Studiu Asupra Profilului Somato Motric al Jucatorului de Volei de Performanta

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE………………………………………….pag. 3

CAPITOLUL 2 – FUNDAMENTARE TEORETICĂ.

2.1. Considerații generale…………………………………………………………..pag. 6

2.2. Conceptul de motricitate………………………………………………………pag. 8

2.3. Tipul somatic și conponentele sale………………………………………..pag.11

2.4. Performanța sportivă……………………………………………………………pag.12

2.5. Jucătorul libero……………………………………………………………………pag.16

CAPITOLUL 3 – ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Ipotezele cercetării………………………………………………………………pag.19

3.2. Sarcinile cercetării……………………………………………………………….pag.20

3.3 Metodologia cercetării…………………………………………………………..pag.21

3.4. Indicatori investigați…………………………………………………………….pag.22

CAPITOLUL 4 – PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR. CONCLUZII PARȚIALE

4.1. Profilul somato-motric al jucătorului participant

la Jocurile Olimpice de la Sydney 2000………………………………….pag.26

4.2. Profilul somato motric al jucătorului participant

în Liga Campionilor 2000-2001…………………………………………….pag.31

4.3. Profilul somato-motric al jucătorului participant în

Campionatul Național 2002…………………………………………………..pag.35

4.4. Studiu comparativ între potențialul bio-motric al jucătorilor

români componenți ai lotului național și al jucătorilor

participanți la Jocurile Olimpice Sydney 2000………………………..pag.41

4.5. Profilul somato-motric al jucătorului libero de mare

performanță……………………………………………………….pag.46

4.6. Profilul somato-motric al jucătorului de mare performanță……….pag.48

CAPITOLUL 5 – CONCLUZII

5.1. Concluzii…………………………………………………………………………….pag 53

5.2. Propuneri……………………………………………………………………………pag 55

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………pag.56

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Jocul de volei este astăzi într-o dezvoltare continuă atât din punct de vedere al pregătirii sportivilor cât și din punct de vedere al dinamicii fazelor de joc datorită progreselor importante care se fac din ce în ce mai alert în pregătire.

Într-un interval relativ scurt s-au acumulat multe date asupra metodologiei antrenamentului de înaltă performanță, care departe de a fi epuizat domeniul cunoașterii suscită noi ipoteze a căror verificare și validare periodică se însoțesc de o concepție complexă din punct de vedere științific. Autorii s-au străduit în expunerile lor să satisfacă, în limitele cunoștințelor înregistrate la ora actuală, un punct de vedere inedit și cu atât mai prețios, privind abordarea strategică și tactică a tuturor laturilor care vizează selecția, creșterea și promovarea jucătorilor până la treptele consacrării în marea performanță.

Preocupările multor specialiști s-au îndreptat către creșterea eficienței programelor de pregătire, către găsirea mijloacelor optime pentru atingerea înaltei performanțe, dar mai ales către găsirea modelului ideal de voleibalist. Astfel s-a încercat încă de la selecția primară crearea unor șabloane în care să fie încadrați sportivii aleși, urmând ca aceștia să fie supuși periodic până la atingerea maturității unor teste și norme de control care să confirme sau să infirme alegerea făcută și care să susțină munca întregului colectiv interdisciplinar care activează în cadrul unei echipe. Majoritatea federațiilor de specialitate și-au creat propriile norme, bazate pe modele ale Federației Internaționale, de mare utilitate pentru realizarea unei selecții adecvate care poate să asigure jucătorii ideali componenți ai loturilor naționale.

Creșterea vertiginoasă a numărului de practicanți, a numărului de spectatori și telespectatori, a celor care se implică financiar în mișcarea voleibalistică a dus la un progres rapid a jocului propriu-zis, devenind din ce în ce mai atractiv și mai spectaculos. Acest progres a avut ca efect schimbarea structurii acestuia. A crescut forța jucătorilor în atac, a crescut viteza de deplasare a mingii, regulamentul s-a modificat permanent încercând să conducă jocul de volei spre un adevărat spectacol sportiv. Inevitabil cerințele vizavi de practicanți au devenit mai mari. Pregătirea este mai dură iar selecția este din ce în ce mai riguroasă căutându-se preponderent acei indivizi care au reale aptitudini pentru performanță. Astfel este nevoie de cunoașterea modelului de jucător favorabil marii performanțe, de cunoașterea aptitudinilor pe care trebuie să le aibă. Numai cunoscând perfect modelul specialiștii în domeniu, antrenorii pot să-și alcătuiască echipe formate din jucători competenți și de certă valoare. Este știut faptul că echipele de top actuale, atât cele de club cât și selecționatele naționale au în componență numai sportivi foarte bine pregătiți care reușesc să corespundă cerințelor actuale.

Lucrarea de față încearcă să contureze pe cât posibil modelul somato-motric al jucătorului de volei de performanță, să contureze valorile în care se încadrează parametrii somatici ai acestuia precum și posibilitățile de ordin motric de care dispune acesta. Se va urmări analiza statistică a componentelor somatotipului și relației acestora cu performanțele obținute la probele de control, acele rezultate care sunt puse la dispoziție de publicațiile de specialitate ale F.I.V.B. precum și de fișele tehnice ale F.R.V.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

Considerații generale.

Născut din dorința de relaxare activă, jocul de volei devine de-a lungul timpului unul dintre cele mai cunoscute sporturi de pe planetă, egalând de multe ori în popularitate jocuri sportive ca fotbalul. Având milioane de practicanți legitimați, având alte milioane de practicanți ocazional, voleiul a devenit pentru mulți oameni mai mult decât un sport obișnuit; a devenit mod de viață, mod de exprimare socio-culturală, cale de afirmare profesională, sau sursă importantă de venituri. Pe lângă formele variate de practicare (în sală, pe nisip, pe iarbă, pe zgură sau bitum) atrage prin spectaculozitate, prin dinamism, fiind aproape la îndemâna oricui. Este îndrăgit poate și datorită lipsei contactului fizic, putând astfel fi ușor practicat și de persoanele cu handicap.

Această amplă dezvoltare a dus, cum era și firesc, la necesitatea creării de forme de manifestare organizată, adică la apariția campionatelor naționale și internaționale. Astfel de la prima competiție internațională desfășurată la Manila (Filipine) 1913 se ajunge în prezent la un bogat calendar competițional care cuprinde atât competiții între echipele naționale cât și între cluburi.

Se creează astfel o adevărată industrie de volei care angrenează atât potențial uman cât și potențial material. Devine absolut necesar sprijinul financiar, astfel că țările care au investit sistematic în acest sport au obținut rapid rezultate favorabile în competițiile internaționale.

În această perpetuă dezvoltare devine necesară îmbunătățirea calității jocului și implicit a spectacolului sportiv. Metodele de pregătire evoluează permanent iar regulamentul s-a modificat continuu în încercarea de a face cât mai atractivă confruntarea din teren. Orientările specialiștilor s-au îndreptat spre găsirea unor mijloace cât mai bune de pregătire, a unor metode cât mai eficiente și rapide de refacere și recuperare și nu în ultimul rând a unor criterii de selecție cât mai concludente care să ofere posibilitatea atragerii spre marea performanță a subiecților care posedă calități deosebite. Au fost create de-a lungul timpului nenumărate „șabloane” în care trebuiau să se încadreze copii proaspăt selecționați sau sportivii ce doreau să acceadă spre echipele de top. Au apărut probele și normele de control care au dat posibilitatea evaluării concrete a calităților psiho-motrice.

Pe plan internațional indicii somatici care se contorizează frecvent sunt vârsta, înălțimea și greutatea, iar cei motrici sunt punctul atins cu o mână din săritură cu elan și punctul atins cu două mâini din săritură la blocaj.

În lucrarea sa „Volei – Curs de specializare, 1997”, Marcel Șerban prezintă un model bio-motric al primilor 10 jucători ai lumii în 1994, model bazat pe aceiași indicatori prezentați mai sus. Rezultatele sunt următoarele:

– media de vârstă este de 25 ani, „relativ ridicată, fapt care confirmă că la acest nivel este importantă valoarea sportivă, mai ales că experiența competițională este extrem de ridicată”. (Șerban, M., Volei – Curs de specializare). Cel mai tânăr subiect are 21 ani iar cel mai în vârstă 30;

– statura se încadrează între 187 cm și 206 cm cu o medie de 197 cm;

– media de greutate este de 88 kg cu valori extreme de 73 kg respectiv 101kg;

– Valoarea medie a punctului atins cu o mână din săritură cu elan este 343 cm. Cea mai mică valoare este de 327 cm iar cea mai ridicată 355 cm.

– Ultimul indicator, cel al punctului atins din săritură la blocaj, are valoarea medie de 327 cm iar valorile minime și maxime sunt de 305 cm și respectiv 344 cm.

Conceptul de motricitate.

În cadrul unei cercetări științifice un element important îl reprezintă definirea clară a termenilor utilizați și a conceptelor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere din literatura de specialitate.

„Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mișcare, în general, mișcare biologică, în special.” (A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităților motrice, 1999). Termenul de mișcare desemnează o ieșire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziției corpului, în raport cu unele repere fixe. Un aspect interesant este acela că „mișcarea poate fi privită ca act, proces și rezultat”.

În aceeași lucrare conceptul de motricitate este definit ca exprimând „o însușire a ființei umane înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei mișcări”.

În Dicționarul explicativ al limbii române, motricitatea se definește ca o „capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul”. Tot în „Teoria activităților motrice” este citată lucrarea „Le Petit Larouse”, Paris, 1994, care definește motricitatea ca „ansamblul funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale”. „Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracții a mușchilor scheletici”.

„Mișcarea umană poate fi dezarticulată în scop didactic în secvențele sale componente, actul, acțiunea și activitatea motrică. Acestea reprezintă micro-, mezo- și macrostructura mișcării cu conținut și intenții din ce în ce mai elaborate, cu diferite niveluri de structurare și integrare, alcătuind un sistem funcțional ierarhic.

Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mișcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Aceasta se prezintă ca act reflex, instinctual ( de exemplu elanul de atac ).

Acțiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu blocajul, atacul sau serviciul etc.). Acțiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici și cognitivi ai mișcării. Acțiunea motrică are în același timp caracteristici de constanță (amplitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri) și caracteristici de unmotricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mișcare, în general, mișcare biologică, în special.” (A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităților motrice, 1999). Termenul de mișcare desemnează o ieșire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziției corpului, în raport cu unele repere fixe. Un aspect interesant este acela că „mișcarea poate fi privită ca act, proces și rezultat”.

În aceeași lucrare conceptul de motricitate este definit ca exprimând „o însușire a ființei umane înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei mișcări”.

În Dicționarul explicativ al limbii române, motricitatea se definește ca o „capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul”. Tot în „Teoria activităților motrice” este citată lucrarea „Le Petit Larouse”, Paris, 1994, care definește motricitatea ca „ansamblul funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale”. „Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracții a mușchilor scheletici”.

„Mișcarea umană poate fi dezarticulată în scop didactic în secvențele sale componente, actul, acțiunea și activitatea motrică. Acestea reprezintă micro-, mezo- și macrostructura mișcării cu conținut și intenții din ce în ce mai elaborate, cu diferite niveluri de structurare și integrare, alcătuind un sistem funcțional ierarhic.

Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mișcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Aceasta se prezintă ca act reflex, instinctual ( de exemplu elanul de atac ).

Acțiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu blocajul, atacul sau serviciul etc.). Acțiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici și cognitivi ai mișcării. Acțiunea motrică are în același timp caracteristici de constanță (amplitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri) și caracteristici de unicitate (mișcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variații ale ei)” (A. Dragnea, A. Bota, Teoria activităților motrice, 1999). Se poate deduce că actul și acțiunea motrică sun niveluri concentrice ale mișcării.

Activitatea motrică – nivelul ierarhic superior – exprimă un ansamblu de acțiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă adaptarea complexă a organismului, pe termen lung.

Eficiența unei activități motrice poate fi definită prin gradul în care se realizează funcția finală sau, mai corect spus, este reprezentată de cantitatea de energie consumată în vederea realizării funcției respective și atingerii unui scop. Eficiența are în vedere întotdeauna atingerea scopului cu un consum cât mai redus energie, mijloace și informații. Eficiența este și condiție a activității de reglare și, alături de întindere și finalitate, reprezintă elementele ce trebuie luate în discuție pentru aprecierea sa.

Dintr-o perspectivă descriptivă, motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese și mecanisme prin care corpul uman se deplasează, detașându-se față de un substrat, prin contracții fizice sau dinamice sau își mențin o anumită postură prin contracții tonice sau statice.

În acest context se precizează că ceea ce deosebește indivizii între ei este nivelul la care această funcție se realizează, măsura în care ea face individul adaptat și adaptabil la situațiile complexe și variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrică. Ea reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuși în executarea unei sarcini ( Pirron, 1968). Capcitatea cuprinde componentele stabile (aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice) și componentele de stare (motivație, stări emoționale). În „Terminologia educației fizice și sportului”, Editura Sport-Turism, București, 1978, capacitatea motrică este definită ca „ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare”.

Încercările de a analiza structura noțiunii de capacitate motrică sunt necesare pentru corecta înțelegere a elementelor care o compun, precum și a testelor folosite în cercetare, a criteriilor de alegere și a tehnologiei pentru aprecierea disponibilităților fizice individuale și efectuarea de comparații, în diferite etape, în dinamica dezvoltării capacității motrice; de asemenea, aplicarea testelor permite comparațiile între indivizi și colective diferite, pentru a desprinde elementele comune sau diferențieri datorate unor tehnologii de lucru variate.

„Performanța motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acțiuni motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanța motrică este, deci, expresia capacității motrice la un moment dat, ea nefiind egală cu ea însuși. Aceasta nu desemnează neapărat un rezultat de excepție, așa cum se interpretează deseori” (A. Dragnea, A.Bota, Teoria activităților motrice, 1999).

Tipul somatic și componentele sale

Pentru a putea să vorbim de tip somatic trebuie să abordăm mai întâi noțiunea de tip constituțional. În lucrarea sa „Antropologie motrică”, Mircea Ifrim delimitează conținutul noțiunii de tip constituțional prin prisma cerințelor antropologiei motrice, al cărui obiectiv principal este stabilirea tipului antropologic optim, specific fiecărei ramuri de sport. Astfel rezultă trei secțiuni importante ale biotipului sportiv: somatofiziologic, tipul motric și tipul psihic. Lucrarea de față atinge primele două secțiuni în cazul celei de-a treia autorul neavând datele necesare pentru alcătuirea unui studiu.

Noțiunea de tip somatic este des întâlnită în lectura de specialitate, referindu-se la totalitatea parametrilor morfologici care definesc organismul uman. Mircea Ifrim consideră că există o strânsă interdependență între formă și funcție, introducând noțiunea de tip somatofiziologic. Astfel tipul somatofiziologic este definit de totalitatea parametrilor morfologici și fiziologici care intră în constituția organismului uman.

Parametrii fiziologici vizează nivelul funcțional al diferitelor structuri evaluate prin parametrii morfologici. În esență ei definesc întreaga funcționalitate a organismului. Nu voi insista asupra acestui aspect deoarece el nu este scopul acestei lucrări. Din păcate la nivelul publicațiilor din străinătate editate în urma desfășurării unor competiții importante nu sunt redați acești parametrii, ei făcând obiectul unor studii mai elaborate la care accesul este foarte limitat. Astfel lucrarea se limitează la prelucrarea unor parametrii morfologici ca statura, anvergura și greutatea. Am luat de asemenea în calcul și vârsta subiecților de care sunt legate foarte strâns rezultatele performanței motrice. Desigur, pentru definirea amplă a tipului constituțional se iau în calcul și alte elemente antropometrice ca compoziția chimică tisulară, masa corporală activă sau structura histologică dar acestea, așa cum am mai spus și mai sus, sunt date care nu sunt prezente în publicațiile curente ale F.I.V.B. și C.E.V. Tot în lucrarea antropologia motrică, Mircea Ifrim consideră că trei sunt elementele esențiale ale somatometriei: vârsta, greutatea corporală și înălțimea, elemente pe baza cărora se poate stabili un profil somatic.

Performanța sportivă

Obiectul lucrării fiind sportivii de performanță și înaltă performanță, am considerat că trebuie să mă opresc și asupra conceptului de performanță sportivă. Definirea noțiunii de performanță a generat numeroase discuții între specialiști, datorate în mare măsură complexității acestei arii de studiu. În mod general, performanța poate fi privită ca rezultat al unei activități care „depășește nivelul comun, este superior” (P. Popescu, Dicționar de psihologie). Alți autori consideră că termenul desemnează gradul de reușită a unui subiect la un test (din diferite domenii de activitate) sau nivelul la care se ridică valorile individuale sau colective într-un domeniu de activitate. M. Epuran precizează: „Istoria culturii umane ilustrează bogat acea caracteristică de permanență a personalității, unanim admirată, invidiată și luată ca model; năzuința spre performanța ieșită din comun, vecină cu visul și uitarea de sine, dar și cu ambiția extremă de afirmat”. Omul este prin natura sa o ființă performanțială, dorința de întrecere și de a obține performanțe fiindu-i o trăsătură specifică.

„În activitatea de educație fizică și sport performanța poate fi privită ca rezultat, reușită, record etc., iar pe de altă parte se întâlnesc și aspecte de tipul: performanță cognitivă, performanță motrică, performanță sportivă.”(A. Dragnea, S.Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002). Plecând de la aceste considerente, Goirand și Metzler (1986) au încercat o clasificare a sporturilor bazată pe criteriul performanței:

– sporturi în care practicanții realizează o performanță prin căutarea de a face mai mult (probe atletice de sărituri și aruncări) sau de a face mai puțin (probe atletice de alergări) decât ceilalți participanți;

– sporturi în care practicanții nu realizează performanțe, dar prin mișcări corporale produc plăcere și încântare (gimnastică ritmică, patinaj artistic);

– Sporturi în care practicanții acționează pentru a domina într-un raport uman, acțiune și reacțiune în impunerea fizică asupra adversarului (lupte, box, jocuri sportive). Desigur voleiul face parte din această ultimă categorie.

Tot în „Teoria sportului” autorii precizează că performanța este dependentă de relația sarcină – activitate – rezultat, în care sarcina reprezintă ce ea ce individul caută să realizeze; activitatea – ceea ce aceasta pune în practică pentru a rezolva sarcina; rezultatul – produs al activității. În aceste condiții performanța apare ca rezultat perceput, măsurat și situat într-un continuum evaluativ.

Performanța mai poate fi definită ca rezultat obținut de practicant în efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată și evaluată de el sau de un observator. „ Performanța definită ca rezultat perceput și evaluat poate fi situată pe o scală ordinală de cantitate (mai mult sau mai puțin) sau de calitate (mai frumos, mai corect) și de asemenea comparată cu alte rezultate” (S. Mate-Teodorescu, A. Dragnea, 2002).

În „Sportul de performanță” (1985), Corneliu Florescu cataloghează performanța sportivă ca fiind „produsul principal, măsurabil obiectiv sau subiectiv, al activității de performanță. În sporturile în care performanța poate fi măsurată în mod obiectiv (centimetru, gram, secundă etc.), ea poate fi socotită sinonimă cu recordul. Același autor consideră că performanța sportivă suportă în timp un proces continuu de ameliorare. Ca și celelalte fenomene biologice, evoluția ei este de tip exponențial, intercalată cu intervale cu dinamică lentă, ceea ce înseamnă că o creștere vertiginoasă este urmată de o relativă stabilizare, după care, sub acțiunea unor inovații importante, începe un nou ciclu, astfel că întreaga curbă apare sub forma unor trepte.

Tot autorii lucrării „Teoria sportului” asociază noțiunii de „performanță sportivă” termenul de „performanță motrică”. Performanța sportivă este definită ca performanță motrică realizată în condiții obiective ale competiției, ceea ce duce la stabilirea unor criterii ce diferențiază activitatea competițională de cea necompetițională.

„Activitatea competițională reprezintă o situație de comparare socială, care pune în valoare sistemul competițional de evaluare a performanțelor concurenților, mijlocul cel mai utilizat pentru compararea rezultatelor fiind clasamentul. În acest context performanța sportivă este produsul evaluat al unei activități motrice. Un alt aspect ce caracterizează competiția constă în faptul că ea se află uneori la polul opus al cooperării, iar recompensele sunt limitate și atribuite sportivilor care realizează cele mai bune performanțe și care sunt considerați învingători; în cazul cooperării între participanți, toți sunt egali vis-a-vis de recompense” ( A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002).

Competiția, prin natura ei, creează învingători și învinși, deoarece numai unul (unii în cadrul echipelor) poate obține victoria. „Într-o situație competițională, un individ își poate atinge obiectivul propus, dacă și numai dacă ceilalți participanți nu și le pot atinge pe ale lor” (Jonson și colab., 1981, citat de Dragnea și Mate-Teodorescu). „Rezultatul competițional poate fi considerat un succes sau un eșec în funcție de sarcina percepută. Se poate vorbi de un succes real în cazul în care învingători sunt cei care și-au perceput adversarii ca fiind competenți. Pe de altă parte, sportivii care obțin victoria în fața unor adversari inferiori valoric, prin înșelăciuni, nu înregistrează un succes și, invers, cei care au pierdut rezonabil în fața unui adversar puternic sunt satisfăcuți de performanța lor.

Performanța sportivă este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obținut într-o competiție sportivă și exprimată în cifre absolute , după sistemul locurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament” (A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, Teoria sportului, 2002). „Performanța sportivă nu poate fi privită numai ca rezultat, de multe ori exprimat printr-o cifră, deoarece ar însemna să o golim de conținutul său deosebit de bogat” (P. Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, 1978).

Autorii lucrării „Teoria sportului” consideră că este necesar să se evidențieze importanța lumii subiective asupra determinării performanței, alături de lumea obiectivă în care se ivesc permanent obstacole pe care omul trebuie să le depășească. Cu cât obstacolele depășite sunt mai mari, și performanța este mai valoroasă. Ei consideră astfel performanța sportivă ca fiind o valoare de un anumit tip, un produs istoric, o necesitate umană măreață prin victoria libertății, o victorie a omului asupra naturii sale umane.

În sinteza celor prezentate performanța sportivă poate fi definită ca „o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unor competiții oficiale, ca rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite” (A.Dragnea, Dimensiuni obiective și subiective ale capacității de performanță, Teză de Doctorat, A.N.E.F.S., 1994).

Jucătorul libero

Am optat în această lucrare pentru un capitol dedicat jucătorului libero deoarece în ultima vreme capătă din ce în ce mai multă apreciere, mai ales în rândul echipelor de mare performanță. Dacă la început lumea voleiului a tins să respingă ideea datorită specificului aparte al acestui post, acum tot mai multe echipe îl folosesc. Realizând un profil al jucătorului de mare performanță nu puteam să nu includ aici și postul de libero. Lucrarea de față nu realizează un model specific fiecărui post din teren datorită tendinței actuale de polivaleță a sportivilor și datorită faptului că multe echipe, în fișele tehnice, nu prezintă specializarea pe posturi. Am considerat însă necesar să alcătuiesc un profil separat al jucătorului libero pentru a remarca diferențele, dacă există, dintre acesta și restul echipei.

Tendințele actuale ale evoluției jocului de volei au dus la căutarea unor soluții de compromis, soluții menite să păstreze spectacolul sportiv în teren și să adune un număr cât mai mare de susținători fie ei spectatori sau telespectatori. A crescut forța jucătorilor, implicit a crescut viteza de deplasare a mingii, a crescut media de înălțime a sportivilor, lupta la fileu devenind hotărâtoare în câștigarea unei partide. Crearea dezechilibrului între atac și apărare a dus, așa cum spuneam mai sus, la elaborarea unor strategii de echilibrare a jocului. În ultimii cinci ani au apărut numeroase modificări de regulament fiecare având rolul de a păstra jocul cel puțin la fel de atractiv ca până acum. Presiunea mingii a scăzut, ea devenind mai moale și mai elastică, prima lovitură a unei echipe nu mai este sancționată în cazul producerii unor greșeli ca două „ lovituri “ sau „ minge condusă “, iar cea mai importantă modificare o consider a fi introducerea noului post în teren, acela de „ libero”. Acesta este un jucător care are voie să înlocuiască orice jucător din linia a doua de câte ori dorește fără a avea dreptul de a juca mingea direct spre terenul advers dacă aceasta se afle în momentul contactului mai sus decât marginea superioară a fileului. Mai pe scurt spus nu are voie să atace nici din linia întâi nici din linia a doua.

Apariția acestui post a dus la necesitatea schimbării modelului de pregătire și a tacticii colective. Dacă jucătorul libero este eficient în general sau nu, este o întrebare la care ni se va răspunde în viitorul apropiat, iar lucrarea de față nu dorește atingerea acestui subiect. Problema cea mai importantă care a apărut este cea a selecției. Dacă până acum liberoul a fost ales din rândul celorlalți jucători care beneficiau de o eficientă crescută în apărare, de acum încolo se pare că se dorește o selecție timpurie pentru acest post pentru creșterea valorii acestuia. Momentan însă la nivel de mare performanță acest jucător este „ transformat” și adaptat cerințelor echipelor și a jocului.

Acest studiu va încerca să stabilească în primul rând profilul somatic al jucătorului libero de mare performanță, pentru profilul motric neavând date concludente care să exprime o calitate specifică acestui post, F.I.V.B. neafișând în publicațiile de specialitate decât rezultatele probelor de control pe care le-au susținut și ceilalți jucători. Excepție ar putea să facă două probe susținute în cadrul Campionatului Național și anume cea de deplasare pe 3 m. Și cea de viteză.

Studiul a fost realizat pe un eșantion de 33 de jucători participanți la Jocurile Olimpice 2000, în Liga Campionilor și la calificările pentru Campionatele Europene și Mondiale de Seniori și Tineret.

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Ipotezele cercetării

Cu toate că echipa națională de seniori a României nu a mai avut rezultate notabile în ultimii ani, incluzând participarea la Olimpiadă, modelul somato-motric al jucătorilor români se încadrează în profilul participanților la Jocurile Olimpice.

Modelul somato-motric al jucătorului libero de mare performanță corespunde modelului general de jucător, neexistând momentan mari deosebiri, cel puțin la nivel somatic.

Statura medie a participanților la Jocurile Olimpice a crescut în ultimii 20 ani jucătorii de peste 200 cm devenind componenții cu ponderea cea mai mare într-o echipă.

Cele mai bune rezultate obținute la probele și normele de control prezentate în buletinele FIVB aparțin sportivilor de statură medie (195 – 199 cm ).

Profilul somatic al jucătorilor participanți la Jocurile Olimpice este similar cu cel al jucătorilor participanți în Liga Campionilor.

Sarcinile cercetării

Preocuparea permanentă a specialiștilor a fost orientarea spre găsirea aspectelor cu pondere majoră în ridicarea nivelului de performanță actual în jocul de volei, nivel care implică noutăți serioase în cadrul componentelor antrenamentului sportiv prin conturarea unor modele de pregătire dar mai ales a unor modele de selecție.

Pentru elaborarea lucrării am stabilit următoarele sarcini:

Documentare bibliografică de specialitate;

Stabilirea ipotezelor de cercetare;

Alegerea lotului pentru cercetare;

Culegerea și centralizarea datelor;

Prelucrarea datelor obținute;

Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului participant la Jocurile Olimpice Sydnney 2000;

Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului participant în Liga Campionilor;

Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului participant în Campionatul Național;

Studiu comparativ între potențialul biomotric al jucătorilor români de lot național și al jucătorilor participanți la J.O. Sydney 2000;

Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului libero de înaltă

performanță;

Stabilirea profilului somato-motric al jucătorului de înaltă performanță.

Metodologia cercetării

Pentru culegerea datelor am apelat la fișele tehnice puse la dispoziție de conducerea tehnică a Federației Române de Volei, fișe ale loturilor noastre naționale, precum și ale loturilor reprezentative cu care am luat contact la nivel competițional. De asemenea am avut acces la fișele ce conțin măsurători antropometrice și norme de control ale jucătorilor din Campionatul Național. Pentru restul datelor am folosit două publicații de specialitate, prima editată de C.E.V.,”European Champions League” iar a doua editată de F.I.V.B., ”Olympic Games – Volleyball Media Guide”.

Perioada în care s-a desfășurat cercetarea este noiembrie 2007 – mai 2008. Ca metodă de investigație am folosit observația dirijată. Au mai fost folosite metodele de analiză, prelucrare și interpretare a datelor culese – metoda statistico-matematică și metoda grafică.

Pentru ca rezultatele cercetării să fie cât mai obiective și concludente am folosit un număr mare de subiecți componenți a diverse echipe naționale și de club. Studiul a fost efectuat pe un eșantion format din 704 sportivi. Au fost analizate echipe de club participante în „Liga Campionilor”, echipe naționale participante la calificările pentru „Campionatul Mondial” și „Campionatele Europene și Mondiale de Tineret”, precum și echipele naționale participante la Jocurile Olimpice din Sydney 2000. Un capitol separat al acestei lucrări le revine sportivilor din Campionatul Național. În cele ce urmează voi prezenta cele 54 de echipe participante la acest studiu:

JOCURILE OLIMPICE SYDNEY 2000 ( 215 sportivi )

Argentina, Australia, Brazilia, Yugoslavia, Cuba, Egipt, Italia, Koreea, Olanda, Rsia, Spania, S.U.A.

LIGA CAMPIONILOR 2001 – 2002 ( 130 sportivi )

Arcelik Istambul, Azoty Kedzierzyn, Belogorie Belgorod, Geove RZG, Hotvolleys Wien, Iraklis Thessaloniki, Jihostroj Budejovice, Levski Sofia, Olzmpiakos Piraeus, Paris Volley, Sisley Treviso, VfB Friedrichshafen.

CALIFICĂRI LA CAMPIONATELE EUROPENE ȘI MONDIALE DE TINERET 2001 – 2002 ( 122 sportivi )

Croația, Israel, Italia, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Elveția, Ucraina.

CALIFICĂRI LA CAMPIONATUL MONDIAL DE SENIORI 2002 ( 129 sportivi )

Belgia, Bulgaria, Croația, Cehia, Franța, Olanda, Polonia,România, Rusia, Slovacia, Yugoslavia.

. CAMPIONATUL NAȚIONAL 2002 – 2003 ( 108 sportivi )

Baia Mare, Deltacons Tulcea, Dinamo București, Cimentul Fieni, Petrom Ploiești, Municipal Piatra Neamț, „U” Cluj, Electrocarbon Slatina, „U” Pro Volei Craiova.

Indicatori investigati

În urma studierii fișelor tehnice ale fiecărei echipe am obținut pentru fiecare jucător următoarele date:

Vârsta

Statura

Greutatea

Punctul atins cu mâna din săritură cu elan. Este cea mai întâlnită normă de control din fișele F.I.V.B., rezultatele ei fiind un important criteriu de selecție mai ales pentru postul de trăgător.

Punct atins cu două mâini din săritură ( blocaj ).

În tabelul de mai jos este prezentat un model de astfel de fișă aparținând echipei naționale a Yugoslaviei, campioană olimpică:

Pentru jucătorii din Campionatul Național Divizia A, Federația Română de Volei ține evidența următoarelor date și norme de control în afara celor prezenate mai sus:

– Anvergura

– Punct atins cu brațul întins

– Punct atins cu o mână din săritură de pe loc

– Deplasare laterală pe 3 m. Sportivul se deplasează în interiorul zonei de atac a terenului de volei cu atingerea liniilor care o delimitează; timp de execuție 1 min.

– Flexibilitate frontală. Din stând pe un scaun aplecare înainte cu brațele întinse pe o linie gradată, punctul „0” fiind la nivelul tălpilor. Partea de sus se notează cu minus iar partea de jos cu plus.

– Ridicarea trunchiului din culcat dorsal (genunchii sunt îndoiți, tălpile sunt lipite pe sol. Timpul de lucru este de 1min., pauză 15 sec., 1 min. Se numără și se cumulează.

– Triplu salt. Săritură din ghemuit în ghemuit, 3 repetări. Se măsoară lungimea.

– Alergare de viteză pe 20 m.

În cele ce urmează este prezentată o fișă aparținând echipei Dinamo București unde:

A = Nume și prenume

B = Anul nașterii

C = Înălțimea

D = Anvergura

E = Greutatea

F = Punct atins din stând cu brațul întins deasupra capului

G = Punct atins cu o mână din săritură de pe loc

H = Punct atins cu o mână din săritură cu elan

I = Punct atins cu două mâini din săritură (blocaj)

J = Deplasare laterală

K = Flexibilitate frontală

L = Ridicarea trunchiului din culcat dorsal

M =Triplu salt

N = Alergare de viteză.

CAPITOLUL 4

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Profilul somato-motric al jucătorului participant la Jocurile Olimpice Sydney 2000.

Jocurile Olimpice de la Sydney au adunat la start cele mai bune echipe naționale ale momentului. Din punct de vedere al lucrării de cercetare acest turneu reprezintă un mediu excelent pentru obținerea unor rezultate cât mai concludente. Aici au participat cei mai titrați jucători ai momentului, mulți dintre ei apropiindu-se de modelul jucătorului ideal. Studiul a fost efectuat pe un număr de 215 sportivi componenți a 12 echipe.

Valorile obținute au fost calculate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

unde: A = vârsta, B = statura, C = greutatea, D = punct atins cu o mână din săritură cu elan, E = punct atins cu două mâini din săritură (blocaj), S = abaterea standard, Cv = coeficientul de variabilitate.

Analizând rezultatele s-a constatat că grupul prezintă omogenitate mare pentru toate seriile de distribuție, dispersia în cadrul grupului fiind foarte mică. Astfel media aritmetică poate fi pusă în valoare și utilizată în scopul propus.

Vârsta jucătorilor se încadrează între 18 ani și 37 ani cu o medie de 26,1 ani. Cei mai mulți sportivi au 24 ani, vârstă la care în general se obține vârful de formă sportivă. În graficul de mai jos vom observa cum media de vârstă a participanților la Olimpiadă a crescut în ultimii 20 de ani făcând comparație cu Jocurile Olimpice din 1984 și cu Jocurile Olimpice din 1988.

Această creștere a mediei de vârstă se datorează, probabil, faptului că această competiție necesită o bogată experiență competițională, mai ales în meciuri de acest nivel.

Statura jucătorilor variază între 177 cm și 217 cm, media competiției fiind de 196,6 cm. Comparativ cu Jocurile Olimpice din 1984, 1988 și 1996 observăm de asemenea că și media de înălțime crește, prezența jucătorilor ridicători și libero de înălțime mai mică reducând aparent media sub limitele gigantismului.

Opinăm că această creștere semnificativă în înălțime este datorată, selecției riguroase care se face în ultimele decenii, selecție efectuată științific care urmărește să aducă în echipele de volei sportivi cât mai bine dotați din punct de vedere fizic și care să facă față cu succes cerințelor jocului actual. Necesitatea folosirii jucătorilor înalți și foarte înalți a fost dată de creșterea progresivă a punctului de lovire a mingii fiind dovedit, așa cum vom arăta mai jos, că acești jucători au și cele mai crescute valori ale punctului atins cu o mână din săritură și ale blocajului. Ei alcătuiesc marea majoritate a participanților. În graficul următor este evidențiată ponderea staturii sportivilor la Jocurile Olimpice din 2000.

În acest grafic se observă foarte clar cum jucătorii de peste 200 cm alcătuiesc cea mai mare parte din numărul sportivilor participanți, adică 37%. Cei mai puțini sunt jucătorii sub 190 cm, 14%, ceea ce ne arată foarte clar tendința actuală a selecției.

Greutatea sportivilor variază între 70 kg și 120 kg cu o medie de 87,9 kg, fiind cu 1,5 kg mai mare decât media totală a populației studiate. Se remarcă o creștere progresivă a greutății în funcție de statura sportivilor.

În ceea ce privește rezultatele normelor de control prezentate de fiecare echipă, media lor prezintă cele mai mari valori dintre toate echipele studiate. Cum se poate observa în graficul de mai jos diferențele sunt de până la 5 cm, semnificative având în vedere că toți sportivii studiați sunt componenți ai unor echipe de foarte mare valoare. Cu toate că în calculele efectuate au fost incluși și jucătorii libero, nu considerăm că acest lucru ar afecta calitatea studiului statistic deoarece, așa cum vom demonstra într-un capitol ulterior, acești jucători beneficiază de calități excepționale și au făcut față cu succes normelor.

Așa cum era de așteptat, valorile cele mai mari sun realizate de jucătorii cei mai înalți, media crescând progresiv în funcție de statură.

Cel mai înalt punct atins din săritură cu o mână îi aparține unui jucător al echipei Statelor Unite: 372 cm! Acesta face parte din categoria celor mai înalți jucători, măsurând 202 cm și cântărind 120 kg. Este cea mai mare valoare întâlnită până acum dovedind că jucătorii înalți și foarte înalți pot avea calități comparabile cu ale jucătorilor mai mici de statură și care sunt considerați mai “motrici”.

Profilul somato-motric al jucătorului participant în Liga Campionilor 2000-2001 .

Studiul a fost efectuat pe un eșantion format din 130 de subiecți, evoluând în cadrul a 11 echipe participante în Liga Campionilor, ediția 2001 – 2002.

Valorile obținute au fost calculate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

Unde: S = abaterea standard și Cv = coeficientul de variabilitate.

Analizând rezultatele s-a constatat că grupul prezintă omogenitate mare pentru toate seriile de distribuție, dispersia în cadrul grupului fiind foarte mică. Astfel media aritmetică poate fi pusă în valoare și utilizată în scopul propus.

Primul parametru utilizat este vârsta, a cărei medie este de 25,8 ani, mai scăzută cu 0,3 ani decât media Jocurilor Olimpice. Valorile minime și maxime sunt extraordinare în cadrul acestui climat de înaltă performanță: 15 ani respectiv 36 ani iar media de vârstă a echipelor variază între 23,3 ani și 28,3 ani. Acest lucru demonstrează că la acest nivel experiența competițională este extrem de importantă, însă nu sunt de neglijat nici jucătorii tineri, care în ciuda vârstei fragede au multe participări în meciuri importante, marea lor majoritate făcând parte din loturile naționale de tineret sau juniori.

Graficul prezentat mai sus ne evidențiază, pe de altă parte că media de vârstă a sportivilor înalți și foarte înalți este mai mică decât a celorlalți. Acest lucru este datorat, probabil, schimbărilor din ultimii ani în dinamica jocului și implicit în selecție. Tendința este spre căutarea de jucători ce se apropie sau chiar depășesc 200 cm și care fac mai bine față luptei la fileu.

Media de înălțime a grupului studiat este de 196,9 cm, cu 0,3 cm mai mare decât a mediei Jocurilor Olimpice și cu 0,5 cm mai mare decât a întregului eșantion pe care am realizat cercetarea. Valoarea minimă este de 180 cm iar valoarea maximă este de 210 cm.

Ponderea jucătorilor în funcție de statură ne demonstrează cele afirmate mai sus, jucătorii de 200 cm și peste fiind cei mai numeroși. Graficul următor evidențiază perfect repartiția eșantionului în cele patru grupe în care am împărțit valorile staturii.

La nivelul echipelor se constată o mare omogenitate în mediile acestora, un singur lot depășind media de 200 cm restul încadrându-se între 194,2 cm și 199,2 cm.

Următorul indice studiat este greutatea, pe care îl vom raporta la statura subiecților, descoperind între cele două serii de distribuție o corelație medie de 0,49, permițându-ne astfel să facem o legătură între ele. Media de greutate calculată la întregul eșantion este de 89,2 kg, cu 1,3 kg mai mare decât media Olimpiadei. Raportat la statură, media greutății crește progresiv cu aceasta înregistrând valorile cele mai mari la jucătorii de peste 200 cm. Pentru acest grup de subiecți media de greutate este de 93,5 kg, cu 1 kg mai mică decât media similară de la Jocurile Olimpice. În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile mediilor de greutate care corespund pentru fiecare categorie de înălțime.

În ceea ce privește singura probă de control obținută pentru această categorie de subiecți, punctul atins cu o mână din săritură cu elan, valorile medii corespund de asemenea cu cele ale Jocurilor Olimpice. În graficul de mai jos sunt prezentate valorile medii ale acestui eșantion cât și cele ale Olimpiadei, pe grupele de statură cu care deja am operat.

Din acest grafic se poate observa cum valorile medii ale Ligii Campionilor sunt mai mari numai în cazul jucătorilor sub 190 cm, pe când în restul cazurilor media Jocurilor Olimpice este mai mare . Diferențele nu sunt semnificative decât în cazul jucătorilor între 190-194 cm, unde există un decalaj de 4 cm. Această observație întărește ipoteza conform căreia o competiție intercluburi se poate ridica la nivelul unui concurs Olimpic, chiar dacă numai la nivel somato-motric.

Media valorii acestei probe motrice pentru Liga Campionilor este 342.2 cm, cu valori extreme de 320 cm și respectiv 363cm.

Profilul somato-motric al jucătorului participant în cadrul Campionatului Național 2002.

Analizând datele puse la dispoziție de F.R.V., am încercat să stabilesc un profil pe care nu voi încerca să-l compar cu cel stabilit pe plan internațional dar care sper să folosească în viitor pentru a se putea crea în timp o imagine asupra potențialului campionatului nostru intern.

Studiul a fost realizat pe un eșantion format din 108 sportivi (9 echipe) care au activat în cadrul Campionatului Național ediția 2002-2003.

Datele următoare au fost prelucrate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

unde: A = vârsta, B = statura, C = anvergura, D = greutatea, E = punct atins din stând cu brațul întins deasupra capului, F = punct atins cu o mână din săritură de pe loc, G = punct atins cu o mână din săritură cu elan, H = punct atins cu două mâini din săritură, I = deplasare laterală, J = flexibilitate frontală, K = ridicarea trunchiului din culcat dorsal, L = triplu salt, M = alergare de viteză, N = detenta pe verticală, S = abaterea standard, Cv = coeficientul de variabilitate.

Urmărind indicatorii din tabelul de mai sus se constată că grupul de studiu prezintă omogenitate moderată în cazul probelor „J” și „K”, și omogenitate foarte mare la restul seriilor de distribuție punând astfel în valoare indicatorul tendinței centrale: media aritmetică.

Primul parametru discutat este, cum era și normal, vârsta. Media de vârstă a jucătorilor este de 24,6 ani cu valori extreme de 16 ani respectiv 35 ani. Este de remarcat valoarea minimă care confirmă tendința de întinerire a loturilor echipelor, apelându-se chiar la jucători care mai au mult timp până termină junioratul. Desigur prezența jucătorilor de mare experiență, trecuți de 30 ani este necesară dar numai în condițiile menținerii unei foarte bune pregătiri fizice. La nivel de echipe, lotul cel mai tânăr are o medie de 21.7 ani iar cel mai în vârstă are media de 26,6 ani. Echipa câștigătoare a campionatului are valoarea medie de 25,8 ani.

În ceea ce privește statura jucătorilor aceasta variază între 181 cm și 209 cm, cu o valoare medie de 194.9 cm. Valoarea acestei medii este relativ scăzută datorită prezenței multor sportivi sub 190 cm și între 190 – 194 cm. Graficul următor evidențiază forte clar distribuția procentuală a staturii jucătorilor. De asemenea se remarcă că numărul jucătorilor situați între 195 – 199 cm este mai mare decât al celor de doi metri și peste, primii alcătuind grupa cu cel mai ridicat procent: 32 %. Pe echipe cea mai mare medie de înălțime este de 198.8 cm, cu 4 cm mai mare decât media tuturor jucătorilor și cu 2,4 cm mai mare decât profilul stabilit pentru jucătorul de mare performanță.

La capitolul greutate valoarea minimă este de 69 kg cea maximă de 115 kg iar media este de 87.2 kg. Există o legătură strânsă între înălțime și greutate, legătură dată de un coeficient de corelație de 0,71 (corelație bună). Astfel media de greutate crește progresiv odată cu creșterea mediei de înălțime. De asemenea există o corelație excepțională între statură și anvergură (r = 0,91). Valorile medii ale anvergurii cresc și ele odată cu valorile medii ale staturii după cum se poate vedea în tabelul de mai jos.

Un alt parametru care conturează profilul somatic al jucătorului de volei este punctul atins cu o mână din stând cu brațul întins deasupra capului. Acesta, de regulă, trebuie să fie mai mare decât înălțimea fileului (243 cm), pentru a oferi un avantaj în plus sportivului în lupta la fileu. Media acestei serii de distribuție este de 253.6 cm, cu valorile cele mai ridicate obținute desigur de jucătorii de peste 200 cm: 272 cm. Există și la polul opus o valoare de 224 cm aparținând desigur unui jucător de sub 190 cm. Și în acest caz există o legătură puternică între valorile acestui parametru și statură, legătură dată de un coeficient de corelație foarte ridicat (0,85).

În ceea ce privește profilul motric al jucătorului din Campionatul Național primele valori analizate vor fi cele ale probelor de sărituri cu elan și fără. Față de normele obișnuite susținute în străinătate, la noi în țară apare în plus proba săriturii cu o mână de pe loc. Valorile medii ale tuturor jucătorilor precum și valorile medii calculate în funcție de statură se regăsesc în tabelul următor.

unde: A = punct atins cu o mână din săritură de pe loc, B = punct atins cu o mână din săritură cu elan, C = punct atins cu două mâini din săritură (blocaj).

Din acest tabel se poate observa cum valorile acestor parametrii cresc progresiv în funcție de statură cele mai bune rezultate fiind obținute de sportivii de peste 200 cm, iar valorile cele mai slabe aparținând sportivilor sub 190 cm. Cu ajutorul acestor date și cu cel al punctului atins cu o mână din stând cu brațul întins se poate calcula valoarea medie a detentei pe verticală care este de 75,4 cm. Cum se poate observa și în graficul următor cea mai mare medie aparține sportivilor cu statura cuprinsă între 195 – 199 cm , 81,3 cm, iar cea mai mică sportivilor cu statura sub 190 cm. De remarcat este faptul că numai doi jucători depășesc bariera celor 100 cm, într-un campionat care adună peste 120 de competitori.

Ultimele care vor fi dezbătute sunt normele de control specifice Federației Române de Volei, norme susținute de toți jucătorii la fiecare început de sezon competițional. Acestea au ca principal scop testarea calităților motrice viteză (viteză de deplasare) și forță, dar și testarea flexibilității.

Pentru viteză de deplasare avem deplasarea laterală pe 3 m, cu atingerea liniilor laterale care delimitează zona de atac. Se execută contra cronometru timp de 1 min. S-au obținut astfel valori cuprinse între 41 și 75 de repetări, cu o medie de 61,9 repetări. Maximele au fost obținute de sportivii ce depășesc 195 cm în înălțime, implicit de cei cu anvergura cea mai mare. De remarcat este faptul că media cea mai mare aparține echipei care are și cea mai ridicată medie de vârstă. În cazul alergării de viteză pe 20 m am constatat faptul că rezultatul cel mai bun aparține jucătorilor cu statura cuprinsă între 195 – 199 cm iar cel mai slabe celor între190-194 cm. Cea mai bună valoare medie este tot a celor din prima categorie (2,93 s) iar cea mai slabă aparține celor sub 190 cm (3,03). Valoarea medie a tuturor participanților este de 3,01 s.

La flexibilitatea frontală toate valorile sunt pozitive, neexistând subiecți care să nu depășească planul orizontal. Valoarea minimă înregistrată a fost de 2 cm iar cea maximă de 25 cm. În acest caz ea aparține unui sportiv cu statura sub 190 cm. Mediile celor patru categorii de înălțime variază între 10 și 11 cm, cu o medie totală de 10,3 cm. La nivel de echipe, media cea mai mare (13,3 cm) aparține echipei cu cea mai mică medie de vârstă, mobilitatea articulară fiind un atu al jucătorilor tineri.

Următoarele valori analizate sunt cele ale probei de triplu salt. Fiind o probă care implică sărituri am stabilit o relație între aceasta și proba de săritură cu elan. Calculând coeficientul de corelație am obținut o valoare care indică o corelație bună (0,72). Paradoxal însă valoarea cea mai mică la triplu salt este înregistrată de un jucător de peste 200 cm (685 cm) iar valoarea cea mai mare este trecută în contul unui jucător cu statura sub 190 cm (931 cm). Valoarea medie cea mai mare o înregistrează jucătorii cu înălțimea cuprinsă între 195-199 cm, iar valoarea medie a întregului eșantion este de 808.2 cm. De remarcat este că la nivel de echipe cea mai mare medie (866,8 cm) aparține echipei cu cea mai mare medie a valorilor punctului atins din săritură cu elan, aceeași echipă care are media de vârstă cea mai mică și care, anticipând următoarea analiză, beneficiază de cele mai bune rezultate la proba de forță abdominală.

Aceasta este ultima normă prezentată în acest subcapitol, omogenitatea distribuției valorile ei, ca și cele ale probei de flexibilitate frontală, nefiind foarte bună. Proba se execută contra cronometru, în două manșe. Rezultatele extremă sunt 136 repetări respectiv 48. Calculând mediile aritmetice pe cele patru grupe de înălțime, am remarcat că cea mai bună valoare au înregistrat-o sportivii de peste 200 cm: 97,5 repetări. Cea mai scăzută valoare o înregistrează sportivii sub 190 cm cu 86,4 repetări, dovedind că această categorie posedă o forță abdominală scăzută. Media tuturor jucătorilor este de 91,8 repetări. La nivelul echipelor doar trei au depășit pragul de 100, echipa de care vorbeam mai sus reușind o performanță medie de 131,4 repetări !

Studiu comparativ între potențialul biomotric al jucătorilor români componenți ai lotului național și al jucătorilor participanți la Jocurile Olimpice Sydney 2000.

În ultimii ani eforturile făcute de conducerea F.R.V. de a califica naționala masculină la competițiile importante ale continentului și ale mapamondului nu s-au încununat cu succes. Naționalele masculine de seniori și tineret au avut rând pe rând eșecuri care au început să pună la îndoială posibilitatea revenirii prea curând în topurile internaționale. Nu suntem în măsură să răspundem care sunt cauzele acestui declin, dar în această lucrare încercăm să stabilim dacă potențialul somato-motric al echipei noastre ar corespunde cu cel al echipelor participante la Jocurile Olimpice.

De ce tocmai Jocurile Olimpice ? După părerea noastră, această competiție adună cele mai puternice echipe ale lumii devenind astfel etalon al marii performanțe și scopul final al oricărei reprezentative.

Studiul a fost realizat pe lotul național de seniori al României participant în 2001 la calificările pentru Campionatul Mondial din 2002.

Valorile obținute au fost calculate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

unde: A = vârsta, B = statura, C = greutatea, D = punct atins cu o mână din săritură cu elan, E = punct atins cu două mâini din săritură (blocaj), S = abaterea standard, Cv = coeficientul de variabilitate.

Analizând rezultatele s-a constatat că grupul prezintă omogenitate mare pentru toate seriile de distribuție, dispersia în cadrul grupului fiind foarte mică. Astfel media aritmetică poate fi pusă în valoare și utilizată în scopul propus.

Media de vârstă a jucătorilor naționalei noastre este de 25,8 ani apropiată de cea a Olimpiadei de 26,1. De aici reiese că aceasta este vârsta optimă pentru marea performanță, mulți dintre sportivi depășind 100 – 120 de selecții în lotul național, nu același lucru putându-se spune despre sportivii români care au o medie a selecțiilor de 54,8 , numai trei sportivi depășind granița celor 100 de jocuri. Această stare este datorată probabil, așa cum am spus și mai sus, absenței din ultimii ani de la marile competiții internaționale. Cel mai vârstnic jucător român are 35 ani iar cel mai tânăr are 20 ani.

Compararea celorlalte date antropometrice, înălțime și greutate, duce la concluzia că ne încadrăm în profilul sportivului de mare performanță. După cum ne arată graficul de mai jos valorile sunt apropiate, diferențele nefiind semnificative.

De remarcat este faptul că având o medie a staturii mai mică decât a participanților la Olimpiadă (-0,8 cm), beneficiem de o medie a greutății mai mare (+ 1,2 kg ).

Calculând ponderea staturii jucătorilor români am descoperit că 41% dintre ei au 200 cm și peste, 25% se situează între 195 – 199 cm, iar restul adică cei între 190 – 194 cm și cei sub 190 cm reprezintă 17% și respectiv 17%. Această repartiție corespunde în mare măsură cu distribuția jucătorilor participanți la Olimpiadă, sportivii de peste 200 cm fiind cei mai numeroși.

Rezultatele normelor de control pe care le prezintă fișa tehnică a echipei noastre sunt dezamăgitoare deoarece sunt cu mult sub mediile Jocurilor Olimpice și cu mult sub valorile care ar trebui să caracterizeze un lot național de seniori. În graficul de mai jos sunt comparate valorile medii ale punctului atins cu o mână din săritură cu elan și al punctului atins cu două mâini la blocaj.

Se remarcă faptul că diferențele sunt mari și la nivelul săriturii cu elan și la blocaj. În cazul primei categorii diferența este de 17,5 cm iar în cazul celei de-a doua diferența este de 16,7 cm. Valorile punctului nostru atins din săritură se află la nivelul blocajului jucătorilor de la Olimpiadă. Nici cele mai înalte valori ale acestor norme nu egalează media competiției : 336 cm pentru punctual atins cu o mână din săritură și 315 pentru punctual atins la blocaj.

În tabelele de mai jos am prezentat media valorilor obținută pentru fiecare categorie de înălțime pentru naționala României alături de mediile Jocurilor Olimpice. Pentru punctul atins cu o mână din săritură cu elan avem :

Este de remarcat aici faptul că în cazul jucătorilor români de 200 cm și peste media este mai mică decât media jucătorilor între 195 – 199 cm, lucru nemaiîntâlnit în cadrul acestui 46epres la nici un eșantion analizat.

Pentru punctul atins cu două mâini la blocaj avem următoarele valori medii:

Și la aceste rezultate întâlnim același dezechilibru între cele două categorii de sportivi : valorile celor de peste 200 cm sunt mai mici decât ale celor între 195 – 199 cm.

.

Profilul somato-motric al jucătorului libero de înaltă performanță.

Studiul a fost realizat pe un eșantion de 33 de jucători participanți la Jocurile Olimpice 2000, în Liga Campionilor și la calificările pentru Campionatele Europene și Mondiale de Seniori și Tineret.

Valorile obținute au fost calculate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

unde: A = vârsta, B = statura, C = greutatea, D = punct atins cu o mână din săritură cu elan, E = punct atins cu două mâini din săritură (blocaj), S = abaterea standard, Cv = coeficientul de variabilitate.

Analizând rezultatele s-a constatat că grupul prezintă omogenitate mare sau moderată pentru toate seriile de distribuție, dispersia în cadrul grupului fiind mică. Astfel media aritmetică poate fi pusă în valoare și utilizată în scopul propus.

Media de vârstă a jucătorilor pe care îi analizăm este de 25,9 ani, medie apropiată de media generală de vârstă care este de 24.5 ani. Limitele extreme între care se încadrează această medie sunt 41 ani și respectiv 18 ani. Faptul că cel mai tânăr libero are 18 ani nu ne mai miră, însă valoarea maximă este cu adevărat incredibilă. Cei mai mulți subiecți au vârsta de 24 ani, ceea ce ne confirmă că acest post nu cere numai experiență competițională ci și calități fizice și neuro-psihice care sunt valorificate la maximum în jurul acestei vârste. Faptul că în acest studiu am folosit jucători ale echipelor naționale de tineret nu consider că ar influența rezultatele cercetării deoarece aceștia sunt toți componenți ai unor echipe de club titrate sau chiar ai loturilor naționale de seniori.

Media de înălțime, 189.3 cm, deși nu este relevantă în selecția pentru acest post, considerăm că se încadrează în limitele normale, cu 7,1 cm mai mică decât media de înălțime a tuturor jucătorilor studiați. Conform graficului de mai jos 39 % din jucătorii libero studiați sunt sub 190 cm, 43% sunt cuprinși între 190 – 194 cm, 15% au înălțimea între 195 – 199 cm, iar 3% au 200 cm sau mai mult. Faptul că cei mai mulți au statura cuprinsă între 190 – 194 cm demonstrează, așa cum am mai spus mai sus, că selecția a fost realizată din rândul foștilor trăgători sau eventual ridicători, timpul fiind prea scurt pentru realizarea unei selecții timpurii. Spunem prea scurt deoarece această schimbare de regulament a apărut acum patru ani.

Greutatea jucătorului libero variază între 70 – 100 kg cu o medie de 84,2 kg, medie mai mică cu 4 kg decât media generală de greutate. Vizavi de normele de control care sunt prezentate de C.E.V. și F.I.V.B., aceleași și pentru ceilalți jucători, nu se poate trage o concluzie pertinentă și relevantă asupra calităților pe care acest post trebuie să le îndeplinească. Este de reținut însă faptul că modelul liberoului analizat are normele de control cu rezultate care se apropie de mediile generale, existând un subiect cu statura de 200 cm care are punctul atins cu o mână din săritură cu elan situat la 351 cm și blocajul situat la 320 cm. Aceste date depășesc cu mult nu numai media liberoului ci și media generală demonstrând astfel valoarea lui ca apărător care primează în fața indicilor care l-ar recomanda pentru orice post de trăgător.

În tabelul de mai jos am prezentat mediile parametrilor studiați pentru libero și pentru ceilalți jucători, pentru a se evidenția cele menționate mai sus.

Profilul somato-motric al jucătorului de mare performanță.

În urma analizei tuturor datelor culese, după centralizarea și prelucrarea lor am reușit să stabilesc un profil somato-motric al jucătorului de înaltă performanță. Pentru calcularea mediilor am utilizat 596 de sportivi, participanți la Jocurile Olimpice Sydney 2000, Liga Campionilor 2001-2002 precum și componenți ai echipelor naționale participante la calificările pentru Campionatele Mondial și European.

Valorile obținute au fost calculate cu ajutorul mediei aritmetice. Pentru a stabilii nivelul omogenității seriilor de distribuție s-au luat în calcul abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

unde: A = vârsta, B = statura, C = greutatea, D = punct atins cu o mână din săritură cu elan, E = punct atins cu două mâini din săritură (blocaj), S = abaterea standard, Cv = coeficientul de variabilitate.

Analizând rezultatele s-a constatat că grupul prezintă omogenitate mare și moderată pentru toate seriile de distribuție, dispersia în cadrul grupului fiind mică. Astfel media aritmetică poate fi pusă în valoare și utilizată în scopul propus.

Primul parametru investigat este vârsta care se încadrează între 17 și 41 ani cu o medie de 25.1 ani. De remarcat sunt extremele care ne demonstrează că atât experiența competițională cât și calitățile motrice specifice vârstei tinere sunt necesare pentru marea performanță.

Statura jucătorilor variază între 176 cm și 217 cm cu o medie de 196.5 cm. Am mai observat, urmărind graficul de mai jos, că jucătorii de peste 200 cm reprezintă cel mai mare procent din numărul total al sportivilor, adică 34%. Sportivii cu statura cuprinsă între 195-199 cm reprezintă 31%, în timp ce jucătorii sub 190 cm reprezintă doar 13% din numărul total. Se remarcă astfel tendința clară de orientare a selecției spre sportivii foarte înalți, care se apropie de bariera de 200 cm.

Pentru greutatea jucătorilor de mare performanță am găsit o valoare medie de 88,5 kg cu valori extreme de 65 respectiv 120 kg. Așa cum ne-am așteptat media de greutate crește progresiv odată cu creșterea mediei de înălțime. Graficul următor este relevant și ne susține afirmația mai sus exprimată.

Profilul motric îl vom alcătui pe baza rezultatelor la probele de control și anume: punct atins cu o mână din săritură cu elan și punct atins cu două mâini din săritură la blocaj.

Pentru săritura punctul atins din săritură cu elan am obținut o medie de 340,4 cm. Valoarea maximă este de 372 cm iar cea minimă de 302 cm.

În cazul blocajului media este de 322,5 cm, iar extremele sunt pentru minimă 288 cm iar pentru maximă 352 cm. Urmărind graficul de mai jos se remarcă că sportivii cei mai înalți au obținut și cele mai bune rezultate la aceste probe. Astfel sportivii de peste 200 cm au valoarea medie a punctului atins din săritură cu elan cu 20 cm mai mare decât a celor cu înălțime de sub 190 cm, demonstrându-se astfel necesitatea folosirii de sportivi cât mai înalți. Aceeași diferență mare se înregistrează și pentru valorile blocajului.

În încheiere vom prezenta în tabelul de mai jos valorile medii ale tuturor parametrilor studiați pentru Jocurile Olimpice și Liga Campionilor, acestea fiind după părerea noastră cele mai 52epresentative competiții pentru înalta performanță.

unde: A = vârsta, B = statura (cm), C = greutatea (kg), D = punctul atins cu o mână din săritură cu elan (cm), E = punctul atins cu două mâini la blocaj (cm).

CAPITOLUL 5

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

5.1. Concluzii

În urma studiului elaborat am ajuns la următoarele concluzii:

Media de vârstă a lotului nostru național (25,8 ani) corespunde cu cea a Jocurilor Olimpice (26,1 ani), diferența nefiind semnificativă. Aceeași mică diferență o constatăm și între mediile de înălțime și greutate. Sportivii români sunt în medie cu 0,8 cm mai mici decât cei participanți la J.O. dar cu 1,2 kg mai grei. Jucătorii de peste 200 cm sunt cei mai numeroși și într-un caz și în celălalt. În ceea ce privește rezultatele la normele de control diferențele sunt uriașe. Valorile medii ale punctului atins din săritură cu elan și ale blocajului naționalei României sunt 325,6 cm respectiv 308,5 cm față de 343,1 cm și 325,2 cm.

Media de vârstă a jucătorului libero (25,9 ani) este mai ridicată cu 1,4 ani decât media generală. Statura medie pe acest post este sub 190 cm (189,3 cm), dar cei mai mulți jucători libero au înălțimea cuprinsă între 190-194 cm. Greutatea este în medie cu 4 kg mai mică decât media generală. Valorile normelor de control sunt apropiate de cele generale, diferențele fiind de până în 8 cm. Profilul somato-motric al jucătorului libero corespunde în mare măsură cu cel general, clasându-se spre limitele inferioare la nivel somatic dar cu rezultate bune la probele de control, acest lucru concretizând faptul că originea acestui jucător este din rândul celorlalți componenți ai echipei, neavând încă selecție proprie.

Comparând statura medie a Jocurilor Olimpice din 1984, 1988, 1996 și 2000 remarcăm că media de înălțime a crescut constant cu valori în jur de 2 cm, de la o reuniune olimpică la alta, ajungându-se în 2000 la o medie de 196,6 cm. Jucătorii de peste 200 cm ajung astfel să fie cei mai numeroși cu un procent de 37% din totalul participanților.

În urma comparării valorilor obținute de sportivi la aspectele motrice menționate în Buletinele Informative ale competițiilor abordate în cercetare am constatat că sportivii cu cele mai bune rezultate sunt cei cu statura de peste 200 cm, infirmând ipoteza conform căreia valorile maxime aparțin sportivilor cu statura cuprinsă între 195-199 cm.

Profilul somatic al participanților la Jocurile Olimpice Sydney 2000 și al participanților în Liga Campionilor 2001-20002 este asemănător, cu diferențe mici între valorile medii ale parametrilor cercetați. Astfel diferențele înregistrate sunt de o,3 ani pentru vârstă, o,3 cm pentru statură și 1,3 kg pentru greutate.

Deși din punct de vedere al valorii, nu ar fi trebuit să elaborăm în această lucrare un profil somato-motric dedicat participanților în campionatul național, nu am ignorat acest eșantion, chiar dacă am făcut-o numai pentru a ne crea o imagine de ansamblu (capitolul 4.3 ). Astfel:

La nivelul campionatului național am remarcat că predomină sportivii cu statura cuprinsă între 195-199 cm. Cum am remarcat și pe parcursul cercetării pe plan internațional predomină sportivii de peste 200 cm.

Urmărind rezultatele probelor de control din campionatul național se constată că majoritatea rezultatelor bune aparțin echipei cu cea mai mică medie de vârstă.

5.2. Propuneri

O intensificare a selecției încă de la copii, din punct de vedere al staturii, pentru a putea avea o statură corespunzătoare la nivel național și internațional.

Realizarea unei selecții specializate pentru jucătorul libero, dar de la o vârstă de 15-16 ani, deci nu timpurie, și crearea unei metodologii de pregătire specifice liberoului.

Dezvoltarea accentuată din punct de vedere motric al jucătorilor din campionatul național, ceea ce ar duce poate la o compensare a staturii, lucru ce ar crește punctul maxim de lovire in atac și blocaj

CAPITOLUL 6

BIBLIOGRAFIE

1. Alexe Nicu ,Teoria si Metodica Antrenamentului Spotiv, Editura Fundației România de Mâine, București 2000.

2. Bâc, O., Volleyball, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1999. 3. Bota, C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000.

4. Bota, A.; Dragnea A., Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

5. C.E.V., European Champions League – Volleyball media guide. 2000.

6. Dragan, A., Volei- Noțiuni de baza, Editura Fundației România de Mâine,București 2000.

7. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului., FEST, București, 2002.

8. Federația Română de Volei, Buletin informativ nr. 27, București, 2001.

9. F.I.V.B., Olympic Games 2000 – Volleyball media guide, Sydney, 2000.

10. Florescu, C., Sportul de performanță, Editura Sport – Turism, București, 1985.

11. Henciu, G., Fiziologia generală și a efortulu fizic, Editura Fundației România de Mâine București, 2002

12. Ifrim, M., Antropologia motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

13. Mate, S., Structura și caracteristicile efortului în voleiul de performanță. Modalități privind optimizarea pregătirii, Teză de Doctorat, A.N.E.F.S., București, 1998.

14. Niculescu, M, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, A.N.E.F.S., București, 2001.

15. Șerban, M., Volei – Curs de specializare, A.N.E.F.S., București, 1997.