Contributii la Refacere Prin Shiatsu a Jucatorilor de Badminton

CUPRINS:

CAPITOLUL I : Introducere

1.1. Generalități

1.2. Importanța temei și reflectarea ei în literatura de specialitate

CAPITOLUL II: Fundamentarea teoretică a lucrării

2.1. Badminton

2.1.1. Caracterizarea jocului în badminton

2.1.2. Componenta funcțională și biomecanică

2.1.3 Efectele badmintonului asupra organismului

2.2. Refacerea organismului după efort

2.2.1. Principiile refacerii

2.2.2. Substratul fiziologic al refacerii

2.2.3. Clasificarea refacerii

2.2.4. Obiectivele și mijloacele refacerii în badminton

2.3. Considerații generale privind tehnica de Shiatsu

2.3.1. Indicații metodice în practicarea Shiatsu

2.3.2. Tehnicile Shiatsu

2.3.3. Shiatsu în badminton

CAPITOLUL III:

Contribuții personale privind refacerea postefort a sportivilor din badminton

3.1Ipoteza, scopul si sarcinile cercetării

3.2.Organizarea cercetării.

3.3. Grupul de subiecți.

3.4. Metode de cercetare și evaluare

3.5. Organizarea practică a experimentului

CAPITOLUL IV: Prezentarea, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării

CAPITOLUL V : Concluzii

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I : Introducere

1.1. Generalități

Sportul, apare definit în dicționarul Enciclopedic al limbii române ca fiind activitatea fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea unor anumite reguli și a unei anumite discipline, având la baza elementul competitiv și urmărind obținerea de performanțe. Practic el este un asamblu de exerciții fizice și de jocuri practicate metodic în scopul formării și perfecționării unor calități motrice specifice, al unor calităti morale,dar și pentru menținerea și mărirea capacității de rezistență al organismului la efort.

Ca urmare a creșterii continue a numărului celor care practică sportul, dar și a performanțelor sportive obținute, se înregistrează o creștere permanentă a numărului de accidente în sport. Patologia traumatică la sportivi ridică deseori probleme dificile, legate în special de prevenire, tratare și de recuperare. Orice subiect care practică sportul este supus riscului traumatizării în timpul activității sportive propriu-zise sau ca urmare a acumulării în timp a efectelor locale negative ale efortului specific,cu apariția asa numitelor leziuni de "suprasolicitare".

Kinetologia medicala își definește componentele sale în funcție de obiectivele majore, pe care și le propune,aplicând în scop profilactic și/sau terapeutic mijloace specifice, nespecifice și complexe.

În cazul unor funcții reduse sau absente, kinetoterapia încearcă să conserve capacitatea de efort restanta și să dezvolte mecanisme compensatorii.

Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se din următoarele forme: profilaxie primară, secundară și terțiară.

Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel,gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară.

Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a complicațiilor îmbolnăvirilor.Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii, impuse de prevenirea apariției sechelelor,a leziunilor somatofuncționale, ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie și/sau psihică.

În lucrarea de față îmi propun să studiez, ca parte integrantă a kinetologiei medicale, – metoda shiatsu – care presupune exercitarea de presiuni asupra punctelor și zonelor energetice ale corpului, în scopul îndepărtării factorilor care induc oboseală și stimularea mecanismelor naturale de refacere a corpului. Această metodă restabilește echilibrul energetic la nivel subtil, contribuind astfel la creșterea vitalității organismului, combaterea oboselii, creșterea capacității de apărare a organismului, creșterea flexibilității musculare și la prevenirea sau combaterea contracturilor musculare.Rezultatele acestei metode extraordinare sunt cunoscute și apreciate încă din antichitate, iar medicina modernă le acorda acum credibilitatea bine-meritată.

1.2.Importanța temei și reflectarea ei în literatura de specialitate

Badmintonul este o activitate sportivă organizata din punct de vedere biologic, tehnic, tactic, teoretic și psihologic având la bază elementul competitiv și urmărind obținerea de performanțe.

Refacerea reprezintă componenta trofotropă a antrenamentului sportiv care folosește în mod rațional și dirijat o serie de miloace metodico-pedagogice, naturale și / sau artificiale, provenite din mediul exterior și / sau intern al organismului, în scopul reeditării homeostaziei, de dinaintea efortului și mai ales, dacă este posibil, depășirea acestui nivel prin realizarea "supracompensării funcționale" conform teoriei lui Folbort (I.Drăgan – Practica medicinii sportive, 1989). În același timp ea reprezintă o sursă de sănătate și de reconfortare după efort,dar și o „rezervă" de performanță pentru efort și vizează regenerarea trofică, restabilirea stării de echilibru a mediului intern și a parametrilor funcționali avuți înaintea efortului și chiar depășirea acestora în vederea optimizîrii lor. Spre deosebire de refacere, recuperarea organismului după efort se adresează organismelor lezate în timpul efortului și reprezintă reconstituirea integrității morfo-funcționale a organismului afectată de efort.

Accidentele traumatice sunt cele mai complexe și grave entități clinice ce apar în activitatea sportivă. Aprofundarea aspectelor dismorfo-funcționale determinate de solicitările și suprasolicitările impuse de efort aparatului locomotor la sportiv reprezintă o necesitate, ca urmare a faptului că apariția lor afectează randamentul sportiv prin sistarea antrenamentelor și a competițiilor.

Acesta este motivul pentru care se caută în permanență noi căi de diminuare a acestora și implicit de scădere a perioadei de inactivitate sportivă, precum și asigurarea condițiilor optime pentru un antrenament din ce în ce mai eficient. Una dintre aceste căi este reprezentată de realizarea unei refaceri eficiente care pe lângă diminuarea riscului de apariție a traumatismelor să permită și efectuarea unui număr cât mai mare de antrenamente posibil dar și cu rezultate din ce în ce mai bune. Consider că una dintre aceste modalități este reprezentată de practicarea consecventă a shiatsu-lui, având efecte benefice atât în refacerea organismului cât și în prevenirea accidentărilor sportive, lucru pe care îl voi demonstra în prezenta lucrare.

Datorită faptului că până acum în badminton nu am găsit elemente care să evidențieze refacerea prin tehnici neconvenționale din medicina orientală, m-am hotărât să aplic această metodă, în cadrul 'antrenamentului de refacere și să-i demonstrez efectele.

CAPITOLUL II: Fundamentarea temei

2.1. BADMINTONUL

Badmintonul, sport cu o vechime de peste 2000 de ani, s-a practicat pe toate continentele globului.

Începând cu Olimpiada de la Seol – 1988, când badmintonul a fost sport demonstrativ, la următoarea Olimpiadă de la Barcelona, acesta a avut o evoluție remarcabilă: cu o participare de 188 sportivi (98 bărbați și 90 femei), din peste 47 de țări, printre care și România, cu participarea jucătorului Balaban Florin. Următoarea Olimpiadă s-a desfășurat în Atlanta – 1996, fiind și mai numeroasă decât precedenta, iar în Olimpiada de la Sidney – 2000, s-au impus jucătorii asiatici – în special cei din China.

Badmintonul este un joc deosebit de accesibil, plăcut, reconfortant, pentru toate vârstele indiferent de sex. S-a evidențiat în civilizația modernă prin calitățile sale educative, formative și de divertisment, având rădăcini adânci în istorie. Astfel Grecii antici practicau acest joc, denumit popular "Sferica". Ei îsi confecționau mingii din fructe uscate, în care înfigeau pene, iar rachetele erau confecționate din lemn, cu racord din piele subțire sau intestine de animale.

Prin anii 1960, Badmintonul a început să se practice și în țara noastră, prima competiție organizată în 1975 la Tg. Mures, iar în 1978 s-a organizat prima competiție universitară cu caracter național, jocul răspândindu-se în centrele din Timișoara, Bocșa, Reșița, Cluj, Oneșți, Iași, Brașov, Bucureșți, Petroșani.

În 29 ianuarie 1990 s-a înființat Federația Română de Badminton, acum badmintonul practicându-se în mod organizat în mai multe cluburi și asociații sportive având un bogat calendar competițional, național, (Campionate naționale pe categorie de vârstă, divizii naționale, turnee open, cupe s.a.) și internațional.

2.1.1. Caracterizarea jocului de badminton

Fiind o ramura de sport complexă în care sunt solicitate practic toate calitățile motrice la un nivel extrem de ridicat, în special cele de bază ca: viteza, coordonarea, forța-detența, rezistența, a determinat specialiștii să concluzioneze unele caracteristici ale jucătorului de mare performanța, ale campionului. Acestea sunt: capacitatea de coordonare, eforturi musculare diferențiate cu un mare angajament fizic, viteza sub toate manifestările ei, gândirea operațională, mobilitate și suplețe,rezistență în regim de viteză,forță specială și generală.

Pe lângă pregatirea fizică completă și perfecționarea permanentă a elementelor tehnice și a complexelor tehnico-tactice, jocul de badminton influențează favorabil sistemul nervos la toate vârstele. În special la tineri, aceasta explicându-se prin caracterul trofic al frecvenței impulsurilor nervoase care pornesc spre scoarța cerebrală de la semnalele active ale corpului (care sunt extrem de rapide și ample).

Mișcările au și un rol reglator asupra metabolismului, asigurând o excitabilitate optimă în zonele cerebrale implicate în dirijarea și controlul mișcărilor tot mai complexe, cu rol stimulator asupra proceselor psihice. Să nu uitam că o lovitură smash are peste 250 km pe oră.

.

2.1.2. Caracteristicile funcționale și biomecanice în jocul de badminton

Badmintonul face parte din cele câteva ramuri sportive care se pot practică cu mult succes din copilărie și până la o vârstă înaintată.Reprezintă și un sport cu caracter "deconectant" al sistemului nervos și nevătămator asupra organismului celui care-1 practică (accidentele mai grave reprezentând doar un procentaj infim).

Frecvența mare a schimburilor de lovituri dintre jucători, intensitatea acesteia este limitată de anumiți factori: mobilitatea proceselor nervoase și posibilitatea de a alterna rapid inhibiția și excitația în zonele motoare ale scoarței cerebrale. Prin creșterea frecvenței, regimul de lucru se poate transforma în mișcare izotonică (timpul de acțiune fiind foarte scurt); frecvența mișcărilor scade odată cu mărirea încărcăturii; prelungirea duratei efortului, scade posibilitatea de a se realiza o frecvența crescută.

Frecvența medie obținută la o lovitură este de 1,5 secunde, iar frecvența maximă este de 0,7 secunde. În situația utilizării loviturilor înalte și lungi,frecvența este de 2 secunde la o lovitură. Într-o acțiune de finalizare se întâlnesc toate cele trei tipuri de lovituri, iar frecvența oscilează de la cea maximă la cea minimă, prin aceasta urmârindu-se anumite aplicații tactice. O frecvența ridicată în lovirea mingii este utilizată în jocul de dublu, maxima fiind de 0,5 secunde / lovitura. Aproape pentru fiecare lovitură se aleargă aproximativ 7-8m (din care 3.5m sprint, oprire, lovitură apoi reîntoarcere la puă cu mult succes din copilărie și până la o vârstă înaintată.Reprezintă și un sport cu caracter "deconectant" al sistemului nervos și nevătămator asupra organismului celui care-1 practică (accidentele mai grave reprezentând doar un procentaj infim).

Frecvența mare a schimburilor de lovituri dintre jucători, intensitatea acesteia este limitată de anumiți factori: mobilitatea proceselor nervoase și posibilitatea de a alterna rapid inhibiția și excitația în zonele motoare ale scoarței cerebrale. Prin creșterea frecvenței, regimul de lucru se poate transforma în mișcare izotonică (timpul de acțiune fiind foarte scurt); frecvența mișcărilor scade odată cu mărirea încărcăturii; prelungirea duratei efortului, scade posibilitatea de a se realiza o frecvența crescută.

Frecvența medie obținută la o lovitură este de 1,5 secunde, iar frecvența maximă este de 0,7 secunde. În situația utilizării loviturilor înalte și lungi,frecvența este de 2 secunde la o lovitură. Într-o acțiune de finalizare se întâlnesc toate cele trei tipuri de lovituri, iar frecvența oscilează de la cea maximă la cea minimă, prin aceasta urmârindu-se anumite aplicații tactice. O frecvența ridicată în lovirea mingii este utilizată în jocul de dublu, maxima fiind de 0,5 secunde / lovitura. Aproape pentru fiecare lovitură se aleargă aproximativ 7-8m (din care 3.5m sprint, oprire, lovitură apoi reîntoarcere la punctul central al terenului). Pentru obținerea unui punct sau a unei acțiuni de joc se fac în medie 5-8 sprinturi, însumând chiar 40-60 m parcurși cu opriri, schimbări de direcție și porniri din poziii dificile.

Pentru 3 zile de concurs, un jucător poate participa la 6 maximum 8 partide într-o zi (la probele de simplu, dublu, dublu mixt). Presupunând că media unei partide este de 30 minute, vom avea un volum de 180-240 minute, aceasta excluzând încălzirea pentru fiecare meci, care este de cel puțin 20 minute.Astfel timpul de joc se ridică la 4-5 ore / zi, ceea ce ne demonstrează că jocul de badminton are un volum mare de efort.

Latura calitativă a efortului este dată de intensitatea lui, care pe de o parte, este rezultatul raportării lucrului efectuat la unitatea de timp, iar pe de altă parte este gradul de solicitare al organismului, ca urmare a caracteristicilor jocului.

Abordând intensitatea efortului ne referim la: frecvența schimburilor de lovituri și caracterul acestora, viteza de desfășurare a schimburilor dintre puncte, viteza de deplasare în teren și caracterul deprinderilor, viteza de execuție a loviturilor, durata și numărul pauzelor.

a) Frecvența schimburilor de lovituri și caracterul acestora sunt determinate de numărul de lovituri într-o unitate de timp efectuate de același jucător.Există totuși factori care limitează frecvența mare a mișcărilor:

-mobilitatea proceselor nervoase și posibilitatea de a alterna rapid inhibiția și excitația în zonele motoare ale scoarței cerebrate;

-pe măsura creșterii frecvenței, regimul de lucru se apropie de forma izometrică, timpul de acțiune fiind foarte scurt;

-frecvența mișcărilor scade, în același timp cu mărirea încărcăturii.O încărcătura redusă dă posibilitatea formațiunilor neuro-musculare să lucreze prin alternare, ceea ce permite o recuperare parțială, chiar în timpul lucrului. Deci, este explicabilă utilizarea rachetelor foarte ușoare;

-prelungirea duratei efortului scade posibilitatea de a se realiza o frecvența crescută. În practică acest parametru cuprinde o gamă întreagă de posibilități.

b) Viteza de desfașurare a acțiunilor dintre puncte reprezintă timpul scurs de la punerea în joc a fluturașului, prin servici, și până când este câștigat sau pierdut de către unul din jucători. Acest parametru ne indică volumul efortului, dar, corelat cu frecvența loviturilor și caracterul deplasărilor, el este mai semnificativ pentru intensitate, stabilind totodată timpul total de efort din jocul de badminton.

Acest timp este semnificativ pentru partidele în care se întâlnesc doi jucători aproximativ egali ca pregătire și experiența de concurs și care au o participare activă la joc. În astfel de cazuri durata obținerii unui punct s-a ridicat și la 18 sec de joc iar durata medie a obținerii unui punct este de 10 secunde. Există posibilitatea întâlnirii a doi jucători inegali ca valoare, în aceste cazuri parametrul este nesemnificativ.

c)Viteza de deplasare în teren și caracterul deplasărilor. Pentru a avea imaginea completă a acestui indicator trebuie să ținem cont de dimensiunile terenului, de viteza ridicată de zbor a fluturașului și de frecvența loviturilor pe unitate de timp. Deplasările sunt scurte, de 3-3,5 secunde, ele necesitând viteza crescută de reacție și de repetiție. Există o diferență între timpul de reacție la semnalul sonor și la cel vizual, iar în badminton ambele forme de semnale trebuie luate în considerație.

Opririle bruște și foarte dese, în fandare și reîntoarcere rapidă la punctul central al terenului, în cel mai scurt timp, solicită intens aparatul locomotor, imprimându-i jocului de badminton un caracter dinamic, atletic.

Pentru fiecare lovitură se aleargă aproximativ 7-8 m (în care avem 3,5m sprint, oprire, lovitură-reîntoarcere la punctul central). Frecvența deplasării este mare. Tot la 1,5 sec se execută o astfel de acțiune, iar pentru obținerea unui punct se fac în medie 5-8 sprinturi ,însumând 40-60 m parcurși,cu opriri,schimburi de direcție și porniri din poziții dificile.

d)Viteza de execuție a loviturilor. În jocul de badminton, rezolvarea multor situații și acțiuni tactice necesită o viteză de execuție crescută, prin aceasta realizându-se surprinderea adversarului. Loviturile care necesită o astfel de execuție sunt smash-urile și drive-urile, prin care se imprimă fluturașului o viteză considerabilă, cca 20 m/sec. Utilizarea acestor lovituri solicită intens organismul.

e)Durata și numărul pauzelor. Acest parametru este esențial, de el depinzând caracterizarea intensității, pauza fiind firească și necesară în timpul și după activitatea depusă.Aproximativ durata pauzei între disputarea a două puncte este de 3-6 sec, timp în care jucătorul se deplasează dupa fluturaș, se pregătește pentru efectuarea serviciului sau de primirea lui. În timpul unui minut durata de joc efectiv este de 35-40 secunde, iar numărul pauzelor este de 20-25 secunde.

Pe parcursul unei partide aceste date oscilează, timpul de joc efectiv fiind mare la început, când necesarul de O2 satisface cheltuielile energetice, și scade spre sfârșitul partidei, când alături de creșterea numărului de pauze și prelungirea acestora se reduce durata de obținere a unui punct. În aceste cazuri, necesarul de O2 este crescut. Sistemele cardio-vascular și respirator neputând face față solicitărilor se recurge la pauze dese și scurte, la inspirații și expirații profunde. Prin regulament se acordă doar 5 min de pauză între setul al doilea și cel decisiv.

Astfel, intensitatea efortului din jocul de badminton, o putem stabili prin corelația frecvenței pulsului și a prezenței sau absenței O2 în timpul lucrului efectuat.

Linia intensitații ne indică evoluția efortului care începe de la un timp de intensitate medie, frecvența pulsului fiind ridicată prin adaptarea și încălzirea jucătorului prin meci. De aici ea urcă rapid, în timpul desfășurării unui punct ajungând la o limită maximă care durează foarte puțin (6-8 sec), redat prin stabilitatea liniei. Apoi urmează pauza datorită câștigării sau pierderii punctului, în continuare linia coboară, în acest timp datoria de O2 a organismului se restabilește, dar nu în totalitate, lucru evidențiat spre sfârșitul partidei, prin durata mai mică a disputării unui punct, prin pauzele dese și active (inspirații și expirații). Această intensitate a efortului este intâlnită în partidele viu disputate, când echilibrul dintre cei doi jucători este aproximativ stabil și când nivelul pregătirii fizice specifice este la parametrii apropiați.

În concluzie, putem afirma că intensitatea efortului este caracterizată printr-o alternare fazică de eforturi maximale și submaximale (mai puțin), iar motivele pentru care un jucător poate suporta un timp îndelungat acest nivel de intensitate se consideră a fi pauzele dese de pe parcursul jocului și nivelul funcțional ridicat al organismului.

Efortul depus în timpul jocului se compune din alergări scurte și încordate,aplecări, fandări, sărituri, întoarceri repetate, la care se adaugă lucrul permanent al brațelor.Cheltuielile energetice ale jucătorilor sunt deosebite ajungându-se uneori la limitele epuizării. Datorită întreruperii între seturi,se poate face completarea apei și a sărurilor minerale pierdute prin transpirația abundentă,totodată furnizând și energie organismului,prin administrare de glucoza sau de alte principii în stare lichida.Această pauză scurtă permite refacerea parțială a capacității de efort.

Încordarea nervoasă, concentrarea jucătorului în vederea controlului permanent al mingii în zbor, necesită menajarea sistemului nervos central al jucătorului în afara orelor de antrenament. Înainte de competiții trebuie intreprinse acțiuni specifice de reconfortare, prin plimbări în parcuri sau în pădure, excluzând toate genurile de activități care reclamă consum mai mare de energie nervoasă și solicită într-o măsură crescută analizatorul vizual.

Din sfera somatică a organismului, badmintonul solicită intens musculatura jucătorului. Aproape că nu există mușchi care să nu participe la efortul depus. Astfel, mușchii feței și ai gătului participă la întoarcerile capului, flexorii și extensorii brațului drept dar și celui stâng, sunt solicitați prin alternanță, în fiecare moment, cu forța lor jucătorul acționând asupra rachetei, realizând loviturile de atac, smash-urile, etc. Mușchii brațului stâng sunt solicitați în scopul efectuării continue a unui efort static și dinamic, în păstrarea echilibrului mereu periclitat și în menținerea rachetei într-o poziție avantajoasă.

Mușchii spatelui și ai regiunii abdominale sunt solicitați mai ales în timpul clear-ului (lobul, lovitura din spatele terenului), dar și în smash-uri, întoarceri, aplecări, răsuciri etc. Musculatura regiunii lombare este angrenată în momentele grele ale recepționării loviturilor la fileu și razantelor, în timp ce mușchii membrelor inferioare se află în continuă mișcare, în scopul asigurării mișcărilor rapide (alergări scurte, opriri bruște, uneori sărituri etc.) sau în momentele frecvente de pivotare în timpul mișcării mingii. Chiar și poziția de bază corectă (poziția de la centrul terenului, poziția "ready") cere un efort static însemnat și o permanentă stare de start, care trebuie să asigure jucătorului posibilitatea de a fi gata în orice moment să iasă în întâmpinarea mingii, dintr-o poziție potrivită din care să poată controla jocul.

În timpul jocului, metabolismul energetic crescut al mușchilor duce la oxidarea și eliminarea catecolaminelor. În aceste condiții, în funcție de echilibrul dintre jucători, solicitarea aparatului cardio-vascular și respirator poate fi intensă sau mai redusă. Într-un joc echilibrat dintre doi sau patru jucători de mare clasă, frecvența cardiacă înregistrează valori mai mari (160-180 bătăi/min). Tensiunea arterială sistolică se ridică deseori la 180-190 mm. Hg în timp ce valorile celei diastolice după încheiarea unui meci se găsesc în jurul cifrei de 90-100.

Aparatul respirator în timpul jocului de badminton este foarte solicitant, în vederea asigurării unui aport sporit de O2, necesar acoperirii nevoilor crescute ale organismului. Se intensifică pe toată durata jocului ventilația pulmonară, mai ales datorită creșterii în amplitudine a mișcărilor respiratorii. Momentele dese ale apneei sunt compensate apoi și printr-o creștere corespunzătoare a frecvenței mișcărilor respiratorii. Cele două aspecte ale respirației (apneea și hiperpneea) alternează în funcție de execuțiile tehnice sau momentele de răgaz. Este în avantajul jucătorului să folosească din plin aceste momente, respirând adânc și astfel, cel puțin parțial, reducând din datoria de oxigen.

Datoria de O2 relativ mare, mai ales în meciurile echilibrate, duce la arderea incomplete a principiilor alimentare donatoare de energie, în special a produșilor intermediari ai metabolismului glucidic și astfel se acumulează în organismul jucătorului o cantitate însemnată de acid lactic.

Starea de antrenament a jucătorului, durata și intensitatea jocului, condițiile din sala unde se desfășoară meciul etc., pot influența într-un sens sau altul toate modificările fiziologice prezentate.

2.1.3 Efectele practicării badmintonului asupra organismului

Ca orice altă activitate sportivă, badmintonul are la bază exercițiul fizic, care constă din acțiuni motrice, voluntare, efectuate sistematic, după metode bine precizate și care au în vedere îndeplinirea scopului și sarcinilor instructiv-educative din domeniul educație fizice.Prin practicarea acestui joc sistematic se urmărește obținerea unor efecte utile asupra organismului,care pot fi:

1.Efecte locale (creșterea gradului de coordonare a mișcărilor cu mâna dreaptă)

2.Efecte generale (solicitarea întregului sistem muscular)

3.Efecte imediate (creșterea frecvenței pulsului, a tensiunii arteriale)

4. Efecte tardive (creșterea rezistenței specifice față de efort, bradicardie, bradipnee de repaus, echilibru neurovegetativ, cortical și metabolic) și de lungă durată, care îmbunătățesc structura și funcționalitatea țesuturilor, organelor și aparatelor corpului omenesc.

Efectele fiziologice se manifestă mai ales asupra grupelor musculare care participă la efort. Se constată o circulație sangvină crescută, schimb ridicat de substanțe nutritive și O2 la nivelul țesuturilor, numărul fibrelor musculare mărit și importante modificări biochimice.

Practicarea jocului are un scop profilactic și mai puțin corectiv; prin el se realizează o stare de sinergie și soliditate funcțională între organele și sistemele corpului, lucru datorat și intervenției unor factori neuroumorali. În cadrul desfășurării acestei activități se perfecționează și calitățile motrice de bază: forța, viteza, rezistența, îndemânarea, suplețea.

Modificările fiziologice se resfrâng și asupra aparatului respirator și cardiovascular, îmbunătățindu-le în mod simțitor activitatea.

Efectele educative ale badmintonului asupra jucătorului au un rol deosebit, mai ales în perioada de creștere, acest lucru fiind datorat plasticității sistemului nervos, educabil la copii, mai ales printr-un control sistematic psiho-neuro-motor. Astfel, prin efectuarea repetată a unui exercițiu se ajunge să se stăpânească perfect o anumită mișcare. În urma practicării jocului s-a constatat o îmbogățire substantială a proceselor afective (emoții, sentimente), a celor cognitive sau de cunoaștere (intelect, gândire, memorie) și a proceselor volitive (voința) și o contribuție însemnată la formarea personalității (atitudine, aptitudini, temperament, caracter, interes, motivație proprie).

Prin jocul de badminton se realizează însăși obiectivele educației fizice și sportului care vizează întărirea sănătății, creșterea normală și dezvoltarea fizică armonioasă a individului.

2.2 Refacerea organismului după efort

Ultimile două decenii au adus în actualitate o problemă de mare interes practic pentru sportul competițional: refacerea organismului după efort.

Definim refacerea ca o componentă a antrenamentului sportiv (componenta trofotropă) care prin utilizarea direcționată a unor mijloace cu efecte fiziologice (naturale sau de sinteză, provenite din mediul ambiant sau al organismului) își propune să restabilească "homeostazia organismului" (potențialul biologic) la nivelul anterior competiției sau antrenamentului. Refacerea presupune nu numai atingerea acestui nivel, ci a unuia superior (supracompensarea), care reprezintă momentul optimizării refacerii când aceasta devine indirect o fază a pregătirii biologice de concurs. Aceasta reprezintă refacere dirijată care vine să se adauge refacerii naturale, spontane, specifică ființei umane.

În cadrul acestei refaceri, care urmează proceselor acțiune-postacțiune, revenirea diverșilor parametrii biologici se face într-o anumită ordine: parametrii funcționali (mult influențati de sistemul neuro-vegetativ) revin în minute; parametrii metabolici (indicii biochimici) revin în ore, în timp ce parametrii hormonali și enzimatici revin în zile (1 -3 zile după un maraton, tur ciclist etc.).

2.2.1. Principiile refacerii

Refacerea se supune unor principii dintre care:

Refacerea este componentă a antrenamentului sportiv (fazele ergotropă-trofotropă) urmează legitățile antrenamentului sportiv:

-refacerea naturală și refacerea dirijată se influențează reciproc;

-refacerea se adresează unor organisme sănătoase, dar afectate de efort (antrenament –competiții) în timp ce recuperarea se adresează organismelor afectate morfologic sau funcțional;

-refacerea este condiționată de natura, durata și intensitatea efortului, de factorii de mediu, de starea de sănătate etc.;

-refacerea poate fi aplicată zilnic, în ciclu săptămânal, după o etapă anuală, după un ciclu olimpic (4 ani); refacerea se poate aplica intraefort (în competiții) și post-efort (după antrenamente și competiții). În ceea ce privește mijloacele practicate de refacere acestea se împart după două criterii: 1) după efectele exercitate și 2) după domeniul de apartenență a acestor mijloace;

-refacerea este strict individuală (sex, vârstă, factori geografici, stare de sănătate și de antrenament, competiție). Ea ține seama și de gradul de pregătire,de microclimatul unde s-a practicat activitatea, de curba randamentului,etc.

Refacerea sistemelor și organelor solicitate în urma eforturilor are urmatoarea ordine:parametrii neuro-vegetativi(puls,TA,respirație câteva minute);unii parametrii metabolici(câteva ore),parametrii neuro-endocrini(sistemele oxidoreductoare,hormoni etc.) care se refac în 1-3 zile.

Refacerea constitue o parte generală,nespecifică,comună și o parte specifică caracteristică fiecărei ramuri de sport.

În sportul de performanță refacerea trebuie în mod obligatoriu dirijată de către medic și efectuată de kinetoterapeut în scopul accelerării refacerii naturale.

2.2.2. Bazele fiziologice ale refacerii postefort

Din punct de vedere didactic perioada de refacere postefort poate fi împărțită în trei faze:

Prima fază, faza rapidă a refacerii, reprezintă primele 20 minute după efort. În această fază începe revenirea parametrilor funcționali (frecvența cardiacă, tensiunea arterială, frecvența respiratorie, temperatura corporală, hormoni de efort) la nivelele homeostazice anterioare efortului și scade rata metabolică a organismului.

Reîncărcarea depozitelor energetice musculare și procesele de eliminare a acidului lactic acumulat, se realizează tot în această fază, din care cea mai mare parte este transportată de sânge la nivelul ficatului și al mușchilor mai puțin solicitați, unde este reconvertit în glucoză.

Procesele metabolice și fiziologice ce au loc în aceasta primă fază pot fi accelerate prin efectuarea unor exerciții fizice de intensitate mică/medie, executate timp de 5-10 minute la un nivel de 40-60% din valoarea efortului prestat în partea fundamentală a antrenamentului.

A doua fază, faza intermediară, durează până la 90-120 minute postefort. În această fază au loc în principal reechilibrarea hidroelectrolitică și cea mai mare parte a reîncărcării depozitelor musculare cu glicogen.

Primele două ore postefort sunt caracterizate prin creșterea semnificativă a nivelului de secreție al insulinei și a sensibilității celulelor musculare la acțiunea insulinei. Insulina, hormon anabolizant, are efecte în special la nivelul metabolismului glucidic. Ea favorizează transportul intracelular al glucozei și accelerarea convertirii glucozei în glicogen prin stimularea glicogenosintezei musculare.

Creșterea aportului de glucide în această fază accelerează refacerea depozitelor de glicogen, randamentul reîncărcării musculare și hepatice cu glicogen fiind de 2-3 ori mai mare decât cel normal, astfel se recomandă administrarea băuturilor glucozate cât mai repede după încetarea efortului.

A treia fază, faza lungă, acoperă intervalul de timp dintre două reprize consecutive de efort (maximum 20 de ore). În acest interval continuă refacerea depozitelor musculare de glicogen, cu o rata mult scăzută comparativ cu faza anterioară, și au loc procesele de "reparație musculară".

În scopul accelerării refacerii depozitelor musculare de glicogen se recomandă consumarea unei cantități de circa 10-15 g de glucide/kg corp, provenite în special din pâine, paste făinoase și legume. Aceste alimente prezintă avantajul unui conținut crescut de glucide complexe care asigură un aport lent, dar constant de glucoză.

Procesele de "reparație musculară" vizează modificările structurale ce apar la nivelul membranelor fibrelor musculare, a țesutului conjunctiv și a miofilamentelor de actină și miozină ca urmare a efortului, modificări ce apar indiferent de intensitatea efortului, dar care sunt direct proporționale ca întindere cu gradul de solicitare.

Realizarea acestor procese, care stau la baza modificărilor adaptative caracteristice responsabile de creșterea forței și rezistenței musculare,necesită atât un aport proteic optim,cât si un interval de timp suficient de lung.

Problema care rămâne de rezolvat este gradul de solicitare intraefort necesar inducerii acestor modificări adaptative.

2.2.3. Clasificarea refacerii:

În funcție de modul de realizare refacerea prezintă două forme:

1.Refacerea spontană sau naturală este forma de restabilire a organismului care se produce în mod fiziologic după fiecare solicitare, fără intervenție din afară.

Refacerea spontană este eficientă în cazurile în care perioadele dintre eforturi sunt suficient de mari pentru a permite reîncărcarea depozitelor de glicogen și realizarea fenomenelor de reparație tisulară și refacere enzimatică. Amplitudinea acestei forme de refacere este direct proportională cu nivelul de solicitare, impus de efort și cu gradul de heterostazie a organismului în timpul și după efort.

Substanțele energogenetice degradate în timpul efortului, indiferent de tipul acestuia, sunt substanțele fosfatmacroergice, respectiv ATP și CP, urmate, în funcție de tipul de efort de glucide și lipide. Principalul scop, și în același timp, și efect al refacerii spontane este "reconstituirea" rezervelor energetice diminuate de efort. Refacerea substanțelor fosfatmacroergice are loc în timpul efortului și imediat după efort, în timp ce pentru glucide și lipide perioada necesară resintezei este mult mai mare. De aceea pentru refacerea rezervelor glucidice și lipidice sunt necesare, pe lângă odihna activă, și măsuri suplimentare asociate de refacere.

Principalul mijloc de refacere spontană este somnul, forma de inhibiție de protecție la nivelul scoarței cerebrale care induce regenerarea neuronilor.

2. Refacerea dirijată este forma de refacere care folosește în mod "dirijat" și rațional mijloace naturale și/sau artificiale, provenite din mediul intern și/sau extern, în scopul reeditării homeostaziei anterioare efortului și chiar depășirii acesteia prin realizarea „supracompensării funcționale" (I.Drăgan).

Ea completează și accelerează refacerea naturală, dar nu se poate substitui acesteia.Refacerea dirijată este necesară ori de câte ori intensitatea efortului este prea mare și pauzele dintre eforturi sunt insuficient de lungi pentru a permite refacerea numai pe cale naturală. Refacerea dirijată a devenit o necesitate în sportul contemporan atunci când s-a dovedit cu claritate că trecându-se la 6-8 ore zilnic de antrenament refacerea naturală e insuficientă apărând riscul instalării manifestărilor de suprasolicitare și chiar a supraantrenamentului.De când în procesul de antrenament s-a introdus refacerea dirijată,putem spune că supraantrenamentul a devenit o raritate,o excepție ,cazurile de suprasolicitare într-adevăr frecvente încă fiind ușor recunoscute de medicul sportiv în faza preclinică și astfel corectabile.

2.2.4. Obiectivele și mijloacele refacerii

Obiectivele care vor fi urmărite în cadrul refacerii pot fi sistematizate astfel:

1.creșterea cantității de material enzimatic;

2.refacerea metabolică a neuronilor solicitați;

3.creșterea tonusului parasimpatic;

4."alcalinizarea" mediului intern;

5.creșterea cantității de mioglobină din mușchi;

6.creșterea cantității de material energogenetic;

7.restabilirea echilibrului hidroelectrolitic;

8.relaxarea psiho-fizică;

9.reechilibrarea la nivelul planului energetic.

Clasificarea mijloacelor de refacere în badminton

1. După efectele exercitate:

-Neuro-psihice

-Neuro-musculare

-Cardio-respiratorii

2. După apartenența mijloacelor:

-Balneofiziohidrokinetoterapeutice: hidroterapie caldă (32-36 °C), sauna masaj (manual, instrumental, hidromasaj, masaj subacvatic, masaj reflex, masaj cu gheață), oxigenare naturală –artificială, jacuzzi, aero-ionizare negativă naturală artificială, acupunctura, acupresura, shiatsu, yoga, baropresiune musculară.

-Psihoterapeutice: sugestie –autosugestie, tehnici de relaxare neuromusculară, medicatie neurotropă –psihotropă, training autogen etc.;

-Dietetice: alimentatie hidro-zaharată, bogată în vitamine și oligoelemente (legume, fructe, lactate), bogate în radicali alcalini, non-nocalorică, normo- sau usor hipoproteică,hipolipidică,hiperglucidică etc.

-Farmacologice: minerale, vitamine, compuși glucidici, amino-acizi (ac. Aspartic, arginina, glicocol), diverse (ginseng, antioxidante, hepatoprotectoare etc.

-Odihna activă(climat de 600-1000 m,de crutare) și pasiva(somnul)

I Mijloacele balneofiziohidroterapeutice:

Cele mai eficiente mijloace în refacere le considerăm a fi următoarele: hidroterapia, termoterapia, masajul, oxigenarea, aeroionizarea negativă, cura de altitudine, acupunctura, acupresura, shiatsu, yoga etc.

a) Hidroterapia reprezintă aplicarea unor procedee, în scop profilactic, care au la bază apa la diferite temperaturi și sub diferite stări de agregare (lichidă, gazoasă), apă simplă sau cu diferite ingrediente în ea (plante medicinale, substanțe chimice etc.).

Hidroterapia își bazează efectele pe temperatura apei, pe presiunea de aplicare a acesteia pe corp sau pe alte calități chimice. Acești trei factori acționează asupra terminațiilor nervoase prin piele, iar impulsurile ce iau naștere la acest nivel se transmit centripet la sistemul nervos central, de unde pe cale centrifugă se transmit organelor efectuare o serie extrem de variată de răspunsuri de adaptare.

Luând în considerare temperatura, distingem trei modalități terapeutice: crioterapia, care utilizează temperaturi de sub 0°C; hidroterapia propriu-zisă, care utilizează temperaturi ale apei între 5°-42°C; termoterapia, care utilizează temperaturi ale apei între 42°-80°C.

Hidrotermoterapia reprezintă terapia prin schimbul de căldură între corp sau segmente ale acestuia și apa. Băile calde cu temperatura de peste 38°C, hiperterme între 38°-40°C și intens hiperterme peste 40°C, au următoarele efecte:

♦vasodilatație periferică manifestată prin: hiperemie, tahicardie, scăderea tensiunii arteriale;

♦sedare generală;

♦ creșterea pragului durerii cu scăderea sensibilității periferice;

♦ eliberare de substanțe imunologic active.

Dintre principalele efecte exercitate de hidroterapia caldă asupra organismului distingem următoarele:

♦diminuarea excitabilității sistemului nervos central;

♦creșterea tonusului parasimpatic (deci sistemul vegetativ de refacere al organismului determină o hiperemie vasculară, vasodilatație periferică, atrăgând astfel sângele de la nivelul organelor interne la periferia corpului, facilitând dezobosirea mușchilor scheletici);

♦înlăturarea contracției musculare crște ușor metabolismul pe scara combustiei, calitatea lipidelor și glucidelor;

♦se produc unele modificări funcționale la nivelul tiroidei, glandelor sexuale, suprarenalelor, etc.

Dintre procedurile hidroterapice indicate în refacere recomandăm: dușuri calde (38°-42°C) cu direcție verticală (ascendentă-descendentă), orizontală sau circulară. O altă formă specială o reprezintă dușul masaj și dușul subacvatic. Dușurile calde exercită o acțiune calmantă asupra sistemului nervos și asupra musculaturii periferice. Pentru refacere durata unui duș este de 8-10 minute. Dușul masaj cu o durată de 8-15 minute combină efectele hidroterapiei calde cu acele mecanice ale masajului, exercitând bune efecte în refacerea locală și cea generală (sistem nervos).

b) Termoterapia reprezintă o metodă ce folosește în scop terapeutic factorul temperatură. Aceasta cuprinde proceduri hidroterapice cu temperatură de 40-80°C (vapori de apă, aer încălzit, nisipul, parafină, radiațiile infraroșii, undele scurte,microundele).

Fie că se apelează la căldura umedă (baia de aburi) , fie la cea uscată (sauna), aceste procedee se folosesc o dată pe săptămână în cadrul refacerii săptămânale având o durată de 10-15 minute.

Efectele termoterapiei:

♦vasodilatație periferică cu hiperemie (cu cât stratul adipos este mai redus, cu atât vasodilatația se instalează mai rapid);

♦efect decontracturant, miorelaxant;

♦modificarea unor constante fizice ale țesuturilor și umorilor;

♦creșterea secreției glandelor sudoripare;

♦vasoconstricție capsulo-ligamentară cu efect analgetic;

♦accelerarea schimburilor metabolice;

♦creșterea rezistenței la infecții.

Tipurile de termoterapie sunt: aplicații de parafină, aplicații de nămol terapeutic, împachetările Fango, psamoterapia, etc.

c) Masajul și automasajul se realizează printr-o serie de manevre manuale sau proceduri instrumentale (mecanice, electrice) aplicate pe suprafața corpului în scop igienic, de refacere locală și generală, prin acțiunea directă sau indirectă asupra receptorilor pielii. Masajul și automasajul, local sau general, parțial sau total, se execută fie pudrând mâinile cu talc, fie ungând zona masată cu anumite unguente (vaselină, lanolină, glicerină, diferite alte creme). Săptămânal se recomandă ședințe scurte de 8-10 minute după hidroterapie și o ședință generală de 20-30 de minute, după saună sau baie în cadă. Pentru refacere, cele mai indicate dintre procedeele masajului sunt: netezirea sau ˝efleurajul", fricțiunea și vibrațiile. Fără a nega valoarea masajului instrumental, masajul manual își păstrează totuși întreaga sa valoare, fiind folosit după saună.

Efectele masajului se induc pe cale mecanică și reflexă, asupra tuturor aparatelor și sistemelor.

Efectele masajului asupra sistemului circulator și acțiunea acestuia asupra :

♦circulației venoase – favorizează circulația de întoarcere, ușurând travaliul cardiac;

♦ circulației limfatice – favorizează resorbția edemelor;

♦circulației capilare – stimulează vasomotricitatea pielii antrenând o creștere a permeabilității pereților vasculari pentru leucocite și substanțe plasmatice;

♦circulației arteriale – crește fluxul sanguin ca o consecință a activării circulației de întoarcere.

Rezultatele asupra tensiunii arteriale sunt contradictorii: tensiunea arterială sistolică are tendința să scadă, atât după un masaj profund, cât și după unul centripet, lent,în timp ce un masaj viguros are efecte inverse.

La nivelul sistemului neuropsihic masajul induce efecte:

♦segmentare – se explică prin interrelațiile dintre diferite regiuni metamerice, realizate prin conexiuni nervoase.

Datorită acestora se evită la nivel subcutanat, creșteri ale tensiunii țesutului conjunctiv, responsabile de instalarea retracțiilor.

Interrelația metamerică permite perceperea mai mult sau mai puțin difuză a durerii, ceea ce susține teoria „masajului reflex".

♦generale – excitațiile tactile transmit către centri suprasegmentari și a sistemului nervos central influxuri nervoase care declanșează reacții diferite în funcție de tehnica și metodica utilizată.

Astfel, când manevrele se execută continuu (forme lungi) cu ritm lent și intensitate scăzută, stimularea senzorială induce efecte sedative, analgezice.

Efectele opuse, neurotone, stimulante, sunt consecința unor manevre scurte, energice, efectuate cu ritm viu și intensitate crescută.

♦psihologice – ameliorează potențialul nervos, determinând starea de relaxare, „de bine", efect dependent de apropierea psihologică dintre pacient și kinetoterapeut.

La nivelul sistemului muscular efectele sunt:

♦stimulente, care se induc prin manevre scurte, centripete cu intensitate progresiv crescândă, mușchilor hipotrofici, atrofici sau neantrenați;

♦relaxante induse prin manevre lungi, blânde, neânsoțite de presiuni; ele constând în scăderea excitabilității și a contracturilor musculare;

♦decongestive care se induc mușchilor solicitanți într-un efort fizic important, urmat de instalarea stării de oboseală.

La nivelul tegumentului acțiunile sunt extrem de complexe:

♦produce vasodilatație activă prin efect axonic antidromic, în concordanță cu intensitatea stimulilor, asigurând:

♦creșterea elasticității cutanate, prevenind astfel tendința fiziologică de hipermineralizare a fibrelor elastice, care se încarcă progresiv cu calciu;

♦creșterea calității structurilor colagene și elastice ale dermului care intervin în procesul de cicatrizare, proces de cinci ori mai scăzut la persoanele în vârstă, comparativ cu cele tinere;

♦crește penetrabilitatea cutanată pentru diverse medicamente;

♦activează secreția de sebum și sudoare, substanțe care formează filmul lipidic acid de suprafață cu rol antimicrobian și antiparazitar. Prin sudoare se elimină și produși metabolici azotați: uree, creatinina, acid uric, amoniac și neazotați (acid lactic). Prin masaj detoxificarea organismului de acest balans va fi completă și mult mai rapidă;

♦favorizează exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulând noi diferențieri bazale. Astfel, scurtează timpul necesar reînnoirii epidermale ameliorând proprietățile fizico-mecanice ale pielii;

♦favorizează lipoliza, urmată de scăderea grosimii stratului adipos (rol estetic).

La nivelul viscerelor componente ale:

♦-aparatului digestiv, efectele sunt relaxante, antispastice sau dimpotrivă stimulante ale peristaltismului în funcție de ritmul, intensitatea, lungimea și sensul manevrelor;

♦-aparatului excretor, masajul determină prin efecte circulatorii creșterea diurezei, deosebit de importantă după eforturi fizice intense, deoarece favorizează eliminarea produșilor toxici ai metabolismului.

d) Stretchingul metodă științifică de întindere a structurilor „moi” ale aparatului loocomotor în scopul creșterii elasticității și flexibilității acestora, provenită din Hatha-yoga și gimnastică.

Deși unii oameni consideră terapia prin stretching ca fiind un tratament nou, ea îsi are izvoarele în acele comportamente umane instinctive, precum întinderea membrelor, căscatul, frecarea ochilor, dimineața la trezire. Toate aceste acțiuni sunt, de fapt, niște exerciții de încălzire a mușchilor și a întregului corp, efectuate în mod incoștient.

În categoria exercițiilor de stretching nu sunt incluse toate tipurile de întindere, ci numai acele întinderi riguros controlate și caracterizate prin tempo lent de atingere, a punctului maxim de alungire și durata dată de menținere a acesteia.

Principiul de bază în stretching este punerea lento în tensiune a structurilor, fără bruscări, cu menținerea acesteia pe o durata dată, între 10 – 60 sec, și cu reluarea progresivă, fără bruscări, a poziției inițiale.

Efectele stretching-ului sunt :

● Încălzirea țesuturilor moi ale aparatului locomotor;

● Creșterea flexibilitătii sau a supleței structurilor angrenate în mișcare;

● Realizarea unui echilibru optim între musculatura agonistă – antagonistă;

● Accelerarea eliminării produșilor de catabolism local prin activarea circulației sanguine și limfatice;

● Facilitarea conștientizării propriului corp;

● Creșterea abilității de învățare sau executare a mișcărilor;

● Optimizarea relaxării fizice și psihice;

● Scăderea riscului de apariție a traumatismelor aparatului locomotor.

e)Oxigenarea. În timpul efortului fizic are loc un consum de oxigen, care nu poate fi procurat în timpul efortului din aerul atmosferic. În funcție de mediul în care se efectuează efortul, se contractează o anumită datorie de oxigen, pe care organismul o achită în perioada de refacere, de restabilire.

De aceea este necesară ca printr-o bună oxigenare a organismului după efort să grăbim compensarea acestei datorii. Nu se pune probleme unei oxigenări artificiale, ci de una naturală realizată fie în pauza dintre meciuri sau la sfârșitul antrenamentului, prin mișcări respiratorii în aer liber, fie prin plimbări ușoare și recreare în spații aerate (parcuri, grădini). Acest mijloc de refacere, se recomandă în toate anotimpurile anului, când sederea organismului în spații închise, neaerisite, este mai lungă, deoarece oxigenul alături de glucoză, constituie pentru creier, inimă, sânge și mușchii scheletici un element energetic de mare însemnătate.

Dat fiind efectele pozitive ale oxigenului (favorizează trecerea acidului lactic in glicogen și CO2 care se elimină prin respirație) oxigenoterapia, prin inhalare individuală în concentrații de 80-90% sau de peste 95% oxigen și 5% CO2(carbogen), apare justificabilă în eforturi epuizabile.Aceasta trebuie să se repete la un interval scurt de timp accelerând plata datoriei de oxigen contractată în timpul efortului maximal. Din date practice se evidențiază recomandarea de a se administra în situațiile citate circa 150 l (chiar până la 180 l) într-o perioadă de 10-15 minute prin masca individuală, într-un ritm reglat prin debimetru de 10-15 l/minut.Aerul va trebui umectat (prin barbotare),iar sportivul , stând relexat pe o canapea sau fotoliu ,va respira calm ,linistit, amplu, pastrând o poziție cât mai confortabilă. Se poate urmări evoluția frecvenței cardiace pe timpul inhalării oxigenului,pentru aprecierea stabilirii cardiorespiratorii. Deși nu are efecte stimulatoare,oxigenul exercită totuși efecte de restabilire cardiorespiratorie, metabolică, neuropsihică (într-o atmosferă supraoxigenată, 60-90%, se produce o relaxare neuromusculară). Și acest mijloc de refacere trebuie să poarte amprenta indicației și supravegherii medicale, putând exista chiar risc de accidente în timpul administrării, dacă nu se respectă anumite reguli.

f )Aeroionozarea negativă a aerului. Se știe că în aerul atmosferic se găsesc particule încărcate electric pozitiv (aeroioni pozitivi) și altele încărcate cu electricitate negativă (aeroioni negativi). S-a observat că aerul de munte mai curat, mai clar, este mult mai bogat în aeroioni negativi, comparativ cu cel din așezările urbane. Pornind de la aceste observații bioclimatologice, specialiștii au început să studieze efectele fiziologice ale aeroionilor asupra organismului uman.

Efectele asupra organismului, exercitate de aeroionii negativi:

♦restabilirea mai rapidă a parametrilor circulatori și respiratori perturbați în urma unui efort;

♦liniștirea sistemului neuro-psihic;

♦relaxare psihică și neuro-musculară;

♦ creșterea randamentului psiho-fizic;

♦creșterea numărului de globule roșii și a Hg;

♦dezobosirea organismului și creșterea rezistenței la stress;

♦acțiunea de stimuluare a randamentului energetic și psihoafectiv;

♦starea de confort biologic.

În antiteză cu aceste proprietăți, aeroionii încărcați electric pozitiv exercită efecte contrarii, de obosire a organismului, de creștere a hiperexcitabilității.

În acest sens s-au comparat modificările valorilor indicilor funcționali ai organismului determinate de altitudinea de 800-1000 m (aeroioni negativi) cu cele obținute în medii poluate chimic, fonic etc. (aeroioni pozitivi).

În urma acestor studii s-a trecut la construirea unor aparate mici (casnice) sau mari (industriale), care produc aeroioni negativi și-i răspândesc într-un anumit spațiu. Aceste aparate se numesc generatoare de aeroioni negativi și utilizează pentru funcționarea lor curentul electric.

h) Yoga reprezintă un sistem de întreținere și activare a organismului care permite ca într-o serie de acte motrice și mentale să se poată controla unele mișcări ale corpului, unele funcțiuni (circulație, respirație), realizându-se astfel un echilibru între psihic și fizic. În practica noastră se aplică Hatha-yoga (reprezentând echilibrul între activitate și repaus sau stăpânirea corpului și a vitalității).

Cei ce-și însușesc această practică, extrem de utilă în refacere, trebuie să învețe câteva reguli importante:

♦atitudini corporale prin perfecționarea fizică și psihică;

♦stăpânirea sistemului nervos și a celorlalte sisteme prin respirație;

♦relaxarea conștientă a fiecărui mușchi;

♦fixarea ritmică a gândirii, prin atenție dirijată pe diferite puncte alese;

♦întrebuințarea gândirii pozitive, creatoare pentru a controla senzațiile;

♦dezvoltarea intuiției prin concentrație.

Aceste reguli conduc la o igienă psiho-fizică, la un echilibru psiho-somatic. Exercițiile au o durată de 10-20 minute, se execută zilnic, individual, într-un spațiu închis și îmbină efortul fizic cu cel mental, ducând la o relaxare extrem de importantă pentru refacere.

i)Acupresura este altă metodă înrudită cu acupunctura, masajul prin presiune sau ˝acupunctura fără ace". Reprezintă tot o reflexoterapie care pornește de la principiile demonstrative în fiziologie privind rolul sistemului nervos central (al scoarței cerebrale), precum și legăturile funcționale care există între aceste zone reflexogene de pe suprafața corpului și anumiți centri importanți de comandă din sistemul nervos central. Metoda utilizează niște presiuni de intensitate variabilă în funcție de efectul urmărit (ușoare, medii, intense), mișcări circulare de câteva secunde, exercitate la nivelul unor asemenea zone ale pielii, obținăndu-se efecte din cele mai deosebite.Practice acestei terapii, ca și a acupuncturii (acupresura pare mult mai avantajoasă pentru ceea ce urmărim noi în refacere), nu poate fi efectuata decât de cadre foarte bine familiarizate cu aceste metode care le-au însușit de la diverși specialiști autorizati și care au o practică îndelungată confirmată de rezultate bune obținute. Aplicarea empirică, neștiințifică a ambelor metode poate avea efecte dăunătoare.

j)Sauna reprezintă expunerea corpului la acțiunea căldurii uscate în incinte special amenajate. Pentru sportivi este indicată atât sauna cât și expunerea la căIdura umedă (baia de aburi).

Efectele pe care le are sauna asupra organismului sunt diferite în funcție de faza:

-în faza de încălzire:

• creșterea temperaturii(cutanate și centrale

• vasodilatație periferică în special la nivel cutanat

•creșterea activității glandelor sudoripare ceea ce duce la facilitarea eliminării unor cantități crescute de transpirație și a unor cantități importante de,,deșeuri" metabolice. Eliminarea produșilor de metabolism explică creșterea vitezei de refacere a sportivului și apariția senzației generale de bine care urmează saunei.

•stimulare simpatică, cu efecte asupra principalelor funcții vegetative:

-crește frecvența cardiacă (cu aproximativ 50%);

-volumul sistolic și debitul cardiac se dublează;

-frecvența respiratorie, volumul curent și debitul respirator.

•stimularea metabolismului general;

•creșterea capacității de apărare antivirală și antimicrobiană, în special la nivelul căilor respiratorii superioare.

-în faza de răcire:

•scăderea temperaturii cutanate și a celei centrale;

• vasoconstricție puternică;

•scăderea frecvenței respiratorii;

• scăderea frecvenței cardiace;

•creșterea tonusului vegetativ parasimpatic și orientarea metabolismului general către componenta sa trofotropă, favorizând astfel procesele de refacere, și regenerare ale organismului.

Este recomandat ca sauna să se termine prin expunere, la rece, preferabil duș sau bazin. Aplicațiile de apă rece să se facă întâi pe membrele inferioare, până la relativa adaptare a sportivului cu noua temperatură.

Pentru sportivii de performanță este recomandată o ședință de sauna pe săptămână, în cadrul antrenamentului complex de refacere. Trebuie să se țină cont de planul de antrenament sau competiții ale sportivului, astfel ca sauna să nu fie programată înaintea unei zile cu solicitări fizice mari deoarece ea scade temporar capacitatea de performanță fizică a organismului, în special pe cea în regim de anduranță.

II Mijloace psihice

Dintre mijloacele psihice folosite pentru refacere vom aborda: sugestia, autosugestia și relaxarea autogenă (antrenamentul psihosomatic).

a) Sugestia utilizează excitantul verbal și are o pondere nebănuită în refacere.

În primul rând ne referim la atitudinea profesorului și colegilor sau adversarilor. Modul cum te poate încuraja la succese, condiționează o bună refacere neuro-psihică. Modul de reacție violent, inadecvat ca gesturi și vocabular în caz de nereușită, contribuie la o stare de excitabilitate ridicată a sistemului nervos, întârziind refacerea după competiții. Climatul competițiilor și a locului unde se fac antrenamentele, atmosfera și ambianța stabilită în colectiv, relațiile dintre jucători etc. sunt tot atâtea elemente care pot influența refacerea. De aceea, cuvântul vorbit, adresat de antrenori, de coechipieri precum și de adversari, constituie un important element, de o valoare nebănuită, pentru accelerarea refacerii neuro-psihice.

b)Autosugestia poate juca un mare rol în refacerea organismului. Metoda se bazează pe marea voință de care trebuie să dea dovadă elevul în învingerea unor bariere psihologice, bariere limite ale randamentului.

Participarea conștientă și interesantă la meciul de badminton, învingerea afectivă a unor senzații neplăcute, de discomfort, ce pot apărea în timpul efortului sau chiar post-efort. Participarea conștientă la înlăturarea, chiar afectivă, a oboselii induse de efort reprezintă posibilități concrete care stau la îndemâna noastră , spre a le utiliza într-o direcție favorabilă refacerii, sau din contră potrivnică refacerii (de exemplu, autoconvingerea permanentă că meciul va fi greu, cu o imposibilă victorie). Iată de ce prin autoeducație individuală și educație de grup, autosugestia poate și trebuie să constituie mijlocul cel mai accesibil și cel mai simplu și puțin pretențios, pe care să-l luăm în considerare în aplicarea unor mijloace de refacere.

c)Antrenamentul psihosomatic (metoda Schultz –după numele medicului german care a elaborat-o ) reprezintă metoda care pornește de la legătura indisolubilă dintre soma (fizic) și psihic, reușind ca, printr-o serie de autocomenzi, care au la bază reflexe condiționate să producă o relaxare psihosomatică. Aceasta fiind extrem de necesară în procesele de refacere, ea însăși fiind un factor activ care accelerează restabilirea altor sisteme, funcții și organe perturbate în urma efortului. Acest antrenament se poate practica individual sau în grup, el însă reclamând însușirea sistemului și repetarea lui îndelungată cu un cadru de specialitate (psiholog, etc.).

Exercitiile se desfășoară într-un spațiu, de preferință mai întunecat; subiectul stă relaxat într-un fotoliu, pe o saltea sau pe o canapea, cu o îmbrăcăminte comodă. În cameră fiind liniște, el stă cu ochii închiși, având o poziție cât mai relaxată posibil, repetă mental diferite formule de 8-10-15 ori fiecare (de exemplu, simt bratele grele ca plumbul; mușchii picioarelor sunt foarte calzi; mă simt foarte relaxat; etc).

Astfel, se poate realiza, întocmai ca și la cei care practică concret și sistematic yoga (Hatha-yoga) o relaxare perfecta psihosomatică.

În activitatea sportivă metoda este bine codificată în arsenalul terapeutic al refacerii și își aduce o contribuție extrem de apreciată.

III Mijloacele dietetice

Alimentația sportivilor trebuie să îndeplinească următoarele atribute:

♦să acopere cheltuielile energetice minime (metabolismul bazal) necesare menținerii vieții;

♦să acopere necesarul energetic pentru activitățile suplimentare menținerii metabolismului bazal (anumite activități fizice sau intelectuale, profesionale, școlare, etc);

♦să acopere necesarul energetic impus de consumul din antrenamente și competiții;

♦să acopere cheltuielile energetice induse de procesele de refacere după efort;

♦să acopere alte cheltuieli energetice neprevăzute (condiții de mediu, boală, stress);

♦să protejeze sportivul împotriva unor îmbolnăviri.

Astfel rația alimentară a sportivilor se diferențiază în: rație de susținere (din antrenamente), rație de concurs și rație de refacere. Referindu-mă la rația de refacere aceasta reprezintă alimentația oferită organismului în orele imediat după efort.

Rația de refacere trebuie să înceapă cu reechilibrare hidroelectrolitică, adică cu refacerea cantităților de lichide și minerale necesare unei bune funcționări a corpului. Astfel, se recomandă imediat după efort administrarea a 300-500 ml de lichide alcaline (lapte, iaurt, sucuri naturale de fructe, ceai etc.), care reprezintă atât lichidele necesare, cât și o parte din sărurile minerale pierdute în urma efortului. Se recomandă astfel în prima parte o alimentație hiperhidrică alcalenizată.

Urmează un interval de pauză de 45-60 de minute până la servirea mesei. Alimentația de refacere din timpul mesei va fi hiperglucidică, hiperzaharată, cea mai mare parte a caloriilor fiind furnizate de hidrații de carbon și nu de proteine sau de lipide. Rația de proteine va fi ușor hipoproteică deoarece pentru metabolizarea acestora va fi nevoie de multă energie, energie pe care organismul nu este recomandabil să o piardă. În ceea ce privește lipidele, rația acestora fiind la fel, normolipidică.

În scopul accelerării refacerii depozitelor musculare de glicogen se recomandă consumarea unei cantități de circa 10-15 g de glucide/kg corp, provenite în special din pâine, paste făinoase și legume. Aceste alimente prezintă avantajul unui conținut crescut de glucide complexe care asigură un aport lent, dar constant de glucoză.

Refacerea metabolică, prin alimentație hipercalorică, hiperglucidică, normolipidică ușor hipoproteică și hiperhidrică alcalinizată, realizează astfel refacerea spontană, naturală a organismului.

Medicația de refacere (trofotropă)

Medicația trofotropă cuprinde o serie de compuși naturali sau de sinteză care ajunși în organism, intervin la reîncărcarea rezervelor energetice consumate (uneori epuizate) de efort sau a unor agenți ergotropi eliminate prin lichidul sudoral, uneori excesiv.

Vitamine, care joacă rolul de coenzimă cu efecte antioxidante, dintre care se evidențiază vitamina C, E, Se, substanțe care anihilează radicali liberi.

Minerale (complexe de oligoelemente) se știe că acestea intervin în energia celulară: P în contracția musculară, Ca și Mg în excitabilitatea neuromusculară, Fe intră în compoziția hemoglobinei, etc; toate acestea fiind necesare în refacere.

Compuși glucidici – pentru refacerea rezervelor de glicogen (în special hidrosolubili: ardei verde, pătrunjel și Eleutal care conține glucoză, Inozitol și vitamina C).

Aminoacizi și concentrate proteice, acidul aspartic (sărurile de K, Mg, arginina) intervin în scăderea amoniemiei crescute, rezultată în efortul de anduranță; licocolul (licina) intervine în refacerea neuropsihică și neuromusculară (intervine în detoxifierea și eliminarea unor metaboliți nocivi). Concentratele proteice își justifică de asemenea prezența în refacerea substratului proteic afectat de efort;

2.3.Considerații despre Shiatsu

Shiatsu este forma de masaj fondat în Japonia prin combinarea de tehnici de masaj oriental cu noțiuni moderne de anatomie și fiziologie din medicina vestică. Este un fel de acupunctură fără ace.

El s-a răspândit ulterior cu rapiditate în Statele Unite și Europa, datorită succesului său în ameliorarea unor afecțiuni. Shiatsu are un efect benefic asupra stării fizice ale organismului și presupune exercitarea de presiuni asupra punctelor și zonelor energetice în scopul de a restabili energia organismului și de a menține astfel starea de sănătate. Secundar, sunt folosite tehnici de stretching, tehnici de eliberări neurocraniene și tehnici din masajul clasic suedez.

Ca și multe alte terapii Orientale, Shiatsu oferă beneficii emoționale, spirituale și mentale. Un avantaj deloc de neglijat al masajului shiatsu este starea de relaxare fizică și psihică pe care o induce. Când se instalează stresul, fie el psihic sau fizic manifestările lui sunt interne, dar și externe la nivelul pielii și țesutului muscular. Drept rezultat, puncte specifice sau regiuni întregi devin dureroase, tensionate, sensibile sau dureroase.

Bazată pe principiile filozofiei energetice orientale, tehnica shiatsu utilizează informațiile legate de modul de distribuire a energiei vitale- Qi, la nivelul organismului. Originea acestei energii este la nivelul regiunii abdominale inferioare, numită hare, aflată la aproximativ 3 degete sub ombilic. Aceasta explică folosirea exercițiilor de respirație abdominale și a tehnicilor de concentrare folosite înainte de începerea ședinței propriu-zise de shiatsu.

Deplasarea energiei vitale la nivelul organismului se face de-a lungul unor canale invizibile denumite meridiane. Ele sunt în număr de 12, plasate simetric pe cele două hemicorpuri, la care se adaugă două meridiane situate median, anterior și posterior, denumite vase excepționale. Principalele puncte shiatsu sunt dispuse pe traseele acestor meridiane, acțiunea asupra lor contribuind la menținerea balanței energiei vitale.

Acupunctura și shiatsu controlează starea internă a organismului prin manipularea țesuturilor externe. Rezultatele terapeutice ale acestor două metode extraordinare sunt cunoscute și apreciate încă din antichitate, iar medicina modernă le acordă acum credibilitatea bine-meritată. Astfel, terapia Shiatsu are scopul de a preveni și a trata boli, fiind un sistem de ameliorare a sănătății prin îndepărtarea elementelor ce provoacă oboseala și de stimulare a forțelor de refacere ale corpului, cu ajutorul presării cu degetele, toată palma, pumnul, cotul, genuchiul sau talonul a unor anumite puncte de pe suprafața corpului.

Cum funcționează shiatsu?

Metoda Shiatsu funcționează în mai multe moduri: eliberează toxinele din corp, îndepărtează tensiunile musculare și articulare, are un efect relaxant asupra sistemului nervos, stimulează vindecarea organismului, îmbunătățeste circulația sângelui și a limfei. Pot exista două abordări ale acestei probleme: una din perspectiva medicinii moderne și alta din perspectiva medicinei tradiționale chineze.

Explicația medicinei moderne

Endorfinele: Acupunctura și shiatsu stimulează organismul să producă propriile substanțe cu rol antialgic, numite "endorfine". Acestea sunt secretate în creier și oferă senzația "de bine" sau de plăcere. Teoria "gate control" (controlul "porții"): durerea este transmisă de la periferie la creier prin măduva spinării. Există un mecanism ("poartă") la acest nivel care oprește mesajele de durere să ajungă la creier. Introducerea de ace fine de acupunctură sau menținerea unei presiuni (la shiatsu) pot închide această poartă, astfel diminuând senzația dureroasă. Endorfinele pot de asemenea bloca traiectul nervos al durerii acționând asupra acestei „porti".Sistemul nervos autonom este responsabil de coordonarea funcțiilor involuntare ale organismului (respirație, defecație, termoreglare). El are 2 componente: simpatic, care este activat atunci când există un agent stresor extern și parasimpatic, reglatorul vieții interne a organsimului în condiții normale. Acupunctura și shiatsu stimulează sistemul nervos autonom "liniștind" organsimul atunci când există o stare de tensiune.

Teoria punctelor "trigger" (trăgaci): medicii occidentali au descoperit în cadrul unor studii clinice puncte specifice de tensiune în corp, care atunci când sunt manipulate au un efect deosebit de ameliorare a durerii musculo-scheletale. Locația acestor puncte se corelează în mod remarcabil cu punctele de acupunctură din medicina tradițională chineză. În Shiatsu presiunea este aplicată pentru a stimula punctele de presiune care se găsesc în locuri bine stabilite de-a lungul meridianelor, pe când în acupunctură se folosesc pentru aceleași motive acele.

Explicația medicinei orientale

În Japonia, medicina orientală este numită medicina energiei vitale.
Explicația eficienței sale se bazează pe un model energetic (în timp ce în medicina vestică se pune accent pe un model biochimic). Medicii asiatici din antichitate au stabilit că această energie vitală (Qi, în chineză) circulă în organism de-a lungul unor meridiane și leagă între ele organele și diversele părți ale corpului. Qi menține și hrănește corpul nostru fizic, ca și mintea. Qi produce circulația sângelui, încălzește corpul și luptă împotriva bolilor. Când o persoană este sănătoasă, Qi circulă normal prin canale, însă atunci când dintr-un motiv sau altul Qi este blocat, slab sau în exces, apar simptomele unei boli.

În cadrul prevenirii îmbolnăvirilor, obiectivul terapeutului este de a corecta curgerea Qi-ului inserând ace sau aplicând presiune pe puncte specifice de-a lungul meridianelor. Deteriorarea stării Qi-ului precede modificările la nivel fizic, astfel că acupunctura și shiatsu acționează preventiv, corectând fluxul energetic înainte ca o afecțiune gravă să se instaleze. Dacă boala este deja în evoluție, ea poate fi ameliorată prin ajustarea curgerii Qi-ului.

2.3.1. Indicații metodice în practicarea masajului tip shiatsu:

● Condiții optime de microclimat, cu eliminarea oricăror excitanți externi;

● Poziția pacientului este de decubit (dorsal, ventral, lateral) pe o saltea subțire;

●Înainte de începerea ședinței propriu-zise de shiatsu- prin exerciții de respirație de tip abdominal și antrenament mintal (concentrarea atenției asupra propriului corp);

● Kinetoterapeutul se pregătește pentru realizarea masajului – încălzirea articulațiilor pumnilor, mâinilor și degetelor, și adoptarea unei poziții cât mai comode (pe genunchi, cu șezuta pe călcâie etc);

●Presiunea se face perpendicular pe suprafața corpului,cu pulpa degetului, folosind propria greutate prin schimbarea poziției corpului. Întotdeauna se lucrează cu ambele mâini.

•Atât kinetoterapeutul cât și sportivul realizează presiunea pe expir, fără modificarea caracteristicilor presiunii pe parcursul expirului.

Manevrele acestei tehnici includ atât poziția sportivului cât și cea a efectorului, acesta trebuie să fie cât mai relaxată, terapeutul își va folosi greutatea corpului cât mai controlat și fără efort; trebuie să se creeze o bună sincronizare între pacient și terapeut în ceea ce privește controlul și reglarea respirației. Se folosește pentru presiune greutatea propriului corp pentru ca efectul depus să fie cât mai mic.

Poziția corectă pentru Shiatsu e pe genuchi șezând pe gambe și taloane, cu genuchii depărtați pentru a asigura o bază de susținere stabilă, membrele superioare extinse, pentru a transmite presiunea care se va realiza prin extensia șoldurilor.

Procedeele shiatsu sunt relaxante datoritdă presiunii aplicate blând. Intensitatea presiunii este ajustată în funcție de persoană, astfel încât comfortul să fie maxim. Zonele tensionate pot fi ușor dureroase în timpul tratamentului, însă după aplicarea presiunii durerea este mult ameliorată sau chiar eliminată.

2.3.2. Tehnicile SHIATSU

Folosirea mâinilor și a degetelor:

1) Policele – se presează buricul policelui pe piele, iar celelalte, patru degete sunt plasate pe corp ca sprijin. Se folosește în tratamentul regiunii cervicale anterioare, stângi și drepte, al spatelui, al punctelor Namikeshi, al membrelor superioare, al palmelor, al membrelor inferioare și al plantelor.

2) Ambele police – vârfurile părților exterioare ale ambelor police sunt lipite, iar cu buricele se presează pielea. Celelalte patru degete ale fiecărei măini servesc drept sprijin ușor. Presiune se aplică concomitent cu ambele police. Se utilizează în tratarea spatelui, a membrelor inferioare și a tălpilor.

3) Policele suprapuse – policele drept în general este aplicat pe corpul pacientului, iar cel stâng deasupra, apăsându-i unghia. Celelalte patru degete ale fiecărei măini sunt folosite ca sprijin ușor. Presiunea se exercită cu ambele police deodată. Se folosește atunci când e nevoie de o forță mai mare, pentru tratamentul spatelui, al membrelor inferioare și al plantelor.

4) Arătătorul, mijlociul și inelarul ( Presiune cu trei degete) –policele servește drept sprijin, iar buricele arătătorului, al degetelor mijlociu și inelar exercită presiunea. Se folosește în tratamentul calotei craniene, al feței, al regiunii cervicale anterioare și posterioare, al regiunii suprascapulare, al toracelui și al abdomeniului.

5) Palma – presiunea se exercitdă cu toată partea volară a mâinii, de la degete până în podul palmei. Se folosește în tratamentul zonei cefalice, al ochilor, al articulațiilor umărului, al spatelui și al genuchilor.

6) Palme suprapuse – cu ambele mâini pe aceiași direcție și cu palmele suprapuse. Când o persoană utilizează presiunea Shiatsu, în caz de automasaj mâinile trebuie să fie întoarse în direcții opuse. Presiunea se aplică de fapt cu o singură palmă și se utilizează în tratamentul capului și al abdomenului.

7) Degete împreunate – degetele celor două mâini sunt intercalate și regiunile lor carpiene presează pielea. Presiunea se exercită simultan de ambele mâini. Se folosește în tratamentul capului, al spatelui și al regiunii rinichilor.

8) Policele opus celorlalte degete – buricul policelui se ține cu fața spre buricele celorlalte degete. Partea tratată a corpului pacientului este apucată între police și celelalte degete. Pentru tratamentul membrelor superioare, membrelor inferioare și tendonului lui Achile.

9) Policele opus arătătorului – asemănător cu precedentul tratament, cu excepția faptului că partea tratată a corpului pacientului e apucată între degetul mare și cel al arătătorului. În tratamentul degetelor de la mână și de la picior, și al tendonului lui Achile.

10) Presiunea executată cu zona tenară (regiunea palmară externă) – utilizat în tratamentul feții și al regiunii inghinale.

11)Degetul mijlociu suprapus peste arătător – pentru stabilitate, vârful degetului mijlociu este presat peste unghia arătătorului. Celelalte degete se mențin lipite ușor. Presiunea se exercită cu vârful arătătorului. În tratamentul părților laterale ale nasului și feței, regiunea occipitală, ceafă.

12)Degetele mijlocii suprapuse – toate degetele, cu excepția celor mijlocii ale ambelor mâini, sunt ușor strânse. Vârful unui deget mijlociu este plasat pe unghia celuilalt. Presiunea e exercitată cu buricele ambelor degete. Se folosește în tratamentul bulbului rahidian, în regiunea cervicală posterioară.

13)Presiunea cu coatele – se folosește cotul pentru efectuarea presiunii, genuchii terapeutului sunt menținuți depărtați, centru de greutate este jos situat, iar antebrațele formează un unghi de 90° cu brațele. Se utilizează la nivelul spatelui.

14)Presiunea cu genuchii – această manevră trebuie simțită puternic dar nu dureros. Terapeutul va fi în poziția ghemuit, pe vârfuri și va exercita presiunea ușor și treptat. Se folosește pentru membrul inferior.

Feluri de aplicare a presiunii:

1)Presiune obișnuită. Prin această metodă cel mai frecvent utilizată, se exercită o presiune fermă perpendicular pe suprafața corpului. Fiecare aplicare durează între 3-5 secunde.

Forța scade ușor înainte de a se trece la aplicarea presiunii următoare. Înainte de aplicarea presiunii se recomandă inspirul, când degetele sunt relaxate, apoi expirul în timpul aplicării presiunii.

2)Presiune gradată. Presiunea se aplică în trei trepte: ușoară, medie și fermă, cu o oprire între treapta a doua și a treia. La început, se trece de la o presiune ușoară la cea medie, menținând presiunea un anumit timp. Apoi, fără a îndepărta vârfurile degetelor de la suprafața pielii, se încetează presiunea, după care se trece la presiunea puternic. Fiecare aplicare trebuie să dureze între 3-7 secunde. În anumite cazuri se gradează și durata aplicărilor între: 3,5-7 secunde.

3)Presiune susținută. Se aplică în general cu o singură mână iar dacă necesită o forță crescută se aplică cu ambele mâini suprapuse; acest gen de presiune e menținut între 5-10 secunde.

4)Presiune concentrată. Presiunea este exercitată în general cu policele suprapuse deasupra unui punct Shiatsu, între 5-7 secunde mărind treptat intensitatea, până când se atinge un anumit prag. Apoi, cu degetul pe piele presiunea este treptat micșorată și apoi exercitată din nou. Se repetă de mai multe ori.

5)Presiune aspirată. Prin această tehnică specială, degetele ori palma, aplicate de piele sunt folosite ca să tragă aspirând parcă țesuturile conjunctive dintre piele și mușchi.

6)Presiune fluentă (curgătoare). Folosind fie palma, fie degetele, acest gen de presiune se face ritmic, curgător, înainte și înapoi, ori la dreapta și la stânga de la punct la punct. Presiunea sacadată a fiecărui punct durează 1-2 secunde.

7)Vibrația. Se aplică vibrații de mică frecvență și foarte mică intensitate pe corpul pacientului prin aplicarea ușoară a degetelor sau a palmei, pe piele și deplasarea lor lentă înainte și înapoi. Caracteristica acestei tehnici o constituie o senzație plăcută de relaxare.

8)Presiuni cu palma pentru stimulare. Prin această tehnică menținându-se o presiune constantă, palma lipită de piele, mângâie rapid corpul de sus în jos. Se aplică mai ales pe abdomen sau coloana vertebrală pentru stimularea nervilor spatelui.Tehnica poate fi efectuată cu o singură palmă, cu palmele suprapuse, sau cu o palmă pusă deasupra și în unghi drept față de cealaltă.

Control de intensitate

Pentru a regla presiunea shiatsu este esențial să cunoaștem bine starea mușchiului supus tratamentului. Aplicarea presiunii în funcție de rigiditatea mușchiului va mări eficiența tratamentului, evidențiindu-se o diferență constantă în felul în care mușchii pot deveni mai elastici.

O presare bruscă și puternică asupra unor mușchi foarte rigizi poate duce doar la efecte contrarii. Dacă o presiune delicată e combinată cu una puternică tratamentul va fi eficace.

Treptele intensității presiunii

1.Atingere. Simpla atingere a corpului cu mâna. Atingerea, care trebuie să dureze 3 secunde pentru fiecare punct, poate fi utilizată într-un diagnostic tactil pentru a determina dacă o parte a corpului este febrilă sau rece.

2. Presiune delicată. Pacientul trebuie să aibă senzația unei atingeri delicate a pielii. Aplicarea durează 3 secunde pentru fiecare punct. Aplicate țesuturilor conjunctive, între piele și mușchi, această presiune este folosită pentru a determină asprimea, umiditatea, rigiditatea și pentru a determina tonusul pielii.

3 .Presiune ușoară. Ceva mai apăsată decât precedenta, acest fel de presiune durează între 3-5 secunde pentru fiecare punct. Pătrunde foarte ușor prin piele, până la suprafața mușchiului. În felul acesta ajută la mărirea elasticității mușchiului.

4 .Presiune medie. Ceva mai apăsată decât precedenta, acest fel de presiune, aplicată între 3-6 secunde pentru fiecare punct, detectează rigiditatea mușchiului.

5. Presiunea puternică. Cea mai puternică în Shiatsu, această presiune atinge în adâncirne părțile rigide ale mușchiului. Poate fi durerea agreabilă, dar nu trebuie să fie atât de tare încât să nu fie suportată ușor. Durează între 3-7 secunde pentru fiecare punct.

2.3.3. Shiatsu in badminton

Metoda Shiatsu are ca scop îndepărtarea factorilor care induc oboseala și stimularea mecanismelor naturale de refacere a corpului prin aplicarea presiunii cu degetele și mâinile asupra anumitor puncte de pe suprafața corpului. Această metodă restabilește echilibrul energetic la nivel subtil, contribuind astfel la creșterea vitalității organismului, combaterea oboselii, creșterea capacității de apărare a organismului, creșterea flexibilității musculare, prevenirea și combaterea contracturilor musculare.

Shiatsu are un efect analgezic, relaxant, tonifiant, de echilibrare având astfel un rol deosebit în refacerea sportivilor badmintoniști. Poate ameliora cu succes afecțiuni ca tendinitele, întinderi musculare, migrene, dureri de gât și umeri,sciatică , dureri de spate,dureri artitice,tensiuni musculare ,nevralgii,insomnie, nervozitate, probleme menstruale, probleme circulatorii, probleme legate de stress, constipație, anxietate, oboseală cronică, stress. După cum vedeți sunt probleme frecvente și aparent "banale", dar pentru care medicina clasică este uneori ineficientă. Shiatsu nu promite vindecarea, ci ameliorarea și are limitările lui (de exemplu, dacă ai apendicită nu te vei vindeca mergând la o ședință de shiatsu).

."Prin tehnica Shiatsu s-a observat o reducere considerabila a durerilor asociate multor afecțiuni cronice și o accelerare a procesului de recuperare a organismului în stările post traumatice sau după intervențiile chirurgicale. De asemenea, prin shiatsu se îmbunătățește circulația sanguină și se accelerează drenajul limfatic, concomitent cu reducerea tensiunilor musculare. După tratamentele shiatsu, clienții declară că se simt relaxați, energizați și revitalizați" afirmă Prof Luth.

CAPITOLUL III :

Contribuții personale privind refacerea postefort a sportivilor din badminton

3.1. Ipoteza, scopul și sarcinile lucrării:

Ipoteză: În elaborarea prezentei lucrări am pornit de la ipoteza conform căreia: utilizarea tehnicii shiatsu înregistrează o creșterea a calității și o diminuare a timpului necesar refacerii, cu îmbunătățirea performanței sportive și scăderea efectelor negative ale microtraumatismelor specifice aparatului locomotor.

Scopul acestei lucrări vizează verificarea și identificarea ipotezei celor mai eficiente mijloace de creștere a performanței sportive ,stimularea componentei trofotrope a antrenamentului.

Sarcinile lucrării sunt subordonate ipotezei și constau în :

♦documentare bibliografică

♦constituirea loturilor de cercetat – de control și experimental

♦selecționarea mijloacelor de cercetare

♦identificarea mijloacelor kinetice selecționate și individualizarea lor

♦înregistrarea și prelucrarea datelor,

♦ analizarea și interpretarea rezultatelor

♦ elaborarea de concluzii și propuneri

3.2. Organizarea cercetării:

Cercetarea a fost realizată pe un număr de 20 de subiecți – jucători de badminton la Palatului Copiilor, împărțiți în 2 loturi, pe perioada mai 2007 – mai 2008.

Antrenamentele echipei reprezentative, precum și experimentul au fost efectuate în condiții optime desfășurării activității sportive, în sala de jocuri a Școlii Nr. 11 din Roman.

Studiul clinic efectuat pe lotul I a urmărit numărul și tipul accidentelor survenite în perioada mai sus menționată, comparativ cu lotul II (a cărei pregătire nu a conținut programul de refacere cu accent pe shiatsu).

3.3. Grupul de subiecți:

Eșantionul de subiecți a fost format din 20 de jucători de badminton. Sportivii celor două loturi alcătuite (I + II), au vârste cuprinse între 15 și 16 ani, sunt sportivi de performanță, participând la competiții municipale, naționale și internaționale. Aceștia au o vechime în badminton cuprinsă între: 4-9 ani.

Menționez că acest grup experimental nu este unul foarte omogen din cauza diferențelor somatice dintre subiecți.

Grupul de subiecți se prezintă astfel:

Lotul 1

Lotul 2

Metode de cercetare și evaluare

În timpul desfășurării experimentului, am utilizat următoarele metode de cercetare :

 studiul literaturii de specialitate . Acesta a constat în studiul bibliografic care mi –a asigurat baza teoretică necesară ;

 observația pedagogică aplicată în timpul antrenamentului ; Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare și de aceea la începutul oricărei științe se află observația.

 metoda convorbirii. Convorbirea ,cu subiectul, solicită din partea acestuia răspunsuri care conțin opinii și atitudini personale, punând în acțiune capacitățile intelectuale, nivelul cunoștințelor, calitatea informațiilor, socializarea și adaptarea subiectului.

 metoda experimentului . A constituit principala metodă utilizată în realizarea cercetării și a avut drept scop confirmarea și infirmarea ipotezei.

 metoda statistică-matematică de prelucrare a datelor, media aritmetică, abaterea standard, coeficientul de variabilitate, coeficientul de corelație, testul de semnificație.

Experimentul a beneficiat de utilizarea mai multor metode, printre care:

1. Jurnalul de autocontrol care cuprinde:s omnul calitativ și cantitativ;apetitul;dispoziția de antrenament;greutatea corporală dimineața la sculare sau înainte și după antrenament ;senzația de oboseală după efortul imediat și a doua zi dimineața;comportamentul propriu-zis)stabil,apatic,hiperreactiv)

Somnul restabilește echilibrul energetic al organismului, el având un rol deosebit de important în refacere.

Interpretare:

Iar apetitul și dispoziția de antrenament sunt evident crescute, în cazul în care refacerea post-efort și-a îndeplinit misiunea.

Apetitul reflectă o stare bună de sănătate și procese metabolice corespunzătoare,un răspuns funcțional adecvat al organismului la solicitările din antrenamente atâta timp cât greutatea corporală se menține la nivelul greutății optime.Alterarea apetitului prin scădere sau creștere,indică apriția unei stări de oboseală cronică sau existența unei boli.

Interpretare:

Dispoziția de antrenament se referă la plăcerea sportivului de a se antrena în scopul obținerii performanței,care la rândul ei ,este dependentă de relația dintre posibilitățile funcționale și solicitările la care este supus organismul.Atâta timp cât există echilibru între solicitare ți capacitate funcțională a organismului, dispoziția de antrenament este păstrată.

Interpretare:

2. indicele de refacere I. Dorgo (pe baza valorilor pulsului) se calculează după formula: (P1+P2+P3+P4)-300

10

P1=FC de repaus;

P2= FC în primul minut după antrenament;

P3= FC în minutul 3 după antrenament

P4= FC în minutul 5 după antrenament.

Interpretare:

3. aprecierea tonusului muscular (miotonometria): forța musculaturii scapulare; forța musculaturii cvadricepsului, forța musculaturii bicepsului brahial, etc.

Miotonometria reprezintă o metodă obiectivă de apreciere a tonusului muscular,atât în stare de relaxare cât și în contracție.

Valorile de repaus sunt de 50-60 u.i.pentru fete și 60-70 u.i pentru băieți, în timp ce în contracție se înregistrează 110-120 u.i.la fete și 120-150 u.i. la băieți.Valorile crescute de repaus se constată în stări de oboseală cronică sau acută, contractura musculară și spasticitate.

Tonusul muscular este mai scăzut în cazul unei refaceri bine realizate.

În cadrul acestei testări se va urmări diferența dintre valoarea tonusului muscular de repaus și cel de contracție, aceasta fiind la sportivii de 15-16 ani în cazul unei refaceri bune de 30-40 u.i.

Interpretare:

4. pulsul de repaus să aibă valori normale (la sportivii între 15-16 ani) cuprinse între 55-60 de batăi pe minut în cazul unei refaceri optime.Pulsul se înregistrează dimineața în condiții de clinostatism.

Interpretare:

5. greutate corporală a sportivului trebuie să se mențină la nivelul greutății lui optime,de formă sportivă.În timpul zilei greutatea poate varia in funcție de efortul depus sau de ingestia de alimente sau apă. Dacă există diferențe mari de greutate (în sensul scăderii acesteia) într-un timp scurt, pe parcursul perioadei de refacere înseamnă că sportivul nu este refăcut, el manifestând semne și simptome specifice oboselii cronice.

6.Comportamentul sportivului: relația cu colegii, echipa tehnică; relația cu efortul; randamentul la efort, puls, tensiune arterială, frecvență cardiacă , acestea trebuind să revină la valoarea normală după 5 minute.

7.Reflexul clino-ortostatic. Poate fi interpretat prin calcularea indicelui de reflex clino-ortostatic sau prin interpretarea dată de Schellong. Calcularea indicelui de reflex clino-ortostatic se face pe baza următoarei formule:

F.C. orto-statică maximă – F.C. clino-statică.

F.C.orto-statica stabilizată

Valoarea se măsoară pe câte 5 secunde prin înregistrare electrocardiografică.

Interpretare:

Interpretare dată de Schellong:

Valoarea de bază este de 60-80 de bătăi pe minut. În ortostatism frecvența cardiacă este mai mare cu 12-18 bătăi pe minut (mai mult la fete și mai puțin la băieți). În funcție de modificările apărute Schellong și Letunov au clasificat dereglările posibile în dereglări de tip hipertonice, hipotonice și hipodinamice.

În proba Schellong se măsoară și indicele de tensiune arterială, acesta având adaptare neurovegetativă cardio-vasculară la cel mai mic efort posibil la care este supus organismul.

3.5.Organizarea practică a experimentului

Pe baza datelor oferite de examinarea sportivilor și pornind de la beneficiile practicării shiatsu-lui, cunoscute în literatura de specialitate, am aplicat un program de shiatsu organizat, efectuat în mod constant pe o perioadă de un an de zile, unui eșantion de 10 sportivi ai echipei de badminton a Palatului Copiilor.

În cadrul antrenamentului de refacere efectuat o dată pe săptămână celor 10 sportivi le-am aplicat tehnici specifice de shiatsu, programul fiind structurat sub următoarea schemă de lucru:

Poziția sportivului: decubit ventral, cu mâinile pe lângă corp, ușor abduse,

membrele inferioare ușor abduse, în rotație internă.

Pentru spate :

♦presiune cu întindere pe diagonala omoplat – fesă opusă. Se lucrează cu palmele, orientate în sens opus. Presiunea cu întindere se realizează prin deplasarea bazinului spre înainte (x 2 – 3 pe fiecare parte).

♦presiune cu întindere lombară. Se lucrează cu palmele, antebrațele fiind încrucișate, o mână pe fesă, cealaltă mână sub omoplatul de partea opusă. Presiunea se realizează prin deplasarea bazinului spre înainte și răsucirea trunchiului (x 2 – 3 pe fiecare parte).

♦presiune curgătoare (cu palma) descendentă, de-a lungul coloanei vertebrale, cu mâinile perpendiculare pe coloană, coatele extinse. La nivelul regiunii lombare intensitatea presiunii este mai scăzută – echilibrează funcțiile interne ale organismului.

♦presiune curgătoare (cu policele) descendentă, de-a lungul coloanei vertebrale, cu policele perpendiculare pe coloană, coatele extinse – echilibrează funcțiile interne ale organismului.

Pentru bazin :

♦ presiune cu policele la nivelul găurilor sacrate – facilitează circulația de întoarcere pe membrele inferioare.

♦ presiune cu palmele la nivelul feselor (lateral) – decontracturează musculatura bazinului, deblochează Qi-ul și îl dirijează către membrele inferioare.

♦presiune curgătoare cu coatele, descendent, la nivelul șoldurilor.

Pentru membre inferioare

♦presiune cu palma sau cu priză „gură de tigru” pe coapsă și gambă, descendent, palma opusă fixează fesa controlaterală – fixează fesa și palma opusă.

♦presiune curgătoare cu genunchii. Mâinile folosesc drept sprijin, fiind poziționate pe fesa de aceeași parte, respectiv pe călcâi. Se evită regiunea poplitee.

♦presiune în priză bidigitală police–index („mușcătura dragonului”) asupra punctelor specifice de la nivelul gleznei, situate între tendonul Achilean și gleznă – decontracturează musculatura regiunii lombo-sacrale.

♦mobilizarea șoldului.

♦presiune cu palma pe fața laterală a coapsei și gambei, coapsa în flexie, abducție și rotație internă și genunchiul flectat, mâna opusă pe sacru – combate oboseala membrelor inferioare.

♦presiune cu policele pe punctul situat inferior și anterior de maleola externă.

Se reiau aceleași manevre pe membrul inferior opus.

Pentru picioare

♦masajul fețelor plantare cu călcâiele, piciorul în extensie maximă.

♦presiune cu policele pe zona plantară de proiecție renală.

♦presiune cu policele în patru puncte, de-a lungul bolții longitudinale – combate oboseala membrelor inferioare și starea de epuizare.

♦presiune cu policele la nivelul călcâielor, asociată cu fricțiune circulară pe marginile externe și interne ale călcâielor.

♦tracțiuni ale degetelor, priză bidigitală index- medius.

Se reiau aceleași manevre pentru piciorul opus.

Pentru fețele posterioare ale umerilor

♦presiune cu policele pe fosa supraspinoasă, degetele în lungul omoplatului, cealaltă mâna fixează omoplatul opus.

♦presiune curgătoare cu cotul, descendent, de-a lungul musculaturii paravertebrale de o parte. Mâna de partea opusă fixează umărul.

♦presiune cu palma la nivelul omoplaților, imprimând mișcări de rotație acestora.

Poziția sportivului: decubit dorsal, cu brațele ușor abduse, mâinile în supinație, membrele inferioare ușor abduse și rotate extern.

Pentru umeri

♦presiune cu palma la nivelul umerilor, degetele orientate paralel cu spina scapulei – combate oboseala membrelor superioare.

♦pentru fața anterioară a toracelui.

♦presiune cu policele la nivelul spațiilor intercostale, cu evitarea regiunii mamare la femei

Pentru regiunea posterioară a gâtului

♦presiune cu un deget (police sau medius) de o parte și de alta a coloanei vertebrale cervicale, în sens ascendent.

♦presiune cu policele suprapuse pe spațiile intervertebrale cervicale, în sens ascendent.

♦elongația coloanei cervicale.

Pentru membrele superioare

♦presiune cu palma pe fața internă a brațului, brațul abdus la 90º și mâna în supinație, mâna controlaterală fixează umărul de aceeași parte – combate oboseala membrelor superioare.

♦presiune cu trei degete pe fața externă a brațului, descendent, cu brațul pe lângă corp și mâna în pronație, mâna controlaterală fixează umărul – combate oboseala membrelor superioare.

♦presiune cu policele suprapuse la nivelul epicondilului lateral – combate durerile musculare ale brațelor și umerilor.

♦presiune cu palma, descendent, de-a lungul antebrațului, brațul pe lângă corp și mâna în pronație, mâna controlaterală fixează umărul.

♦tracțiuni și scuturări ale degetelor, priză bidigitală index – medius.

♦presiune cu policele în unghiul de unire al metacarpienelor I – II (IG4).

♦presiune cu policele suprapuse pe centrul palmei – relaxează psihic și emoțional.

♦scuturări ale membrului superior.

Pentru abdomen

♦presiune cu palmele suprapuse în sensul acelor de ceasornic, periombilical.

Pentru membrele inferioare

♦presiune cu palma pe fața antero-internă a coapsei, membrul inferior de aceeași parte în flexie – abducție – rotație externă și genunchiul flectat. Mâna controlaterală fixează bazinul de partea opusă.

♦presiune cu palma, descendent, pe fața internă a tibiei, membrul inferior în aceeași poziție ca și în exercițiul anterior.

♦presiune cu palma pe fața anterioară a coapsei, mâna controlaterală fixează șoldul de aceeași parte.

♦mobilizarea rotulei.

♦presiune cu policele pe punctul situat la trei degete.

♦inferior de rotulă și un deget lateral de creasta tibială (S36).

♦presiune cu policele, descendent, de-a lungul marginii externe a tibiei.

♦mobilizarea gleznei.

Pentru picioare

♦presiune cu policele pe punctul de joncțiune al metatarsienelor IV – V (VB42) – relaxează musculatura trenului inferior.

♦presiune priză bidigitală police – index („mușcătura dragonului”) în trei puncte, corespondente falangelor, pentru fiecare deget – combate oboseala membrelor inferioare.

CAPITOLUL IV :

PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

În experimentul de față, mi-am propus să urmăresc refacerea sportivilor de badminton mai sus menționați, prin metodele de evaluare a refacerii (greutate corporală, dispoziție de antrenament, somn, apetit, miotonometrie, puls de repaus, măsurarea rezistenței electrice la nivelul punctelor sursă, indicele I. Dorgo). Acestea efectuându-se în paralel, la cele două echipe alese ca modele, doar una dintre ele (LOTUL 1) având inclus în antrenamentul de refacere, programul de shiatsu.

Experimentul cuprinde trei testări: testarea inițială, testarea intermediară și testarea finală.

Pe parcursul experimentului, prin înregistrările efectuate în cadrul celor trei testări, am urmărit nivelul de refacere post-efort, cât și afecțiunile aparute la nivelul articulațiilor gleznelor, genunchilor, pumnului, cotului, umărului (membrului superior îndemanatic), și coloanei vertebrale, cât și a mușchiilor acestora, considerând că acestea sunt cele mai solicitate regiuni în efortul specific jocului de badminton.

La nivelul gleznelor, genuchilor, pumnului, cotului, umerului (în special cel îndemanatic) și coloanei vertebrale am avut în vedere faptul că foarte multe microtraumatisme se produc la acest nivel cât și micro-rupturi fibro-fasciculare, tendinite, elongații realizate prin bruscarea acestei articulații și forțarea musculaturii.

Interpretarea rezultatelor

Analizând tabelele și înregistrările efectuate în diferite etape ale perioadei experimentului, se poate remarca îmbunătățirea parametrilor doar în cazul echipei care acționează în acest sens.

În cadrul testării inițiale (1 mai 2007) se poate constata că parametrii înregistrați nu prezintă diferențe semnificative la cele două loturi alese.

În cadrul testării intermediare (15- 20 octombrie 2007) deja se pot observa îmbunătățiri ale refacerii post efort la primul lot, care a avut un regim special prin introducerea tehnicilor specifice de shiatsu în cadrul antrenamentului de refacere.

Testarea finală (25-30 mai 2007) evidențiază evoluția semnificativă înregistrată la primul lot de sportivi, atât în ceea ce privește refacere cât și diminuarea numărului de microtraumatisme survenite în cadrul antrenamentelor și competițiilor. Aceste rezultate comparative între cele două loturi subliniază încă o dată utilitatea și eficiența shiatsu-lui.

Tabel 1:Situația valorică a lotului nr.1 pentru somn

Tabel nr. 2: Situația valorică a lotul nr2 pentru somn

Tabel nr. 3: Situația valorică a lotul nr1 pentru pulsul de repaus

Tabel nr. 4: Situația valorică a lotul nr2 pentru pulsul de repaus

Tabel nr. 5: Situația valorică a lotul nr1 pentru dispoziția de antrenament

Tabel nr. 6: Situația valorică a lotul nr2 pentru dispoziția de antrenament

Tabel nr. 7: Situația valorică a lotul nr1 pentru indicele I. Dorgo

Tabel nr. 8: Situația valorică a lotul nr2 pentru indicele I. Dorgo

Tabel nr. 9: Situația valorică a lotul nr1 pentru apetit

Tabel nr. 10: Situația valorică a lotul nr2 pentru apettit

Tabel nr. 11: Situația valorică a lotul nr1 pentru miotonometrie

Evaluarea tonusului muscular (miotonometria)

-diferența dintre tonusul de contracție si cel de repaus-

Tabel nr. 12: Situația valorică a lotul nr2 pentru miotonometrie

În cadrul testării inițiale (1-5 mai 2007) se poate constata că parametrii înregistrați nu prezintă diferențe semnificative la cele două loturi alese.

Testarea finală evidențiază evoluția semnificativă înregistrată la primul lot de sportivi, atât în ceea ce privește imbunătațirea semnificativă a refacerii post-efort, cât și diminuarea numărului de microtraumatisme survenite în cadrul antrenamentelor și competițiilor. Aceste rezultate comparative între cele două loturi subliniază încă o dată utilitatea și eficiența acestui gen de efort, complexitatea și utilitatea introducerii shiatsu-lui.

INTERPRETAREA REZULTATELOR

În vederea interpretării datelor am trecut la prelucrarea acestora prin metode statistico-matematice folosind următorii parametri :

Metoda aritmetică. Aceasta reprezintă suma tuturor valorilor

variabilei, împărțită la numărul lor. Se calculează după următoarea formula :

, unde – media aritmetică

– operatorul adunării

X – variabilă

n -numarul de subiecți

2.Abaterea standard este un coeficient statistic care ne arată gradul de

omogenitate al grupului. Se calculează după următoarea formulă:

S – abaterea standard

f – frecvența

d – deviația simplă

3.Coeficientul de variabilitate, reprezintă aproximarea procentuală a

raportului dintre abaterea standard și media aritmetică. Ne arată de asemenea gradul de omogenitate al grupului. Cu cât coeficientul de variabilitate este mai mic cu atât omogenitatea grupului este mai mare.

0 – 15 % = omogenitate mare

15 – 25 % = omogenitate moderată

25 – 35 % = omogenitate mică

> – 35 % = omogenitate foarte mică

Coeficientul de variabilitate se calculează după următoarea formulă :

, unde

CV = coeficientul de variabilitate

S = abatere standard

= media aritmetică

4. Coeficientul de corelație arată dacă performanțele sunt obținute întâmplător sau în urma unei pregătiri riguroase. Corelația indică forța legăturii între cele două tipuri de valori. Cu cât legătura este mai strânsă , cu atât coeficientul este mai aproape de „1”.

Valorile lui sunt cuprinse în intervalul (-1, 1 ). Deoarece numărul de subiecți cercetați este < 30, pentru calcularea coeficientului de corelație se utilizează metoda Spearman ( R ) denumită și metoda rangurilor. Coeficientul de corelație s-a realizat între testarea inițială și testarea finală.

; , unde

R = coeficient ale corelației Sperman

= operatorul adunării

(x-y) = D-diferența de rang

n = numărul de subiecți

Pentru interpretarea coeficientului de corelație folosim următorul etalon:

0 – 0,20 = foarte slabă

0,21 – 0,40 = slabă

0,41 – 0,60 = medie

0,61 – 0,80 = bună

0,81 – 0,90 = foarte bună

0,91 – 0,99 = excepțională

5. Testul student (t ) este un test folosit pentru verificarea semnificației coeficientului de corelație, care se utilizează când numărul de subiecți cercetați este mai mic de 30 . Formula de calcul este următoarea:

unde :

r = coeficientul de corelație

n = numărul de subiecți

t = testul student.

Valoarea lui „t” (Student ) astfel calculată, pentru a avea semnificație statistică și pentru a se confirma ipoteza de cercetare, este necesar să se depășească valoarea tabelară a lui „t” pentru n-2 și un program de semnificație

p< 0,05 sau p < 0,01 .

Valoarea tabelară a lui „t” pentru n-2 și un prag de semnificație p < 0,01 se poate afla din tabelul lui Fișher de valori, ale variabilei ,,t’’. În cazul de față valoarea tabelară a lui ,,t’’ pentru n-2 este următoarea:

t = 2,30 pentru p < 0,05

t = 3,35 pentru p < 0,01

După prelucrarea datelor obținute la cele trei testări din punct de vedere statistic, rezultatele se prezintă astfel:

Somnul-Lotul nr.1

Interpretarea datelor:

valoarea coeficientului de variabilitate indică o omogenitate mare la testarea inițială și o omogenitate mare la testarea finală.

coeficientul de corelație cu valoarea 0,41 indică o corelație medie

observăm că valoarea lui „t” (student) de 1,27 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01) acest lucru demonstrând că ipoteza este nulă pentru această probă.

Somnul-Lotul nr. 2

Interpretarea datelor:.

valoarea de 6,3% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate mare, iar valoarea 5,2% indică o omogenitate mare.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,34 arată că corelația este slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 1,01 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Pulsul de repaus –Lotul nr.1

Interpretarea datelor:

valoarea de 38,2% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate foarte mică iar valoarea 41,2% indică o omogenitate foarte mică.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,03 arată că și pentru această probă corelația este foarte slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 0,08 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Pulsul de repaus –Lotul nr.2

Interpretarea datelor:

valoarea de 76,2% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate foarte mică iar valoarea 62,9% indică o omogenitate foarte mică.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,34 arată că și pentru această probă corelația este slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 1,01 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Dispoziția de antrenament – lotul nr. 1

Interpretarea datelor:.

valoarea de 6,8% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate mare iar valoarea 5,1% indică o omogenitate mare.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,19 arată că și pentru această probă corelația este foarte slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 0,54 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Dispoziția de antrenament-Lotul nr. 2

Interpretarea datelor:

valoarea de 6,3% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate mare iar valoarea6,9% indică o omogenitate mare.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,34 arată că și pentru această probă corelația este slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 1,01 este mai

mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și ,.35 pentru p < 0,01)

Indicele I. Dorgo- lotul nr. 1

Interpretarea datelor:.

valoarea de 21,1% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate moderată iar valoarea 69,8% indică o omogenitate foarte mică

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,36 arată că și pentru această probă corelația este slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nula deoarece valoarea de 1,09 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Indicele I. Dorgo- lotul nr.2

Interpretarea datelor:

valoarea de 19,5% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate moderată iar valoarea 14,1% indică o omogenitate mare

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,1 arată că și pentru această probă corelația este foarte slabă

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 0,28 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Apetitul – lotul nr.1

Interpretarea datelor:

valoarea de 6,9% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate mare iar valoarea 6,9% indică tot omogenitate mare.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,29 arată că și pentru această probă corelația este slabă.

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 0,86 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Apetitul – lotul nr.2

Interpretarea datelor:

valoarea de 6,3% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate mare iar valoarea 6,9% indică o omogenitate mare.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,31 arată că și pentru această probă corelația este slabă

de asemenea ipoteza de cercetare este nula deoarece valoarea de 0,92 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Evaluarea tonusului muscular (miotonometria)

Lotul nr.1

Interpretarea datelor

valoarea de 77,6% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate foarte mică iar valoarea 63,3% indică tot omogenitate foarte mică.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,51 arată că și pentru această probă corelația este medie

de asemenea ipoteza de cercetare este nulă deoarece valoarea de 1,67 este mai mică decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și 3,35 pentru p < 0,01)

Lotul nr. 2

Interpretarea datelor:

valoarea de 81,4% a coeficientului de variabilitate la testarea inițială indică o omogenitate foarte mică iar valoarea 115,4% indică o omogenitate foarte mică.

coeficientul de corelație cu valoarea de 0,79 arată că și pentru această probă corelația este bună.

de asemenea ipoteza de cercetare se validează deoarece valoarea de 3,65 este mai mare decât ambele valori tabelare ale lui „t” (2,30 pentru p < 0,05 și ,.35 pentru p < 0,01).

Analizând datele culese pe perioada întregului experiment se poate observa că în perioada finală s-au diminuat considerabil numărul microtraumatismelor ca urmare a îmbunătățirii mobilității articulare și ligamentare, a tonusului muscular, a circulației sangvine precum și a elasticității musculare la lotul de sportivi numărul unu , comparativ cu lotul numărul doi la care nu s-a folosit programul de shiatsu.

Situația valorică a microtraumatismelor survenite pe întreaga perioadă a experimentului la lotul 1, respectiv lotul 2

Pe baza datelor obținute și înscrise în tabelele de mai sus am reprezentat grafic numărul total al microtraumatismelor apărute la cele două loturi în timpul experimentului:

Rezultatele obținute evidențiază faptul că în perioada pregătitoare în care a fost inclus programul de shiatsu în mod constant și organizat (1 mai 2003 – 1 mai 2004 ) s-au îmbunătățit semnificativ riscul apariției microtraumatismelor, cât și a macrotraumatismelor.

Rezultatele au fost notabile doar în cazul echipei care a introdus în programul de refacere shiatsul, în comparație cu cealaltă echipă ce a avut un program obișnuit de pregătire.

Se poate observa că prin metoda shiatsu se ameliorează funcția circulatorie sanguină și se accelerează drenajul limfatic, concomitent cu reducerea tensiunilor musculare asigurând starea optimă necesară sportivilor în vederea obținerii unor performanțe deosebite, cât și a prevenirii traumatismelor.

În cadrul refacerii post-efort, shiatsu aduce o contribuție foarte valoroasă prin detensionarea musculaturii suprasolicitate pe parcursul antrenamentului, ajutând la relaxarea mai rapidă a acestora.

Pe baza caracteristicilor jocului de badminton (sărituri frecvente și multiple la fileu, opriri bruște, răsuciri, schimbări bruște de direcție, solicitarea asimetrica a aparatului locomotor) se impune adaptara programului de shiatsu la modificările musculare și articulare din cadrul activității fizice specifice jocului.

Este foarte importantă însușirea corectă a tehnicii de execuție a shiatsu-lui, de către fiecare executant în parte, pentru o eficiență maximă.

Pentru o performanță sportivă deosebită, sportivul va trebui să conștientizeze utilitatea practicării sistematice a shiatsu-lui în cadrul antrenamentelor de refacere, datorită efectului profilactic pe care acesta îl are asupra stării sale de sănătate.

BIBLIOGRAFIE:

1.Apostu,M. Biochimie- Aspecte generale, Editura Semne, București, 2002.

2. Bota, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București 2000.

3. Bota, C., Fiziologia Educației fizice și sportului – ergofiziologie, , Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997.

4. Bompa, O., T, Teoria și metodologia centrului sportiv, Editura Ex Ponto, București, 2000.

5. Burke, E., R., Optimal muscle recovering, Editura Avery, Penguin Putman INC, 1999.

6. .Buzescu , A., Scurtu , L., -Anatomie cursuri practice,Editura Anefs, 1996

7. Cass & Janie J., A study of SHIATSU, Caxton Editions, London, 2002.

8. Cordun, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, București, 1999.

9. Cordun, M., Masajul- Tehnici și aplicații în sport, Editura tehnică, București, 1995.

10.Crețu, A., Bratu M., Refacerea sportivă, Editura ANEFS, 2004.

11.Davis, P., Badminton a complete practical guide, London, 1988.

12. Demeter, E., Badminton, Editura Stadion, Galați 1972.

13. Drădan, I., Medicina sportivă aplicată, Editura Editis, București, 1994.

14. Drăgan, I., (subredacția), Medicina sportivă, Editura Medicală, București, 2002.

15. Drăgan, I.,Refacerea organismului după efort, Editura Sport-Turism, București, 1978.

16. Drăgan, I., Stroescu, V., Medicația în efortul sportiv, Editura Editis, București, 1993.

17. Emma, J., Holistic Medicine, Caxton Editions, London, 2002.

18. Epuran, M., Psihologia Sportivului de performanță, Editura Fest, București, 2001.

19. Gagea, A., Statistica computerizată în educație fizică și sport, Editura Fundației României de mâine, București, 2002.

20. Ispas, C., -Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți, Editura Art Design, București , 1998

21. Marcu, V., Badminton, mijloc al educației fizice, Editura Sport-Turism, București, 1989.

22. Masunaga, S., Stimularea meridianelor energetice, Editura Teora, București 2002.

23. Mc Gilvery, C.; Reed, J.; Metita, M., The encyclopedia of aromotherapy. Masage and yoga, Acropolis Books, London, 1993.

24. MTS, CCPPS, Recupererea în sport, abordarea tehnicilor și mijloacelor de refacere, București, 2000.

25. Niculescu, M., Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura ANEFS, București, 2002.

26. Pawlett, R., Shiatsu a beginner´s guide, Editura D&S Books, 2003.

27. Petca, F., Acupunctura fără ace, Editura Universal Pan, București 1998.

28. Toru, N., Shiatsu și Stretching, Editura Teora, București, 2003.

29. http://www.doctor.3x.ro/html/shiatsu.html

30. http://www.inoan-press.com/san/noi/a226.html

31. http://www.masaj.com.ro/html/shiatsu.html

32. http://occident.ro/arhiva/2003/nr.60/o8.html

33. http://www.paramed.boom.ru/masaj.htm

34. http://homepage.ntlworld.com/mikeflanagan/shiatsu/

35. http://www.badminton.online.ukgateway.net/

36. http://www.badminton-interactive.com/

37. http://www.worldbadminton.com/ibf_laws.html

38.http://www.badmintoncentral.com/badminton-central/techniques-content2.php3

39. * * * Metode terapeutice tradiționale chineze, ghid practic, Editura Informația, București, 1992.

40. * * * Practising Shiatsu, Editura Geddes&Grosset, London, 2002.

41. * * * Alternative Therapes, Editura Geddes&Grosset, London, 2002.

42. * * * Evaluarea în sport, Sport de performanță, 356, 357, 358, Editura MTS, București 1994.