Apariția și Evoluția Jocului de Baschet

Sport

Apariția și Evoluția Jocului de Baschet

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

CAPITOLUL I

1. Introducere

1.1. Actualitatea temei

Din punctul meu de vedere această temă este foarte importantă atât pentru mine cât și pentru antrenorii sau pentru profesorii de educație fizică, pentru că se pot afla foarte multe informații, date privind pregătirea fizică a jucătorilor sau elevilor. În opinia mea, ar trebui introduse în școli aceste teste și evaluări despre care o să vorbesc mai detaliat în lucrare pentru a nu se întâmpla accidente sau chiar tragedii. Se pot auzi multe în privința asta iar răspunderea îi revine de fiecare dată profesorului sau antrenorului.

1.2. Motivația alegerii temei

Alegerea acestei teme are la bază faptul că în țara noastră morbiditatea și mortalitatea prin boli cardiovasculare se situează pe primul loc, ceea ce prezintă o importanță pentru un copil care a practicat, practică sau vrea să practice un anumit sport.

Motivul cel mai întemeiat este de a cunoaște pregătirea fizică a jucătorilor de baschet dar și acela de a arăta că acest lucru, de a evalua jucătorii sau elevii din școală, are o foarte mare importanță și va avea în continuare. Prin aplicarea acestor metode se pot preveni multe întâmplări neplăcute prin depistarea precoce a eventualelor afecțiuni asimptomatice pe moment, având în vedere faptul că părinții nu-și dau interesul adecvat în privința de a ști în ce stare de pregătire se află copilul lor sau dacă este capabil să practice un sport de performanță fără a avea probleme.

Un alt motiv este acela că începând din acest an școlar activez ca instructor la o grupă de minibaschet și sunt interesat, în afară de procesul de antrenament propriu-zis și în a mă informa cu cunoștințe și tehnici pentru a conduce cât mai corect antrenamentele în concordanță cu caracteristicile vârstei care face obiectul cercetării (volum, intensitate, dozare, pauze de revenire etc.).

CAPITOLUL II

2. Fundamentarea teoretică a studiului

2.1. Date privind apariția și evoluția jocului de baschet

Baschetul face parte din categoria jocurilor sportive inventate, iar prin cunoașterea istoricului și a evoluției putem să-l înțelegem mai bine ca joc sportiv, precum și regulile sale complicate dar logice.

Chiar dacă a fost inventat la o dată nu prea îndepărtată (1891-1892), există zvonuri care spun că au fost practicate jocuri asemănătoare de indienii din America. La sfârșitul anului 1891 a fost desemnat un tânăr asistent cu numele James A. Naismith, să conducă orele de educație fizică cu studenții din anii mai mari de la Colegiul Springfield, din statutul Massachusetts S.U.A. Studenții nu erau atrași de orele de educație fizică, care au fost desfășurate iarna în sală și priveau această activitate cu lipsă de interes. Erau grupe la care nu făceau față profesorii de educație fizică mai experimentați la care a fost trimis să înceapă activitatea. James Naismith a încercat în prima fază să practice jocurile care plăceau studenților (fotbal, handbal, rugbi, sau jocuri de mișcare). După două săptămâni Naismith părea că nu va mai rezista orice a încercat cu studenții. El nu a cedat și a început să caute cauzele pentru care nu plăceau aceste jocuri conduse de el ajungând la concluzia că nu putea să atragă oamenii maturi cu jocuri practicate de cei mici sau prin schimbarea regulilor. Pentru sală trebuia să le dea un mijloc care să corespundă înclinațiilor și particularităților lor fizice și psihice. Toate acestea l-au convins asupra necesităților imaginării unui nou joc, bazat pe principii și reguli noi.

În acest sens, înainte de toate a fost necesar să-și clarifice cât mai logic principiile și regulile jocurilor existente. Constatarea că pentru mingile mici se utilizau crosa, bățul sau racheta, l-a făcut să se oprească la o minge de dimensiuni mai mari.

Continuând analiza, a început să stabilească primele reguli ale noului joc, care constituiau o replică a regulilor jocului în aer liber, inaplicabile în sală datorită spațiului restrâns și numărului mare de executanți.

Primul joc s-a desfășurat între două echipe a câte nouă jucători, deoarece în clasă erau 18 studenți. Mingea era pusă în joc prin aruncare la centru, iar echipele erau aliniate pe liniile de fond ca la polo. Stundeții au fost atrași de acest joc nou pe care l-au denumit basketball, adică mingea la coș. Această denumire a fost adoptată încă de atunci și este păstrată în majoritatea țărilor.

Se pare că la crearea jocului a contribuit și un coleg al lui Naismith, pe nume Luther H. Gulick, fapt întărit și de prima carte apărută în 1893-1894 la New York cu titlul “Jocul de basketball” care are ca autori pe ambii colegi.

O variantă a primelor jocuri care s-a desfășurat între 2 echipe de câte 50 de jucători și cu două coșuri de fructe așezate pe pământ, mingea fiind jucată numai prin rostogolire. Din cauza aglomerației în apropierea coșurilor a fost nevoie ca acestea să fie ridicate de la pământ, ca să nu fie atinse. Din cauza înălțimii de fiecare data după aruncarea la coș, mingea trebuia scoasă cu ajutorul unei scări. Pentru ușurarea jocului din acest punct de vedere, a fost necesară scoaterea fundului coșului.

Jocul atrăgea mulți spectatori, care îl priveau din balcoanele de care erau prinse coșurile. Spectatorii interveneau de foarte multe ori și dirijau mingea spre coș; ca urmare, coșurile au fost prinse de panouri special amenajate, pentru a putea fi mai departe de spectatori.

Acest joc a prins foarte repede studenții lui Naismith, care l-au răspândit în toată lumea cu destul de mare repeziciune. Tot cu aceeași promptitudine au fost modificate și regulile de joc, contribuind la un progres tehnico-tactic superior celorlalte jocuri sportive, cu o tradiție mai îndelungată.

La jocurile olimpice din St. Louis, 1904, s-a făcut pentru prima dată o demonstrație cu acest joc și în aceeași perioadă a fost introdus în Germania de către dr. Schmidt, care asistase la această demonstrație. În Franța se pomenește despre baschet în anii 1905-1906. Ulterior s-a răspândit în toată Europa.

Federația Internațională de baschet amator (FIBA) ia ființă mai târziu, în anul 1932, cu sediul în Elveția. La numai 3 ani după înființare se dispută la Geneva primul campionat European, la care a luat parte și echipa țării noastre. (Hrișcă I., 1968)

2.2. Prezentarea jocului de baschet

Baschetul este un joc sportiv de echipă, care se desfășoară între două echipe a câte 12 jucători, din care cinci se află pe teren. Pe durata jocului se pot efectua înlocuiri de jucători atunci când regulamentul ne permite, iar numărul înlocuitorilor este nelimitat.

Scopul jocului este acela de a înscrie un număr cât mai mare de coșuri. Specificul baschetului face ca eficiența jucătorilor să fie condiționată în mare măsură de precizia execuțiilor, în special în aruncarea la coș. Terenul de baschet are lungimea de 28m și lățimea de 15m, fiind delimitat de liniile laterale și liniile de fund. Linia mediană împarte terenul în două, terenul de atac și terenul de apărare. La mijlocul terenului este trasat cercul central în care se face angajarea între doi adversari la începutul jocului.

Pe suprafața terenului, în vecinătatea coșului, sunt marcate zonele de restricție, câte una pe fiecare jumătate de teren, de formă trapezoidală. În spatele liniilor de fund, la mijlocul acestora, este instalat câte un panou. Pe fiecare panou este fixat câte un coș, format din inel și plasă.

Un joc de baschet se desfășoară pe durata a patru perioade a câte zece minute de joc efectiv. În cazul în care la sfârșitul perioadei regulamentare de joc scroul este egal, jocul continua cu o prelungire de cinci minute sau cu atâtea prelungiri a câte cinci minute, care să fie necesare pentru desemnarea echipei câștigătoare.

Jocul este condus de trei arbitrii, asistați de cinci oficiali: un comisar, scorerul (completează foaia de arbitraj înscriind evoluția punctelor marcate, greșelile comise, minutele de întrerupere solicitate), ajutorul scorerului, cronometror (cronometrează timpul efectiv de joc al celor patru sferturi și a eventualelor prelungiri) și operatorul pentru regula de 24 de secunde (manevrează instalația prin care se măsoară durata atacului).

Faptul că jocul se joacă pe un teren cu dimensiuni relativ reduse, că fazele se succed cu rapiditate, că în fiecare moment jucătorii iau parte activă din joc, că se înscriu un număr mare de puncte, face ca baschetul să fie o disciplină sportivă dinamică, cu un pronunțat caracter de întrecere și un grad emoțional ridicat al acțiunilor de joc.

Calitățile jucătorilor, realizarea unei pregătiri din ce în ce mai bune au condus la creșterea dinamicii jocului, la sporirea spectaculozității sale.

Obținerea performanțelor în baschet este condiționată în mod hotărâtor și de talia jucătorilor. În baschetul de elită, de cele mai multe ori, media de înălțime a jucătorilor ce compun echipa depășește 2 m. Acest fapt nu înseamnă că în baschet nu sunt necesari și jucători cu o talie mai mica, dar cu alte calități deosebite. Echipa fiind un sistem, determină jucătorii să acționeze coordonat, să se completeze reciproc prin calități și cunoștințe.

Dimensiunile mari ale mingii, comparative cu cele ale coșului, numărul relativ mare de jucători pe unitatea de suprafață a celor două echipe, solicită precizia execuțiilor, în mod deosebit în aruncarea la coș și pasarea mingii, cooperarea jucătorilor aceleași echipe prin coordonarea acțiunilor în vederea realizării scopului comun, marcarea a cât mai multe puncte în coșul advers, obținerea victoriei.

Când o echipă intră în posesia mingii, ea are la dispoziție un răstimp de 24 de secunde pentru a efectua atacul.

Mingea poate fi driblată, pasată unui coechipier sau aruncată în coșul advers. Un coș valabil înscris din acțiune, din afara semicercului de 6,75m, valorează trei puncte. Coșul marcat din interiorul acestui semicerc valorează două puncte. Coșul obținut dintr-o aruncare liberă valorează un punct.

Pe durata timpului normal de joc fiecărei echipe i se pot acorda câte cinci minute de întrerupere. O echipă poate beneficia de două minute de întrerupere în orice moment al primei reprize (perioadele unu și doi) și de trei minute de întrerupere în orice moment al celei de a doua reprize (perioadele trei și patru). De asemenea, echipa poate beneficia de un minut de întrerupere suplimentar, în orice moment al fiecărei prelungiri.

Acțiunile premise și cele interzise ale jucătorilor sunt stabilite prin prevederile regulamentului de joc. Infracțiunile comise de jucători pot fi abateri (încălcări ale regulamentului care se sancționează cu pierderea posesiei mingii) și greșeli (producerea unui contact personal cu un adversar sau o comportare nesportivă).

Principalele abateri sunt legate de regula pașilor, regula driblingului, regula terenului, regulile de timp: 3 secunde, 5 secunde, 8 secunde, 24 secunde, etc.

Greșelile pot fi generate fie de producerea de către un jucător unui contact personal cu un adversar (greșeli personale), fie de un comportament antisportiv al jucătorului, antrenorului sau înlocuitorului (greșeli antisportive și greșeli tehnice).

După comiterea a cinci greșeli, indiferent că acestea sunt personale sau tehnice, jucătorul este descalificat, cu dreptul de a fi înlocuit.

După ce o echipă pe durata unui sfert, a acumulat patru greșeli, toate greșelile personale care vor fi comise asupra unui jucător care nu este în acțiune de aruncare la coș vor fi sancționate cu două aruncări libere, în loc de posesia mingii pentru a o repune în joc din afara limitelor terenului.

Jocul se termină dacă la sfârșitul perioadei regulamentare de joc, sau a prelungirilor, dacă a fost cazul, una din echipe are un avantaj de cel puțin un punct. Jocul este câștigat de echipa care a realizat numărul cel mai mare de puncte. (Maroti Ș., 2004)

2.3. Particularități morfo-funcționale și psihologice ale vârstei pubertare

Pubertatea

Pubertatea este perioada de dezvoltare a organismului care face tranziția între copilărie și vârsta adultă. Puberul nu mai este copinci greșeli, indiferent că acestea sunt personale sau tehnice, jucătorul este descalificat, cu dreptul de a fi înlocuit.

După ce o echipă pe durata unui sfert, a acumulat patru greșeli, toate greșelile personale care vor fi comise asupra unui jucător care nu este în acțiune de aruncare la coș vor fi sancționate cu două aruncări libere, în loc de posesia mingii pentru a o repune în joc din afara limitelor terenului.

Jocul se termină dacă la sfârșitul perioadei regulamentare de joc, sau a prelungirilor, dacă a fost cazul, una din echipe are un avantaj de cel puțin un punct. Jocul este câștigat de echipa care a realizat numărul cel mai mare de puncte. (Maroti Ș., 2004)

2.3. Particularități morfo-funcționale și psihologice ale vârstei pubertare

Pubertatea

Pubertatea este perioada de dezvoltare a organismului care face tranziția între copilărie și vârsta adultă. Puberul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Trecerea de la copilărie la adolescență este un proces complex, care se produce treptat, existând un paralelism între creșterea și maturarea diferitelor aparate și sisteme ale organismului, care, în final, duc la o dezvoltare armonioasă, la câștigarea trăsăturilor adultului, specifice fiecărui sex.

În mediul urban, la noi în țară, pubertatea la băieți se instalează în medie cu un an mai devreme decât în mediul rural. De semnalat că după statistica autoarei (Stoica T., 1975), vârsta medie pubertară cea mai mică este în orașul București (12,71 ani) și cea mai mare, în seria rurală din culoarul Bran (14,51 ani) existând o diferență în medie de 1 an și 10 luni.(Stoica T., 1975)

Creșterea și modelarea organismului

În perioada prepubertară, adică în jurul vârstei de 10 ani la fete și 12 ani la băieți, se produce o accelerare a creșterii staturale. Astfel la fete între 10 și 13 ani, ritmul creșterii este accelerat, cu vârful vitezei în medie de 8,4 cm pe an, aceasta fiind perioada de creștere maximă. Ulterior ritmul creșterii diminuează, pentru ca apoi după 14-15 ani creșterea să fie și mai lent, ajungându-se la atingerea staturii definitive în jurul vârstei de 16-17 ani iar la băieți, creșterea maximă se situează între 12-15 ani, vârful vitezei în medie de 9,4 cm pe an. După 15 ani ritmul creșterii scade între 16 și 17 ani, apoi creșterea se încetinește până la 19-20 de ani, vârstă la care se definitivează statura prin închiderea completă a cartilajelor de creștere.

În ceea ce privește dezvoltarea unor aparate și sisteme, dezvoltarea inimii nu este în concordanță, la pubertate, cu dezvoltarea corporală. În timp ce volumul musculaturii generale crește de două ori, masa inimii crește numai o dată și jumătate, iar creșterea diametrelor arterelor rămâne în urmă față de dezvoltarea inimii. Din această cauză poate duce la creșterea presiunii sanguine și la diminuarea irigației sanguine cerebrale, ceea ce are ca efect oboseala rapidă și slabă capacitate de muncă a puberilor. Din această cauză, inima adolescenților trebuie cruțată de eforturi fizice prelungite sau de sporturi obositoare.

Aparatul respirator nu se dezvoltă în același ritm cu corpul, deși capacitatea vitală a plămânilor crește. Frecvența respirațiilor este de 18-22/min., iar ventilația pulmonară, în caz de eforturi, crește prin mărirea frecvenței respiratorii, și nu pe seama creșterii amplitudinii mișcărilor respiratorii, ca la adult. Tipul de respirație se schimbă la pubertate, respirația devenind de tip costal inferior.(Cristescu M., 1969)

Modificările circulației sanguine în efort

Activitatea organelor, aparatelor și sistemelor organismului are loc concomitent cu intensificarea funcțiilor vegetative ale organismului. Astfel că, solicitarea părții somatice atrage după sine intensificarea funcției vegetative, datorită nevoii creșterii oxigenului, de substanțe energetice, precum și pentru eliminarea substanțelor de dezasimilație de la nivelul părții solicitate.

Creșterea necesarului de O2 și de substanțe energetice într-un efort fizic se realizează prin modificări importante în activitatea sistemelor cardiovascular și nervos. Aceste modificări pot fi imediate, instalate după toate tipurile de efort fizic și modificări tardive sau de antrenament, care se constată în urma practicării sistematice a educației fizice și sportului, un timp mai îndelungat.

Odată cu începerea efortului în organism se produc modificări fiziologice, rezultate în urma acțiunii adrenalinei revărsate în sânge, pe cale reflexă, într-o cantitate sporită, precum și datorită excitațiilor venite de la proprioceptorii din mușchi, tendoane și articulații. (Demeter A., 1979)

Modificările imediate au loc în timpul efortului sau imediat după terminarea acestuia. Ele depind de intensitatea și durata efortului ca și de gradul de pregătire al organismului. La organismele bine antrenate, modificările survenite se datoresc unor mecanisme reflex-condiționate ce caracterizează momentul premergător începerii efortului, cunoscut sub denumirea de stare de start.

Frecvența cardiacă în timpul și mai ales după terminarea unui efort ajunge la valori foarte ridicate. În clinostatism are o valoare de 70 până la 76 bătăi pe minut, iar în ortostatism 10 până la 20 bătăi mai mult, frecvența cardiacă atingând valori de 180 până la 200 bătăi pe minut, după un efort intens prelungit și 100-120 bătăi pe minut după un efort moderat. Ea reprezintă cel mai important indice sau parametru prin care se apreciează intensitatea efortului de durată. Frecvența cardiacă ne dă relații asupra stării în care se face efortul și cum este suportat de organism.

Revenirea se face într-un timp foarte scurt, dar în raport cu efortul efectuat și cu valorile maxime la care a ajuns frecvența cardiacă. În primele 2-3 minute se produce o revenire rapidă; în următoarele 4-5 minute, revenirea se face mai lent, iar după câteva zeci de minute revine la valoarea din repaus. La sportivii bine antrenați, revenirea se face mai repede decât la cei neantrenați, în cazul unui efort similar. (Demeter A., 1979)

Volumul sistolic. La un adult neantrenat, în repaus clinostatic, volumul sistolic este de 60-80 ml sânge și scade cu 10-40% în ortostatism, iar în efort poate ajunge la 120-130 ml. În efortul fizic intens de durată lungă, volumul sistolic poate ajunge la 130-150 ml, dar nu poate depăși 200-250 ml chiar la sportivii foarte bine antrenați. Creșterea mare a volumului sistolic se datorează unor contracții mai puternice a ventriculului, ceea ce asigură o golire mai bună în timpul sistolei ventriculare. Debitul sistolic nu crește proporțional cu frecvența cardiacă, deoarece la o frecvență cardiacă mare, timpul diastolei se scurteează și umplerea atriilor se face incomplet. Volumul sistolic variează cu sexul și cu gradul de antrenament al organismului. La femei, debitul sistolic mai mic. Cercetările au demonstrat că la femei, la aceeași frecvență cardiacă, capacitatea scăzută de transport a O2 se datorează volumului sistolic scăzut. La sportivii bine antrenați, debitul sistolic scade, ajungând în repaus la aproximativ 40-50 ml sânge. Aceasta este datorită tonusului vagal crescut pe care-l prezintă sportivii în repaus. În schimb, în timpul efortului, debitul sistolic la sportivi se mărește de două sau de trei ori față de neantrenați.

Debitul cardiac- volumul inimii este de 4-5 l/min, în repaus la adultul neantrenat și de 2,5-3 l/min, la sportivi. În efort, el poate ajunge la valori de 20-25 l/min, la neantrenați și 35-45 l/min la sportivii care depun eforturi de rezistență, datorită creșterii volumului sistolic și a frecvenței cardiace. Debitul cardiac mai poate crește în timpul digestiei, în stări de excitație sau în mediu cu temperatură ridicată. (Demeter A., 1979)

Cercetările prof. dr. A. Demeter au confirmat că în timpul efortului izometric intens și prelungit, debitul cardiac scade datorită întoarcerii venoase deficitare și deci tensiunea arterială se prăbușește. În asemenea cazuri intervin mecanismele reflexe compensatorii.

În eforturile moderate la sportivi debitul cardiac crește la 10-15 l/min, iar după eforturile intense la 40-45 l/min. Pentru același efort, la sportivii antrenați debitul cardiac diferă față de cei începători, fiind mai mic la cei neantrenați, iar mecanismul fiziologic de creștere al debitului cardiac diferă și el: la cei neantrenați crește pe seama frecvenței cardiace, iar la cei antrenați, prin creșterea debitului sistolic.

Volumul inimii prezintă modificări imediat după efort. Prin măsurători efectuate înainte și după efort, se constată modificări ale volumului inimii, datorită tonusului vagal. Aceste modificări sunt dependente de SNV și de catecolamine-adrenalină și noradrenalină. Când volumul inimii rămâne nemodificat după efort, aceasta demonstrează că efortul a fost obositor; când volumul inimii a crescut imediat după efort, se desprinde concluzia că s-au depășit posibilitățile de adaptare ale organismului; când volumul inimii a scăzut imediat după efort, arată o bună adaptare, deoarece tonusul neuro-vegetativ a crescut imediat. (Demeter A., 1979)

Cantitatea de sânge circulant se mărește în timpul unui efort cu 1-2 l, datorită antrenării masei de sânge din organele de depozit (ficat, splină, piele) prin vasoconstricția reflexă care se instalează la nivelul acestor organe.

Viteza de circulație a sângelui poate crește în efort de cca. trei ori. În repaus, circuitul complet este efectuat în 21 s; în eforturile mari circuitul complet este efectuat în numai 7 s.

Creșterea debitului circulator în efort se datorează unor mecanisme nervoase și umorale. De exemplu în mușchii activi iau naștere catabolizi acizi, care trec în sânge și stimulează direct centrii nervoși superiori. Simultan, se produce o creștere a irigației coronariene, deci a miocardului. Cercetările au demonstrat că inima, al cărui debit coronarian crește, își mărește randamentul, precum și debitul circulator. (Demeter A., 1979)

Tensiunea arterială se modifică atât în timpul efortului, cât și după efort. Tensiunea maximă sau sistolică va crește în funcție de intensitatea și durata efortului. Ea poate atinge valori foarte ridicate după eforturi maxime – 180-200 mmHg – și valori mult mai scăzute după eforturi moderate și statice – 140-160 mmHg. Tensiunea diastolica sau minimă se modifică și ea în funcție de natura efortului și gradul de pregătire al sportivului. În eforturile intense, datorită vasodilatației periferice, tensiunea diastolică scade cu 10-15 mmHg, dar poate să ajunge și la ton infinit. Tensiunea diferențială se mărește atunci când organismul supus la efort se adaptează bine. Când tensiunea sistolică se mărește, dar se mărește și tensiunea diastolică, arată o stare nefavorabilă, o neadaptare la efort sau o stare de oboseală, rezultată dintr-o vasoconstricție periferică, deci o irigație mai slabă la nivelul periferiei și al mușchilor. Acest fenomen se poate întâlni în sporturile practicate în microclimat rece, ca schi, hochei, patinaj. (Demeter A., 1979)

Tensiunea arterială și, în special, cea sistolică coboară, atingând valori de 100-110 mmHg în repaus. Ultimele cercetări au arătat că antrenamentul nu modifică valorile tensiunii arteriale. Cercetările profesorului dr. Miron Georgescu demonstrează că din cauza emoțiilor mari, tensiunea arterială rămâne staționată sau crește ușor.

Modificările de antrenament ale sistemului cardiovascular sunt în funcție și de ramura de sport practicată. Cele mai accentuate modificări se întâlnesc la cei ce practică probe de fond și mare fond (ciclism, canotaj, alergări, înot), precum și la halterofili și luptători.

Odată cu întreruperea practicării sportului, modificările de antrenament produse la nivelul sistemului cardiovascular se șterg insidios, lent, în același ritm în care s-au instalat.

Revenirea tensiunii arteriale după efort se face în două faze: în primele minute revine repede, iar în următoarele minute mai încet.

Când efortul a fost bine suportat, frecvența cardiacă își revine mai repede decât tensiunea arterială. Când organismul face față greu la efort situația se prezintă invers.

Modificările tardive sau de antrenament. Exercițiile fizice practicate timp îndelungat produc, în mod lent, modificări funcționale și morfologice asupra sistemului cardiovascular. Ele se datorează nevoilor mereu crescând impuse de efortul fizic practicat. Când efortul este judicios efectuat, cu durată și intensitate, modificările produse dau o mai bună adaptare la efort și o mărire a capacității de lucru.

Efortul fizic repetat produce, la nivelul inimii, o adaptare de durată ce se manifestă prin hipertrofia miocardului. Între capilarele sanguine și fibrele miocardice există un anumit raport numeric: la naștere – un capilar la 6 fibre musculare, iar la adult – un capilar la o fibră miocardică. De aceea, la copii, capacitatea de adaptare a inimii la efort este mică, având un metabolism redus.

La sportivi inima se hipertrofiează, putând ajunge de la greutatea de 300 g, la 500 g. Hipertrofia miocardului nu se produce pe seama creșterii numărului de fibre musculare, ci a creșterii diametrului fibrelor miocardului. Hipertrofia cardiacă întâlnită la sportivi de performanță reprezintă o adaptare metabolică bună, eficientă, a inimii la creșterea lucrului efectuat în efort. Hipertrofia miocardului este foarte accentuată la sportivii care depun eforturi de lungă durată. Exemple: schi fond, alergări de fond și mare fond, probele de fond din ciclism și canotaj etc.

Prin antrenamente se reușește ca adaptarea organismului la efort să se realizeze prin mecanisme nervoase reflex-condiționate. De aceea, creșterea debitului circulator și a ventilației pulmonare la organismele antrenate trebuie să precedă acumularea de cataboliți.

În repaus un sportiv antrenat prezintă o frecvență cardiacă scăzută – 40-50 bătăi/min (bradicardie). Bradicardia face ca pauza mai lungă dintre sistole să permită o relaxare mai bună a miocardului și o refacere mai bună a potențialului biologic al inimii. Deci instalarea bradicardiei arată o stare bună de pregătire fizică.

Volumul sistolic la antrenați este de 40-50 ml, datorită acetilcolinei eliberate în miocard de terminațiile nervului vag; acetilcolina produce o încetinire a frecvenței cardiace și o reducere a intensității sistolelor ventriculare, producând așa numitul “regim de cruțare” în repaus. După un antrenament îndelungat sistolele ventriculare sunt mult mai puternice decât la un neantrenat iar debitul sistolic poate crește la sportivul antrenat până la 180-200 ml, față de 100-120 ml, la cel neantrenat. (Demeter A., 1979)

Debitul cardiac la cei neantrenați este de 5 l/min, iar la cei antrenați în repaus este de 3 l/min, datorită adaptării treptate la hipoxie, transportul oxigenului pentru acoperirea nevoilor organismului făcându-se cu o cantitate mai mică de sânge. În repaus, cand nevoia de O2 și substanțe energetice este mică, inima trimite un debit sistolic mic (40 ml), iar în ventricul rămâne o cantitate apreciabilă de sănge, care reprezintă sângele de rezervă. El este folosit în primele momente ale efortului, când întoarcerea venoasă este stânjenită datorită presiunii intratoracice. În eforturi intense, volumul sistolic și debitul cardiac cresc prin golirea mai completă a ventriculelor și nu prin creșterea frecvenței cardiace, cum se produce la neantrenați.

Orice efort făcut sub 130 pulsații/min nu modifică dimensiunile inimii. La fel se întâmplă și în eforturile care sunt efectuate peste 180 pulsații/min. Eforturile anaerobe nu influențează volumul inimii. De exemplu cei ce se antrenează pentru forță și viteză au volumul inimii nemodificat, spre deosebire de fondiștii, care au inima cu volum foarte mare. (Demeter A., 1979)

Coeficientul de utilizare a oxigenului crește la sportivii bine antrenați printr-o mai bună utilizare a O2 la nivelul țesuturilor și mai ales la nivelul mușchilor. În urma antrenamentului, numărul de capliare se mărește și se crează o suprafață mai mare de contact între sânge și țesutul muscular, deci se pot produce schimburi mai intense. La cei neantrenați O2 se găsește în concentrație de 190 ml/l în sângele arterial, în sângele venos 140 ml O2/l, iar în țesuturi rămân 50 ml/l. În sângele arterial la antrenați se găsesc tot 190 ml/l de sânge, iar în sângele venos concentrația O2 este de 100-110 ml/l de sânge, în țesuturi rămânând 80-90 ml O2.

Frecvența cardiacă prezintă valori scăzute la sportivii care desfășoară antrenamente vreme îndelungate. Ea poate atinge valori de 30-40 bătăi/min, aceasta datorită creșterii tonusului parasimpatic. În schimb, în eforturi maxime se poate adapta mai bine decât inima celui neantrenat.( Demeter A., 1979)

Modificări fiziologice cardiovasculare la efort la sportivi

Efortul determină modificări cardiovasculare complexe proporționale cu creșterea în paralel a cerințelor metabolice și a debitului cardiac. Ritmul cardiac crește rapid totodată cu gradul efortului până la valori de 160-180 bătăi pe minut. Tahicardia sinusală are mai multe cauze: – activarea receptorilor mecanici musculari;

– scăderea activității vagale;

– creșterea activității simpatice;

– activarea receptorilor la întindere pulmonari și creșterea catecolaminelor circulante.

Mărirea volumului sistolic cardiac al ventricului stâng și al celui drept are loc prin două mecanisme: creșterea întoarcerii venoase urmată de o mai puternică contracție conform legii Frank-Starling și creșterea contracției pe calea neurohormonală.

O modificare hemodinamică importantă produsă de efort este redistribuția debitului cardiac produsă de creșterea activității simpatice prin eliberarea crescută de adrenalină din medulosuprarenală și noradrenalină din terminațiile simpatice postganglionare nervoase. Are loc o vasoconstricție la majoritatea organelor și țesuturilor cu excepția mușchilor ce participă la efort, a inimii și creierului unde circulația este crescută. În condițiile unui efort moderat fluxul sângelui la piele este crescut pentru a asigura răcirea corpului. La eforturi intense are loc o vasoconstricție cutanată la nivelul renal și splahnic.

Extracția de O2 la nivelul tisular crește cu 10-30% în timpul efortului asigurând și pe această cale o compensare a reducerii circulației în aceste zone. La nivelul inimii extracția de O2 din sângele arterial în repaus este maximă, de 75%. Creșterea de O2 necesar la nivelul inimii are loc numai prin creșterea fluxului sângelui de 3-4 ori. Fluxul cerebral crește la efort cu 25-30%, dar se poate reduce la un efort maxim prin alcaloză respiratorie și hiperventilație.

Efortul prelungit, zilnic la atleți induce modificări structurale, hemodinamice și funcționale ale aparatului cardiovascular și ale mușchilor scheletici exprimate prin mărirea inimii, hipertrofie ventriculară, bradicardie, modificări ECG, ECO și manifestări clinice.(Drăgan I., 2002)

Moartea subită la sportivi

Moartea subită cardiacă este o moarte provocată de cauze de natură cardiacă, care începe prin pierderea bruscă a conștienței (sincopă) într-o oră de la începutul simptomelor acute. Incidența morții subite la sportivi este în jur de 1:100.000 de atleți, după 34 de ani ar fi de 1:15.000.( Drăgan I., 2002)

Apariția morții subite la sportivi este o tragedie personală și a familiei dar și un eveniment șocant pentru oamenii legat de locul producerii, uneori la competiții sportive și la persoane care sunt considerate cei mai sănătoși. Testele de efort evidențiază chiar și leziunile valvulare în care pot apărea sincopele. Acestea apar după efortul fizic.

Cauza cea mai frecventă de moarte subită o constituie afecțiunile cardiace (60-90%) și dintre acestea cardiopatia ischemică, cu forma sa majoră infarctul miocardic. Alte afecțiuni cardiace în care se poate produce moartea subită sunt: afecțiunile miocardului, afecțiuni valvulare, boli congenitale, disecția de aortă. Sunt și alte cauze în afara celor cardiace ce duc la moartea subită cum sunt tamponada cardiacă, ruptură cardiacă, ruptură de anevrism subarahnoidian, embolism pulmonar masiv, corpi străini pe căi aeriene.

Moartea subită apare de obicei ca o expresie a bolii coronariene ateromatoase, împreună cu scleroza, angina pectorală și infarctul de miocard.(Popescu M. I., 2010)

2.4. Teste pentru aprecierea economiei funcționale cardio-vasculare

Proba Martinet

Proba Martinet, este o probă care combină proba Schellong cu un efort standard, urmărind evoluția frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale.

După efectuarea completă a probei Schellong, subiectul efectuează într-un interval de timp de 40 de secunde 20 genuflexiuni, cât mai corecte.

În perioada de revenire de după efort, timp de 5 minute, se continuă recoltarea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale (FC în primele 10" ale fiecărui minut, TA în ultimele 45" ale fiecărui minut).

Interpretarea valorilor recoltate după efort se face în felul următor:

I. Reacția la efort:

Reacția normală la efort:

FC crește cu 40-60% față de valorile de repaus, fără a depăși 120 bătăi/minut (l20 bătăi /minut =tahicardie moderată).

TA sistolică crește cu 20-30 mmHg;

TA diastolică crește sau scade cu 5-10 mmHg sau nu se modifică TA diferențială;

Reacții anormale la efort (după Letunov):

reacția distonă se caracterizează prin:

tahicardie marcată;

TA sistolică crește evident;

TA diastolică scade până la "0" (ton infinit);

"tonul infinit" persistă peste trei minute;

reacția hipotonă se caracterizează prin:

tahicardie marcată;

TA sistolică crește sau scade ușor;

TA diastolică crește evident;

TA diferențială scade, se pensează, apoi revine lent la normal;

reacția hipertonă se caracterizează prin:

tahicardie;

TA sistolică crește evident;

TA diastofică crește ușor;

reacția în trepte se caracterizează prin: TA sistolică crește progresiv, datorită întârzierii mecanismelor reglatoare.

II. Revenirea după efort:

fiziologic:

1. FC revine la valorile de repaus în primele 2 minute;

TA revine la valorile de repaus în primele 3-4 minute.

2. FC și TA revin la normal în același timp;

3. FC revine la valorile de repaus în primele 3-4 minute;

TA revine la valorile de repaus în primele l-2 minute.

"Tonul infinit" nu are semnificație patologică dacă dispare în primele l-2 minute după încetarea efortului.

patologic:- după Schellong se deosebesc următoarele forme de revenire după efort, considerate reacții neadecvate:

1. hipotonă

– FC crește cu 30 – 50 bătăi / minut;;

– TA sistolică scade mult -TA diastolică crește ușor

Se întâlnește în stările de :

– supraantrenament;

– eforturi epuizante;

– convalescență.

2. hipodinamică

– FC crește cu 20 – 30 bătăi / minut;

– TA sistolică și TA diastolică scad foarte mult-apar semne de anemie cerebrală (căscat);

Se întâlnește în stări de ;

– boală;

– convalescență.

Se datorește unei deficiențe centrale de reglare neuro-vegetativă, fiind caracterizată de întârzierea impulsului vasoconstrictor de adaptare la ortostatism. Proba Martinet este o probă accesibilă, de teren, de mare utilitate în dirijarea efortului de antrenament. Se efectuează săptămânal în perioadele de pregătire controlată. Este utilă mai ales la sporturile care nu au ca dominanță eforturile de tip dinamic. Luându-se în considerare toate datele, rezultatele se vor aprecia cu calificativele :

• nesatisfăcător;

• relativ satisfăcător;

• satisfăcător;

• bun.

Deși ușor de executat, fiind analog testului Ruffier, Testul Martinet este mai puțin acceptat de copiii sub 10 ani și de persoanele în vârstă.

În principiu, reținem că :

– FC de efort nu are voie să crească cu mai mult de 4-40 pulsații / minut față de FC de repaus;

– revenirea la valorile de repaus trebuie să fie completă la l – 2 minute de la încetarea efortului;

– valoarea P2 nu are voie să fie mai mare decât 2xP1;

– testul va fi considerat "mediocru" dacă revenirea la valorile de repaus este mai lungă de 3 minute. (10)

Proba Letunov

Proba Letunov este o probă funcțională cardio-vasculară, care studiază reactivitatea acestui sistem la trei tipuri de efort fizic – forță, viteză, rezistență. Proba face deci, o evaluare a adaptării cardio-vasculare la efort standard.

În desfășurarea probei se efectuează la început o probă clino-ortostatică, cu recoltarea FC și TA. În continuare subiectul execută 20 genuflexiuni, cât mai corecte, în decurs de 30 secunde, după care se așează pe canapea în poziție clinostatică, stare în care, timp de 3 – 4 minute, imediat după efort, se recoltează FC și TA, după metodologia descrisă la proba Martinet.

În partea doua a probei subiectul va efectua o alergare pe loc cu viteză maximă, timp de 15 secunde, după care se procedează la recoltarea FC și TA timp de 3-4 minute, conform metodologiei descrise la proba Martinet.

În partea a treia a probei, subiectul aleargă pe loc timp de trei minute (180 s), pentru bărbați și două minute (120 s), pentru femei și copii sub 15 ani, cu o frecvență de 180 pași / minut, cu genunchii ridicați, după care se procedează ca mai sus la recoltarea FC și TA, timp de 3-4 minute după efort.

Proba realizează o apreciere cantitativă în ce privește intensitatea și durata reacției aparatului cardio-vascular în raport cu cele trei tipuri de efort fizic și o apreciere calitativă în ce privește raportul dintre FC și TA (sistolică și diastolică), în ce privește parametrii de repaus și revenire, la fiecare tip de efort, la fel ca la proba Martinet.

Letunov descrie cinci tipuri de reacție :

a) reacție normotonă:

FC crește la valori mai mici sau mai mari, în funcție de vârstă, sex, grad de antrenament;

TA sistolică crește;

TA diastolică scade;

TA diferențială crește.

La sportivii bine antrenați:

FC crește puțin;

TA sistolică crește evident;

TA diastolică scade moderat;

revenirea la valorile de repaus este rapidă.

La persoanele neantrenate:

FC crește mult;

TA diferențială este mai mică;

revenirea la valorile de repaus este ușor prelungită.

b) reacția distonă:

FC crește excesiv;

TA sistolică crește mult;

TA diastolică scade până la "ton infinit";

revenirea la valorile de repaus este prelungită.

reacția hipotonă:

FC crește (tahicardie);

TA sistolică crește puțin;

TA diferențială este mică;

revenirea la valorile de repaus este întârziată.

Reacția hipotonă este expresia unei slabe mobilizări a forței de contracție a cordului.

reacția hipertonă:

FC tahicardie exagerată;

TA sistolică crește exagerat;

TA diastolică crește puțin sau de loc.

Reacția hipertonă este expresia creșterii exagerate a debitului circulator sau lipsei de concordanță între creșterea acestuia și comportarea periferică, adică deschiderea insuficientă a patului vascular cu scăderea insuficientă a rezistenței periferice totale în cursul efortului.

reacția în trepte – se întâlnește de obicei după alergare de viteză și se manifestă prin creșterea în trepte a TA sistolice după efort:

TA sistolică, imediat după efort are valori mai mici decât la l-2 minute de la terminarea acestuia;

FC este exagerat de mare;

volumul sistolic este mic.

În acest tip de reacție, este vorba de o lipsă de promptitudine a mecanismelor reglatoare, care nu reușesc să mobilizeze în efortul de viteză forța de rezervă a cordului și să modifice în mod adecvat tonusul vascular periferic.

În general, după alergarea de 15 secunde, FC crește la valori superioare celor înregistrate după genuflexiuni, TA sistolică nu depășește 200 mm Hg, TA diastolică poate să scadă până la "ton infinit", revenirea tuturor parametrilor la valorile inițiale depășind 5 minute.

După alergarea de 3 minute, valorile FC și ale TA sunt mai scăzute decât cele obținute la alergarea de 15 secunde, revenirea la valorile de repaus făcându-se în maximum 5 minute.

Aprecierea reactivității subiectului la eforturile impuse de proba Letunov se face ținând cont de toate etapele acesteia, cu calificativele:

probă bună

probă satisfăcătoare

probă relativ satisfăcătoare

probă nesatisfăcătoare

Calificativul "probă nesatisfacătoare" definește probele în care au apărut dereglări de tip hipoton, hiperton, diston sau în trepte. (10)

Proba Ruffier

Proba Ruffier este o probă considerată de autor drept "test de evaluare a condiției fizice" (fitness). Descrisă prin anii 1920, proba urmărește reacția FC la un efort standard.

Pentru realizarea probei se pornește cu recoltarea FC de repaus, pe 15 secunde, subiectul fiind în poziție șezând pe un taburet, în continuare, subiectul execută 30 genuflexiuni, cât mai corecte, în decurs de 45 secunde (ritm de metronom 80, mișcarea fiind compusă din doi timpi -unul de coborâre și unul de urcare), după care reia poziția inițială, șezând pe taburet.

În secundele 0-15 și 45-60 ale primului minut după efort, se recoltează FC a subiectului. Valorile obținute se extrapolează pe un minut prin înmulțire cu 4 și se notează cu P2 și P3, P1 reprezentând FC de repaus.

Pentru interpretare se aplică formula: I.R. = (P1 + P2 + P3) – 200/10

Scala valorică este următoarea:

-valori mai mici de 0 (negative) = foarte bine;

-valori intre 0 – 5 = bine;

-valori intre 5 – 10 = mediu;

-valori intre 10 – 15 = satisfăcător;

-valori peste 15 = nesatisfăcător, ceea ce impune investigații cardiovasculare suplimentare. (Drăgan I., 1989)

Din motive de accesibilitate (bază materială, posibilitate de înregistrare, etc.) am ales pentru a fi aplicat în cadrul experimentului testul Ruffier.

Testul a fost aplicat în diferite momente din anul competițional 2011/2012 (testarea inițială – 24.08.2011 iar testarea finală – 25.04.2012).

CAPITOLUL III

3. Organizarea și desfășurarea studiului

3.1. Ipoteza de lucru

Dacă aplicăm testul Ruffier copiilor aflați în pregătire vom obține informații și date prețioase pentru conducerea corectă a efortului de antrenament, în felul acesta putând preveni eventualele probleme de natură cardiovasculară.

3.2. Obiectivele și scopul cercetării

Scopul principal este constatarea nivelului de pregătire a jucătorilor de baschet jun. III în urma susținerii testului și de a preveni orice accidente în pregătire și competiție.

3.3. Sarcinile cercetării

a) Întocmirea împreună cu conducatorul stiințific a planului lucrarii

b) Informarea și documentarea asupra datelor existente ale jucătorilor

c) Stabilirea grupului de subiecți

d) Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare

e) Recoltarea si interpretarea datelor

f) Formularea de concluzii si recomandări

3.4. Etapele cercetării

Etapa 1: mai – iunie 2011

Alegerea titlului lucrării și definitivarea relativă a planului acesteia.

Etapa 2: iulie – august 2011

Studiul bibliografiei de specialitate referitor la tema aleasa.

Etapa 3: august 2011

Alegerea subiecților, aplicarea testării inițiale și prelucrarea rezultatelor.

Etapa 4: septembrie 2011 – martie 2012

Efectuarea observațiilor și înregistrările la grupul studiat.

Etapa 5: aprilie 2012

Aplicarea testului final, prelucrarea și interpretarea rezultatelor.

Etapa 6: mai 2012 – iunie 2012

Redactarea lucrării.

3.5. Subiecții

Eșantionul folosit în cadrul cercetării a fost compus din 11 băieți cu vârsta între 13-14 ani, componenți ai echipei de baschet L.P.S. Bihorul (U 14) din Oradea. (vezi tabelul nr. 1 și foto)

Echipa de baschet U 14 de la L.P.S. Bihorul Oradea

Tabel nr. 1

Datele personale ale subiecților cercetați

3.6. Metode de cercetare

Pentru realizarea sarcinilor cercetării au fost utilizate următoarele metode științifice de cercetare:

– Metoda bibliografică: pentru fundamentarea științifică a temei, am studiat literature de specialitate care tratează acest subiect;

– Metoda observației: această metodă a constatat în culegerea de date concrete, care să asigure obiectivitatea cercetării și o analiză pertinentă a fenomenului studiat;

– Metoda convorbirii: discuțiile purtate cu antrenorul echipei, cu cadrul didactic universitar îndrumător al lucrării au ajutat la unele clarificări teoretice necesare abordării temei;

– Metoda testelor: testul a fost realizat cu scopul de a afla date privind pregătirea fizică a sportivilor și reacția lor la efort și revenire post. efort.

– Metoda grafică: a fost utilizată în scopul prezentării plastice, intuitive a datelor obținute prin intermediul diagramelor si a graficelor.

3.7. Principalele mijloace utilizate la echipa de Jun. III L.P.S. Bihorul Oradea

Exerciții de încălzire:

1. O1 aruncă mingea în panou, îl recuperează și face o pivotare spre O2 la care îi pasează mingea. O2 merge în dribling pe mijlocul terenului iar O1 aleargă prin lateral spre coșul celălalt. O2 se oprește aproximativ la linia de 3 puncte și pasează la O1 care din doi pași aruncă la coș. O2 recuperează și pasează la O1 care merge în dribling pe mijlocul terenului iar O2 aleargă spre coșul celalalt după care primește pas și înscrie din doi pași fără dribling.

2. Jucătorul O1 cu mingea stă lângă linia de fund și zona de 3 secunde, pasează mingea la O2 după care aleargă drept înainte. O2 pasează la O3 care și el aleargă spre direcția arătată, O3 face la fel iar O4 pasează mingea la O1 care merge pe doi pași cu aruncare la coș. Se face același lucru și la întoarcere.

3. O1 se duce în dribling iar la fiecare jalon execută trecerea mingii prin față (crossover), la ultimul jalon face o piruetă și o pătrundere spre coș cu aruncare din doi pași. Își recuperează mingea, se duce în dribling în viteză maximă după care aproximativ la linia de aruncări libere execută o aruncare de pe două picioare (jump shot). Merge la recupereare și se pune în capătul șirului.

Exerciții de aruncare:

1. O1 pornește de sub coș cu mingea, O2 și O3 sunt poziționați în lateral. O1 pasează mingea și se duc spre coșul celălalt, când ajung la mijlocul terenului cel de pe mijloc cu mingea se duce in dribling și execută o pătrundere cu aruncare la coș din doi pași, ceilalți doi primesc pas de la O4 și O6 și execută un jump shot. Cei trei de pe fundul terenului recuperează mingea și pornesc spre partea cealaltă executând același exercițiu.

2. O1 pasează mingea la C (antrenor) după care aleargă spre coș, în acelaș timp O2 aleargă și el prin lateral spre coș. C pasează mingea înapoi la O1 și îi spune ce să facă, ori să arunce el de pe loc ori să dea pas la O2. După aruncare amândoi se duc la recuperare și trebuie să înscrie mingea până intră în coș.

3. O1, O2 și O3 au fiecare câte o minge, exercițiul începe când O1 aruncă la coș. După aruncare își recuperează mingea și pasează ori la O4 ori la O5. O2 și O3 arună la coș chiar după ce a aruncat O1. Scopul este de a recupera mingea cât mai repede și să paseze la jucătorul liber care se află în poziție de așteptare a mingii.

Exerciții de atac și de apărare:

1. Se joacă 1 la 1 pe jumatete de teren cu apărător semiactiv. Cel cu mingea se duce în zig zag iar apărătorul trebuie să îl închide la linia de fund și pe mijloc. La jumătate de teren se oprește atacantul și îi pasează la cel de pe linia de fund iar apărătorul aleargă să se apere la cel care a primit pas. Exercițiul se face în timp de 1 minut după care se schimbă apărătorul.

2. O1 și O2 se află în atac iar O7 și O8 sunt apărători. Se joacă 2 la 2 iar la coș marcat sau la interceptarea mingii cei din apărare (O7 și O8) pasează minge la cei care sunt în lateral în afara terenului. O1 și O2 devin apărători și vor încerca să oprească contraatacul. Exercițiul se continuă tot așa mai departe până zice antrenorul.

3. Trei jucători se află în atac și trei în apărare. Cei din atac trebuia să treacă jumătatea terenului fără dribling și fără pase lungi iar apărătorii sunt așezați în apărare om la om. Dacă cei din apărare interceptează mingea se duc să arunce la coșul celălalt atacanții devenind apărători. După aruncare la coș ori de apărători ori de atacanți se schimbă echipa.

În primele două luni de pregătire conținutul antrenamentelor a fost urmatorul:

Luni: – pregatirea organismului pentru efort – 15 min.;

– sprinturi pe distanțe scurte-medii (10-50m) – 15 min.;

– alergare de rezistență – 45 min.;

– alergare ușoară pentru revenirea organismului – 10 min.;

Marți: – încalzire specială – 15 min.;

– antrenament tehnico-tactic – 75 min.;

Miercuri: – antrenament pentru forță explozivă – 60 min.;

– alergare ușoară pentru relaxare – 10 min.;

Joi: – încalzire specială – 15 min.;

– antrenament tehnico-tactic – 75 min.;

Vineri: – încălzire specifică – 15 min.;

– joc 5×5 – 75 min.

În următoarele două luni de pregătire antrenamentele au fost următoarele:

Luni: – încalzire specială – 15 min.;

– antrenament tehnico-tactic – 75 min.;

Marți: – încălzire specială – 15 min.;

– exerciții de apărare – 25 min.;

– antrenament tehnico-tactic – 75 min.;

Miercuri: – pregatirea organismului pentru efort – 15 min.;

– sprinturi pe distanțe scurte-medii (10-50m) – 30 min.;

– alergare de rezistență – 30 min.;

– alergare ușoară pentru revenirea organismului – 10 min.;

Joi: – încălzire specială – 15 min.;

– exerciții de apărare – 25 min.;

– antrenament tehnico-tactic -75 min.;

Vineri: – încălzire specifică -15 min.;

– joc 5×5 – 75 min.

În perioada competițională antrenamentele au avut un conținut mai mare de pregătire tehnico-tactică, de apărare dar și de analiza adversarilor însă nu au fost neglijate nici antrenamentele de cardio și de forță. Principalul scop a fost de a consolida și perfecționa schemele de atac-apărare și de a analiza greșelile proprii cât și al adversarilor.

CAPITOLUL IV

4. Rezultatele obținute și interpretarea lor

La începutul pregătirilor jucătorilor (august, 2011) au fost recoltate următoarele date, obținute în urma aplicării testului Ruffier:

Tabel nr. 2

Rezultatele obținute la proba Ruffier-testare initială

Graficul nr.1

Evoluția rezultatelor obținute la testarea initială

La sfârșitul pregătirii (aprilie 2012) au fost înregistrate următoarele date:

Tabel nr.3

Testarea finală cu proba Ruffier

Graficul nr.2

Evoluția rezultatelor la testarea finală

Tabel nr. 4

Comparație între rezultatele celor două testări

Graficul nr. 3

Evoluția între rezultatele celor două testări

Tabel nr. 5

Comparație între calificativele obținute la cele 2 testări la grupul studiat

Rezultate obținute:

La începutul perioadei de pregătire (august 2012) în urma aplicării testului Ruffier constatăm următoarele (vezi tabel nr. 2, tabel nr. 5 și graficul nr. 1):

– un singur rezultat (P.F.) s-a putut încadra în calificativul “bine”:

– patru se grupează în clasa “mediu” ;

– șase rezultate pot fi considerate “slabe” și “foarte slabe”.

La testarea finală observăm o grupare a rezultatelor din categoria bine și medii – 7 rezultate – în timp ce numărul rezultatelor slabe și foarte slabe s-a redus la 4 (vezi tabelul nr. 5).

Din tabelul nr. 4 și graficul nr. 3 observăm că față de testarea inițială, la testarea finală toți sportivii testați și-au îmbunătățit valorile indicelui Ruffier, în urma pregătirii efectuate. Doi dintre ei (S.E. și D.T.) obținând indici de categorie superioară (bine). Afirmațiile noastre sunt întărite de valorile mediei aritmice de la cele două testări: – 10.47 la testarea inițială;

– 8.03 la testarea finală.

CAPITOLUL V

5. Concluzii și propuneri

5.1. Concluzii

S-a constatat că acest test a fost foarte util atât pentru antrenor cât și pentru părinții celor doi copii care au avut rezultate nesatisfăcătoare și au putut lua măsuri preventive din timp să nu intervină nici un fel problemă cardiovasculară. Majoritatea jucătorilor au obținut valori bune spre satisfăcătoare ceea ce este un lucru foarte bun fiindcă testul a fost aplicat înaintea începerii pregătirilor jucătorilor iar după testarea finală s-a văzut o îmbunătățire din toate punctele de vedere care duce la concluzia că exercițiile au fost bine alese și dozate și pregătirea a fost condusă corespunzător.

5.2. Propuneri

Propunerea mea este de a efectua aceste teste de mai multe ori pe an la fiecare echipă, din toate sporturile și nu numai la copii ci și la adulți pentru depistarea precoce a problemelor de sănătate din domeniul cardiologiei și soluționarea acestora din timp. O mare importanță prezintă și faptul ca fiecare sportiv să cunoască nivelul de pregătire fizică pe care l-a atins și printr-o pregătire corespunzătoare (atât prin antrenamente individuale cât și cu echipa) să încerce să-l amerioreze.

Bibliografie

1. Cristescu M., (1969) Aspecte ale creșterii și dezvoltării adolescenților din R.S.R., Editura Academică, București;

2. Demeter A., (1979) Fiziologia și biochimia educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București;

3. Drăgan I., (2002) Medicină sportivă, Editura Medicală, București;

4. Drăgan I., (1989) Practica medicinii sportive, Editura Medicală, București;

5. Filip V., Lele L., (2006) Puericultură: îndrumător pentru studenți, Editura Universității Agora, Oradea;

6. Hrișcă A., (1968) Baschet – curs de bază, Editura Didactică și Pedagogie, București;

7. Maroti Ș., (2008) Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Universității din Oradea;

8. Maroti Ș., (2004) Baschet pentru începători, Editura Universității din Oradea;

9. Popescu M. I., (2010) Curs clinic de cardiologie, Editura Universității din Oradea;

10. Stoica T., (1975) Sexologie, Editură Medicală, București;

11. http://www.scribd.com/doc/40879832/Evaluarea-Capacitatii-de-Efort1, 27.06.2012.