Activitățile Sportive al Unui Oraș

BORDEROU

Tema proiectului

Argument

Date privind amplasamentul

Situația în localitate

Vecinatăți

Regim de înălțime

Funcțiuni

Circulația

Sportul în Municipiul Odorheiu-Secuiesc – Scurt istoric

Istoria Handbalului

Activități sportive curente în Odorheiu-Secuiesc

Futsal

Atletism

Fotbal

Lupte libere

Hochei pe iarbă

Alte activități sportive curent în Odorheiu-Secuiesc

Arhitectura sportului – scurt istoric

Plastera de granit, insula Delos

Gimnaziul din Delfi

Stadionul din Efes

Stadionul roman

Colosseum-ul sau Amphiteatrum Flavicum din roma

Renașterea

Perioada secolelor XVIII și XIX

Arhitectura stadioanelor

Clasificarea stadioanelor

Concepția arhitecturală

Capacitatea unui stadion

Orientarea unui stadion

Vizibilitatea oferită de gradene

Tipuri de gradene

Terenul de fotbal

Terenul pentru atletism

Anexele funcționale ale unui stadion

Stadionul Omnisport

Stadionul de tenis

Stadionul evolutiv

Stadionul “Alfred McAlpine” din Huddersfield (Anglia)

Săli de sport

Săli de sport competiționale

Tipuri de săli de sport (formă și dispunere gradene)

Luminarea naturală

Exemple

Ansamblul sportive “Croix Chevalier” – Blois, Franța

Sala de sport “Sadam Hussein”, – Bagdad

Sala de sport Stephen C. O’Connell – Florida

Palatul omnisport Bercy – Paris

Clasificarea acoperișurilor stadioanelor din

punct de vedere structural

Structură cu stîlpi și grinzi

Structură cu grinzi și stîlpi marginali

Structuri în consolă

Structuri cu pânze subțiri din beton armat

Structuri cu inel întins/comprimat (roată cu spițe)

Structuri cu elemente tensionate

Structuri catenare cu cabluri

Structuri cu rețele de cabluri

Structuri cu membrane

Structuri pe baza de aer

Cadre spațiale

Acoperișuri mobile

Bibliografie:

Katona Zoltán – A kollégium-kerttől az olipiákig, Enciclopedia civilizației și artei egiptene, D. Tudor – Arheologie romană, Gheorghe Vais – Programe de arhitectură, Lajos Gádoros – Középületek tervezése, Ing. Radu Hulea – Teza de Doctorat, Nagyné Frideczki – Építőipari anyag és gyártásismeret

Webografie:

www.epiteszforum.hu, www.wikipedia.org

TEMA PROIECTULUI

Un sport reprezintă o activitate de natură fizică și poate implica și competiția.Totodata sportul este o activitate care poate influenta stilul de viata,sanatatea sau personalitatea unui om.

Tema proiectului meu de diplomă este o facilitate multifuncțională, care poate oferi condiții potrivite pentru activitățile sportive al unui oraș, al cărui localnici duc un stil de viață sănătoasă. În oraș, sportul are o vechime de un secol, și mulți sportivi localnici au ajuns să aibă o reputație internațională.

Scopul dezvoltării urbane, și în același timp, scopul programului meu de planificare, este crearea unei facilități multifuncționale, care poate oferi un spațiu atât pentru activități sportive în aer liber, cât și pentru cei care au nevoie de un teren acoperit. Utilizatorii principali a noului centru sportiv ar fi: sportivii profesioniști a cluburilor sportive locale și bineînțeles, localnicii care au poftă de mișcare.

ARGUMENT

Infrastructura deține un rol important în toate disciplinele sportive, iar ridicarea unor noi complexe are roluri multiple: naște concurență între țări, orașe sau cluburi, crește gradul de interes al spectatorilor asupra unei ramuri anume, dezvoltă pasiunea unor juniori pentru sportul practicat și poate fi un criteriu de bază în eficiența rețetelor financiare. 

Clădirea actuală aflată pe suprafața teritoriului a fost construită în anii ’70 – ’80. Pe suprafața teritoriului sunt situate: o sală de sport, un stadion, două terenuri de tenis și un teren de minifotbal. În 2005, Complexul Sportiv a fost complet distrus de inundație. După inundație, sala a fost renovată, și în acest fel a devenit utilizabilă. Însă, sala nu poate oferi condițiile respective pe care le poate oferi o sală modernă, nici din punct de vedere estetic sau de funcționalitate. Renovarea și demolarea lor pot fi justificate în mod egal.

DATE PRIVIND AMPLASAMENTUL

Terenul se află În Municipiul Odorheiu-Secuiesc – țară: România, județ: Harghita, populație: 36.948 locuitori

Situația in localitate: Se află în partea centrală a Municipiului Odorheiu-Secuiesc lânga râul Tîrnava Mare și parcul central al Municipiului

Vecinatati: spre Sud – Est situl este înconjurat de strada Mihail Cogălniceanu peste care se află parcul central al Municipiului Odorheiu-Secuiesc, unde se află și accesul pentru public; limita de Nord – Est este strada Mihai Eminescu peste care sînt garaje și locuințe colective P+4. Spre Nord – Vest se află strada Bányai János peste care sînt amplasate case de locuit P+1; aici este plasată intrarea Sportivilor. Partea Vestică a terenului este delimitată de spații verzi și căi ferate.

Situatia juridica: Terenul aparține Primăriei Odorheiu – Secuiesc.

Suprafața: 51200 mp din care Stadionul cu vestiare ocupă 4700 mp.

Regim de înălțime: în zonă majoritatea clădirilor sunt case familiale cu regim de înălțime P sau P+M, P+1.

Funcțiuni: Pe partea de Nord, Nord – Vest, este zonă rezidențială cu case familiale și locuințe collective, Pe partea N – E, S – E, se află parcul, zona pentru sport și agrement.

Circulatia: Străzile înconjurătoare deservesc circulația locală cu trafic mic. În zonă nu sunt puține parcări amenajate, masinile se parchează pe marginea drumurilor. În propunerea urbanistică v-a exista parcări pentru spectatori accesibil prin strada Mihai Eminescu și str. Mihail Cogălniceanu; parcări pentru sportivi la zona de acces pentru sportivi spre str. Bányai János.

SPORTUL ÎN MUN. ODORHEIU-SECUIESC – SCURT ISTORIC

Rădăcina handbalului din Odorheiu Secuiesc datează încă de la mijlocul anilor treizeci. În vremea aceea, a existat deja o activitate serioasă de fotbal în oraș, fiindcă încă din anul 1919 a existat Asociația de Cultură Fizică din Harghita. Putem vorbi despre existența fotbalului din Odorheiu Secuiesc chiar de la anul 1921 (în acest an a avut loc primul meci oficial). Ca și ei, și handbaliștii au început, în aceeași an, primele antrenamente în Curtea Colegiului.

Prima știre despre handbal a fost publicată în anul 1936 în revista Viața Secuiască. Asociația de Cultură Fizică din Harghita a oferit o șansă și pentru fete, în ceea ce privește sportul, creând secțiunea de handbal pentru femei, și chiar din primele zile, a fost o mare mulțime la înscriere. Această echipă încă nu a jucat meciuri oficiale, și nu a participat la campionate. În oraș, așadar, au fost înființate două echipe: echipa Harghita (culoare: mov – negru), și echipa Liceului Pedagogic (culoare: negru – alb). După al Doilea Război Mondial, s-a dezvoltat o echipă la un nivel atât de bun, încât începând din anul 1946 până la începutul anilor cincizeci, au jucat în prima divizie. Ca și formația de bărbați, și echipa de femei a fost numită Autosport, care a fost formată din elevii liceului teoretic și al liceului pedagogic, și în general, au terminat în mijlocul clasamentului. La începutul anilor cincizeci, echipa de handbal feminin a retrogradat, și numai un deceniu mai târziu, în anii șaizeci, a început un proces care a condus la seria de succese din anii șaptezeci.

După război, handbalul din Odorheiu Secuiesc a luat un avânt și mai mare, în vremea aceea, orașul a avut câțiva ani o echipă de handbal de o renume de nivel național. Generația tânără, selecționați între anii 1940 și 1945, în 1946 au fost incluși printre cei mai buni din țară. Acești tineri, lângă handbal, au practicat și la alte activități sportive, mulți dintre ei au jucat în echipele de fotbal al orașului (Harghita, UMTE).

În 1946, echipa din Odorheiu Secuiesc, a învins la 10 – 7 echipa Victoria Sighișoara la un meci amical, rezultat care a fost apreciat de toată țara. La acea vreme, adversarii au fost: Sighișoara, Sibiu, Timișoara, Cisnădie, Ploiești, București și Mediaș. Unul dintre întâlnirile de neuitat în ligă a fost în 1948, când au jucat împotriva echipei Viforul Dacia București pe terenul Giulești din București, unde au câștigat cu 6 – 4. Această partidă a fost meciul de deschidere înaintea confruntării România – Polonia.

Campionatele de atunci au fost organizate la un nivel de amatori, nu existau profesioniști ca cei de astăzi.

Handbaliștii au jucat pe terenul de fotbal vechi, unde se află astăzi sala sportivă locală. Acest teren a fost mai mic decât dimensiunea stadionului de astăzi.

Acest sport a fost jucat cu mingi mai mici de fotbal dantelate din piele. Încălțămintea echipei a fost făcută de către cizmari locali, și jucătorii au jucat în tricouri tricotate de culoarea alb sau negru.

În paralel cu succesele Autosportului, la sfârșitului anilor patruzeci și începutul anilor cincizeci, a avut loc o instrucție foarte serioasă a handbalului, la unul dintre cele mai prestigioase școli din Odorheiu Secuiesc, și anume la Liceul Teoretic.

Situația echipei de handbal din Odorheiu Secuiesc s-a schimbat de la începutul anilor cincizeci: companiile și autobuzele sponsorilor au fost naționalizate, iar mulți dintre jucători au părăsit echipa, și au mers la facultate.

În 1950, două înfrângeri grele au semnalat că echipa a devenit slabă (17 – 1 cu Clubul Sportiv al Armatei și 7 – 2 cu Dinamo).

În anii cincizeci, echipa liceului teoretic a devenit tot mai puternică, astfel au obținut cele mai mari succese posibile. 2 iunie 1957 este o dată foarte importantă în istoria sportivă al Odorheiu Secuiesc: orașul a inagurat pentru prima dată o echipă care a cucerit campionatul național.

În anul 1958, s-a înființat Grupul Sportiv Școlar, unde în primul an s-a predat gimnastică și handbal. Atunci și-a început cariera de antrenor Szabó Dénes, sub al cărui îndrumare au obținut rezultate foarte bune, dar campioni nu au putut deveni. În 1964 echipa a terminat pe locul al treilea în campionat, iar între anii 1959 și 1965 s-au clasat de trei ori pe locul patru și cinci.

În anii șaptezeci, atât echipa națională masculină, cât și cea feminină erau în top. În 1970 la Paris, iar în 1974 la Berlin, echipa masculină a fost campioană mondială, iar în 1972 la Jocurile Olimpice din München, au obținut medalia de bronz.

În 1960, a fost fondată Asociația Sportivă Voința, și în același timp a fost construită, pe partea stângă a pârâului Târnava-Mare, terenul de handbal cu zgură neagră, fără vestiare sau cabine de duș, de unde au ieșit cele mai bune jucătoare de handbal feminin din Odorheiu Secuiesc.

În 1980 a fost predată noua sală de sport, care a fost construită la marginea parcului orașului, pe terenul de fotbal care a fost utilizată până la sfârșitul anilor șaizeci. Noul stadion a fost construit la sfârșitul anilor șaizeci între Complexul Sportiv Voința și parcul orașului, astfel toate facilitățile sportive din Odorheiu Secuiesc au fost într-un singur loc (stadionul, sala de sport, Complexul Sportiv Voința, iar în timpul iernii, terenul de fotbal a fost folosit pentru patinaj și pentru hochei).

La început, facilitatea nu a fost inițiată ca sală de sport. La începutul anilor șaptezeci, consiliul local de sport și conducerea municipiului au decis în construirea unei săli de sport, unde ar putea avea loc expoziții industriale, dar ar fi un loc potrivit și pentru evenimente sportive.

În prima etapă a fost construită cadrul metalic a sălii. Cadrul, a stat lângă noul teren de fotbal timp de mai mulți ani, apoi la sfârșitul anilor șaptezeci, după lungi negocieri, au continuat și au terminat construcția. A fost înființată o comisie din conducători de întreprinderi și arhitecți, care au avut responsabilitatea de a organiza, gestiona și de a finaliza construcția.

Facilitatea a fost un mare impuls în viața sportivă al orașului: atât echipa feminină, cât și cea masculină a jucat acolo campionatele, având întotdeauna casă plină.

La campionatul de handbal local au participat e echipa națională masculină, cât și cea feminină erau în top. În 1970 la Paris, iar în 1974 la Berlin, echipa masculină a fost campioană mondială, iar în 1972 la Jocurile Olimpice din München, au obținut medalia de bronz.

În 1960, a fost fondată Asociația Sportivă Voința, și în același timp a fost construită, pe partea stângă a pârâului Târnava-Mare, terenul de handbal cu zgură neagră, fără vestiare sau cabine de duș, de unde au ieșit cele mai bune jucătoare de handbal feminin din Odorheiu Secuiesc.

În 1980 a fost predată noua sală de sport, care a fost construită la marginea parcului orașului, pe terenul de fotbal care a fost utilizată până la sfârșitul anilor șaizeci. Noul stadion a fost construit la sfârșitul anilor șaizeci între Complexul Sportiv Voința și parcul orașului, astfel toate facilitățile sportive din Odorheiu Secuiesc au fost într-un singur loc (stadionul, sala de sport, Complexul Sportiv Voința, iar în timpul iernii, terenul de fotbal a fost folosit pentru patinaj și pentru hochei).

La început, facilitatea nu a fost inițiată ca sală de sport. La începutul anilor șaptezeci, consiliul local de sport și conducerea municipiului au decis în construirea unei săli de sport, unde ar putea avea loc expoziții industriale, dar ar fi un loc potrivit și pentru evenimente sportive.

În prima etapă a fost construită cadrul metalic a sălii. Cadrul, a stat lângă noul teren de fotbal timp de mai mulți ani, apoi la sfârșitul anilor șaptezeci, după lungi negocieri, au continuat și au terminat construcția. A fost înființată o comisie din conducători de întreprinderi și arhitecți, care au avut responsabilitatea de a organiza, gestiona și de a finaliza construcția.

Facilitatea a fost un mare impuls în viața sportivă al orașului: atât echipa feminină, cât și cea masculină a jucat acolo campionatele, având întotdeauna casă plină.

La campionatul de handbal local au participat echipele a diferitelor companii. Cei mai buni jucători din Odorheiu Secuiesc au format o echipă locală, și s-au înscris în campionatul județean. În campionatului din 1984-1985, obiectivul echipei a fost urcarea în eșalonul al doilea. În acest sezon au apărut jucători foarte talentați, care mai târziu, au fost aleși în Echipa Națională de Tineret, și de asemenea, s-au ales cu o carieră profesională semnificativă.

După naționalizare, echipa de handbal feminin și masculin au ajuns în situații financiare foarte dificile. Sectorul privat nu a fost încă consolidat suficient pentru a asigura sportivilor o condiție bună, așadar a început emigrarea sportivilor. Ceea ce a fost un vis de neatins cu câțiva ani în urmă, acesta a putut deveni o realitate: unii dintre ei au ajuns să aibă o carieră profesională. În anii nouăzeci, handbalul feminin pentru tineret a fost cel mai de succes sport în oraș. În anul 1994, în Campionatul Național Școlar, au obținut locul întâi, iar în următorii ani, au câștigat medalii de bronz și de argint. Echipa masculină de handbal din Odorheiu Secuiesc a intrat într-o perioadă foarte dificilă. Schimbarea a apărut numai în vara anului 2005, când echipa școlii de sport, alcătuită din tineri între 17 și 18 de ani, au câștigat campionatul național, iar la un an mai târziu au obținut medalia de bronz. Încurajați de succes, în vara respectivă au creat echipa profesională Handbal Club Junior Odorheiu Secuiesc, devenind unul din cei mai importanți cluburi din România.

Începând din vara anului 2007, HC Odorheiu Secuiesc a avut o serie lungă de succese. Nici participantul în cupele europene, HCM Constanța, nu l-a putut învinge pe teren propriu.

Debutul echipei, pe plan internațional, a fost în toamna anului 2009: a organizat grupa de calificare în Cupa Challenge pe teren propriu. În octombrie, a câștigat această grupă, învingând echipele: ASD Albarto (Italia), Great Dane London (Anglia) și Konjuh Zivinice (Slovenia).

În 2012, echipa a avut șansa de a juca în cea mai prestigioasă cupă europeană, Cupa EHF.

Clubul are un sistem bine structurat în ceea ce privește promovarea tinerilor către echipa de seniori și instruirea lor. În prezent, instruirea tinerilor la cel mai înalt nivel în țară, are loc la Odorheiu Secuiesc.

În ianuarie 2012, s-a format Liga Profesionistă de Handbal în București, unde HC Odorheiu Secuiesc a participat ca fondator. Scopul organizației este de a organiza în viitor Liga Națională, și de a readuce handbalul românesc la recunoașterea internațională.

Activități sportive curente în Odorheiu Secuiesc:

Futsal:

După handbal, Klubul Futsal în Odorheiu Secuiesc (EFKÁ) a obținut rezultate cel mai bune, la meciurile de nivel național.

Atletism:

Cu întemeierea Grupului Sportiv Școlar în 1956, activitatea de atletism a fost instituționalizată. În prezent, există trei instructori profesioniști cu 54 de elevi (6 echipe – 2 de calitate înaltă, 1 de avansat și 3 de începători).

Fotbal:

Grupe:

Junior A și Junior B este înscris în Campionatul Național cu echipele ’89-’90 și ’91-’92

Junior C și Junior C1 este înscris în Campionatul Județean cu grupa ’93-’94

Junior D este înscris în Campionatul Județean cu grupa ’96

Lupte libere:

Bazele luptelor libere au fost stabilite în anii ’50 de către profesorii de educație fizică Gyarmati Dezső și Kovács János. La înființarea Grupului Sportiv Școlar au creat și o secție de lupte libere. Experții renumiți au urcat luptele libere la cel mai înalt nivel.

Mulți sportivi renumiți au ieșit de aici, și în ultimii ani ei au reprezentat orașul Odorheiu Secuiesc în Europa și la Campionatele Mondiale. În prezent, secția de lupte libere funcționează cu două catedre.

Hochei pe iarbă:

Prima echipa s-a înființat în 1995 din membri echipei de hochei. În prezent, au două grupe: începători (băieți și fete), și avansați (băieți și fete). Încă de la început, echipa a câștigat multe Campionate Naționale în grupele Junior I și II, și a participat la Campionatul European (Belgia 2003) și la Cupa Mondială (Polonia 2002).

În această perioadă, mai mulți jucători din echipă au fost membri Echipei Naționale de Tineret. Tot în această perioadă, câțiva jucători din echipă au participat la Campionatul Național Maghiar de Tineret, unde au obținut rezultate foarte bune.

Alte activități și echipe sportive curente:

Baschet, tenis, tenis de masă, șah

Arte marțiale: Taek-kwon-do, Karate, Aikido, box, Thai Box

ARHITECTURA SPORTULUI – SCURT ISTORIC

Dacă însă ne gândim la faptul că nimic nu este nu este întâmplător, atunci faptul că sportul s-a dezvoltat în două momente ale istoriei caracterizate de evoluția rapidă a societății, și ne gândim aici la Grecia Antică și la Marea Britanie (la sfârșitului secolului al XVIII-lea), ne conduce la concluzia că practicile sportive și în special cadrul în care se desfășoară, caracterizează viața urbană.

Practicarea exercitiului fizic era una din preocupăriile preferate ale oameniilor din antichitate, avînd ca scop menținerea unul fonus fizic perfomant, corespunzând și unul ideal estetic (în cazul aristocrației pe de o parte, și pentru asigurarea antrenament militar obligatoriu în cazul ostașilor pe de altă parte. Probele sportive practicate se reduceau adesea la reluarea unor exerciții de natură militară (trântă, lupte cu bastonul, aruncarea suliței, întreceri de care etc.)

“ Egiptul a știut că aprecieze forța și suplețea… Fără să ridice sportul la rang de doctrină, dar tratîndu-l adesea ca pe un adevărat rit de putere, noblețea faraonică s-a complăcut să-l vadă practicat și să-l practice. Încă în vechime , pe zidurile mastabelor, seniorii (din memphis) privesc pe tineri concurând la trântă sau aruncarea suliței… De altfel Egiptul ne-a dat arhetipul competițiilor internaționale: este (…), imaginea trântelor și luptelor cu bastonul, în care soldați egipteni și răyboinici străini, cu capul și bărbia capitonate cu piele, duelează în fața curții lui Ramses… Cît despre povestirile istorice, cele ale lui Amenofis il de exemplu, și despre imaginile sportive figurate în temple (Medine Habu), ele proclamă că prințul este atlet ideal cu brațul puternic, cu pasul lung, dresând caii, vizitiu, iscusit, țintaș merituos al cîrmei. ’’

În Grecia antică practicarea sportului a ocupat un loc fundamental în definirea personalității cetățeanului. Este momentul apariției primelor programe arhitecturale destinate practicării exercițiilor fizice. “ Un alt element esențial al vieții civice: gimnziul. Este o instalație complexă al cărei scop principal, cum o arată și numele, este de a permite practicarea exercițiilor corpului. Se află aici mai întîi o plasteră, construcție specială reunind, în jurul unei mari curți dreptunghulare, vestiare, săli de antrenament, inștalații de baie, precum și exedre, curți neacoperite cu bănci pentru odihnă și conversație, respectiv săli de conferințe. Învecinate cu plasteră, o pistă de alergare în aer liber, dublată uneori de o pistă acoperită în caz de vreme rea, și una și cealaltă lungi de un stadiu (circa 190 metri). Cînd împrejurările o permit lîngă gimnaziu este amenajat un stadion pentru întreceri. În sfârșit se întâmplă, ca la Delfi, ca o piscină în aer liber să fie învecinată.

Plastera de granit, insula Delos, sec II î.e.n este unul din cele mai bune exemple pentru acest tip de clădire. Plasterele erau terenuri de sport publice sau particulare având câteva anexe: vestiare, spații de odihnă, băi, magazine de undelemn etc. Plastera este construită în jurul unei curți vaste care avea dedesubt o cisternă. Curtea era înconjurată de un portic pe patru laturi. Pe latura de nord porticul era dublat de o galerie. Intrarea avea o scară pentru realizarea accesului la etaj. Spre curtea centrală se deschideau mai toate încăperile parterului, inclusiv latrinele.

Gimnaziile erau complexe sportive de dimensiuni mai mari decît plasterele, avînd mai multe terenuri de sport și chiar edificii cu bazine, cu piscine de înot. “ Aici tinerii și băbații adulți se întâlnesc, mai întâi pentru a practica disciplinele atletice – alergare, săritură, suliță, box, lupte sau pangrațion – unele dintre ele fiind grupate întrun ansamblu unitar ce se numește pentation (sau cele cinci probe), dînd loc în cadrul jocurilor la un clasament global…”

Gimnaziul din partea de sud a orașului Prine, alăturat stadionul ne prezintă elemente esențiale elenistice, nealterate de intervențiile epocii romane, Plastera, curte peristilă de formă pătrată (34×35 m), era orientată după trama ortogonală a orașului. (…) În estul plasterei se află stadionul. Pista de antrenament xystos era acoperită cu un portic de 7,75 x 191 m așezată pe curbele de nivel. La un nivel interior se află stadionul propriu-zis, rezervat întrecerilor, larg de 18 m și având aceeași lungime, 191 m. Denivelare de aproximativ 5 m, existent între portic și nivelul stadionuluia permis amenajarea gradenelor pentru spectator. În partea de vest a stadionului s-au descoperit și straturile de plecare în cursă, sub forma unor pietre special cioplite, așezate la distanțe egale.

Stadionul din Efes: “ Aflat în imediata aproapiere a gimnaziului lui Vedius și în estul acropolei Ioniene, stadionul ocupă o suprafață de 229,50 x 29,50m. Loc de desfășurare al multor ceremonii, concursuri atletice, întreceri de care lupte de gladiatori și animale sălbatice, edificiul datează din vremea lui Neron (54-68 î.e.n.) și a fost ridicat pe locul vechiul stadion elenistic. Se presupune că stadionul putea cuprinde 75000 spectatori.

Planul orașului Efes: 1.Artemisionul, 2.Acropola antică, 3.Gimnaziul lui Vedius, 4. Stadionul, 5,6.gimnaziul și termele portului, 7.calea arcadiană, 8.teatrul, 9.calea de marmură, 10.agora comercială, 11.templul lui Serapis, 12.biblioteca lui Celsus, 13. terme, 14. templu, 15. fântâna lui Traian, 16. templul lui Domițian, 17.prytaneul, 18.odeonul, 19agora publică, 20.gimnaziul de est, etc.

Stadionul roman a preluat atribuțiile hypodromului grecesc, fiind destinat alergărilor de cai, de care, jocuri atletice etc.Cel mai cunoscut este stadionul-hipodorm al lui Domitian la Roma.Un program arhitectural nou, original, dezvoltat de romani sînt amfiteatrele. Fiind destinate luptelor cu gladiatori, luptelor cu animale și luptelor navale ele nu sînt construcții destinate întrecerilor sportive, dar merită a fi studiate datorită formulei lor funcțional-spațiale ce va constitui un model pentru construcția stadioanelor din secole XIX și XX. Asemenea construcții s-au realizat peste tot în imperiu” (cca. 200). Primele au fost construite din lemn și (unele) erau demontate după terminarea spectacolelor. Generația a doua este cea a amfiteatrelor realizate din piatră. Cele mai semnificative sînt: Capua, Pola, Verona, Arles, Nîmes, Colosseum-ul din Roma etc.

Colosseum-ul sau Amphiteatrum Flavicum din roma a fost construit (terminat în anul 80 e.n.) de câtre împărații din dinastia Flaviilor pe un teren ocupat înainte de Domus Aurea a lui Nero. De formă elipsoidală (axa longitudinală 188 m, axa transversală de 156m) cu arena 86/54m, avea o nălțime de 48,5m distribuită pe 4 niveluri și o capacitate cuprinse între 50000 – 87000 locuri. Pentru protecția spectatorilor se putea acoperi întregul amfiteatru cu marele velum (pînză groasă), manevrat de marinarii de la Misenum. Sub arenă erau amenajate încăperile pentru fiare sălbatice, coridoare de acces, trape-ascensoare pentru introducerea animalelor și un sistem igenios de conducte pentru inundarea arenei în cazul bătăliilor navale.

Coloseumul a fost construit din blocuri de travertin de Tivoli și beton roman. Sa urmărit obținerea unei arhitecturi monumentale, folosindu-se la fiecare nivel (de jos în sus) un ordin diferit: doric, ionic și corintic.

În anul 248 e.n. cu prilejul serbărilor dedicate împlinirii unui mileniu de la fondarea Romei, au trecut prin amfiteatru: 32 elefanți, 10 tigri, 60 lei, 30 leoparzi, 10 hiene, 6 hipopotami, 10 zebre, 1 rinocer, 10 girafe, 50 cai și măgari sălbatici și 1000 perechi de gladiatori. Ultimele spectacole se vor desfășura în anul 523 e.n.

Perioada bizantină este dominatăde moștenirea Romei, în ceea ce privește înteresul limitat pentru întrecerile sportive, din care erau totul excluse întrecerile atletice. În consecință vom întâlni puține construcții sportive care vor destinate, mai ales, unor spectacole eterogene, în care întrecerile sportive erau doar unul din episoadele evenimentului respectiv. Hypodromul era centrul vieții populare constantinopolitane, în el desfășurîndu-se pe lîngă cursele de care, ceremoniile solemne cu ocazia încoronării împăraților, defilărie militare triumfale, defilarea prizonierilor și a prăzilor cucerite, mari adunări populare în prezență împărtului și execuțiile capitale.

Renașterea va continua același genuri sportive (vînătoarea și turnirele) la care se vor adăuga firuri cu arcul și archebuza (sport practicat și de femei, care o pasiona în mod deosebit pe Elisabeta I a Angliei). Turnirele vor dispărea treptet, iar în secolul XVI se vor interzice , îndeosebi după 1559, cînd regele Henric al II-lea va fi ucis în turnir. În Germania acest divertisment s-a prelungit și în sec. XVII fără să mai păstreze caracterul său propriu, cavaleresc.

Locul turnirelor va fi luat de cursele de cal. Sub numele de pallo, în Italia acestea se desfășurau începând din sec. XIII cu un fast extraordinar. Aceste întreceri se desfășurau în piețele centrale ale orașelor Italiene și nu presupuneau construcții speciale. Cele mai cunoscute sânt Pallo di Siena, sin Ferrara, din Arezo, din Asti etc. Tot acum apar luptele cu taurii , în Italia, în sudul Franței și mai ales în Spania, unde corrida a devenit și rămas pînă azi spectacolul popular și național. Corridele se desfășurau la început în vechile amfiteatre romane și, odată cu răspândirea lor, în arene, special construite, inspirate din arhitectura amfiteatrelor.

Olandezii în secolelor XVI și XVII erau pasionați de jocurile în care trebuiau să dea dovadă de forță și îndemnare. Indiferent de anotimp, pe nisipul plajelor se distrau cu rostogolirea discului, pe iarbă cu Klosspel-ul un stămoș al crochetului, pe gheață cu Clocănelul, un stămoș al hocheului, cu firul cu arcul pentru care se vor construi poligoane, numite doelen și care vor ajunge puncte de mare atracție în viața comunitară.

Perioada secolelor XVIII și XIX nu va produce elemente semnificative din punctul de vedere al programului arhitectural. Renașterea Jocurilor Olimpice (moderne), Impulsionată de baronul Pierre de Coubertin (1863-1937), culminează cu desfășurarea la Atena în 1896 a primei Olimpiade Moderne, care va însemna startul întro nouă etapă a construcțiilor sportive. Lipsa de experiență în acest domeniu se va resimți prin adoptarea unor formule de plan inspirate din arhitectura antică. Secolul XX (mai ales a doua jumătate) va avea meritul de a pune la punct tipologiile standard ale diverselor construcții și instalații sportive, tipologii aflate într-o permanentă adoptare la caracterul extrem de dinamic al competițiilor sportive.

ARHITECTURA STADIOANELOR

Termenul “stadion” provine din limba germană și este derivat din “stadiu”, veche măsură pentru distanțe la greci și romani (în lungime de circa 125 de pași). Cuprinde familia de construcții și instalații destinate desfășurării marilor compatițiilor sportive și oferă condiții de vizibilitate publicului spectator.

Clasificarea stadioanelor se poate face în funcție de foarte multe criterii, din care vom lua în consideraredoar acela care ne ajută să definim programul arhitectural:

criteriul nivelului competețional

stadioane de antrenament (fără zonă destinată publicului)

stadioane de competiție (cu zonă destinată publicului)

criteriul specializării

stadioane omnisportive (oferă condiții de desfășurare pentru mai multe sporturi)

stadioane specializate (destinate exclusive unui sport: atletism, fotbal, rugby, baseball, tenis, hipodrom, fotbal American, hochei, etc.)

Concepția actuală este descifrabilă în preocupările noi ale oamenilor din sport și din proiectare, care afirmă că stadioanele nu sînt doar locuri propice de desfășurare a activității sportive ci și instituții de spectacole sportive continuând tradiția jocurilor antice, satisfăcând pasiunile suporterilor. Deci asistăm la apariția unei noi generații de stadioane în care nu este suficientă doar simpla asigurare a unei bune vizibilități. Preocupările contemporane au ca subiecte: calitatea inserției în sit, confortul sporit, asigurarea unei securități adecvate și sonorizarea bine studiată.

Concepția arhitecturala este tributară imperativelor programului dorit, înserându-se într-un studiu global care trebuie să țină cont de: alegerea sitului și a vecinătăților sale arhitecturale sau naturale, raportul său cu orașul (urban sau periurban), impactul său asupra vieții riveranilor, rolul său în distrugerea spațiilor verzi, impactul său arhitectural, evacuarea și accesul în incintă ce condiționează raportul spectatorilor cu stadionul, practicile sportive dorite (un singur sport sau teren omnisport), utilizate instalațiilor sportive și pentru manifestării nesportive, nivelul competițiilor desfășurate în funcție de reglementările diverselor federații de specialitate, capacitatea estimă și posibilitatățile de extindere, siguranța construcției, igenia necesară, etc.

Schema relațiilor dintre stadion și context

Alegerea sitului este o operațiune capitală pentru asigurarea succesului investiției și este condiționată de câteva imperative: nevoile de suprafață pentru stadion, anexe și parcaje, calitatea solului și relieful, vânturile dominate (omologarea recordurilor este condiționată de viteza vântului), vecinătățile – contextual natural și construit, posibilitățile de acces existente și cele posibil creat. Satisfacerea acestor imperative condiționează: succesul la public, prețul de execuție, integrarea în context, posibilitatea utilizării instalațiilor și anexelor la alte manifestări cu caracter public (concerte rock, manifestări omagiale, sedii de cluburi, centre de antrenament etc.).

Concepția arhitecturală pleacă de la ideea că un stadion este o realizare marcantă, deci aspectul arhitectural nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Ținînd cont de volumul său mare, nu convig soluțiile grandioase sau alegerea unei arhitecturi agresive. Este convenabilă alegerea unei soluții de integrare în sit și de protejare (menajare) a vecinătățiilor. Rezultate interesante au dat soluțiile de tip “crater” su “semicrater”. Pentru stadioanele importante se întocmesc studii serioase de microclimat, ajungându-se până la experimentări în tuneluri aerodinamice (pe machete).

Pînă nu demult stadioane aveau un caracter omnisport, dovedindu-se nerentabile deoarece marea majoritate a instalațiilor sale nu erau folsite. Astăzi marile stadioane se specializează pe un singur sport, prima aplicație a fost fotbalul. Motivele care au generat această tendință au fost următoarele: dezvoltarea numărului de manifestări cu participare de echipe (sporturi colective), apariția profesionismului, care introdus o exigență sporită pentru calitatea gazonului (unele sporturi distrug masiv suprafața de joc – rugbi, fotbal, atletism, etc.), nevoia de a apropia tribunele de spectatorul din teren prin eliminarea pistei de atletism.

Capacitatea unui stadion se stabilește în funcție de numărul de locuitori dintr-un teritoriu (sau localitatea de amplasare) care pot fi potențial spectatori:

8-20000 locuitori stadion de 2000-5000 loc.

20-40000 locuitori stadion de 5000-8000 loc.

40-80000 locuitori stadion de 8000-15000 loc.

80-300000 locuitori stadion de 15000-25000 loc.

>300000 locuitori stadion de 25000-50000 loc.

Suprafețe (părți construite) 0,40 mp / spectator – stadioane mici

0,45 mp / spectator – stadioane pînă la 20000 loc

0,80 mp / spectator – stadioane pînă la 50000 loc.

Suprafață accese și incintă 1 mp / 2,5 spectatori.

Parcaje: 1 parcaj / 4 spectatori

Simplificând schema funcțională a unui stadion putem identifica cîteva zone importante dispuse, în general, concentric față de aria centrului de maxim interes. Forma geometrică sugerată de schemă este proprie stadioanelor omnisport (cazul cel mai general) sau celor specializate în atletism.

Schema funcțională generală a unui stadion

Zona terenului de sport: football, rugby, atletism

Zona gradenelor pentru spectator

Circulația interioară: aflată, de regulă sub gradene și care permite spectatorului să ajungă la locul său

Circulația exterioară din incintă

Limita exterioară a incintei

Orientarea unui stadion urmărește în principal asigurarea unui iluminat natural satisfăcător și se face în funcție de însorire (poziția axei longitudinale față de punctele cardinale) astfel încît pentru comptițiile diurne, lumina solară să nu sfînjească pe sportivi și spectatori. Orientarea cea mai convenabilă este atunci cînd razele soarelui sînt aproximativ perpendiculare pe axa longitudinală a stadionului. Ținând cont că publicul este disponibil în general în partea a doua a zilei, acest deziderat se realizează cînd axa longitudinală este orientată cu 15 grade/Vest în raport cu direcția N-S. Rezultă că manifestările sportive diurne se vor derula de obicei în intervalul 14:00 – 18:00.

În ultima vreme odată cu introducerea nocturnei (impusă în special de transmisiile de televiziune) și deplasarea spre seară a programului competițional, orientarea în funcție de însorire pierde din importanță în favoarea celei determinată de direcția vînturilor dominate.

Excepție fac stadioanele specializate în atletism unde durata de desfășurare a unei competiții necesită perioade mai lungi de timp ce nu se încadrează în intervalul firesc de utilizare a nocturnei.

Orientarea unui stadion în funcție de punctele cardinale

În fucție de poziția gradenelor față de zona terenului de joc putem distinge cîteva tipuri: stadioane cu gradene pe o singură latură, cel mai adesea paralele cu axa longitudinală a terenului, reprezintă soluția adoptată în cazul stadioanelor mici, stadioane cu gradene dispuse pe laturile lungi ale terenului (poziția față în față), stadioane cu gradene dispuse pe două laturi adiacente ale terenului de sport sînt împreună cu cele precedente variante utilizate la realizarea stadioanelor mici și mijloci, stadioane cu gradene pe trei laturi (uzual este folosită varianta U) reprezintă tipul stadioanelor mijloci, stadioane cu gradene pe tot perimetrul terenului de joc sînt întâlnite în toate variantele geometrice, asigurând capacitățile cerute de stadioanele mari și foarte mari. Pentru mărirea numărului de locuri, fără creșterea ariei construite, multe din gradenele stadioanelor de astăzi se realizează în sistem multi-etajat.

Vizibilitatea oferită de gradene

Unul din criteriile fundamentale în stabilirea formei și capacității unui stadion este vizibilitatea oferită de gradene. Criteriul bunei vizibilități este obligatoriu elaborarea proiectului și realizarea unui stadion modern. Studiile realizate în Marea Britanie (țara cu cea mai serioasă experiență în domeniul stadioanelor) au fundamentat valorile limitelor referitoare la distanța teren – spectator. Aceste studii au determinat următoarele limite de vizibilitate: A – limita aproximativă de vizibilitate optimă în raport cu mijlocul terenuli – 90 m, B – distanța de vizibilitate optimă în raport cu fiecare colț al terenului – 150 m, C – distanța de vizibilitate maximă în raport cu fiecare colț al terenului – 190 m.

Asigurarea vizibilității optimale se realizează prin amplasarea gradenelor în interiorul cercului cu diametrul de 190 m. În urma identificării acestor limite s-au constatat niște particularități referitoare la dispunerea spectatorilor în funcție de specializarea terenului de sport.

– dispunerea spectatorilor în jurul terenului de fotbal și rugbi în limitele vizibilității optimale se face în formă cuadrangulară ce presupune că pachetele de gradane sînt dispuse în arcuri de cerc, gradenele de la extremitățile terenului (peluzele) sînt mai mai reduse, deoarece la fotbal cît și la rugbi, aceasta sînt zonele mai defavorabile din punctul de vedere al vizibilității.

– dispunerea spectatorilor în cazul stadionului de atletism se face după același principii (fotbal și rugbi) dar se constă că pista de alergări ocupă cea mai mare parte din cercul de vizibilitate optimă, gradenele sînt limitate la cele două pachete (înscrise cercul vizibilității optime)

Valorile limitelor de distanță teren-spectator la stadioane:

limita aproximativă de vizibilitate optimă față de mijlocul terenului (90m)

distanța de vizibilitate optimă față de fiecare colț al ternului (150m)

distanța de vizibilitate maximă față de fiecare colț al terenului (190m)

Raportul dintre suprafața terenurilor de sport și locurile spectatorilor amplasate în cercul de vizibilitate optimă

Gradenele alcătuiesc o parte a zonei destinate spectatorilor fiind realizate în scopul vizionării în condiții optime de vizibilitate a competițiilor sportive și sînt în principiu planuri înclinate (amenajate cu bănci sau scaune) care se pot realize în două variante principale, ținînd cont de profilul lor transversal, mai exact de tipul de structură de rezistență adoptat:

tribune fără structuri portante proprii (realizate direct pe teren): sistemul în rambleu are gradenele executate pe o umplutură de pământ iar terenul de joc este realizat le nivelul terenului natural (stadioane mici), sistemul în debleu presupune că gradenele și terenul de joc sînt executate în săpătură, tribunele fiind rezolvate pe taluzul rezultat (stadioane mici), sistemul combinat poate fi considerat și ca fiind o variantă de extindere a capacității tribunelor pentru oricare din sistemele anterioare (stadioane mijloci)

Tipuri de gradene (tribune) după modul de construire:

tribune fără structuri portante proprii

1. sistemul în rambleu (umplutură), 2. sistemul în dubleu (săpătură), 3. sistemul combinat (rambleu – debleu)

b. tribuna cu structure portantă proprii:

4. sistemul construit integral, 5. sistemul construit cu dubleu, 6. sistemul construit în dubleu cu rambleu

tribune cu structuri portante proprii: sistemul construit integral presupune realizarea integrală a gradenelor pe structuri construite portante, sistemul construit cu dubleu are terenul de joc și primul tronson al tribunelor realizate în săpătură iar restul capacității este asigurată de tronsonul de gradene cu structură portantă proprie, sistemul construit în dubleu cu rambleu rezultă din combinarea celor două sisteme anterioare, asigurînd capacități foarte mari, aceste ultime sisteme sînt de obicei utilizate la stadioanele mai mari presupunînd și soluția multi-etajată.

În secțiune transversală gradenele trebuie să asigure condiții optime de vizibilitate către teren, ele avînd un profil rezultat din studiul epurei de vizibilitate transversală.

Gradenele pot fi studiate și rezolvate pentru două poziții de privire (de bază) ale spectatorului:

poziția șezând presupune o gradenă de 80 cm lățime (scaun și circulație) iar nivelul ochiului este situat la 1,25 m

poziția în picoare (pe cale de a se abandona) pretinde o gradenă de 40 cm lățime și cu nivelul ochiului la 1,65 m

Înălțimea fiecărui rind (contratreapta) de gradenă se determină plecînd de la asigurarea înălțimii de 15 cm privitorul din față.

Profilul transversal al unei gradene poate fi rezolvat în moduri diferite și putem distinge trei tipuri principale de rezolvare în funcție de nivelul de nașterea de la nivelul terenului de joc și cu nașterea mai sus decît nivelul terenului de joc.

Se poate observa din schema alăturată că diferitele tipuri de gradene necesită lățimi (în profil transversal) diferite pentru asigurarea vizibilității. Gradena cea mai lată este cea cu nașterea mai jos decît terenul. Gradena cu nașterea mai sus decît terenul de joc este cea mai economic, având aria construită cea mai redusă. Criteriu principal în alegerea unuia din tipurile menționate va fi în totdeauna suprafața de teren disponibilă pentru construcția stadionului.

cu nașterea mai jos decît nivelul terenului de joc

cu nașterea la nivelul terenului de joc

cu nașterea mai sus decît nivelul terenului de joc

Alături de asigurarea vizibilității, rezolvarea corectă a circulațiilor oferă zonei spectatorilor minimale calități funcționale, fără de care practic nu se poate utilize un stadion. Circulațiile pe gradene trebuie să asigure următoarele: o orientare ușoară și rapidă a spectatorului pentru identificarea locului său; un acces facil către locurile ocupabile, atît în pauze, cît și în timpul desfășurării competiției; să asigure trasee cât mai directe și mai scurte către ieșiri sau alte zone destinate spectatorilor (grupuri sanitare, alimentație publică etc.), să prevadă lățimile convenabile circulațiilor pentru asiguarea unor fluxuri minimale care să excludă apariția dopurilor (mai ales la evacuarea panicată în cazul calamităților).

Se pot adopta una din cele două variante principale sau combinatiile lor: varianta cu vomitorii care constă din străpungerea ”caveil” tribunelor și are avantajul de a conduce spectatorul mai aproape de locul său, și varianta cu alei unde circulația se realizează integral pe suprafața gradenelor și este specifică stadioanelor realizate în săpătură (tribune și terenul de joc în dubleu).

În practica curentă cele două variante sînt folosite împreună, pătrunderea pe suprafața gradenelor se face prin vomitorii și distribuirea către pachetele de locuri cu alei orizontale și perpendiculare pe linia de cea mai mare pantă.

Tipuri de gradene (tribune) după modul în care se realizează circulația spectatorilor:

tribune cu circulație prin vomitorii

tribune cu circulația pe “alei”

În mod tradițional mijlocul ariei geometrice și de interes a unui stadion (european) este ocupată de zona destinată terenurilor de joc, juxtapuse în cazul stadionului omnisport (atletism, fotbal și rugbi) sau individual în cazul stadionului specializat.

Terenul de fotbal este cel mai utilizat datorită marii răspîndiri a acestui sport pe tot globul (“sportul rege”). Suprafața de joc este din gazon natural care s-a impus în competiția cu cel artificial (propus în anii 70 de japonezi și americani). În cazul stadionului omnisport este asociat cel mai adesea cu terenul de atletism.

Terenul pentru atletism este alcătuit dintr-o mare varietate de amenajări și instalații destinate numărului mare de probe atletice. Putem distinge cîteva grupe importante de amenajări: piste pentru alergări, instalații pentru aruncări (suliță, greutăți, ciocan și disc) și instalații pentru sărituri (lungime, lățime triplu-salt și prăjină). În figura de mai sus este prezentat un exemplu de rezolvare a unui teren de atletism (categoria A) din Germania. Dispunerea diverselor instalații specializate pe probe se face ținîndu-se cont că întrecerile atletice se desfășoară după un anumit program, ce poate impune și simultaneitatea unor probe. Pentru evitarea accidentelor posibile, probele de aruncări (ciocan, disc, greutate și suliță) nu vor fi asociate cu probele de alergări sau sărituri.

Anexele funcționale ale unui stadion cuprind spațiile destinate sportivilor, oficialilor, presei, administrației și spațiile technice. În funcție de nivelul de dotare și de mărimea stadionului aceste anexe se amplifică și se dimensioneză în consecință. De exemplu la stadioanele de antrenament vom întîlni doar blocul vestiarelor pentru sportivi și antrenori, având în vedere lipsa activității competiționale.

Blocul vestiarelor este obligatoriu pentru toate tipurile de stadioane și conține spațiile destinate echipării și dezechipării sportivilor și arbitrilor, înainte și după competiție. În general sînt rezolvate pe sexe iar numărul și capacitatea lor se stabilesc în funcție de caracterul stadionului, respectiv de numărul de sportivi, arbitri, colaboratori antrenați simultan în cea mai complexă variantă competițională posibil de luat în considerare.

Vestiarele sportivilor se rezolvă, în cazul stadioanelor, monocameral (pe echipe și sexe), asigurîndu-se suprafața și dotarea pentru cea mai mare capacitate luată în calcul (rugbi: 15 jucători + rezerve și antrenori). Sînt spații care asigură condiții pentru dezechipare și depozitarea individuală a echipamentului, avînd ca mobilier principal banchete alternate cu dulapuri. Tot aici se găsesc mesele pentru masaj (încălzirea diverselor grupuri musculare sau tratarea unor intinderi) și eventual table de desen fixate pe perete, pentru instructajul tactic al sportivilor.

Vestiarele asigură legături directe cu grupurile sanitare, cu spălătoare (dușuri), cu camera de odihnă și relaxare, și eventual cu cabinetul medical.

Schema unui vestiar pentru sportivi (stadion)

Schema funcțională a blocului vestiarelor (stadion)

Blocul vestiarelor este amplasat de regulă sub tribune și trebuie să asigure trasee scurte și cît mai directe către terenurile de sport competiționale și antrenament. Ca element funcțional principal conține vestiare pentru sportivi și arbitri. Vestiarele sînt rezolvate tip “nucleu” conținînd vestiarul propriu-zis cuplat cu spții pentru igienă și masaj. Această variantă are avantajul de a permite o dezvoltare în timp a blocului vestiarelor prin adăugarea ”nuclee” noi. Accesul în blocul vestiarelor se face sub un control foarte sever pentru a împiedica accesul persoanelor străine. În cazul marilor competiții acest control se face strict datorită severelor măsuri de securitate impuse în urma diverselor atentate teroriste care au avut ca țintă delegațiile sportive.

Activitatea sportivă competițională nu se poate desfășura astăzi fără un contact direct între toți factorii care participă la viața sportivă. Am în vedere relațiile ce se stabilesc între sportivi/antrenori și oficiali pe de o parte și sportivi/antrenori și mass media pe de altă parte. În aceste condiții schema funcțională a unui bloc de vestiare va asigura legături directe și fluente cu blocul oficialilor și cu blocul presei.

Circulația sportivilor și arbitrilor între vestiare și terenul de sport (atletism) în condiții copmpetiționale prezintă câteva particularități: se face pe sensuri unice; asigură legături directe cu terenurile de competiție, cu terenurile și sălile de încălzire (antrenament); separă fluxurile sportivilor de cele ale oficialilor (arbitrilor) și fotoreporterilor; asigură protecția utilizatorilor de vestiare pe toată lungimea parcursului. Uneoripe traseul de intrare al sportivilor pe teren se amplasează camera de apel, destinată concentrării și identificării efectivelor de sportivi care participă la aceeași probă competițională. Rezolvarea clară și fluentă a circulației sportivilor de la și înspre vestiare este impusă și de condițiile de securitate și protecție ”antitero” obligatorii astăzi la marile competiții.

Cînd se rezolvă circulația ce leagă blocul vestiarelor de teren ce are în vedere și neinterferarea fluxuli sportivilor (antrenorilor) cu fluxurile publicului, de aprovizionare cu materiale, al utilajelor de întreținere etc.

Blocul oficialilor este zona destinată spectatorilor importanți, înalte personalități ale vieții politice, culturale, sportive etc.

Ele asigură spațiile anexe pentru tribuna oficială și conține zona de primire, saloanele pentru întîlniri, foaier-barul destinate contactelor cu sportivii și presa. De cele mai multe ori întîlnim și o zonă de alimentație publică.

Blocul oficialilor se rezolvă diferențiat în funcție de importanța și mărimea stadionului: la cele mici, blocul oficial se reduce doar la tribuna oficială propriu-zisă iar la cele mari (naționale și internaționale) pe lîngă dotările menționate are și un acces carosabil separat (uneori chiar un heliport).

Schema funcțională a blocul oficialilor (stadion)

Blocul presei este obligatoriu pentru toate stadioanele pe care se desfășoară competiții oficiale.

El trebuie să ofere spații pentru toate tipurile de sisteme mass-media, asigurîndu-se transmiterea de informații cître toate colțurile lumii.

Schema alăturată prezintă elementele funcționale minime necesare pentru transmisii de televiziune, radio și presă. Pe lîngă spațiile tehnice de lucru blocul presei conține și o zonă de primire (asociată de multe ori cu o unitate de alimentație publică) destinată contactelor multiple ce decurg din profilul profesional al utilizatorilor.

Blocul presei trebuie să asigure realizarea de legături facile cu diverse puncte ale stadionului, unde lucrează mare parte din personalul angajat în activitate de mass-media și zonele oficialilor și sportivilor.

Schema funcțională a blocului presei

Schema funcțională a unui stadion omnisport

Luînd în considerare cazul cel mai complet, respectiv stadionul omnisport, constăm în schema funcțională a unui stadion omnisport existența a cîtorva zone distincte: zona publicului care asigură intrarea controlată în incintă, dotările cu alimentație publică, primul ajutor cu unul sau mai multe cabinete medicale, grupurile sanitare și tribunele spectatorilor, zona terenurilor competiționale ocupă aria centrală a stadionului (uzual fotbal și atletism); zona terenurilor de antrenament aflată în vecinătatea stadionul asigură terenuri și săli de antrenament; zona blocurilor de vestiare, oficiali și presă; zona anexelor care cuprinde administrația, spațiile tehnice (întreținere, livrare energie, depozite etc.)

Accesul publicului în incinta stadionului se face prin mai multe puncte, ale căror număr și poziții se stabilesc în funcție de capacitate stadionului și căile de acces către stadion. Circulația publicului de la intrare pînă la sectorul de tribune în care își are locul, se realizează liber prin incinta stadionului, excepție făcînd zona blocurilor (sportivi, presă, oficiali) și zona anexelor. Toate spațiile închise necesare stadionului se amplasează sub gradene din motive de economicitate și pentru scurtarea unor circulații (sportivi, antrenori, oficiali). Excepție fac stadionele foarte mici care au un sector destinat publicului redus și stadioanele ale căror gradene se construiesc direct pe teren.

Stadionul de tenis este un tip de stadion specializat, devenit deja clasic, care este utilizat ca terenul de competiție nr.1 în cadrul turneelor ce se desfășoară în marile baze de tenis. El conține toate elementele funcționale ale stadionului propriu-zisadoptate la specificul său. Are capacități variate cuprinse între limite foarte largi: de la 3000 la 23000 locuri (Flushing Meadow, New York, turneul U.S. Open). În cazul capacităților mari (peste 10000 locuri) proiectarea lor este dificilă deoarece asigurarea vizibilității spectatorilor către suprafața mică de joc impune pante foarte mari, greu de controlat mai ales la realizarea unor circulații comode și fluente. Se pot configura în diverse forme geometrice. Acest tip de stadion este apt să adăpostească diverse spectacole în aer liber datorită dimensiunilor sale apropiate de cele ale sălilor de spectacole.

Schema funcțională a unei baze de tenis

Bazele de tenis sînt conceptuate și realizate pentru a satisface niveluri de practicare a tenisului: nivelul competițional reprezentat de turneele de diverse categorii (este nivelul cel mai profitabil din toate punctele de vedere), nivelul de antrenament reprezentat de activitatea cluburilor sportive (care își au de obicei sediile în incinta bazei) și care asigură pepiniera de jucători profesioniști, nivelul de agrement destinat publicului larg care poate practica tenisul în perioadele libere lăsate de primele două niveluri.

Stadionul evolutiv este un concept introdus în teoria stadioanelor de Technical Unit for Sport organ tehnic al Sport Council – Anglia, ce presupune realizarea unui model de stadion construit pe faze care să permită funcționarea lui imediat după terminarea primei etape de construcție. Este vorba de un stadion de fotbal cu capacitatea evoluînd de la 3000 la 20000 de locuri, în care toate locurile (pe scaune) sînt amplasate în interiorul zonei de vizibilitate optimă și protejate de copertine.

Fazele stadionului evolutiv

faza1 presupune realizarea terenului de sport și a primului nivel de gradene a tribunei vestice, cu vestiarele în spatele porților și acoperiș provizoriu.

faza2 prevede construirea integrală a tribunei a doua (ambele niveluri și copertina) și a instalației de nocturnă

faza3 asigură finalizarea primei tribune prin construirea nivelului al doilea de gradene și copertinei finale

faza4 constă în realizarea integrală unei tribune pe latura scurtă a terenului

faza5 presupune construirea integrală celei de a doua tribune pe latura scurtă a terenului

faza6 înseamnă încheierea lucrărilor prin acoperirea întregului stadion

Planul stadionului evolutiv este caracterizat de lipsa pistei de alergări atletice, fiind specializat în futbal-rugbi, cea ce permite apropierea spectatorilor de terenul de joc cu avantaje deosebite în realizarea unei vizibilități optime. Între teren și tribune se propune o fosă pe întreg perimetrul, pentru protejarea terenului de invazia spectatorilor.

Tribunele sînt în număr de patru, două longitudinale pe două niveluri de gradene și două scurte pe un singur nivel, la capetele terenului de joc. Din motive de securitate și pentru a evita încăierările între suporteri cele 4 tribune sînt separate de accesele către teren.

Circulația publicului în zona tribunelor longitudinale se realizează pe 4 rampe elicoidale care duc spectatorii spre nivelurile intermediare de unde prin intermediul vomitoriilor se ajunge pe gradene. Circulația pe gradene se realizează doar perpendicular pe linia cea mai mare pantă pe alei situate în axul vomitoriilor. Circulația orizontală s-a eliminat din rațiuni de securitate, lipsa ei îngreunînd considerabil eventuale deplasări (cu scop agresiv) între sectoare diferite ale tribunelor.

Planul stadionului evolutiv

Stadionul “Alfred McAlpine” din Huddersfield, Anglia este un exemplu tipic pentru producția contemporană de stadioane specializate de fotbal și rugbi în Marea Britanie. Specialiștii englezi îl consideră ca ”stadionul viitorului” urmînd a avea o capacitate finală de 25000 locuri.

Este un stadion din categoria celor evolutive stadiul său actual corespunde fazei 4 de dezvoltare.

Remarcabilă este atenția specială acordată spectatorilor handicapați cărora ii se oferă condiții de acces (rampe), vizionare (zonă specială chiar pe marginea terenului de sport) și chiar un bar propriu.

La unele stadioane se întîlnesc boxe private (spații închise, vitrate către teren) destinate spectatorilor care doresc să evite un contact direct cu restul tribunei. Acestea se dobîndesc în regim de închidere.

În mod normal stadioanele adăpostesc și sediile unor cluburi sportive cum este și cazul stadionului “Alfred McAlpine” unde sînt amplasate birourile cluburilor de fotbal și rugbi care utilizează acest stadion.

Stadionul “Alfred McAlpine” din Huddersfield (Anglia)

Plan nivel 1:

acces zona oficială

acces tribuna inferioară

acces tribuna superioară

locuri pentru handicapați

vestiare

magazin

birouri club fotbal

birouri club rugbi

administrație

bar-recreere handicapați

terenul jucătorilor

spațiu de serviciu

birouri

sală de gimnastică de recuperare

gradene

Plan nivel 2

Plan nivel 3

SĂLI DE SPORT

Acestea sînt construcții destinate desfășurării competițiilor sportive și antrenamentelor, indiferent de condițiile meteorologice sau de cele de luminozitate naturală. Își au începuturile în hambarele (săli mari dreptunghiulare) destinate jocului cu mingea (asemănător oinei de azi) foarte la modă în Franța secolului al XVI-lea.

Cîteva din criteriile relevante din punct de vedere arhitectural, după care se pot clasifica sălile de sport sînt următoarele:

criteriul competițional:

sălile de sport pentru antrenament, sînt destinate pregătirii extracompetiționale a sportivilor de performanță și pot fi utilizate și de publicul practicant de sport. Aceste săli au dimensiuni mai mici deoarece lipsește sectorul gradenelor cu anexele lor; pot fi omnisport sau specializate.

sălile de sport pentru competiții sînt cele care cuprind toate elemntele funcționale caracteristice, inclusiv sectorul pentru spectatori, și au toate facilitățiile necesare, pot fi omnisport sau specializate

criteriul specializării:

sălile de sport specializate sînt destinate unei discipline sportive sau unei grupe de discipline sportive asociate de dimensiunile apropiate ale terenurilor de joc sau de suprafața de joc (baschet, handbal, volei și tenis)

sălile de sport omnisport sînt caracterizate fie de dimensiunile foarte mari, rezultete din simultanitatea desfășurării unor discipline sportive, fie de o flexibilitatea funcțională mare ce le permite o adaptare perfectă la rigorile de desfășurare a diverselor discipline sportive sau spectacole etc.

criteriul complexității funcționale:

sălile de gimnastică școlare și studențești sînt reprezentate de dotărilede pe lîngă unitățiile de învățămînt și asigură condiții pentru derularea programelor de educație fizică.

sălile de sport pentru antrenamente sînt dotări auxiliare pe lîngă marile stadioane și marile săli de sport competiționale sau dotări principale în bazele sportive, asigură cadrul de pregătire extracompetițională a sportivilor de performanță.

sălile de sport pentru competiții reprezintă dotările care prin dezvoltarea unui amplu sector al publicului asigură condiții pentru desfășurarea competițiilor

plate sportive omnisport sînt săli de sport foarte mari avînd o dotare excepțională care acoperă din punct de vedere funcțional întreaga gamă a competițiilor sportive, polivalența lor este gîndită ca să poată primi și spectacole, congrese, expoziții etc.

criteriu capacității:

4.1 săli de sport mici 0 – 1000 loc

4.2 săli de sport mijloci 1000 – 5000 loc

4.3 săli de sport mari 5000 – 25000 loc

4.4 săli de sport foarte mari >25000 loc

Aproape toate disciplinele sportive și-au adoptat dimensiunile terenurilor și regulamentele de desfășurare la “variant de sală” sub presiunea “profesionismului”. Acest lucru a permis extinderea calendarului competițional pe toată durata anului indiferent de condiții climatice. Așa s-a ajuns la o cerere foarte mari de săli omnisport (polivalente) sau specializate.

Există o organizare funcțională valabilă pentru toate construcțiile destinate disciplinelor sportive de sală care se regăsește în schema funcțională generală materializată în existența a trei zone funcționale majore: zona publicului (primire și gradene), zona terenurilor de sport (toată gama posibilă), zona anexelor (pentru sportivi, oficiali și pentru spații tehnice)

Caracteristica schemelor funcționale rezidă din articularea tuturor spațiilor în jurul ariei centrale ocupată de terenurile de sport. Nu mai puțin caracteristică este și juxtapunerea unor zone anexe (anexe sportivi, anexe tehnice) cu zona gradenelor prin decalarea pe verticală.

Schema funcțională a unei săli de sport competiționale:

A1. Zonă de primire public

(vestibul, case de bilete, garderobă, foaier, bufet etc.)

A2’. Zona gradenelorpentru spectatori

A2. Zona terenului (terenurilor) de sport

B1. Zona anexelor de sportivi (vestiare sportivi, grupuri sanitare, depozite de echipamente etc.)

B2. Zona anexelor tehnice

(administrație, ateliere de întreținere, depozite etc)

C. Zona anexelor energetice

(centrală termică și ventilație, alimentare energie electrică, stații pompare și filtrare apă, etc.)

Elementelefuncționale prezente în schema general sînt obligatorii pentru această familie de programe. Ponderea lor în configurarea diverselor săli poate să varieze de la caz la caz în funcție de caracteristicile temei studiate. Prin eliminarea componentelor funcționale care asigură nivelul competițional vom obține schmele sălilor de sport pentru antrenamente.

Sala sport competițională necesită rezolvarea unui amplu sector destinat publicului care conține două mari zone funcționale:

zona de primire a publicului este cea care preia spectatorii veniți din exterior și le asigură cîteva facilități obligatorii (garderobă, alimentație publică, grupuri sanitare) după care îl conduce spre sala propriu-zisă. În general vestibul trebuie să asigure și funcțiunea de foaier, adică spațiul în care spectatoriîși petrec timpul pauzelor; configurația acestui spțiu poate să permită amenajarea de expoziții precum și alte dotări temporare posibil de amenajat în condițiile unor alte manifestări decît cele sportive. Rolul de placă turnată în circulația spectatorilor conferă vestibului o importanță covîrșitoare în cazurile de evacuare forțată provocate de calamități: incendii, cutremure etc. Pentru preîntîmpinarea unor tragedii fluxurile publicului în spațiul vestibului vor fi dimensionate prin calcule și vor avea trasee cît mai clare și mai directe.

zona gradenelor aflată în interiorul sălii de sport propriu-zise asigură condițiile de vizionare impuse de gradul de confort urmărit. Modul de configurare a tribunelor trebuie să ține cont de asigurarea unei vizibilități optime și de posibilitatea evacuării eficiente a publicului. În cazul unor alte manifestări decît cele sportive gradenele se extind și pe suprafața de joc (protejată în pralabil) prin amplasarea unor scaune aflate în depozitul din apropiere.

Spațiul central este rezervat terenurilor de joc care la sălile contemporane (omnisport) este caracterizat de o mare flexibilitate asigurată prin escamotarea primului inel de gradene. Astfel se vor obține arii diferite de joc necesare unei game largi de discipline sportive. Acestea trebuie să aibă gabarite competiționale.

Zona anexelor pentru sportivi conține în primul rînd blocurile vestiarelor pentru sportivi, arbitrii, organizatori și auxiliari. Accesul din exterior se face controlat printr-un vestibul – spațiu de primire al sportivilor – care conferă zonei o calitate suplimentară. Condițiile de confort și de protecție impun acestei zone trasee de circulație cît mai scurte și clare cître aria de joc.

Schema funcțională a unei săli de sport competiționale

Forma sălilor de sport este determinată de modul de dispunere a gradenelor în raport cu suprafața de joc, de capacitatea lor și suprafața de teren disponibilă (amplasamentul). Modul de aranjare al gradenelor (simple sau etajate) pornește de la ocuparea uneia din laturile terenului de joc și poate ajunge pînă la ocuparea întregului perimetru, adoptîndu-se diverse forme geometrice.

Tipuri de săli de sport (formă și dispunere gradene)

În schemele de mai sus se pot vedea diverse variante de complexului teren-gradene care pornesc de la formele simple dreptunghiulare și ajung pentru sălile de sport cu capacitate foarte mare la forme mai speciale determinate de ocuparea întregului perimetrul cu gradene. În această ultimă situație forma lor poate fi extrem de variată acoperînd întreaga gamă a figurilor geometrice.

Gradenele sălilor de sport respectă același principii de vizibilitate și circulație ca și cele ale stadioanelor. Pentru atingerea unui grad mare de flexibilitate cerut de nevoile diferite ale suprafețelor de joc , multe din sălile de sport (obligatoriu omnisport) sînt dotate cu sisteme de gradene mobile care pot configura diferit spațiul interior. Unul din sistemele cele mai des utilizat este cel al gradenelor escamotabile care prin operațiuni simple și extrem de ușor de executat pot deplasa rapid sectoare întregi ale tribunelor.

Escamotarea gradenelor, factor de asigurare a flexibilității sălilor de sport

sala de sport cu maximă capacitate și suprafață de joc minimă (gradene neescamotate)

sala de sport în varianta cu capacitate minimă și suprafață de joc maximă

gradena inferioară în poziția extinsă

B1. gradena inferioară escamotată

B2. gradena inferioară escamotată și pilată

În exemplu prezentat mai sus se pornește de la varianta cu capacitate maximă și suprafață de joc minimă ca să se ajungă la sala de sport în varianta cu capacitate minimă și suprafața de joc maximă. Acest lucru se obține prin trasare sub registrul superior a registrul inferior al gradenelor (perimetrul mic). În felul acesta se mărește suprafața de joc permitîndu-se desfășurarea unor discipline cu nevoi mari de suprafață sau folosirea simultană a mai multor terenuri (turnee sau antrenamente). Este modalitatea cea mai rapidă de modificare a suprafeței de joc, care este astăzi la mai toate sălile și palatele de sport importante.

Gradenele se pot escamota în diverse variante: prin deplasarea segmentului inferior (sub gradena superioară) cu păstrarea profilului transversal sau prin deplasarea segmentului inferior (sub gradena superioară) și depozitarea lui pilat. Este varianta cea mai utilizată deoarece gradena pilată ocupă o suprafață mică de depozitare permițînd în același timp obținerea unor suprafețe pentru alte funcțiuni.

Terenul de sport ocupă de obicei aria centrală a sălilor de sport fiind unitatea funcțională cea mai importantă a programului arhitectural. În general suprafața de joc este realizată din lemn (pardoseală elastică) și este protejată (strat de uzură) cu covoare cu diverse imprimeuri – marcajul terenurilor.

Dimensionarea suprafeței de joc se face în funcție de caracterul (specializat sau omnisport) al sălii. În cazul sălilor de sport pentru antrenamente este posibilă marcarea simultană a tuturor terenurilor de joc.

Model de marcare multiplă a suprafeței de joc

Luminarea naturală este unul din elemente care în funcție de soluția aleasă poate favoriza sau defavorizafuncționarea firească unei săli de sport. Ea se poate rezolva în multiple variante, cîteva din ele fiind următoarele:

Luminarea zenitală în suprafață se realizează fie pe întreaga suprafață a sălii de sport, fie doar pe suprafața terenului (terenurilor) de sport în plafonul construcției, are avantajul că se poate obține o intensitate luminoasă uniformă pe întreaga arie a terenului, de obicei se asociază cu sisteme parasolar (de preferință cu voleți reglabili care permit evitarea razelor solare oblice directe și radiației calorice rezultate)

Luminarea zenitală cu bandouri este o variantă redusă a sistemului anterior și care presupune realizarea unor luminatoare în bandouri în plafonul sălii, dispuse cît mai avantajos în raport cu suprafața de joc, se poate realiza cu unul sau mai multe bandouri paralele, intensitatea luminoasă obținută este variabilă (funcție de numărul de bandouri) și relativ neuniformă pe direcții oblice, pe direcția gradenelor este posibilă orbirea spectatorilor.

Luminare laterală cu bandouri este varianta cea mai des utilizată care în realizarea unor bandouri vitrate longitudinale peste ultimul nivel al gradenelor, intensitatea luminoasă obținută este neuniformă și neplăcut orientată către terenul de sport, unde preduce reflexii puternice cu orbirea sportivilor și publicului, de aici decurge obligativitatea aplicări unor soluții de obturare.

Modalități de luminare naturală a sălilor de sport

Luminarea laterală cu vitraje longitudinale este o variantă oplicabilă la sălile de sport fără gradene sau la cele cu gradene pe o singură latură, se realizează prin intermediul unor suprafețe vitrate mari care produc o intensitatea luminoasă laterală foarte puternică și inevitabil apar reflexiile masive la nivelul terenului, producînd orbirea sportivilor și a publicului, aceste mari dezavantaje se pot diminua prin folosirea soluțiilor de obturare parțială sau totală.

Luminarea laterală cu vitraje de capăt este o soluție asemănătoare cu precedenta avînd toate defectele ei la care asociază și dezavantajul unei lumini longitudinale foarte puternice, extrem de stinjenitoare (prin reflexiile ei la capetele terenului) asupra sportivilor, indiferent de intensitatea luminii solare, defectele soluției pot fi atenuate de sistemele parasolar.

EXEMPLE

Ansamblul sportive “Croix Chevalier” Blois, Franța

Ansamblul sportive”Croix Chevalier” Blos, Franța este compus din două săli (una omnisport și alta pentru tenis de masă) organizate compozițional după o axă longitudinal. O axă perpendiculară pe prima este ocupată de circulația principal care separă sălile. Blocul vestiarelor este alipit de volumul sălii de tenis de masă, de care este separate printr-o circulație.

Este destinat antrenamentelor și agrementului. Prin realizarea cîteva mici gradene (în sala omnisport) complexul oferă condiții pentru organizarea de mici competiții.

Sala de sport “Sadam Hussein”, Bagdad, Irak arh. Le Corbusier

plan de situație

sala de sport

amfiteatrul exterior

rampă acces public

rampă acces oficial

vestiare atleți

terasă și bar public

transformator

bazin

plan nivel +7,40

terasa și barul publicului

terasa presei

grupuri sanitare public

tribuna oficială

tribuna presei

rampe acces public

rampă acces oficial

terasa oficialilor (vestiarele dedesubt)

Sala de sport “Sadam Hussein” din Bagdad face parte dintr-un oraș al sportului ce are ca dotare principală un stadion acoperit de 60000 locuri. Sala are o capacitate de 3000 de locuri în interior și 3000 de locuri în amfiteatrul exterior. La această sală putem remarca existența a două terenuri de sport: unul interior și altul exterior orientat către amfiteatru, separate printr-o poartă culisantă monumentală (33/12 m) care permite realizarea unul spațiului comun (sală de sport – amfiteatru).

Sala de sport Stephen C. O’Connell, University of Florida, Galnesville, U.S.A.

Sala de sport Stephen C. O’Connell din Galnessville este destinată studenților, mixînd activitatea sportivă de recreere cu competițiile sportive. Conține spații pentru antrenamente, un studio de dans precum și o piscină olimpică. Prin escamotarea nivelului inferior al gradenelor se mărește suprafața de joc, asigurîndu-se gabaritele necesare pentru întrecerile atletice. Un inel din beton armat pretensionat susține un acoperiș din pînză care își păstrează geometria prin realizarea în spațiile interioare a suprapresiunii de aer. Învelitoarea din pînză translucidă permite obținerea la interior a unei lumini natural filtrate, plăcute și odihnitoare (fără reflexii).

Palatul omnisport Bercy-Paris

Unitatea funcțională de bază a Palatului omnisport de la Bercy-Paris este o sală cu geometrie variabilă și polivalență ce-l permite să primească 24 de discipline sportive și spectacole. Capacitatea sălii variază între 3500 și 17000 locuri. Gradenele sînt total escamotabile pentru 9000 locuri și cu unghi variabil pentru 12000 locuri. Suprafața construită este 55000 mp.

Ansamblul este completat de 4 săli de antrenament (una tip patinoar). Sînt asigurate următoarele spații anexe: bloc vestiare pentru 500 sportivi, bloc administrativ pentru 50 funcționari, bloc presă (audio-video), bloc oficiali cu saloane de recepție.

Sala principală poate asigura capacități diferite în funcție de specificul probel sportive adăpostite: ciclism – 10400 locuri, atletism – 9500 locuri, sporturi: ecvestrene, pe gheață, cu mingea, combatante, tenis, scrimă – 14000 locuri, box – 17000 locuri. Această sală este aptă să primească și spectacole pentru care asigura următoarele capacități: teatru mic – 3500-7000 locuri, teatru antic – 9500 locuri și circ – 11300 locuri.

Clasificarea tipurilor de acoperișuri la stadioane

Clasificarea tipurilor de acoperișuri la stadioane se poate împărțit în opt părți, în funcție de elemente care alcătuiesc structura, urmând echilibrarea forțelor care acționează asupra acoperișului. Această clasificare nu cuprinde toate posibilitățiile de modelare, fiind valabile și alte soluții, unele fiind combinații între celelalte variante.

Structură cu stîlpi și grinzi

Acest sistem structural cuprinde un șir de stîlpi dispuși paraleli cu terenul de joc, pe care razemă a serie de grinzi (ferme), cares susțin acoperișul. Avantajul acestui sistem se regăsește în prețul redus și simplitatea execuției structurii, dar acestă calitate este suprapreciată deoarece prețul unui acoperiș fără stîlpi ar avea valoarea ridicată doar cu 3-4 procente în plus față de un acoperiș cu coloane. Marele dezavantaj este rîndul coloanelor poziționate pe lungimea terenului care obstrucționează vizibilitatea spectatorilor într-o măsură inacceptabilă. Folostirea acestei soluții este posibilă doar în cazurile în care spațiul este redus, iar natura structurii existente nu permită alte soluție. Se recomandă ca poziția stălpilor să nu fie utilizate.

Structura cu grinzi și stîlpi marginali

Acest model este asemănător cu structura cu grinzi și stîlpi dar în acest caz stîlpii sunt plasați doar în capetele tribunei, neexistînd stîlpi intermediari. cu deschiderea între cei doi stîlpi acoperită de os singură grindă . Din punct de vedere economic grinda trebuie să aibă înălțimea egală cu 12 % din lungime (ex. o grindă cu lungime de 120 m va avea înălțimea de 10m). În mod special inspecția și mentența acestor tipuri de structuri este foarte importantă deoarce structura depinde doar de această grindă. O variantă este să se combine grinda și stîlpii marginali întro structură de tip arc, poziționată în fața acoperișului (ex. Stadionul din Hong Kong și Huddersfield numit Galpharm). Cel mai important avantaj este neobstrucționarea vizibilității spectatorilor și costul moderat, pe cînd dezavantajul acestui tip de structură este necesitatea eliminării locurilor din colțurile stadionului. Efectul vizual provocat este cel de “boxy shed”. dar din cauză că nu se poate roti după colțuri, apare o dificultate la conectarea tribunelor cu peluzele. Adoptarea lui este recomandată doar cînd în tema de proiectare colțurile sunt libere, iar forma trebuie să urmeze o linie dreptată. Sistemul structural cu grindă și stîlpi marginali se întîlnește în Marea Britanie la Ibrox Park în Glasgow.

Structuri în consolă

Aceste tipuri de structuri (grinzi, ferme) sunt încastrate întrun singur capăt. Grinda transmite sarcina capătului încastrat unde se opune momentul și forța tăietoare. De asemenea, consola trebuie stabilizată în planul acoperișului. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul contravîntuirilor. Astfel rezultatul este că structurile în consolă nu obstrucționează câmpul vizual al spectatorilor. Ele pot înregistra deschideri de peste 45 m, primul factor limită fiind costul, iar apoi tehnologia. Din această categorie fac parte stadioanele Murrayfield Stadium din Londra, cu o deschidere de 43 m și Husky Stadium din Seattle, cu o deschidere de 48 m. Structurile în consolă sunt potrivite pentru stadioanele în formă de bol și pentru cele cu tribune izolate. În momentul în care raportul costului față de deschidere devine dezavantajos se recomandă folosirea structurilor cu grinzi și stîlpi marginali. În multe cazuri factorul de cost poate fi depășit de alte criterii cum ar fi estetica acoperișului. Efectul datorat sucțiunii vîntului asupra acestui tip de acoperiș este foarte importantă (dacă structura este în formă de bol colțurile creează un efect de rigidizare). Printre structurile în consolă avem tribunele de est ale stadionului Stamford Bridge din Londra și stadionul Bari din Italia.

Structuri cu pânze subțiri din beton armat

Pânzele subțiri sunbt structuri plane curbate cu una sau două direcții, la care majoritatea eforturilor variază în funcție de forma structurii și mai puțin grosimea și proprietățile materialului (foaie de hârtie care poate să transmită o încărcare mai mare dacă are o curbura corectă). Aceste suprafețe pot lua forme cilindrice, de cupolă, conoidale și hiperbolice formând un acoperiș foarte elegant și modern. O structură cu pânză subțiri cu grosimea de 75 mm sau 100 mm poate ajunge la deschideri de 100 m. Formele inovatoare necesită efectuarea unor încercări foarte amănunțite atât prin modelarea matematică cât și teste pe modele fizice.

Unul dintre dezavantaje este necesitatea conlucrării cu ingineri specialiști, datorită folosirii matematicilor avansate în acest domeniu de calcul. Dacă elementele se vor executa în situ atunci costurile vor fi ridicate din cauza necesității cantității mari de eșafodaje. O soluție mai avantajoasă este executarea elementelor în fabrici de prefabricate și montarea pe șantier sau o soluție mixtă monolit cu prefabricat. Acest tip de structuri se întâlnesc la tribunele din Zarzuela lângă Madrid. (1953).

Structuri cu inel întins/comprimat (roata cu spițe)

Structurile cu inele sunt alcătuite dintr-un inel interior întins și un inel exterior comprimat, cele două fiind conectate prin intermediul elementelor radiale care susțin geometria acoperișului și învelitoarea. Acest tip de acoperiș se pretează din punct de vedere tehnic și estetic la un stadion existent în formă de bol. Structura este lipsită de stâlpi interiori oferind o vizibilitate fără obstrucționări. Stadionul Prater din Viena a fost construit în perioada 1928-1932 și extins în 1956, iar în 1986 a fost descoperit cu soluția descoperită anterior, nefiind necesare intervenții de consolidare ale structurii de beton. Suprafața de joc a fost lăsată descoperită, iar tribunele au o capacitate de 63000 spectatori, forma acoperișului este ovala. Structura acoperișului este cea cu inel tensionat/comprimat conectate cu ajutorul structurii metalice din tuburi. Deschiderea acoperișului este de 48 m, acoperind o suprafață de 32000 mp.

Structuri cu elemente tensionate

În această categorie intră acoperișurile la care majoritatea eforturilor sunt preluate prin elemente tensionate, asemenea cablurilor. Aceste tipuri de structuri sunt mai economice din punct de vedere a materialului, dar necesită o atenție sporită pentru stabilirea elementelor, pentru a nu se produce deplasări care ar putea cauza introducerea nedorită a efortului de compresiune. Structurile cu elemente tensionate se pot împărții în trei categorii: catenare cu cabluri, rețea de cabluri și membrană.

Structuri catenare cu cabluri

Acestea sunt compuse din arce comprimate, de care sunt suspendate cabluri sub o formă caterană, care la rândul lor susțin structura acoperișului. Structura catenară de cabluri se întâlnește la Ringul de hockey al universității Yale din New Haven (1958), fiind formată din cabluri sub formă catenară suspendată de o grindă în formă de arc. La Tokyo în 1964 acoperișul Kenzo Tange este o structură de plăci de beton suspendate pe cabluri de oțel pentru a crea cea mai dramatică formă arhitecturală a secolului.

Structuri cu rețele de cabluri

Structura constă într-o rețea spațială de cabluri metalice, care susțin acoperișul, Materialul folosit pentru învelitoare poate fi din mase plastice, uneori sticlă armată cu plastic dar care în timp a devenit tot mai opacă. Un exemplu potrivit sunt acoperișurile din complexul sportiv Munchen, unde o învelitoare din panouri transparente acrilice susținută de o rețea de cabluri de oțel. Deoarece în acest caz învelitoarea a fost proiectată foarte rigid, deformarea datorată alungirii cablurilor a fost minimalizată cu ajutorul unei pretensionări puternice, acest lucru conducând la mărirea costului stâlpilor și elementelor de ancorare.

Structuri cu membrane

Materialele adecvate acestor tipuri de structuri sunt:

PVC – este mai ieftin (inițial) și mai ușor de manipulat, dar perioada de folosire este doar de 15 ani, urmând să fie înlocuit. În timp, suprafața devine liticioasă și necesită curățare frecventă.

Teflonul – (PTEF) Acesta este un material scump dar are o perioadă de viață mai lungă și fiind teflon are proprietatea de autocurățare. Unele autorități interzic acest material deoarece produce vapori toxici într-un incendiu. Stadionul Faro din Portugalia și Stadionul Oita din Japonia sunt două exemple elegante.

Acoperișurile cu rețele de cabluri se potrivesc în orice context zonal, păstrându-și aspectul festiv, în special văzut de la distanță. Dacă se folosesc membrane translucide spectatori de sub acestea vor avea mai multă lumină, simțindu-se într-un spațiu mai deschis față de acoperișurile opace. În același timp poate fi redusă umbra asupra gazonului care poate crea probleme de creștere a ierbii. Structurile cu cabluri tensionate se pot adapta oricărei forme. Necesitând o proiectare sofisticată, având nevoie de o mentenanță sistematică și intensivă, fiind mai costitoare decât la alte forme structurale. Drenarea apei de ploaie necesită atenție sporită.

Structuri pe baza de aer

Acoperișurile de bază de aer sunt alcătuită dintr-o membrană care formează închiderile, iar cu sau fără un schelet metalic este susținută de presiunea pozitivă a aerului din interior, produsă de ventilatoare. Materialul folosit este PVC poliester și câteodată în cazul acoperișurilor mari se armează cu cabluri. Costul acestor tipuri de acoperișuri este redus față de alte soluții structurale. Perioada de exploatare este scurtă. Sistemul este în lucru continuu pentru a susține presiunea interioară a aerului. Acest tip structural predomină în America de Nord, respectiv în Indianapolis la Hoosierdome (1972) având o capacitate de 61000 spectatori și Silverdome în Pontiac (1973) cu o capacitate de 80000 spectatori. Materialul folosit pentru acestor acoperișuri este fibra de sticlă.

Cadre Spațiale

Un cadru spațial este o rețea de grinzi, elemente structurale, având o formă spațială (dezvoltată pe trei dimensiuni) și stabilită în spațiu (un exemplu contrar fiind o grindă de acoperiș care este stabilă doar în planul propriu). Materialul predominant folosit la acest tip de structuri este oțelul, soluția oferind posibilitatea de proiectare a structurilor cu deschideri mari. Stadionul San Siro din Milano are acoperișul suspendat de o rețea de grinzi metalice cu zăbrele. Învelitoarea este translucidă din policarbonat. Prețul acestei soluții structurale a fost mare, dar nu a depășit așteptările proiectanților și a beneficiarului. Cea mai mare problemă nerezolvată a fost luminozitatea scăzută care ajungea pe gazon din cauza umbrei excesive.

Acoperișuri mobile

Numărul stadioanelor care au acoperiș mobil este în creștere, pentru că oferă protecție spectatorilor împotriva intemperiilor. Geometria și mecanismul acestor structuri poate lua multe forme. Unul dintre primele acoperișuri mobile a fost cel din pânze cu ajutorul cablurilor de un turn din beton armat. Tehnologia acoperișurilor mobile a evoluat o dată cu trecerea timpului. Un exemplu elegant este la stadionul Oita din Japonia, avesta având o capacitate de 43000