Subiectivismul Si Faptele Morale

Byadmin

Cuprins:

Introducere …………………………………………………………………………4

Capitolul I : Teoria etică …………………………………………………7

Enunțarea problemei …………………………………………………7

O posibilitate de legitimare a teoriei etice…………………………9

Capitolul I I : Subiectivismul și emotivismul …………………………12

1. Prima etapă a teoriei subiectivismului etic: subiectivismul simplu……………………………………………………………………………..12

1.1. Aplicații ale subiectivismului simplu ………………..…14

1.2 Considerații despre subiectivismul simplu ….……….…25

2. A doua etapă a teoriei subiectivismului etic: emotivismul………26

Considerații despre emotivism……….……………….…31

A treia etapă a teoriei subiectivismului etic……………..………33

Capitolul I I I : Faptele morale obiective și teoriile etice…………….39

Faptele morale obiective. Existența sau inexistența lor… ……39

Considerații asupra teoriilor etice ………………….…………….40

Capitolul IV : Etica și metafizica……………………………………..49

1. Eroarea naturalistă………………………….………………………49

2. Influența metafizicii asupra eticii…………………………………..53

Concluzii. ………………………………………………….….…………………60

Bibliografie generală …………………………………………..……………..66

=== SUBIECTIVISMUL ŞI FAPTELE MORALE ===

Cuprins:

Introducere …………………………………………………………………………4

Capitolul I : Teoria etică …………………………………………………7

Enunțarea problemei …………………………………………………7

O posibilitate de legitimare a teoriei etice…………………………9

Capitolul I I : Subiectivismul și emotivismul …………………………12

1. Prima etapă a teoriei subiectivismului etic: subiectivismul simplu……………………………………………………………………………..12

1.1. Aplicații ale subiectivismului simplu ………………..…14

1.2 Considerații despre subiectivismul simplu ….……….…25

2. A doua etapă a teoriei subiectivismului etic: emotivismul………26

Considerații despre emotivism……….……………….…31

A treia etapă a teoriei subiectivismului etic……………..………33

Capitolul I I I : Faptele morale obiective și teoriile etice…………….39

Faptele morale obiective. Existența sau inexistența lor… ……39

Considerații asupra teoriilor etice ………………….…………….40

Capitolul IV : Etica și metafizica……………………………………..49

1. Eroarea naturalistă………………………….………………………49

2. Influența metafizicii asupra eticii…………………………………..53

Concluzii. ………………………………………………….….…………………60

Bibliografie generală …………………………………………..……………..66

Introducere

Unul dintre cele mai importante domenii ale gândirii filosofice aparține moralei. Pentru că toată lumea se gândește la cel mai bun mod de a trăi. Oamenii au nevoie de reguli care să le conducă viața spre o dimensiune existențială optimă care să le asigure un climat confortabil din punct de vedere psihologic și moral. Mai mereu, filosofii și alți gânditori au susținut concepții foarte diferite despre viața morală. Teoriile etice dezvoltate în vederea normării comportamentului (de exemplu: etica lui Kant, egoismul, utilitarismul, tradiția dreptului social, etc.), precum și scrierile care tratează aplicarea acestor teorii în practică, sugerează o nesiguranță legată de ceea ce facem (sau avem dreptul să facem), atunci când formulăm judecăți etice sau ne angajăm în dezbateri pe teme etice. Trebuie oare să se încerce să se stabilească care sunt faptele, așa cum ar proceda un om de știință? Sau pur și simplu ar fi mai indicat să se dea glas sentimentelor noastre sau ale societății ca întreg? Pot fi judecățile morale adevărate sau false? Studierea acestor întrebări a condus la dezvoltarea unor teorii diferite de cele normative, deoarece ele nu intenționează să normeze comportamentul. Ele sunt teorii mai degrabă despre etică decât teorii ale eticii. Astfel această ramură a filosofiei morale este cunoscută sub numele de metaetică. Termenul sugerează că nu suntem implicați în etică, ci o analizăm. Filosofia contemporană își are proprii săi gânditori preocupați să dezvolte teorii morale competente care să suporte provocările unor eventuale disfuncționalități sociale.

Nu există o uniformitate a acestor teorii, după cum așa este și normal într-un climat pluralist al gândirii filosofice. Întrebarea fundamentală se constituie în a arăta care este natura, statutul și rolul teoriei morale. Unii filosofi consideră că teoriile n-au nici o importanță în gândirea practică, alții sunt convinși că nu există decât teorii contradictorii care provoacă confuzie, iar alții constată că practicile metodologice uzitate în universități conduc cu succes la scepticism în rândul studenților. Natura teoriilor morale se constituie din concursul mai multor concepții, dintre care două sunt mai importante: fundaționalismul și coerentismul.

Prima dintre acestea arată că sistemele de credințe se bazează pe relațiile logice existente între credințele care au nevoie de o anumită justificare și cele care nu au nevoie de așa ceva, pe motiv că sunt fundamentale. Coerentismul oferă o altă variantă, propunând metoda echilibrului reflexiv (a lui Rawls) cu ajutorul căreia se pot formula principii generale ale diverselor credințe; principiile odată găsite pot fi revizuite, iar credințele pot fi revizuite și ele, unele în lumina celorlalte până când se atinge un echilibru. Acest procedeu poate fi îmbunătățit dacă se acceptă existența adevărurilor morale obiective. Dar filosofii încă nu au reușit să explice cum se pot identifica adevărurile morale obiective. Concepția coerentistă le acceptă totuși în mod tacit. Evident experimentul nu ține și astfel se cade în relativism. Totuși, scopul celor două concepții îl reprezintă identificarea unui set de credințe, convingeri și dispoziții, care să poată face față celor mai înverșunați sceptici. Dacă teoriile morale construite sunt consistente ele pot fi aplicate de deasupra, credințelor preteoretice ale oamenilor. Bernard Williams e de altă părere, și anume că filosofia nu are dreptul să producă teorie etică, ea nefiind în stare să ofere un motiv care să ne oblige să acceptăm o intuiție în defavoarea alteia. Și G.E.M. Anscombe luptă în favoarea renunțării acestui tip de morală susținut de majoritatea filosofilor, deoarece credința într-un cod moral autoritar și special este o denaturare a eticii teiste.

Această lucrare pune problema legitimării teoriei etice, prezintă etapele teoriei subiectivismului etic, arată care teorii etice recunosc sau nu existența faptelor morale obiective, și aduce în discuție întrebările cu privire la faptul fundamentării eticii pe baze metafizice.

Note bibliografice:

Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, 2005, p. 8;

2 Ibidem;

3 Ibidem;

4 Dale Jamieson, Metodă și teorie morală, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, 2005, p. 506;

5 Ibidem, p. 506-507;

6 Ibidem, p. 510;

7 Ibidem , p. 511;

8 Ibidem , p. 512;

9 Ibidem, p. 512;

10 Ibidem;

11 Ibidem , p. 508;

12 Ibidem , p. 509.

Capitolul I : Teoria etică

Enunțarea problemei

Din perspectivă filosofică, termenul de subiectivism este aplicat în mod obișnuit unui set de teorii etice care neagă posibilitatea ca investigația morală să producă adevăruri obiective.1 Subiectivismul este o teorie etică care își propune să prezinte ideea potrivit căreia în viața morală opiniile noastre se bazează exclusiv pe sentimentele noastre.2 Această teorie afirmă că este cu neputință să existe la modul obiectiv fapte morale corecte sau incorecte, negând astfel obiectivitatea și validitatea universală a eticii.3 Teoria se poate aplica la toate chestiunile morale. Cu simplitate spus, subiectivismul simplu nu este o teorie care să ne spună ce anume este bine și ce anume este rău.4 Nu încearcă cu nici un chip să ne spună cum anume trebuie să ne trăim viețile sau căror păreri morale ar trebui să ne plecăm capetele. Rolul acestei teorii este să ne arate unele lucruri despre natura judecăților morale.5 Indiferent ce judecăți morale ar putea face cineva, acesta nu își exprimă decât sentimentele personale în legătură cu un anumit lucru, și nimic mai mult. Indiferent de atitudinea cuiva, niciodată nu se va face alegerea morală care să reprezinte adevărul. Fiecare va recunoaște în opiniile sale simplul glas al sentimentelor proprii.6

Teoria subiectivistă arată că în ceea ce privește morala, nu există adevăruri factuale, nimeni nu greșește și nimeni nu are dreptate. Toți își proiectează opiniile morale prin prisma propriilor lor sentimente. Oameni diferiți vad lucrurile diferit, și nimic mai mult. Ideea de bază a teoriei subiectivismului etic, este că în elaborarea judecăților morale, oamenii nu fac altceva decât să-și exprime propriile dorințe sau simțiri. Astfel că din această perspectivă nu există adevăruri factuale, din punct de vedere moral. David Hume arată primul că funcția judecății morale este aceea de a ghida comportamentul; dar rațiunea de una singură nu va putea niciodată să îndeplinească rolul de povățuitor al acestei judecăți morale. Rolul rațiunii este numai acela de a ne informa asupra naturii acțiunilor noastre și asupra consecințelor acestor acțiuni. De asemenea rațiunea ne ajută la stabilirea relațiilor logice dintre propoziții.

Emoțiile au marele rol în stabilirea judecăților morale, astfel că în stadiul final al analizei morala este determinată de sentiment. Persoanele care acceptă subiectivismul etic pot să afirme sau să infirme orice valoare. Dar orice poziție ar adopta acestea, ele nu vor crede că alegerea lor reprezintă adevărul cu privire la modul în care ar trebui să se comporte. În schimb vor recunoaște că nu fac altceva decât să-și exprime propriile sentimente.

Teoria subiectivismului etic s-a dezvoltat în mai multe etape. Prima etapă este cea a subiectivismului simplu, unde teoria se află în forma ei rudimentară. Etapele ulterioare ale teoriei dezvoltă ideea primă pentru a o face mai puternică în fața obiecțiilor de tot felul. A doua etapă, este cea a teoriei ce poartă numele de emotivism. Pe parcursul procesului de dezvoltare, teoria a încercat să devină mai sofisticată prin formularea mai multor versiuni de natură să îmbunătățească stadiul final, astfel că a treia etapă propune ca rațiunea să poată fi și ea luată în considerare într-o măsură oarecare. Este evident că în zilele noastre subiectivismul este un punct de vedere acceptat la scară largă, deși uneori fără o reflecție prealabilă. Se spune prea grăbit că o opinie morală este la fel de bună că oricare alta. În mod pripit însă, la întrebarea -ce anume înseamnă etica-, se răspunde că e ceva legat de ceea ce sentimentele noastre ne spun că este bine sau rău. Dar acest lucru nu poate fi acceptat fără nici un fel de rezerve, deoarece etica nu este neapărat dependentă de stările afective.7 Stările afective ale oamenilor se pot schimba și de foarte multe ori aceștia nu prea mai țin seama de glasul rațiunii.

În plus, se poate observa cu ușurință că tocmai ghemul de sentimente, câteodată, îi determină să se abată de la normele etice (dacă acestea există).

2. O posibilitate de legitimare a teoriei etice

Morala ca disciplină se bucură de o tradiție îndelungată. Ea a fost întotdeauna preocupată (după cum este și firesc), să teoretizeze faptul moral – obiectul oricărei teorii etice.8 Teoretizarea faptului moral rămâne în continuare o întreprindere sistematic ambiguă, etica fiind într-o situație de dificultate în ceea ce privește încercarea de construcție teoretică.9 Acest neajuns se datorează faptului că limbajul este utilizat într-o diversitate de moduri.

Deși nu are avantajul unui limbaj univoc interpretabil, teoria etică admite/cere în mod expres o altă utilizare a limbajului natural decât cea proprie unui vorbitor normal (cu competență lingvistică naturală).10

Până în momentul în care etica va face o specificare a diferenței de utilizare a limbajului folosit, teoria etică va fi privată de conștiința diferenței sale epistemologice față de alte teorii, de conștiința propriilor sale demersuri în sfera obiectului ei.11 O altă dificultate structurală a teoriei etice, rezultă din caracterul sistematic ambiguu al obiectului în limitele căruia se desfășoară investigația etică – altfel spus din imposibilitatea delimitării univoce a punctului de vedere față de diversele puncte de vedere care definesc orice altă ,,știință umană’’.12

Dacă s-ar stabili, printr-o decizie teoretică că universul faptelor (posibil de luat în considerare în cadrul oricărei teorii) este totuna cu universul naturii și al libertății umane, atunci dificultatea sus-amintită admite o formulare suficient de riguroasă pentru a caracteriza statutul logic al teoriei etice și a schița chiar o soluție în vederea eliminării dificultății în cauză.13 Obiectul unei teorii etice ar fi astfel constituit dintr-un subansamblu de obiecte (care nu sunt univoc determinate decât în cadrul unui context pragmatic, care nu există independent de contextul pragmatic în care apar), articulate printr-o presupusă structură (ipoteza ,,existenței’’ într-un sens oarecare a ceea ce s-ar putea numi legea morală), oricât de greu de definit ar putea apărea aceasta din urmă. Mai departe, este posibilă reprezentarea algebrică a acestei situații, avându-se în vedere posibilele ,,articulații’’ ce se pot face în cadrul subansamblului de obiecte (dependente de contextul pragmatic în care apar). Și astfel dispare ambiguitatea sistematică a eticii de care vorbeam mai sus.

Note bibliografice:

Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, 2005, p. 9;

2 James Rachels , Introducere în etică , Editura Punct, București, p. 37;

3 Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 10;

4 James Rachels , Introducere în etică , ediția citată , p. 33;

5 Ibidem, p. 33;

6 Ibidem;

7 Dan Crăciun, Vasile Morar, Vasile Macoviciuc, Etica Afacerilor, Editura Paideia, București, p. 13;

8 Adrian Rezuș, Etica – more geometrico?, typeset by babel [greekTEX] in Kerkis, © 2002 Department of Mathematics, University of the Ægæan, Printed in the Netherlands – 12th November 2003, p. 11;

9 Ibidem;

10 Ibidem;

11 Ibidem, pp. 11-12;

12 Ibidem, p.12;

13 Ibidem;

14 Ibidem, p. 14;

15 Ibidem.

Capitolul II : Subiectivismul și emotivismul

Prima etapă a teoriei subiectivismului etic: subiectivismul simplu

În formă incipientă subiectivismul etic este prezentat ca fiind teza potrivit căreia în momentul în care o persoană afirmă că ceva este bine sau rău din punct de vedere moral, aceasta înseamnă că persoana respectivă aprobă sau dezaprobă acest lucru și nimic mai mult.1 Altfel spus, teoria se poate prezenta sub următoarea formă:

‚‚ X este acceptabil din punct de vedere moral.’’

‚‚ X este corect. ’’

‚‚ X este bun. ’’

‚‚ X trebuie făcut. ’’2

De asemenea:

‚‚ X este inacceptabil din punct de vedere moral. ’’

‚‚ X este incorect. ’’

‚‚ X este rău. ’’

‚‚ X nu trebuie făcut. ’’3

Sub această formă, teoria poate face diverse aplicații care să sfideze opinii larg acceptate de către oamenii care și-au format o idee despre ceea ce se consideră a fi de obicei natura evaluării morale. Cele mai serioase obiecții care i se aduc subiectivismului simplu sunt:

Iminența faptului de a ne înșela în diversele aprecieri morale. Experiența ne arată că nu suntem infailibili. Atunci când constatăm că judecățile noastre sunt eronate, de schimbăm opiniile.

Dar acest lucru este imposibil, din moment ce subiectivismul simplu implică faptul că suntem infailibili.

Cum explică subiectivismul simplu dezacordul dintre două persoane ( X, Y )? Atunci când X aprobă ‚‚B’’ și Y aprobă ‚‚non-B’’ , X și Y sunt în dezacord. Dar X aprobă și că ‚‚ Y aprobă non-B ’’, după cum și Y aprobă că ‚‚X aprobă B ’’. Este vorba de o frustrare eternă pentru că în ciuda faptului că X și Y aprobă lucruri diferite, ei par a se aproba oarecum reciproc. Cum pot fi ei în dezacord?

Subiectivismul simplu duce în mod inevitabil la auto-contradicție. Astfel: X aprobă ‚‚B’’ atunci când X este sincer în a aproba ‚‚B’’. Teoria spune că X este infailibil. Între timp, dacă emoțiile lui X se schimbă, atunci X poate aproba ‚‚ non-B ’’, adică contrariul; va fi și acum infailibil, ca și data trecută. Dar un lucru nu poate fi și adevărat și fals în același timp. Decurge că subiectivismul simplu este greșit.

Datorită acestor neajunsuri subiectivismul simplu este o teorie inconsistentă. În fața acestor obiecții, evident că această idee subiectivistă trebuie respinsă. Dar se poate argumenta că această idee poate fi corectă dacă s-ar alege o altă abordare. Problema este că subiectivismul simplu este un mod prea simplu de a exprima ideea. Dacă se acordă credit pe mai departe ideii de bază a subiectivismului etic, trebuie în schimb să i se aducă îmbunătățiri, pentru a i se aduce o formulare mai bună și pentru a putea depăși dificultățile.

1.1. Aplicații ale subiectivismului simplu:

La începutul anului 2007, președintele României și guvernatorul aceleiași țări nu s-au putut înțelege în privința modului în care ar trebui tratată problema trupelor militare trimise pe frontul de menținere a păcii din Irak. Președintele considera că militarii români mai au de îndeplinit misiuni în străinătate, fapt care ar consolida relația României cu țările Uniunii Europene, iar premierul arăta că misiunile trupelor militare românești din Irak sunt din ce în ce mai irelevante. Primul om în stat aducea în sprijinul argumentației sale faptul de a fi “sinceri” față de partenerii noștri din UE, iar premierul considera că trebuie mai degrabă să fim sinceri față de copiii, soțiile și mamele soldaților români, și că aceștia din urmă trebuie să se întoarcă la rudele lor. Cei doi aprobau lucruri diferite dând astfel naștere unei opoziții ce a adus în discuție problemele legate de moralitate.

Atitudinile parlamentarilor și reacțiile electoratului fiind împărțite, au transformat cazul Băsescu – Tăriceanu într-o criză politică și morală, cu privire la situația trupelor militare din Irak. În viziunea premierului Tăriceanu, întrebarea dacă militarii trebuie să mai lupte în Irak este condiționată de o altă întrebare, și anume, dacă este bine din punct de vedere moral ca soldații să stea departe de familiile lor în condițiile în care nu mai este mare lucru de făcut pe terenul de luptă.

Altfel spus, el susține că se opune menținerii trupelor în Irak, deoarece crede că acest lucru este imoral. Care ar trebui să fie reacția electoratului la această situație? O posibilitate ar fi să fim de acord cu premierul și să spunem că distanța celor înrolați față de copiii, soțiile și mamele lor naște un fapt imoral. O altă posibilitate este să nu fim de acord cu premierul și să-l susținem pe președinte, spunând că distanța dintre soldați și rudele acestora, este acceptabilă din punct de vedere moral.

Dar acestea nu sunt singurele posibilități. Am putea afirma următorul lucru: “nimeni nu are dreptate” sau “toți au dreptate”. În altă ordine de idei, “nu există adevăruri factuale”. Premierul Tăriceanu își exprimă sentimentele personale față de luptătorii din Irak și familiile acestora și nimic mai mult. El spune că acțiunile soldaților români de pe frontul respectiv sunt irelevante, dar aceasta este pur și simplu modul în care el vede problema. Președintele nu e de acord, iar sentimentele premierului nu sunt mai îndreptățite decât ale președintelui.

Președintele aprobă faptul de a cultiva sentimentul loialității față de partenerii Uniunii Europene, iar premierul fără a pretinde că are interese contrare celorlalte douăzeci și șase de țări membre, aprobă faptul că nu mai e nimic de făcut în Irak de către luptătorii români. Președintele și premierul sunt oameni diferiți, care văd lucrurile în mod diferit. Ambii nu fac decât să-și exprime propriile dorințe sau simțiri. În această criză cu conotații atât politice cât și morale, președintele aprobă un lucru, premierul un altul și nimic mai mult. Cine are dreptate? Ce trebuie să facem? Cum trebuie să acționăm? Subiectivismul etic este o teorie care încearcă să ofere un răspuns la astfel de întrebări practice fundamentale din sfera moralității. Subiectivismul etic este una din teoriile care se includ în ceea ce se numește “etica normativă”, adică acea parte a eticii preocupate de normarea acțiunilor.

Teoria subiectivismului etic arată că nu există “adevăruri” factuale din punct de vedere moral.4 Este un fapt că soldații români se află în prezent pe câmpul de menținere a păcii din Irak, dar aceasta nu înseamnă că acest lucru este unul bun sau unul rău. Cazul trupelor din Irak este unul din exemplele ce se pot da; din perspectiva subiectivismului etic oricare altă problemă morală poate fi abordată în aceeași manieră. David Hume în cercetările sale marcate de o viziune empirică, a arătat că morala este o disciplină care face obiectul nu al rațiunii, ci al sentimentului.5 În “Tratat asupra naturii umane”, el a scris: “Luați orice acțiune care este recunoscută ca fiind vicioasă: crima cu premeditare de exemplu. Examinați-o din toate punctele de vedere și uitați-vă dacă puteți găsi acel fapt – sau existență reală – pe care îl numiți viciu… Nu îl veți găsi până în momentul în care o să vă întoarceți reflecția spre propriul suflet și o să găsiți un sentiment de dezaprobare, care se naște în voi față de această acțiune. Acesta este un fapt, dar el este obiectul sentimentului nu al rațiunii.”6 David Hume arată că comportamentul uman este ghidat de către judecățile morale. Rațiunea nu-și poate asuma singură sarcina de călăuză în sfera moralității. Ea este neputincioasă, și tot ceea ce poate face este să arate natura și consecințele acțiunilor noastre. Să observăm că în următorul exemplu rațiunea joacă un rol secundar. Să ne imaginăm astfel, existența unei tinere femei dintr-o țară extrem de săracă din lumea a treia, în care avortul este interzis și unde nu există posibilitatea de procurare a mijloacelor de contracepție. Rațiunea îi poate sugera tinerei femei că dacă recurge la sexul premarital, existența ei va fi mai plăcută și mai ușoară din unele puncte de vedere, dar s-ar putea să rămână însărcinată. Nefiind încă căsătorită și existând posibilitatea de a rămâne însărcinată și fără un partener obligat să-i stea alături, iar avortul fiind interzis, va fi nevoită să nască și să crească copilul de una singură, existând totodată riscul ca ea și copilul ei să moară de foame.

Până în acest moment rațiunea îi prezintă unele date ale problemei, dar nu îi spune ce anume trebuie să facă. Pentru a-și scrie viitorul este nevoie ca ea să își implice latura emoțională în acest joc al existenței. Din faptul că emoțiile sale de îndrăgostită o vor determina să accepte o relație sexuală fără nici o garanție a unui eventual contract de căsătorie, deși rațiunea o va ajuta să înțeleagă cum va fi ea afectată în urma acțiunilor sale, reiese că sentimentele au primatul asupra rațiunii. Bineînțeles, ea poate refuza plăcerile sexuale premaritale, dar asta tot pentru faptul că emoțiile sale îi induc o stare de frică pentru diverse motive. Acțiunea morală în acest caz, este marcată de întrebări de genul: îi pasă dacă copilul său care ar putea fi zămislit va suferi din absența probabilă a tatălui și va încerca foamea într-o țară săracă? Cât de mult contează pentru ea faptul ca partenerul ei de joc ar putea să o lase la greu? Este îngrozită sau nepăsătoare atunci când își imaginează situația ei de femeie însărcinată?

David Hume arată că în ultimă instanță morala este determinată de latura sentimentală. Dacă acțiunea morală este determinată de emoții, atunci problemele morale își vor găsi rezolvarea fără prea multă muncă din partea rațiunii. Titanicul efort al moralei de a răspunde întrebărilor noastre despre ce este bine și ce este rău, precum și cine are dreptate și cine nu are, se simplifică radical. Iată de ce subiectivismul etic este pe gustul multora, propagându-se inevitabil o atitudine de toleranță între participanții la actul moral. Unele persoane heterosexuale spun că trebuie să fim toleranți cu privire la tendințele unora spre homosexualitate. O persoană homosexuală are dreptul la propria sa părere și atitudine și nimeni nu este în măsură să-i spună/dicteze cum anume să-și desfășoare existența. Homosexualul nu are nevoie de păreri morale din partea unora sau a altora, deoarece le are deja pe ale sale și sunt foarte bune. Dacă morala ține de sentiment, atunci sentimentele unei persoane heterosexuale nu sunt mai îndreptățite decât cele ale unei persoane homosexuale. Dreptatea este de partea celor care au sentimente sincere.

Oricine este sincer este infailibil. Teoria subiectivismului etic dezvoltă ideea că morala propune probleme ce nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul sentimentelor personale, obținându-se în acest mod și o explicație din punct de vedere rațional pentru atitudinea de toleranță. Dar până unde se poate accepta această toleranță? Până unde poate merge toleranța dintre un homosexual convins și un heterosexual?

Dacă se merge la infinit cu această toleranță, evident că nimeni nu-și mai poate impune propria părere morală. Dar asta ar putea să însemne oare că trebuie să înceteze orice luptă între subiecții morali? O persoană care își are adevărul său în privința comportamentului moral, având ca temei propriile sale sentimente sincere, poate fi considerată infailibilă, însă este pusă în fața următoarei situații: conștientizează că poate avea sentimente diferite față de alte persoane; știe că există tot atâtea adevăruri câte persoane sunt pe lume; acceptă că sentimentele sale nu sunt mai îndreptățite ca ale altora și că alții sunt la rândul lor infailibili.

Dar oricât ar fi de tolerantă, e imposibil să nu se simtă păcălită și dezamăgită în ciuda tuturor sentimentelor sale sincere ce îi oferă girul infailibilității. Cum se poate împăca cu faptul că atunci când aprobă un lucru, aprobă totodată și că altcineva aprobă un alt lucru care poate fi în contradicție tocmai cu ceea ce el aprobă? În plus, cum poate subiectivismul etic să justifice dintr-un punct de vedere rațional atitudinea de toleranță? Dacă aplicăm ideea subiectivistă la exemplul nostru cu privire la trupele militare din Irak, unde președintele și premierul văd lucrurile total diferit, cei doi oficiali ar trebui să se înțeleagă în mod desăvârșit între ei. Premierul aprobă un lucru, dar tot el aprobă că președintele aprobă contrariul. Este obligat să aprobe două lucruri contrare în același timp și tocmai acest fapt nu-i mai poate permite să-și impună părerea morală. Până aici, teoria subiectivismului etic ar putea fi acuzată că dă dovadă de o totală naivitate.

Faptul că toți au dreptate sau că nimeni nu are dreptate sau că nici măcar nu contează ce cred unii și alții, pare să anuleze orice mers înainte pe calea cunoașterii și cercetării morale, în scopul găsirii unei certitudini morale și a identificării unui adevăr moral.

Dar subiectivismul etic spune că nu există certitudini morale sau adevăruri morale obiective.

Deși se poate vorbi de toleranță, acest lucru nu implică existența ideii de toleranță ca fapt moral obiectiv. Adepții teoriei subiectivismului etic pot să aibă orice fel de păreri morale. Unii ar putea crede de exemplu, că sexul premarital este acceptabil din punct de vedere moral, iar alții pot să creadă altceva. Subiectivismul etic lasă impresia că mulțumește pe toată lumea. Nici unei tabere nu i se spune pe ce poziție să se plaseze. Teoria neagă fiecărei tabere faptul de a reprezenta prin propria sa opinie, “adevărul”. Opiniile morale ilustrează sentimentele celor care le emit și nimic altceva. Se poate ca sexul premarital să fie o acțiune bună din punct de vedere moral fără ca acest fapt să reprezinte “adevărul” gol goluț. Se poate și ca sexul premarital să reprezinte o acțiune greșită din punct de vedere moral, dar din asta nu reiese că judecata morală în cauză reprezintă adevărul cu privire la modul în care ar trebui să ne comportăm. Aici totul ține de sentiment. Fiecare ia poziție în funcție de sentimentele pe care le are. La o observație mai atentă, subiectiviștii nu par deloc a avea toleranță unii față de alții, cu toate că fără să vrea, ei se aprobă unii pe alții.

Un subiectivist aprobă un lucru, dar mai aprobă și faptul că un alt subiectivist aprobă alt lucru. Fiecare se aprobă pe sine și fiecare aprobă pe fiecare și culmea ei nu dau dovadă de toleranță pentru că altfel nu și-ar mai putea impune părerile morale. Cu cât sentimentele subiecților morali sunt mai diverse, cu atât opiniile morale ale acestora sunt mai diferite.

Câte emoții atâtea opinii, câte sentimente sincere atâtea voci infailibile lipsite de existența unei “idei de toleranță” obiective, dar care trebuie să se aprobe unele pe altele, pentru că adevărul obiectiv este refuzat fiecăruia. Adversarii subiectiviștilor susțin că adevărurile morale sunt evidente, că aceste adevăruri se pot observa cu ajutorul intuiției, în mod nemijlocit. Pentru aceștia unul dintre aceste adevăruri ar putea fi exprimat chiar sub forma: “trebuie să fim toleranți”. Însă această cale de a vedea lucrurile nu este acceptabilă pentru subiectiviști, care cred că lucrurile ar sta exact pe dos. Teoria subiectivistă spune că nici una dintre judecățile morale care se pot formula, nu are capacitatea de a sugera existența unui adevăr moral obiectiv. Teoria subiectivismului etic mai poate fi numită și subiectivism simplu, dar de la un anumit moment teoria își schimbă și forma și denumirea, după cum vom vedea, demonstrând într-un fel că ea nu își epuizează toate metodele de care dispune, în controversa cu celelalte teorii morale.

Subiectivismul simplu riscă să nu fie bine înțeles de toți cei care vor să facă cu ajutorul judecăților morale unele aplicații în sfera moralității. Este nevoie de o finețe a actului de gândire, pentru a observa adâncimea acestei teorii. La modul superficial s-ar putea face observația că dacă subiectivismul simplu este corect, atunci se poate spune că nimic nu este cu adevărat bine sau rău. S-ar putea afirma că avortul, incestul, violul și tortura, precum și toate celelalte orori ar fi permise. La fel se poate spune și că ororile amintite mai sus, nu prezintă importanță, pentru că nimic nu contează cu adevărat. La o extremă, unele afirmații ca: “totul este permis”, sau “nimic nu contează în cele din urmă”, pot bucura unele persoane care văd în aceste judecăți morale căi de acces spre o libertate cât mai mare, drept pentru care acestea pot avea și o reală motivație pentru acceptarea subiectivismului etic. La o altă extremă, unele persoane nutresc convingerea că subiectivismul etic ar anula toată morala, datorită nihilismului la care poate conduce, fapt pentru care, în opinia lor, această teorie ar trebui etichetată ca fiind falsă.

Prima extremă nu reflectă adevărata poziție subiectivistă, iar a doua extremă nu reprezintă o percepție adevărată a subiectivismului etic, deoarece această teorie nu duce neapărat la nihilism după cum se va arăta mai jos. Ceea ce postulează subiectivismul simplu este aceea că judecățile morale exprimă simțiri. Sub acest aspect nu este permis să se facă o separație sau ruptură între sentimente și oricare judecată morală. Or tocmai acest lucru se face adesea. Când se spune că “nimic nu contează” se face abstracție de sentimentele față de o anume stare de fapt. Or să ți se pară că ai fi lipsit de sentimente în condițiile în care te consideri o persoană normală și în același timp să spui pe un ton sec că “nimic nu contează” sau că “nimic nu este bine sau rău”, aceasta nu poate fi decât o aberație. Să afirmi cu toată convingerea că sexul premarital nu este nici bun nici rău, că o crimă nu este nici odioasă nici îndreptățită și că furtul din averea altora nu este o acțiune corectă sau incorectă, înseamnă să propovăduiești nihilismul moral.

S-ar putea ca unele persoane să nu înțeleagă în mod adecvat teoria subiectivismului etic și să concluzioneze că din moment ce adevărul nu este de partea nimănui, trebuie să se promoveze o atitudine de indiferență și să se creadă că “nimic nu mai contează”. Și s-a văzut cum această atitudine de a aborda teoria în discuție duce la nihilism moral. Trebuie subliniat că teoria subiectivistă ia în calcul latura emotivă a persoanei care ia decizii morale și tocmai acest lucru permite să se vadă în mod clar imposibilitatea unor judecăți morale precum cele de genul: “totul e permis”, sau “nimic nu contează”. Ne-am putea întreba dacă o persoană care e de părere că “nimic nu contează cu adevărat”, ar mai fi dispusă să-și păstreze judecata morală în cauză, după ce va fi fost victima unui tratament inuman din partea unor oameni rău intenționați.

Să răspundem că în condițiile în care această persoană ar fi normală și sănătoasă, va renunța la opinia sa morală. Dacă nu va renunța la opinia sa, ar avea urgent nevoie de un psihoterapeut. Teoria subiectivismului simplu poate rămâne la un anumit nivel al analizei, susceptibilă de o legătură cu nihilismul moral.

Acest lucru pare oarecum posibil deoarece teoria afirmă că nimic nu este bine sau rău, odată ce adevărul nu se află de partea nimănui. Dar se pot face diverse raportări la judecata “într-adevăr bine sau rău”. Așadar se poate cădea în nihilism moral dacă se face abstracție de sentiment în judecata morală.

Și ce poate însemna “bine sau rău” dacă se neagă orice posibilitate de manifestare a sentimentelor? Teoria subiectivismului simplu își are originea în analizele filosofice ale lui David Hume, unde se susține că morala ține mai mult de sentiment decât de rațiune. Din vremea acestui filosof și până azi, teoria s-a complicat. Oricum ar fi, ea păstrează o bună claritate în modul în care se poate formula. În acest sens, subiectivismul spune că în momentul în care o persoană afirmă că ceva este bine sau rău din punct de moral, aceasta înseamnă că persoana respectivă aprobă sau dezaprobă acest lucru și nimic mai mult.7 Această formulare simplă are o forță de atracție în special în mediile politice, pentru că poate oferi cu ușurință o soluție la justificarea unor intenții politice. Teoria subiectivismului simplu își confirmă pe deplin valabilitatea și în ceea ce privește modul ei de aplicare în societatea românească de după 1989. Să urmărim două feluri de atitudine: una a oamenilor politici și una a electoratului.

Fără nici o îndoială, unii politicieni aprobă între ei că discursul savant este mult mai important în politică decât faptele, deoarece istoria demonstrează că cuvintele goale rostite în fraze savante pot construi singure o “imagine bună”. Este just să folosești vorbe frumoase, pentru că ele ajută la construcția imaginii dorite.

Imaginea construită cu ajutorul unui discurs lipsit de conținut, este bună atâta timp cât produce un efect favorabil asupra electoratului. Vorbele ar trebui rostite tot timpul din moment ce ele pot influența sondajele de opinie. Toate acestea pot însemna că: “eu politicianul X, aprob că este bine din punct de vedere moral să rostesc vorbe frumoase” (mai ales că o mare parte a electoratului pare să nu aibă nimic de comentat în această privință). O parte mai educată a electoratului ar putea afirma că: vorbele bine așezate dar fără concretizare în plan social nu confirmă autenticitatea imaginii unui politician. Nu este bine să te folosești doar de vorbe și să nu îți duci promisiunile până la capăt. Nu este corect ca un politician să se intereseze doar de imaginea personală, iar interesul celor conduși să fie neglijat. Toate acestea înseamnă că: “noi, o parte a electoratului, dezaprobăm acțiunile fără finalitate ale aleșilor noștri și le considerăm imorale”. Se prea poate ca cele două categorii de actori ai vieții sociale să nu înțeleagă prin politică același lucru.

Se impune întrebarea: cine are dreptate și cine nu are dreptate. Să probăm în acest scop teoria subiectivismului simplu. Mai întâi însă să facem câteva observații.

Am văzut că teoria subiectivistă prezintă o versiune extrem de simplă: dacă cineva afirmă că ceva este bine sau rău din punct de vedere moral, aceasta înseamnă că aprobă sau dezaprobă acest lucru și nimic în plus. Poate teoria să fie atacată? Se poate obiecta că anumite aplicații ale ei pot să contravină unor fapte morale pe care noi le vedem ca adevărate sau cel puțin le credem ca fiind adevărate. Această obiecție ar arăta că teoria subiectivismului etic, permite crearea unor situații în care natura evaluării morale (dacă ea există) își pierde orice relevanță. Să reflectăm la exemplul anterior, cel despre aleși și conduși. Am fi înclinați să credem că parlamentarii nu își tratează în mod corect electoratul. Dar teoria subiectivismului simplu nu ne spune ce să credem.

Ne arată fără ocolișuri că cele două categorii sociale au dreptate, odată ce fiecare dintre ele aprobă câte un lucru. Că lucrurile pe care acestea le aprobă sunt contrare, nu contează absolut de loc. Fiecărui grup social i se dă “dreptatea” sa. Sentimentele sincere ce animă grupurile în cauză pun pecetea asupra veracității opiniei morale.

Aleșii sunt infailibili în sfera moralității prin însuși faptul că aprobă lucrurile dorite de dânșii. La fel stau lucrurile și cu cei conduși. Implicațiile subiectivismului etic asupra vieții morale a oamenilor, par a satisface pe unii și a lăsa deznădăjduiți pe alții, chiar dacă teoria nu-și propune să facă rău nimănui. Nu este rolul ei să spună cine are sau nu are dreptate, tot ceea ce spune ea este că sentimentele sunt cele ce împart dreptatea sau nedreptatea; dacă toți oamenii ar avea sentimente sincere față de un anumit fapt, cu toții ar avea dreptate oricare le-ar fi opinia.

Este un fapt cu sau fără importanță, situația economică și politică din România, dar nu este un fapt că această situație ar fi bună sau rea. Bună sau non-bună ea este în funcție de atitudinea morală a locuitorilor din această țară. Spre exemplu, cei putred de bogați, sinceri în sentimentele lor, aprobă că lucrurile merg bine în țară; cei cumplit de săraci, sinceri și ei în afirmațiile lor, aprobă că situația morală a țării este una non-bună. Toți au dreptate, pentru că toți sunt sinceri, iar faptul legat de situația economică și politică a țării lor nu e decât materialul față de care se ia atitudine și nimic mai mult. Cu toții trăiesc într-un univers moral în care sunt infailibili și în care diversitatea opiniilor morale este uimitor de mare. În același timp sunt condamnați la un compromis absurd. Fiecare aprobă ce spune el însuși exact în același timp în care aprobă că un altul aprobă contrariul. Se știe însă că uneori cu toții ne înșelăm în unele privințe.

Când se accepta că s-a greșit, se poate schimba opinia morală față de un anumit lucru. Atributul infailibilității însă este propriu fiecăruia în exercițiul moral indiferent de mutațiile de opinie survenite pe parcurs. Ceea ce urmărește subiectivismul simplu să ilustreze este că nu rațiunea noastră este infailibilă, ci latura noastră emoțională. Iar în universul nostru moral suntem cu toții dumnezei, nesupuși greșelii, pentru că sentimentele noastre deși se pot schimba la infinit, ele pot fi sincere de fiecare dată. Lupta acestor dumnezei este de natură emoțională. Cerul moral al acestor dumnezei, este luminat de sentimente sincere. Câte emoții, atâtea sclipiri. Fiecare luminiță își are temeiul în ea însăși, iar emoția este ambasadorul fiecărei lumini. Oricât s-ar căuta în acest univers moral, nu se va găsi o flacără supra-luminoasă care să le aprindă pe toate celelalte și să le arate ce este bine și ce este rău. Materia acestor luminițe este plămădită din mai multă sau mai puțină ignoranță rațională (niciodată deloc…), și absolută certitudine morală.

În sfârșit, trebuie spus că simplele aproburi sau reacțiile emoționale nu sunt suficiente pentru contracararea actelor de inechitate sau de injustiție.

1.2. Considerații despre subiectivismul simplu:

Cel mai frecvent răspuns la întrebarea ,,ce se înțelege prin valoare?’’ este acela pe care îl dau concepțiile subiectiviste: valoare înseamnă preferință individuală, iar criteriul de bază al preferinței este plăcerea.8 Are valoare, pentru cineva, ceea ce îi place într-un anumit moment. Lucrurile în sine sunt lipsite de orice valoare; ele există ca atare, pur și simplu. Valoarea o primesc numai din partea unui subiect care are nevoie și care se bucură de ele.9 În această viziune, judecata de valoare ,,X este bun’’ echivalează cu judecata de gust ,,îmi place X’’. Drept urmare fiecare individ are valorile sale personale, ceea ce conduce la un relativism total.10 Adrian adoră mersul pe jos, lui Mihai îi plac automobilele, Viorel e pasionat de muzică populară, etc., fiecare cu plăcerile și preferințele sale. Sub deviza ,,multiculturalismului’’ de tip american, lumea pestriță, dinamică și variată în care trăim încurajează acest tip de înțelegere subiectivistă a valorilor, arbitrate de către fiecare individ în funcție de valorile sale.11

Nimeni nu contestă rolul și importanța preferințelor individuale într-o societate care oferă o pluralitate amețitoare de alternative pe toate planurile: consum, profesie, timp liber, divertisment, etc.. Totuși, valorile nu se confundă nici pe departe cu preferințele individuale, iar ideea că fiecare individ are propriul său ,,sistem’’ de valori este o contradicție în termeni.12 În primul rând, există preferințe individuale inacceptabile din punctul de vedere al celorlalți, întrucât plăcerea unuia provoacă daune, suferințe sau disconfort celorlalți. Cum ar putea fi considerate ,,valori’’ preferințele sexuale ale unui pedofil? Dar preferințele ,,profesionale’’ ale unui hoț de meserie?13 Ne deosebim unii de alții prin preferințe, dar asta nu înseamnă că nu putem fi și uniți prin acceptarea unor valori unanim acceptate care să ne aducă pe toți într-un climat de bună înțelegere. Iar ceea ce ne face să sesizăm și să prețuim valorile nu este în primul rând plăcerea, capricioasă și trecătoare, ci judecata rațională, aptă să conceapă ceea ce este general și durabil in condiția umană.14 Blaise Pascal a arătat că ,, fiind, prin însăși natura noastră, nefericiți in multe situații, dorințele noastre ne dau imaginea uni stări de fericire, pentru că la starea în care ne găsim, ele alătură starea la care nu suntem; când însă ne-am realizat aceste dorințe, nu suntem fericiți, pentru că ni se nasc alte dorințe conforme cu noua noastră stare.’’15

2. A doua etapă a teoriei subiectivismului etic: emotivismul

Cel care a dezvoltat teoria subiectivismului etic, este filosoful american Charles L. Stevenson (1908-1979). Teoria s-a propagat în literatura de specialitate sub numele de emotivism. Emotivismul e doctrina potrivit căreia toate judecățile de valoare și în special cele morale nu sunt altceva decât expresii ale unor preferințe, atitudini sau sentimente. Secolul XX a fost deosebit de influențat de noua versiune a teoriei subiectiviste. Spre deosebire de forma precedentă a acestei teorii, emotivismul dezvoltă o viziune mai complexă asupra limbajului. Astfel, în cadrul noii viziuni teoretice limbajul poate fi utilizat într-o diversitate de moduri.

Principala funcție a acestuia este de a expune o mulțime de fapte (sau ceea ce se consideră a fi fapte), și de a pune orice despre orice lucru. Să dăm unele exemple:

‚‚ Papa Ioan Paul al II-lea a condus Biserica Romei; ’’

‚‚ Sute de mii de femei și copii au fost arși de vii în timpul holocaustului; ’’

‚‚ Suntem în anul 7765; ’’

‚‚ Evoluționismul este o teorie adevărată; ’’

‚‚ Orice produs își are prețul său; ’’- propozițiile acestea conțin diverse informații care sunt transmise unor receptori. În mod normal fiecare afirmație de mai sus este fie adevărată, fie falsă. Sub forma în care limbajul este utilizat de către teoria emotivistă, se pot urmări o mulțime de scopuri. Aici aplicațiile limbajului pot conduce la serii de propoziții care să nu necesite criterii de adevăr; falsitatea sau adevărul unei ziceri nu are relevanță, de exemplu, în cadrul unei formulări de genul: ‚‚ Bea paharul de apă! ’’ – deoarece aici se urmărește doar impunerea unei acțiuni sau determinarea cuiva de a executa un anumit lucru.

Există și propoziții obișnuite care nu reprezintă nici enunțuri despre anumite stări de fapt, nici îndemnuri sau porunci. De exemplu:

‚‚ Bravo Agenției Naționale de Integritate! ’’

‚‚ Trăiască Interpolul! ’’

‚‚ La naiba cu Serviciile române de spionaj! ’’

‚‚Dacă ar fi pensiile mai mari!’’- acestea sunt propoziții care reflectă atitudinile celui care le enunță. Ele nu exprimă adevăruri factuale. Nu sunt false sau adevărate.

În această ordine de idei, este esențial să se facă diferența dintre faptul de a declara o atitudine și a exprima aceeași atitudine. Propoziția: ‚‚Îmi place să joc șah’’, este o declarație ; ea este fie adevărată, fie falsă.

Dar prin propoziția: ‚‚La naiba cu Serviciile române de spionaj!’’, nu se declară nimic, nu se afirmă nimic (nu este nici adevărată, nici falsă), ci se exprimă o simplă atitudine.

Ideea de forță a emotivismului este aceea că prin funcția limbajului moral nu se afirmă lucruri; prin intermediul limbajului moral nu se exprimă fapte de nici un fel. Pe scurt, el nu ne transmite informații. Potrivit emotivismului, limbajul moral joacă două roluri. Unul dintre acestea se utilizează în virtutea influențării comportamentul uman. Dacă o dirigintă se adresează unui elev cu următoarele cuvinte: ‚‚Nu ar trebui să lipsești de la ore’’, este evident că diriginta dorește să modifice comportamentul tânărului. Celălalt rol jucat de limbajul moral este acela de a exprima o atitudine oarecare (în nici un caz pentru a declara sau relata o atitudine). Nu se poate pune semnul de echivalență între următoarele două propoziții: ‚‚Papa Benedict al XVI-lea este un om bun’’ și ‚‚Eu îl aprob pe Papa Benedict al XVI-lea’’. A doua dintre propoziții poate fi ori adevărată, ori falsă, în timp ce prima, nu poate primi valoare de adevăr din moment ce exprimă o atitudine. ‚‚Papa Benedict al XVI-lea este un om bun’’ și ‚‚Bravo lui Papa Benedict al XVI-lea’’ sunt propoziții echivalente (nu sunt adevărate sau false).

Susținătorii teoriei subiectivismului etic, recunoscând eșecul subiectivismului simplu, au adus cercetările la un nivel mai înalt, de unde feluritele obiecții pot fi ocolite oarecum. Subiectivismul simplu interpreta propozițiile etice ca fiind enunțuri factuale de un anume fel (adică care relatează atitudinea vorbitorului). În acest sens, subiectivismul simplu, ne spune că atunci când se face o afirmație de felul: ‚‚Papa Benedict al XVI-lea zice că avortul este imoral’’, aceasta este tot una cu a spune că: ‚‚Eu, Benedict al XVI-lea dezaprob avortul’’- ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o declarație (un anunț factual), respectiv atitudinea papei.

Emotivismul schimbă complet lucrurile prin însuși faptul că neagă capacitatea oricărei propoziții de a afirma ceva. ‚‚Eu, Benedict al XVI-lea dezaprob avortul’’, potrivit emotivismului este o propoziție care nu afirmă nici un fapt; cel mult ea poate fi tradusă prin ceva de genul: ‚‚Avortul – respingător!’’ sau ‚‚Nu apelați la avort!’’ sau ‚‚dacă nimeni nu ar fi recurs niciodată la avort!’’. Trecerea de la forma simplă (populară) a teoriei subiectivismului etic, la o formă mai avansată (emotivismul), nu este un lucru de neglijat. Diferența dintre cele două stadii teoretice nu este una banală, ci din punct de vedere metodologic este o adevărată victorie. Subiectivismul simplu s-a confruntat cu probleme precum: infailibilitatea morală, dezacordul în etică și contradicția. Ideea că toți sunt infailibili în același timp, grație sentimentelor sincere de care sunt în stare este foarte îndoielnică; iar atitudinile diferite ale oamenilor în problemele morale, nu-i împiedică pe aceștia să se aprobe unii pe alții tocmai cu privire la faptul că au poziții potrivnice; și odată ce, unei probleme morale, i se poate da în același timp atât valoarea de adevăr, cât și valoarea de fals, contradicția este clară.

Aceste probleme după cum s-a văzut au adus grave prejudicii subiectivismului etic în forma sa primară. Nici una dintre aceste probleme nu afectează însă emotivismul. De ce? Pentru că emotivismul nu consideră judecățile etice ca fiind purtătoare de valori de adevăr și nu interpretează judecățile morale ca declarații ale sentimentelor (‚‚eu aprob x’’; ‚‚eu dezaprob x’’). Sub acest aspect, nici nu se mai pune problema de partea cui se află adevărul și în consecință este irelevant să se mai vorbească de infailibilitatea cuiva. În privința dezacordului din etică, nu trebuie uitat faptul că mai există și alte feluri de dezacord: dezacord în privința opiniilor și dezacord în privința dorințelor. Exemplu de dezacord in ceea ce privește opiniile: unii cred că revoluția petrecută în anul 1989 în România, a fost provocată spontan de masele largi de oameni; alții cred că revoluția a fost pusă la cale cu grijă de actori politici străini și români. Apare un dezacord între unii și alții cu privire la faptele petrecute. Ceea ce unii consideră ca fiind adevărat, ceilalți consideră a fi fals. Exemplu de dezacord în ceea ce privește dorințele: unii susțin faptul creării posibilității desfășurării actelor de prostituție într-un cadru legal; alții susțin faptul că este mai bine ca lucrurile să rămână așa cum sunt – aici nu opiniile sunt împărțite ci dorințele sunt diferite. În primul caz se cred lucruri diferite, iar în al doilea se doresc lucruri diferite. În primul exemplu este vorba de un dezacord despre atitudini, iar în al doilea, un dezacord în atitudine.

Dacă emotivismul poate răspunde la obiecțiile care au desființat subiectivismul simplu, nu poate răspunde la cele ale sale, fiind astfel la rândul său desființat. Emotivismul nu poate justifica rolul rațiunii în etică. Orice fel de judecată, fie ea de natură morală, fie de orice fel de altă natură, trebuie să-și aibă ca temei rațiuni potrivite. Nu se poate pretinde din partea nimănui să i se dea dreptate, într-o situație în care nu poate dovedi pe ce anume se bazează. Privitor la unii care spun că le place un anume lucru, de exemplu să schieze, nu pot fi întrebați de ce nu practică mai degrabă mersul cu sania, sau de ce în loc de ceai preferă să bea lapte. Aceasta pentru că preferințele personale țin de gusturile fiecăruia, iar ‚‚gusturile’’ pot fi oarbe cu privire la rațiuni. Judecata morală nu e un moft, o stare de spirit care se naște acum și piere peste cinci minute. Pentru cineva cu sănătate mintală judecățile morale nu sunt genul de lucruri pur și simplu arbitrare. Cu toată îndreptățirea trebuie să se recunoască că judecățile morale trebuie să-și aibă drept călăuză rațiunea. Cine nu face uz de rațiune nu poate sesiza o judecată morală.

Teoria emotivismului eșuează atunci când trebuie să dea seama de legătura dintre rațiuni și judecățile morale, pentru că nu urmărește decât să manipuleze atitudinile și comportamentele oamenilor. Nu îi rămâne decât să considere că rațiunile sunt vorbe bine aranjate care pot conduce emoțiile unora în direcția urmărită de alții. Dacă un emotivist spune unor persoane pe care le bănuiește de antisemitism, de exemplu, că scrierile lui Karl Marx nici măcar nu trebuie citite pentru că la urma urmei nu a fost decât un evreu, atitudinile acelora pot fi total împotriva scrierilor lui Marx, în ciuda faptului că nu le-au citit niciodată. De remarcat e faptul că pentru emotivist faptul că Marx a fost evreu poate reprezenta o rațiune pentru a susține judecata potrivit căreia scrierile lui Marx nu trebuie băgate în seamă. Susținătorii teoriei emotiviste spun fără nici un fel de echivoc: ‚‚Orice declarație despre orice fapt și pe care orice vorbitor o consideră capabilă să schimbe atitudini poate fi citată ca argument în favoarea sau împotriva unei judecăți etice’’. Cu siguranță acest lucru nu este adevărat. Nu poate fi considerat a fi o rațiune un fapt oarecare care ține de o natură sentimentală. Emotivismul e ruinat. Nu justifică legătura dintre judecata morală și emoție, precum și legătura dintre morală și rațiune.

2.1. Considerații despre emotivism:

Ce atitudine va avea un emotivist față de o judecată de genul ,, violarea domiciliului vecinului este un lucru rău’’? El va spune că în cazul acestei judecăți, se unește o judecată factuală (violarea unui domiciliu) cu o judecată morală (violarea domiciliului vecinului este un lucru rău). Va mai spune că trebuie întotdeauna făcută o deosebire riguroasă între elementul moral și cel factual. Judecățile factuale sunt adevărate sau false; iar în domeniul faptelor există întotdeauna criterii raționale cu ajutorul cărora putem consolida acordul cu privire la ce e fals sau adevărat. Judecățile morale însă, fiind expresii ale unor atitudini sau ale unor sentimente, nu sunt nici adevărate, nici false; iar acordul în materie de judecăți morale nu poate fi consolidat prin nici o metodă rațională, pentru că ea nu există.

Tehnica de operare în câmpul conștiinței morale a emotivismului o constituie genul de considerații precum: ‚‚limbajul moral nu este un limbaj prin care se afirmă lucruri; nu este folosit … pentru a transmite informații. Este folosit … ca o modalitate de a influența comportamentul oamenilor.’’ Într-o astfel de situație suntem invitați să credem că morala nu are habar de rațiune. Care este temeiul pentru care emotivismul avansează astfel de idei?

Nu poți fi decât dezorientat în fața unor astfel de supoziții. Ar însemna că morala nu ar fi nici mai mult nici mai puțin decât o armă la îndemâna celor puternici și inteligenți, deși bunul simț (dacă există) ne-ar sugera că cei puternici și abili nu ar fi demni de o asemenea armă. Pe ce s-ar mai putea sprijini o conștiință dacă ar fi jefuită de orice temei? In relația dintre două persoane participante la actul moral, conform ideii emotiviste una ar trebui să fie oarbă din punct de vedere rațional, iar cea de-a doua va fi cu necesitate un fel de ‚‚observator ideal…, un judecător perfect rațional.’’

Ce fel de comunicare morală ar putea fi posibilă între un dezorientat și un luminat? Teoria emotivistă departe de a lua în calculele sale găsirea unui adevăr moral obiectiv (deoarece își propune să creadă că nu există), face să fie ignorate orice fel de relații sănătoase între subiecții participanți la actul moral prin mascarea oricărui fel de adevăr ce și-ar avea rădăcini în bunul simț (care, conform acestei teorii nu i s-ar găsi o relevanță în etică) și plasarea discursului moral într-o baie a emoțiilor unde totuși se vor găsi unii care să se scalde potrivit intereselor lor. Morala în acest caz și-ar pierde ea însăși ‚‚integritatea morală’’ (din moment ce emotivismul face din ea o știință fantomă care nu pune problema adevărului) și ar deveni o pseudoștiință, o știință ce face negoț cu emoții, lipsind în felul acesta de orice speranță din partea ei (a moralei) pe oricine care ar mai crede într-un dram de adevăr.

Este adevărat că etica cu a sa teorie ascunde din-totdeauna o stare de lucruri paradoxală deși se bucură de o tradiție multimilenară, dar ea a fost mereu animată de faptul de a-și zidi o temelie pe niște criterii de adevăr care să facă posibil cunoașterea unui adevăr moral. E absurd să crezi că se poate lucra cu anumite criterii de adevăr în măsura în care nu crezi să existe nici fel de adevăr.

Filosofia morală e lipsită de o certitudine absolută a adevărului (acest fapt ilustrând limitele omenești), dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să se facă o totală renunțare la orice fel de efort de apropriere a acestuia. Ori emotivismul nu face altceva decât să sfideze orice fel de pretenție a moralei de a-și găsi un sprijin în încercarea ei de a se consolida ca știință. Pentru că etica, ca știință, nu se poate justifica folosind ca material de cercetare doar stările emoționale, iraționale, proprii chiar și celor mai mărunte mamifere. Emotivismul pare chiar să disprețuiască tot ceea ce a însemnat a fi, până la apariția să, obiectul eticii, deoarece etica nu și-a propus niciodată să renunțe la ceea ce este mai scump, rațiunea. Oare câtă sinceritate poate dovedi un emotivist în actul său moral (dacă se mai poate numi moral), atunci când schimbă comportamentele celor din jurul său, ignorând cu desăvârșire funcția limbajului de a stabili valori de adevăr, transformând limbajul într-un banal instrument de manipulare a emoțiilor ? Care mai poate fi obiectul eticii ?

3. A treia etapă a teoriei subiectivismului etic

Teoria subiectivismului etic speră să fie salvată de gânditori ca John Dewey și W.D. Falk. Aceștia spun că judecățile morale exprimă sentimente, numai că unele sentimente sunt bune, altele nu. Cele care sunt bune se diferențiază de cele care nu sunt bune prin procesul de reflecție. Se reflectează la diferite fapte, argumente și alte considerații privitoare la o anumită problemă morală, iar în urma acestui lucru iese la lumină un mod nou de a simți al unei persoane. Fondul irațional poate scoate la suprafață sentimente vechi care pot fi modificate sau ignorate.

Sentimentele noi pot fi susținute de sentimentele vechi, iar cel mai important lucru este acela de a identifica și a diferenția sentimentele pe care cineva le are înainte de a reflecta și sentimentele pe care cineva le-ar putea avea după aceea. Aceste sentimente din urmă (care sunt generate sau susținute de rațiune) reprezintă baza adevărată a judecății morale. Aceste considerații au fost spuse mai înainte, de către David Hume: ‚‚Dar, pentru a pava drumul spre acest sentiment (unul care stă la baza judecății morale) și pentru a discerne în mod adecvat obiectul său, găsim că este adesea necesară în prealabil o raționare profundă, că trebuie să se facă distincțiile potrivite, să fie trase concluziile corecte, să se realizeze comparații îndepărtate, să fie examinate relații complicate și să fie stabilite și confirmate faptele generale.’’

În această perspectivă să dăm un exemplu și să vedem cum se conturează unele soluții la anumite probleme. Societatea umană în general, a tratat la modul inconștient problemele legate de mediul înconjurător. Ea nu a reflectat la diferitele chestiuni care privesc acest subiect. S-ar fi impus întrebări precum: ce fel de oameni sunt cei care promovează mizeria, dezordinea și poluarea mediului înconjurător (dacă se remarcă existența acestora)? Din ce categorii sociale fac parte cei care atentează la siguranța planetei și care sunt interesele lor? Cum sunt afectate viețile generațiilor viitoare, generațiile încă nenăscute? Avem dreptul de a decide asupra bunăstării climatului planetar al viitoarelor generații de oameni, sau vom face ca în cazul avorturilor, lăsând la mintea fiecăruia faptul de a atribui drept de viață celor care vin la existență chemați de nimeni alții decât de noi înșine? Iar dacă se lasă la latitudinea conștiinței fiecărei generații faptul de a atribui drept de viață celor care vin la existență, se nasc alte întrebări:

este afectată integritatea generației mamă, pentru nerespectarea dreptului unei generații proaspăt plăsmuite la un mediu planetar sănătos?

Cum sunt afectate însăși viețile noastre de ignoranța pe care probabil o dovedim? Numeroase sunt aspectele la care ne putem gândi aici. Oricine dorește să aibă o părere informată despre oricare dintre aceste probleme are mult de lucru. Ce folos poate aduce teoria subiectivismului etic în cea de-a treia sa etapă cu privire la astfel de probleme morale? Ea ar spune ceva de acest gen: când cineva reflectează în modul cel mai profund la acest fel de chestiuni cu caracter moral, e bine să o facă într-o manieră inteligentă și imparțială, iar rezultatul procesului de reflecție ar fi că emoțiile sale pot fi modelate și astfel acea persoană ar obține un echilibru sau o armonie cât mai mare între rațiune și sentimente. Legat de problema din exemplul dat anterior, aceea a mediului înconjurător, o astfel de persoană ar ține seama de natura calității vieții umane, de consecințele factorilor poluanți asupra generațiilor deja existente sau în curs de plăsmuire, cât și de orice alt detaliu relevant cu privire la acest fapt; ar găsi motive pentru protejarea generațiilor viitoare, sau ar apăra numai interesele generației sale, în fine, în demersul ei atotcuprinzător ar ține seama de toate considerațiile care ar putea avea orice fel de efect asupra atitudinilor ei. Rațiunea ar ajuta bineînțeles foarte mult la rezolvarea dilemelor cu care persoana respectivă s-ar confrunta. Dar dincolo de acest nivel rațiunea nu ar mai avea acces. Orice fel de dezacorduri ce ar putea interveni între două sau mai multe persoane cu grad ridicat de competență intelectuală, ar fi de nerezolvat, sau cel puțin, nu ar putea fi soluționate pe căi raționale. Și din nou s-ar putea considera că rațiunea nu ar mai putea avea nici un alt rol în etică. O ultimă încercare de a formula o perspectivă subiectivistă adecvată pentru judecata etică, ar fi: ‚‚un lucru este corect din punct de vedere moral dacă analiza naturii și a consecințelor sale ar genera sau ar susține un sentiment de aprobare a acestui lucru de către o persoană pe atât de rațională și imparțială pe cât este omenește posibil’’ Mai simplu spus, atitudinea corectă din punct de vedere moral este aceea aprobată de către o persoană pe deplin rațională. Dar oare cât de înrudită este această idee față de ideea simplă care este proprie subiectivismului etic? Să ne amintim în acest caz, care era atitudinea unui emotivist convins față de o judecată de genul ,,violarea integrității mediului înconjurător este un lucru rău’’.

El afirma că în cazul acestei judecăți, se unește o judecată factuală (violarea integrității mediului înconjurător) cu o judecată morală (violarea mediului înconjurător este un lucru rău). Recomanda că trebuie întotdeauna făcută o deosebire riguroasă între elementul moral și cel factual. Judecățile factuale pot fi adevărate sau false, în domeniul faptelor existând întotdeauna criterii raționale cu ajutorul cărora putem consolida acordul cu privire la ce e fals sau adevărat. Judecățile morale însă, fiind expresii ale unor atitudini sau ale unor sentimente, nu sunt nici adevărate, nici false; iar acordul în materie de judecăți morale nu poate fi consolidat prin nici o metodă rațională, pentru că ea nu există25. Se poate observa acum diferența teoretică dintre cele trei etape ale subiectivismului etic. După cum am spus teoria subiectivismului etic parcurge trei faze în drumul ei spre a se justifica în fața diverselor obiecții care i se aduc. Acestea sunt: subiectivismul simplu (ideea primară sau forma populară), emotivismul (o versiune mai îmbunătățită) și o a treia trăsătură care promovează un proces de reflecție asupra faptelor, argumentelor și altor considerații (acordându-se importanță și rațiunii). În final se observă faptul că teoria subiectivismului etic capătă un caracter mai puțin subiectivist începând să se asemene cu alte teorii.

Note bibliografice:

James Rachels, Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, 2005, p. 465;

2 James Rachels, Introducere în etică, Editura Punct, București, p. 34;

3 Ibidem;

4 James Rachels, Introducere în etică, Editura punct, București, 2000, p. 33;

5 James Rachels, Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 463;

6 Ibidem;

7 Ibidem , p. 465;

8 Dan Crăciun, Vasile Morar, Vasile Macoviciuc, Etica Afacerilor, Editura Paideia, București, p. 83;

9 Ibidem;

10 Ibidem;

11 Ibidem;

12 Ibidem;

13 Ibidem;

14 Ibidem, 84;

15 Blaise Pascal, Cugetări Provinciale, Opere Științifice, traducere George Iancu Ghidu, Editura Științifică, București, p. 92;

16 James Rachels , Introducere în etică , ediția citată , p. 37;

17 Ibidem , p. 39 ;

18 James Rachels , Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 469;

19 Ibidem , p. 467;

20 Ibidem , p. 470;

21 Ibidem , p. 469;

22 Ibidem , op. cit .;

23 Ibidem , p. 470;

24 Ibidem;

25 Alsadair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Editura Humanitas, București, 1998, p. 39.

Capitolul III : Faptele morale obiective și teoriile etice

1. Faptele morale obiective. Existența sau inexistența lor

La modul cel mai simplu se poate afirma că valorile (morale) sunt idealuri ce întrețin viața morală. De ce virtutea a fost considerată a fi o valoare? Pentru că, întotdeauna prin virtute s-a înțeles o anumită însușire morală a omului – însușire ce are o conotație pozitivă. Un om virtuos își urmărește în mod constant idealul etic, binele, integritatea morală. Agenții morali, în calitatea lor de persoane raționale și responsabile, acceptă faptul că adevărul reprezintă o valoare, adică ceva demn de respectul și prețuirea lor. S-a spus că ,,orice valoare este normativă prin ea însăși’’.1 Dacă o persoană este convinsă că sentimentul de corectitudine reprezintă în sine o virtute care trebuie urmărită și realizată, pe când starea contrară acesteia (incorectitudinea) ar fi o meteahnă, demnă de tot disprețul, atunci acea persoană acceptă că este bine să urmărească corectitudinea pentru a obține cinstea și aprecierea celor care cred în aceleași lucruri ca și ea. O astfel de persoană ar putea crede chiar că lucrurile pe care le consideră bune și frumoase au aceeași conotație pentru toată lumea; ar putea gândi de asemenea că în morală se pot emite firesc pretenții de universalitate.2 Evident o astfel de persoană va fi dezamăgită, pentru că nu toți oamenii au aceeași viziune în ceea ce privește morala. Într-adevăr valoarea e ceva important și vrednic de respect. Dar pentru cine și de ce? 3 Și din moment ce se dau răspunsuri diferite la aceleași întrebări, bineînțeles că neînțelegerea dintre diversele teorii etice rămâne de neînlăturat.

Trebuie oare să se încerce să se stabilească care sunt faptele, așa cum ar proceda un om de știință? Sau pur și simplu e nevoie numai să dăm glas sentimentelor în general? Ce se poate stabili despre faptele morale? Până și cea mai rudimentară judecată a simțului comun trebuie să accepte un amendament esențial, care subminează decisiv subiectivismul axiologic: valorile au un caracter supraindividual, neputând fi validate ca având ,,valoare’’ decât acele preferințe individuale care pot întruni acordul social, întrucât binele și plăcerea individului nu presupun răul și suferința altora.4

Distincția dintre preferință și valoare se poate constata foarte ușor atunci când facem abstracție de ceilalți. În fiecare dintre noi există dezacorduri sau conflicte, între ceea ce preferăm să facem și ceea ce, în deplină sinceritate, prețuim – între ceea ce ne place și ceea ce știm sau judecăm că ar trebui să ne placă.5 Plăcerea este un sfetnic prost și nechibzuit, dacă nu este strunită de judecată.

Cei doi piloni care susțin concepția subiectivistă – individul și preferințele sale, sunt foarte șubrezi. Valorile sunt importante și vrednice de respect nu numai pentru un individ sau altul, ci aspiră la o recunoaștere supraindividuală. 6 Preferințele noastre ne deosebesc de alții, pe când valorile ne aduc laolaltă, într-o comunitate spirituală.7

2. Considerații asupra teoriilor etice

Realismul, intuiționismul, naturalismul, relativismul, alături de subiectivismul etic, se străduiesc, după cum e și firesc, să ajungă la o convergență a teoriilor etice. Până atunci aceste teorii rămân dezbinate.

Astfel că relativismul profită din plin și alături de subiectivism neagă obiectivitatea și validitatea universală a eticii. Celelalte teorii etice încearcă să susțină posibilitatea eticii, după cum urmează. Michael Smith este unul din reprezentanții de azi ai orientării morale numite realism. El face o prezentare a acestei concepții,8 plecând de la premisa că oamenii își evaluează unii altora comportamentul și atitudinile din punct de vedere moral, precum și de la aceea că se pot da răspunsuri corecte la întrebările morale. Astfel se poate vorbi de acțiuni corecte și incorecte, se poate spune că oamenii sunt mai buni sau mai răi pe temeiul câtorva elemente cu implicații metafizice și psihologice (dar acestea fiind văzute ca diametral opuse). Există două trăsături ale practicii morale, obiectivitatea judecății morale și caracterul practic al judecății morale, care au implicații iraționale și raționale. În ordin metafizic există fapte morale obiective; în particular există doar fapte morale ce pot fi determinate de anumite circumstanțe. Faptele morale obiective (având la bază răspunsuri corecte, deoarece premisa logică de la care s-a plecat enunță judecata că întrebările morale au răspunsuri corecte), dau sens faptelor morale circumstanțiale. Faptele morale obiective pot fi descoperite cu ajutorul raționamentelor morale. Pentru a nu părăsi deloc planul de discurs rațional, se aduce în discuție imaginea modelului standard al psihologiei umane, proiecție datorată lui David Hume, filosof scoțian din secolul al XVIII-lea.

Pe această cale se obțin două tipuri principale de stări psihologice: percepțiile și dorințele. Primele sunt cele care ne oferă o reprezentare autentică a lumii. Celelalte ne indică modul în ne-am dori trebuie să fie lumea. Cele dintâi pot fi incluse într-un discurs logic, oferind valori adevărate sau false după cum rămân fidele realității lumii așa cum este ea în adevăr. Dorințele însă nu fac obiectul nici unui fel de critici raționale, fiind considerate ca având un caracter neutru.

Percepțiile se pot combina, oferind totodată subiectul criticii rațiunii. Combinațiile de dorințe sunt însă imposibile, deoarece dorințele noastre nu pot fi satisfăcute toate odată. Acțiunea umană i-a naștere prin combinarea acestor două tipuri de stări psihologice distincte. Lumea se prezintă cu ajutorul percepțiilor și această lume poate fi schimbată conform dorințelor pe care le avem. Percepem, dorim și acționăm în virtutea unei motivații. Toate situațiile morale sunt egale din punct de vedere al importanței și ajunge să se găsească o motivație pentru una dintre ele. Dar cum problema nu se poate pune doar din punct de vedere psihologic, se rămâne inevitabil cu o serie de fapte inexplicabile, generate de implicația de ordin metafizic. Cu toate că se acceptă în discuție faptele morale obiective ce oferă sens faptelor morale concrete, se constată absurdul afirmându-se că: “faptele morale reprezintă într-adevăr un postulat nefondat” 9.

Dorința, ca manifestare psihică irațională, poate fundamenta o acțiune corectă din punct de vedere moral, doar procedând pur și simplu la exclamații de genul: “Ura pentru cei ce-i ajută pe aceia care au nevoie” 10 sau ‚‚rușine celor care fură.’’ Se recunoaște neputința de a concilia obiectivitatea judecății morale și caracterul practic al judecății morale. Cu toate că acestea se află la poli opuși se exprimă credința că se poate da un sens discuției morale, chiar dacă motivul pentru care se face acest salt al credinței este învăluit într-un mister total. Să amintim câte ceva despre teoria intuiționistă. Dacă vrem să ne dăm seama care acțiuni sunt corecte și care sunt greșite, putem încerca să sesizăm principiile morale pe baza capacității de intuiție. Vom ignora faptul că s-ar putea să existe mai multe principii morale, adoptând cu calm unul singur. Această atitudine de plasare în sfera morală își are nașterea în mai vechea concepție intuiționistă care postula existența unui număr mare de principii morale diferite ce nu pot fi ierarhizate în funcție de importanța lor, conflictul dintre ele fiind totdeauna iminent. Se poate vedea că o astfel de stare a lucrurilor face ca vechea concepție intuiționistă să fie considerată ca sinonim pentru pluralism. Omul recent intuiționist îmbrățișează o altă perspectivă, mai convenabilă, dând crezare în mod liber unui singur principiu moral, în ciuda celorlalte care pentru el sunt și ele sesizabile. Ce mai au în comun vechea concepție și noua concepție intuiționiste? Dacă prima rivaliza, datorită alurii sale pluraliste, cu viziunea utilitaristă, cea de-a doua pactizează oarecum cu viziunea amintită. Intuiționistul este o persoană care poate sesiza prin intuiție oricare din principiile morale existente și care poate alege arbitrar un singur principiu moral, fie el numit chiar și Principiul Suprem, cel aclamat de J.S. Mill.

W.D. Ross a încercat să împace cele două orientări ale intuiționismului, având avantajul de a fi pluralist sau intuiționist (în vechea denumire), dedicat fiind unui mod particular de cunoaștere, propriu noii orientări. 11 Pentru el, cunoașterea morală este posibilă din momentul în care o anumită dilemă este depășită prin tipul de acțiune ce plasează subiectul acțiunii într-un spațiu moral cu principii morale obiective, care să permită sesizarea unor diferențe din punct de vedere moral în cazul unor comportamente specifice. Cunoașterea este una relevantă pentru o anumită situație dată de o împrejurare specială. Prin inducție intuitivă se ajunge la cunoașterea de principii morale.12 Cele care reușesc să fie cunoscute prin această metodă ne apar evidente prin ele însele. Ele ar trebui să se constituie în călăuze generale a comportamentelor subiecților morali. Dar concepția lui Ross nu e capabilă să arate care principii morale sunt adevărate sau false, din moment ce pentru el contează mai mult situația dată, concretă, ce presupune adevărul sau falsul unei acțiuni în funcție de anumite împrejurări și nu neapărat în funcție de faptele morale obiective date de intuiție.

În sfârșit, Ross acceptă existența unui complex de principii morale obiective, dar determină valoarea de adevăr a faptelor morale în funcție de o anumită perspectivă legată de situații concrete. Chiar el susține că teoria sa este valabilă pentru gândurile morale obișnuite.13 Intuiționismul presupune existența unei facultăți speciale de cunoaștere a faptului moral, care poate părea misterioasă în condițiile în care nu se cunoaște ce anume o face posibilă. Se adaugă intuiția ca un simț în plus, celorlalte simțuri ale omului?

Mai nou, gânditori recenți ai tradiției intuiționiste, de pildă Thomas Nagel, iau în serios faptul existenței unei lumi obiective a faptelor morale, independentă de subiecții morali particulari.

Problema de rezolvat ar fi următoarea: cum e posibilă o interacțiune intrinsecă a acestor fapte morale obiective cu voința umană?14 E simplu de observat că lumea fizică nu se identifică cu lumea morală. Lumea fizică există independent de noi, faptele științei naturale fiind cu totul de altă natură decât faptele morale. Dar și cele din urmă sunt relevante pentru om. Și opinia potrivit căreia există valori care să se regăsească într-un spațiu moral obiectiv care pot fi recunoscute sau nu, este acceptată. Nagel atribuie valorilor un statut privilegiat: ele sunt mai mult decât simplă aparență, iar faptul că nu se pot distinge din punctul de vedere cel mai obiectiv este o chestiune de nivel de înțelegere.15

Jonathan Dancy sugerează că e bine să se recunoască existența unor fapte morale obiective care să poată fi considerate ca motive în exersarea judecății morale practice; de atenția subiectului moral în a recunoaște aceste motive ce au la bază adevăruri factuale ar depinde siguranța demersului judecății morale practice despre ceea ce este bine sau rău. Odată cu disponibilitatea adevărului moral poate interveni în mod firesc și posibilitatea cunoașterii morale.16

Despre naturalismul etic putem spune că face parte din doctrina familiilor cognitiviste. Primul pas al acestei doctrine este acela de a pune în evidență faptul că judecățile morale sunt propoziții ce au proprietatea de a fi adevărate sau false. Odată admis acest postulat, se afirmă pretenția de a se putea deduce afirmația că judecățile morale prezintă lucrurile așa cum sunt ele în realitate. Gânditorul naturalist Charles R. Pigden17 respinge demersul gândirii intuiționiste pe motiv că aceasta nu poate răspunde dintr-un punct de vedere rațional la întrebarea cea mai importantă, anume, “ce este binele”, de vreme ce gânditori intuiționiști precum G.E. Moore prezintă răspunsuri sub forma: “Dacă sunt întrebat: <ce este binele?>, răspund că binele este bine și cu asta basta. Sau dacă sunt întrebat: <Cum trebuie definit binele?>, răspund că el nu poate fi definit și că asta e tot ce am de spus în această privință” 18. Naturalismul, spre deosebire de intuiționism, nu se mulțumește cu explicații de factură metafizică sau ontologică, ci depune eforturi pentru ca proprietatea “bun” să comporte explicații raționale oriunde este posibil limbajul. Dacă se întâlnesc dificultăți în definirea exactă a binelui, atunci se poate recurge la metoda analogiei : conceptul de bine poate fi redus la altceva sau identificat cu o altă proprietate.

Ca în exemplul din sfera chimiei unde cuvântul “apă” și formula științifică “H2O” exprimă același lucru, numai că expresia din urmă este una științifică, iar cea dintâi este una profană, folosită de primitivi și copilandri.19 Și în aria eticii, se pot face progrese de acest fel, acumularea de cunoștințe științifice elementare fiind o muncă relevantă. Este greu însă de văzut cum se pot găsi cele mai bune sinonime pentru “bine” și “rău”.

Aici conotațiile semantice nu pot fi niciodată exacte, pentru că morala nu este o știință exactă. Astfel, naturalismul se poate descurca mai bine în domenii ca matematica, fizica, chimia și sociologia, psihologia și economia, dar rigoarea sa doctrinară se clatină când e vorba de morală. Parcă tocmai sinceritatea gânditorilor naturaliști declară șubrezenia naturalismului semantic atunci când încearcă din răsputeri să-l afirme. Charles R. Pigden spune că naturalismul semantic poate fi demontat20 , dar asta nu îl împiedică să susțină că alte forme de naturalism rămân intacte. Pentru naturaliști tentația de a face din bun și rău niște calități non-naturale este inacceptabilă. Viziunea științifică nu le dă decât dreptul la o credință în posibilitatea adevărului moral după care lucrurile pot fi drepte sau nedrepte în conformitate cu axiomele stabilite numai de vorbitorii competenți. Teoria naturalistă combate teoria erorii (proprie concepției nihiliste), la fel și unele vederi intuiționiste. Despre emotivism și prescriptivism afirmă că sunt total false.21

Relativismul moral propune constatarea diversității atitudinilor etice existente în sfera societății umane, susținând că nu se va găsi nicăieri un cod moral care să aibă valabilitate universală și care să eclipseze alte coduri morale mai puțin adevărate și mai puțin legitime. Această teorie metaetică pune în lumină o poziție universalistă care are rolul de a asigura părțile implicate în conflictul de natură morală că dreptatea nu se poate atribui nici uneia dintre ele. David Wong arată că relativismul nu are un renume bun deoarece este asociat cu o lipsă de convingere morală, cu o tendință spre nihilism.22 De aceea relativismul nu poate promova variante extreme. Cea mai bună soluție în depășirea acestei dificultăți este aceea de a accepta validitatea unui anumit cod etic într-o anumită structură socială care să-și aibă relevanța sa de adevăr și care să nu încerce să demonstreze nimic dincolo de jurisdicția sa. Principiul care poate fi născut dintr-o astfel de atitudine ar proclama adevărul următor: <codul etic potrivit, la locul potrivit> sau, fiecare cod etic să stea cuminte la locul său, pentru că atunci când încearcă contrariul s-ar putea trezi că nu mai are valabilitate.

Relativismul este promotorul unei atitudini pline de modestie, de înțelegere a unora față de alții, oferind totodată un spațiu neutru pe suprafața căruia conștiințele morale au ocazia de a stabili o comunicare în care fiecare judecată este cu necesitate efemeră. Ceea ce contează este numai atitudinea de reflecție și contemplare pe care o pot manifesta aceste conștiințe atunci când vin în contact cu elemente morale inedite. Și deși s-ar putea să apară uneori sentimente de frustrare la momentul constatării marii diversități morale, nu există motive de îngrijorare față de o eventuală stare patologică, pentru că se poate reveni la starea de siguranță morală inițială, printr-o instalare comodă și cuminte în propriul cod etic.

Note bibliografice:

Dan Crăciun, Vasile Morar, Vasile Macoviciuc, Etica Afacerilor, Editura Paideia, București, 2005, p. 79;

2 Ibidem;

3 Ibidem;

4 Ibidem, 83;

5 Ibidem, 84;

6 Ibidem;

7 Ibidem;

8 Michael Smith, Realismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 429-430;

9 Ibidem, p. 432;

10 Ibidem ;

11 Jonathan Dancy, Intuiționismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 441;

12 Ibidem, p. 442;

13 Ibidem, p. 443;

14 Ibidem, p. 447;

15 Ibidem, p. 448;

16 Ibidem, p. 449;

17 Charles R. Pigden, Naturalismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 451;

18 Ibidem, op. cit.;

19 Ibidem, p. 456;

20 Ibidem, p. 457;

21 Ibidem, p. 452;

22 David Wong, Relativismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 479.

Capitolul IV : Etica și metafizica

1. Eroarea naturalistă

În celebra sa operă Principia Ethica, G.E. Moore susținea că cei mai mulți moraliști au fost naturaliști și că toți naturaliștii sunt victima unei erori comune. Ei au confundat proprietatea ‚‚bun’’ cu lucrurile care au acea proprietate sau cu o altă proprietate pe care o au lucrurile bune. Aceasta este eroarea naturalistă ; o confuzie între două lucruri distincte. Conform poziției lui Moore, greșeala comună de care se fac părtașe atât teoriile etice empirice cât și cele idealiste constă în aceea că – încercând integrarea unor valori etice în teorii non-etice mult mai largi (empirice sau metafizice) – reprezintă o eșuare în afirmarea întemeierii realității distinctive abstracte a valorilor.1

Încă de la începutul primelor sale scrieri, Moore critică această eroare ce este implicată în toate definițiile empirice ale binelui. Inițial a acceptat în mare parte tezele idealiste care spun că lumea empirică, spațio-temporală, este o țesătură de aparențe care provin dintr-o realitate atemporală ce transcende capacitatea noastră de percepție (susținând că există o conexiune necesară între această realitate transcendentă și valoare). Ulterior și-a pierdut credința în realitatea transcendentă, fapt ce a provocat și atitudinea sa de a înceta de a mai fundamenta etica pe baze metafizice. Dar nu se grăbește să îmbrățișeze un realism empiric atotcuprinzător. El adoptă pe jumătate concepția platoniciană asupra valorilor ca realitate abstractă, independente de realitatea empirică, dar nu mai puțin reală decât orice alt obiect empiric. Eroarea naturalistă este imputată tuturor teoriilor etice (naturaliste sau metafizice), excepție de la aceasta făcând doar câteva, printre care și cea a lui Platon.

Moore este preocupat de articularea unei teorii etice metafizice referitoare la starea valorilor etice pe care el le consideră ca având o semnificație fundamentală pentru teoria eticii.2 Dorința sa a fost aceea de a realiza un cadru conceptual înăuntrul căruia să se armonizeze atât convingerile morale obișnuite și bunul simț, cât și cerințele de sistematizare ale raționamentelor științifice. Consideră că conceptele etice nu pot fi reductibile.

Neagă posibilitatea ca un concept cum ar fi ‚‚binele’’ să aibă vreo legătură esențială cu țelurile omenești, întreaga chestiune nefiind decât o țesătură de confuzii, din moment ce nu există o concepție coerentă privitor la ceea ce este bine pentru sine.3 Și-a convins contemporanii că există o gravă problemă de fond (poate chiar o eroare) care apare în teoriile etice tradiționale – ‚‚naturaliste’’. Noul concept asupra valorii (pretins a fi universal valabil), de natură pur abstractă, platoniciană, propus ca înlocuitor pentru teoriile naturaliste nu a putut să îi convingă pe toți. Moore a fost criticat împreună cu toți teoreticienii pe care el însuși îi critica, contestându-se tuturor acestora pretenția de a afirma că judecățile etice definesc o anume stare de fapt concretă, în condițiile în care tocmai realizarea acestei stări de fapt asigură acestor definiții valoarea de adevăr; în acest context a fost avansată ipoteza conform căreia judecățile etice trebuie privite ca exprimând mai înainte de toate, anumite emoții sau atitudini. Astfel s-a plăsmuit una dintre cele mai influente teorii etice, numită emotivism, dezvoltată în secolul XX de către filosoful american Charles L. Stevenson. 4

Problematica ‚‚erorii naturaliste’’ nu este deloc ușoară. Chiar Moore spune că lucrurile așa cum sunt ele prezentate în Principia Etica , nu oferă un răspuns suficient de clar: ‚‚Îmi dau foarte bine seama că această carte, așa cum este la ora actuală, este plină de greșeli și de confuzii.’’ 5 Dincolo de aceste neajunsuri Moore consideră că este important să sublinieze unele dintre ideile cele mai importante pe care el le-a adus în discuție. Pentru început el spune că ‚‚<binele> nu este definibil’’.6 Binele, conform viziunii lui Moore reprezintă conceptul fundamental al eticii. Eroarea naturalistă apare în trei cazuri diferite: atunci când se ‚‚identifică B’’ (Binele, Bunătatea) ‚‚cu un predicat diferit de B’’; sau atunci când se ‚‚identifică B cu un predicat analizabil’’; sau atunci când se ‚‚identifică B cu un predicat natural sau metafizic.’’7

Atunci când critică diversele teorii etice pentru faptul că procedează la identificarea lui B cu un predicat diferit de B, Moore știe că, de fapt, aceste teorii nu identifică pe B cu B, pentru simplul motiv de a nu exprima o simplă tautologie.8 Astfel că în această privință, Moore știe că acest argument al său este ineficace. Mai departe, faptul că Binele este non-analizabil, și că acesta nu este nici natural, nici metafizic, îl face pe Moore să afirme că aceste două teze pot fi combinate în una singură, anume: binele ‚‚nu este complet analizabil în termeni de proprietăți naturale sau metafizice.’’9

Respingerea acestei teze, susține Moore, provoacă comiterea erorii naturaliste. În Principia Ethica este preocupat de evaluarea tuturor stărilor de fapt posibile, pentru a se putea pronunța asupra acțiunilor cu adevărat importante, pentru a fi în cele din urmă urmărite și îndeplinite. Asupra acestor evaluări, Moore face deosebirea între două feluri de judecăți, și anume, între judecata că o stare de fapt este ‚‚bună în sine’’ (intrinsec bună) și judecata că o stare de fapt este ‚‚bună ca mijloc’’ sau ‚‚parțial bună’’.10 Raportul dintre aceste judecăți este unul de condiționare, ultimile fiind direct reductibile la cea dintâi. Astfel că, în evaluarea stărilor de fapt, o importanță capitală este atribuită conceptului de bine în sine, sau de valoare intrinsecă.

‚‚Ce se înțelege prin bine?’’, se întreabă Moore; și ce anume implică eroarea naturalistă? Pentru început, divizează teoriile etice în două grupe: eticile naturaliste și eticile metafizice. Eticile naturaliste, arată Moore, implică eroarea naturalistă în momentul în care, întrebându-se cu privire la bine, hotărăsc că un anume lucru este bine, dar în același timp lucrul în cauză despre care s-a gândit că ar fi bine, este pus într-o strânsă legătură cu un alt lucru. Acest din urmă lucru, în raport cu care este definit binele, poate fi: un obiect natural (altfel spus, ceva a cărui existență poate constitui obiectul unei experiențe); sau, un obiect a cărui existență este presupusă prin deducție, într-o lume suprasensibilă reală (dându-se astfel ocazia de a se vorbi despre eticile metafizice și eroarea naturalistă pe care o implică). Moore tratează separat despre aceste tipuri de teorii etice. Identifică teoriile care definesc binele cu ajutorul unui obiect natural, numindu-le ‚‚etici naturaliste’’.11 Iar în cazul eticilor metafizice, eroarea care apare la acest nivel, fiind în esență aceeași ca la primul tip de etici, poartă același nume – eroare naturalistă.

Astfel, Moore deosebește între eticile care susțin că binele constă într-o relație cu ceva care există aici și acum, de cele care nu susțin asta.12 Și deosebirea dintre primele și ultimile este vădită pe baza faptului că unele afirmă că etica este o știință empirică sau pozitivă (concluziile unei astfel de etici ar putea fi stabilite pe calea observației empirice și prin inducție), iar celelalte afirmă contrariul. Metoda unei etici naturaliste constă așadar în a efectua exercițiul de substituire a noțiunii de ‚‚bine’’ cu o proprietate oarecare a unui obiect natural sau a unei mulțimi de obiecte naturale. În această perspectivă etica poate fi înlocuită cu una din științele naturii, în speță cu acele științe (de exemplu: psihologia și sociologia) care își au în centrul preocupărilor sale omul.

Moore afirmă că este greșit ca problematica eticii să se reducă doar la studiul comportamentului uman. Mai mult, dacă lucrurile sunt împinse mai departe, etica s-ar putea substitui la fel de bine cu știința fizicii, din moment ce unii sunt de părere că ar trebui să ne ‚‚conformăm legilor materiei’’.13 Binele, prin definiție, arată Moore, nu înseamnă ceva ce este natural; în consecință se poate pune la îndoială faptul că ceva natural poate fi bun. Moore combate astfel opiniile care afirmă că sunt în stare să ne spună ce este binele în sine. Ce este binele? Ce este răul? – se întreabă încă de la început Moore. În definitiv, ‚‚binele’’ este singurul obiect simplu de gândire absolut specific eticii; iar răspunsul lui Moore ‚‚este că binele este binele, și cu asta dezbaterea este încheiată’’.14 ‚‚Cum se definește binele?’’, întreabă Moore – și răspunde că acesta nu poate fi definit și că asta este tot ce are de spus în această privință.15 Enunțurile despre bine nu sunt analitice, ci sintetice, drept pentru care trebuie respinse axiomele de genul: ‚‚plăcerea este singurul lucru bun’’ sau ‚‚binele este ceea ce este de dorit’’ sau ‚‚acesta este adevăratul sens al cuvântului’’.16

În fine, Moore ajunge la următoarele concluzii, și anume, că ‚‚particularitatea eticii nu este aceea că investighează aserțiuni legate de comportamentul uman, ci aceea că investighează enunțuri legate de acea proprietate a lucrurilor desemnată sau indicată prin termenul ‚‚bine’’ și de proprietatea contrară acesteia, desemnată prin termenul ‚‚rău’’.17

2. Influența metafizicii asupra eticii

În capitolul al IV-lea al lucrării mai sus amintite, G.E. Moore tratează despre eticile metafizice. Aceste etici, arată Moore, presupun că ‚‚binele’’ poate fi definit prin intermediul unei realități suprasensibile, și ajung la concluzia că unicul lucru bun poate fi găsit într-o asemenea realitate; ‚‚toate susțin implicit, … , sau exprimă expres, că adevărurile etice decurg logic din adevărurile metafizice – că etica ar trebui bazată pe metafizică’’.18 Și rezultatul, spune Moore, e acela că toate descriu Binele Suprem în termeni metafizici. Numește drept ‚‚metafizicieni’’, ‚‚pe acei filosofi care recunosc la modul cel mai clar că nu tot ce există este un obiect natural’’.19 Acești metafizicieni sunt cei care au arătat că dincolo de cunoașterea imediată, dincolo de clasa obiectelor naturale (constituită din fapte ale intelectului), există și ,,clasa de obiecte sau de proprietăți ale obiectelor, care cu certitudine nu există în timp, și care deci nu fac parte din natură, și care, de fapt, nu există în sens fizic deloc’’ și ,,acestei clase îi aparține, …, ceea ce noi înțelege prin adjectivul/adverbul ,,bine’’.20 Aici Moore nu se referă la bunătate, ,,ci doar (la) acele lucruri sau calități ale lor care sunt bune, care pot exista în timp – pot avea durată, pot începe și încetata să existe – pot fi obiecte de percepție’’.21

Exemplificând, Moore arată că, în ciuda faptului că două obiecte naturale pot avea existență reală, numărul doi, în sine nu poate exista niciodată. Dar, dacă adunăm pe doi cu doi și obținem patru, acest lucru înseamnă cu certitudine ceva. Astfel, numerele fac parte din clasa de obiecte despre care Moore spune că ,,nu există în timp, și care deci nu fac parte din natură, și care, de fapt, nu există în sens fizic deloc’’.22 Foarte important de observat e faptul că binele, aparține și el acestei clase. Această clasă nu conține decât termeni simpli – obiecte despre care se cunosc unele adevăruri. ,,Nici un adevăr nu există fizic, în realitate’’.23 Moore evidențiază faptul că adevărurile de genul <doi și cu doi fac patru> (așadar, care nu au o existență reală), fac referire la rândul lor la obiecte care, iarăși nu au o existență fizică. Aceste ,, adevăruri’’ au primit numele de ,,universale’’. Metafizica propriu-zisă, arată Moore, începe cu identificarea unor astfel de adevăruri, care se remarcă prin ,,lipsa lor de asemănare față de ceea ce putem atinge, și vedea, și simți’’.24 De la Platon și până în prezent, metafizicienii și-au ocupat timpul străduindu-se să-și mențină atenția ,,asupra diferenței dintre aceste adevăruri și ceea ce … am numit <obiecte naturale>, fapt ce a determinat o deosebire esențială între aceștia și filosofii numiți empiriști. Sistemele de etică care descriu Binele Suprem în termeni ,,metafizici’’, sunt numite de Moore ,,metafizice’’ deoarece ,,ele descriu <Binele Suprem> cu ajutorul a ceva ce (susțin ele) există, dar nu există în natură – îl descriu în termenii unei realității suprasensibile’’. Eticile metafizice au un merit însemnat față de cele naturaliste, deoarece recunosc că ,,pentru bunătatea perfectă este necesar mult mai mult decât orice calitate a ceea ce există aici și acum, sau care se poate deduce c-ar fi posibil să existe în viitor’’. Întrebarea fundamentală a eticii, anume ,,ce este binele în sine însuși?’’, primește din partea celor două tipuri de etici, răspunsuri diferite.

Astfel, cele naturaliste identifică ,,binele’’ cu un obiect natural (plecând deci de la presupunerea că un anumit lucru este cel care definește noțiunea de bine), iar cele metafizice declară un anume lucru ca fiind singurul bun în sine însuși. Conform lui Moore, eticile naturaliste comit eroarea naturalistă. Iar cele metafizice nu scapă nici ele de această acuzație, tocmai prin faptul că, punând într-o legătură logică următoarele două întrebări: ,,Ce este real ?’’ și ,,Ce este bine ?’’, susțin că, este posibil ca din orice propoziție care afirmă că ,,Realitatea este de această natură’’, se poate deduce/obține o confirmare pentru orice propoziție care afirmă că ,,Aceasta este bine în sine’’. Etica nu poate avea la bază metafizica, spune Moore; dar se întreabă cum anume ar fi posibil ca natura realității suprasensibile să aibă o influență asupra eticii. Dacă metafizica ar fi capabilă să arate că oamenii sunt nemuritori, sau să demonstreze că acțiunile întreprinse în această viață de către aceștia pot condiționa situația lor dintr-o viitoare existență, atunci ei ar ști cu totul lămurit ce anume ar trebui să facă. ,,Doctrinele creștine despre rai și iad sunt, în acest sens, extrem de relevante pentru etica practică’’. Totuși, majoritatea doctrinelor metafizicii nu vorbesc nici despre o existență viitoare, nici nu afirmă că ar exista ceva pe care oamenii ar trebui să-l urmărească pentru a-și asigura comoditatea unei existențe veșnice; aceste doctrine ,,ne spun natura nu a unei viitoare realități, ci a uneia care este eternă și pe care, de aceea, nici o acțiune de-a noastră nu are puterea de a o modifica’’. Astfel de poziții doctrinare nu pot avea decât o influență pur negativă asupra eticii practice, din moment ce ,,nimic din ceea ce am putea face noi nu va duce vreodată la vreun bine’’.

Dar ce fel de relație există între realitatea eternă și cea concretă. Dacă cea din urmă nu o poate influența pe cea dintâi, atunci poate că cea dintâi o poate influența pe cea dea doua. Și dacă da, atunci cum?

Un metafizician poate spune că nimic nu este real în afară de ceea ce este etern (uneori, va recunoaște că și în domeniul temporalului există o cât de puțină realitate; mai mult va fi de acord că existența unor lucruri concrete poate fi mai bună decât a altora). În privința principiului metafizic: ,,Ar trebui să facem așa și pe dincolo’’, Moore se întreabă dacă acesta are vreo urmă de adevăr. Și în ce condiții poate obliga la ceva un asemenea principiu? Moore identifică două condiții după care acest principiu ar putea fi consecvent în raport cu metafizica unei realități eterne. Prima condiție ar fi ca realitatea eternă să joace rolul de călăuză. Dar adevărata realitate eternă (care îndeplinește funcția de călăuză), cum poate (din moment ce este numită singura adevărată realitate), să impună o regulă morală care să oblige la realizarea unui anumit scop, dacă acel scop nu poate fi realizat în concret, dat fiind faptul că existenței temporale nu i se recunoaște o adevărată realitate? Iar ,,dacă eforturile noastre nu pot avea ca finalitate existența reală a ceva bun … nu avem nici un motiv să le facem’’. Iarăși, dacă realitatea eternă este singura realitate, atunci ce mai poate exista în timp? E posibil să încercăm să dăm existență la ceva despre care știm dinainte că nu poate exista? Și dacă în domeniul temporalului, apare o manifestare a adevăratei realități eterne, nu trebuie oare să se admită că manifestarea în cauză este o altă adevărată realitate? Și de aici nu rezultă oare că pe lângă ceea ce există etern mai există o altă adevărată realitate? Iar, odată cu recunoașterea faptului că această manifestare în concret a adevăratei realități eterne este la rândul său adevărată, se deduce că și oamenii pot provoca un oarecare bine (grație acestei manifestări). A doua condiție care să probeze consecvența principiului amintit în raport cu metafizica unei realități eterne, este aceea ,,că realitatea eternă nu poate fi perfectă, … nu poate fi unicul lucru bun’’. Moore arată că doar din simplul motiv că realitatea eternă poate fi bună, ,,nu va constitui în nici un caz o justificare pentru ca noi să tindem spre o manifestare a ei, decât dacă acea manifestare este la rândul ei bună’’. Astfel, există o diferență între manifestare și realitatea eternă. Că această diferență există, rezultă din faptul că ,,manifestarea poate fi făcută să existe, pe când realitatea aceea în sine există inalterabil’’.

Maxima morală își poate găsi o justificare tocmai prin faptul că această manifestare există diferit de existența realității corespondente (eterne). Dacă reiese că realitatea concretă poate fi la rândul său bună, atunci, ,,pentru a justifica afirmația conform căreia noi ar trebui să producem ceva, trebuie să se susțină că exact acel lucru în sine, și nu altceva care poate fi asemănător cu el, este într-adevăr bun’’. Și în ciuda faptului existenței acestei manifestări, ,,dacă ea nu va adăuga ceva la suma binelui din univers, atunci nu avem nici un motiv să o facem să existe’’. Dar dacă această manifestare va adăuga ceva la suma binelui din univers, ,,atunci existența a ceea ce este etern nu este perfectă în sine – nu poate include totalitatea binelui posibil’’. Moore, examinând influența metafizicii asupra eticii practice, arată că ,,din moment ce ceea ce este etern este imposibil să fie afectat de propriile noastre acțiuni, nici o maximă practică nu este posibil să poată fi adevărată, dacă singura realitate este eternă’’.

Note bibliografice:

G.E. Moore, Principia Ethica, Editura DU Style, București, 1997, p. 9;

2 Ibidem, p. 11;

3 Ibidem, p. 61;

4 James Rachels, Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 466;

5 G.E. Moore, Principia Ethica, ediția citată, p . 40;

6 Ibidem, p . 41;

7 Ibidem, p . 13;

8 Ibidem, p . 46;

9 Ibidem, p . 14;

10 Ibidem, p .14;

11 Ibidem, p . 148;

12 Ibidem, p . 148;

13 Ibidem, 1997, p .148;

14 Ibidem, p . 111;

15 Ibidem, p . 111;

16 Ibidem, p . 111;

17 Ibidem, p . 145;

18 Ibidem, p . 231;

19 Ibidem, p . 231;

20 Ibidem, p . 231;

21 Ibidem, p . 231;

22 Ibidem, p . 231;

23 Ibidem, p . 232;

24 Ibidem, p . 232;

25 Ibidem, p . 232;

26 Ibidem, p . 234;

27 Ibidem, p . 234;

28 Ibidem, p . 235;

29 Ibidem , p . 236;

30 Ibidem, p . 237;

31 Ibidem, p . 237;

32 Ibidem, p. 237;

33 Ibidem, pp. 237-238;

34 Ibidem, p. 238;

35 Ibidem, p. 238;

36 Ibidem, p. 238;

37 Ibidem, pp. 238-239;

38 Ibidem, p. 239;

39 Ibidem, p. 238;

40 Ibidem, p. 241.

Concluzii

S-ar părea că în cultura noastră nu există nici o modalitate rațională de a asigura acordul moral.1 Fiecare cultură are propria ei tradiție etică aflată, parcă, fără speranță, în dezacord cu toate celelalte.2 Filosofii nu pot să cadă de acord asupra a ceea ce facem atunci când lansăm judecăți etice. Diverse tratate de etică confirmă această viziune.3 Vechile bătălii din sfera morală sunt disputate în termeni moderni. Azi ni se oferă numeroase teorii cu privire la faptul cum ar trebui să trăim, dar fiecare fiind în contradicție cu toate celelalte abordări. Caracterul pesimist al acestor concluzii evident că poate provoca o stare de confuzie. Dar ,,dacă etica este un puzzle, atunci ne aflăm în stadiul în care am așternut toate piesele și începem să vedem conturul întregii imagini.’’4 În nici un caz nu se poate spune că etica este lipsită de sens, deoarece există puncte de convergență între aceste teorii. Natura umană are constantele ei și există un număr limitat de moduri în care ființele umane pot conviețui și progresa. Ceea ce este recunoscut ca virtute într-o societate sau tradiție religioasă este foarte probabil să fie recunoscut ca virtute și în celelalte.5 ,,Desigur, seturile de virtuți elogiate într-o tradiție majoră nu alcătuiesc niciodată o parte substanțială a seturilor de vicii ale unei alte tradiții majore’’. 6 Aplicațiile teoriilor etice chestiunilor practice indică dezacorduri privind numeroase puncte particulare. Totuși ele împărtășesc o ipoteză comună: până și cele mai dificile probleme etice practice pot fi supuse discuției și argumentației.7

Argumentația morală contemporană este interminabilă din punct de vedere rațional, fiindcă orice argumentație evaluativă este și trebuie să fie întotdeauna interminabilă din punct de vedere rațional.8 Am văzut că, din perspectivă filosofică, termenul de subiectivism este aplicat în mod obișnuit unui set de teorii etice care neagă posibilitatea ca investigația morală să producă adevăruri obiective. Subiectivismul este o teorie etică care își propune să prezinte ideea potrivit căreia în viața morală opiniile noastre se bazează exclusiv pe sentimentele noastre. Teorie afirmă că este cu neputință să existe la modul obiectiv fapte morale corecte sau incorecte. Rolul acestei teorii este să ne arate unele lucruri despre natura judecăților morale. Indiferent ce judecăți morale ar putea face cineva, acesta nu își exprimă decât sentimentele personale în legătură cu un anumit lucru, și nimic mai mult.

Teoria subiectivistă arată că în ceea ce privește morala, nu există adevăruri factuale. Emoțiile au marele rol în stabilirea judecăților morale, astfel că în stadiul final al analizei morala este determinată de sentiment. S-a arătat că teoria subiectivismului etic s-a dezvoltat în mai multe etape. Prima etapă a fost cea a subiectivismului simplu, unde teoria se prezenta într-o formă rudimentară. Etapele ulterioare ale teoriei nu au făcut altceva decât să dezvolte ideea primă pentru a o face mai puternică în fața obiecțiilor de tot felul. Astfel a doua etapă este cea a teoriei ce poartă numele de emotivism. Pe parcursul procesului de dezvoltare, teoria a încercat să devină mai sofisticată prin formularea mai multor versiuni de natură să îmbunătățească stadiul final, astfel că a treia etapă propune ca rațiunea să poată fi și ea luată în considerare într-o măsură oarecare.

Emotivismul dezvoltă o viziune mai complexă asupra limbajului. Această viziune teoretică utilizează limbajul într-o diversitate de moduri. Ideea de forță a emotivismului este aceea că prin funcția limbajului moral nu se afirmă lucruri; prin intermediul limbajului moral nu se exprimă fapte de nici un fel. Pe scurt, el nu ne transmite informații. Limbajul moral joacă două roluri. Unul dintre acestea se utilizează în virtutea influențării comportamentul uman. Celălalt rol jucat de limbajul moral este acela de a exprima a atitudine oarecare (în nici un caz pentru a declara sau relata o atitudine). Emotivismul schimbă complet lucrurile prin însuși faptul că neagă capacitatea oricărei propoziții de a afirma ceva. Teoria emotivismului eșuează atunci când trebuie să dea seama de legătura dintre rațiuni și judecățile morale, pentru că nu urmărește decât să manipuleze atitudinile și comportamentele oamenilor.

Teoria subiectivismului etic speră să fie salvată de gânditori ca John Dewey și W.D. Falk.9 Aceștia spun că judecățile morale exprimă sentimente, numai că unele sentimente sunt bune, altele nu. Cele care sunt bune se diferențiază de cele care nu sunt bune prin procesul de reflecție. Ei încearcă să formuleze o perspectivă subiectivistă adecvată pentru judecata etică, afirmând că: ,,un lucru este corect din punct de vedere moral dacă analiza naturii și a consecințelor sale ar genera sau ar susține un sentiment de aprobare a acestui lucru de către o persoană pe atât de rațională și imparțială pe cât este omenește posibil’’. 10 Mai simplu spus, atitudinea corectă din punct de vedere moral este aceea aprobată de către o persoană pe deplin rațională. Realismul, intuiționismul, naturalismul, relativismul, alături de subiectivismul etic, se străduiesc, după cum e și firesc, să ajungă la o convergență a teoriilor etice. Până atunci aceste teorii rămân dezbinate. Astfel că subiectivismul, alături relativism neagă obiectivitatea și validitatea universală a eticii. Celelalte teorii etice încearcă să susțină posibilitatea eticii. Realismul pleacă de la premisa că oamenii își evaluează unii altora comportamentul și atitudinile din punct de vedere moral, precum și de la aceea că se pot da răspunsuri corecte la întrebările morale. Astfel se poate vorbi de acțiuni corecte și incorecte, se poate spune că oamenii sunt mai buni sau mai răi pe temeiul câtorva elemente cu implicații metafizice și psihologice (dar acestea fiind văzute ca diametral opuse).

Relativismul moral propune constatarea diversității atitudinilor etice existente în sfera societății umane, susținând că nu se va găsi nicăieri un cod moral care să aibă valabilitate universală și care să eclipseze alte coduri morale mai puțin adevărate și mai puțin legitime. David Wong arată că relativismul nu are un renume bun deoarece este asociat cu o lipsă de convingere morală, cu o tendință spre nihilism.11

Intuiționismul admite că, cunoașterea morală este posibilă din momentul în care o oarecare dilemă este depășită prin tipul de acțiune ce plasează subiectul moral într-un spațiu moral cu principii morale obiective. Intuiționismul presupune existența unei facultăți speciale de cunoaștere a faptului moral, care poate părea misterioasă în condițiile în care nu se cunoaște ce anume o face posibilă. Mai nou, gânditori recenți ai tradiției intuiționiste, iau în serios faptul existenței unei lumi obiective a faptelor morale, independentă de subiecții morali particulari. Jonathan Dancy sugerează că e bine să se recunoască existența unor fapte morale obiective care să poată fi considerate ca motive în exersarea judecății morale practice; de atenția subiectului moral în a recunoaște aceste motive ce au la bază adevăruri factuale ar depinde siguranța demersului judecății morale practice despre ceea ce este bine sau rău. Odată cu disponibilitatea adevărului moral poate interveni în mod firesc și posibilitatea cunoașterii morale.12

Naturalismul etic pune în evidență faptul că judecățile morale sunt propoziții ce au proprietatea de a fi adevărate sau false. Postulatul odată admis, se afirmă că judecățile morale prezintă lucrurile așa cum sunt ele în realitate. Gânditorul naturalist Charles R. Pigden 13 respinge demersul gândirii intuiționiste pe motiv că aceasta nu poate răspunde dintr-un punct de vedere rațional la întrebarea cea mai importantă, anume, “ce este binele”, de vreme ce gânditori intuiționiști precum G.E. Moore prezintă răspunsuri sub forma: “Dacă sunt întrebat: <ce este binele?>, răspund că binele este bine și cu asta basta. Sau dacă sunt întrebat: <Cum trebuie definit binele?>, răspund că el nu poate fi definit și că asta e tot ce am de spus în această privință”.14 Naturalismul, spre deosebire de intuiționism, nu se mulțumește cu explicații de factură metafizică sau ontologică, ci depune eforturi pentru ca proprietatea “bun” să comporte explicații raționale oriunde este posibil limbajul. Dacă se întâlnesc dificultăți în definirea exactă a binelui, atunci se poate recurge la metoda analogiei : conceptul de bine poate fi redus la altceva sau identificat cu o altă proprietate.

G.E. Moore susținea că cei mai mulți moraliști au fost naturaliști și că toți naturaliștii sunt victima unei erori comune. Ei au confundat proprietatea ‚‚bun’’ cu lucrurile care au acea proprietate sau cu o altă proprietate pe care o au lucrurile bune. Aceasta este eroarea naturalistă ; o confuzie între două lucruri distincte. Moore este preocupat de articularea unei teorii etice metafizice referitoare la starea valorilor etice pe care el le consideră ca având o semnificație fundamentală pentru teoria eticii. Dorința sa a fost aceea de a realiza un cadru conceptual înăuntrul căruia să se armonizeze atât convingerile morale obișnuite și bunul simț, cât și cerințele de sistematizare ale raționamentelor științifice. 15 Moore a fost criticat împreună cu toți teoreticienii pe care el însuși îi critica, contestându-se tuturor acestora pretenția de a afirma că judecățile etice definesc o anume stare de fapt concretă, în condițiile în care tocmai realizarea acestei stări de fapt asigură acestor definiții valoarea de adevăr; în acest context a fost avansată ipoteza conform căreia judecățile etice trebuie privite ca exprimând mai înainte de toate, anumite emoții sau atitudini. Astfel s-a plăsmuit una dintre cele mai influente teorii etice, numită emotivism, dezvoltată în secolul XX de către filosoful american Charles L. Stevenson.

Note bibliografice:

Alsadair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Editura Humanitas, București, 1998, p. 34;

2 Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, 2005, p. 573;

3 Ibidem;

4 Ibidem;

5 Ibidem;

6 Ibidem;

7 Ibidem;

8 Alsadair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, ediția citată, p. 39;

9 James Rachels , Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 470;

10 James Rachels , Subiectivismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 469;

11 David Wong, Relativismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 479;

12 Jonathan Dancy, Intuiționismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 449;

13 Charles R. Pigden, Naturalismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 451;

14 Charles R. Pigden, Naturalismul, în Tratat de etică, Peter Singer (editor), ediția citată, p. 451;

15 G.E. Moore, Principia Ethica, Editura DU Style, București, 1997, p. 11;

Bibliografie generală:

Alsadair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Editura Humanitas, București, 1998;

2 Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, în Opere, vol.8, Minerva, 1983;

3 Cassierer, Ernest, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Traducere de Constantin Cosman, Editura Humanitas, București, 1994;

4 Camus Albert, Eseuri, Editura Univers, București, 1976;

5 Cezar, Birzea, Arta și știința educației. Idei pedagogice contemporane, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;

6 Diaconu, Virgil, Libertate și destin, Editura Muzeul literaturii române, București, 2005

7 Dortier, Jean-Francois, Științele umaniste – O panoramă a cunoașterii, Traducere de Mărgărita Vavi Petrescu, Editura Științelor sociale și politice, București, 2006;

8 Crăciun, Dan, Morar, Vasile, Macoviciuc, Vasile, Etica Afacerilor, Editura Paideia, București, 2005;

9 Deluze, Gilles, Guattari, Felix, Ce este filosofia, Traducerea din limba franceză de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Editura Pandora, Târgoviște,1997;

10 Devitt, Michael, Sterelny, Kim, Limbaj și realitate, O introducere în filosofia limbajului, Traducere si cuvânt înainte de Radu Dudău, Editura Polirom, Iași, 2000;

11 Eco, Umberto, Cinci scrieri morale, Traducere din italiană de Geo Vasile, Editura Humanitas, București, 2001;

12 Foucault, Michel, Hermeneutica subiectului, Editura Polirom, Iași, 2004;

13 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999;

14 Hartmann, Nicolai, Etica: Introducere, în antologia Filosofie contemporană, texte alese și comentate de Alexandru Boboc și Ioan N. Roșca, Edit.Garamond, 1996;

15 Gusdorf, Georges, Mit și Metafizică. Introducere în filosofie, Editura “Amarcord”, Timișoara, 1996;

15 Habermas, Jurgen, Conștiința morală si acțiunea comunicativă, Traducere de Gilbert Lepădatu, București, Editura ALL Educațional, 2000;

17 Hersch, Jeanne, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, București, 2006;

18 Immanuel Kant, Critica Rațiunii Pure, traducere de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, Editura Iri, București, 1998 ;

19 Iliescu, Adrian–Paul, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei, Edit. Științifică și Enciclopedică 1989;

20 James, Earle, William, Introducere în filozofie, Traducere de Florența Oprișan, Editura All, București, 1999;

21 Marga, Andrei, Filosofia lui Habermas, Editura Polirom, Iași, 2006

22 Mclnerney, Peter K., Introducere În filozofie, Traducere de N. I. Mariș și Laurențiu Staicu, Editura Lider, București, 2000;

23 Mareș Petre, Cristiam, Mareș, Curs de filozofie, Editura Bibtfotbccct, Târgoviște, 2003;

24 Miroiu, Adrian, Miroiu Mihaela, Filozofie. Lecții și antologie de texte pentru temele: filosofia, fericirea, dreptatea, Aditura All, București, 2000;

25 Macoviciuc, Vasile, Inițiere în filosofia contemporană, ediția a doua, Editura Economică, București, 2000;

26 Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, Editura Univers, București, 1994;

27 Neculau, Adrian, Ferreol, Gilles, (coordonatori), Minoritari, marginali, excluși, Editura Polirom, Iași, 1996;

28 Oltean, Ștefan, Lumile posibile in structurile limbajului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2003;

29 Pascal, Blaise, Cugetări, Editura științifică, București, 1992;

30 Pleșu, Andrei, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Editura Humanitas, 1994;

31 Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom, Iași, 1998;

32 Radu, Al., Radu, Gh., Porumb, Ioana, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura Tehnică, București, 1995;

33 Rachels, James, Introducere în etică , Editura Punct, București, p. 37;

34 Roșca, D.D., Oameni și climate, Editura Dacia, Cluj, 1971;

35 Săvulescu, Aura Matei, Munteanu, Cristina, Etică și deontologie în mass-media și relațiile publice, Editura Independența Economică, Pitești, 2004;

36 Shand, John, Introducere în filosofia occidentală, Editura Univers enciclopedic, București, 1998;

37 Spengler, Oswald, Omul si filosofia vietii, Traducere de Gheorghe Pascu, Editura Aion, Oradea, 1996;

38 Tratat de etică, Peter Singer (editor), traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile Boari și Raluca Mărincean, Editura Polirom, Iași, 2005;

39 Vergez, Andre, Huisman,Denis, Curs de filozofie, traducere de Alexandru Vasile Drăgan, Editura Humanitas, București, 1995;

40 Vattimo, Gianni, Dincolo de subiect, Nietzsche, Heidegger și hermeneutica, București Editura, Pontica, 1994.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Subiectivismul Si Faptele Morale (ID: 166660)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Similar Posts