Aspecte Metodice Privind Selectia Copiilor In Jocul DE Fotbal

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I

Introducere

1.1. Însemnătatea teoretică și practică a lucrării, gradul ei de actualitate

Capitolul II – Fundamentarea stiințifică a lucrării

2.1 Strategii de selecție

2.2. Modelul de selecție

2.3. Caracteristicile morfo-funcționale, motrice și psihice ale vârstelor de 6-10 ani

2.4. Criterii de selecție în fotbal

2.5. Probe și norme ale modelului de selecție în fotbal

Capitolul III – Modelarea cercetării

3.1. Ipoteza cercetării

3.2. Metode, probe și teste folosite

Capitolul IV – Organizarea și defășurarea cercetării

4.1. Perioada și locul desfășurării cercetării

4.2. Esantionul investigat (subiecții)

4.3. Probe si teste folosite

Capitolul V – Prezentarea, prelucrarea și interpretarea datelor

5.1. Rezultatele înregistrate la testarea inițială – septembrie 2007

5.2. Rezultatele înregistrate la testarea finală – mai 2008

5.3. Prelucrarea și interpretarea datelor

Capitolul VI – Concluzii și propuneri

Bibliografie

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Îndrăgit de către majoritatea practicanților amatori sau profesioniști, de către milioanele de admiratori, susținători, spectatori și telespectatori, recunoscut de către oamenii de știință cu preocupări tangente la activitatea sportivă și confirmat de către specialiștii în psiho-sociologie, fotbalul a devenit un fenomen social al zilelor noastre. El este practicat în mod organizat în mai mult de 130 de țări ale lumii, numărând peste 250 milioane de jucători legitimați.

Fotbalul ca fenomen de suprastructură internațională are următoarele obiective:

Valoare socială a fotbalului este demonstrată de posibilitatea oamenilor planetei de a participa în număr cât mai mare la acest fenomen.

Valoarea sportivă a fotbalului care apare prin efectele de sănătate psiho-fizice ale contactelor permanente directe, a manifestațiilor și schimbărilor culturale.

Valoarea psiho-socială, manifestată prin plăcerea de a juca sau asista la marele spectacol al jocului de fotbal. Datorită fotbalului au dispărut de mult ,,granițele” relațiilor și schimburilor libere între state, asociații sportive, specialiști, echipe, cluburi etc.

Fotbalul este un joc spectaculos, bazat pe măiestria, capacitatea biologică și starea de sănătate a jucătorilor, este o îmbinare armonioasă între mișcări naturale ca: alergarea, săritura și lovirea mingii cu piciorul, pe de o parte, și deprinderile motrice specifice, pe de altă parte.

Din aceste motive, fotbalul este considerat un important mijloc al educației fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea sarcinilor acesteia.

Jocul de fotbal practicat în mod științific, contribuie la întărirea sănătății, la dezvoltarea multilaterală a capacităților fizice și psihice, la însușirea unor deprinderi motrice și a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică.

Fotbalul fiind un mijloc al educației fizice și sportului, este practicat sub îndrumarea completă a profesorilor de educație fizică și a antrenorilor, constituind un proces instructiv-educativ unitar. Într-un astfel de cadru organizatoric propriu, elevii, copiii, juniori își pot dobândi și perfecționa până la măiestrie, atât capacitatea biomotrică, și tehnico-tactică, dar și baza psiho-nativă, necesară în competiție. În desfășurarea jocului, posesia mingii este condiția determinantă care asigură echipei șansa ca prin diferite execuții tehnice (șuturile la poartă) și acțiuni tactice să-și creeze situații favorabile finalizării (marcarea golului care este scopul jocului de fotbal).

Pentru atingerea scopului și obținerea performanței, în pregătirea copiilor și juniorilor un rol foarte important îl are selecția primara în fotbal, modul cum este realizata, metodele, mijloacele folosite. Selecționarea copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea fotbalului presupune o activitate susținută cu rabdare și deosebită competență pedagogico-științifică. Ea trebuie sa realizeze alegerea elementelor “supradotate” pentru performante de vârf care reclamă solicitări la limita maximă a efortului specific psiho-somato-funcțional și tehnico-tactic. În selecție trebuie pornit de la cunoașterea celor doua realități: individul și particularitatile jocului ce prefigureaza cerinte de ordin morfologic, funcțional, psihologic, pedagogic. Ea trebuie desfășurată pe etape, bazându-se pe corespondența dinamicii dezvoltării psiho-fizice și motrice a copiilor, cu solicitările complexe și în același timp specifice fotbalului. Ea implica un ansamblu de verificări periodice capabile să confirme aptitudinile copilului, așa cum se manifestă acestea concret în procesul de instruire sportivă.

Avand în vedere că ea trebuie să opereze continu de la începător până la nivelul marii performante, adresându-se unor organisme aflate în plin proces de creștere și maturizare psiho-biologică cu o oarecare doza de imprevizibilitate, selecția trebuie să includă atât activiti de diagnoză cât și de prognoză care să prefigureze un model al jucatorului în acord cu cerințele modelului de joc.

Selecția, această etapă de început în care dintr-un numar foarte mare de participanți se aleg doar cei care speră antrenorul – pot deveni valori în fotbalul intern și internațional, se constituie aici într-un lucru nu foarte ușor de realizat.De ce? Pentru că din diverse motive (nu dorim să intram în amănunte) zilnic se prezintă la stadion 10-15 copii sau chiar mai mulți: trebuie să-i primești, trebuie să-i vezi, trebuie să explici, dar de multe ori cu greu se aceptă refuzul de a continua.

Deși încă de la început am stabilit zilele din săptămâna pentru aceste acțiuni , am stabilit teste de control, în fapt suntem obligati la selecții zilnice. A trebuit să ne adaptăm, muncim mai mult, am apelat și la un mic truc astfel lunar am crescut nivelul baremurilor obligându-i pe cei care nu se încadrează să înțeleagă că fotbalul este o treabă serioasă și că este bine să se orienteze spre o alta activitate.

1.1. Însemnătatea teoretică și practică a lucrării, gradul ei de actualitate

Datorită extinderii planetare și dezvoltării sale accelerate mai ales în ultimele trei decenii, fotbalul a devenit o agreabilă formă de comunicare, exercitând o puternică atracție și mobilizare a milioanelor de inimi care trăiesc pentru și prin fotbal.

Plecând de la origini și văzând unde a ajuns și spre ce va tinde, fotbalul, selecția, orientarea și principiile ei de bază se vor modifica substanțial, pentru că cei care ajung la ora actuală la nivelul maximei performanțe trebuie să fie triați și supertriați !

Trierea prin selecție, este legată de unele contradicții existente între interesele copilului și sarcinile sportului ales. Selecția trebuie să ia în considerație ambele interese.

Literatura de specialitate consemnează numeroase lucrări de selecție în general, și de selecție în fotbal în special.

DEX-ul dă următoarea definiție selecției: “alegere efectuată după un anumit criteriu și cu un anumit scop… Operație de extragere a unităților dintr-o colectivitate generală după anumite principii… Parte dintr-o colectivitate cu ajutorul căreia se cercetează diversele caracteristici ale întregii colectivități”.

Însăși Platon, în Republica, se preocupa de găsirea unui mijloc prin care să poată fi descoperiți copii superior înzestrați. Aceasta nu înseamnă că selecția pentru o activitatea a fost de la început o preocupare științifică. Multe milenii singurul criteriu al selecției era activitatea însăși. Selecția și orientarea profesională apar ca o inițiativă distinctă la începutul secolului XX. Odată cu trecerea anilor, acțiunea de selecție și orientare în vederea obținerii de rezultate maxime într-o activitate își extinde sfera de la domeniul profesiunilor spre alte domenii în care se impune o abordare științifică, în vederea optimizării contribuției factorului uman. Unul dintre acestea îl constituie sportul. Primii pași în selecție au fost făcuți odată cu explozia produsă de dezvoltarea industriei care, a pus problema distribuirii raționale a forței de muncă și a pregătirii cadrelor capabile să folosească cuceririle tehnicii contemporane. De aceea, la începutul secolului al XX-lea, au apărut în diferite state, primele servicii de cercetare și diagnosticare a aptitudinilor profesionale. Cercetările au fost făcute pe două planuri; prelucrarea bazei teoretice în orientarea profesională și a metodelor de depistare a aptitudinilor spre o anumită profesie. Totuși în aceea perioadă oamenii de știință nu au putut rezolva în întregime problema orientării profesionale.

Primele consemnări legate de selecție sportivă sugerau doar începutul unei acțiuni de pregătire sportivă care, de-a lungul anilor, a cunoscut diferite exprimări consemnate în literatura de specialitate. Problema selecției nu are un caracter nou, ci unul istoric. Este adevărat că în forma ei initiala, era mai mult întâmplătoare; ulterior, o dată cu evoluția performanțelor sportive, ea a căpătat un caracter dirijat.

Expresia cea mai uzitată a fost de specializare timpurie, care exprima preocuparea spre dirijarea copilului către o nouă probă sau ramură sportivă încă din fragedă vârstă. În anii ’60, a apărut expresia inițiere precoce, care atenua direcționarea specializării sportive spre un proces premergător și preparator al viitoarei consacrări de la o vârstă fragedă. Apoi s-a folosit și s-a păstrat expresia de selecție primara, care reprezintă momentul intrării copilului – pe baza unor criterii – în unitățile sportive specializate. Dar, odată cu elaborarea “Sistemului național de selecție și pregătire”, s-a consacrat o altă expresie mai adecvată. Mai întâi, actul selecției nu este izolat și nu reprezintă în nici un caz un scop în sine pentru că, odată terminat, determină un proces de pregătire care duce către un alt moment al selecției.

Gagea, A.(2002) este de părere că selecția primară (pe scurt, selecția) este considerată „un demers (atribut, apanaj) al selecționerului (antrenor, profesor, instructor), iar selecționabilii sunt copiii, tinerii, elevii sau alți începători în practicarea sportului”.

Necesitatea selecției pentru activitatea fotbalistică de performanță este unanim recunoscută. Stadiul când selecția micilor sportivi era efectuată pe baza capacităților inițiale native (tehnică bună, viteză, elemente de joc colectiv, etc.), urmată de eliminarea treptată a celor care evoluează mai slab (sau nu progresează), este departe de a satisface, dar de ce să nu recunoaștem încă este folosită.

Selecția sportivă prezintă o particularitate încărcată de consecințe metodologice și practice, deoarece ea operează asupra copilului stabilindu-i domeniul de activitate pentru întreaga viață performanțială. Dacă selecția este alegerea omului potrivit pentru o anumită activitate, orientarea este alegerea activității în raport de disponibilitățile individului.

Epuran, M. (1993) arată că „există o reorientare a întregului proces psiho-pedagogic, prin coborârea vârstei de angrenare a copiilor, ce poate avea ca rezultat benefic mărirea numărului de ani, cu maximum de randament în marea performanță”.

După anumiți specialiști selecția sportivă în faza ei primara, ca moment unic, are nevoie de două etape pentru a-i da consistență și eficiență, și anume, una organizatorică și una metodologică.

Selecția primara oferă condiții mai dificile pentru stabilirea calităților neuropsihice ale copilului, funcțiile corticale fiind instabile, iar calitățile motrice în curs de formare. Unii autori pun accent pe anamneza detaliată cu privire la antecedentele heredocolaterale șiadiul când selecția micilor sportivi era efectuată pe baza capacităților inițiale native (tehnică bună, viteză, elemente de joc colectiv, etc.), urmată de eliminarea treptată a celor care evoluează mai slab (sau nu progresează), este departe de a satisface, dar de ce să nu recunoaștem încă este folosită.

Selecția sportivă prezintă o particularitate încărcată de consecințe metodologice și practice, deoarece ea operează asupra copilului stabilindu-i domeniul de activitate pentru întreaga viață performanțială. Dacă selecția este alegerea omului potrivit pentru o anumită activitate, orientarea este alegerea activității în raport de disponibilitățile individului.

Epuran, M. (1993) arată că „există o reorientare a întregului proces psiho-pedagogic, prin coborârea vârstei de angrenare a copiilor, ce poate avea ca rezultat benefic mărirea numărului de ani, cu maximum de randament în marea performanță”.

După anumiți specialiști selecția sportivă în faza ei primara, ca moment unic, are nevoie de două etape pentru a-i da consistență și eficiență, și anume, una organizatorică și una metodologică.

Selecția primara oferă condiții mai dificile pentru stabilirea calităților neuropsihice ale copilului, funcțiile corticale fiind instabile, iar calitățile motrice în curs de formare. Unii autori pun accent pe anamneza detaliată cu privire la antecedentele heredocolaterale și personale.

În procesul selecției apare clar importanța primordială a particularităților individuale de care trebuie să se țină seama, cum ar fi: sexul, vârsta, starea de sănătate, dezvoltarea fizică, posibilitatea de adaptare funcțională, talent, aptitudini, preferințe, toate analizate în funcție de efortul impus de practicarea probei sau ramurii sportive respective.

Nadori, L. (1993) a definit selecția ca pe „un proces prin care sunt individualizați indivizii înzestrați cu talent și capacități favorabile sportului respective, cu ajutorul unor metode și teste științific valide”.

Suntem convinși că un antrenor care selecționează copii pentru a practica un sport sau pentru o pregătire organizată la un club sportiv nu dorește să interzică accesul celor respinși în selecție, nu face un act discriminatoriu negativ, ci el urmează o regulă profesională, de exemplu, aceea conform căreia calitatea acceptabilă a conducerii pregătirii depinde de numărul de sportivi și de timpul acordat acestora. Părerea noastră este aceea că selecția la acest nivel poate fi justificată dacă, selecționerul se ocupă de 16-20 de selecționați.

După Dragnea, A. (1999), selecția se definește ca: „activitatea sistematică a specialiștilor, desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport”.

Alexe, N. (1993), considera că „selecția presupune o acțiune amplă de natură conceptuală și organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneză, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creștere și dezvoltare fizică și funcțională, disponibilitate psihică etc.) a unor colectivități mari de copii și juniori. Prin urmare, cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii și indicatori, de fapt un model, cu care se operează pe bază de algoritmi în alegerea celor dotați pentru un anumit tip de efort sportiv.

Părerea unora dintre specialiști este cea conform căreia succesul selecției depinde de trei categorii de factori: de talentul și cunoștințele selecționerului, de fidelitatea criteriilor de selecție față de calitățile relevante ale performanței sportive ulterioare, și de potențialul sportiv al selecționabilului.

În viziune antropologică selecția reprezintă un proces care trebuie desfășurat pe tot parcursul pregătirii sportive, în acest sens impunându-se necesitatea cunoașterii aprofundate a particularităților antropologice de vârstă ale organismului.

Selecția pentru jocul de fotbal este o acțiune metodico-organizatorică determinantă pentru fixarea parametrilor de desfășurare a întregului proces instructiv la nivel de copii și juniori. După modul în care se tratează această problemă, după cum se organizează și se rezolvă această etapă a instruirii sportive se poate prognoza sau nu apariția rezultatelor și a sportivilor de perspectivă pentru fotbalul de performanță.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

2.1. Strategii de selectie

În general, selecția începe prin atragerea unui număr cât mai mare de tineri în practicarea sportului, aceasta realizându-se prin evaluarea posibilităților subiecților, concret, apoi în funcție de rezultatele acestei prime constatări subiecții să fie îndreptați spre un grup de ramuri sportive sau către o anumită ramură sportivă. Această primă etapă a fost numită „orientare sportivă”. Orientarea este un proces care pleacă de la un individ care, în urma manifestării unor predispoziții vocaționale (netestate sau testate) este informat despre însușirile pe care le are, și pe baza lor este îndreptat (orientat) spre practicarea unor discipline sportive. Pentru ca acest fapt să devină realitate trebuie desfășurate o serie de „acțiuni” specifice selecționerului (urmărirea copiilor în locurile de joacă din cartiere, discuții cu profesorii de educație fizică din școli, asistență la lecțiile de educație fizică și sport, discuții cu părinții copiilor, organizarea de jocuri la două porți pe teren redus, organizarea unor jocuri între mai multe echipe – de cartier sau școli – în timpul vacanțelor, pe terenurile cluburilor mari și sponsorizate de acestea, etc.), de depistare a copiilor cu aptitudini. Paralel cu aceste acțiuni, care așa cum rezultă din toate datele problemei, au un caracter activ, selecționerii căutând pe cei de care au nevoie și nebizuindu-se numai pe cei ce se îndreaptă întâmplător spre porțile sportului respectiv, se iau măsuri de înregimentare a celor depistați, prin: organizarea controlului medico-sportiv (cu caracter eliminatoriu); cunoașterea principalelor date personale ale subiecților; încadrarea în grupe (echipe) de instruire pe baza unor teste specifice și legitimarea pentru unitatea sportivă respectivă. Orientarea indivizilor spre practicarea unor probe (ramuri sportive) poate fi asemuită cu procesul de orientare profesională.

A doua etapă, în ordine cronologică, are ca scop să aleagă sportivi pe baza cerințelor ramurii de sport respective, ceea ce se numește „selecție sportivă primare”, care, la rândul ei este prima fază a „selecției sportive” în care sunt cuprinse și celelalte niveluri superioare ale selecției:

– selecția intermediară, care se realizează pe parcursul procesului de instruire și selecție ce este continuat;

– selecția finală, care constă în alegerea sportivilor apți să se încadreze în cerințele marii performanțe, în funcție de obiectivele impuse de competițiile internaționale majore.

Din punct de vedere teoretic, aceste aspecte ale selecției sunt bine explicate, dar în practică se mai fac necesare unele încercări de a se completa structura piramidală a procesului sistemic de selecție și instruire. Pentru ca rezultatele în timp să aibă un grad de reușită mai ridicat, pentru ca prognoza să atingă nivelul propus, trebuie ca selecția initiala să fie cât mai obiectivă.

2.2. Modelul de selectie(continut si structura)

Prin model se înțelege un ansamblu artificial de elemente care reproduce un ansamblu real. Modelul fiind analog realității, prin intermediul lui obiectele și fenomenele reale sunt studiate indirect; fie pentru că acest lucru nu se poate efectua pe obiectul sau fenomenul real, fie pentru a evidenția anumite aspecte din ansamblul realului. Desigur, modelul este mai schematic, mai sărac decât realitatea, el reproducând esențialul, structurile.

În 1995, Epuran, M. atrăgea atenția asupra riscului de a se confunda modelul cu un set de norme sau convenții (reguli și sarcini), oferind ca exemplu “modelul profesorului”, caracteristic unui tip ideal. Autorul explică diferența existentă dintre “a modela” și “a norma”.

Pot fi elaborate modele de selecție precise, însemnând algoritmi acceptați în temeiuri logice sau pe baza experienței acumulate, fapt ce conferă selecției un caracter științific; dar, din păcate, acesta nu oferă și garanții, ci doar șanse sporite pentru succesele ulterioare.

Un punct de vedere, este cel exprimat de Răduț, C., (1989); „sportivul de performanță, fiind persoana angajată fizic și moral pentru autodepășire în acte și fapte sociale individuale și colective, poate crea valori „de o natură deosebită”. De aceea el este un model și poate fi modelat. Altfel spus, sportivul de performanță este un model aparte, pentru că reprezintă o construcție umană cu o structură deosebită și adaptabilă la dimensiuni ample, morfo-psiho-funcționale și sociale”.

În acest caz modelul de selecție are caracteristici multidisciplinare și interdisciplinare de natură biologică, psihică, pedagogică, socială și tehnică.

Elementele de structură ale modelelor de selecție sunt:

indicii morfologici;

indicii fiziologici și biochimici;

indicii capacității motrice;

criteriile psihologice.

După Dragnea, A. (1999), modelul de selecție este constituit ca „un instrument cu reale funcții de diagnoză și totodată de prognoză a disponibilităților tinerilor pentru sportul de performanță, a posibilităților de evoluție spre cerințele înaltei performanțe. Cea mai dificilă problemă a stabilirii modelului de selecție o constituie perceperea parametrilor de structură și de calitate ai acestuia, mai ales că toți parametrii în cauză, așa cum s-a mai precizat, au drept element de referință caracteristicile sportivilor de înaltă performanță”.

Același autor considera că, modelul de selecție reprezintă o simplificare a unui sistem real dinamic și hipercomplex, constituit dintr-o serie de indici, parametrii și informații de natură diferită. Modelul de selecție este multidimensional fapt care îi conferă o calitate deosebită și anume, comportarea acestuia foarte apropiată de sistemul real modelat.

Modelul de selecție și instruire inițială ce trebuie elaborat pentru micii practicanți de fotbal (6-10 ani) trebuie să obiectivizeze atât finalitatea acestui proces sistemic, cât și conținutul acestuia, stabilindu-se care sunt valorile somatice, funcționale, motrice, tehnico-tactice și psihice ale acestor copii de vârstă prepubertară.

În elaborarea modelelor Brill, M. S. (1980), face referiri la procesul de selecție care, după opinia sa, este de neconceput fără studierea individualității sportivului de excepție, a activităților lui de joc și a drumului lui sportiv, lucru cu care suntem de acord. Acest aspect trebuie realizat în contextul unui model în perspectivă bazat pe factori de prezumție a evoluției acestora, în cadrul tendințelor și orientării ce se manifestă în acest sens pe plan internațional.

Foarte probabil că următorul model in evoluția selecției va fi modelul biometric (biometria fiind o ramură a biomecanicii). Modelul biometric, dacă va fi atins, va reprezenta apogeul analizelor și sintezelor calculelor de biomecanică ale mișcării și calculelor fiziologice, privind rezervele capacității de efort fizic și psihic uman.

Vom prezenta mai jos un model de joc, elaborat de un colectiv de specialiști ai F.R. Fotbal, sub coordonarea lui Rădulescu, M. și Cojocaru, V. (2003), specific vârstei prepubertare, la care facem referire în acest material, și care poate fi folosite fără rezerve și fără modificări esențiale în procesul de instruire al acestor copii.

I. “Modelul de joc, specific copiilor de 6-10 ani. Autorii recomandă ca la această vârstă să se practică fotbalul în 5 (4+1).

Obiectivul jocului: o echipă trebuie să reușească să înscrie cât mai multe goluri și, în același timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în posesia mingii și să înscrie. Copiii trebuie să înțeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât mai multe goluri și să practice un joc ofensiv.

Numărul de jucători: fiecare echipă are în componența sa cinci jucători (un portar și patru jucători de câmp). Se vor folosi mai multe rezerve care nu vor putea să intre pe teren decât la întreruperea jocului. Plasarea celor patru jucători pe teren rămâne la latitudinea fiecărui antrenor.

Durata jocului: partida are două reprize de 15 minute fiecare, cu pauză de 5 sau 10 minute.

Oficiali: un arbitru conduce jocul. El este singurul stăpân pe teren. Arbitrul dirijează jocul din exteriorul terenului, asigurând și supravegherea unei tușe. Un antrenor subliniază cealaltă tușă.

Terenul: a). dimensiuni: dimensiunile convenabile sunt 20 X 30m. Maximum 30 X 50m.

b). marcarea: se va efectua cu var.

c). porțile: lungimea 3m, înălțimea 2m.

6. Echipamentul: adidași sau teniși. Cu toate acestea, pentru întâlnirile în aer liber, sunt admiși pantofii de fotbal cu crampoane de cauciuc.

7. Mingea: este mai mică și mai ușoară decât una regulamentară. Este o minge numărul 3.

8. Reguli: sunt același cu cele de la fotbalul în 11. Cu toate acestea, s-au adus câteva modificări, pentru a-i da valoare educativă, și anume:

– repunerea în joc

Dacă mingea trece linia de tușă, se repune mingea în joc cu piciorul din locul prin care a ieșit mingea. Copiii vor evita să trimită balonul direct către poarta adversă. Ei trebui să „joace jocul” și să nu caute să-l „distrugă”. Aceste dispoziții sunt valabile având ca scop favorizarea jocului ofensiv. În zona de 6m, repunerea în joc cu mâna, este dictată prin decizia arbitrului, noțiune indispensabilă fotbalului în 11.

cornerul

Va fi de asemenea sancționat printr-o repunere de la colț cu piciorul. Aici se caută însă soluția cea mai avantajoasă pentru terenul advers. Este evident că, un corner nu va putea să fie direct transformat în gol; deci, balonul va trebui ca înainte de a intra în poartă să fie atins de un jucător.

zona de poartă

Zona de pedeapsă (6m) va fi singura zonă în care portarul va avea dreptul să-și folosească mâinile. Această zonă corespunde, pentru portar, careului de 16 m pentru terenul mare.

lovitura liberă directă și lovitura de pedeapsă (cu piciorul)

Toate greșelile de joc vor fi sancționate printr-o lovitură liberă directă care se va executa din locul unde s-a produs greșeala. Totuși, arbitrul va sancționa printr-o lovitură de pedeapsă (de la 7m) greșelile grave, voluntare, comise în timpul jocului. Nici un jucător nu va avea voie să fie în zona de pedeapsă și adversari vor fi la o distanță de 6 m (aceeași distanță impusă pentru alte lovituri directe și repuneri de la margine). Această folosire a loviturii de pedeapsă este foarte importantă, deoarece copilul trebuie să joace în cel mai bun spirit posibil. Știind că toate greșelile intenționate vor fi sancționate printr-o lovitură de pedeapsă, copilul va înțelege că nu are nici un interes să joace „omul” ci numai „mingea”.

mingea scoasă

Toate mingile care ies în afara liniei porții sunt repuse în joc cu piciorul, de către portar, în zona de 6 m.

pasa de joc în afară, fără ofsaid

Aceasta simplifică jocul și evită erorile de judecată și arbitraj care atrag incidente ce nu trebuie să existe la acest nivel.

câștigarea meciului

Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă. Într-un turneu (sau într-o Cupă), echipele pot fi departajate, în caz de meci egal, fără a mai se folosi eventualele prelungiri, prin executarea a cinci lovituri de la 7 m de către fiecare echipă.

Modelul de joc, (reprodus după aceiași autori) specific copiilor de 8-10 ani. La această vârstă este recomandat să se practică fotbalul în 8 (7+1).

1. Obiectivul jocului: o echipă trebuie să reușească să înscrie cât mai multe goluri și, în același timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în posesia mingii și să înscrie. Copiii trebuie să înțeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât mai multe goluri și să practice un joc ofensiv.

2. Numărul de jucători: fiecare echipă are în componența sa opt jucători (un portar și șapte jucători de câmp). Fiecare echipă poate folosi mai multe rezerve. Ele vor putea să intre în joc în orice moment al partidei, cu condiția să aștepte întreruperea jocului și să se prezinte la arbitru.

3. Durata jocului: pentru copii între 8 și 9 ani se va juca două reprize a câte 15 minute, fără prelungiri. Pentru copii de 9-10 ani se va juca două reprize a câte 20 minute, fără prelungiri. Pauza dintre reprize va fi de maxim 10 minute.

4. Oficiali: identic jocului în 11.

5. Terenul: lungime – de la 50 până la 70 m;

lățime – de la 40 până la 55 m;

poarta – lungime = 5m și înălțimea =2m;

cercul de la centrul terenului – raza de 6m.

Recomandări: să utilizeze pe cât posibil o jumătate de teren regulamentar, să vadă cele două jumătăți simultan, prevăzând o zonă neutră între cele două suprafețe de joc.

6. Echipamentul de joc: identic jocului în 11.

7. Mingea: Este o minge numărul 4, recomandată pentru categoriile de copii mai mici.

8. Reguli:

Lovitura de începere – identic fotbalului în 11.

Mingea în joc – identic fotbalului în 11, dar nu se aplică regula ofsaidului.

Gol marcat – identic fotbalului în 11.

Greșeli și incorectitudini – identic fotbalului în 11. De menționat: dacă un jucător comite intenționat una din cele nouă greșeli de referință, în afara propriei suprafețe de pedeapsă, de ex. (dacă se face vinovat de brutalități, dacă oprește un atac în terenul advers atingând mingea cu mâna sau pune piedică adversarului când este depășit, arbitrul apreciind gravitatea greșelii, va acorda echipei adverse fie o lovitură liberă directă, fie o lovitură de pedeapsă).

Lovituri libere – toate loviturile libere sunt directe. Identic fotbalului în 11, cu excepția distanțelor, 6 m în loc de 9,15 m.

Lovitura de pedeapsă de la 9 m – identic fotbalului în 11.

Repunerea de la margine – identic fotbalului în 11.

Lovitura de la poartă – identic fotbalului în 11.

Lovitura de la colț – identic fotbalului în 11, cu excepția distanței, 6 m în loc de 9,15 m.

Ținând cont că aceste recomandări vin din parte a doi „adevărați” specialiști ai domeniului, cu o vastă experiență profesională, nu putem decât să fim partizanii acestor idei.

2.3. Caracteristicele morfo-functionale, motrice si psihice ale varstelor de 6 – 10 ani

La vârsta primei selecții în fotbal (prepubertară), copilul este sub spectrul a trei activități de bază:

activitatea la școală sau grădiniță;

timpul necesar pentru pregătirea lecțiilor;

joaca sau alte preocupări dirijate de familie ca: învățarea unei limbi străine, calculator, muzică, sport etc.

O caracteristică foarte importantă în procesul de formare și pregătire pentru această vârstă (6-10 ani) o reprezintă interesul pentru mișcare, pentru joacă, pentru sport. Este clar că nu se începe imediat cu predarea regulilor de joc, deoarece atenția și concentrarea nu poate fi menținută mult timp.

Copiii de 6-7 ani pot asculta și înțelege ceea ce li se spune, sunt în stare să se supună comenzilor date de antrenor, fapt ce mărește mult eficacitatea instruirii organizate în fotbal. Fotbalul, mai în glumă mai în serios, începe să devină o plăcere pentru copii, o necesitate zilnică.

Din punct de vedere fiziologic copiii de vârsta 6-10 ani nu prezintă diferențe esențiale, în funcție de sex, în ce privește talia, greutatea, dezvoltarea sistemului nervos și neuromuscular și a sferei vegetative. Până la începutul pubertății, băieții și fetele au masa musculară aproximativ asemănătoare. Talia crește cu aproximativ 5 cm anual, iar greutatea cu 2,3-3,5 kg.

În prima perioadă (6-8 ani), părerea specialiștilor este că, copilul se caracterizează prin dinamism, instabilitate și o rezistență scăzută la oboseală. De asemenea, musculatura nu este bine dezvoltată și ar putea duce la scăderea randamentului. În ce privește musculatura, structura este similară adultului, diferă însă proporția fibrelor musculare astfel: la copii de 6 ani, fibrele lente (roșii) ST sunt în proporție de 55,6 la fete și de 62,1 la băieți, iar capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide (albe) este semnificativ superioară la băieți în raport cu fetele. În general capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii și aceasta este compensată de capacitatea mărită de a utiliza sistemul energetic aerob. În această etapă, musculatura dispune de enzimele oxidative necesare, care permit utilizarea acizilor grași liberi, chiar mai rapid decât adultul, economisind astfel rezervele de glucoză.

Comparativ cu sistemul osos, musculatura copiilor de 6-10 ani este slab dezvoltată. Mușchii flexori sunt mai bine reprezentați decât extensorii, fapt care implică o atenție mai mare la exercițiile de fortificare a mușchilor antigravitaționali, preîntâmpinând astfel instalarea deficiențelor de ținută sau căderea umerilor. Tonusul muscular este mai scăzut și permite efectuarea mai amplă a mișcărilor, dar este defavorabil mișcărilor fine și precise.

La vârsta de 8-10 ani, pe lângă modificările evidente ale fizicului, caracteristic primei schimbări, se realizează și o evoluție a funcțiilor și a capacităților psiho-fiziologică a copiilor, ajungând între 8 și 10 ani la o oarecare armonie morfo-funcțională și psiho-motorie ce permite abordarea timpurie a începerii pregătirii pentru fotbal.

La 8 ani creierul copiilor atinge dimensiunea adultului. Din punct de vedere funcțional, fenomenul esențial este predominanța excitației și slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere, fapt ce determină instabilitatea relativă a concentrării și dificultatea menținerii atenției timp îndelungat. Plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează recepționarea unui număr crescut de noțiuni, mișcări, cuvinte, iar slaba dezvoltare a inhibiției de diferențiere îngreunează fixarea noțiunilor noi. Această neconcordanță se rezolvă printr-un mai mare număr de repetări a noțiunilor sau a actelor motrice, astfel, copilul la aceste vârste fiind capabil să-și însușească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoștințe noi decât adultul. Caracteristicile psiho-fizice trebuie să fie exploatate de către selecționer, pentru învățarea unui număr mare de tehnici fundamentale, iar entuziasmul copiilor trebuie valorificat prin procedee stimulative care să le creeze atitudini și obiceiuri de lucru asiduu, care se păstrează toată viața. La această vârstă, copiii pot efectua și exerciții puțin mai dificile, deoarece puterea de concentrare crește față de vârstele precedente. Acest lucru este valabil și pentru jocurile de grup și de echipă care pot fi mai puternice. Se for folosi exercițiile cu mingea și diverse forme de joc.

La vârsta de 9-10 ani, copiii înclină spre jocurile mai complicate în care își pot manifesta posibilitățile. Elementele de mișcare cuprinse în jocurile acestei vârste, sunt aceleași cu cele de la vârsta anterioară însă, solicitările sunt mai complexe prin combinarea acțiunilor, și prin folosirea unui material mai bogat. Regulile vor fi mai pretențioase și mai multe ca număr, iar durata jocului se poate mări față de vârsta anterioară.

Pentru determinarea caracteristicilor psihologice ale jocului de fotbal la copii trebuie luate în considerare în primul rând particularitățile generale ale fotbalului. Trecerea rapidă de la gândirea concretă la gândirea abstractă, la gândirea rațională, asigură posibilitatea înțelegerii clare în cadrul instruirii copiilor a obiectivelor sociale ale antrenamentului sportiv, a dezvoltării gândirii tactice. La copiii de 6-10 ani, gândirea creatoare (foarte importantă în timpul jocului) este dezvoltată în sensul artificiilor de joc și nu a jocului colectiv, jocul lor devenind astfel șablonizat.

Primul aspect mai semnificativ al schimbărilor, al dezvoltării intelectuale la aceste vârste, se referă la caracterul investigativ și comprehensiv al percepției și observației ca instrumente cognitive. Școlarul utilizează adesea acest model de percepere în care elementele de interpretare sunt indici auditivi, verbali, odorifici, etc. Antrenate și exercitate, capacitățile senzorial perceptive și interpretative (sau comprehensive) ale percepției devin mai acute și eficiente.

2.4. Criterii de selectie in fotbal(model de selectie)

Principalele criterii care stau la baza selecției, după Centrul de Medicină Sportivă, și care sunt evidențiate de majoritatea specialiștilor din domeniu, sunt:

1. de natură medico-biologică; acestea precizează, pe de o parte, starea de sănătate indispensabilă unei astfel de activități, iar pe de altă parte, principalele date referitoare la dezvoltarea somato-funcțională a corpului. În cadrul selecției inițiale, rolul cel mai importat este de a stabili cu precizie starea de sănătate a copiilor și a elimina pe cei cu anumite probleme.

Starea de sănătate se va stabili printr-un examen clinic, pe aparate, cât mai complet. După efectuarea anamnezei medico-sportive complete se va proceda la următoarele examinări: interne, chirurgie, endocrinologic, ginecologic, neurologic, cardiologic, ortopedic, oftalmologic, O.R.L.. În urma acestui examen clinic complex, medicul sportiv poate preciza dacă starea sănătății copiilor este sau nu compatibilă cu practicarea sportului de performanță. Expertiza medicală are sarcina de a stabili starea de sănătate și devierile ei care pot servi ca contraindicații în selecție, și de asemenea nivelul dezvoltării fizice. Expertiza ține cont de asemenea, de prezența următoarelor afecțiuni, ca bolile SNC și periferic, bolile psihice, epilepsia, bolile sistemului muscular, deformarea oaselor și a articulațiilor, afecțiuni cardiace, reumatice, bolile hipertonice, perturbări funcționale ale inimii (nevroză senzitivă și aritmică), tuberculoză pulmonară, osoasă, articulară și a coloanei vertebrale, astmul bronșic, bolile aparatului digestiv, bolile cronice care necesită diminuarea alimentației și care au ca urmare o anemie secundară, bolile sistemului endocrin, perturbări vegetative, vasculare, ale aparatului circulator, un șir de boli dermatologice, defecte de vedere

În cadrul selecției sportive sănătatea joacă un rol important, ea putând constitui un element limitant absolut, mai ales în selecția inițială, în cadrul căreia reprezintă indicele de selecție principal cu care operăm. Pornind de la sloganul „că alegem pe cei mai sănătoși dintre sănătoși” vom acorda o atenție deosebită atât antecedentelor patologice familiare, cât mai ales celor individuale. Selecționerii trebuie să știe că selecția inițială nu permite luarea în evidență și corectarea unor abateri de la sănătatea optimă pentru a fi compatibile cu selecția.

În etapa inițială a selecției, examenul cu privire la dezvoltarea fizică trebuie să precizeze: nivelul de dezvoltare fizică generală a copiilor în funcție de sexul și grupa de vârstă din care fac parte; aspectele de dezvoltare fizică favorizante pentru obținerea performanței, în scopul de a fi dirijat spre probele respective; deficiențele fizice care contraindică sportul de performanță.

Este bine de știut faptul că în toată perioada de creștere dezvoltarea nu se face armonios, ci pe etape mici, creșterea în lungime alternând cu cea în lățime și cu cea a organelor interne. Pentru aceasta se vor efectua următoarele examene:

a. antropometric, pentru a determina; – statura (înălțimea corpului), greutatea, bustul, lungimea membrelor inferioare, anvergura, perimetrul toracic în repaus, în inspirație profundă și în expirație forțată, diametrul biacromial și bitrohanterian.

b. somatoscopic, pentru a preciza atitudinea corpului și depistarea deficiențelor fizice care constituie contraindicații pentru sportul de performanță.

c. mobilității articulare, oferă informații asupra amplitudinii mișcărilor posibile în marile articulații și totodată precizează dacă există sau nu vreo laxitate articulară.

d. forței, se testează forța flexorilor palmari, a centurii scapulare și a regiunii lombare. Dinamometria ajută la înregistrarea forței segmentare (flexorii pumnului, centurii scapulare – în împingere și în tracțiune – a regiunii lombare etc.), furnizând date în legătură cu starea tonicității scoarței cerebrale, în repaus sau efort.

La copii, se ține seama de obicei și de datele genetice obținute prin anamneză și prin contactul direct al medicului sportiv cu părinții copilului, în vederea prognozei creșterii și dezvoltării finale a acestuia. Anamneza joacă și ea un rol determinant și de aceea este foarte importantă în acest stadiu. Se știe că nu toți părinții încurajează tendințele copilului spre dobândirea unor rezultate sportive înalte. Unii îi îndrumă spre altă activitate și consideră că o preocupare serioasă pentru sport poate cauza învățăturii. Alții nu cred în posibilitatea dobândirii de către copil a culmilor măiestriei și se tem că timpul și forța copilului vor fi pierdute zadarnic. Antrenorul trebuie să ia în considerare atitudinea familiei față de preocupările sportive serioase ale copilului lor. De aceea se recomandă organizarea unor discuții cu părinții sau anchetarea lor, care nu pot decât să înlesnească procesul de selecție și pregătire sportivă.

O atenție deosebită trebuie acordată și profesorului de educație fizică și învățătoarei, acolo unde este cazul, pentru a se completa informațiile despre copil. Dar, „piesa de rezistență” a anamnezei o constituie convorbirea cu copiii, ea permițând tragerea unor concluzii în privința trecerii oportune la diagnosticarea talentului copilului pentru jocuri.

În altă ordine de idei se vor culege din anamneză date referitoare la maladiile din copilărie și răsunetul pe care acestea le au asupra diverselor organe. Din antecedentele heredocolaterale se vor reține acele informații referitoare la maladiile cu caracter familial (diabet, hipertensiune arterială, maladii degenerative etc.), precum și cele legate de tipul somatic al părinților (talie, greutate, conformație).

Nu vom pierde din vedere să ținem seama în observațiile noastre de fenomenul de accelerare a creșterii (Secular-Trend), specific anilor noștri, conform cărora, ritmul de creștere, ritmul de maturizare sexuală și rezultanta finală a creșterii descendenților, depășește pe cel al părinților.

Un alt aspect pe care trebuie să-l precizeze controlul medico-sportiv inițial, este acela al stării funcționale a organismului. În acest sens, interesează integritatea funcțională globală: endocrino-metabolică, neuro- musculară, neuro-psihică, hepato-renală, hematologică, cardio-respiratorie.

În cadrul selecției inițiale se va determina și emotivitatea, puterea de concentrare a atenției, dârzenia, combativitatea, imaginația, tendința la introversie sau extroversie, precum și motivarea pentru sportul de performanță.

Menționăm că, copii cu tendință la introversie au mai multe șanse în sporturile individuale, iar cei extrovertiți, în sporturile colective.

2. privind creșterea somatică; se referă la înălțimea și greutatea corpului, precum și la dimensiunile longitudinale ale unor segmente și membre (trunchiul, bustul, membrele superioare și inferioare, palma, alonja și laba piciorului, fiind cele mai semnificative). În perioada de creștere, determinarea vârstei biologice are o importanță deosebită pentru cei ce se ocupă de selecția și pregătirea sportivă a copiilor, deoarece capacitatea de efort a acestora este mai strâns legată de vârsta biologică decât de cea cronologică. Determinarea vârstei biologice este bine să se facă după cele mai științifice metode. Când însă nu avem la dispoziție cabinete de radiologie și medici specialiști, aceasta se poate face folosind criterii mai simple, care prezintă, totuși, un suficient grad de probabilitate. Unul dintre aceste criterii este cel somatic. El constă în compararea datelor (talie si greutate) celui căruia dorim să-i determinăm vârsta biologică, cu mediile pe țară ale acestor parametri.

Datele medii ale înălțimii și greutății corporale la băieții de 6-10 ani sunt următoarele: la 6 ani – înălțimea medie este de 126 cm, iar greutatea este de 23 kg; la 7 ani – înălțimea medie este de 130 cm, iar greutatea este de 26 kg; la 8 ani – înălțimea medie este de 133 cm, iar greutatea este de 29 kg;

la 9 ani – înălțimea medie este de 137 cm, iar greutatea este de 33 kg; iar la 10 ani – înălțimea medie este de 144 cm, iar greutatea este de 36 kg.

Acordând mediei înălțimii pe țară, la 18 ani un procent de 100%, rezultă că:

– la 10 ani înălțimea băieților reprezintă 78,21% din cea finală

– la 11 ani înălțimea băieților reprezintă 80,95% din cea finală

Nu este totuși, recomandat să se aplice această relație procentuală la vârste sub 10 ani, deoarece numai de la această vârstă în sus încep să se manifeste tendințele și au loc transformările organice specifice perioadei prepubertare, care contrastează puternic cu dinamica lentă și uniformă a creșterii din ultima parte a copilăriei.

Pentru stabilirea nivelului de dezvoltare fizică folosim metoda indicilor. Indice de nutriție se apreciază se apreciază cu ajutorul indicelui Quételet (G/Î), care stabilește raportul dintre greutatea (în grame) și înălțime (în cm). Din calculele acestui indice reiese că în medie la un cm înălțime corespunde 400 g de greutate corporală. Valorile ce depășesc 500 g/cm indică obezitatea, iar sub 300 g/cm o stare de subnutriție. La 6 ani = 195; la 7 ani = 205; la 8 ani = 195; la 9 ani = 205.

3. din punct de vedere al dezvoltării motricității; aceasta este condiționată de factorii interni și externi, care acționează toată viața, dar cu intensitate mult sporită în copilărie și la adolescență. Factorii interni pot fi recunoscuți în caracterele ereditare și în activitatea marilor funcțiuni ale organismului, iar factorii externi în condițiile de viață, de muncă socială, de educație, de mediu, precum și în solicitările care antrenează organismul în diversele lui activități (școlare, profesionale, cultural – recreative). Modul în care caracterele ereditare răspund la acțiunea factorilor de mediu este diferită: unele trăsături pot fi mai greu modificate și în limite reduse, altele, dimpotrivă, sunt cu ușurință și substanțial modificate de acești factori. Trăsăturile sau calitățile care pot fi mai greu modificate, formează grupa caracterelor stabile, iar celelalte, grupa caracterelor labile, perfectibile.

4. privind dezvoltarea psihică;

Selecția psihologică este demersul științific prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale tinerilor și acordul acestora cu cerințele precis delimitate ale unei anumite activități. Ea reprezintă doar o parte din selecția generală sportivă. Diagnoza este expresia cunoașterii individului. Psihodiagnoza privește evident latura psihică a celui studiat. Psihodiagnoza este acțiunea de cunoaștere sistemică a particularităților psihice caracteristice unui individ și este realizată de către psiholog prin tehnici adecvate. Cunoașterea caracteristicilor psihologice ale sporturilor este a doua condiție de ordin metodologic a selecției psihologice.

Acestea nu pot fi studiate și apreciate cu aceeași ușurință și obiectivitate ca creșterea și dezvoltarea somatică, organică sau motrică. Totuși, este necesar ca orice antrenor sau profesor, să cunoască câteva criterii de apreciere a facultăților și manifestărilor psihice ale celor pe care îi antrenează.

Criteriile psihologice de selecție sunt, în accepțiunea lui Epuran, M. și Șerban, M., următoarele:

psihomotricitatea – tapping, Matorin, labirint, trasaj

atenția – baraj, Praga, Platanov

voința – ergometrie, perseverare Cattel

echilibrul afectiv – RED, anxietate Cattel, Spielberger

maturitate afectivă – Paula Constantinescu, Eysenck-Wilson

inteligență – Bontilă, M:P:38, Wechsler-Blumenfeld

personalitate – Cattel, Eysenck, Guillford-Zimmermann

sociabilitate – chestionar sociometric, Eysenck-Wilson, PAO-Berne.

2.5. Probe și norme ale modelului de selectie în fotbal

Un model, este cel prezentat în „Ghidul antrenorului de fotbal – copii și juniori“, de Cojocaru, V. și Rădulescu, M. (2003), la care raliem și noi.

După părerea autorilor, testările fizice folosite la aceste vârste, vor oferi informații asupra capacității copiilor de a realiza acte motrice specifice jocului de fotbal.

La vârsta prepubertară, copiii nu sunt reprezentați motric, după părerea autorilor decât de două calități: viteza sub formele ei de manifestare și rezistența în regim de viteză.

Forța și rezistența (anduranța) nu sunt caracteristice acestei vârste, ele fiind dezvoltate într-o etapă ulterioară, de dezvoltare și perfecționare a jocului de fotbal.

Așa că, în această perioadă de vârstă, pregătirea fizică se regăsește sub forma dezvoltării fizice generale, la care se pot adăuga câteva probe specifice:

• viteza:

– alergare pe 10m (liniar), sprint;

– alergare pe 20m (dus-întors), sprint;

– alergare pe 30m (în triunghi), sprint;

• forța de lovire (cu ambele picioare):

– lovirea mingii la distanță (20m);

– lovirea mingii pe verticală (din mână).

• rezistența:

– joc două reprize de 15 minute (6-8 ani) și de câte 20 minute (8-10 ani), cu păstrarea corectitudinii execuției elementelor tehnice.

Aceeași autori, propun un sistem de probe și norme de motricitate sub forma tabelului următor, pe care îl prezentăm mai jos:

Tabel – Probe și norme de control (după Cojocaru, V. și Rădulescu, M. – 2003

Un alt model de probe și norme de control specifice jocului de fotbal este prezentat de aceeași autori – Cojocaru, V. și Rădulescu, M. (2003), care au coborât vârsta selecției și pregătirii fotbalistice până la 6 ani și din care am extras doar testele tehnice. Acestea, oricât de simple ar fi, sunt necesare alături de cronometru și metru la determinarea calității de învățare a tehnicii jocului de fotbal. Testele tehnice vor verifica pregătirea la factorul tehnic și progresul acestuia. Introducerea lor la nivelul copiilor și juniorilor este o necesitate, pe ele bazându-se atât selecția, cât și pregătirea copiilor și juniorilor. Iată în continuare câteva astfel de teste:

1. menținerea mingii în aer pe un picior (stângul și apoi dreptul sau în mod alternativ) și cu capul. Se execută pe loc și din mișcare. Cu stângul, la 6 ani – 20 jonglări, la 7 ani – 30 jonglări, la 8 ani – 40 jonglări, la 9 ani – 50 jonglări, la 10 ani – 60 jonglări. Cu dreptul, idem stângul. Alternativ cu stângul și cu dreptul, la 6 ani – 40 jonglări, la 7 ani – 60 jonglări, la 8 ani – 80 jonglări, la 9 ani – 100 jonglări, la 10 ani – 120 jonglări.

Notă: la 6 și la 7 ani, mingea are voie să atingă solul o dată înainte de fiecare lovire.

Cu capul, la 6 ani – 10/15 jonglări, la 7 ani – 20 jonglări, la 8 ani –25jonglări, la 9 ani – 30 jonglări, la 10 ani – 40 jonglări.

2. conducerea mingii printre 8 jaloane așezate la 2 m distanță între ele. Variante de execuție: conducerea normală prin lovirea mingii din exterior spre interior; conducerea prin lovirea succesivă cu dreptul și cu stângul; conducerea prin tragerea mingii cu talpa piciorului.

3. lovirea mingii la poartă (de la distanța de 6-10 m): cu ambele picioare, cu șiretul plin, interior, exterior. Se realizează trei execuții consecutive, cu lovirea a trei mingi așezate la o distanță de doi metri între ele.

4. dribling (fente) 1 la 1: cel mai bun din 5 încercări; driblingul este considerat reușit dacă s-au depășit cu mingea la picior 2m în terenul adversarului.

5. pasarea mingii la punct fix (cu latul): cu stângul, cu dreptul.

Se vor pasa consecutiv 6 mingi, așezate în linie la 2m distanță între ele, urmărindu-se trecerea lor printre 2 jaloane aflate la 3m distanță lateral-oblic de fiecare minge. Pasele se vor executa alternativ (3 cu dreptul și 3 cu stângul).

Se vor folosi și câteva variante de joc:

• joc 1 contra 1: pe teren redus, porți mici (1m) și fără portar;

• joc 2 contra 2: pe teren redus, porți mici (2m) și fără portar;

• joc 3 contra 3: pe teren redus, porți mici (3m) și fără portar;

• joc 4 contra 4: pe teren redus, porți mici și fără portar;

• joc 5 (4+1) contra 5 (4+1) : pe teren redus, porți mici și cu portar.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Ipoteza cercetarii

● Selecția trebuie să se desfășoare pe un evantai mai larg al aptitudinilor mortice si psihice in vederea unei siguranțe mai mari privind reținerea subiecților cu posibilități reale de progres.

● Selecția pe baze ștințifice în fotbal oferă siguranță fața de selecția pe baza observației bagajului tehnic pe care îl au subiecții.

● Considerăm ca subiecții care au obținut performanțe superioare la probele pentru selecție vor avea un progres mai rapid in procesul de instruire față de subiecții selecționați empiric.

3.2.Metode de cercetare, probe si teste folosite

Pe durata studiului am folosit următoarele metode de cercetare:

studiul bibliografic;

probe si teste aplicate;

studiul literaturii de specialitate

calculul statistic;

Studiul bibliografic a constituit o metodă de bază în rezolvarea sarcinilor lucrării. Există o bibliografie foarte bogată‚ fără de care nu se poate concepe nici o lucrare‚ lucru care mi-a permis consultarea si recoltarea informațiilor din diferite surse.

Studiul bibliografic m-a îndrumat în realizarea unei sinteze din multiplele cărți pe care le-am consultat înainte de a începe lucrarea.

Probele si testele aplicate au fost:

măsurători antropometrice:

a. Înălțimea corpului; măsurată între vertex (punctul cel mai înalt de pe cutia craniană) și planul plantelor, cu ajutorul staturometrului. Poziția subiecților a fost cea corectă (bărbia înainte, trunchiul drept și genunchii întinși), iar examinarea s-a efectuat fără încălțăminte și întotdeauna dimineața, deoarece se cunoaște existența unor variații de 1-2 cm după efort prelungit sau la sfârșitul zilei. Unitatea de măsură în cm.

b. Greutatea; s-a efectuat tot dimineața, cu ajutorul cântarului, fără ca

subiecții să fi mâncat, și echipați doar cu chilot. Unitatea de măsură folosită de noi este kg.

2.testările funcționale:

a. Perimetrul toracic în repaus, în inspirație profundă și în expirație forțată. Măsurarea circumferinței toracelui s-a efectuat pe subiecții la bustul gol, cu ajutorul metrului de croitorie și a fost exprimat în cm. S-a înregistrat perimetrului toracic în repaus, în inspirație maximă și expirație profundă.

b. Capacitatea vitală; a fost efectuată la un cabinet medical din localitate, sub supravegherea unui cadru specializat. S-a măsurat cu ajutorul spirometrului și a fost exprimată în mililitrii. Ea reprezintă capacitatea maximă de aer, care se poate introduce în plămâni printr-o inspirație urmată de o expirație forțată în spirometru.

3. testările motrice:

a. Alergarea de viteză pe 20 m cu start lansat; s-a executat în linie dreaptă, pe teren plat, de câte două ori pentru fiecare subiect, cu o pauză adecvată între repetări (câteva minute), înregistrându-se cel mai bun timp. Din stând, se pleacă în alergare lansată (cca. 5 m), până în dreptul unei linii, de la care începe înregistrarea efectivă a vitezei dezvoltate pe următorii 20 m. Proba a fost efectuată pe un teren de bitum. Se măsoară în secunde și zecimi de secundă. Am ales această probă pentru a evidenția potențialul de viteză nativ, știind că procesele actomiozinice care susțin efortul de viteză nu durează mai mult de 2-3 secunde, în regim maximal.

b. Săritura în lungime de pe loc; se execută tot de două ori, reținându-se cea mai bună. Măsurarea săriturii s-a efectuat de la vârful picioarelor de desprindere până la călcâie la aterizare. Balansul brațelor a rămas la latitudinea subiecților. Proba s-a desfășurat pe terenul de zgură. Exprimarea săriturii se face în cm cu ajutorul ruletei metrice. Prin această probă putem afla informații despre debitul maxim de energie mecanică.

c. Aruncarea mingii de oină; se execută de pe loc la distanță, mingea trebuind să fie eliberată din mână pe deasupra umărului, singurul elan permis fiind acela al balansării înapoi a brațului cu care se aruncă. Subiecții execută câte două aruncări succesive, fiind înregistrată cea mai bună. Exprimarea se face în metri cu ajutorul ruletei metrice. Prin această probă am căutat să evidențiem forța explozivă a brațului de aruncare.

d. Detentă de pe loc; se execută câte trei sărituri pe verticală, cu o ușoară îndoire a picioarelor, cu pauze între ele. În săritură subiectul atinge cu mâna unul din bețele corespunzătoare săriturii respective. Măsurarea detentei este rezultatul diferenței dintre nivelul săriturii și înălțimea subiectului cu bratul intins, exprimată în cm. Această probă ne poate arăta puterea maximă anaerobă.

e. Alergare de rezistență pe 600 m plat; se aleargă pe teren plat, contra cronometru. S-a alergat în serii de câte 10 subiecți, acordându-se câte o singură încercare. Transformarea alergării în mers se consideră abandon. Rezultatul se exprimă în minute și secunde. Prin această probă s-a urmărit determinarea rezistenței generale la efort aerob.

4. testări specifice jocului de fotbal:

a. Conducerea mingii printre jaloane. Fiecare subiect conduce mingea cu un picior (dreptul/stângul) printre 5 jaloane aflate la o distanță de 2m unul față de altul. După depășirea ultimului jalon subiectul se întoarce conducând mingea printre jaloane cu celălalt picior.

☻ ¶ ¶ ¶ ¶ ¶

b. Menținerea mingii în aer. Se verifică de câte ori poate fi jonglată mingea indiferent de segmentul cu care este lovită (picior, coapsă sau cap). Se admite ca mingea să atingă o dată solul înainte de fiecare lovire.

c. Pasarea mingii cu latul. Se pasează între doi jucători printre două jaloane aflate la o distanță de 2 m unul de celălalt, și la o distanță de 5m față de fiecare subiect.

d. Joc 5:5 pe teren redus. Se joacă câte 6 minute, fără portar la porți de 1 m, pe teren de dimensiuni reduse.

Prin aceste probe de motricitate specifică jocului de fotbal am vizat verificarea nivelului inițial a unor deprinderi și priceperi tehnico-tactice specifice. La toate aceste teste s-au acordat note de la 1 la 10.

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ȘI DEFĂȘURAREA CERCETĂRII

Perioada și locul desfășurării cercetării

Studiul pe care mi-am propus să-l realizez s-a desfășurat în perioada septembrie 2007 – mai 2008 în cadrul Clubului CSS Dâmbovița Târgoviște. Acest lucru a fost posibil datorită înțelegerii și ajutorului primit din partea antrenorilor catedrei de fotbal.

Clubul CSS dispune de o bază ce cuprinde un teren principal cu dimensiuni 90×50 m, cu gazon și un teren cu zgură. În schimb, dotarea materială este bună în ceea ce privește obiectul de joc mingea, fiecare jucător având câte o minge la dispoziție. Antrenamentele se desfășoară în paralel: câte două grupe odată, reducându-se suprafața de lucru.

Esantionul investigat(subiectii)

Experimentul s-a desfășurat în cadrul Clubului CSS Dâmbovița Târgoviste în perioada septembrie 2007-mai 2008 alcătuindu-se două grupe fiecare cu 20 de sportivi,o grupă experimentală și o grupă martor.

Date personale ale selecționaților

Grupa 1 – experimentală

Grupa 2 – de control

Probe si teste folosite

Probele si testele aplicate au fost:

1. măsurători antropometrice:

a. Înălțimea corpului; măsurată între vertex (punctul cel mai înalt de pe cutia craniană) și planul plantelor, cu ajutorul staturometrului. Poziția subiecților a fost cea corectă (bărbia înainte, trunchiul drept și genunchii întinși), iar examinarea s-a efectuat fără încălțăminte și întotdeauna dimineața, deoarece se cunoaște existența unor variații de 1-2 cm după efort prelungit sau la sfârșitul zilei. Unitatea de măsură în cm.

b. Greutatea; s-a efectuat tot dimineața, cu ajutorul cântarului, fără ca

subiecții să fi mâncat, și echipați doar cu chilot. Unitatea de măsură folosită de noi este kg.

2.testările funcționale:

a. Perimetrul toracic în repaus, în inspirație profundă și în expirație forțată. Măsurarea circumferinței toracelui s-a efectuat pe subiecții la bustul gol, cu ajutorul metrului de croitorie și a fost exprimat în cm. S-a înregistrat perimetrului toracic în repaus, în inspirație maximă și expirație profundă.

b. Capacitatea vitală; a fost efectuată la un cabinet medical din localitate, sub supravegherea unui cadru specializat. S-a măsurat cu ajutorul spirometrului și a fost exprimată în mililitrii. Ea reprezintă capacitatea maximă de aer, care se poate introduce în plămâni printr-o inspirație urmată de o expirație forțată în spirometru.

3. testările motrice:

a. Alergarea de viteză pe 20 m cu start lansat; s-a executat în linie dreaptă, pe teren plat, de câte două ori pentru fiecare subiect, cu o pauză adecvată între repetări (câteva minute), înregistrându-se cel mai bun timp. Din stând, se pleacă în alergare lansată (cca. 5 m), până în dreptul unei linii, de la care începe înregistrarea efectivă a vitezei dezvoltate pe următorii 20 m. Proba a fost efectuată pe un teren de bitum. Se măsoară în secunde și zecimi de secundă. Am ales această probă pentru a evidenția potențialul de viteză nativ, știind că procesele actomiozinice care susțin efortul de viteză nu durează mai mult de 2-3 secunde, în regim maximal.

b. Săritura în lungime de pe loc; se execută tot de două ori, reținându-se cea mai bună. Măsurarea săriturii s-a efectuat de la vârful picioarelor de desprindere până la călcâie la aterizare. Balansul brațelor a rămas la latitudinea subiecților. Proba s-a desfășurat pe terenul de zgură. Exprimarea săriturii se face în cm cu ajutorul ruletei metrice. Prin această probă putem afla informații despre debitul maxim de energie mecanică.

c. Aruncarea mingii de oină; se execută de pe loc la distanță, mingea trebuind să fie eliberată din mână pe deasupra umărului, singurul elan permis fiind acela al balansării înapoi a brațului cu care se aruncă. Subiecții execută câte două aruncări succesive, fiind înregistrată cea mai bună. Exprimarea se face în metri cu ajutorul ruletei metrice. Prin această probă am căutat să evidențiem forța explozivă a brațului de aruncare.

d. Detentă de pe loc; se execută câte trei sărituri pe verticală, cu o ușoară îndoire a picioarelor, cu pauze între ele. În săritură subiectul atinge cu mâna unul din bețele corespunzătoare săriturii respective. Măsurarea detentei este rezultatul diferenței dintre nivelul săriturii și înălțimea subiectului cu bratul intins, exprimată în cm. Această probă ne poate arăta puterea maximă anaerobă.

e. Alergare de rezistență pe 600 m plat; se aleargă pe teren plat, contra cronometru. S-a alergat în serii de câte 10 subiecți, acordându-se câte o singură încercare. Transformarea alergării în mers se consideră abandon. Rezultatul se exprimă în minute și secunde. Prin această probă s-a urmărit determinarea rezistenței generale la efort aerob.

4. testări specifice jocului de fotbal:

a. Conducerea mingii printre jaloane. Fiecare subiect conduce mingea cu un picior (dreptul/stângul) printre 5 jaloane aflate la o distanță de 2m unul față de altul. După depășirea ultimului jalon subiectul se întoarce conducând mingea printre jaloane cu celălalt picior.

☻ ¶ ¶ ¶ ¶ ¶

b. Menținerea mingii în aer. Se verifică de câte ori poate fi jonglată mingea indiferent de segmentul cu care este lovită (picior, coapsă sau cap). Se admite ca mingea să atingă o dată solul înainte de fiecare lovire.

c. Pasarea mingii cu latul. Se pasează între doi jucători printre două jaloane aflate la o distanță de 2 m unul de celălalt, și la o distanță de 5m față de fiecare subiect.

d. Joc 5:5 pe teren redus. Se joacă câte 6 minute, fără portar la porți de 1 m, pe teren de dimensiuni reduse.

Prin aceste probe de motricitate specifică jocului de fotbal am vizat verificarea nivelului inițial a unor deprinderi și priceperi tehnico-tactice specifice. La toate aceste teste s-au acordat note de la 1 la 10.

CAPITOLUL V

PREZENTAREA, PRELUCAREA SI INTERPRETAREA DATELOR

5.1. Rezultatele înregistrate la testarea inițială – septembrie 2007

Aspecte funcționale și de motricitate generală

Subiecții – Grupa 1(experimentală)

Subiecții – Grupa 2 (de control)

Subiecții – grupa 1 (experimentală)

Subiecții – grupa 2 (de control)

Aspecte de motricitate specifică

Grupa 1 (experimentală)

Grupa 2 (de control)

5.2. Rezultatele înregistrate la testarea finală – mai 2008

Aspecte funcționale și de motricitate generală

Grupa 1 (experimentală)

Grupa 2 (de control)

Subiecții – grupa 1 (experimentală)

Subiecții – grupa 2 (de control)

Aspecte de motricitate specifică

Grupa 1 (experimentală)

Grupa 2 (de control)

5.3. Prelucrarea si interpretarea datelor

Conform protocolului de experiment, dinamica rezultatelor va fi interpretată în legătură cu aspectele somatice, funcționale și motrice. Deoarece selecționabili provin din aceeași populație statistică, la momentul inițial (primul moment al selecției inițiale), grupa experimentală și de control prin valorile medii și abateri standard nu trebuie să prezinte diferențe semnificative. Rezultatele noastre confirmă această ipoteză, și după cum se vede din tabelele și graficele prezentate, diferențele sunt nesemnificative la toți indicatorii investigați.

A1. Aspecte funcționale și de motricitate generală(testare inițială-testare finală la grupa experimentală si grupa de control):

a) Capacitatea vitală

Capacitatea vitală testată ne indică faptul că valorile inițiale sunt mai mari la grupa de control(1180 la 1165 ml), în timp ce valorile finale sunt în favoarea grupei experimentale(1330 la 1310 ml).

b) Repaus

Evoluția ratei de progres ne indică faptul că este vorba despre un echilibru între cele două grupe(59,7 la 59,25 cm la testarea inițială), iar accelerarea sa, înclină ușor balanța în favoarea grupei experimentale(61,65 la 61,05 cm la testarea finală).

c) Inspirație

Inspirația, indică valori asemănătoare la cele doua grupe la testarea inițială(63,45 cm atât la grupa experimentală cât și la cea de control), în timp ce valorile finale sunt superioare grupei experimentale (61,15 la 60,09 cm).

d) Expirație

Expirația indică creșteri ale valorilor medii aproximativ egale pentru ambele grupe, în ceea ce privește rata de progres( la testarea inițială 58,7 la 57,75 cm), pentru ca diferența să apară, în favoarea grupei experimentale la testarea finală (61,15 la 60,09 cm).

e) Viteza

Viteza prezintă valori aproximativ egale la testarea inițială (4,001 la 3,923 sec.) în timp ce valorile finale sunt în favoarea grupei experimentale (3,7 la 3,8085 sec.).

f) Lungime de pe loc

Daca valorile testării inițiale la cele doua grupe sunt aproximativ egale (130,3 la 130,85 cm), diferențele apar la testarea finală în favoarea grupei experimentale (140,25 la 138,25 cm).

g) Detentă de pe loc

Testările ne arată la grupa experimentală o creștere constantă a valorilor medii de la 14,225 la 18,125 cm la testarea finală, în timp creșterile acestor valori sunt mai mici la grupa de control 14,55 la 17,47 cm la cea finală.

h) Aruncarea mingii de oină

Valorile testării inițiale sînt superioare la grupa de control (14,22 la 14,55 cm), in timp ce valorile finale sunt in favoarea grupei experimentale (18,12 la 17,47 cm).

i)Rezistența pe 600 de metri

Se poate observa ca atât la testarea inițială cât și la cea finală valorile mediilor sunt superioare la grupa experimentală: 2,68 la 2,70 pentru prima testare și 2,53 la 2,55 pentru testarea finală.

A2. Aspecte de motricitate specifică(testare inițială-testare finală la grupa experimentală si grupa de control):

a)Conducerea mingii printre jaloane

Dacă la testarea inițială valorile mediilor se prezinta aproape la fel 4,1 la 4,05, diferențele majore apar la testarea finală in favoarea grupei experimentale: 5,45 la 4,55.

b)Menținerea mingii in aer

Testarea inițială cât și cea finală prezintă valori mai mari ale mediilor la grupa experimentală (3,7 la 2,95 pentru prima testare și o medie de 5 la 4 pentru testarea finală).

c)Pasarea mingii cu latul

La acest procedeu tehnic valoriile mediilor sunt in favoarea grupei experimentale atât la testarea inițială cât și la cea finală (se pleacă de la valori ale mediiei de 4,1 la 3,8 penrtu prima testare , ajungând la valori de 5,3 la 4,65 pentru testarea finală) .

d)Joc 5:5 pe teren redus

Valoarea mediilor la jocul pe teren redus sunt în favoarea grupei experimentale la cele doua testări: inițială și finală(4,6 \ 5,75 la 4,3 \ 4,75).

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

1.Importanța selecției științifice este de a descoperi talente, de a pregăti copiii și juniorii, și de a forma jucători de fotbal cu un înalt nivel de măiestrie sportivă, cu o înaltă ținută morală, capabili de a face față cu succes acestui adevărat fenomen social care, a atins astăzi cote de nebănuit cu ceva timp în urmă. Dată fiind importanța selecției în evoluția procesului de instruire, se impune limitarea întâmplării și provizoratului în munca de depistare și formare a viitorilor fotbaliști.

2.Depistarea de talente ca urmare a unei diagnoze precise, înseamnă și o prognoză a performanței viitoare. Făcând o prognoză cât mai aproape de realitate – „performanța sportivă”, înseamnă că putem defini în același timp și parametrii procesului de instruire, care vor trebui să ducă sportul la nivelul de performanță internațională.

3. La testarea inițială, corespunzătoare primului moment, toate diferențele medii au fost nesemnificative, privind indicatorii somatici (înălțime; greutate), privind toți indicatorii funcționali (capacitate vitală; perimetrul toracic în repaus, în inspirație și în expirație), privind toți indicatorii de motricitate generală (alergarea de viteză pe 20 m cu start lansat; săritura în lungime de pe loc; aruncarea mingii de oină; detentă de pe loc; alergarea de rezistență pe 600 m), și de motricitate specifică (conducerea mingii printre jaloane; șutul la poartă; menținerea mingii în aer; joc 5:5).

4.Cu toate că programele de pregătire nu au fost foarte diferite la cele două grupe, putem spune că selecția bazată pe observația statistică este mai eficientă decât selecția bazată pe observații empirice, de comportament. Am remarcat totuși că, unii antrenori cu experiență au observat în mod empiric pe selecționabili din grupa experimentală care au avut o rată de progres accelerată.

5.Selecția, oricât de științifică ar fi, este validată doar de practică în sensul marilor competiții fotbalistice la care selecționabilul, dacă dispune și de condițiile necesare, poate ajunge. Vrem să spunem că, dacă talentele fotbalistice selecționate prin mijloace științifice nu se pregătesc corespunzător, dacă nu au condiții de pregătire corespunzătoare, nu au o motivație adecvată scopurilor propuse și, în ultimă instanță, nu au noroc, se pot pierde, iar măsura selecției prin eficiența sa, să-și piardă conținutul noțional.

BIBLIOGRAFIE

Apolzan, D. (1999) – Fotbal. București, FRF

Cemăianu, C. (1978) – Fotbalul modern. București, Ed. Sport-Turism

Cernăianu, C. (2002) – Fotbal. Manualul antrenorului profesionist. București, Ed. Rotehpro

Cojocaru, V. (1995) – Jocul de fotbal – elemente de strategie și tactică. București, Ed. Topaz

Cojocaru, V. (2001) – Fotbal – noțiuni generale. București, Ed. Axis Mundi

Cojocaru, V. (2002) – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. București

Colibaba-Evuleț, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive – teorie și metodică. București, Ed. Aldin

Commuci, N., Viani, M. (1987) – Manualul antrenorului profesionist. Roma, FIGC

Covaci, Șt. (1972) – Fotbalul total. Cluj-Napoca, Ed. Facla

Dragnea, A. (1996) – Antrenamentul sportiv. București, Ed. Did. și Ped.

Dragnea, A. și Mate-Teodorescu, S. (2002) – Teoria sportului. București, Ed. Fest

Epuran, M. (1990) – Modelarea conduitei sportive. București, Ed. Sport-Turism

Epuran, M. (1993) – Psihologia sportivă. București, Ed. U.R. Științe și Arte

Ionescu, I., Dinu, C. (1982) – Fotbal – concepția de joc. București, Ed. Sport.-Turism

Ionescu, LV. (1993) – Curs de fotbal. Voi I și II. Timișoara, Ed. Univers,

Ionescu, M. (1975) – Contraatacul – reacție ofensivă organizată a apărării. București, Rev. EFS, XXVIII, Nr. 4

Mandel, C. (1996) – Fotbalul la copii : factor de sănătate. Paris, Med. du sport. No. 3

Motroc, I. (1991) – Fotbalul în școală. București, Ed. IEFS

Motroc,, I. (1994) – Fotbal curs de specializare. București, Ed. Rodos

Motroc, I, Cojocaru, V. (1998) – Fotbal – curs de bază. ANEFS, București

Motroc, L, Motroc, F. (1996) – Fotbalul la copii și juniori. București, Ed. Did, și Ped.

Rădulescu, M., Cristea, E. (1984) – Fotbal – aspecte actuale ale pregătirii juniorilor. București, Ed. Sport-Turism

Rădulescu, M., Cojocaru, V. (2003) – Ghidul antrenorului de fotbal. București, Ed. Axis Mundi

Rădulescu, M. (2006) – Optimizarea strategiilor metodologice de dezvoltare a calităților coordinative la fotbaliștii juniori. Teză de doctorat. București

Rădulescu, M., (2007)- Tehnica factor prioritar, Editura Răzeșu

Stănculescu, V. (1999)– „Ghidul Antrenorului Profesionist de Fotbal” Brașov

Stănculescu, V. (2003)– „Cupa Mondială 2002”– București,

Stănculescu, V. și colaboratorii (2004) – „EURO 2004 – Portugalia” Editura București

F.R.F. – S.F.A. – „Culegere de materiale tehnico – metodice”– 2002

F.R.F. – S.F.A. – „Culegere de materiale tehnico – metodice”– 2003

F.R.F. – Revista „ANTRENORUL” 1 – 6 / 2004 / 1-8 /2005-2006 / 1-8 / 2006-2007/2007-2008.