Argoul In Lumea Sportului

ARGOUL IN LUMEA SPORTULUI

Notiuni introductive

1.1 Definirea limbajului argotic

1.2 Caracteristicile argoului

1.3 Sursele si dinamica argoului

-definirea conceptului de complicitate comunicationala (intrinseca si extrinseca)

1.4 Argotic vs. Vulgar in limbaj

( la primul capitol trebuie sa dam exemple in general din tot argoul nu doar din cel sportiv)

Comunitati argotice ( le descriem in cateva cuvinte)

2.1 Comunitatea interlopa

2.2 Comunitatea sportiva

2.3 Comunitatea studenteasca

2.4 Jargonul vs. Argoul sportiv (diferentele dintre cele doua in domeniul sportiv-o granita stricta intre cele doua,scheme de joc,o limita fina)

Argoul sportivilor si complicitatea comunicationala

3.1 Complicitatea comunicationala extrinseca

3.1.1 Situatiile in care apare complicitatea comunicationala extrinseca in domeniul sportiv

3.1.2 Raporturile C.C.E-expresivitate in domeniul sportiv

3.2 Complicitatea comunicationala intrinseca

3.2.1 Situatiile in care apare C.C.I in domeniul sportiv

3.2.2 Raportul C.C.i- expresivitate in domeniul sportiv

INTRODUCERE

Este unanim recunoscut faptul că limbajul constituie, incontestabil, cea mai înaltă creație a geniului uman. Odata cu această genială creație, omul a reușit să se desprindă din rândul animalelor, să se organizeze în grupuri și astfel, să domine întregul regn. Pe baza limbajului, folosit ca principal mijloc de comunicare, oamenii au putut întemeia societatea umană.

Fără îndoială și ,,limbajul’’ animalelor este un instrument de comunicare. Și acesta este un ansamblu de semne care se servește pentru a exprima ce simt, ce doresc și poate, ce ,,gandesc’’animalele. Exprimarea aceasta, realizată sonor și gestural, este spontană, directă, legată strâns de momentul producerii.

Limbajul omenesc este și el un ansamblu de semne cu ajutorul căruia pot fi exprimate sentimente, dorințe, gânduri. Dar, spre deosebire de celelalte animale, oamenii pot folosii limbajul nu numai subiectiv, ci și obiectiv, adică făcând abstracție de ceea ce se raportează la vorbitorii înșiși. Ei pot să dea semnelor, care constituie ansamblul, valori generale și obiective. În felul acesta, prin limbaj, oamenii au posibilitatea să își împartășească ideile despre tot ceea ce îi înconjoară, să cunoască, să conserve și să transmit experiența acumulată de generații de-a lungul veacurilor. ,,Limba+spuneau Marx și Engels+se naște, ca și conștiința, tocmai din nevoia, din necesitatea de a comunica cu alți oameni’’.

Limba pe care o vorbesc tinerii din România în prezent nu mai seamănă deloc cu cea învațată la școală. O discuție între doi elevi de liceu din autobuz sau metrou te poate pune serios pe gânduri și te face să te întrebi dacă mai știi limba română sau ce limbă vorbesc cei doi.

Termenii de argou sau de jargon, pe care îi folosim cu toții de fapt, au pătruns din ce în ce mai mult în limba vorbită în mod curent, făcând ca limbajul anumitor grupuri să devină inaccesibil celor mai mulți.

Am optat pentru această temă deoarece consider că argoul și jargonul reprezinta un pilon important în limbajul omului.

Îmi propun în această lucrare să abordez argoul si jargonul dintr-o perspectivă normativă, dar și una descriptivă care prezintă contexte sau domenii în care se manifestă. Exemplele din această lucrare au fost preluate din emisiunile principalelor posturi de televiziune, publicații pentru tineri (Bravo girl, Cool girl) ,ziare (Adevărul, Romania liberă), dar și navigări pe internet și discuții libere cu tineri.

Argoul-probleme de ordin general

I.1. Definire, scurt istoric al argoului

Argoul este un fenomen liber, mereu deschis spre schimbări, fiecare generație contribuind la îmbogățirea vocabularului argotic. A luat naștere din eterna nevoie a omului de a încălca regulile și de a se exprima cât mai elocvent. De-a lungul timpului, sensurile termenului „argou” au fost diferite datorită concepțiilor fiecărei epoci. Astfel, există mai multe înțelesuri acceptate, fiind definit ca dialect, limbaj special, lexic parazit, ramificație socială a limbii sau a vocabularului care aparține fie unor clase, grupuri sociale considerate pe o treaptă inferioară a societății, fie celor de anumite vârste, elevi, studenți, fie celor care practică anumite meserii.

După schimbarea regimului politic în 1989, apare și o oarecare libertate a limbajului, atât în presă, cât și în exprimarea zilnică. Se apelează mult mai des la elementele argotice nu doar oral, ci și în scris, îndeosebi în publicațiile presei. Argoul se identifică fie cu limbajul popular, fie cu cel familiar, fie cu ambele. Această idee a fost susținută de-a lungul istoriei de către specialiști. Vorbirea argotică este o abatere de la norma consacrată, motivată prioritar pe plan sociologic și afectiv. Se alimentează atât din limba generală, cât și din limbile străine și nu inventează cuvinte noi, decât foarte rar, ci doar schimbă total sensul cuvintelor, în acest fapt constând originalitatea termenilor argotici. Nevoia continuă de noutate este menținută prin capacitatea termenilor argotici de a-și deforma la nesfârșit sensul și forma, capacitate determinată de lipsa de precizie a vocabularului limbilor naturale. 

Prin definiție argoul este un limbaj convențional, cu termeni aparte, unde se utilizeaza cuvinte obișnuite, dar cu sens schimbat, cu intenția de a se delimita de restul societății, fiind în contradicție cu normele ei generale.

În situația în care, în ziua de azi, dorim să cumpărăm un album ce aparține unui interpret de muzică hip-hop, pe carcasa acelui album ne întâmpină următorul avertisment „Atenție! Conține versuri vulgare”. Când citim acest avertisment, gândul ne duce implicit la înjurături. Dacă ascultăm melodiile hip-hop, putem constata că sunt foarte puține cele care conțin într-adevăr o multitudine de astfel de cuvinte și că cele mai multe conțin doar câteva sau chiar deloc.

Lecturând cartea doamnei Miorița Baciu Got, “Argoul românesc.Expresivitate și abatere de la normă.” am ajuns la concluzia că avertismentul menționat mai sus nu se referă doar la cuvinte indecente, ci se referă și la cuvintele care pot intra în categoria argoului. Domnia-sa consideră că argoul are conotația de vulgaritate și este integrat în subclasa limbii naționale, numite de Greimas vorbirea popular.

Argoul se definește ca un limbaj specific anumitor grupuri sociale (elevi, studenți, pușcăriași, etc.) care folosesc structuri sintactice specifice, un lexic specializat, cu alte cuvinte un cod secret si toate acestea cu scopul de a nu fi înțeleși de ceilalți vorbitori.

Ca și trăsătură definitorie a argoului contemporan identificăm prezența expresivității și a nevoii constante a omului de a înnoi cuvântul. În ceea ce privește utilizarea acestui limbaj secret în rândul diverselor grupuri sociale, argoul își pierde și acest caracter din cauza ușurinței cu care

oamenii pot identifica și înțelege azi termenii utilizați în cadrul acestor grupuri sociale închise.

Cauza acestui fapt se datorează și lipsei evoluției a ceea ce se numește un argou închis ce

presupune utilizarea ocazională a termenilor specifici. Singura categorie de argou care face excepție de la această regulă o reprezintă categoria argoului secret al meseriașilor care se apropie

mult de limbajul profesional și asta prin caracterul tehnic al limbajului argotic prezent în interiorul unui astfel de grup.

Argoul presupune o ierarhie socială și o anumită mobilitate a persoanelor, dezvoltându-se în aglomerări spontane sau impuse (banda, gașca, închisoarea, școala, unitatea militară).

În concluzie, argoul poate fi considerat un limbaj codificat, utilizat de o categorie de oameni care folosesc anumiți termeni pentru a nu fi înțeleși de celelalte persoane din jurul lor.

Primele preocupări referitoare la argou au fost înregistrate încă din secolul al VI-lea e.n. atunci când gramaticianul Vergilius Maro vorbește de douăsprezece feluri de “inusitata latinitas”; probabil printre acestea erau și cuvinte argotice. În cea de-a doua jumătate a veacului al XIII-lea au fost găsite elemente argotice în opera “Jeu de St. Nicolas” a lui Jean Bodel, ca de altfel și în opera lui Francois Villon din secolul al XV-lea. Limbajul special în care au fost scrise baladele lui Villon a fost numit “jobelin”, astfel că secolul acesta a reprezentat intrarea în literatură a argoului.

Primul document propriu-zis de argou a fost realizat de către un grefier al tribunalului din Dijon în secolul al XV-lea, atunci când au fost prinși mai mulți răufăcători din Franța și cu ajutorul lor s-a putut realiza un glosar al limbii lor secrete. De altfel Franța este țara în care s-a dezvoltat cel mai mult acest tip de limbaj.

În Italia și Spania apariția argoului a fost mult mai târzie, astfel că în Italia primele urme de argou se găsesc de-abia în secolul XV, într-o scrisoare adresată de poetul Luigi Pulci lui Lorenzo Magnifico. Spania vine mai târziu cu manifestări în acest domeniu. La Barcelona, în anul 1609 apar câteva romanțe în argou, precum și un glosar în care se explică toți termenii.

În ceea ce privește argoul românesc, acesta “este totuși mai puțin dezvoltat decât cel francez și, cu siguranță, chiar decât cel italian. Argoul românesc poartă numele de <limbă păsărească> sau <limba cîrîitorilor>. Una dintre expicațiile posibile ar fi aceea că păsările nu vorbesc și că, deci, a vorbi ca ele, adică păsărește, însemnează ori a nu vorbi de loc, ori a vorbi neînțeles, ceea ce se reduce, în fond, la același lucru”.

N.T.Orășanu este primul autor roman care înregistrează o listă de termeni argotici din limbajul deținuților și a “cartoforilor de cafenele”, în lucrarea sa “Întemnițările mele politice”. Îi urmează G. Baronzi cu “Limba română și trdițiunile ei”, dar și Nicolae Filimon care în “Nenorocirile unui slujnicar” dă trei sinonime argotice (bodîrlău, hîrdău, pîrnaie) pentru închisoare.

Iorgu Iordan în lucrarea Limba Română Actuală. O gramatică a “greșelilor” alcătuiește o scurtă listă a expresiilor pe care le-a întâlnit la reprezentanții literaturii noastre cât și cele întâlnite în vorbirea zilnică din anul 1978.

Iată acea listă:

albi(șori) “bani”

bărbieri (refl.) “a se lăuda, a minți, a spune verzi și uscate”

blindat “păduche”

brazilian “intermediary, codoș, pezevenghiu”

bufet “stomac”

cărămidă: a căzut (a venit) cărămida “s’a produs un eveniment fatal”

cloncan “polițist”; “personaj mare, important”

finanțe “bani”

iepure “student care este lăsat să mănânce la cantină fără a plăti”, cu derivatul iepuroiu “elev de liceu”

otravă “ femeie fatală; prostotuată”

paf în a face paf pe cineva “a-l ului, a-l da gata, a-l învinge” și a rămânea paf “ a rămânea uimit, cu gura căscată”

pifan “ infanterist”

pupăză “cocotă, prostituată; femeie de moravuri ușoare, neserioasă”

racoare “arrest, închisoare”

ștampilă “tatuaj”

țață “intermediar”

țărăncuță “(bancnotă de) 500 lei”

zot “a distruge, a da gata”

Iată o serie de termeni argotici găsiți în opere literare la:

Tudor Arghezi: barbut, a mișca din urechi, viețaș, caramangiu, scorțar, fraier, gherlă.

Mihail Sadoveanu: areta aporta dubleu (termeni vânătorești).

I.2. Trăsăturile fundamentale ale argoului

I.2.1. Caracterul tehnic al argoului

Termenii argotici au, așa cum precizează Elena Slave în articolul “Delimitarea Argoului”, “un caracter tehnic pentru grupurile sociale care îi folosesc. Așa cum inginerii, medicii întrebuințează diferite cuvinte legate de specificul profesiunii lor atunci când vorbesc între ei, în cadrul meseriei, tot așa hoții, de pildă, când sunt în pericol, folosesc anumite cuvinte. Din acest punct de vedere argoul seamănă cu limbajul professional”.

I.2.2. Caracterul secret al argoului

Diferența dintre limbajul tehnic propriu-zis și argou constă în caracterul secret al acestuia din urmă. Persoanele care folosesc termenii argotici încearcă să ascundă anumite lucruri, pe când cei care utilizează termeni tehnici nu au intenția de a nu se face înțeleși de ceilalți vorbitori.

I.2.3. Expresivitatea

Pornind de la ceea ce Charles Bally a definit ca expresiv ceea ce se îndepărteză de la aspectul pur intelectual al limbii și lasă un mare loc sensibilității, s-a ajuns la concluzia că cea mai importantă trăsătură a argoului este expresivitatea, pentru că un cuvânt odată ce și-a pierdut această caracteristică, dispare ca termen argotic.

“Așadar caracterul expresiv al faptelor de limbă, provine din trecerea lor dintr-un stil al vorbirii în altul. Prin urmare, termenii de argou devin expresivi numai când sunt folosiți în limba comună, pentru că aici se simte caracterul lor argotic și nu pentru că ar avea prin ei înșiși valoare expresivă”.

Un exemplu în acest sens este dat de Elena Slave în “Delimitarea Argoului”. Dacă am folosi expresia administrativă “vă rog să binevoiți a-mi acorda” într-un cadru intim și nu unul oficial ea ar produce un efect neobișnuit, cum ar fi rasul.

Mulți cerecetători consideră argoul ca fiind expresiv datorită faptului că la baza lui stau diferite figuri semantice, cea mai importantă fiind metafora. O listă cu astfel de exemple a fost alcătuită de Elena Slave în articolul “Delimitarea Argoului”:

Fig. 1.1- Exemple de “argoul hoților”

I. 3. Mijloace de îmbogățire a vocabularului argotic

I. 3. 1. Derivarea sinonimică

Un termen devenit argotic (singur sau cuprins într-o expresie, cu sensul modificat prin metaforă sau metonimie) poate fi înlocuit cu echivalente ale sale, care stabilesc procese metaforice similare sau/și intră în aceeași construcție. Procedeul a fost numit „derivație sinonimică” (Vasiliu 1937: 96, Iordan 1943: 491 ș.a.).

De obicei nu este vorba de sinonime propriu-zise, ci de cuvinte din aceeași sferă semantică sau care au în comun tocmai trăsăturile pe care se bazează metaforizarea. Rezultatul este producerea unor serii lexicale: bostan – dovleac – tărtăcuță „cap”; a lua în birjă – a lua în balon – a lua în avion etc. „a ironiza, a lua în derâdere”; a băga la bufet – burduf – ghiozdan – cufăr; a băga la jgheab – conductă „a mânca”. De multe ori, nici nu se poate stabili cu certitudine care a fost primul termen figurat din serie: mălai, ovăz, pleavă, boabe sau grăunțe („bani”)? Sticlete sau scatiu („polițist”)? Alteori, factori istorici lămuresc problema: cot e o unitate de măsură mai veche decât metru, deci primul cuvânt a fost metafora inițială pentru „an de închisoare”. Noutatea poate fi stridentă: metafora „airbaguri”, pentru sâni, e o actualizare glumeață a mai vechii metafore baloane. Sinonimele metaforice odată create se pot substitui în diferite expresii și locuțiuni: „a băga la cap” –„ la cutiuță” – „la gămălie” etc. „a reține, a memora; a înțelege”.

O dată ce un cuvânt a căpătat un sens metaforic toate sinonimele lui ajung să aibă cu vremea și ele același sens. De exemplu fr.polir înseamnă “a fura” și deși nu are nimic în comun din punct de vedere etimologic cu polir “a curăți”, a fost considerat identic cu acesta, de aici toate sinonimele acestuia din urmă au început să însemne “a fura”.

Ca și surse ale argoului gramatica de la A la Z oferă exemplul dicționarului general de științe ale limbii, el fiind următorul:

a) Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comună: “cobzar” – informator, trădător; “premiat” – condamnat; “cocor” – hoț, pungaș; “termometru” – bastonul de cauciuc din dotarea polițiștilor; “universitate” – închisoare, pușcărie etc.

b) Cuvinte dialectale sau arhaice, care nu sunt cunoscute de toți vorbitorii cum ar fi: “pârnaie” –închisoare;“calemgiu” –funcționar în administrația publică; “calpuzan” – falsificator de bani etc.;

c) Termenii tehnico-științifici, cu circulație relative restrânsă: “lunetist” – informator; “streptomicină” – coniac; “acciz” (în expresia te bagă la acciz) – intri la plată; “afazit”- beat; “incubator” – închisoare; “capelmaistru”- hoț foarte iscusit etc.;

d) Împrumuturi din limbi străine:

1. din limba franceză : “bonjur” (în expresial-a servit la bonjur) – l-a furat din buzunarul de la haină, junior – hoț tânăr;

2. din limba țigănească : “a mangli” – a fura, “solovast”- furt de buzunare, “țiflar” – polițist, “gagiu”/”gagică” – prieten(ă), “mișto” – bun, “șucar” – frumos, “nasol” – urât, etc.;

e) Derivarea: “ascultătoare” – urechi, “diurnist” – delapidator.

Gramatica de la A la Z ne oferă clasificarea a patru astfel de grupuri sociale dând exemple de elemente argotice întâlnite în cadrul acestor grupuri după cum urmează:

– în limbajul elevilor : “arboricol” – nepregătit la ore, “bac” – bacalaureat, “prof” – profesor, “a da gol” –a chiuli, “șase” – atenție, “a înpușca un scăunel” – a lua nota patru, etc.;

– în limbajul studenților : “boboc” – student de anul întâi, “boabă” – examen restant, “cui” – examengreu, “plopist” – nepregătit, etc;

– în limbajul militarilor : “cocon”, “răcan”, “trupete” – militar;

– în limbajul sportivilor: “a bubui, boabe” – goluri; “dansează-l” – driblează-l; “cartonar” – arbitru;”dresor” – antrenor, etc.

Definiția și clasificarea argoului, enunțată mai sus, este una generală dată de gramatici menite a fi predate în școli în rândul și pe înțelesul elevilor. În timp însă, argoul a evoluat odată cu societatea și cu nevoile de adaptare la dânsa, a locuitorilor ei. Astfel argoul devine un ansamblu vast, extralingvistic. El este inclus în vorbire care, subordonată limbii, reprezintă un domeniu al infinitului și al variantelor. Fiind inclus în această categorie a limbii putem vorbi și despre o vorbire argotică care este considerată o abatere de la norma consacrată care constă în devieri motivate atât pe plan afectiv cât și pe plan sociologic. Vorbirea argotică mai are și o dublă funcționalitate în sensul că desemnează universul material al vorbitorilor (termini argotici într-o accepție specială) și exprimă valoarea lucrurilor atribuite în raport cu cel care vorbește.

Termenii argotici dispun mereu de o reînnoire a cuvântului prin capacitatea acestuia de a se deforma la nesfârșit în sens sau formă. De altfel termenii argotici sunt des considerați a fi cuvinte familiare, populare, neologisme sau arhaisme și mai rar considerați a fi ceea ce sunt. Ținând cont de evoluția continuă a limbii, limbajul argotic devine o expresie a acestui ritm rapid de evoluție, cauzele lui fiind de ordin politic, social și cultural și nu în ultimul rând de natură extralingvistică.

I. 3. 2. Împrumuturile din argourile țărilor vecine

Nu putem vorbi de împrumuturi decât când acestea au fost preluate direct de argou din registrul curent al altor limbi sau – mai probabil – din argourile limbilor respective. Împrumutul argotic nu este neapărat unul „necesar“, care să umple un gol în limba-țintă; dimpotrivă, adesea se împrumută traducerile celor mai uzuale cuvinte, cărora li se furnizează astfel sinonime glumețe: a găvări (din rusă) sau a parli (din franceză sau italiană) pentru verbul „a vorbi“, a drinkui (din engleză) pentru „a bea“, grande (din italiană sau franceză) sau balșoi (din rusă) pentru adjectivul „mare“ etc.

În majoritatea țărilor europene există limbaje speciale create de răufăcători, pușcăriași, elevi, iar acestea poartă denumiri diferite de la o țară la alta: germ. Rotwelsch, engl. slang, ita. gergo. Răufăcătorii, de exemplu, nu-și limitează activitatea doar până la granițele statului de care aparțin, ci le depășesc și astfel intră în contact cu răufăcători de alte origini ceea ce duce la existeța unor elemente comune care apropie argourile lor.

I. 3. 3. Cuvintele țigănești

O categorie foarte numeroasă de împrumuturi o formează cuvintele țigănești, datorită faptului că nu există o mare diferență între mediul delicvenților și cel al țiganilor de la periferia orașelor, dar și a faptului că majoritatea delincvenților provin din mijlocul acestei populații.

Împrumuturile țigănești sunt elementul cel mai caracteristic și mai consistent al argoului românesc; ele alcătuiesc o zonă de stabilitate, conservându-și uneori forma și sensurile de la primele atestări (de la jumătatea secolului al XIX-lea) până azi. Un loc special între aceste împrumuturi îl ocupă verbele, numeroase și care au produs serii bogate de derivate. Contribuția limbii romaní la vocabularul secret e un fapt explicabil social (prin sărăcia și marginalitatea țiganilor, care alcătuiau o parte însemnată a lumii interlope) și cu o răspândire considerabilă în Europa. În spațiul german, o vreme – în secolul al XVIII-lea – nici nu s-a făcut distincția între argoul interlop (Rotwelsch) și limba țiganilor (v. Matras 1999). Termenul spaniol „caló” desemnează limbajul țiganilor din Spania, în vreme ce, în portugheză, „calão” e o denumire a argoului; ambele provin din țig. calo „negru” (care a dat și în română substantivul „călău”). În argoul maghiar, proporția și chiar inventarul împrumuturilor din romaní sunt destul de asemănătoare cu cele din română (Szabó 2002).

I.3.4. Resemantizarea și complicitatea comunicațională

Una dintre sursele cele mai frecvente pentru împrospătarea permanentă a argoului este resemantizarea termenilor din limbajul comun sau (mai mult sau mai puțin) specializat. Odată demonetizați din punct de vedere argotic, adesea din cauza deconspirării lor, termenii argotici obținuți prin resemantizare reintră în limbajul comun, sensul fost argotic dublându-l, în registrul colocvial, pe cel de bază. Exemplificăm în cele ce urmează resemantizarea aplicată unor termeni comuni având ca rezultat trei microserii de sinonime argotice: (1) microseria sinonimică pentru sensul „închisoare”, constituită în baza semului comun /instituție/; (2) microseria sinonimică pentru sensul „amantă”, constitută în baza semului comun /auxiliar (substitut)/; (3) microseria sinonimică pentru sensul „informator”, constitută în baza semului comun /care dă (mai departe)/. Termenii microseriilor analizate sunt preluați din dicționarul de argou elaborat de G. Volceanov (2007). Analiza semică va fi sistematizată într-un tabel pentru fiecare microserie.

1.2. Microseria „închisoare”

Microseria {academie, universitate, preventoriu, incubator} este structurată de semul lexical (de substanță) /instituție/, iar în cazul termenilor {închisoare, academie, universitate}, și de semul lexical /apreciere în plus/, care capătă în argou conotație peiorativă. Pentru termenul universitate semul /mai multe facultăți și secții/ face referință la organizarea spațiilor de recluziune în funcție de gravitatea pedepsei. Termenul incubator translează în limbajul argotic în special prin semul lexical /cameră special amenajată/ și prin semul /spațiu închis/, echivalent cu același sem descriptiv al termenului închisoare. Între semul /curativ-profilactic/, aparținând termenului preventoriu, și semul /corecțională/, aparținând termenului închisoare, se stabilește o relație de echivalență, pentru că primul sem dobândește în limbaj argotic conotația de „vindecare” în sens social. Semul lexical /(pe) termen lung/, aparținând tot substantivului preventoriu va căpăta conotația „durată mare a penitenței”. Mecanismul resemantizării a devenit transparent pentru vorbitorii obișnuiți în cazul acestei serii și datorită punerii în discuție a termenilor respectivi în diverse studii despre argou, devenind astfel exemple clasice, de manual. Implicit, complicitatea comunicațională argotică se diluează în asemenea situații. Rămâne însă, în diacronie, un caz interesant de resemantizare.

1.3. Microseria „amantă”

Microseria {asistentă, calmant, calorifer}, structurată de semul lexical (de substanță) /auxiliar (substitut)/, poate fi lărgită prin termenii {încălzitoare, înlocuitoare, învelitoare, mesadă} (și, la limită, chiar și prospătură), dar aceștia nu interesează în economia acestei analize, dat fiind gradul lor ridicat de transparență semantică. Termenii argotici ai acestei microserii stabilesc o relație de echivalență prin semul comun /substitut/. Devin astfel, prin transfer metaforic, termeni de agent pentru acțiuni întreprinse într-un cadru ilicit (în afara instituției căsătoriei), dar ratate/nerealizate (volitiv sau nu) de soția bărbatului care devine pacientul (în termeni fillmorieni) al acestor acțiuni. Acțiunile pot viza beneficii fizice și/sau afective. Complicitatea comunicațională argotică crește în situația în care comunicatorii beneficiază de aceleași acțiuni (au amante), ca semn al aparteneței la un fel de castă, sau dacă situația de enunțare impune o anume reținere în divulgarea de informații, susceptibile de a ajunge la soția înșelată. În prezența contextului (cel puțin pentru primul termen), mecanismul resemantizării devine recognoscibil.

1.4. Microseria „informator”

Microseria {antenă, aspersor, philips}, structurată tot de un sem lexical (de substanță), anume /care dă (transmite) mai departe/, poate fi lărgită și ea prin mulți alți termeni care conțin (uneori, la limită) semul respectiv {canar, castor, cântăreț, cintezoi, ciripitor, clănțău, clănțoi, cobzar, flașnetar, gurist, instrumentist, interpret, jet, lătrător, limbă, mârâitor, papagal, privighetoare, râșnițar, scuipător, sifonar, trâmbițar, țambalagiu, țânțar, țap}. Motivul pentru care nu i-am inclus în analiză este același ca mai sus. Revenind la termenii care interesează, aceștia sunt cu atât mai potriviți cu scopul încriptării, cu cât toți desemnează obiecte, nu au trăsătura /+uman/ (nici măcar /+animat/), și cu cât pierd/își modifică mai multe alte trăsături în trecerea lor la categoria argoticului. Metafora este tropul implicat și de această dată în resemantizarea termenilor comuni, ultimul termen, philips, implicând și mecanismul metonimiei, denumirea (marca) pentru aparat, devenind substitut argotic pentru „delator”. Complicitatea comunicațională argotică este puternică în acest caz al grupului infracțional trădat de un fost membru, ceea ce dictează o resemantizare mai greu recognoscibilă, chiar și în prezența contextului.

Așadar, putem distinge o complicitate comunicațională argotică intrinsecă (tare), în argou ca limbaj secret, și o complicitate comunicațională argotică extrinsecă (slabă), în cazul argoului aflat la graniță cu sau chiar dizolvat în limbajului familiar (colocvial). Această complicitate comunicațională poate fi măsurată, întradevăr, prin puterea de circulație și atitudinea exprimată, dar expresivitatea și, mai ales, tipul de expresivitate, poate fi adăugată la criteriile de cuantificare a argotismelor autentice. Aceasta, deoarece expresivitatea este principalul „responsabil” atât pentru resemantizarea termenilor din limbajul comun pentru a deveni argotici, cât și pentru trecerea termenilor argotici în limbajul comun. În procesul implicat de resemantizare, complicitatea comunicațională argotică [CCA] se află într-un raport de inversă proporționalitate cu expresivitatea: (i) [CCA] intrinsecă presupune o expresivitate (în special prin intermediul metaforei) care vizează nucleul semic „dur” (al semelor de substanță, conform clasificării lui Lyons, sau al semelor inerente, în terminologia propusă de Rastier & Pottièr); (ii) [CCA] extrinsecă presupune o expresivitate (mai ales prin tropi din clasa metonimică) care vizează nucleul semic „slab” sau chiar periferic (al semelor aferente sau contextuale, în termenii lui Rastier & Pottièr).

I. 4. Teorii privitoare la argou

I. 4. 1. Argoul este sau nu un limbaj parazit?

Deoarece argoul se bazează pe structura gramaticală și pe fondul principal lexical al limbii comune, M. Cohen în Note sur l’argot îl consideră a fi un limbaj parazit „argoul este un limbaj parazit. Fiind dată o unitate lingvistică felul de a vorbi al unui grup care împrumută de la ea fonetică, morfologia și sintaxa, folosind alături de cuvinte comune și în același sens, cuvinte proprii acestui grup, este un argou.” Pe de altă parte, Al. Graur nu este de acord cu acest lucru afirmând faptul că „acest lucru nu poate fi admis, deoarece o ramificație a limbii nu are caracter parazit prin faptul că folosește în cea mai mare parte limba comună. Argourile nu sunt grupări independente care trăiesc pe baza limbii, ci fac parte din însăși limba comună, sînt specializări ale ei în diferite domenii”.

I. 4. 2. Argoul este un limbaj artificial sau un limbaj natural?

Slave Elena în articolul „Delimitarea Argoului” a ajuns la concluzia că argoul este un limbaj natural, deși el a fost considerat de unii specialiști limbaj artificial. Acești specialiști afirmau faptul că „(argoul) este o limbă artificială creată cu scopul de a nu fi înțeleasă de o anumită clasă de oameni. Se poate deci presupune „a priori” că procedeele acestei limbi sunt artificiale”. Totuși nici această afirmație nu poate fi admisă din punctul de vedere al Elenei Slave deoarece „caracterul artificial al unui element de limbă de limbă nu decurge din felul cum e format, ci depinde de generalizarea lui. Or, indiferent de procedeul folosit, un fapt de limbă se generalizează numai atunci când apare pe calea vorbirii și se extinde la un grup de oameni. Cuvintele argotice nu sînt artificiale: ele apar într-un anumit cerc pe pe calea vorbirii, exprimă anumite idei și se generalizează din anumite nevoi obiective; având un caracter social, argoul este așadar natural nu artificial.”

Unele argouri recurg la metode de deformare a cuvintelor de tipul celor din „păsărească” (sau din fr. verlan); în română, aceste zone de încifrare pur formală au însă o pondere neînsemnată, în comparație cu dezvoltarea spontană a argoului, în tiparele creativității limbii populare.

I. 4. 3. Argoul este sau nu un limbaj secret?

Ca și în celelalte cazuri și aici există două păreri contrare. Pe de o parte Iorgu Iordan care afirmă faptul că argoul nu este un limbaj secret pentru că „argot-ul a continuat și continuă să existe, să se dezvolte și să evolueze conform legilor lui proprii și după ce a încetat de a mai fi un limbaj inaccesibil celor <neinițiați>”. Pe altă parte Slave Elena consideră caracterul secret al argoului drept principala lui trasătură.

În concluzie, părerile specialiștilor diferă destul de mult în ceea ce privește această problemă.

Începuturile terminologiei ca știință autonomă datează din anul 1930, atunci când Eugen Wuster a pus bazele ei teoretice prin teza de doctorat intitulată „Internationale Sprachnormung in der Technick, besonders in der Elecktrotechnik” . Datorită acestei lucrări, tradusă în mai multe limbi, s-au format mai multe școli naționale de terminologie. Cele mai cunoscute sunt cele de la Praga, Viena și Moscova.

În anul 1926 câteva organizații naționale de standardizare s-au unit în ISA- International federation of national Standardizing Associations, în cadrul acesteia s-a format Comitetul Terminologic 37.

După cel de-al doilea război mondial, CT 37 a fost preluat de către ISO- International Organization for Standardization care a elaborat mai multe standarde privind terminologia.

Odată cu apariția in anul 1968 a unei alte lucrări de referință „ The Machine Tool. An interlingual dictionary of basic concepts” , elaborată tot de Eugen Wuster, terminologia ca știință a cunoscut o mare dezvoltare.

1.4.4. Limbaj argotic vs. jargon, limbaj colocvial

Labilitatea granițelor dintre argou și jargon sau limbaj colocvial este un lucru recunoscut și dezbătut în literatura de specialitate. Este însă această labilitate o reală problemă? Da, dacă ne preocupă o distincție clară, „matematică”, între argou și jargon (în accepția de variantă familiară a unui limbaj profesional), de exemplu, sau între argou și limbajul popular sau cu cel familiar (colocvial). Nu, dacă ne preocupă, mai degrabă, identificarea cauzelor care determină migrația elementelor argotice în limbajul comun sau în alte sfere de comunicare (limbaj colocvial, jargoane profesionale, limbajul presei, literatură etc.). Investigația de față este interesată de acest al doilea aspect răspuns la întrebarea de mai sus. Dinamica argoului a devenit în ultima vreme un subiect din ce în ce mai supus discuției în lingvistica românească. Abordărilor nesistematice și, uneori din unghiuri false, li s-au substituit voci avizate. S-a observat că atunci când funcția criptică a argoului, adesea îmbinată cu cea identitară (de exprimare a apartenenței la un grup), cade în plan secund, funcția estetică (sau ludică, expresivă) devine mai importantă decât preocuparea de a asigura un caracter închis comunicării (Zafiu 2010: 15). Puterea de circulație a argotismelor autentice (mai limitată), în raport cu cea a pseudoargotismelor (mai mare), și atitudinea pe care o exprimă (subversivă , în cazul argotismelor autentice) sunt două dintre reperele sociolingvistice care ar ajuta la operarea acestor distincții (Zafiu 2010: 24).

Într-adevăr, există situații, nu puține, în care limbajele argotice sunt caracterizate mai degrabă de o propensiune spre ludic, spre pitoresc, decât spre încriptare, chiar dacă se păstrează funcția identitară. Încercăm prin câteva exemple din argoul studenților, elevilor și tinerilor în general să ilustrăm această balansare a ponderii dinspre codificare spre expresivitate, fără pierderea ideii de apartenență la grup/comunitate.

Exemplele, nu și comentariile, sunt preluate din Stoichițoiu-Ichim (2007: 133).

1.) holist, „student care stă mai mult pe holurile facultății decât în sălile de curs” Aceasta este o derivare progresivă, în circuit argotic, de la rom. hol + sufixul substantival -ist. Creația lexicală are la bază aici o metonimie de tipul loc [de pierdere a vremii] pentru acțiune [a pierde vremea]. Expresivitatea termenului vine din faptul că, pe lângă utilizarea sufixului -ist pentru a crea denumirea însușirii din obiecte, -ist este și sufix de agent; mai exact, originalitatea expresivă vine din contradicția ilară dintre sensul generic al formațiilor cu sufix de agent, „cel care îndeplinește o acțiune”, deci face ceva, și sensul lexemului analizat, „cel care pierde vreme”, adică nu face nimic.

2.) pinguin glazurat, „om foarte prost” Aici avem o combinație lexicală neașteptată, absurdă la nivelul limbii standard, căci glazurat se combină, în mod obișnuit, cu lexeme din sfera substantivelor ce denumesc dulciuri, de exemplu: tort, prăjitură etc.

Expresivitatea sintagmei vine din selectarea semelor /[pasăre] palmipedă cu aspect și mers caraghios/, de la pinguin și /[aspect și consistență] rigid(ă), înghețat(ă)/, de la glazurat. De aici sensul nou „om foarte prost”, altfel spus, „caraghios de rigid/înghețat în prostia lui”.

3.) a avea înfățișare, „a avea examen” Acest este un caz de resemantizare a unei expresii deja existente (preluată și de limbajul comun din limbajul juridic): substantivul înfățișare îl substituie, în expresia argotică, pe examen. Resemantizarea vizează substantivul înfățișare printr-o operație de substituție la nivelul semului /prezentarea în fața unei instanțe de judecată/, instanța fiind în acest caz profesorul examinator.

Expresivitatea sintagmei vine din substituția amintită, dar și din păstrarea semului /[înfățișare, prezentare] cu potențial efect negativ pentru inculpat/, anumiți studenți percepându-se aprioric ca victime în contextul susținerii unui examen. Expresia este mai degrabă ludică (și autoironică) decât criptică, mai ales dacă un potențial outsider cunoaște statutul de student al utilizatorului expresiei respective. În aceleași limbaje se păstrează însă funcția criptică dacă apare nevoia ca membrii grupului să nu fie înțeleși de outsideri. Exemplul de mai jos este preluat, nu și comentariul din Zafiu (2010: 35).

Prima accepție, conform căreia jargonul este limbajul intern al unui grup profesional, este relevantă din punct de vedere sociolingvistic și diferențiază destul de bine jargonul de argoul general. Nu și de argoul interlop, care este, în parte, tocmai un limbaj special, cuprinzând terminologia activităților ilegale (furt, prostituție). E totuși vorba de „profesii” care au un statut special, fiind excluse de normele sociale în vigoare, ceea ce asigură și limbajului lor o expresivitate și o subversivitate specifică – deci includerea în categoria argoului. Toate celelalte jargoane profesionale – limbajul bărbierilor, avocaților, medicilor, feroviarilor etc. – folosesc procedee asemănătoare celor argotice, dar au un inventar limitat și nu presupun mentalitatea și viziunea polemică a argoului propriu-zis.

Rămân câteva cazuri mai greu de delimitat: jargonul operării cu calculatorul și al internetului are un nucleu propriu specialiștilor, dar și o răspândire enormă, care îl apropie de argoul comun. Limbajul fotbalistic – al unui sport extrem de popular – oscilează, la fel, între statutul de jargon profesionist și cel de argou expresiv.

Într-o lucrare recentă, autorul (Oprea 2008) diferențiază, pe baza adunării unui material foarte bogat, între un jargon fotbalistic (în care intră cuvinte ca bicicletă, morișcă „tipuri de dribling”, lumânare „degajare a mingii pe verticală”) și un argou fotbalistic, mult mai expresiv, colorat, agresiv și umoristic (a bărbieri mingea „a nu lovi mingea în plin”, a da la ghici „a lovi mingea la întâmplare”, a omorî maimuța „a șuta peste bara transversală, la mare distanță de poartă” etc.).

Înainte de orice, limbajul argotic este parte a limbajului popular: majoritatea trăsăturilor și a procedeelor sale (metafore, metonimii, hiperbole, superlative, cuvinte vagi etc.) apar și în limbajul tradițional rural sau în cel familiar. Argoul folosește intens cuvintele considerate vulgare și obscene (denumirile populare ale organelor sexuale, ale actelor fiziologice care nu se pot desfășura în public), numai că acestea se întâlnesc la fel de ușor în oralitatea populară. Mulți confundă limbajul argotic cu cel vulgar; de fapt, cuvintele obscene primesc marca specifică de elemente argotice doar dacă au suferit evoluții semantice speciale, care le duc dincolo de sensul lor denotativ. Pe de altă parte, noțiunile tabu creează în argou câmpuri semantice foarte bogate, cu zeci de sinonime, care nu sunt neapărat transparente, deci nici vulgare sau obscene.

Vorbitorii obișnuiți (dar adesea și autorii de dicționare de argou) nu operează distincții clare între argotic, colocvial, popular și vulgar; delimitările sunt percepute mai mult de specialiști și presupun o anume conștientizare a diversității lingvistice și o familiarizare cu toate variantele stilistice enumerate.

Termenii argou și jargon par să-și confirme, printr-o deviere semantică, trecerea din terminologia de specialitate (lingvistică) în uzul popular. Pentru lingviști, cele două cuvinte, care denumesc subsisteme ale limbii, pot apărea la plural doar în măsura în care se referă la limbaje sau varietăți diferite (argoul lumii interlope și argoul tinerilor, jargonul medicilor și cel computeristic etc.). Oscilații terminologice – reflectate și în dicționarele generale și în manualele școlare – au făcut ca cei doi termeni să fie uneori considerați sinonimi, alteori să aibă accepții specializate. Azi, cred că e tot mai mult fixată (în contradicție cu definițiile din DEX, dar într-o ceva mai mare potrivire cu terminologia internațională) ideea argoului ca limbaj cu caracter expresiv și/sau secret, marcînd apartenența la un grup sau la o categorie socială (interlopă, marginală, non-conformistă etc.), iar a jargonului ca variantă familiară a unui limbaj tehnic, profesional. În uzul non-standard, s-a răspândit însă o concretizare a sensului celor două cuvinte: argou și jargon sînt folosite tot mai des, la plural, pentru a desemna termeni sau expresii din argou sau de jargon, ca de exemplu: "acest personaj (…) a scris un mesaj plin de argouri ". Concretizarea (pe care o putem considera un caz de evoluție metonimică, prin sinecdocă: de la întreg la parte) intră chiar în stilul aparent standard, de exemplu într-o reclamă pe Internet: "Dicționar român-englez, englez-român cu 190.000 cuvinte, 32.144 de expresii și 8.041 argouri". Jargoane, cu deosebire, circulă în ultima vreme chiar în mediile cele mai tipic argotice (în lumea interlopă), pentru a desemna cuvinte și expresii considerate de argotizanți ca specifice modului lor de a vorbi. Într-un reportaj despre viața de închisoare se relatează adaptarea conștientă la acest limbaj: "îți schimbi vocabularul care și-așa nu era prea elevat, o dai în dume și jargoane, îți schimbi accentul punându-ți limba pe moațe, dorind să intri în rând cu lumea."

În mod semnificativ, jargoane intră în construcții tipic familiar-argotice și populare cu verbe ca a da, a băga, a arunca. În „Dicționarul de argou al limbii române” al Ninei Croitoru Bobârniche, sînt înregistrate expresiile a arunca jargoane și jargoane de popă de țară (cu explicații cam prea contextuale: „a folosi cuvinte potrivite pentru a convinge pe cineva sau pentru a reuși într-o acțiune”, respectiv „povestiri”.
Pluralul jargoane apare în contexte dezambiguizante și chiar primește determinanți cu atît mai interesanți cu cît reflectă atitudinea vorbitorilor înșiși, nu a specialiștilor, față de formele limbajului neconvențional. Jargoane e folosit destul de des pentru a numi cuvinte din argoul propriu-zis, adesea pur și simplu cuvinte considerate vulgare: „ne-a trimis ieri la redacție un drept la replică sfidător, înțesat de jargoane tipice infractorilor.” Într-o altă accepție, jargoane desemnează termeni și formule din codul informaticii și al mijloacelor de comunicare electronice. De exemplu, sub titlul „Jargoane de chat folosite mai des” sînt enumerate mai ales abrevieri; „te deranjează vorbitul în jargoane și prescurtări?”.

Unii par a atribui eticheta jargoane (păstrîndu-se mai aproape de definițiile mai vechi ale termenului) în special împrumuturilor la modă, ostentate din snobism: „prefer să folosesc întotdeauna un țigănism ca mișto, gagică etc. decât să bag jargoane ridicole precum cool, trendy, job”.

Oricum, jargoanele și argourile sînt cel mai adesea calificări echivalente: „având în vedere că ești locat(ă) departe e foarte posibil să nu fii la curent cu anumite jargoane dâmbovițene”.
Devierea semantică reprezentată în acest caz de concretizare mi se pare inacceptabilă în limba cultă, în care există posibilitatea de a folosi pentru accepția respectivă sintagme – cuvînt argotic, termen de argou, cuvînt din jargon – și chiar derivate: argotism(e). Ceea ce nu înseamnă că fenomenul nu trebuie consemnat și analizat cu atenție în limba populară: unde formularea a băga argouri și jargoane devine un indiciu al atitudinii față de limbaj. E mai greu de stabilit care ar fi sursa inovației pe care o discutăm: pe de o parte, mai ales în legătură cu mijloacele electronice, putem bănui o influență a englezei colocviale, în măsura în care uzul Internetului cunoaște un asemenea abuz (pe un forum de discuții despre engleză, de pildă, apar dezbateri și explicații în legătură cu forma de plural slangs, folosită pentru a desemna nu varietăți, tipuri de slang, ci cuvinte din slang); și pluralul engl. jargons este folosit pentru a desemna formule și expresii ale codului informatic. E totuși greu de crezut că în lumea interlopă ar fi acționat atît de eficient moda anglicizantă și practica Internetului; mai curînd este vorba de evoluții paralele, bazate pe mecanisme identice ale limbii și ale gîndirii, ca și pe situații sociolingvistice similare: răspîndirea masivă a argoului și a jargonului în spațiul public creează pretutindeni o nevoie de metalimbaj, de termeni care să descrie, mai mult sau mai puțin riguros, practicile lingvistice specifice.