formarea de culturi si interese.

La începutul secolului al XX –lea au apărut rezultatele sportive în ziare. Și astăzi, cotidianele alocă spațiu știrilor din sport, în unele cazuri sportul ocupă un spațiu mai mare decât politica. Spirits of Times apărut în 1831, New York Clipper fondat în 1853 și National Police Gazette în 1845 s-au numărat printre ziarele, care au popularizat sporturile prin publicarea rezultatelor și comentariilor. Apărut în 1866, săptămânalul Sporting News s-a concentrat asupra baseball-ului profesionist. În 1920, perioadă considerată de aur pentru sport, cronicari sportivi precum Gratland Rice, Paul Gallico, Ring Lardner și Allison Danzing au glorificat sportul și eroii săi, punând accent pe talentele și realizările jucătorilor.

Sports Illustrated, fondat în 1954 a ajutat la popularizarea sporturilor profesioniste, și cititorul putea găsi în ziar informații nu doar despre rezultatele din baseball, fotbal american, baschet, hochei pe gheață, ci și despre evenimentele din viața sportivilor.

Din 1920 au apărut transmisiunile la radio ale unor evenimente sportive. Din această cauză mulți manageri din sport s-au temut că lumea nu va mai veni să cumpere bilete și că vor sta acasă să asculte meciurile la radio. După transmiterea la televiziune a Ligii Majore de Baseball a scăzut considerabil participarea la meciurile din liga minoră de baseball, ducând la închiderea a mai bine de jumătate din cluburi, mai ales în anii 1950. La rândul său, mass-media a beneficiat foarte mult de pe urma sportului.

Concurența pentru obținerea dreptului de transmisie are următoarele motive:

1. pentru a crește rating-ul, numărul de spectatori, care la rândul lor duc la ridicarea taxelor pentru reclame;

2. pentru a oferi rețelei ocazia să promoveze alte programe;

3. pentru atribuirea titlul de lider respectivei rețele în programele sportive;

4. pentru a crea profit atunci când drepturile de transmisiune nu depășesc veniturile provenite din reclame.

Corelația sport mass-media este caracterizată prin:

mass-media promovează sportul prin influențarea suporterilor de a participa la cât mai multe evenimente și în număr cât mai mare,

sportul nu și-ar putea permite publicitatea care i se face gratuit

multe dintre publicațiile sportive și transmisiunile electronice nu ar exista fără sporturile profesioniste și de amatori (olimpiade).

Pentru majoritatea oamenilor sport înseamnă că te simți bine făcând mișcare. Pentru atleții profesionști, sportul poate însemna o slujbă, dacă lucrează în organizațiile sportive, iar pentru agențiile de marketing sportiv, sportul înseamnă o afacere, pentru cei care doresc să obțină profit.

Antrenamentul sportiv este definit în literatura românească ca un ,,proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice și psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport.’’

Vander Zwaag a dat sportului o definiție mai cuprinzătoare: ,,Sportul este o activitate fizică competițională, utilizând facilități și echipamente specializate, cu o unicsiune nu depășesc veniturile provenite din reclame.

Corelația sport mass-media este caracterizată prin:

mass-media promovează sportul prin influențarea suporterilor de a participa la cât mai multe evenimente și în număr cât mai mare,

sportul nu și-ar putea permite publicitatea care i se face gratuit

multe dintre publicațiile sportive și transmisiunile electronice nu ar exista fără sporturile profesioniste și de amatori (olimpiade).

Pentru majoritatea oamenilor sport înseamnă că te simți bine făcând mișcare. Pentru atleții profesionști, sportul poate însemna o slujbă, dacă lucrează în organizațiile sportive, iar pentru agențiile de marketing sportiv, sportul înseamnă o afacere, pentru cei care doresc să obțină profit.

Antrenamentul sportiv este definit în literatura românească ca un ,,proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice și psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport.’’

Vander Zwaag a dat sportului o definiție mai cuprinzătoare: ,,Sportul este o activitate fizică competițională, utilizând facilități și echipamente specializate, cu o unică dimensiune a timpului și spațiului, astfel cucerirea unui record are semnificația cea mai înaltă.‘’

Managementul activităților sportive a fost definit de DeSensi, Kelley, Blanton și Beitel ca fiind ,,orice combinație a priceperilor în legătură cu planificarea, organizarea, conducerea, controlul, bugetarea, leading-ul și evaluarea în contextul interior al unei organizații ori departament a cărui principală producție sau serviciu este legat de sport și/sau activități fizice.’’

Luminița Roșca afirmă că urmărind evoluția presei române din ultimii ani, dezbaterile pe tema profesionalismului sau a lipsei de profesionalism a acesteia, argumentația diversă și de cele mai multe ori contradictorie se întreabă retoric: ‘’ La ce bun toate acestea ? La urma urmei, ce este acela profesionalism? ‘’

Pentru a explica mai clar tema profesionalismului este necesar să definim mai întâi câmpul profesional specific jurnalismului. Astfel se deosebesc două mari principii: independența, întotdeauna legată de ideea de libertate (de gândire, de acțiune, economică etc.) și legitimitatea existenței grupului, în numele caracterului indispensabil al activității sale (Fourre, 1972 apud Ruellan, 1993). Deci autonomia și utilitatea socială sunt principiile capitale care alcătuiesc strategia ce permite unui grup profesional să revendice sau să conserve monopolul unei activități considerate importante/indispensabile pentru bunul mers al societății.

Subiectele sportive sunt vitale pentru dezvoltarea și prosperitatea mass-mediei. Cea mai competitivă din lume s-a dovedit a fi piața ziarelor britanice, întrucât are cele mai multe pagini dedicate sportului. Numeroase publicații naționale cotidiene, precum și ziare de duminică și-au extins spațiul acordat subiectelor sportive în secțiuni separate de până la douăzeci și opt de pagini tipărite zilnic în format mare, de calitate spre deosebire de importanța mai redusă care este acordată știrilor generale sau subiectelor de artă.

A fi informat cu evoluțiile recente dintr-un sport important este o slujbă cu normă întreagă. Nu foarte mulți jurnaliștii au noroc să își aleagă sporturile și evenimentele despre care să scrie. În general, cei mai străluciți, cei mai spirituali și incisivi editorialiști sau autori de reportaje cu un stil personal sunt cei care dau culoare momentelor-cheie din lumea sportului.

A scrie despre sport înseamnă mai mult a cuprinde evenimentele importante. Mass-media deține un spațiu destul de mare, pe care trebuie să-l umple, indiferent de situație și să reușească acest lucru stârnind curiozitatea consumatorilor de știri, oferindu-le fragmente din anumite evenimente, realizând profiluri ale participanților și analizând performanțe, păstrând constant un anumit număr de articole și știri.

Sportul nu este tratat așa cum ar cum ar trebui în paginile sportive, atunci când activitățile personalităților marcante ocupă prima pagină a ziarelor, ajung pe primul loc în buletinele de știri sau se desfășoară în domenii specializate, precum moda, afacerile ori medicina. Pentru reușita subiectelor sportive este indicat să fie cunoscute cerințele mijlocului de comunicare utilizate și să existe o bună colaborare cu audiența ce va beneficia de rezultatele muncii depuse. Ziarele serioase și populare, la fel ca și revistele specializate au un stil unic, iar subiectele sportive sunt abordate diferit de către ziariști și cei din radio și televiziune. Radioul presupune o serie de abilități, diferite de cele pe care le presupune televiziunea, în timp ce jurnalismul prin internet cere cu totul altceva.

Atletismul poate fi considerat sportul de cea mai autentică proveniență olimpică, deoarece începuturile sale se confundă cu istoria Jocurilor, a căror parte integrantă o constituiau. Majoritatea serbărilor sau competițiilor din Grecia Antică cuprindeau întreceri de atletism sub forma alergărilor, săriturilor și aruncărilor.

Atletismul este definit ca un sistem de exerciții naturale și stilizate, practicat sub forma marșului, alergărilor, săriturilor și aruncărilor în scopul dezvoltării calităților motrice și a obținerii unor performanțe în competițiile sportive.

Sportul este atât de important pentru organizațiile mass-media, încât chiar și cele mai mici dintre ele își creează propriile departamente sportive, incluzându-le în echipele lor editoriale, din care fac parte jurnaliști sportivi experimentați, iar atletismul se poate constitui ca mijloc al educației fizice, prin exercițiile sale de mers, alergări, sărituri și aruncări sau ca o ramură sportivă, prin sistemul probelor atletice.

Actualitatea temei

‘’Pentru fiecare persoană, sportul este un prilej de îmbunătățire a felului său de a fi. Sportul este cultivarea consecventă și voluntară a efortului fizic intensiv.‘’

Pierre de Coubertin.

Cuvântul ‘’sport’’ are o lungă istorie, avându-și originea în cuvântul latin deportare, care printre sensurile sale primordiale, însemna a ieși afară pe poartă adică a ieși în afara zidurilor orașului pentru a se dedica la activități sportive. Tot din acest termen, își au originea în provensalul deportar, spaniolul deportar și francezul despoter (dvertisment, distracție); de la acest cuvânt francez a luat, în engleza din XIV secol, termenul disport, ce în preajma, secolului XVI, s-a transformat în sport, pariuri sportive – biletul zilei pariuri.

Conceptul de sport presupune realizarea unei activități pentru îmbunătățirea abilităților umane de bază, fizice și mentale întrucât acesta este probabil la fel de vechi

precum dezvoltarea inteligenței umane.

Omul primitiv practica activitatea fizică doar pentru a-și îmbunătăți cunoștințele despre natură și, în aceeași măsură, pentru a stăpâni mediul din jurul lui.

Mișcarea, spune Constantin Kirițescu în ‘’ Palestrica‘’– este una dintre funcțiunile esențiale ale vieții, o condiție fundamentală a ei. Mișcarea este actul mecanic care comportă deplasarea unei părți a corpului față de altele, sau a întregului organism față de obiectele lumii înconjurătoare. La om și la animale, mișcarea este o funcție a sistemului muscular. Ea se execută cu cheluială de energie și în legătură de colaborare cu celelalte funcțiuni ale organismului. În îndelungatul proces de transformare a maimuței în om a existat o perioadă de trecere de la ‘’cuadrupedie’’ și ‘’brahiație’’ la ‘’bipedie‘’, tip de postură și locomoție caracteristic ființei umane.

Constantin Kirițescu numește exercițiu repetarea frecventă a unei mișcări. Repetarea mișcării fiziologice se numește exercițiu corporal sau exercițiu fizic. Educația fizică presupune deci o legătură strânsă între exercițiile fizice și ființa sufletescă a omului. Jocul este mișcarea liberă, spontană sau supusă unor ușoare regului de disciplină, executată de om în special în vârstă tânără, spre a produce buna dispoziție organică. Sportul este jocul legat de o luptă de întrecere, pentru a învinge fie spațial, fie vreun obstacol al naturii. Educația fizică reprezintă o concepție modernă. Ea sintetizează totalitatea mijloacelor ce au scop dezvoltarea fizică a omului, păstrând legătura cu viața lui intelectuală și morală.

În enciclopedia de specialitatea la termenul atletism (pagina 63) sunt specificate următoarele:

‘’Atletism’’ – I.gen. sistem de exerciții realizat sub forma alergărilor, săriturilor, aruncărilor și marșului, naturale și stilizate, practicate în scopul dezvoltării specifice a calităților motorii și al obținerii unor rezultate sportive (performanțe) superioare în cadrul concursurilor special organizate în acest scop. Alergările, săriturile și aruncările au fost practicate din cele mai vechi timpuri de popoare nedezvoltate. Originea lor rezultând din instinctul de conservare manifestat în lupta pentru viață, pentru cucerirea și asigurarea existenței materiale, pentru ridicarea deasupra treptei animalice. Cu timpul, aceste exerciții naturale devin mijloace fundamentale de pregătire, în special a adulților, nu numai pentru vânătoare și dobândirea diferitelor bunuri materiale necesare omului din acea epocă istorică, ci și pentru lupte și războaie împotriva altor triburi, fie cu scop de apărare, fie de cucerire. Apoi, când omul simte că existența clanului său este în siguranță, exercițiile capătă caracter agnostic, organizându-se întreceri între adulți, dar și între copii, ocazionate de evenimente cu semnificație economică sau mistico-religioase, cu scopul de a demonstra iuțeala, rezistența și forța tinerilor. Exercițiile de atletism capătă o semnificație cu totul deosebită în Grecia antică din momentul în care în cadrul serbărilor panatetenaice, începând cu anul 776 î. Hr., considerat an de debut al JO, se organizează, exclusiv pentru bărbați întreceri la următoarele probe- alergări de viteză pe distanță de 1 stadiu numită dromos (aproximativ 192 m cât măsura lungimea unei piste de alergări- de aici și denumirea de stadion) și pe distanța de 2 stadii numită dianlos- alergări de semifond pe distanța de 4 stadii, alergări de fond pe distanțe de 8-10, maxim 24 stadii denumite dolicos, săritura în lungime cu elan, aruncarea discului și aruncarea suliței, care împreună cu alergarea de o stadie (dromos) și lupta în doi, făceau parte din proba de pentatlon atletic.- modern, numit de englezi, athletic sport, iar de americani track and field, apare și se constituie ca ramură sportivă în Anglia, la mijlocul secolului al 19-lea, având în sistem și unele exercitii moștenite de la celții care au trăit pe teritoriul Irlandei. Primul club atletic este constituit la Universitatea din Oxford, în 1850. În această perioadă apar reglementari care standardizează dimensiunile pistei de alergare, ale terenurilor de sărituri și aruncări, ale materialelor folosite în concurs etc, exprimate în unitățile de măsură engleze, care, odată cu transferul atletismului pe continent, sunt adaptate, echivalate și oficializate de toate țarile, cele mai multe dintre acestea fiind prezente și în actualele regulamente internaționale.

În ansamblul său, atletismul este disciplina sportivă care are la bază întrecerea individuală. Regulile de întrecere și condițiile organizatorico-sportive sunt concepute pentru a asigura departajarea (ierarhizarea), după valoarea sportivă a fiecarui individ în raport cu ceilalți competitori, în cadrul aceleiași probe, fiecare probă având un sistem de reguli și de organizare propriu.

Probele care se desfășoară în incinta stadionului nu pot fi mixte (bărbați și femei), iar cele din afara stadionului pot fi și mixte, dar doar în privința startului comun. Pe lângă clasamentul individual, există și un clasament pe echipe (de cluburi, țări etc) care are ca scop angrenarea în intrecere a unui număr mai mare de atleți și creșterea laturii spectaculare a competiției etc, la baza acestuia stând toate rezultatele (performanțele) individuale din fiecare probă care, printr-un anume sistem, se transformă în puncte, cumulul lor stabilind valoarea fiecărei echipe.

Din 1999, atletismul este format din următoarele grupe de probe: alergări de viteză- distanțe până la 400 m (inclusiv); alergări de semifond-distanțe de la 400 m la 3.000 m; alergări de fond – distanțe de la 5.000 m la 10.000 m (inclusiv); alergări de mare fond – distanțe de la 10.000 m la maraton (42.195 m); alergări de garduri – până la 400 m; alergări de obstacole – distanțe de 3.000 m; alergări de ștafetă – distanțe de la 400 m la 6.000 m; probe de marș – distanță de la 5 km la 50 km; sărituri cu elan – lungime, înalțime, triplusalt, prajină; aruncări – greutate, disc, suliță, ciocan, minge de oină; probe combinate – triatlon, tetratlon, pentatlon, hexatlon, heptatlon și decatlon; probe de cros – distanțe nestandardizate; alergări pe șosea – distanțe nestandardizate.

Probe de concurs oficiale la care Federația Internatională de Atletism Amator(IAAF), Asociația Europeană de Atletism(AEA) și Federatia Română de Atletism Amator(FRA) țin evidenta rezultatelor și omologhează recorduri sau cele mai bune performante mondiale, europene si naționale: în aer liber – bărbați (seniori și juniori): 100 m, 200 m, 400 m, 800 m, 1.000 m, 1.500 m, 1 mila (1.609,34 m), 2.000 m, 3.000 m, 5.000 m, 10.000 m, 110 m garduri, 400 m garduri, 3.000 m obstacole, 4 X 100 m, 4 X 200 m, 4 X 400 m, 4 X 800 m, 4 X 1.500 m, lungime, înalțime, triplusalt, prăjină, greutate, disc, suliță, ciocan, decatlon, marș, 10 km (numai pentru junior), 20 km, 30 km (numai pentru seniori), 50 km (numai pentru seniori), alergări de cros și alergări de șosea (la ultimele 4 probe nu se omologheaza recorduri); femei (senioare si junioare):100 m, 200m, 400 m, 800 m, 1.000 m, 1.500 m, 1 mila(1.609,34 m), 2.000 m, 3.000 m, 5.000 m, 10.000 m, 110 m garduri, 400 m garduri, 4 X 100 m, 4 X 200 m, 4 X 400 m, 4 X 800 m, lungime, înaltime, triplusalt, prajină, greutate, disc, suliță, ciocan, heptatlon, marș 10 km, 20 km, semimaraton, maraton (numai pentru senioare, la ultimele 4 probe nu se omologhează recorduri).

În țarile anglo-saxone, in virtutea tradiției, se organizează concursuri de alergari și pe alte distanțe: 100 y, 200 y, 400 y, 800 y, 2 mile, 120 y garduri, 400 y garduri; în sală(indoor) – bărbați (seniori si juniori): 50 m, 60 m, 200 m, 400 m, 800 m, 1000 m, 1.500 m, 1 mila, 3.000 m, 5.000 m, 50 m garduri, 60 m garduri, 4 X 200 m, 4 X 400 m, 4 X 800 m, lungime, înaltime, triplusalt, prăjină, greutate, 3 km mars, pentatlon.

Nu toate probele menționate fac parte din programul JO, al CM si al CE. Probele olimpice, in evoluția lor istorica au cunoscut o creștere numerică semnificativă. Astfel, de la 12 probe exclusiv pentru bărbați la JO din 1896(100 m, 400 m, 800 m, 1.500 m, 110 m garduri, maraton, lungime, înaltime, triplusalt, prăjină, greutate și disc), respectiv 4 probe pentru femei(100 m, 4 X 100 m, înaltime și disc) la prima participare la JO din 1928 la 24 de probe pentru bărbați și 23 pentru femei, la JO din 2000. Reglementările IAAF stabilesc urmatoarele categorii de vârstă pentru bărbați și femei: juniori II – cei care au mai puțin de 18 ani la 31 decembrie în anul competiției; juniori – cei care au mai puțin de 20 de ani la 31 decembrie în anul competiției; seniori – cei peste 20 de ani; veterani – devin veterani bărbații la 40 de ani și femeile la 35 de ani; FRA, în afara acestora, stabilește și alte categorii de vârstă: copii II (10-11 ani), copii I (12-13 ani), juniori III (14-15 ani), juniori II (16-17 ani), juniori I (18-19 ani), tineret până la 23 de ani, categorii la care, in special la copii, juniori III si II, distanțele de concurs și materialele de aruncări sunt mai mici și mai usoare.

II. ped. 1. Mijloc principal al educației fizice în care exercițiile de alergări, sărituri si aruncari, datorita caracterului lor natural, sunt accesibile tuturor vârstelor, pot fi adaptate la particularitatile de vârstă, sex și nivel de dezvoltare al celor care le practică, iar utilizarea lor națională contribuie substanțial la realizarea obiectivelor educației fizice, la mărirea potențialului biologic, la dezvoltarea posibilităților motorii, în mod deosebit la dezvoltarea vitezei și rezistenței (prin alergări), a forței și detenței (prin sărituri și aruncări). Forme de alergare folosite în educația fizică școlară: lungime fără elan și cu elan, înalțime, plurisalturi de pe loc, pași săltați și pași săriți etc. forme de aruncare folosite în educația fizică școlară: cu mingea de oină, cu greutatea, cu mingi medicinale aruncate cu doua mâini de pe loc sau din deplasare tip împingere, azvârlire și lansare etc. în procesul instructiv-educativ specific educației fizice școlare, exercițiile de ~ sunt părți constituente ale Sistemului Unitar de Verificare și Apreciere (SUVAD) a elevilor, devenind probe și norme de control, de cunoaștere obiectivă a nivelului de dezvoltare a vitezei (alergări cronometrate pe distanțe de 30-60 m), a rezistenței (alergări cronometrate de distanțe 600-1.000 m), a detenței și forței (sarituri in lungime cu elan și fără elan, aruncarea greutatii si a mingii de oina la distanță). De asemenea, exercițiile de atletism intra si in componenta altor sisteme de probe si norme de control pentru cunoașterea capacității motorii, cum ar fi: “Standard Fitness Test” (din cele 8 teste, 4 sunt din atletism), Sistemul National de Selecție pentru sportul de performanță (SNS), sistemul probelor de promovare dintr-o grupă valorică în urmatoarea etc.

2. Disciplina de studiu inclusă în planul de învătământ al facultăților de educație fizică și sport, precum și în programele altor unități de învătământ care formează specialiști în domeniul educației fizice și sportului, care prin conținutul teoretic, metodic și practic formează studenților (cursanților) cunoștințe, priceperi și deprinderi în domeniul atletismului necesare viitorului profesor și antrenor de atletism. Materia de studiu cuprinsă în programele analitice se referă, în principal, la istoricul și organizarea atletismului pe plan intern și internațional, sistemul competițional și regulamentul concursurilor, tehnica probelor și metodica însușirii ei,, predarea ~ în unitățile școlare de diferite tipuri, teoria și metodica antrenamentului, particularitățile antrenamentului pe probe ș.a.

Istoria educației fizice și a sportului constituie o etapă importantă pentru istoria educației generale. Scopul său este prezentarea fenomenelor legate de mișcarea organizată a ființei umane în ordine cronologică, când acestea au fost asimilate treptat de inteligența omenească. În evoluția sa istorică, educația fizică a cunoscut atât epoci de strălucire, cât și de decădere. Apariția acestei discipline este legată de sfârșitul secolului al XIX- lea, după apariția lucrării sociologului amercian Lewis Henry Morgan ( 1818- 1881) , intitulată ‘’ Socitatea Primitivă ‘’. Pe parcus, istoria educației fizice a preocupat și alți specialiști precum K. Gross, E. Kurtius – Germania, P. Coubertin, G. Bourdon, E. Jusserand – Franța, Marshall- Anglia, K. A. Konstantinov, V.S. Sergheev – URSS, iar la noi în țară remarcăm pe istoricul Constantin Kirițescu, în lucrarea Palestrica, apoi lucrări ale lui E. Ghibu și I. Todoran, ale lui V. Bănciulescu și ale lui N. și M. Postolache.

Obiectul istoriei educației fizice și a sportului îl constituie studierea, cunoașterea și interpretarea apariției și dezvoltării educației fizice de-a lungul orânduirilor și formațiunilor sociale din istoria omenirii.

Studiul conținutului educației fizice și sportului într-o anumită perioadă istorică se realizează ținându-se seama de următoarele aspecte:

condițiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale, religioase;

scopul și locul ocupat de activitatea de educație fizică în societate;

mijloacele, metodele și formele organizatorice prin care se realizează scopul educației fizice;

contribuția unor personalități la dezvoltarea educației fizice.

1.2 Motivarea alegerii temei

Animată de dorința de a reuși, de ambiție, tenacitate, perseverență și optimism, în vederea dobândirii de informații corespunzătoare unui bun jurnalist sportiv am considerat că sunt pregătită pentru aprofundarea studiilor jurnalistice, care contribuie în cariera mea de jurnalist sportiv, mai ales că am beneficiat de o pregătire universitară adecvată și de o experiență practică realizată atât în cadrul studiilor masterale, cât și de-a lungul celor trei ani de studiu pentru licență, în domeniul Jurnalismului

Capacitatea de a lucra în echipă și disponibilitate pentru efort, adaptabilitatea la condițiile impuse de un mediu ambiental din ce în ce mai concurențial, alăturate dorinței mele de a reuși – dorință creată, formată și dezvoltată în spiritul mentalității specifice învingatorului constituie doar câteva dintre motivațiile care m-au determinat să consider că profesia de jurnalist sportiv cea care mă reprezintă, cea care mă caracterizează perfect în viața de zi cu zi.

Deși, pare o meserie ideală datorită unor avantaje pe care le aduce jurnaliștilor deorece niciunul dintre ei nu ratează participarea la cele mai importante evenimente sportive, unde evident va beneficia de cele mai bune locuri printre jucători și sportivi de renume, nu trebuie să uităm că este o muncă dificilă și solicitantă care presupune a face față termenului-limită, cercetării îndelungate pentru dobândirea unor cunoștințe sportive la fel de vaste ca și ale celor mai fanatici cititori sau ascultători și scrierii rapide și captivante în cela mai dificile condiții.

Chiar și așa, nu puțini sunt cei care ar accepta toate acestea pentru a obține răsplata și satisfacțiile evidente pe care le aduce jurnalismul sportiv. Locurile de muncă în domeniul mass-media, mai ales în domeniul jurnalismului sportiv sunt mult mai râvnite decât multe altele. Din fericire, șansele devin tot mai mari, deși nu vor fi niciodată locuri suficiente în spațiul destinat presei pentru a-i primi pe toți jurnaliștii sportivi care își doresc să ajungă acolo.

E drept că mediul virtual a câștigat un teren considerabil în fața adevăratului teren de sport. Chiar am putea spune că între cele două medii are loc un meci puternic pentru câștigarea unui loc în programul de activități zilnice desfășurate de către educabili. Și cum cei doi adversari sunt destul de doritori de a câștiga competiția, este sănătos ca rezultatul să fie benefic majorității

Programa școlară prevede la disciplina atletism ca activitate obligatorie la toate clasele din motive obiective

poate fi practicat în tot timpul anului

mișcările naturale ușor de însușit, accesibile la orice vârstă

influență pozitivă asupra funcțiilor organismului respirației, circulației, digestiei

săriturile, aruncările, mijloace eficiente pentruu dezvoltarea calităților motrice

factor de călire a organismului

contribuie la continuitatea predării

realizează mobilizarea eforturilor de voință.

Exercițiile din atletism prevăzute în programele școlare de educație fizică în vederea însușirii anumitor probe contribuie implicit la realizarea pregătirii fizice generale, sarcină principală a educației fizice în măsura în care ele sunt eșalonate și predate corect.

Alergările, săriturile și aruncărilor, executate sub formă de joc și în cadrul unor exerciții simple, ca și diferite probe atletice propriu-zise contribuie la dezvoltarea calităților motrice (forța, rezistența, îndemânarea) și formarea deprinderilor motrice specifice atletismului.

Cercetătorii din diverse domenii de specialitate precum: fiziologii, biochimiștii și psihologii au fost interesați să aprofundeze una dintre mai vechi și mai accesibile ramuri sportive, adică atlestismul, tocmai datorită caracterului său de solicitare maximă a potențialului bio-psiho-motric al individului.

Pregătirea sportivă, ca proces de formare și perfecționare a deprinderilor motrice ale sportivului, a calităților lui fizice, morale și de voință se realizează având ca bază cerințele științifice ale formării și dezvoltării sportivului, particularitățile lui de vârstă, sex, sănătate, nivel de pregătire fizică, modul de viață și condițiile în care se desfășoară pregătirea.

Pregătirea sportivă ca totalitate a mijloacelor care asigură o sănătate excelentă și obținerea de rezultate sportive înalte semnifică derularea continuuă a unui proces pe întreg cuprinsul competițional.

Pregătirea copiilor și a juniorilor pentru marea performanță constituie un factor decisiv în evoluția lor de mai târziu, ca seniori. Realizarea performanțelor sportive nu se poate obține dacă în anii copilăriei sau de la vârste fragede nu a s-a fundamentat o bază minimă necesară, în urma unor criterii de selecție științice, care mai apoi are nevoie de un program riguros de pregătire care să se desfășoare potrivit diferențelor de vârstă în procesul maturizării.

Toate formele de pregătire sunt corelate, fiind legate între ele și reciproc condiționate, alcătuind procesul unitar al pregătirii atletului și realizează cu ajutorul mijloacelor generale și specifice, a metodelor și a incarcaturilor specifice folosite in decursul lectiilor si al diferitelor concursuri.

Un alt motiv pentru care am ales aceasta tema il reprezinta faptul ca se neglijeaza pregatirea fizica generala in favoarea celei specifice sau invers, ceea ce constituie o piedica in obtinerea de rezultate atat motrice cat si fiziogice referitoare la dezvoltarea armonioasa a organismului. Fara o pregatire corespunzatoare sportivul nu va da randament in antrenament si implicit in competitii, de aceea trebuie avuta multa grija in planificarea pregatirii sportivilor.

In mass media, majoritatea departamentelor sportive au de obicei o echipa relativ restransa de jurnalisti angajati. Pe langa redactorul sportiv, exista si un redactor sef al carui rol in general este acela de a aduce un reportaj de atmosfera care prezinta evenimentul major din ziua respectiva si acopera o gama larga de subiecte sportive. De asemenea, pot fi doi sau trei reporteri care sa dezbata subiecte legate de sportul dominant din zona respectiva, cum ar fi fotbalul sau atletismul, si probabil, un reporter caruia sa-i revina subiecte din alte doua-trei sporturi majore, precum rugby, cricket si cursele de cai. Unele ziare nationale au reporteri care cerceteaza subiecte despre sporturi importante, cum ar fi fotbalul, si care sunt detasati in anumite zone ale tarii unde pot crea relatii cu unele cluburi si persoane din zona pe care o cerceteaza.

Alte sporturi de varf, cum ar fi rugby-ul in 13, golful, tenisul si atletismul pot fi acoperite de catre freelanceri care au incheiat contracte cu ziare particulare pentru a difuza zilnic articole si reportaje legate de un anumit sport. Alti freelanceri, unii dintre ei fiind, probabil fosti sportivi profesionisti pot avea contracte in scopul furnizarii de opinii sau de analize de specialitate.

Calitatea jurnalistilor sportivi care fac parte din echipa unui ziar reprezinta un factor semificativ in mentinerea cotei de audienta pe o piata competitiva

1.3 Scopul si sarcinile lucrarii

Scopul lucrarii este acela de a evidentia importanta atletismului, mai ales importanta jurnalistului sportiv in furnizarea informatiilor despre sport, in special acelor informatii despre atletism in Romania si nu numai, in vederea prezentarii importantei educatiei fizice, a unei pregatiri fizice generale si a celei specifice cu scopul maririi de potential bio-psiho-motric avand ca rezultat participarea cu succes la competitiile sportive. De asemenea am urmarit aceste aspecte tinand cont de promovarea evenimentelor sportive in cadrul mass-mediei. Am cercetat importanta atletismului si a promovarii acestuia in Timisoara.

Dezvoltarea multilaterala si intarirea organismului atletului prin dezvoltarea musculaturii, fortificarea organelor si sistemelor organismului, cresterea posibilitatilor functionale ale acestora, pana la nivelul necesar, a fortei, vitezei, rezistentei, indemanarii, mobilitatii, corectarea defectelor de conformatie a corpului.

Rationalizarea metodelor si mijloacelor folosite in antrenament, cresterea bagajului motric si dezvoltarea capacitatii de efort ca urmare a tuturor formelor de pregatire.

Pentru o cunoastere si intelegere cat mai aprofundata a fenomenului supus cercetarii s-a recurs la studierea literaturii de specialitate.

Ipotezele de lucru

1. Daca dezvoltarea calitatilor motrice de baza si a celor specifice la un nivel superior realizat in cadrul pregatirii fizice generale duc la obtinerea performantei sportive in probele de atletism.

2. In ce masura jurnalismul sportiv promoveaza atletismul si performantele atletilor in mass-media

3. Daca dinamica pregatirii fizice specifice si a pregatirii fizice generale pe parcursul unui ciclu anual de antrenament contribuie la obtinerea de performante in domeniul atletismului.

Sarcinile lucrarii

Determinarea calitatilor jurnalistice in redactarea informatiilor sportive;

Determinarea nivelului calitatilor motrice specifice;

Determinarea performantelor atletice in Timisoara;

Determinarea evolutiei atletismului atat in tara noastra cat si in Europa.

Capitolul II

Fundamentarea Teoretică și Științifică a Lucrării

2.1 Introducere în problematica jurnalisticii sportive

Actualmente sportivii sunt unele dintre cele mai bine-cunoscute și bine plătite persoane de pe planetă. Lumea vrea să citească și să audă despre ei, iar numărul celor plătiți să le satisfacă această cerere crește în egală măsură. Sportivii se bucură acum de strălucirea oferită de reflectoarele mass-media mai mult decât oricare alta persoană din societate. Nu este un lucru neobișnuit să vezi cum o sută de jurnaliști discută despre un singur meci de fotbal, iar funcțiile pe care le ocupă antrenorii echipelor naționale capătă o importanță secundară, în sensul mediatizarii, numai în raport cu șefii de stat.

Beneficiile unui jurnalist sportiv care redactează corect articolele sportive :

1.Performanță în carieră :

Îmbogățirea abilităților de comunicare, argumentare și gândire cerute de abordarea eficientă, analiza critică și promovarea jurnalistică a fenomenului sportiv contemporan

Dezvoltarea capacității de a forma și dezvolta spiritul critic, competițional, moral și deontologic al factorilor umani implicați în sport

Competențe de cercetare care să permită specializarea la un nivel superior, doctoral, pe o tematică de interes larg cu aplicabilitate directă în jurnalismul sportiv.

Dezvoltarea spiritului competitiv și al eficienței în domeniu.

2. Recunoaștere

3. Câștig material: A fi la curent cu evoluțiile recente dintr-un sport important este o slujbă cu normă întreagă.

4. Divertisment: Cine nu-și dorește să vadă o competiție sportivă, și mai ales când este vorba despre echipa națională și să fie plătit că redactează materialul jurnalistic respectiv ?

Sportul a avut o contribuție importantă la schimbarea caracterului transmisiei radio și TV în ultimii ani. A dat naștere unor noi stații radio și canale de televiziune, deținând probabil cel mai important rol în vânzarea de sateliți și abonamente la televiziunea prin cablu, iar în țările dezvoltate s-au construit și numeroase site-uri în acest scop.

La rândul lor, radioul, televiziunea și internetul au contribuit la creșterea profilului sportului, la transformarea multor cluburi în afaceri importante și a unor jucători și atleți în milionari. În schimbul banilor aduși de vânzarea drepturilor de transmitere a evenimentelor sportive, organizațiile sportive s-au adaptat nevoilor posturilor de radio și, mai ales, ale celor de televiziune. Ele au modificat orele de începere a manifestarilor sportive pentru a corespunde programului televiziunii, organizează evenimente sportive în mai multe zile ale săptămânii – un exemplu edificator în acest sens este rugby-ul profesionist din Marea Britanie – au schimbat chiar și sezonul de desfășurare a manifestărilor. Televiziunea a schimbat echipamentul jucătorilor – și nu doar; pentru a încuraja excesul de sigle publicitare. Meciurile de one-day cricket, de pildă, se joacă acum în echipamente viu colorate și mai putin în echipamentele tradiționale albe, pentru a fi în avantajul televiziunii. în unele cazuri, chiar și regulile s-au modificat. Meciurile de fotbal american se joacă pe segmente mici, pentru a se conforma necesităților canalelor de televiziune de a insera frecvent reclame.

Ca un trend general, aproape toate stațiile tv merg spre mondenități sau scandal, ne spun cum s-a îmbracat soția lui Adrian Mutu sau cum a fost înjurat Dumitru Dragomir, președintele Ligii Profesioniste de Fotbal și "dușmanul" suporterilor. Totuși, acest tip de programe este agreat de telespectatorii români, care "îngroașă rândurile" audiențelor.

Potrivit unui studiu de audiență realizat în perioada 1 ianuarie – 10 martie 2008, cea mai urmărită emisiune de știri sportive din prime-time este cea de pe Pro TV, care a înregistrat o audiență medie de 955.000 de telespectatori pe minut.

Cei aproape un milion de privitori au plasat emisiunea prezentată de Raluca Arvat pe primul loc în topul celor mai urmărite emisiuni de știri sportive. Pe locul al doilea se află știrile sportive de la Observator (571.000 telespectatori pe minut), cel puțin la fel de "tabloidizate" precum cele de la Pro TV.

Locul al treilea în top este ocupat de TVR 1, ale cărui știri sportive din prime-time au avut, în perioada monitorizată, 439.000 de privitori. În ceea ce priveste conținutul știrilor din sport, este recunoscut faptul că se merge spre comercial. Cu alte cuvinte, tot ceea ce poate fi subiect de bârfă din fotbal (rareori din gimnastică sau handbal, unde "picanteriile sunt mai rare") este numai bun de dat pe post.

2.2 Organizarea atletismului pe plan mondial

Atletismul cuprinde deprinderi motrice de o larga utilitate practica in viata cotidiana a omului, ce izvorasc din formele sale fundamentale de miscare: mersul, alergarea, saritura si aruncarea.

De-a lungul evolutiei istorice, exercitiile fundamentale de atletism, cu caracter profund natural au fost diversificate artificial intr-o multitudine de probe si ordonate, prin structura lor specifica, in trei mari grupe: alergari, sarituri si aruncari, la care se adauga marsul si poliatloanele, formand in totalitatea sa, sistemul probelor atletice.

Fiecare proba atletica, din cadrul sistemului, are caracter autonom determinat de structuri si reguli de desfasurare proprii.

Altletismul, ca ramura sportiva care urmareste obtinerea marilor performante in competitii individuale a cucerit de mult timp toate meridianele globului, impunandu-se autoritar in ierarhia sportului, prin incredibilele sale recorduri, perfect inutile dar inzestrate cu o valoare simbolica imensa, aceea a cautarii limitelor umane.

Cercetarile stiintifice din domeniile istoriei, etnografiei, sociologiei demonstreaza ca atat alergarile, sariturile, cat si aruncarile se practicau din cele mai vechi timpuri de catre adulti, dar si de catre copii, in scopul procurarii hranei prin vanatoare si in perioadele de lupta( razboi), caracterul agnostic (de intrecere) organizat apare cu prilejul diferitelor serbari religioase si de alta natura ale triburilor si popoarelor din acele timpuri.

Exercitiile de atletism practicate sub forma competitiei agoniste au atins apogeul in perioada Greciei Antice, in cadrul Jocurilor Panatenaice (Jocurile Phytice, Istmice, Nemeice, Olimpice).

Anul 776 i.Hr. e socotit anul de debut al Jocurilor Olimpice, care din acea clipa s-au desfasurat fara intrerupere din 4 in 4 ani pana in 394 d. Hr. , cand au fost interzise de catre imparatul Teodosius I.

Intre exercitiile cele mai cunoscute mentionam:

Alergarile – se desfasurau intr-o arena speciala cu un sol nisipos, lunga de 1 stadiu (de aici si denumirea de stadion), aproximativ 192m si lata de 30 m; sunt cunoscute trei distante de concurs:

Dromos (1 stadie) – proba de viteza

Diaulos (2 stadii) – proba de viteza prelungita

Dolichos (8-10 stadii, maxim 24) – proba de fond.

Sariturile cu elan – in lungime si in inaltime – precum si diverse sarituri fara elan (de pe loc), folosite ca exercitii pregatitoare.

Aruncarile cu discul si sulita.

Pentathlonul – proba combinata – format din saritura in lungime cu elan, alergarea de viteza (dromos), aruncarea discului, aruncarea sulitei si lupta in doi.

Jocurile din Olimpia au fost pentru greci, care aveau fara indoiala o vocatie deosebita pentru sport, o sarbatoare solemna si un simbol al perfectiunii fara echivalent, participand la realizarea unei fatete sclipitoare a ceea ce s-a numit “miracolul grec”.

In Evul Mediu exercitiile de atletism isi pierd stralucirea si caracterul prosper, oferit cu atata generozitate de Grecia antica.

In Romania, exercitiile si intrecerile de tip atletic se pare ca sunt pracicate din anii 400 i. Hr. .

Pe un fragment ce apartinea unui basorelief al unei constructii din anul 353 i Hr. de la Mangalia se evidentiaza profilul unui aruncator cu sulita.

2.3 Organizarea atletismului în epoca modernă și contemporană

Atletismul se dezvolta ca sport la sfarsitul secolului al XIX-lea. Studentii romani care studiau in tarile occidentale (Germania, Franta si Austria) au avut un rol important in raspandirea ideilor despre atletism si au contribuit la organizarea de intreceri sub forma alergarilor, sariturilor si aruncarilor.

Un alt rol semnificativ in inceputurile atletismului dar si al altor sporturi l-a avut Legea Instructiei din 1864, urmata de cea din 1879, care au pus in discutie introducerea obligatorie a gimnasticii (educatia fizica) in scoli si in armata. Spiru Haret, ministrul instructiei a fost adevaratul organizator si reformator al educatiei fizice scolare.

Primul concurs organizat se desfasoara in Bucuresti pe Velodromul de la sosea, in 1882, la care participa elevii de la liceele “Sfantul Sava” si “Matei Basarab” .

Anul 1882 a mai avut o dubla semnificatie importanta: atunci a luat fiinta “Societatea Romana de Alergari pe jos”, care s-a desfintat dupa numai trei ani.

Tot atunci se organizeaza o cursa cu semnificatie legendara, Bucuresti-Pitesti-Bucuresti (cca 220 kilometri), care atrage la start un numar mare de concurenti. Cei mai multi participanti abandoneaza cursa iar castigatorul este un soldat dintr-un regiment de munte, Ilie Gheorghe in 48h 4`.

Patria atletismului modern se poate considera a fi Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a dezvoltarii atletismului in aceasta tara, ia fiinta in anul 1850 primul club atletic pe langa colegiile si Universitatea din Oxford.

Astfel s-au fixat:

– 4 picioare (1,22m) pentru lățimea culoarului de alergare, lungimea pragului de la sărituri și a celui de la cercul de aruncare a greutății, lungimea ciocanului (bila cu cablul și mânerul);

– 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea și ciocanul;

– 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanță de la linia de start până la primul gard;

– 10 yarzi (9,14m) pentru distanța dintre garduri;

– 15 yarzi și un picior (14,02m) pentru proba de 400 m garduri (B) ca distanță de la ultimul gard până la linia de sosire;

– 1 yard (91,4cm) pentru înălțimea gardulu

Paternitatea atletismului modern pe care si-o revendica englezii este sustinuta si prin standardizarea de catre ei a unor terenuri si materiale atletice, ramase neschimbate pana in zilele noastre, ca de exemplu:

-La alergari: latimea culoarului de alergare (1,22m = 4 picioare), distanta dintre garduri (9,14 m = 10 yarzi), distantele de alergari in yarzi etc

– La sarituri: largimea pragului la saritura in lungime (1,22 m = 4 picioare).

– La aruncari: greutatea ciocanului si a greutatii (7,257 kg= 16 livre), diametrul cercului de aruncare a greutatii si a ciocanului (2,135 m = 7 picioare).

Atletismul modern, numit de englezi “athletic sport” iar de americani “track and field”, aparut si constituit ca sport in Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea, a preluat unele exercitii de la celti care au trait pe teritoriul Irlandei.

Primele structuri organizatorice au luat fiinta pe langa colegii si universitati (primul Club Atletic este constituit pe langa Universitatea din Oxford, in 1850). In aceasta perioada, se stabilesc primele norme privitoare la organizarea si desfasurarea intrecerilor in scopul reglementarii unitare a activitatii – embrion al Regulamentului Atletic. Standardizarea terenurilor, a materialelor tehnice etc s-a realizat pe baza unitatilor de masura si a simbolurilor engleze din acea vreme (yard, tol, mila, picior, funt etc); aceste standarde, odata cu transferarea atletismului pe continent, au fost convertite in unitati de masura europene si practic sunt pastrate si oficializate pana in zilele noastre in Regulamentele concursurilor de atletism.

In SUA, in 1868 ia fiinta primul club de atletism la New York; in 1876 se construieste prima pista de zgura la Mott Haven; in 1883 exista peste 150 de cluburi.

In anul 1896, atletismul face parte din programul primei editii a JO moderne (Atena). El cuprindea 12 probe (6 alergari, 4 sarituri si 2 aruncari), cu participarea reprezentantilor sportivi (atleti) din 12 tari. Atletismul ramane prezent la toate editiile JO care au urmat dupa 1896.

Federatia Internationala de Atletism Amator (IAAF) ia fiinta in 17 iulie 1912, la Stockholm, cu prilejul primului Congres Constitutiv, la care au participat delegati din 17 tari (13 europene, 3 americane, si una africana).

In 1913, Congresul IAAF decide ca atletismul, la acea data numai masculin sa cuprinda 30 de probe, iar JO sa fie “singurele CM de atletism”. De asemenea, cu acest prilej este emis “Regulamentul tehnic pentru concursurile internationale”, care ulterior este adoptat de tarile afiliate la IAAF pentru concursurile interne.

In 1921 este fondata “Federatia Sportiva Internationala a Femeilor” (FSIF) iar in 1923 atletismul feminin este acceptat de IAAF. Femeile participa pentru prima data la JO in 1928 (Amsterdam), la 4 probe din atletism (2 alergari, o saritura si o aruncare).

In 1934, la Torino are loc prima editie inaugurala a Campionatelor Europene (CE) in aer liber, organizat numai pentru barbati. CE se desfasoara o data la 4 ani, la mijlocul intervalului olimpic (in anii pari). Incepand cu anul 1966, se organizeaza in fiecare an, CE de sala (in primii 4 ani sub denumirea de Jocuri Europene de Atletism), iar din anul 1990, la 2 ani o data, in anii pari.

In 1983, la Helsinki, are loc prima editie a Campionatelor Mondiale (CM) in aer liber, in anul premergator JO. Pana in 1993, CM se desfasurau o data la 4 ani, din 1993 acestea au loc o data la 2 ani, in anii impari.

In anul 1985, ia fiinta CM de sala, care se desfasoara din 2 in 2 ani, in anii impari.

Intr-o lume moderna in care domina din ce in ce mai mult stresul si sedentarismul, mijloacele atletismului, in special alergarea usoara sub forma joggingului este preluata de milioane de oameni de toate varstele, ca un mijloc de intretinere a sanatatii, de relaxare psihica si de mentinere a conditiei fizice.

Atletismul beneficiaza in zilele noastre de arene speciale de intrecere concepute intr-o arhitectura de avangarda din colosi si de beton, metal si lemn, cu piste sintetice armonios colorate, care dau stralucirea unor adevarate temple imprejmuite de camere de luat vederi si calculatoare.

Punctul de referinta pentru dezvoltarea bazei materiale a atletismului l-a reprezentat introducerea materialului sintetic pe pistele atletice, incepand cu Olimpiada anului 1968 din Mexic. Alte elemente importante de progres, in acest domeniu pot fi considerate urmatoarele:

Pista circulara cu 8 culoare si chiar cu 10 in linie dreapta;

Aparitia prajinilor din fibre de sticla la inceputul deceniului al 7-lea, care au ridicat spectaculos valoarea performantelor la aceasta proba;

Introducerea saltelelor moi, de burete, la saritura cu prajina si, in special, la saritura in inaltime (fapt ce a facilitat aparitia tehnicii cu rasturnare dorsala);

Echipament de concurs si, mai ales, pantofii cu cuie, de o calitate exceptionala;

Cronometraj electronic si competitii in intregime asistate de camere de luat vederi si calculatoare, etc.

Atletismul modern are o existenta organizata de peste 100 de ani si nu pare deloc o disciplina plafonata. Drumul sau este in continuare ascendent, alimentat de aspiratia perpetua a fiintei umane spre perfectiune si autodepasire.

2.4 Organizarea internațională a atletismului

Activitatea atletismului în plan internațional este dirijată de Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înființat în anul 1912, la Stockholm și alcătuit din reprezentanți ai unor Federați Naționale. Numărul țărilor afiliate la Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism, a depășit în prezent cifra de 200. Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism urmărește și coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial, promovând prietenia, respectul, fair-play-ul între țări și atleți, cât și spiritul olimpismului.

Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism este un organism eligibil, care are organisme (comitete și comisii) proprii care activează în direcții metodice, financiare, organizatorice, medicale (inclusiv antidoping), tehnice, etc. În sistemul competițional internațional sunt cuprinse foarte multe competiții, dintre care le menționăm pe cele mai importante, la care participă și România:

▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani, în anii pari, începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). Nu s-au desfășurat 3 ediții (în anii 1916, 1940, 1944), din cauza războaielor mondiale.

▪ Campionatele Mondiale de Atletism, care se desfășoară din 2 în 2 ani, în anii impari; prima ediție s-a desfășurat în anul 1983, la Helsinki.

▪ Campionatele Mondiale de cros se desfășoară anual.

▪ Cupa Mondială de marș se desfășoară în anii impari.

▪ Campionatele Europene de Atletism, care se organizează începând din anul 2010 din 2 în 2 ani. Până atunci se organiza, din 2 în 2 ani, în anii pari, la mijlocul intervalului dintre două ediții ale Jocurilor olimpice.

▪ Jocurile Mondiale Universitare, au loc din 2 în 2 ani, în anii impari.

▪ Cupa Mondială se organizează anual.

▪ Cupa Europei se desfășoară în fiecare an.

▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) și Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani.

▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an.

▪ Campionatele mondiale și europene pe teren acoperit (indoor).

▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleții clasați în primii 50, în topul mondial. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în orașe și țări diferite. Concurenții se califică (primii 8 pe probe și primii 8 la general), luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri, pentru Finala Grand Prix-ului, pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. Se alcătuiește și un clasament general. Premiile substanțiale atribuite de F.I.A.A. și organizatori reprezintă o serioasă motivație pentru participare.

▪ Finala Grand Prix se desfășoară anual.

2.5 Organizarea atletismului în Finlanda, Olanda și în SUA

În anul 1916 cea mai importantă competiție de nivel mondial, Jocurile Olimpice, programate să se desfășoare la Berlin, au fost anulate, din cauza războiului. Între cele două războaie mondiale, supremația mondială în atletism s-a disputat între atleții americani și europeni, dintre ultimii remarcându-se “nordicii” (în mod deosebit finlandezii și suedezii) și britanicii. Dintre marii atleți din această perioadă, nu pot fi uitați:

Paavo Nurmi (Finlanda) sau „omul cronometru” (deoarece alerga cu cronometrul în mână) a obținut 9 medalii de aur la trei ediții consecutive ale J.O. (1920, 1924, 1928) și a realizat 20 de recorduri mondiale de la 1500-20000 m într-un interval de 10 ani (1920-1930). În cinstea acestui mare atlet, finlandezii i-au ridicat statuie, chiar din timpul vieții

Paavo Nurmi

Maty Jarvinen, un alt mare atlet finlandez, campion olimpic în anul 1932 la aruncarea suliței; a corectat de mai multe ori recordul mondial, ducându-l până la 77,23m, performanță remarcabilă pentru vremea aceea, mai ales că a fost realizată cu o suliță din lemn. În cinstea acestui atlet, finlandezii au înălțat în incinta Stadionului Olimpic din Helsinki, un turn înalt de 77,23 m

Jesse Owens, considerat cel mai faimos sprinter și săritor în lungime, din prima jumătăte a secolului al XX-lea, câștigător a 4 medalii de aur la J.O. din 1936 de la Berlin. Owens era atlet american de culoare. În decurs de numai 2 ore, el a corectat 3 recorduri mondiale și a egalat unul în ziua de 25 mai 1935. Recordul său la săritura în lungime 8,13 m, a rezistat 25 de ani.

Jesse Owens

Dintre cele mai remarcabile atlete, le amintim, pe:

Francina Blankers Koen (Olanda) – „olandeza zburătoare”, care în 1948 la Londra a obținut 3 titluri olimpice, ca dovadă a valorii sale, fiind desemnată „atleta secoluluiXX”.

Wilma Rudolph (S.U.A.) – triplă campioană olimpică la Roma, „sprintera de abanos”, a impresionat prin execuție tehnică și frumusețe fizică.

Florence G. Joyner (S.U.A.) – triplă campioană olimpică la Seoul (1988), deține recordurile la 100m (10.49s) și 200m (21.34s) care și în 2012 rămân neclintite și vor fi greu de doborât.

Florence G. Joyer

2.6 Organizarea atletismului în România

Iolanda Balaș-Soter (România) este cea mai celebră săritoare în înălțime a tuturor timpurilor. Mulți specialiști în atletism, printre care și noi, o considerăm cea mai valoroasă atletă din toate timpurile.

Iolanda Balaș – Soter

Dublă campioană olimpică cu performanțele de 1,85m la Roma (1960) și 1,90m la Tokio (1964), cu rezultate de excepție pe vremea aceea, a câștigat cele 2 concursuri la mare diferență față de următoarea clasată. În decursul carierei sale și-a înscris numele de 14 ori în dreptul recordurilor mondiale, fiind și dublă campioană europeană.

În țara noastră, atletismul este coordonat de Federația Română de Atletism (F.R.A.), înființată în anul 1912 și alcătuită din specialiști ai domeniului. Acest for își desfășoară activitatea în concordanță cu prevederile Federației Internaționale a Asociațiilor de Atletism la care este afiliată. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal și Biroul Executiv. Președintele federației coordonează activitatea secretarului general, a secretarilor federali și antrenorilor federali.

La nivelul federației își desfășoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii, Comisia medicală, Comisia de disciplină, Comisia de juniori, Comisia de cenzori, Comisia de cros, Comisia veteranilor, Comisia mass-media.

Federația Română de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secțiilor de atletism din Cluburile și Asociațiile sportive din România.

Federația Română de Atletism este persoană juridică, care își desfășoară activitatea în conformitate cu Statutul și Regulamentele proprii. Ea urmărește: organizarea, îndrumarea și conducerea activității de atletism din România, afilierea tuturor secțiilor de atletism din Cluburi și Asociații sportive, promovarea atletismului românesc în competițiile internaționale sub egida Federației Internaționale a Asociațiilor de Atletism și Asociația Europeană de Atletism.

Federația Română de Atletism are atribuții în strategia participării atleților români la competiții internaționale oficiale (Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale, Campionatele europene, etc), sprijină buna organizare și dezvoltare a Centrelor olimpice, elaborează calendarele competiționale și regulamentele concursurilor naționale, alcătuiește loturile naționale la toate categoriile de vârstă, îndrumă, controlează și acordă sprijin metodic, tehnic, organizatoric și material secțiilor din Cluburi și Asociații sportive, precum și Comisiilor județene de atletism.

De asemenea stabilește și întreține relații cu Federații de atletism din alte țări, cu Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism și Asociația Europeană de Atletism, Asociația Balcanică de Atletism, participă la Conferințe și Congrese organizate de acestea.

Federația Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate, având în vedere faptul că atletismul se practică, în:

▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo, Olimpia, Rapid, Steaua;

▪ cluburi sportive școlare: C.S.S. 4 București, C.S.S. 7 București, C.S.S. Roman, C.S.S. Dâmbovița etc;

▪ învățământul de specialitate la nivel preuniversitar și universitar: clase speciale de atletism, cluburi universitare.

În secțiile cluburilor sportive de la toate nivelele, procesul instructiv-educativ vizează performanța sportivă, activitatea fiind organizată pe grupe valorice și de vârstă:

– începători – sunt cuprinși copiii până la 14 ani;

– avansați – sunt cuprinși juniori III și II;

– performanță – sunt cuprinși juniori I și tineret;

– înalta performanță – atleți care ating excelența sportivă.

Sistemul competițional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism:

▪ Campionatele Naționale de seniori și tineret anual.

▪ Campionatele Naționale de juniori în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale Universitare în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale Școlare în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale de copii, categoria I-a anual.

▪ Concursuri Naționale „Grand Prix” pentru seniori, tineret, juniori care se organizează anual pe etape.

▪ Concursuri Naționale de sală pentru seniori, tineret, juniori și copii, în fiecare an.

2.7 Informații despre participarea atleților români în decursul istoriei la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Concursuri de Grand Prix

Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepție fac alegările de ștafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate edițiile Jocurilor Olimpice antice și moderne. Numărul probelor și al concursurilor a crescut treptat.

În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciții (alergări, aruncări și sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii.

Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile și condițiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon).

În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spațiul este atât de perfecționată încât nu se poate greși (foarte precise au fost și mai sunt ruleta și cronometrul).

Regulile de concurs și condițiile organizatorice sunt concepute de așa manieră, încât departajarea atleților să se realizeze în funcție de performanța individuală, în cadrul aceleași probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli și de organizare propriu.

Clasamentele pe echipe (între țări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleți la prestația echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduiește să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun.

Clasamentele, în competițiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcție de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câștigă echipa care acumulează cele mai puține puncte.

Probele atletice considerate a fi cele mai importante sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naționale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice.

Jocurile olimpice programate pentru anii 1940 la Tokio și 1944 la Roma, nu s-au desfășurat, din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, dar ediția din anul 1948 de la Londra, s-a disputat într-un entuziasm surprinzător, dar necesar după o perioadă dramatică pe plan mondial.

Ulterior, atletismul s-a dezvoltat semnificativ: s-a perfecționat sistemul de organizare, s-au lansat studii și cercetări, au apărut subramuri distincte, precum: atletismul în educația fizică școlară, atletismul de performanță și înaltă performanță, atletismul de masă, dezvoltându-se concomitent și baza materială; în toate sistemele de educație fizică din lume s-au introdus exerciții și probe de atletism.

Privind atletismul ca sport de performanță, s-au amplificat metodele și mijloacele de antrenament, s-au diversificat concursurile, cât și activitățile prin care se asigură creșterea performanțelor. Treptat, a crescut numărul competițiilor de atletism de mare amploare: astfel, s-au organizat campionate mondiale pentru seniori (1983), campionate mondiale pentru juniori (1986), campionate mondiale de sală (1985) și concursuri de Grand Prix.

Există și concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate școlare, Campionate universitare, Campionate de juniori și mai ales, Grand Prix -urile.

În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde și alte probe, care în țările anglo-saxone se organizează pe distanțe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri.

F.I.A.A. păstrează evidența rezultatelor și la aceste probe.

Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv:

– grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ștafetă;

– grupa probelor de marș;

– grupa probelor de sărituri;

– grupa probelor de aruncări;

– grupa probelor combinate.

Tabel 2.1 Grupele de probe de atletism

Performanțele au crescut în ritm nebănuit de rapid, depășind cele mai optimiste prognoze ale specialiștilor sau ale calculatoarelor.

Cu mii de ani în urmă, oameni stabiliți în teritoriul carpato-dunărean, ca și cei din alte zone ale globului, au fost nevoiți să alege, să sară și să arunce, pentru procurarea hranei sau în scop de apărare. Unele date atestă faptul, că acum 4000 de ani, oamenii foloseau la vânătoare, sulițe confecționate din lemn, cu vârful din piatră.

Serbări și întreceri sportive s-au organizat și pe teritoriul țării noastre, încă din perioada stăpânirii romane; din aceste întreceri, nu lipseau alergările și aruncarea suliței. Poetul latin Publius Ovidius Naso, aflat în exil la Tomis (Constanța), a asistat la concursuri muzicale și la diferite întreceri atletice, fiind numit “agonotet”, adică președinte al juriului concursurilor muzicale și atletice.

Date din secolul al IV-lea î.e.n. atestă faptul că pe teritoriul tării noastre, se desfășurau întreceri de atletism. Astfel, pe statuia lui Ares (numele unui cetățean din Tomis) se află inscripția „.. jocurile au durat 6 zile atleții au făcut exerciții în stadiu..”.

Tot din aceeași perioadă datează și un basorelief care înfățișează un sulițaș în poziție de aruncare. Din secolul al II-lea se mai păstrează Monumentul din Tomis, dedicat unui alergător renumit, din vremea sa.

În Evul Mediu, exerciții de atletism sunt semnalate pe la curțile nobililor, dar și țărănimea le practica, sub formă distractivă, prin unele alergări, sărituri și aruncări cu pietre și bolovani, cu ocazia unor serbări, pe la iarmaroace.

Într-o cronică din anul 1271 este menționat un exercițiu denumit „halcala”, care includea și aruncarea suliței. Există descrieri din care reiese faptul că în anul 1591, la curtea domnitorului Aron Vodă, existau „jocuri atletice”. În epoca feudalismului dominația și restricțiile bisericii în legătură cu practicarea exercițiilor fizice, a fost resimțită din plin și în România.

Despre atletismul adevărat se poate vorbi abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Evoluția a fost lentă și a fost stimulată de tinerii care studiau în străinătate și se întorceau acasă, cât și de unii străini care veneau pentru demonstrații atletice, în România.

Prima manifestare cu caracter atletic a avut loc în anul 1815, când austriaca Paukert Karolina a alergat, în schimbul unei taxe, pe distanța cuprinsă între Piața Victoriei și Calea Moșilor.

„Pionieratul” atletismului românesc a început cu adevărat în anul 1882, când s-a organizat la București, primul concurs de atletism cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab; în program au figurat alergări pe plat și peste obstacole.

Tot în acest an, Louis Schmetau, farmacist cu studii la Viena, a înființat „Societatea română de alergări pe jos”, care a rezistat, doar 3 ani. În anul 1893 s-au organizat în parcul Cișmigiu, din București, concursuri de alergări, iar în anul 1896, pe Velodromul de la șosea, situat între Arcul de Triumf și Casa Presei Libere, s-au desfășurat concursuri de alergări, aruncări și sărituri, cu participarea elevilor de la liceul Gh. Lazăr.

Așadar, atletismul organizat a fost practicat inițial de elevi, în școli, primele probe fiind cele de alergări.

Tot în anul 1896 s-a organizat „cursa pedestră”, pe distanța, București – Pitești – București; au luat startul 335 de concurenți, au terminat cursa 22 și a câștigat trompetistul militar, Gh. Ilie.

Între anii 1906-1912 consemnăm întreceri atletice organizate cu ocazia serbărilor școlare în orașele: București, Galați și Ploiești. Probele de concurs erau: alergări pe distanțe între 100-2.000m, sărituri în lungime, înălțime, prăjină, triplusalt și aruncarea greutății „cu avânt” și „fără avânt”.

De semnalat că în această etapă adepții sistemului de gimnastică suedez (Ling) nu încurajau și dezvoltarea altor ramuri sportive în școli. Dar, Federația Societăților de Gimnastică includea în programul său și probe atletice, între care săritura cu prăjina, săriturile în lungime și în înălțime, cât și alergări de „iuțeală”, la care comenzile erau: „Băgați de seamă!”, „Gata!”, „Marș!”.

În anul 1912 s-a înființat „Comisia de alergări pe jos și concursuri”, care s-a transformat în „Comisiunea de Atletism”, de fapt, Federația Română de Atletism (F.R.A.) de azi. Tot în acest an s-a organizat și primul campionat școlar. Înființarea Comisiunii de Atletism, a însemnat o revigorare a concursurilor care, în etapa următoare, s-au înmulțit, în ciuda regimului de austeritate.

FRA a fost afiliată la IAAF, în anul 1923.

În anul 1914 au avut loc primele Campionate Naționale ale României pentru atleții amatori, la numai 16 probe. Atletul Seceleanu I. a câștigat 3 probe, respectiv: 100m, 200m și 400 m.

La dezvoltarea atletismului a contribuit substanțial existența primul stadion cu pistă de atletism, inaugurat în anul 1915, sub denumirea de Stadionul Federațiilor Societății Sportive din România – azi Stadionul „Iolanda Balaș”.

În România, din cauza războiului, în anii 1917, 1918, 1919 nu s-au organizat Campionatele naționale. Totuși, în anul 1920 s-a elaborat primul Calendar competițional și un Regulament al concursului de atletism. Primul Campionat național, recunoscut oficial, a fost cel din anul 1921 organizat la Cluj, când atleții din Transilvania și Banat s-au dovedit a fi net superiori. Primele Campionate Naționale pentru femei și juniori au avut loc în anul 1924.

Prima participare a atleților români, la cea mai importantă competiție mondială, respectiv la Jocurile Olimpice, a fost la ediția de la Amsterdam, din anul 1928, cu 10 atleți și 2 atlete, a căror prezență a fost simbolică și rezultatele modeste. Tot în acest an se inaugurează prima ediție a Campionatelor Universitare în România.

Între cele două războaie mondiale, orașele cu cea mai bogată activitate atletică au fost: București, Brașov, Cluj, Arad, Sibiu, Timișoara și Petroșani.

După cel de al doilea război mondial, educația fizică și sportul s-au dezvoltat în concordanță cu ritmul impus de țările europene cu tradiție în aceste domenii, atletismul păstrând pasul cu această evoluție.

Potrivit concepțiilor moderne, atletismul a fost inclus în toate programele de educație fizică școlare, universitare sau militare. Formarea treptată a specialiștilor a permis înființarea multor secții de atletism la cluburi, precum și diversificarea calendarului competițional.

Astfel, s-au organizat concursuri la diferite nivele, finalizate prin campionate naționale, pentru seniori, tineret și juniori, cât și campionate școlare, universitare.

Atlete din România, care au impresionat prin performanțele obținute, în calitate de campioane olimpice, sunt:

♦ Iolanda Balaș-Soter, campioană olimpică în anii 1960 și 1964, având și 2 titluri de campioană europeană. În cariera sa a stabilit 14 recorduri mondiale.

♦ Mihaela Peneș, medaliată cu aur în anul 1964 și argint în 1968, la aruncarea suliței, fiind la vârsta de 17 ani, cea mai tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.

♦ Lia Manoliu, participantă la 6 ediții ale Jocurile Olimpice; campioană olimpică în 1968, la aruncarea discului; la edițiile din 1960 și 1964 a obținut medalii de bronz.

♦ Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu performanța de 6,82m, reprezentând un nou record mondial.

♦ Anișoara Cușmir-Stanciu, campioană olimpică în anul 1984, la săritura în lungime, deținătoarea recordul mondial în anul 1983, cu performanța de 7,43m.

♦ Doina Melinte, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m și medalie de argint la 1500m.

♦ Maricica Puică, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m și medalie de bronz la proba de 1500m.

♦ Paula Ivan, campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m și medaliată cu argint la proba de 3.000m.

♦ Gabriela Szabo, campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.

♦ Constanța Diță, campioană olimpică la proba de maraton în anul 2008, Beijing.

Din păcate atleții nu au reușit să cucerească nicio medalie olimpică de aur, cel mai bune rezultate ale acestora fiind, din partea lui:

Marian Oprea, medaliat cu argint în proba de triplusalt la Atena, 2004.

Gheorghe Megelea, medaliat cu bronz, la aruncarea sulițe, Montreal, 1976.