. Tehnici Invatare Volei

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Catedra de Jocuri Sportive

INTRODUCERE

Acest curs se adresează studenților de la Facultatea de Educație Fizică și Sport, conținutul său fiind structurat în concordanță cu obiectivele și cerințele programei analitice de la această disciplină. Pentru că jocul de volei, alături de atletism, gimanstică și celelalte jocuri sportive reprezintă un mijloc principal de realizarea a obiectivelor educației fizice școlare, accentul este pus pe metodologia de predare a jocului în cadrul lecțiilor de educație fizică. Sunt descrise etapele specifice stadiilor de învățare, adică inițierea, fixarea și consolidarea principalelor acțiuni ale jocului și sunt prezentate și sistemele de acționare considerate de noi eficiente pentru realizarea demersului didactic.

Am acordat atenție și câtorva aspecte legate de procesul de identificare a talentului și orientarea copiilor spre practicarea jocului de volei la echipe de performanță, pentru că și acest aspect face parte din munca profesorului de educație fizică.

Noțiunile principale ale regulamentului de joc și câteva informații referitoare la organizarea competițiilor de volei au completat acest curs, în care am încercat să oferim viitorilor profesori de educație fizică un material accesibil și util.

1. OBIECTUL TEORIEI ȘI METODICII JOCULUI DE VOLEI

1.1. Voleiul – mijloc al educaȚiei fizice Și disciplinĂ sportivĂ

Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc, conținut și forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competițional național și internațional, fiind practicat în cadrul secțiilor asociațiilor și cluburilor sportive diferențiat pe categorii: copii, juniori, seniori, masculin și feminin. Ca mijloc al educației fizice jocul de volei se practică în învățământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în conținutul programelor de educație fizică.

Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoștințe ordonate sistematic care apreciază și stabilește conținutul real al jocului competițional, formulează și elaborează concepția de joc care va fi aplicată pe plan național de toate echipele; analizează într-o abordare sistemică tehnica și tactica jocului.

Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educației fizice și ca disciplină sportivă constă în studiul:

apariției și dezvoltării jocului;

conținutului jocului (tehnica și tactica, caracteristicile lor, descrierea execuției acțiunilor de joc cu implicațiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);

metodica de învățare și de antrenament;

probleme ale selecționării și orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;

regulamentul de joc și condițiile materiale și organizatorice necesare practicării jocului;

Între teoria și practica jocului există o strânsă interdependență și o permanentă condiționare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activității practice) determină modificarea și îmbunătățirea conținutului metodicii, care la rândul ei influențează favorabil activitatea practică viitoare.

Principalele surse de documentare a teoriei și metodicii jocului sunt: practica, experiența pozitivă a specialiștilor români și străini consemnată în lucrări de specialitate, cercetarea științifică din domeniu.

Jocul de volei are o teorie și o metodică specifică, rezultat al generalizării experienței practice consolidată de integrarea datelor obținute prin cercetare științifică în domeniu.

Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educației Fizice și a Teoriei și Metodicii Antrenamentului Sportiv și are legături cu alte dicipline cum sunt: pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcțională și biomecanica, fiziologia.

VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive și sporturi ocupă un loc important în sistemul de educație fizică. Prin valoarea lui practică, igienică și educativă, constituie o parte importantă a activității sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a exercițiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului și exercițiului fizic cu influențele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului și a altor categorii de populație. Datorită caracteristilor sale influențează pozitiv dezvoltarea fizică și marile funcțiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităților motrice și la formarea personalității.

Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate și accesibilitate, nu necesită condiții organizatorice și materiale complicate, poate fi practicat atât în sală cât și în aer liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei și gradului de pregătire și are influența pozitivă asupra întăririi sănătății, destinderii fizice și psihice, asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.

Dacă este practicat la nivel de performanță, jocul se caracterizează prin dinamism și spectaulozitate, iar popularitatea competițiilor îi asigură un loc important în iererhia disciplinelor sportive.

Toate acestea conferă voleiului valențe biologice și pedagogice de necontestat și poziții bine precizate în sistemul de educație fizică și sport în domeniile: educația fizică, sportul pentru toți și sportul de performanță.

Jocul de volei este prezent în lecțiile de educație fizică de la toate nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente din volei și a jocul global.

Este practicat cu scop recreativ de tineri și vârstnici, în forme organizate (Campionate școlare, universitare, de instituții sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de performanță este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naționale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică și emoțională, desfășurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv și totodată de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală, liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-compensativă.

Jocul sportiv este un sistem de exerciții fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect cu dimensiuni și formă specifică, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau desfășurare.

Pentru definirea noțiunii de joc sportiv se iau în considerație trei elemente:

activitatea jucătorului;

ideile de joc reunite în concepția de joc – stabilirea celor mai potrivite modalități de acționare, un sistem de principii și reguli de acționare care stabilesc ce au de făcut jucătorii;

regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare privind oragnizarea și desfășurarea jocului.

Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecționării, evoluției și de găsesc într-o strânsă corelație. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)

Voleiul este un joc sportiv care se desfășoară pe un teren cu dimensiuni relativ reduse (2X9/9), între două echipe formate din șase jucători care nu sunt în contact direct, fiind despărțite de un fileu. Acțiunile de joc se desfășoară prin lovirea sau respingerea mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu și trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.

Victoria se obține prin depășirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu aproximație între 30 –120 de minute, și se încheie atunci când una dintre echipe câștigă trei seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele competiții se poate stabili câștigarea partidei și cu două seturi din trei)

DIRECȚII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză și varietate a acțiunilor de joc, prin perfecționarea continuă acțiunilor, punct de lovire a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea combinațiilor de atac și flexibilitatea în alegerea sistemului de apărare. A crescut de asemenea conținutul emoțional al jocului, mai ales în urma modificărilor de regulament și introducerea regulii tie-breack-ului.

Pe viitor specialiștii domeniului preconizează ca principale direcții de dezvoltare a jocului creșterea flexibilității în strategia și tactica echipei, dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor și eliminarea treptatăă a diferențelor dintre conținutul jocului practicat de fete față de cel practicat de echipele masculine.

La nivelul echipelor de mare performanță asistăm la o accelerare a ritmului de joc, creșterea numărului de simulări în atac și modificarea repartiției acțiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creșterii gradului de incertitudine și împiedicarea organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de asemenea creșterea forței serviciului, care devine din ce în ce mai mult o armă de atac a echipei.

Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor mai ales pe seama următorilor factori:

Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în paralel cu armonizarea și încadrarea ei în angrenajul de acționare colectiv;

Însușirea și perfecționarea unui număr cât mai mare de variante de execuție ale acțiunilor de joc, asociate cu particularitățile individuale ale jucătorilor;

Dezvoltarea creativității și a posibilităților de aplicare a acțiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a potențialului individual și colectiv, dar și a punctelor slabe ale adversarului;

Creșterea gradului de stabilitate tehnică în condițiile de joc și în momentele de responsabilitate;

Modificarea structurii motrice și a ritmului de execuție în funcție de situația de joc;

Creșterea numărului de variante de execuție a acțiunilor de finalizare prin creșterea forței de lovire a mingii și a preciziei motrice.

În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecționarea și dezvoltarea aspectelor tactice sunt:

Creșterea gradului de prmeditare și anticipare a comportamentului tactic în funcție de punctel puternice și slabe ale echipei și adversarului;

Dezvoltarea posibilităților de a impune adversarului maniere de joc incomode;

Dezvoltarea capacității de gândire operațională și rezolvare eficientă a situațiilor de joc. Dezvoltarea inteligenței operaționale;

Dezvoltarea capacității de disimulare și de mascare a adevăratelor intenții de acționare;

Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:

Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de antrenament și a mijloacelor specifice altor discipline sportive;

Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea tehnicilor media în orientarea și interpretarea pregătirii, în analiza și optimizarea antrenamentelor și în pregătirea meciurilor oficiale.

Creșterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu optimizarea raportului dintre pregătire și jocurile oficiale.

2. Istoricul jocului de volei

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educație fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.

Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare și nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era și el de curând inventat, dar și acesta era prea dur, cu reguli prea severe și nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ și odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea puțini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa și a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alții la 2 m de la pământ. A împărțit colectivul în două echipe egale și înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să j disimulare și de mascare a adevăratelor intenții de acționare;

Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:

Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de antrenament și a mijloacelor specifice altor discipline sportive;

Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea tehnicilor media în orientarea și interpretarea pregătirii, în analiza și optimizarea antrenamentelor și în pregătirea meciurilor oficiale.

Creșterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu optimizarea raportului dintre pregătire și jocurile oficiale.

2. Istoricul jocului de volei

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educație fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.

Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare și nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era și el de curând inventat, dar și acesta era prea dur, cu reguli prea severe și nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ și odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea puțini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa și a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alții la 2 m de la pământ. A împărțit colectivul în două echipe egale și înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.

Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reușit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluție nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea ușoară și voluminoasă, avea un zbor lent și imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecționat mingea pe care folosită și astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".

După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstrația făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) și „ball” (minge).

Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la inițiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime reguli simple și puține la număr se schimbau pe măsură ce experiența furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.

În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizației americane YMCA, jocul se răspândește în Canada, America de Sud, Asia și Europa. Regulile jocului, puține și simple inițial, se schimbau o dată cu evoluția jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafața terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălțimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în țările asiatice.

Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcție de numărul jucătorilor, variabil și el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să fie câștigate de echipa care realizează prima 15 puncte.

În servirea mingii s-a renunțat la repetarea serviciului greșit, influență a tenisului și la regula de a se socoti valabilă mingea servită și ajutată de un coechipier să treacă plasa.

Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colțurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse națiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren și tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.

“Federația Internațională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă și voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau campionate naționale și aveau loc chiar și întâlniri internaționale, dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o țară la alta.

În anul 1912 este introdusă regula rotației, în vigoare și astăzi cu unele amendamente. Rotația era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-și schimbe locurile în formație. Acest fapt a determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotația a devenit obligatorie pentru toți jucătorii. În același an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât și în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafață ale cărei laturi măsurau 11 și 21 de metri. Abia după mulți ani, în urma Congresului FIVB de la Florența din anul 1955, Federația din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internațional.

În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenței de două puncte pentru câștigarea setului în anul 1925.

Se simțea nevoia unei unificări și a unui for suprem de conducere a activității acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 țări, printre care și țara noastră, au luat inițiativa înființării Federației Internaționale de Basket și Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB și întocmirea unui regulament de joc internațional, care a fost impus tuturor federațiilor naționale afiliate.

După înființarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai multe țări ale lumii, cât și prin organizarea unor competiții continentale și mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc și primul Campionat European pentru echipe feminine.

Pe plan internațional FIVB a desfășurat permanent o activitate susținută stabilind regulile jocului și modificările lor în funcție de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare și participare a echipelor al marile competiții internaționale.

Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.

Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluția jocului și mai ales pentru menținerea unui echilibru între acțiunile ofensive și cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:

În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj și posibilitatea de a relua mingea ricoșată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.

Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.

În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.

În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.

În anul 1988, cu ocazia Congresului desfășurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.

În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa și genunchiul și se dispare pinctul limită 17 în setul V.

În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului și un amendament conform căruia în anumite situații la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoșate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafața liniei care delimitează terenul de joc pe lățime, desființându-se spațiul de serviciu.

În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile și a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.

Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai sancționează „dubla” sau „mingea ținută”.

2.2. Dezvoltarea Și evoluȚia voleiului În RomÂnia

În țara noastră voleiul a început să fie cunoscut și practicat prin anii 1920-1921, fiind introdus la fel ca și în celelalte țări europene de către YMCA, o organizație a tineretului creștin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii militare americane și militarii români de la “casele ostășești”, urmați în scurt timp de către elevii școlilor din București, Buzău, Focșani, Piatra-Neamț, Galați.

În anul 1931 se înființează Federația Română de Baschet și Volei care organizează primul Campionat Național masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câștigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine și feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.

În anul 1943 se organizează la Ploiești o competiție națională cu participarea a 8 echipe masculine și 4 feminine, câștigată la băieți de echipa VSC București și la fete de Start Club București. Tot în acest an are loc la București primul Campionat școlar, câștigat de echipa liceului Matei Basarab și un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele masculine și feminine ale Facultății de Drept.

În anul 1948 se înființează Comisia centrală de Volei și se organizează primul Campionat național al elevilor.

Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Național de seniori. La prima ediție la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR București.

La feminin prima ediție a Campionatelor Naționale desfășurată în anul 1950 este câștigată tot de echipa Locomotiva-CFR București.

Federația de Volei se înființează în anul 1958.

În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naționale au fost cucerite de echipele Rapid București, Steaua București, Dinamo București, Explorări Baia-Mare la masculin și echipele Dinamo București, Rapid București, Progresul București, și Penicilina Iași la feminin.

Primele campionate naționale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia națională a juniorilor și școlarilor.

Campionatul divizionar B se înființează în anul 1958.

În perioada cuprinsă între anul 1980 și până în prezent activitatea voleibalistică internă s-a desfășurat cu regularitate conform calendarului competițional al FRV prin Campionate Naționale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia națională, divizia B sau tineret, divizia de juniori și școlari, pentru echipe masculine și la feminine.

Prima întâlnire internațională amicală este consemnată în anul 1927, între formația studenților de la ONEF București și o echipă turcă, la Eforie. A câștigat echipa studenților români cu scorul de 3-1.

În anul 1946 are loc prima ediție a Balcaniadei la București, formațiile României ( masculine și feminine) fiind câștigătoarele acestei competiții.

Formația reprezentativă masculină a țării noastre participă în anul 1949 la prima ediție a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.

Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obțin cele mai bune performanțe sportive pe plan internațional atât cu echipele de club cât și cu echipele naționale:

Echipa Rapid București (m) a câștigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963, 1965) și s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.

Echipa Dinamo București (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,1967) și s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câștigat Cupa Cupelor.

În anii 1966 și 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două echipe românești Dinamo și Rapid.

În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, același loc la Campionatele Europene desfășurate la Praga.

La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) și 1962 (Moscova) echipa națională masculină se clasează pe locul al III-lea.

Cea mai bună performanță a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul 1963, când echipa națională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfășurat la București.

În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe locul al III-lea.

La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa națională masculină reușește clasarea pe locul al III-lea și câștigarea medaliilor olimpice de bronz.

Echipele feminine ale cluburilor Dinamo și Rapid București s-au clasat de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni și a Cupei Cupelor.

Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din anul 1956.

La Campionatele Europene naționala feminină a reușit cucerirea medaliilor de bronz la ediția din anul 1963.

Alte rezultate semnificative au fost realizate de naționala feminină la J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 și 1974 – locul al V-lea și la Campionatele Europene din anii 1950 și 1979 – locul al V-lea.

După anul 1980, echipele naționale românești au intrat într-un con de umbră, rezultatele obținute pe plan internațional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obținute de echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) – locul al II-lea, și 1993 (Buffalo) – locul I și performanța echipei masculine de club "U" Cluj, care a reușit să acceadă în optimile de finală în competiția Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei național feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată și ea un succes și oferă șansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

3. NOȚIUNI GENERALE

NoȚiuni de terminologie specificĂ

Acțiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea funcțională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea rezolvării parțiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii participă cu toate calitățile sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984) acțiunea de joc are un puternic caracter individual, dar pe plan tactic primește și caracter colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau apărării și la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.

Acțiunile de joc se desfășoară pe spațiu redus, ele trebuie să fie rapide și exacte. La fiecare acțiune de joc, complexitatea efortului se manifestă diferit și în relație cu celelalte componenete psiho-motrice ale execuției. Execuția unei acțiuni cuprinde următoarele elemente:

Sarcina parțială de joc;

Analiza situației;

Deplasările specifice – pregătirea

Luarea deciziei;

Execuția – lovirea propriu-zisă;

Pregătirea pentru următoarea execuție.

Dintre cele șase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza și decizia) și trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea, execuția)

Procedeul de execuție este structura de acte motrice bine precizate prin care se concretizează în mod particular acțiunea de joc, în funcție de cerințele și situațiile concrete ale jocului.

Faza de joc – este succesiunea acțiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii mingii în terenul propriu și până la trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acțiuni de joc.

Totalitatea fazelor și acțiunilor de joc formează structura de joc.

Sistemul de joc cuprinde acțiuni de atac și de apărare care determină structura de joc cu care se operează în procesul de instruire. Condițiile de joc impuse de ultimele modificări ale regulamentului determină o accentuare a importanței eficienței acțiunilor individuale în contextul acțiunilor colective.

Sistemele de acționare – sunt structuri de exerciții sau mijloace cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o abordare specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al educației fizică școlare.

Accesibilitatea creează premisele pentru însușirea rapidă a modelului de joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea rotației impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales în primele stadii.

Procesul de însușire este ușurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu impune acordarea unei atenții sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acțiunea cea mai puțin atractivă a jocului, mai ales la nivelul începătorilor.

Traseul metodic de învățare și perfecționare poate fi eșalonat teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eșalonarea este utilă pentru a ușura stabilirea priorităților și alegerea mijloacelor și formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIȚIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECȚION. VALORIFICAREA

ÎNVĂȚAREA – AUTOMATIZAREA PARȚIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerințe specifice a căror respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare și sporește șansele ca elevii să-și însușească rapid și corect acțiunile de bază ale jocului și să fie capabili să practice jocul în condiții regulamentare:

În stadiile de inițiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuția se va încadra în condiții variabile de timp și spațiu, chiar dacă aceste condiții vor fi ușurate față de solicitările reale ale jocului.

exersarea va respecta condițiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără detaliile neesențiale;

deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;

se va urmări stabilirea de legături între acțiuni care urmează a fi învățate și elementele deja cunoscute;

se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic și psihic specific jocului.

se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant ale execuției acțiunilor de joc, folosirea excesivă a exercițiilor fără minge sau imitarea și exersarea fără aspect tactic.

În stadiile de consolidare, perfecționare, valorificare:

se va urmări dezvoltarea capacității de concurs;

accentul se va pune pe constanță, precizie, eficiență;

exercițiile vor fi încadrate în situația tactică;

solicitările vor crește până la depășirea celor din siutațiile reale de joc.

Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învățării globale a jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acțiunea de joc. Se va urmări în permanență îmbunătățirea indicelui de eficiență al acțiunilor de joc și realizarea unui echilibru între acțiunile de atac și cele de apărare în paralel cu dezvoltarea calitățile motrice specifice.

3.3. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂȚAREA MOTRICĂ

Învățarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalității elevului sau studentului prin valorificarea capacității acestora de dobândire a cunoștințelor, deprinderilor, a strategiilor și a atitudinilor cognitive. Psihologic, învățarea este un fenomen psiho-comportamental prin care individul dobândește ca urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicționar de termeni pedagogici)

În activitatea de instruire specifică lecției de educație fizică procesul de învățare angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaționale și volitive ale personalității elevilor.

Vom aborda câteva noțiuni generale referitoare la învățarea motrică, pentru că în predarea jocului de volei în lecția de educație fizică este cea care detemină formarea deprinderilor necesare însușirii acțiunilor de bază și a capacității de practicare a jocului în scopul realizării obiectivelor educației fizice școlare.

După unul dintre specialiștii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991), învățarea motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării și experienței care conduc la schimbări permanente în conduita motrică și realizarea deprinderilor înalt performante."

Prin învățarea motrică se însușesc acte și acțiuni motrice, pe baza unor modele, care determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de execuție al acțiunilor motrice învățate, dar și la nivelul componentei cognitive prin sistemul de cunoștințe specifice dobândite.

Activitatea cognitivă care însoțește orice proces de învățare motrică conferă acestuia specificul său. Deprinderile însușite devin mijloace operaționale de rezolvare a problemelor care apar. Învățarea motrică realizată la nivel de priceperi și deprinderi este dublată de însușirea unor noțiuni și concepte care oferă individului posibilitatea de a efectua raționamente, judecăți și de a se manifesta creativ în rezolvarea situațiilor concrete. Învățarea motrică capătă astfel caracterul unei învățări inteligent creativă, iar performanța motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor de învățare rapidă, eficientă, condiționată de factorii atitudinali, în special de motivație. (Dragnea, Bota Aura, 1999)

În învățarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască următoarele elemente:

structura acțiunii motrice d joc;

modalitățile de execuție;

posibilitățile proprii de acționare;

modalitățile de acționare, aplicare și adaptare a sistemului motric la situația concretă, pe baza sistemului de cunoștințe despre acțiunea respectivă și a unor deprinderi elementare deja însușite (priceperi motrice);

Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuși să-și formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament și un indice de execuție performant (viteză, precizie, coordonare, ușurință în execuție, automatizare). Perfecționarea indicelui de execuție este asociată automatizării și caracterizează deprinderile motrice care se manifestă cu un grad de eficiență ridicat.

Învățarea motrică este un proces dinamic care se desfășoară pe o perioadă de timp marcată de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.

Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:

etapa mișcărilor inutile și a lipsei de cordonare;

etapa mișcărilor realizate cu un grad mare de încordare și dispariția mișcărilor inutile;

etapa stabilizării execuției;

etapa execuției acțiunii la indicii normali de viteză, precizie, ușurință;

Pentru realizarea unui proces de învățare motrică eficient în predarea jocului de volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-și formeze o imagine cât mai corectă despre deprinderea care urmează a fi învățată, folosind explicația și demonstrația și încercând să angreneze în acest proces cât mai mulți analizatori.

Explicația va consta în expunerea logică și argumentată a informațiilor necesare despre acțiunea sau situația de joc care urmează a fi învățată. Este important felul în care se transmit aceste explcații, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru ca acestea să fie foarte clare și să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect recepționate.

Explicațiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere. Este ușor pentru un profesor să fie nemulțumit atunci când elevii nu înțeleg ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar explicațiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.

Demonstrația trebuie folosită în corelația cu explicația, iar eficiența ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de "modelul" acțiunii care urmează să fie învățată. În situația în care profesorul nu are abilitățile necesare pentru realizarea unei astfel de demonstrații este mai utilă folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.

Procesul de învățare motrică nu se desfășoară liniar și continuu. Mai ales când este vorba despre acțiuni complexe, anumite secvențe pot avea variații sub aspectul calității execuții, dar privită global performanța motrică va fi în progres. Dezvoltarea și perfecționarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri și reluări ale scvențelor și acțiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de experiența motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcționali, de complexitatea acțiunii și nu în ultimul rând de nivelul motivației.

Referitor la modalitatea de abordare a învățarii din punct de vedere metodic, există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se folosește metoda analitică prin care mișcarea ce compune acțiunea d joc este descompusă în secvențe care se învață separat, ansamblându-se apoi într-o execuție globală.Noi considerăm, că pentru învățarea acțiunilor de bază a jocului în cadrul lecției de educație fizică, în care nu se urmărește atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda globală este potrivită. Eficiența învățării depinde de măiestria profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:

elevii să-și formeze o imagine corectă și bine conturată a acțiunii;

explicația să indice cu precizie și claritate secvențele "cheie" ale acțiunii, cărora cărora executanții trebuie să le acorde atenție sporită;

sistemul de acționare să fie alcătuit din exerciții cu eficiență testată;

corectările să fie făcute individualizat;

numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării și consolidării.

CONȚINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conținutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din tehnica și tactica jocului la care se adaugă componentele fizice, psihologice și teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecției de educație fizică primele două componente sunt esențiale și vor fi tratate în continuare în maniera abordării sistemice, chiar dacă definițiile și câteva trăsături caracteristice pentru fiecare dintre aceste două componente vor fi prezntate separat, din rațiuni metodologice.

TEHNICA de joc este „un sistem de mișcări integrate specializate și automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă scopul și sarcinile de atac ș și de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în relație cu celelete componente și subordonată sarcinilor de instruire.

Tehnica are un caracter științific (prin folosirea unor date din științe conexe, este evolutivă deoarce se perfecționează continuu mai ales sub influența luptei permanente dintre atac și apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă și relativ simplă, având un caracter rațional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare și execuție, precizie, coordonare și mod specific de lovire a mingii.

Tehnica jocului de volei este mai puțin pretențioasă la nivelul lecției de educație fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura creșeșterii nivelului de performanță.

TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acțiuni selecționate, planificate și pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcție de adversari și condițiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanță stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)

Leon Teodorescu definește tactica drept "totalitatea acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor unei echipe, organizate și coordonate rațional și unitar, în limitele regulamentului și ale eticii sportive în scopul obținerii victoriei ".

Totalitatea acțiunilor individuale și colective specifice voleiului și procedeele lor de execuție formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul de finalizare reprezintă tactica jocului de volei.

Tehnica și tactica alcătuiesc conținutul jocului, care se exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:

La nivelul jocului (meci sau partidă, câștigată de echipa care obține victoria în trei seturi din 5)

La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte

La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor și acțiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obținerea punctului de către una dintre echipe)

În faza de joc, care constă în succesiunea acțiunilor unei echipe din momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I – începe cu preluarea serviciului, faza a II a – începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)

La nivelul acțiunii de joc ca unitatea funcțională prin care jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini parțiale și specifice a jocului;

În cadrul procedeului de execuție, prin concretizarea în fapt acțiunii, modul în care se ia contact cu mingea, în funcție de felul acțiunii, nivelul de pregătire a executanților, condițiile concrete.

Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondența care trebuie să existe între nivelul tehnic și particularităților fizice și psihice ale jucătorilor și prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la situațiile din joc, precum și capacitatea acestora de acționa creator pe parcursul tuturor fazelor de atac și apărare.

4.1. componentele tacticii

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii și formele atacului și ale apărării.

FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfășurarea atacului și apărării, de la inițiere și până la consumarea lor.

PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii își dirijează și coordonează acțiunile individuale și colective pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.

FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acționează în atac și în apărare, în conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice, acțiunile tactice individuale și colective, combinațiile tactice și schemele de joc cunoscute.

FORMELE, reprezintă structura activității concrete a jucătorilor în diversele faze, respectând principiile și folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac și apărare.

În jocul de volei, tactica este formată din:

TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acțiuni individuale folosite în mod conștient de către un jucător în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât și în apărare.

ACȚIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conștientă, într-o anumită fază a jocului a celui mai potrivit complex de acțiuni în scopul rezolvării adecvate a unei sarcini parțiale a jocului.

COMBINAȚIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acțiunilor individuale a doi sau mai mulți coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul rezolvării unei sarcini parțiale de atac sau apărare.

SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinației tactice, aplicată mai ales în atac. Este în general mai complexă, dar în același timp se caracterizează prin stereotipie și rigiditate.

SISTEMUL DE JOC – reprezintă forma generală de organizare sau structura acțiunilor efectuate de jucători în atac și apărare. El stabilește sarcini precise și principii de colaborare și circulație în cadrul unui dispozitiv prestabilit.

CONCEPȚIA DE JOC – reprezintă particularitățile sau caracteristicile aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei există mai multe sisteme de atac și apărare iar combinațiile și schemele tactice sunt și ele numeroase. Concepția de joc a celor mai bune echipe la nivel național și mai ales a echipelor reprezentative exprimă concepția de joc pe plan național.

Concepția de joc poate fi privită și ca o tendință care indică orientarea jocului și perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât și la nivelul jocului respectiv pe plan național și internațional.

STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii, ritmul și tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea execuțiilor tehnice și ritmul de joc prin care echipa este apreciată în ansamblu dau nota de personalitate colectivă. Dacă o concepție de joc se poate însuși și aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună, cu o perspectivă bine determinată de 2-3 ani.

ȘCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile de interpretare și aplicare unitară a aceluiași stil de joc și a aceleiași concepții de pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat al unei lungi experiențe și tradiții sportive. (Ex.școala sovietică, japoneză, sud-americană etc.)

După numărul jucătorilor care participă la diferite acțiuni tactica se poate clasifica în două capitole: tactica individuală și tactica colectivă.

4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acțiuni cu mingea și acțiuni fără minge. Conținutul tactic al acțiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiții de joc sau apropiate.

În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin specificul jocului, orice acțiune greșită duce la pierderea punctului. Chiar și o acțiune imprecisă aduce câștig adversarului care intră astfel ușor în posesia mingii și poate declanșa eficient atacul.

Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:

La baza fiecărei acțiuni tactice individuale stă însușirea corectă a execuției tehnice respective.

Constanța în acțiuni este deosebit de importantă.

Precizia și varietatea sporesc eficacitatea acțiunilor tactice individuale.

Multilateralitea în însușirea acțiunilor de atac și de apărare, care în jocul de volei este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări). Acțiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac și apărare.

Caracterul decisiv al acțiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.

Acțiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al calităților motrice, în special cu viteza (de reacție, de execuție și de deplasare), îndemânarea, detenta. Reușita mai depinde și de nivelul pregătirii teoretice și psihice.

Conținutul jocului de volei constă în alternarea acțiunilor individuale și colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalți jucători din echipă, cu sarcinile și regulile jocului se realizează prin acțiuni de bază și variante.

În apariția și dezvoltarea acțiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre atac și apărare: apariția și perfecționarea unei noi acțiuni în atac a avut ca răspuns apariția unei acțiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariției lor și prin reglementările impuse au intervenit și ele în mod direct în evoluția acțiunilor tactice individuale și colective. Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt factor al evoluției și dezvoltării acțiunilor tactice.

Sistematizarea acțiunilor tactice individuale se poate realiza în funcție de contribuția lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:

1.Acțiuni individuale în atac – acțiuni de bază:

Serviciul

Ridicarea pentru atac

Lovitura de atac

2. Acțiuni individuale în apărare – acțiuni de bază:

Preluarea serviciului

Blocajul

Preluarea din atac

Acțiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor logice, determinată de desfășurarea fazelor jocului, astfel:

serviciul

preluarea serviciului

ridicarea pentru atac

lovitura de atac

blocajul

preluarea atacului

preluarea din blocaj

preluarea din fileu

plonjonul

preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ȘI metodica de ÎnvĂȚare a acȚiunilor tactice individuale de bazĂ

Vom prezenta acțiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în ordinea logică a desfășurării jocului.

Înaite de a trece la descrierea lor și a traseului metodic de invățare din cadrul lecțiilor de educație fizică vom face o referire succintă la pozițiile de bază și la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de volei.

Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mișcare a practicanților. Diversitatea situațiilor determină existența mai multor poziții a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulațiilor gleznă și genunchi. În funcție de acest parametru există poziții înalte, medii sau joase.

Poziția înaltă este este apropiată de poziția stând: picioarele sunt depărtate la lățimea umerilor, cu un picior așezat mai în față (de obicei, stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, articulațiile memebrelor inferioare ușor flectate, trunchiul puțin arcuit înainte, cu brațele flexate din articulația cotului la poziționate la nivelul taliei. Este poziția folosită mai ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregătește blocajul și când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.

Poziția medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorității acțiunilor. Picioarele sunt depărtate și îndoite din articulația genunchilor și glezenlor, cu unui picior așezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea repartizată pe ambele picioare cu tendința de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din față pentru a favoriza deplasarea la minge. Brațele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcție de situație. Este recomandată menținerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a favoriza declanșarea rapidă a deplasării.

Poziția joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulațiilor memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, șezuta plasată sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor din atac.

Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotație, deplasări când jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanțe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcție sunt utile pentru a ajunge la mingi cu traiectorii neașteptate. Toate deplasările de fac din poziție medie, cât mai relaxat, pentru a putea cu ușurință trece la acțiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acțiunea de punere a mingii în joc, singura acțiune în care execuția este determinată în exclusivitate de calitățile individuale ale jucătorului. Este în același timp prima acțiune de atac a echipei pentru că printr-o execuție putenică și corectă se poate obține un punct sau se poate crea a situație dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiți optime a atacului.

Clasificarea acestei acțiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:

În funcție de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;

Poziția umerilor față de minge și plasă determină alte caracteristici: serviciul din față sau din lateral;

După zborul mingii: plasat, planat, în forță;

După poziția executantului: de pe sol sau din săritură;

După distanța de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanță;

Aspectele tactice individuale elementare legate de execuția acestei acțiuni sunt:

Direcționarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;

Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;

Trimiterea mingii spre jucătorul care a greșit în faza anterioară sau nou intrat în teren.

Procedee de execuție ale serviciului:

Serviciul de jos din față este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu fața și linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus brațului de lovire este plasat înainte, articulațiile gleznă, genunchi sunt ușor flexate. Trunchiul este ușor înclinat, mingea este ținută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea ușor în sus, iar cu brațul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se lovește mingea în porțiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutății corpului pe piciorul din față.În momentul lovirii, palma este încordată și cu degetele apropiate.

Cele mai frecvente greșeli:

La momentul inițial: picioarele pe aceiași linie, orientarea corpului pe alte direcții decât cea a fileului, ținerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;

În timpul execuției: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu degetele sau antebrațul;

În finalul acțiunii: pendularea brațului care lovește peste nivelul umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.

Serviciul de sus din față este folosit atât la nivelul începătorilor cât și la nivelul de performanță.Prin traiectoria, forța, viteza și precizia care poate fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situații, terenul advers fiind mult mai ușor de observat. Poziția inițială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus brațului de lovire așezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este ținută în palma mâinii care nu lovește la nivelul pieptului. Brațul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus și în față la o distanță de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate și trunchiul execută o ușoară extensie. Mingea se lovește cu toată palma, când se află la momentul maxim al înălțării ei, într-un punct aflat puțin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotații înainte.

Greșelile frecvente:

În momentul inițial: poziții incorecte ale picioarelor și ale corpului;

În timpul execuției: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei brațului de lovire;

În finalul acțiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, brațul de lovire execută mișcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmărește mingea după execuție.

Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se folosește cel mai mult la nivelul echipelor de perfomanță.Tehnica lui de execuție este asemănătoare cu cea a serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulația pumnului și palma brațului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuției și în finalul ei. Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepționării este mai mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanțe mari față de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a terenului advers.

Greșeli frecvente:

În momentul inițial: poziție prea joasă a brațului cu mingea sau a celui care lovește, mingea coborând până acesta se ridică;

În timpul execuției: articulația pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos față de planul superior al fileului;

În finalul acțiunii: pendularea laterală a brațului lovitor, flexia articulației pumnului după lovire.

Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanță, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanță de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în același timp1-2 pași de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Brațul de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălțare. Punctul de lovire este situat puțin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.

Greșeli frecvente:

În momentul inițial: distanță prea mare de linia de fund;

În timpul execuției : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura și lovirea, punctul de lovire prea jos;

În finalul acțiunii: neantrenarea în acțiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.

Mai există și alte variante mai puțin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea brațului.

Traseul metodic pentru învățarea serviciului:

Sisteme de acționare cu accent pe ansamblul execuției acțiunii:

Serviciu spre perete de la distanță mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare înălțimii fileului;

Pe perechi, la distanță de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;

Același exercițiu cu mărirea distanței dintre elevi;

Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoșate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;

Același exercițiu cu preluare de jos;

Pe perechi, la distanță de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;

Sisteme de acționare cu accent pe blocarea articulației pumnului și cotului și alegerea corectă a punctului de lovire:

Servici la perete distanță 4=5 metri, deasupra unei linii;

Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea înălțimii, poziției corpului;

Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea execuției;

În condiții apropiate de joc:

Serviciu peste fileu de la diferite distanțe;

Serviciu peste fileu pe perechi;

Serviciu în condiții regulamentare sub formă de concurs;

Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;

Joc cu penalizarea serviciilor greșite

Sisteme de acționare pentru consolidarea serviciului:

Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;

Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acțiunile individuale de apărare, fiind prima acțiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acțiunii adversarului și intră în posesia mingii.

Este o acțiune de joc de maximă importanță al cărui scop este în primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiții spre ridicător.

Clasificare:

Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

Preluare de sus cu două mâini;

Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.

Aspectele tactice elementare ale acestei acțiuni includ:

Direcționarea preluării spre jucăorul ridicător;

Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.

Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o deplasare și oprire rapidă în poziție specifică caracterizată de mărirea bazei de susținere prin depărtarea picioarelordincolo de lățimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunțată a articulațiilor membrelor inferioare Brațele sunt depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebrațele, articulațiile pumnului și cotului sunt în extensie, iar din articulația umărului se face o ușoară anteducție. Articulația cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuției.

În funcție de viteza de zbor a mingii se execută o mișcare de amortizare a contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuției, jucătorul se deplasează și se pregătește pentru următoarea acțiune de joc: dublaj, atac, etc.

Greșeli frecvente:

În momentul inițial:

aprecierea inexactă a traiectoriei și vitezei mingii; alegerea greșită a momentului și formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziție dezechilibrată;

În timpul execuției:

lipsa blocării articulației cotului și a extensiei în articulația pumnului; poziția inegală a antebrațelor; contactul cu mingea cu alte porțiuni ale brațului decât antebrațul, extensia fragmentată a articulațiilor trenului superior.

La finalul acțiunii:

brațele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.

Traseul metodic pentru învățarea preluării din serviciu:

La începători serviciul are de obicei o forță și viteză redusă, astfel că preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziția picioarelor și asigurarea unei baze de susținere mare este un aspect prioritar.

preluarea de jos din minge aruncată și servită de la distanțe diferite:

pe perechi cu o minge la distanța unei fandări;

preluare din minge aruncată de profesor la distanță de 6-7 m în diferite formații;

preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formații de trei jucători;

preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;

serviciu peste fileu – preluare;

preluare cu accent pe deplasare:

pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanțe diferite;

preluare de control la distanță mică, urmată de preluare lungă spre partener;

preluare din serviciu în condiții apropiate de joc:

preluare din serviciu urmată de atac;

preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor prin deplasare laterală;

preluare din serviciu urmată de dublarea atacului și retragerea în dispozitiv.

4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acțiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o situație cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinația ofensivă pentru echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus ținând cont de: posibilitățile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a echipei proprii. În funcție de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză și distanță față de fileu.

La nivelul lecției de educație fizică această acțiune se poate executa mai ales prin două procedee: ridicarea înainte și ridicarea peste cap înapoi.

Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată și prin termenul „pasa înainte”) folosită în multe situații ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziție echilibrată, cu fața spre direcția de transmitere. Corpul ridicătorului acționează ca un resort din toate articulațiile. Picioarele, ușor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în față. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunții, cu degetele în formă de cupă. Articulația pumnului în ușoară extensie, articulația cotului flexată. Tot în ușoară flexie sunt și articulațiile șold, genunchi și gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat toate articulațiile vor face o mișcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.

Distanța convenabilă față de fileu este de 40-80 cm. iar înălțimea și lungimea ridicării este în funcție de situația concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în poziție joasă în apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.

Greșeli frecvente:

În momentul inițial:

aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

brațele și picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;

coatele prea apropiate sau prea depărtate;

degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.

În timpul execuției:

lipsa unei cupe elastice, urmare a contracției prea pronunțate a degetelor sau poziției greșite;

punctul de lovire a mingii prea coborât;

acțiunea fragmentată a corpului;

lovirea inegală a mingii.

La finalul acțiunii:

flexia palmară prea pronunțată sau dimpotrivă;

neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcție opusă traiectoriei mingii.

Traseul metodic pentru învățarea ridicării înainte(pasei de sus):

pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);

pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;

preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;

pasare a mingii în două triunghiuri așezate de o parte și alta a fileului;

preluare de sus din minge servită de la distanță mică, ridicare, trecerea mingii peste fileu;

preluare de susu, ridicare din zona 3 și atac din zona 4.

Ridicarea înapoi permite schimbarea direcției ridicării în scopul evitării blocajului advers. Diferențele între acest procedeu și cel descris anterior apar în momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face deasupra frunții, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o extensie puternică a brațelor și a articulațiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi. Mișcarea segmentelor superioare este însoțită de extensia articulațiilor trenului inferior. În încheiere ridicătorul execută o mișcare rapidă de întoarcere pentru a asigura dublarea atacantului.

Greșeli frecvente:

În momentul inițial:

neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;

plasarea cupei la nivelul frunții sau mai jos;

aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

În timpul execuției:

lipsa extensiei accentuate în articulația pumnului;

accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului înainte.

La finalul acțiunii:

neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcție opusă traiectoriei mingii.

Traseul metodic pentru învățarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):

în formație de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;

de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de atac din zona 2;

preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la preluare, cel de la preluare la ridicare etc;

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acțiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de construcție a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână și este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra nivelului superior al fileului.

Procedeele de execuție cele mai folosite sunt:

lovitura de atac pe direcția elanului

lovitura de atac pe alte direcții (procedeu întors)

lovitura de atac atac prin rotarea brațului(folosită mai rar)

Este o acțiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice și deprinderi.

Lovitura de atac pe direcția elanului este utilizată cel mai frecvent, mai ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcția elanului. Momentele componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul brațelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea și deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 pași, ultimul mai lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al brațelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se lovește în momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea momentului săriturii și a locului de desprindere este în funcție de traiectoria și viteza de deplasare a mingii.

În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu fileul. Truchiul în ușoară extensie, picioarele în ușoară flexie din articulația genunchiului, brațele ridicate peste nivelul capului, ușor flexate. Mingea se lovește cu toată palma deasupra liniei mediane imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.

Lovitura de atac pe alte direcții este folosită cu scopul de a evita blocajul advers. Se execută de regulă pe de zona 3 și 2 (dreptacii) sau 3 și 4 (stângacii). Modul de execuție este același cu a procedeului descris anterior, cu excepția momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o întoarcere de până al 450 în direcția laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor paralelă cu vechea direcție de elan și perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care ocolește blocajul.

În jocul avansaților se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.

GREȘELI FRECVENTE:

În momentele premergătoare săriturii:

ritmul pașilor este prea lent sau uniform;

ultimul pas de elan este scurt; brațele nu efectuează mișcarea de avântare;

bătaia se efectuează pe vârfuri;

În timpul zborului:

coordonare greșită a întâlnirii cu mingea;

lovirea mingii de jos în sus;

lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraț;

În finalul acțiunii:

aterizare dezechilibrată;

brațul de lovire coboară rigid;

neurmărirea mingii cu privirea.

Traseul metodic pentru învățarea loviturii de atac pe direcția elanului:

elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susținute;

atac peste fileu din minge oferită;

atac din minge ridicată;

preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;

preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

4.2.5. BLOCAJUL

Este acțiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu. Eficiența acestei acțiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenția adversarului, intervalul de timp dintre cele două acțiuni, lovitura de atac și blocajul, fiind extrem de scurt.

După plasarea palmelor față de planul vertical al fileului blocajul poate fi:

ofensiv – cu palmele în flexie, intenția fiind de a determina ricoșarea mingii în terenul advers;

defensiv – cu palmele în extensie, intenționându-se încetinirea mingii atacate;

După numărul jucătorilor care participă la blocaj:

Individual;

Colectiv (doi sau trei jucători)

În cazul blocajului individual, acțiunea începe cu apropierea jucătorului de locul ales pentru execuție. Deplasarea se face lateral cu pași adăugați sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul execuției jucătorul se găsește cu fața la fileu, articulațiile trenului inferior sunt ușor flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, brațele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei și orienatate înainte. Din această poziție se execută o săritură pe verticală, brațele se întind, iar palmele depășesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziției echilibrată.

Cele mai frecvente greșeli:

La momentul inițial: aprecierea incorectă a locului de execuție, balansarea spre înainte a brațelor;

În timpul execuției: brațele nu se întind complet; între brațe și fileu rămâne o distanță prea mare; la fel și între palme;

În finalul acțiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.

Traseu metodic pentru învațarea blocajului individual:

exersarea în condiții ușoare: executarea blocajului la minge ținută de un partener; pe perechi de o parte șI alta a fileului, blocaj la minge susțiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare laterală;

exersare în condiții apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3×3 sau 4×4 cu temă (blocajul reușit = 2 puncte).

Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mișcărilor dintre jucători și gruparea lor în funcție de direcția loviturii de atac. Cel mai frecvent se folosește blocajul în doi jucători, situație în care fiecare dintre cei doi participanți asigură (apără) o anumită direcție de atac.

Nu se poate trece la învățarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare și perfecționare, urmărind mai ales aspectul omogenității cuplurilor de jucători și a sincronizării dintre ei:

trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută simularea blocajului.

Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona dinainte stabilită;

Același exerciții, dar fără anunțarea dinainte a zonei din care se efctuează lovitura de atac;

Exersarea blocajului colectiv în structura de joc și apoi în joc cu temă și joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acțiunea prin care se împiedică căderea mingii în terenul propriu. Pentru reușită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid și la locul optim. Poziția corpului: joasă cu baza de susținere mare, contactul cu mingea pe porțiunea inferioară antebrațului. În funcție de viteza și forța cu care vine mingea articulațiile vor face o mișcare de cedare și amortizare.

GREȘELI: anticipare greșită a intențiilor adversarului, a vitezei, forței și traiectoriei mingii, poziție înaltă.

Traseu metodic:

Exersare în condiții ușoare:

pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din autoaruncare, pe direcția celui care preia;

același exercițiu cu deplasare laterală (fandare); preluări successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;

Exersare în condiții apropiate de joc:

preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;

preluare din atac efectuat pe diagonală lungă și apoi pe culoar;

serii de preluare din zonele 1 și 5.

Preluarea mingilor ricoșate din fileu face parte din categoria acțiunilor specifice de apărare prin care se poate corecta o greșeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoșate este diferită în funcție d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.

Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanță de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acțiune d joc mai puțin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni și în cazul atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.

Plonjonul, este o acțiune care însoțește o acțiune de preluare în situațiile în care jucătorul nu poate ajunge la minge în condițiile efectuării unei deplasări obișnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecției de educație fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică și riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însușite și excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozității lor și faptului că prin realizarea unei acțiuni de apăare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuție apreciate de copii, mai ales de băieși. Sunt cunoscute următoarele procedee de execuție a plonjoanelor:

plonjonul pe spate, lateral și înainte;

plonjonul pe spate și lateral cu rostogolire;

plonjonul înainte prin întindere și alunecare (cu pârghie dură)

La nivelul voleiului ca mijloc al educației fizice considerăm că se pot învăța două dintre procedee și anume: plonjonul pe spate și plonjonul lateral.

Plonjonul pe spate se execută din poziție joasă, cu oprire pe ambele picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din față, se întinde și efectuează o mișcare de basculare energică prin care se aceelerează mișcarea de revenire în poziția de plecare.

Cele mai frecvente greșeli :

executarea plonjonului prea dparte față de locul de cădere a mingii sau depășirea acestui loc;

poziție prea înaltă față de traiectoria mingii.

Traseul metodic este format din exerciții fără minge:

din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate și revenire în poziția inițială;

rulări pe spate cu revenire în ghemuit;

jocuri dinamice cu executare de plonjoane;

Exerciții cu mingea:

executarea plonjonului cu mingea ținută în cupă (palme);

pe perechi față în față executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge oferită, apoi pasată sau servită;

joc cu temă.

Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcția din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea și revenirea în acealși mod ca și în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din față.

Exercițiile fără minge cuprin fandări consecutive și alternative stânga-drapta, urmate apoi de simularea lovirii mingii.

Exercițiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

4.3. SISTEMATIZARE ȘI ASPECTE METODICE ALE ACȚIUNILOR TACTICE COLECTIVE

Acțiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea planului strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice, între cele două componente ale pregătirii existând o interacțiune complexă. Acțiunile tactice colective evoluează permanent în funcție de modificările regulamentului, de apariția unor noi acțiuni sau de noi variante de execuție ale acțiunilor individuale.

Caracteristici ale tacticii colective în volei:

Este evolutivă și s-a perfecționat pe măsura dezvoltării jocului;

Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac și invers – fazele de joc se succed foarte repede și aritmic, de la o echipă la cealaltă, uneori două faze se petrec în fracțiuni de secundă;

Elasticitatea și dependența de celelalte componente ale antrenamentului sportiv.

În ordinea succesiunii de desfășurare a jocului acțiunile tactice colectice se pot sistematiza astfel:

TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:

Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc prin serviciu după fiecare oprire a jocului, pentru care se disting două situații: atunci când echipa efectuează serviciul și atunci când echipa intră în posesia mingii prin preluarea serviciului.

TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:

Dispozitive ce menținerea formației;

Dispozitive cu schimbarea formației în linia I, linia a II a sau în ambele linii.

TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:

Așezarea cu cinci jucători la preluare și un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu păstrarea formației;

Așezarea cu cinci jucători la preluare și un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;

Așezare cu patru jucători la preluare și așezarea ridicătorului lângă fileu indiferent pe ce zonă se găsește ( împreună cu corespondentul din linia I sau un jucător de pe aceiași linie) și intrarea lui în linia I;

TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:

Acțiuni tactice în atac cu două lovituri;

Acțiuni tactice în atac cu trei lovituri:

cu participarea a doi jucători din linia I și un jucător din linia a II-a;

cu participarea a trei jucători din linia I;

cu participarea a trei jucători din linia I și a unui jucător din linia a II-a.

TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI

TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI ȘI LA DUBLAJ

Tactica colectivă în apărare fără blocaj;

Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;

Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv

TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU PRELUAREA DIN DUBLAJ

Acțiuni tactice cu participarea a doi jucători;

Acțiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI se desfășoară fără minge, fiind vorba despre așezarea/plasarea și deplasarea jucătorilor în dispozitivul de apărare al echipei.

Se poate realiza:

Cu menținerea formației;

Cu schimbarea jucătorilor din linia I;

Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;

Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.

La începători și în lecția de educație fizică se recomandă folosirea primei variante. La echipele de avansați și de performanță, schimbările se fac pentru a realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) și pentru a întări apărarea în linia a IIa și a plasa ridicătorul într-o poziție cât mai avantajoasă pentru construirea fazei de atac.

Așezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor și avansaților

Așezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul 2 avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

Așezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a II-a

Așezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I

TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI – Acțiunile tactice colective la preluarea serviciului fac parte din acțiunile de apărare, dar constituie în același timp prima parte a principalelor acțiuni de atac ale echipei.

Scopul acestor acțiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii servită de adversar în cele mai bune condiții. Se urmărește acoperirea cât mai judicioasă a terenului, pentru a asigura preluarea mingii și trimiterea ei spre jucătorul ridicător în cele mai bune condiții. Toți jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii servite. În funcție de zona ocupată, jucătorii se găsesc orientați perpendicular față de cel care servește, iar poziția jucătorilor din zonele 1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului așezat mai în față. În timpul preluării jucătorii folosesc poziția medie sau joasă.

La începători și în lecția de educaței fizică se folosește așezarea în teren cu cinci jucători la preluare ( dispuși în formă de semicerc sau în forma W) și jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acționa ca ridicător. La începătorii de vârstă mai mare sau la avansați este indicată așezarea în teren pentru preluarea serviciului cu cinci jucători la preluare și jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de performanță, numărul jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai înalt această acțiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II specializați în acest scop. Restul jucătorilor se plasează în așa fel încât să poată intra în combinațiile de atac ale echipei și să nu-i incomodeze pe jucătorii de la preluare.

Traseu metodic:

Dispozitivele de așezare în teren la efectuarea și primirea serviciului se însușesc relativ ușor, ele se pot învăța în paralel prin exersare în oglindă. În paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însușite și prevederile regulamentului. Este bine să se învețe o organizare de bază și una de rezervă necesară adaptării la unele situații speciale. Sunt eficiente și exersările sub forma unor jocuri de atenție și jocuri dinamice.

Se impune ca toți jucătorii să fie pregătiți pentru a participa la preluarea (inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini deosebite li se pot repartiza sarcini sporite (suprafață mai mare).

Sisteme de acționare:

Jucătorii așezați pe ambele terenuri la primire; se verifică așezarea corectă ca poziție și orientare, apoi se rotează;

Una dintre echipe servește de trei-patru ori consecutiv, fiind așezată la efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează preluarea serviciului. Din a treia lovitură se trimite mingea spre zona 1 unde este reținută și servită din nou. După o rotație completă serviciul trece la cealaltă echipă.

Jucătorii așezați la primire preiau mingea aruncată pe profesor și organizează atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare, ca de exemplu după trei-patru acțiuni alergare, blocaj la perete etc.)

Același exercițiu cu introducerea blocajului.

Jocuri cu temă.

Așezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor și avansaților (5 jucători la preluare)

Așezarea în teren la preluarea serviciului la avansați (4 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1 (A) și 6 (B)

Așezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanță (3 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

Așezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanță (2 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acțiunilor de organizare, efectuare și asigurare a atacului, din acțiuni individuale și colective, cu minge sau fără minge.

Acțiunile individuale care intră componență tacticii de echipă în atac sunt în ordine: preluarea serviciului și trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa) pentru atac și lovitura d atac (atacul propriu-zis).

Acțiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinațiilor și asigurarea atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în posesia mingii și până la finalizare, prin trecerea ei peste fileu, acțiunile se desfășoară după un plan și au ca scop obținerea punctului și serviciului. Aceste acțiuni se numesc combinații.

Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează acțiunile ofensive. Tactica în atac se stabilește în funcție de numărul de trăgători și ridicători existenți în echipă. La începători și în lecție de educația fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 și trăgător în celelalte. La avansați și în lecția de educație fizică la clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2 ridicători și 4 trăgători, iar la echipel de performanță se folosește pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator și cinci trăgători.

Acțiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acțiunile de atac cele mai eficace și mai spectaculoase. Se execută în condiții optime de anticipare a combinațiilor și de adaptare a lor la calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt formate în:

Acțiuni tactice în atac cu două lovituri – necesită o mare precizie a preluării. Traiectoria mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la distanță de 1 m față de fileu. Poziții optime: zonele 2 și 4..Este accesibilă la nivel de avansați.

Acțiuni tactice cu trei lovituri – în aceste acțiuni ridicătorul are rol determinant, coordonând acțiunile coechiperilor. Constituie algoritmul jocului de volei, fiind acțiunile cele mai frecvent întâlnite la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe posturi se realizează prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2. La avansați ridicarea se poate executa de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcție de locul din teren al jucătorilor care participă la organizarea și finalizarea lor în:

acțiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în linia I, iar sistematizarea acțiunilor se realizează după locul de plecare în atac și zona de pe fileu de unde se execută atacul:

combinații tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acțiune din zonele 2 și 4;

combinații tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acțiune din zonele 3 și 4

acțiuni cu participarea a 2 jucători din linia I și a unui jucător din linia a II – similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;

acțiuni cu participarea a 3 jucători din linia I și un jucător din linia a II-a – oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I, este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilități de combinații. Sunt pretențioase, accesibile doar la nivel de performanță.

În lecția de educație fizică și la începători se utilizează combinațiile în atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este considerat ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care sunt orientate spre înainte.

Exercițiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea organizată în așa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.

Acțiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului, pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea preluării și de numărul de jucători care participă la combinație.

Acțiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile doar la nivel de avansați. La începători se folosesc combinațiile cu trei lovituri similarecu cele anterioare.

Traseu metodic – de reținut că organizarea atacului este determinată de faza de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel învățarea acțiunilor de atac trebuie corelată cu învățarea acțiunilor de apărare.

La nivelul lecției de educație fizică nu se pune problema învățării unor combinații tactice și a însușirii aspectelor tactice ale acțiunilor individuale care sunt învățate.

La acest nivel se va insista pe însușirea cerințelor tactice în atac legate de oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acțiunilor respective în condițiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse și cu reguli adaptate.

Exerciții pentru învățarea acțiunilor colective de atac simple formate din două lovituri pentru lecția de educație fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea combinațiilor simple de atac

4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de acoperit o suprafață destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice și deprinderi bine consolidate, dar și cunoștințe teoretice și capacitatea de a anticipa acțiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia corect direcția, traiectoria și forța cu care vine mingea.

În cadrul lecției de educație fizică la clasele mici și la nivelul începătorilor când atacul are intensitate redusă, se folosește tactica colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuși în teren în așa fel încât să se acopere tot spațiul și să se asigure preluarea mingii. Așezarea în teren este asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.

Pe măsură ce crește nivelul de performanță aspectele legate de tactica colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este DUBLAREA ATACULUI. Regula de bază pentru această situație este: cei mai apropiați coechipieri se plasează în poziție joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru situațiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.

Apărarea este prezentă în joc în situațiile de preluare a serviciului despre care au fost expuse explicațiile necesare în punctul anterior și de PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de organizare și coordonare a acțiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de apărare.

La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai vechi sistem de apărare cu o largă aplicare și în prezent datorită eficienței cu care rezolvă sarcinile defensive. Este folosit mai ales de echipele de avansați și cele feminine, atunci când jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În așezarea inițială, jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3 metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 și 4 sunt așezați în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 și 5 apropiați de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului și a blocajului se face permanent de către jucătorul din zona 6.

Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj bun, necesită mai puține deplasări în teren, este ficient dacă echipa are un blocaj colectiv înalt și ușurează construcția atacului.

Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în situația blocajului individual, în fața unui joc în viteză, în cazul atacurilor de la distanță și a mingilor plasate între linii.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este folosit de echipele de avansați și performanță, caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a terenului. Este un sistem elastic cu mai multe variante în ceea ce privește deplasările jucătorilor din linia I și linia a II-a. Dublarea se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcție de zona de unde se atacă, respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt evidente când se folosește blocajul individual (situație frecventă în fața unui atac combinativ și desfășurat în viteză), favorizează poziția ridicătorului care face intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafețe destul de mari din mijlocul terenului și distanțele mari pe care le au de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă din apărare în faza de organizare a atacului.

Sistemul de apărare „ pe culoare” se folosește în situația unui joc combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lățimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren și preluarea unor responsabilități precise de către fiecare jucător și capacitate de anticipare bine dezvoltată.

Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli și principii de acțiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea consolidării și perfecționării acțiunilor tactice individuale de apărare.

La începători, unde nu este vorba încă despre învățarea tacticii în cadrul un sistem de apărare, exersarea acțiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de dezvoltare a deprinderilor defensive.

Învățarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie inițiați în cunoașterea și rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone și apoi să aplice aceste cunoștințe în condiții de joc. Pentru prima fază sunt importante explicațiile teoretice care să conducă la înțelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar și a relațiilor dintre jucători și a mecanismului de funcționare a sistemului. Pentru a crește eficiența explicațiilor acestea vor fi însoțite de imagini explicative și demonstrative.

Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge și vor consta în deplasări specifice și simularea acțiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În continuare se va introduce exersarea în condiții apropiate de joc cu mingi oferite.

Exersarea în condițiile jocurilor cu temă și a celor pregătitoare va urmări coordonarea acțiunilor jucătorilor, legarea acțiunilor de atac-apărare și apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la particularitățile jucătorilor și a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – așezare inițială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – așezare inițială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-așezare inițială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

5. IDENTIFICAREA ȘI PROMOVAREA TALENTULUI În VOLEI

Talentele sportive se dezvoltă și se perfecționează numai în procesul de învățare, pregătire și antrenament. O importanță decisivă în dezvoltarea talentului revine formării unei motivații stimulative pentru practicarea sportului.

Talentul sportiv poate fi definit prin existența unor predispoziții peste medie pentru înalta performanță. În exprimarea talentului sportiv joacă un rol important următorii factori:

Factorii antropometrici: înălțimea, greutatea, raportul dintre țesuturile musculare și țesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia proporțiilor, etc.

Caracteristicile fizice: rezistența aerobă și anaerobă, viteza de reacție și de acțiune, anduranța-viteza, anduranța-forța, forța dinamică și statică, suplețea, etc.

Capacitățile coordonative: capacitățile de echilibru, de mânuire a mingii;

Capacitatea de învățare: creativitatea, capacitatea de observație, de analiză, etc.

Predispoziția la performanță: sârguința și asiduitatea în antrenament, perseverența, capacitatea de a suporta frustația.

Controlul mental: puterea de concentrare, inteligența motrică, capacitatea tactică.

Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului, predispoziția la competiție.

Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul selecției inițiale devin performante numai în condițiile unei educări corespunzătoare, programate și dirijate. Evoluția aptitudilor specifice poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranță dacă se vor lua în calcul predispozițiile fondului ereditar:

Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:

Talia – se constată o deplasare a selecției finale spre jucători și jucătoare cu talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate pentru obținerea performanței în jocul de volei contemporan.

Greutatea și tipul somatic – tip constituțional portivit este cel longilin, cu musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună și o anvergură mare care să depășească cu 6-8 cm. talia.

Tip de fibră musculară – nu mai este o noutate că atleții de la probele de viteză și sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe). Și pentru jucătorii de volei care sunt dotați genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul este evident.

Aptitudini funcționale

Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) – ideal pentru jocul de volei ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puțini subiecți care să prezinte caracteristicile pure ale acestui tip.

Capacitatea vitală și consumul de O2 – creșterea continuă a capacității de a consuma oxigen este o cerință de bază a dezvoltării acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii și jucătoarele de volei cu aspect longilin și cu gabarit mare este adesea insuficientă. În aceste cazuri și consumul de oxigen este redus, iar rezistența generală și specifică este diminuată.

Aptitudini general motrice

Capacitatea de învățare – se manifestă prin ușurința cu care jucătorii asimilează problemele teoretice, tactice, și tehnico-tactice. Nu este întotdeauna direct proporțională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai degrabă de o serie de aptitudini specifice care țin de vocație, de talent.

Rezistența la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reușesc prin mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament și prin experiența de concurs să elimine în mare măsură efectul factorilor stressanți și perturbatori care apar în timpul pregătirii și al competițiilor.

Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice și fizice are o importanță specială în competiție. La nivel relativ egal din punct de vedere valoric și la pregătirii, această aptitudine definește tipul de sportiv învingător.

Aptitudini psihomotrice

Coordonarea generală – o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă la situații variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport, are mai multe componente:

Capacitatea de orientare în spațiu

Capacitatea de echilibru

Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală și acustică

Coordonarea segmentară este formată din componentele:

Viteza de execuție – coordonată în joc;

Viteza de repetiție – coordonată în joc;

Viteza de anticipare – coordonată în joc;

Ambidextria

Aptitudini motrice

Viteza în regim de forță – calitatea de a efectua mișcări rapide în condițiile învingerii unei greutăți relativ mici (30-66 % din posibilitățile maxime), numită și detentă.

Îndemânarea în regim de viteză – capacitatea de a executa rapid, corect și eficient acțiunile tehnico-tactice.

Îndemânarea în regim de rezistență – caliatea care permite executarea corectă și eficientă a acțiunilor pe întreg parcursul jocului.

Viteza în regim de rezistență – calitatea de a efectua eforturi medii (30-65 %) în condiții de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.

Rezistența în regim de viteză – capacitatea de a rezista la efortul din joc cu angrenare totală și eficace.

Aptitudini psiho-intelectuale: atenție distributivă; gândire rapidă – analiză rapidă a situațiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginație motrică și tactică; memorie a mișcării, a traseului tactic, a combinațiilor.

Aptitudini psiho-afective și psihoreglatorii voliționale: cmbativitatea, aplicată în limitele fair-play-ului; cpacitatea de fort voluntar, referitoare la creșterea în mod voluntar a intensității, volumului și complexității efortului în antrenamente și joc;

Jocul actual de volei se caracterizează prin creșterea vitezei de execuție și implicit a celei de reacție, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a segmentelor solicitate și a corpului în întregime, precum și creșterea forței explozive. De asemenea a crescut complexitatea și varietatea acțiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creșterea intensității efortului și la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel anaerob, alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.

Sistemul nervos și analizatorii vizual, kinestezic și auditiv sunt intens solicitați. Tensiunea psihică este și ea crescută, ceea ce duce la apariția rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoțită de tulburări în mecanismele care reglează automatismul și precizia mișcărilor, precum și scăderea puterii de concentrare.

Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului inferior, cât și la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu excepția fazelor cu efort de intensitate submaximală. Funcția respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcția de termoreglare a organismului este și ea intens solicitată, procesele de transpirație sunt accentuate, ajungându-se la pierderi mari de apă și electroliți.

În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive, deci și al jocului de volei specialiștii includ în următoarele însușiri:

viteza de acțiune; anticiparea situațiilor; coordonarea; gândirea operativă; orientarea spre un anumit scop; activizarea;concentrarea;mărirea atenției;atenția distributivă;

stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună și armonioasă, fără deficiențe fizice până la gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor inferioare;

statura de preferință la limitele superioare ale valorilor de referință pentru grupa de vârstă și categoria de sex respectivă;

vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar puseul de creștere la vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;

vigoarea fizică și ușurința în mișcări manifestată în executarea actelor motrice specifice vârstei, în speță jocuri de mișcare. Copiii înzestrați cu aceste însușiri aleargă, sar, se cațără, aruncă, lovesc cu mai multă ușurință și mai mare forță decât ceilalți;

plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total, emulație. Câteodată manifestările pot avea chiar un caracter negativ: certuri, gesturi necontrolate;

combativitatea, presupune un comportament dârz, dorință de obținere a victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de manifestare a agresivității, trebuie atent căutată la copii și cultivată pentru că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obținerea unor rezultate sportive semnificative;

aptitudinile motrice: atât calitățile motrice de bază (viteza, îndemânarea, forța, rezistența) cât și calitățile motrice combinate, armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza și îndemânarea;

din cadrul însușirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice, coordonarea generală și segmentară, viteza de învățare, inteligența motrică.

în plan psihic calitățile necesare:

cognitiv: atenția, imaginația

afectiv: rezistența la stres

social: capacitate de colaborare

plan atitudinal: interes, motivație, disciplină

plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.

Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini este mai complet cu atât putem susține că acel copil este mai talentat.

Metode și mijloace de diagnoză și prognoză

Pentru aprecierea corectă a creșterii și dezvoltării fizice există numeroase tehnici și metode de prognoză. Important este să se cunoască curba de creștere a staturii la diferite vârste și viteza de creștere. Aceasta din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuți pe an.Prognoza staturii definitive se mai poate face și cu ajutorul unor formule dintre care menționăm formula lui V. Karkus (SUA): la băieți: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923) + S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la vârsta de 10 ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ următor:

Proporțiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieți, 4-5 pentru fete)

Anvergura care denotă brațe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depășesc valorile normale sunt factori favorizanți pentru practicarea voleiului.

Lungimea și lățimea extremităților (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni care pot anticipa creșterea în înalțime. Este o prezumție care pleacă de la constatarea că maturizarea osoasă se produce mai întâi la nivelul oaselor metatarsiene și metacarpiene.

Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei și aprecierea vârstei cronologice și a vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care apreciază calendaristic numărul anilor de la naștere până la un moment dat, iar cea biologică aceea prin care se apreciază particularitățile individuală ale fiecărui copil în parte, sau a celor care se abat de la particularitățile de vârstă generale.

Considerăm că începerea procesului de selecție se poate face începând cu vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca este naturală și foarte dezvoltată, iar practicarea unui joc sportiv ca și voleiul îi ajută să-și dezvolte toate componentele personalității.

Pentru evaluarea predispozițiilor ludice se pot folosi jocurile dinamice care au marea calitate de a asigura cadrul necesar desfășurării unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în general. Pentru a identifica la copii acele predispoziții care favorizează practicarea voleiului trebuie alese câteva jocuri care să conțină elemente asemănătoare structural cu jocul și să fie obiectivizate, în așa fel încât să permită înregistrarea acțiunilor și apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

În programa școlară jocul de volei este prezent alături de celelalte jocuri sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educației fizice școlare la toate clasele.

Folosirea în lecția de educație fizică a acțiunilor specifice jocului de volei, precum și a jocului integral trebuie să asigure în primul rând îndeplinirea obiectivelor educației fizice școlare, și anume:

dezvoltarea multilaterală a personalității elevilor;

întărirea sănătății și mărirea capacității de efort;

dezvoltarea calităților motrice de bază;

dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi și cunoștințe motrice;

formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exercițiilor fizice în timpul liber tot timpul vieții.

O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul că necesită un spațiu redus, instalații puține și simple, precum și acela că poate fi practicat după însușirea a una sau două dintre acțiunile principale ale jocului (lovirea de sus și de jos), recomandă voleiul ca pe un mijloc al educației fizice școlare dintre cele mai eficiente, el fiind în același timp unul din jocurile sportive care se bucură de mare popularitate în rândul elevilor de toate vârstele.

Sistemele de acționare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi prezente în aproape toate părțile (verigile) lecției de educație fizică. Folosirea lor este benefică pentru elevi, contribuind atât la rezolvarea sarcinilor legate de dezvoltarea fizică armonioasă (tonificarea musculaturii extensoare a spatelui, tonificarea articulațiilor și ligamentelor), dezvoltarea calităților motrice de bază (în special viteza, detenta și îndemânarea) cât și la formarea unor deprinderi și priceperi motrice specifice.

Programa școlară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităților motrice folosirea acțiunilor specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri ale jocului pentru dezvoltarea îndemânării și a jocurile pregătitoare și sportive pentru dezvoltarea rezistenței.

Prevederile programei școlare actuale cu privire la jocul de volei se referă la însușirea acțiunilor tehnico-tactice de bază ale jocului și formarea capacității de aplicare a acțiunilor de bază în joc cu efectiv redus și reguli simplificate, în clasele a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfășura joc bilateral cu efectiv complet și cu respectarea principalelor reguli, începând din clasa a VII-a.

Cerințele programei sunt după părerea noastră cerințe minime care pot fi realizate în condițiile oricărei școli, iar în funcție de anumiți factori care țin atât de condițiile materiale cât și priceperea profesorului aceste cerințe pot fi depășite, la acțiunile prevăzute în programă se pot adăuga și altele precum: serviciul de sus, lovitura de atac pe alte direcții decât cea a elanului, blocajul colectiv, autodublajul.

Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul va avea în vedere factorii limitativi care pot apare în cadrul instruirii și va lua măsuri de înlăturare a acestora. Dintre factorii limitativi care pot împiedica realizarea obiectivelor amintim:

neasigurarea materialul didactic, în special al unui număr suficient de mingi ;

însușirea necorespunzătoare a celor două acțiuni de bază: lovirea de sus și de jos a mingii;

atenție insuficientă acordată instruirii acțiunii de organizare a celor trei lovituri: preluare, ridicare și trecere peste fileu a mingii;

instruirea nu se face global sau se folosesc exerciții și forme de organizare a colectivului puțin eficiente, fără corespondență cu jocul;

folosirea acțiunilor de joc în lecție , fără ca acestea să fie aplicate în joc bilateral;

planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în concordanță cu nivelul de pregătire al colectivului de elevi.

Optimizarea instruirii este posibilă prin :

Structurarea modelelor de joc și raționalizarea conținutului tehnico-tactic, în funcție de condițiile concrete din școală, de timpul avut la dispoziție, numărul de elevi și nivelul lor de pregătire. Se va urmări simplificarea modelelor și mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în corespondență cu cele care se folosesc la nivelul echipelor de performanță.

Folosirea pe scară largă a jocurilor pregătitoare și cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse, fapt care oferă posibilitatea exersării timpurii a acțiunilor de bază în condiții de joc, contribuind la creșterea interesului elevilor pentru jocul de volei, la dezvoltarea combativității, a spiritului de echipă, și în ultimă instanță la formarea caracterului și personalității elevilor.

Asigurarea unor condiții optime de exersare în timpul lecției este o necesitate determinată de timpul afectat în lecție pentru realizarea obiectivelor specifice jocului de volei care este limitat la 15-20 de minute și de numărul relativ mare al colectivului de elevi. Din acest motiv se impun măsuri pe linia organizării colectivului în așa fel încât să se realizeze un număr cât mai mare de repetări, condiție a însușirii corespunzătoare a acțiunilor jocului. Se recomandă organizarea pe grupe valorice stabile, stabilirea unor elevi-instructori, exersarea în coloană, folosirea suveicilor, ștafetelor.

Sistemele de acționare vor fi alese în așa fel încât exercițiile simple să fie grupate în structuri care să cuprindă un exercițiu de bază și 2-3 variante, economisindu-se astfel timpul pentru explicare și organizarea colectivului.

Stimularea activității independente, formarea la copii a obișnuinței de a-și extinde exersarea acțiunilor însușite în lecție în activitatea lor independentă. Acest deziderat se poate realiza dacă în cadrul lecțiilor vom folosi jocuri de mișcare și pregătitoare pe care ei le vor juca cu plăcere și în timpul liber.

Organizarea unor competiții interne stabile la nivelul claselor încă din primul an de instruire. În primii ani de instruire aceste competiții se vor organiza la nivel de jocuri pregătitoare și jocuri cu efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe măsura progresului realizat de elevi jocul se va apropia din ce în ce mai mult de forma lui competițională cu regulile obișnuite. Elevii vor fi instruiți și în privința regulamentului și a organizării competițiilor pentru a fi capabili să-și organizeze și singuri aceste întreceri.

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ȘI FORMELE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECȚIE

Explicarea și demonstrarea acțiunii se vor realiza în condiții cât mai apropiate de cele ale jocului, insistându-se mai ales pe demonstrare, cu accent pe ansamblul acțiunii și sublinierea momentelor "cheie". Pe parcursul exersării se va reveni cu explicații în funcție de necesitățile concrete ale colectivului.

Acțiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar mijloacele folosite vor fi alese după criteriul eficienței și a legăturii lor cu structura jocului. Exersarea în condiții ușurate va fi și ea prezentă, mai ales în etapa de învățare, locul ei fiind apoi luat din ce în ce mai mult de exersarea în condiții apropiate de joc în etapa de fixare și consolidare. Lucrul pe părți se folosește mai ales pentru exersarea unor aspecte dominante din tehnica de execuție sau în cazul în care se observă dificultăți de însușire corectă a mecanismului mișcării.

Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată ca fiind cea mai potrivită cu condițiile lecției de educației fizică. Dar pentru a fi eficientă este obligatoriu ca numărul de mingi să fie suficient, adică o minge la 2-4 elevi.

Se poate folosi și lucrul pe ateliere și pe grupe valorice dar numai în cazul în care colectivul este bine instruit și disciplinat.

Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza pentru consolidarea unor deprinderi și mai ales pentru dezvoltarea calităților motrice.

În lecția de educație fizică se pot introduce și forme de autopregătire și autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei și cu ajutorul unor elevi-instructori special pregătiți.

De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile atât pe parcursul lecțiilor cât și a desfășurării unor minicompetiții.

6.2. INDICAȚII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acțiunilor de bază în vederea aplicării lor cât mai repede în cadrul jocului bilateral.

Capacitatea motrică a elevilor la această vârstă este bine dezvoltată așa că accentul se pune pe:

exersarea globală a acțiunilor și finalizarea lor, aspectul tehnic al execuției interesând mai puțin.

exersarea în structuri de acțiuni după modelul jocului, cu preocupare specială pentru realizarea continuității în organizarea celor trei lovituri și trecerea mingii peste plasă

Atenție deosebită se acordă elementelor de întrecere și organizării de competiții :

jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse

jocuri cu efective inegale

competiții în care să se realizeze solicitarea diferențiată: efective inegale, jocuri cu handicap etc.

instruirea elevilor pentru cunoașterea regulamentului de joc, a cerințelor organizării unor competiții, în vederea creșterii gradului de implicare în procesul de organizare și conducere a competițiilor școlare.

Pentru obținerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferențiată a colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ȘI FINALE PENTRU CICLUL GIMNAZIAL ȘI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerință de bază a obținerii performanțelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de așezare în teren la primirea și efectuarea serviciului și acțiunile de bază în atac și apărare.

Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanță cu modelul final. În pregătire se va acorda atenție mărită acțiunilor de bază, acțiunile introduse suplimentar vor fi folosite pe linia pregătirii individualizate, în cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiți elevi care au un grad de dezvoltare al calităților și al deprinderilor motrice mai dezvoltat.

Model de joc pentru clasa a VI- a – joc 4×4 pe teren redus – dispozitivul la primirea serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu două mâini.

Model de joc pentru clasa a VII- a – joc 6×6, fără blocaj, preluarea serviciului în formație de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din față sau de sus din față ( în funcție de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea înainte și peste cap, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 și 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea, fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 și 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.

Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) – joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent și dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în formație de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul de sus din față. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă și lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 și 3 cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual efectuat de jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 și 5 așezați mai înainte și în lateral, la cca. 6 metri față de fileu. La efectuarea serviciului , jucătorii din linia I așezați lângă fileu pentru blocaj. Toți jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 și atacanți în zonele 2 și 3.

Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a și a X-a) – se poate folosi modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătățiri: se poate introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj al jucătorul din zona 1 sau 5 și sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate introduce specializarea unor jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanți, libero și schimbarea de locuri după trecerea mingii peste fileu.

Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a și a XII-a) – sistemul de atac cu 4 atacanți și 2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea serviciului și combinația cu atac simultan. În apărare, blocajul individual și blocajul în doi jucători, sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se începe cu două mingi care se aruncă cu o mână sau două, concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute în teren înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După fiecare set se mai introduce o minge.

Jucătorii așezați câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei mingi. Primul executant trimite pe rând mingile cu două mâini de sus spre jucătorul următor, imediat ce acesta a efectuat pasa anterioară. Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucător, care continuă circuitul. Dacă se greșește nu se întrerupe exercițiul ci se continuă cu mingile care au rămas. Se poate executa și sub formă de concurs.

Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii, numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri și apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la regulile jocului competițional: jucarea mingii de două ori consecutiv de același jucător, fără ca această lovitură să conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea și dacă ea a căzut odată de sol.

Joc în echipe de câte trei în aceleași condiții, pe lungimea sălii. La început mingea se pune în joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce serviciul de la distanță de 5 – 6 m față de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la început simplu apoi din săritură. Se punctează acțiunile care respectă aceste condiții. Se poate juca și în condiții ușurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.

Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu, preluare, ridicare și trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de câte 4-5 minute.

Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile căzute în spațiul de trei metri. La început cu mingi oferite (aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.

Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu obligativitatea organizării celor trei acțiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual și dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Rotația jucătorilor se face după 5 acțiuni.

Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care servește este dispusă în teren cu jucătorii din linia I pregătiți pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv cu cinci jucători la preluare dispuși în semicerc sau în “W “și jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de evoluția scorului. Se punctează doar acțiunile care se încadrează în modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiași linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele 1 și 5.

ECHIPA REPREZENTATIVĂ ȘCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor și chiar participarea la unele întreceri se poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă ca instruirea echipelor reprezentative școlare să fie realizată prin lecții speciale de antrenament sportiv, dar la creșterea eficienței acestor lecții de activități sportive. Ele sunt activități îndrăgite de elevi și ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la nivelul școlilor de toate gradele.

Pentru profesori, competițiile oferă de asemenea cea mai bună ocazie de verificare a metodelor și mijloacelor utilizate în procesul de instruire.

Competițiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a școlii, sau între echipele reprezentative ale unor unități școlare din localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele școlare, Ministerul Educației Naționale, Federația Română de Volei și nou înființata Federație a Sportului Școlar și Universitar.

Pentru reușita unei competiții este necesar ca ea să se desfășoare în condițiile unui regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele legate de acțiunea respectivă, referindu-se la următoarele aspecte:

Denumirea competiției, scopul, durata, organizatorii, categoriile de jucători care au drept de participare

Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului

Termenele de înscriere

Premiile, titlurile care se vor acorda câștigătorilor și participanților.

Pentru organizarea unor competiții importante, se vor organiza mai multe comisii care să poată rezolva anumite probleme și să asigure buna desfășurare în conformitate cu regulamentul: comisia de organizare, comisia administrativă, comisia tehnică.

6.5. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIȚIILOR ȘCOLARE

Competițiile școlare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau în sistem eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlnește pe rând cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este faptul că există o continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face după disputarea unui număr mai mare de meciuri.

Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă prestabilită, numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru fiecare echipă defășurarea alternativă a jocurilor pe teren propriu și în deplasare.

Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:

Prin tragere la sorți, fiecare echipă primește un număr, de la 1 la n ( n= numărul total al echipelor participante)

Dacă “n” este un număr par, competiția se va desfășura pe parcursul a “n-1” etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n” etape, iar numărul total al meciurilor va fi de “ n(n-1)

Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază și va fi trecut în tabel în stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar și în dreapta (joc pe teren propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru un turneu cu 8 echipe vom avea următoarea situație:

Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-8 Etapa VI 8-7 Etapa VII 4-8

În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai mică este în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în ordine crescătoare, iar când aceasta este în dreapta se continuă trecând tot în partea stângă următoarea cifră mai mare:

Atunci când numărul echipelor înscrise este impar, programarea se face pentru numărul par imediat următor, iar echipa programată să joace cu acest număr, nu va juca în etapa respectivă.

Clasamentul se întocmește adunând punctele obținute de fiecare echipă în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru victorie, un punct pentru înfrângere, 0 puncte pentru neprezentare). Dacă există echipe cu același număr de puncte, se ia în considerare setaverajul( cifra obținută prin împărțirea numărului de seturi câștigate la numărul de seturi pierdute), iar dacă egalitatea persistă și în acest caz, se va lua în calcul punctaverajul, care se obține în același mod.

Sistemul eliminatoriu se folosește atunci când numărul echipelor participante este mare, iar timpul afectat competiției este limitat. Dacă numărul echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea tragerii la sorți a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor este impar, programarea jocurilor se face folosind următoarea formulă: (A- 2n) x 2 = R, unde A reprezintă numărul echipelor, n este puterea la care ridicând cifra 2 se obține un număr mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R reprezintă numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.6. activitatea PROFESORULUI În PREGĂTIREa ECHIPEI REPREZENTATIVE A ȘCOLII

Pe lîngă activitatea de selecție și de instruire a elevilor care fac parte din echipa reprezentativă a școlii, profesorul de educație fizică trebuie să desfășoare și alte activități specifice pregătirii și participării la competiții.

Aceste activități sunt legate de momente diferite ale desfășurării competițiilor: înainte de meci, în timpul meciului și după încheierea meciului.

Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuție cu componenții echipei în care, împreună cu aceștia va analiza la un nivel accesibil, concepția de joc a viitorului adversar , sistemul de atac și de apărare, punctele forte și cele vulnerabile ale acestuia. În funcție de aceste aspecte va stabili tactica echipei, formația de bază și sarcinile de joc pentru fiecare jucător.

Se va anunța locul și ora de disputare a jocului, echipamentul de joc și eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate, etc.

În ședința de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicații legate de alimentație, odihnă și alte aspecte ale refacerii.

De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă și a dorinței de victorie.

Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru completarea foilor de arbitraj), organizează și supraveghează pregătirile echipei. Încălzirii i se va acorda atenție deosebită, pentru că efectuarea ei în condiții improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite din start șansele echipei.

În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicații verbale în timpul partidei, care trebuie să fie constructive și încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicații tactice concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie benefice, indicațiile vor fi clare, precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.

Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară schimbarea jucătorilor în anumite situații cerute de evoluția jocului. La nivelul echipelor școlare, pentru a stimula dorința de joc a elevilor, este recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenților echipei să ia parte activă la joc.

După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în același spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va analiza obiectiv modul în care echipa și jucătorii și-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să fie angrenați toți jucătorii care să-și poată expune și ei părerile, iar soluțiile de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite împreună.

7. NOȚIUNI DE REGULAMENT

Pentru a aduce jocul de volei în niște limite de timp mai ușor anticipabile, la Congresul F.I.V.B din anul 1998, desfășurat la Tokyo, s-a adoptat noul sistem de punctare. Acesta a devenit obligatoriu din anul 1999 pentru toate competițiile organizate de F.I.V.B. și pentru toate competițiile din anul 2000.

Meciurile se dispută pe sistemul trei seturi câștigate din cinci, numai că toate seturile se joacă în sistemul “tie-break”. În primele patru seturi câștigătoare va fi echipa care va ajunge prima la 25 de puncte, iar în setul al cincilea, la 15 puncte. O diferența minimă de două puncte între echipa învingătoare și cea învinsă este obligatorie. Pentru realizarea acestei diferențe în cazurile de egalitate se poate juca fără limită, exact ca în vechiul sistem de “tie-break” care se aplica pentru setul decisiv.

O altă noutate a regulamentului a fost apariția unui jucător cu sarcini speciale denumit “libero”. Acesta poate intra numai în linia a doua și nu are voie să servescă, să atace sau să sară la blocaj. Schimbările unui jucător din linia a doua cu jucătorul “libero” nu afectează numărul obișnuit de schimbări. Între două schimbări ale “libero-ului” trebuie să se dispute cel puțin un punct.

În contextul acestor noi prevederi ale regulamentului jocului de volei, fiecare acțiune de joc se finalizează prin câștigarea sau pierderea punctului.

SPAȚIUL DE JOC cuprinde terenul de joc și zona liberă. Dimensiuni: terenul de joc are forma unui dreptunghi cu laturile de 18×9 m. înconjurat simetric de o zonă liberă dreptunghiulară de minimum 3 m. lățime. Un spațiu de cel puțin 7 m de la sol trebuie să fie liber de orice obstacol.

SUPRAFAȚA DE JOC- trebuie să fie plană, orizontală și uniformă, de culoare deschisă.

LINIILE TERENULUI – lățimea tuturor liniilor este de 5 cm. Ele trebuie să aibă o culoare deschisă și diferită de cea a solului și a altor marcaje:

liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale și două linii de fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.

linia de centru: axa liniei de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale, măsurând 9×9 m. fiecare.

ZONELE ȘI SPAȚIILE DE JOC

zona de atac este delimitată în fiecare teren de axa liniei de centru și de linia de atac trasată în interiorul zonei la o distanță de 3 m. de această axă.

zona de serviciu – este în spatele liniei de fund pe toată lățimea acesteia, în adâncime se prelungește până la capătul zonei libere.

zona pentru înlocuiri- este delimitată de prelungirea imaginară acelor două linii de atac până la masa scorerului.

FILEUL ȘI STÂLPII

fileul măsoară 1 m. lățime și 9,50 m. lungime, fiind întins vertical deasupra liniei de centru, este de culoare neagră, alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm. La partea superioară are o bandă de pânză albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5 cm. lățime. Prin interiorul acestei benzi trece un cablu flexibil care prinde fileul de stâlpi și-l menține întins la partea superioară. La extremitatea inferioară se găsește o sforă mobilă care trece pe toată lungimea, cu care se prinde și se menține întinsă.

benzile laterale: două benzi albe, late de 5 cm. ,lungi de 1 m., sunt prinse vertical de fileu deasupra fiecărei linii laterale a terenului.

antenele: sunt două tije flexibile având 1,80 m lungime și 10 cm. diametru confecționate din fibre de sticlă, fixate la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale. Partea superioară a fiecărei antene depășește fileul cu 80 cm. și este vopsită în benzi de culori contrastante.

înălțimea fileului este de 2,43 m pentru bărbăți și 2,24 pentru femei, măsurat la centrul terenului.

stâlpii de susținere a fileului trebuie să fie rotunzi și netezi, de 2,55 m. înălțime, fixați de sol la o distanță de 0,50 m. pân2 la 1 m. de fiecare linie laterală, Este interzisă fixarea stâlpilor cu ajutorul unor cabluri.

MINGEA – Mingea va fi de piele, de piele sintetică sau material similar. Aprobarea unui material de piele sintetică este fixată prin regulamentul FIVB. Culoarea acesteia va fi o culoare deschisă și uniformă sau o combinație de culori omologată de către FIVB. Toate mingile folosite vor fi de același tip și culoare. Competițiile mondiale FIVB, campionatele continentale și naționale sau de ligă trebuie să fie jucate cu mingi aprobate de către FIVB. Ea trebuie să fie sferică, având în interior o cameră de cauciuc. Culoarea: uniformă, deschisă; circumferința: 65-67 cm.; greutatea: 260-280 gr.; presiunea interioară 392-444 mbari , 0,40-0,45 kg/cm pătrat).

ECHIPELE

echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor principal, unul secund, un maseur și un medic. La meci nu pot participa decât jucătorii înregistrați pe foaia de arbitraj.

căpitanul echipei trebuie să fie înregistrat pe foaia de arbitraj. El este identificat printr-o tresă de 8×2 cm de culoarea diferită de cea a tricoului plasată sub numărul din față. Când căpitanul nu este în teren, antrenorul principal (sau căpitanul) va desemna un alt jucător care va prelua funcția de căpitan.

echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot și pantofi de sport ușori, flexibili, cu talpă de cauciuc, fără toc. Ele trebuie să fie uniforme, de aceiași culoare pentru toată echipa. Tricourile trebuie să fie numerotate de la 1 la 18, numerele vor fi plasate central pe piept și pe spate și vor fi de culoare contrastantă cu tricoul. Dimensiunile: înălțime minimă 10 cm. pe piept și 15 cm. pe spate.

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE JUCĂTORILOR

participanții trebuie să cunoască regulile jocului și să le respecte, să accepte deciziile arbitrilor fără a le comenta.

trebuie să se comporte respectuos și politicos în spirit " fair-play" față de arbitri, adversari, coechipieri și spectatori.

comunicările între toți membri unei echipe în timpul jocului sunt permise.

CĂPITANUL:

semnează foaia de arbitraj, reprezintă echipa la tragerea le sorți

în timpul jocului este singurul autorizat să vorbească cu arbitri, dar numai când mingea este în afară de joc.

antrenorul principal:

înaintea jocului înscrie sau verifică numele și numerele jucătorilor săi înscriși pe foaia de arbitraj, apoi o semnează

înaintea fiecărui set predă scorerului fișa (fluturașul) cu așezarea echipei în teren

în timpul jocului poate da instrucțiuni jucătorilor.

antrenorul secund:

poate sta pe banca de rezerve, dar nu are dreptul să intervină în joc.

în cazul când antrenorul principal trebuie să părăsească echipa, el poate să-i preia responsabilitățile cu autorizarea arbitrului principal.

PUNCT, SET ȘI ÎNVINGĂTOAREA MECIULUI

învingătoarea unui meci este echipa care câștigă trei seturi din cinci

pentru a câștiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25 puncte, cu o diferență minimă de 2 puncte și 15 puncte în setul decisiv.

pentru câștigarea unei faze de joc: de fiecare dată când echipa comite o greșeală echipa adversă câștigă faza de joc și obține un punct

FORFAIT, ECHIPĂINCOMPLETĂ

echipă pierde prin "forfait" (0-3, 0-15 pentru fiecare set) dacă:

nu se prezintă la teren la ora stabilită

refuză să joace

o echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru un meci, pierde setul sau meciul, păstrându-și punctele sau seturile câștigate până atunci.

FORMAȚIILE ECHIPELOR

formația inițială este cea pe care o prezintă antrenorul pe fișa sau fluturașul de poziție la începutul fiecărui set.

ORDINEA LA ROTAȚIE este deteminată prin formația inițială care trebuie menținută pe toată durata setului.

POZIȚIILE JUCĂTORILOR ȘI ROTAȚIA – în momentul lovirii mingii de către jucătorul care servește, fiecare echipă trebuie să fie cu toți jucătorii în terenul propriu (cu excepția jucătorului care a servit), plasați în două linii de câte trei jucători:

Cei trei jucători plasați de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I, ocupând pozițiile 4,3 și 2.

Ceilalți trei sunt jucători din linia a doua și ocupă pozițiile 5,6 și 1.

Imediat ce mingea a fost servită jucătorii se pot deplasa și pot ocupa orice poziție pe propriul teren și în zona liberă. Odată ce echipa de la preluare a câștigat dreptul de a servi, jucătorii săi trebuie să efectueze o rotație, deplasându-se cu o poziție în sensul acelor de ceasornic.

ÎNLOCUIREA JUCĂTORILOR – prin înlocuire se înțelege acțiunea prin care un jucător părăsește terenul și un altul ocupă poziția acestuia cu autorizarea arbitrilor. Într-un set sunt permise maximum șase înlocuiri simple sau trei duble. Schimbările jucătorului libero nu intră în aceste reguli

JUCAREA MINGII – fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri (plus blocajul) pentru a retrimite mingea peste fileu. Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv (cu excepția blocajului).

GREȘELI ÎN JUCAREA MINGII

patru lovituri : o echipă atinge mingea de patru ori înainte de a o retrimite peste fileu

lovitură ajutată când un jucător se sprijină pe un obiect sau un coleg

minge ținută- un jucător nu lovește clar mingea

dublă lovitură- un jucător atinge mingea de două ori succesiv sau mingea atinge mai multe părți ale corpului său.

GREȘELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU

atingerea fileului

pătrunderea în spațiul de joc advers împiedicând jocul adversarului

SERVICIUL – acțiunea de punere a mingii în joc efectuată din afara terenului, mingea este lovită cu o mână. Primul serviciu în seturile 1 și 5 este efectuat de echipă desemnată prin tragere la sorți, iar în celelalte alternativ.

GREȘELI DE SERVICIU: nerespectarea ordinii la serviciu, execuția incorectă, serviciul atinge un jucător al echipei care servește, atinge fileul, cade în afara terenului.

LOVITURA DE ATAC- greșeli:

lovirea mingii în spațiul de atac al echipei adverse

trimiterea mingii în afara terenului

lovitura de atac asupra serviciului advers

BLOCAJUL – greșeli

atingerea mingii în spațiul de joc advers înaintea sau în timpul loviturii de atac

blocajul efectiv al unui jucător din linia a doua

blocajul prin exteriorul antenelor

blocarea serviciului advers

atingerea fileului

mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului

ÎNTRERUPERI DE JOC: timpii de odihnă și înlocuirile de jucători

fiecare echipă are dreptul la maximum doi timpi de odihnă și șase înlocuiri simple într-un set

întreruperile pot fi cerute numai de către antrenorul principal sau căpitanul de echipă

durata uni timp de odihnă este de 30 de secunde

întreruperea pentru înlocuire este limitată la înregistrarea ei în foaia de arbitraj și intrarea ,respectiv ieșirea jucătorilor.

PAUZELE ÎNTRE SETURI- toate pauzele dintre seturi durează 3 minute, interval în care se schimbă terenul și se înregistrează jucătorii în foaia de arbitraj.

SCHIMBAREA TERENULUI- după fiecare set echipele schimbă terenurile de joc și băncile de reezerve. Pentru setul decisiv se efectuează o nouă tragere la sorți. În acest set când o echipă acumulează 8 puncte, se schimbă terenurile, pozițiile jucătorilor fiind păstrate.

SANCȚIUNI- CONDUITA INCORECTĂ

conduită nesportivă: dispută verbală, intimidare – avertizare

conduită gravă : acte contrare bunelor maniere a moralității sau expresii disprețuitoare- pierderea fazei de joc

conduită injurioasă : cuvinte sau gesturi defăimătoare sau insultătoare – eliminare

agresiune: atac fizic sau tentativă de agresiune – descalificare

BRIGADA DE ARBITRI este compusă din următorii oficiali:

PRIMUL arbitru (arbitrul principal –AP)

AL DOILEA arbitru (arbitrul secund –AS)

Scorerul

Patru sau doi asistenți de linie

Numai PRIMUL și AL DOILEA arbitru pot fluiera în timpul jocului:

AP dă semnalul pentru serviciul care începe faza de joc

AP și AS semnalează sfârșitul fazei de joc

Imediat după ce au fluierat ei trebuie să indice prin gesturile oficiale natura greșelii, jucătorul care a greșit, echipa care va servi.

PRIMUL ARBITRUL – își îndeplinește funcțiile așezat sau în picioare pe un scaun situat la una dintre extremitățile fileului, privirea sa trebuie să fie la cca. 50 de cm. deasupra fileului. El conduce meciul, are autoritate asupra tuturor oficialilor, are putere de decizie asupra tuturor problemelor pe care le implică jocul.

RESPONSABILITĂȚI:

verifică condițiile suprafeței de joc, fileul, mingile, echipamentul

efectuează tragerea le sorți în prezența căpitanilor

controlează încălzirea echipelor

sancționează conduita incorectă și întârzierile

decide asupra:

greșelilor jucătorului care servește și cele de poziție ale echipei

greșelilor de jucare a mingii

greșelile comise deasupra fileului și la partea superioară a acestuia

ARBITRUL SECUND- își îndeplinește funcțiile în picioare, aproape de stâlp, în afara terenului de joc, în fața arbitrului principal:

este asistentul arbitrului principal dar are și propriul domeniu de competență

controlează activitatea scorerului

supraveghează conduita membrilor echipei de pe banca de rezerve

autorizează întreruperile, cotrolează durata acestora

autorizează înlocuirile

verifică așezarea în teren a jucătorilor

fluieră și semnalizează:

greșeli de poziție ale jucătorilor echipei de la preluare

pătruderea înterenul și spațiul advers pe sub fileu

contactul jucătorilor cu antena și fileul de pe partea sa

lovitura deatac sau blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia a doua

contactul mingii cu un obiect exterior sau cu solul

SCORERUL își îndeplinește fincțiile așezat la o masă așezată în partea opusă și în fața arbitrului principal

RESPONSABILITĂȚI:

completează foaia de arbitraj

înscrie datele jocului și echipele

înregistrează formațiile inițiale

înregistrează punctele marcate

controlează ordinea rotației

anunță sfârșiturile de set

înregistrează sancțiunile

înscrie scorul final

ASISTENȚII DE LINIE sunt plasați în picioare în zona liberă la 1-3 m. în fiecare colț al terenului. Își îndeplinesc atribuțiile folosind un fanion de 30×30 cm, semnalizează mingea căzută în teren sau în afara lui.

Terenul de volei

BIBLIOGRAFIE

Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie și metodică, Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca, 2000

Bompa, T., (2001) – Teoria și metodologia antrenamentului sportiv – CNFPA, București

Colibaba-Evuleț, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie și metodică, Editura Aldin, București

Croitoru Doina (2000) – Volei – Editura ANEFS București

Dragnea, A., Bota Aura (1999) – Teoria activităților motrice – Editura didactică și pedagogică, București

Drăgan, I.(coord), (1989) – Selecția și orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism, București

Ghenade, V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor și juniorilor, Editura Sport-Turism, București

Ghenade V. și colab. (1999) – Optimizarea instruirii în Volei, Editura Plumb, Bacău

Hebert M. – Insights and Strategies for Winning Volleyball, Champaign, Illinois, Leisure Press.

McGown C. (1995) – Science of Coaching Volleyball, Leeds, Human Kinetics Publishers

Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică și tactică, Editura Fundației Universitare, Galați

Șerban, M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS București

* * * * Regulamentul jocului de volei – F.I.V.B