Studiu Experimental Privind Eficienta Aruncarii la Poarta de pe Extrema

Cap. I Introducere

I.1. Istoricul, evoluția și dezvoltarea jocului de handbal pe plan intern și internațional

Cercetările științifice în domeniul istoriei sportului, precum și studiile sociologice și etnografice au de multe ori în centrul atenției prezentarea unor jocuri cu mingea, practicate încă din antichitate și desfășurate sub forma unei lupte dintre doua echipe care își disputa mingea pe care trebuie să o lovească, arunce sau să o introducă într-o țintă fixă.

Mingea, ca obiect de joc, a avut o evoluție continuă din punct de vedere al dimensiunilor, dar și din punct de vedere al materialelor din care a fost confecționată.

Dacă în China antică se folosea pielea, în Imperiul Arab erau folosite fibrele de palmier legate în formă sferică, la azteci o rășină neagră (asemănătoare cauciucului), iar în Malaezia se folosea nuca de cocos.

Nenumărate inscripții, picturi, sculpturi și alte vestigii antice amintesc de unele tradiții la nivel planetar care atesta originile ancestrale pe care le au jocurile cu mingea.

Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr în comparație cu alte discipline, care își are originea în Europa la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului XX prin adaptarea unor jocuri practicate de diferite popoare la sărbători. Sub influența jocurilor sportive, apare acest joc de echipă practicat inițial în 11 jucători.

Handbalul ca joc sportiv a fost cunoscut la începuturile sale sub denumirea de handbal în 11, desfășurat numai în aer liber, iar în prezent se practică handbalul în 7 jucători, handbalul de sală.

Prezentăm în continuare cele mai importante date din istoria handbalului în 11 și a handbalului în 7 jucători:

1892 în Imperiul Austro-Ungar, pe teritoriul actual al Cehiei și Slovaciei, este practicat un joc asemănător handbalului în 7, pe care VACLAV KARAS din Smichov l-a denumit în 1905 HAZENA. Pentru acest joc a publicat și regulamentul propriu. Acest joc a fost practicat și în țara noastră înainte și după primul război mondial, în special în școli.

1898 în Danemarca, HOLGER NIELSEN, a introdus în școli un joc asemănător handbalului în 7, pe care l-a denumit HANDBOLD, iar în 1904 îi elaborează și tipărește regulile jocului și impulsionează organizarea de competiții.

1909 în Ucraina, în școlile din Harkov, s-a jucat un joc asemănător handbalului în 7 jucători.

1915 MAX HEISER a îmbinat mai multe jocuri cu mingea KORBBALL, RAFFBALL și VOLKERBALL, într-unul singur și i-a dat denumirea de TORBALL pentru a fi practicat iarna în sală în cadrul societăților germane de gimnastică.

1919 profesorul CARL SCHELENZ din Berlin a adus îmbunătățiri regulilor Torball-ului, pe care l-a mutat din sală, pe terenul de fotbal și denumindu-l HANDBAL. Echipele erau formate din 11 jucători, jucându-se după un regulament tipărit de acesta, jocul începând să fie practicat și în alte țări.

1922 într-un ziar din Sibiu a apărut o notiță prin care se anunța că la 2 mai va avea loc un joc de handbal între două echipe școlare din localitate.

1925 primul joc internațional între echipele reprezentative ale Austriei și Germaniei, scor 6 : 3.

1926 la Congresul Federației Internaționale de Atletism Amator de la Haga s-a constituit o comisie însărcinată cu redactarea unui regulament internațional de joc.

1928 se tipărește primul regulament internațional de joc; la Jocurile Olimpice de la Amsterdam au fost făcute câteva jocuri de demonstrație. – la 4 august a avut loc congresul de constituire a Federației Internaționale de Handbal Amator (F.I.H.A) la care au luat parte delegații din 11 țări : Austria, Canada, Cehoslovacia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, S.U.A și Suedia.

– la Sibiu, Brașov, Bistrița, Mediaș și Sighișoara se organizează competiții la care participă echipe de elevi și ale asociaților sportive. – la Reghin se înființează prima echipă feminină de handbal.

1930 România devină membră al F.I.H.A cu prilejul congresului al-II-lea de la Berlin.

– primul joc internațional între doua echipe feminine : Austria învinge Germania cu 5 la 4.

1931 C.I.O. aprobă înscrierea handbalului în 11 în programul viitoarelor jocuri olimpice.

– la Sibiu, Brașov, Mediaș și Sighișoara au loc primele campionate pe localitate.

1933 a fost consemnată înființarea unor echipe de handbal la Lugoj, Reșița, București, Ploiești, Bacău, Galați și Piatra-Neamț – la 26 septembrie, Federația Română de Baschet și Volei a preluat și responsabilitatea conducerii activității de handbal.

1934 o echipă din Sibiu susține primele jocuri internaționale în cadrul unui turneu cu 11 echipe în Germania și Cehoslovacia.

1935 are loc primul joc internațional de handbal în 7 între Suedia și Danemarca, scor 18 : 12. – o echipă studențească din Munchen susține 4 jocuri în România, fiind primele jocuri internaționale care au avut loc în țara noastră.

1936 reprezentativa României susține două jocuri în Polonia. – în cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin a avut loc primul turneu olimpic de handbal în 11 România este calificată și ocupă locul 5.

1938 tot la Berlin este organizat și primul campionat mondial de handbal în sală. – în același an se organizează în Germania primul campionat mondial de handbal în 11, România situându-se pe locul 5 din 10 echipe. – cel de-al doilea război mondial a întrerupt activitatea sportivă internațională, iar după instaurarea păcii, începe o nouă perioadă de dezvotare pentru handbal.

1946 în luna iulie, a avut loc, la Copenhaga congresul care a hotărât dizolvarea F.I.H.A și constituirea unui nou organism internațional, care să poarte denumirea de Federația Internaționala de Handbal (F.I.H).

1948 la Paris, are loc cel de-al doilea campionat masculin de handbal în 11 la care au participat 12 echipe ; campioană mondială – Suedia. – țara noastră a devenit din nou membră a forului internațional.

1949 în Ungaria, se organizează primul campionat mondial feminin de handbal în 11, încheiat cu victoria echipei gazdă. – are loc prima ediție a Cupei României la handbal în 11 – masculin.

1950 se înființează divizia A, pentru echipele masculine și se desfașoară a doua ediție și ultima a Cupei României de handbal masculin. – la Timișoara se dispută prima competiție de handbal în sală între echipele masculine locale. – la Ștrandul Tineretului din București s-a desfășurat primul curs de antrenori de handbal.

1951 F.R.H organizează primele jocuri de handbal în sală la București și se trece la oficializarea ,, Cupei FRH’’ pentru seniori și ,, Cupei Sportului Popular’’ pentru juniori.

1952 Elveția organizează cel de-al treilea campionat mondial de handbal în 11 – masculin, câștigat de Germania Federală.

1955 se înființează divizia A feminin. – echipa feminină de handbal în 11 a României cucerește locul I la Festivalul de la Varșovia, confirmând ascensiunea valorică, iar baieții ocupă locul II.

1956 la Frankfurt pe Main, echipa feminină de handbal în 11 a României, cucerește primul titlu de campioane mondiale. – la București, a avut loc primul joc internațional oficial de handbal în 7 în cadrul Cupei Europei interorașe în care echipa orașului București a întrecut cu scorul de 14 : 13 echipa orașului Belgrad.

1959 la Campionatul Mondial de handbal în 11, organizat în Austria, echipa masculină ocupă locul II.

1960 în Olanda, echipa feminină cucerește pentru a doua oară titlul mondial de handbal în 11.

1961 echipa masculină cucerește primul titlu de campioană mondială de handbal în 7, învingând în finala de la Dortmund echipa Cehoslovaciei. – echipa feminină de handbal în 7, Știința București, câstigă prima ediție a Cupei Campionilor Europeni.

1962 România organizează Campionatul Mondial – feminin de handbal în 7. În potcoava stadionului ANEFS București (Republicii), echipa țării noastre cucerește cel de-al treilea titlu, învingând în finală reprezentativa Danemarcei 8-5.

1964 echipa reprezentativă masculină de handbal în 7 cucerește al doilea titlu mondial în Cehoslovacia. – echipa feminină Rapid București câstigă Cupa Campionilor Europeni la handbal în 7.

1966 Austria organizează ultima ediție a Campionatului Mondial masculin de handbal în 11. – în continuare se vor organiza numai competiții de handbal în 7.

1967 la Campionatul Mondial din Suedia, echipa noastră masculină ocupă locul III.

1968 echipa Steaua București cucerește Cupa Campionilor Europeni.

1970 în Franța, reprezentativa de băieți a României cucerește cel de-al treilea titlu mondial.

1971 Campionatul Mondial feminin a fost organizat în Olanda, echipa noastră ocupând locul IV.

1972 handbalul în 7 este prezent pentru prima dată la jocurile olimpice de la Munchen în Germania. Echipele țării noastre ocupă locul III.

1973 echipa feminină revine pe podiumul Campionatului Mondial, din Iugoslavia, cucerind locul III.

1974 echipa masculină câstigă pentru a patra oară titlul mondial la Berlin, în Germania.

1976 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Montreal, a fost organizat pentru prima dată un turneu pentru echipele feminine, echipa noastră ocupând locul IV. – în turneul masculin, echipa reprezentativă a României a cucerit medaliile de argint.

1977 Steaua București câstigă pentru a doua oară Cupa Campionilor Europeni.

1980 la jocurile olimpice de la Moscova, handbaliștii români cuceresc medaliile de bronz.

1981 în Danemarca, echipa feminină obține calificarea pentru grupa A a Campionatului Mondial.

1991 la Praga echipa masculină reușește să cucerească medaliile de bronz la Campionatul Mondial.

1995 – reprezentativa feminină de tineret cucerește titlul mondial în Brazilia.

1997 locul III obținut în Coasta de Fildeș de echipa dendial feminin a fost organizat în Olanda, echipa noastră ocupând locul IV.

1972 handbalul în 7 este prezent pentru prima dată la jocurile olimpice de la Munchen în Germania. Echipele țării noastre ocupă locul III.

1973 echipa feminină revine pe podiumul Campionatului Mondial, din Iugoslavia, cucerind locul III.

1974 echipa masculină câstigă pentru a patra oară titlul mondial la Berlin, în Germania.

1976 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Montreal, a fost organizat pentru prima dată un turneu pentru echipele feminine, echipa noastră ocupând locul IV. – în turneul masculin, echipa reprezentativă a României a cucerit medaliile de argint.

1977 Steaua București câstigă pentru a doua oară Cupa Campionilor Europeni.

1980 la jocurile olimpice de la Moscova, handbaliștii români cuceresc medaliile de bronz.

1981 în Danemarca, echipa feminină obține calificarea pentru grupa A a Campionatului Mondial.

1991 la Praga echipa masculină reușește să cucerească medaliile de bronz la Campionatul Mondial.

1995 – reprezentativa feminină de tineret cucerește titlul mondial în Brazilia.

1997 locul III obținut în Coasta de Fildeș de echipa de tineret a țării noastre.

1998 la Campionatele Europene din Slovacia fetele cuceresc titlul European.

1999 campioane mondiale de tineret în China.

campioane europene în Germania.

Handbalistele, handbaliștii și antrenorii români au dus o reală contribuție la crearea școlii românești de handbal și la evoluția pozitivă a handbalului mondial.

Consolidarea prestigiului mondial deținut de handbalul românesc, s-a realizat și cu aportul profesorilor și antrenorilor de pe teritoriul țării noastre.

La afirmarea permanentă a valorii școlii românești de handbal și-au adus contribuția și cadrele didactice de la Disciplina Handbal, din cadrul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport București, care au contribuit la orientarea teoretică și metodică a specialiștilor în domeniu.

I.2. Gradul de actualitate al lucrării

Concepția de pregătire unitară a junioarelor de handbal e o cerință tot mai exprimată de tehnicieni. Ea este cu atât mai necesară cu cât se simte nevoia cu procesul inctructiv-educativ la nivelul acestui eșalon să fie încadrat în limitele unor coordonate corespunzătoare particularităților de vârsta și sex și obiectivului prioritar de creștere a unui număr cât mai mare de valori autentice pentru handbalul de înaltă performanță.

Metodele prezintă profilul sportivului cu trăsături de ordin fizic, tehnic și tactic pe care trebuie să-l realizăm. La sfârșitul fiecărei etape este prevăzut un model spre realizarea căruia trebuie să conducă între procesul instructiv-educativ desfășurat în etapa respectivă.

Trebuie precizat că indicii valorici ai tuturor loturilor modelelor se situează pe planuri de exigență bine cunoscute.

parametrul fizic prevăzut pentru fiecare model constituie cel mai prețios plafon și reprezintă planul superior de exigență; de altfel, între tendințele de dezvoltare a jocului pe plan internațional, se înscrie cu prioritate creșterea valorii componentei fizice (tip somatic și calități motrice).

latura tehnico-tactică are deasemenea un nivel ridicat de exigență; elementele prevăzute sunt eșalonate gradat în concordanță cu potențialul biomotric al vârstelor respective; pregătirea tehnico-tactica trebuie realizată concomitent cu dezvoltarea calităților motrice, întrucât între ele există o condiționare reciprocă foarte strânsă, constatându-se că tratarea lor separată frânează îmbunatațirea performanței.

În ultima perioadă s-a observat la marile competiții internaționale ritmul susținut, dinamica disputelor datorită în special creșterii vitezei de execuție a procedeelor tehnice și acțiunilor tactice. Este indicat să urmărim aceste tendințe ale jocului modern și să introducem în antrenamentul juniorilor ritmul susținut, cel puțin egal cu cel din timpul jocului.

Este cunoscut nivelul la care au ajuns performanțele în handbal : din ce în ce mai multe handbaliste au o pregătire complexă, superioară, capabilă să raspundă la interesele și solicitările nervoase la care sunt supuse.

Suprasolicitarea organismului prin eforturi exagerate, ca și excesul de prudență care duce la nevalorificarea potențialului jucătoarelor, reprezintă două aspecte negative ce pot fi evitate dacă se ține seama de particularitațile anatomo-fiziologice și de psihologia adolescenților, totul întelegându-se individual.

Recomandăm ca metodă de antrenament, antrenamentul total, metodă tot mai des utilizată de echipele din afară, care creează premise pentru atingerea performanței.

I.3. Scopul lucrării

Evoluția jocului de handbal cunoaște în zilele noastre o accelerare intensă, sesizabilă concret în ultimii 10-15 ani. Avem de-a face în ultima perioadă cu integrarea sportului, deci implicit a handbalului într-o macrostructură ai cărei piloni de rezistență-îi reprezintă banii.

Progresul extrem de rapid în toate domeniile a acaparat și lumea sportului, schimbând unele din valorile morale care au clădit și au susținut această activitate, acestea dându-se la o parte, în locul lor facându-și apariția aspectul material și non valorile acestuia.

Ne dăm seama de faptul că handbalul a rămas în zilele noastre un joc foarte practicat. Aceasta se datorează accesibilității acestuia și a dinamismului care îl caracterizează. Crescând numărul de participanți, automat asistăm la o creștere a nivelului performanței datorită concurenței implicite. Astfel apar în fiecare an metode diferite de antrenament, noi concepții și abordări ale pregătirii concursului.

În ultimii ani jocul a crescut în intensitate, în condiții de stres. A crescut viteza sub toate formele ei de manifestare (de reacție, de execuție, de deplasare) legată indiscutabil, prin joc, de celelalte calități motrice. Jucătorii de semicerc nu fac excepție la nici una din observațiile de mai sus, ei lovindu-se și de obstacolele specifice posturilor lor. De aceea este necesară studierea individualizată a posturilor și găsirea de soluții în vederea optimizării modelului de antrenament și de concurs al acestora.

Fiind posturi de travaliu, se impune o pregătire fizică corespunzatoare care să permită jucatoarelor să facă față presiunii jocului și tensiunii la care sunt supuse. De asemenea, pe plan psihic, acestea – fiind jucatoare în forma – trebuiemontate spre o gândire poziivă și spre adaptarea metodelor caracteristice antrenamentului total.

Cap II Fundamentarea teoretică

II.1. Substratul biochimic și morfologic principalelor calități motrice specifice handbalului

De-a lungul celor 60 de minute de joc, handbalul cere o participare activă continuă din partea tuturor jucătorilor, inclusiv a portarului.

În ultimii ani handbalul și-a mărit ritmul de joc, fiind caracterizat de o solicitare aproape egală (la un nivel net superior) a tuturor componenților echipei. Cu exceptia portarului care aleargă mai puțin, jucatorii de câmp sunt angrenați în egală masură tot timpul jocului. Solicitarea marilor funcții (sistem nervos, circulație, respirație, secreție internă etc.) are un caracter discontinuu, momentele de efort maximal (plecări pe contra atac, aruncarea la poartă, plonjon, circulație rapidă în atac etc.) alternând cu cele de intensitate submaximală (apărarea în zonă, pasarea mingii în atacul pozițional), moderala – acțiuni în faza a treia a atacului, activitatea jucătorilor în momentele fixe ale jocului, rareori intercalându-se pauze scurte – după aruncări pe lânga poartă, până la recuperarea mingii.

În ansamblul lui, jocul modern de handbal, din punct de vedere al solicitării integrale a organismului, poate fi clasificat în categoria eforturilor cu inensitate netmaximală (maximală, submaximală, moderată – cu mici pauze intercalate). Diferitele sisteme, aparate și organe ale organismului jucătorului sunt solicitate neuniform de-a lungul jocului.

Sistemul nervos și analizatorii

Aceștia au rol de dirijor al integrării jucătorului în ansamblul jocului asigurând o adaptare eficientă diferitelor acte motorii la situația de moment. Astfel, pe baza analizei și sintezei a numeroase aferențe vizuale acustice și kinestezice, scoarța cerebrală a jucătorilor elaborează într-un timp extrem de scurt (câteva miimi de secundă) răspunsuri motorii adecvate situației date, care apoi sunt transmise prin calea piramidală spre memorii alfamotorii din maduva spinării, iar de aici către mușchii ce urmează a fi angrenați în efort.

Paralel, scoarța cerebrală trimite comenzi și către organele interne a căror activitate marită este necesară pentru a susține latura energică și umorală a efortului locomotor. Modificările rapide ale sensului alergării, aprecierea distanței, viteza și distanța mingii, opririle și întoarcerile bruște, cu sau fără minge, efectuarea rapidă a unor combinații tactice subtile, care nu permit anticiparea de către adversar a procedeului tehnic ales cer din partea analizatorilor și a scoarței cerebrale în asamblul ei, o integrare deosebit de rapidă și repetată.

Aparatul locomotor

Aparatul locomotor este angrenat în efort în fiecare moment. Trenul inferior realizează deplasări rapide, întoarcerile, fentele, mișcările în teren (opriri, porniri, schimbări de direcție), plonjoanele la aruncările din săritura sau la 7 metri etc.

Trenul superior este de asemenea mult solicitat în comparație cu fotbalul, sau chiar cu baschetul și voleiul. Pasarea mingii cu forță la mare distanță (contra atac) precum și aruncarea la poartă rapidă și puternică cere o bună dezvoltare a musculaturii membrelor superioare.

Dezvoltarea fizică este armonioasă, abdomenul bine dezvoltat, iar membrele proporționate față de înălțime; doar marimea mâinilor (diametrul longitudinal și transversal al mâinilor cu degetele deschise la maximum) pare fi mai mare la sportivii din alte discipline. (Georgescu M și colab. 1964)

În privința calităților motrice, studiul comparativ efectuat de Georgescu M și colab. 1964 a relevat faptul deosibit de important că handbalistele au indici superioare față de sportivele aparținând altor ramuri, ceea ce subliniează valoarea handbalistului ca mijloc prețios de pregătire fizică generală. Forța de săritură apreciată prin înălțimea maximă a săriturilor de pe loc, precum și lucrul mecanic efectuat este notată ca foarte bună.

Ca rezultat a tuturor acestor solicitări, dezvoltarea somatică ,,tipul de handbalist” este poate cea mai armonioasă.

Aparatul respirator

Aparatul respirator și funcția respiratorie în totalitatea ei (ventilația pulmonară, transportul gazelor și respirația tisulară) trebuie să facă față în timpul jocului unei solicitări accentuate, dar diferențiată în funcție de momentele jocului. Consumul de O2 crescut adesea de peste 10 ori față de valorile din repaus, presupune o ventilație pulmonară crescută. Frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii în timpul jocului îmbracă aspecte variate. În timpul acțiunilor pe teren, în momentul aruncării la poartă sau în blocarea mingilor efortul se efectuează în apnee, deci în condiții anaerobe, în așa numită fază alactacidă a efortului anaerob. În asemenea condiții jucătorul contractează o datorie de oxigen, care se lichidează apoi printr-o respirație amplă și frecventă, dacă fazele următoare ale jocului îi permit. În caz contrar, jucătorul este nevoit să mai consume din rezervele macroenergetice (ATP, glicogen etc.), accentuând datoria de oxigen până la o limită suportabilă (20-24l O2 datorie), peste care nu poate trece. În aceste condiții antrenorul trebuie să solicite schimbarea celui în cauză, care, pe banca de rezerve își va lichida datoria de oxigen în 3-4 minute, și va fi din nou apt de joc în ritm ridicat.

Ca efect de antrenament, handbalul practicat în mod sistematic timp de mai mulți ani produce structurări morfologice și funcționale deosebit de favorabile la nivelul aparatului respirator.

Circulația sângelui

Circulația sângelui în timpul jocului de handbal, în strânsă legătură funcțională cu respirația trebuie să asigure o irigare bogată a segmentelor active, transportând rapid și în cantități mult sporite oxigenul și substanțele energetice spre mușchi, urmând ca de acolo să se vehiculeze bioxidul de carbon, acidul lactic și alți metaboliți care tind să se acumuleze în concentrații dăunatoare.

În handbal, datorită angrenării simultane a mai multor segmente și grupe musculare mari, cerințele față de circulația sângelui sunt deosebite (în comparație cu fotbalul, voleiul, baschetul) și de aceea viteza de circulație crește prea mult) de asemenea, se mărește mult frecvența cardiacă (180-200 pulsații/minut), în schimb volumul sistolic neputând fi prea mare (120-150ml) rezultă un efort maxim un debit circulator (minut-volum cardiac) de 25-30l\min.

Tensiunea arterială mult crescută în timpul jocului, mai ales cea sistolică (maximă), depășește uneori valori de 200 mmHg; în schimb tensiunea diastolică mică este unul din parametrii fiziologici caracteristici handbalului modern. Prin electrocardiograma de efort se pot constata frecvent modificări ale conductibilității atrioventriculare, subdenivelarea segmentului ST (hipoxie miocardică relativă) și uneori alterări ale undei de repolarizare (T).

Ca efect de antrenament, practicarea timp de mai mulți ani a handbalului produce bradicardie, o bună adaptare a circulației la efort și asigură revenirea rapidă a valorilor hemodinamicii circulatorii după încetarea solicitării.

Sistemul neuroendocrin

Sistemul neuroedocrin, începând cu secreția hipotalamică a CRF (corticotrophin releasing factor) este angrenat în activitate prin intensificarea secreției de hormoni ergotropi (ACTH, glicocorticoizi și mineralocorticoizi, cotecholamine din medulosuprarenală etc.). Acești hormoni ergotropi prelungesc, întăresc și lărgesc efectul comenzilor trimise de scoarță către mușchi și organele interne.

Aparatul excretor

Acesta își intensifică activitatea atât prin epurarea sanguină prin rinichi, cât și pe calea sudorației, aceasta din urmă participând în mare măsură și la reglarea temperaturii corporale în timpul jocului.

Activitatea musculară fiind deosebit de intensă și susținută, pericolul supraîncălzirii organismului este evident. Termoreglarea fizică (termoliza) dispune de mai multe procedee în menținerea homeostaziei termice (conducție, convenție,radiație,evaporare) dintre care în handbal cea mai solicitată și eficientă este evaporarea sudorii produse în abundență (2-3l în 60 min.).

În concluzie, handbalul modern solicită intens sistemul nervos și analizatorii jucătorilor (în special la portari). Trenul superior și cel inferior sunt angrenate la fel de intens în efort, circulația și respirația trebuind să facă față unor solicitări mari un timp relativ îndelungat, datorită unor eforturi maxime repetate în apnee (deci efort anaerob alactacid), cu o însemnată datorie de O2, cu valori ridicate ale frecvenței cardiace și ale tensiunii arteriale maxime (în schimb cea minimă este mult scazută). Secreția hormonilor ergotropi este intensă, sudorația adundentă, în schimb secreția renală (diureza) este scazută. Solicitarea în egală masură a trenului inferior și superior duce la o dezvoltare armonioasă a organismului și evidențiază valoarea handbalului ca mijloc prețios de pregătire fizică.

II.2.Conținutul tehnico-tactic pe faze de joc pentru jucătorii extremă

Specializarea pe post devine o necesitate de prim ordin, dar în același timp acționarea eficientă pe cel puțin încă un post, este o cerință determinată pentru creșterea valorică a echipei.

Pentru a acționa cu eficiență pe un anumit post, un jucător trebuie să îndeplinească anumite sarcini de joc și să stapânească elementele și procedeele tehnice, precum și acțiunile tactice specifice postului respectiv.

În atac extrema are următoarele sarcini :

În momentul în care adversarul pierde mingea, trebuie să plece pe contraatac.

Dacă nu a primit mingea, se oprește pe semicercul de 9m lângă tușă, pătrunde pe semicerc, numai dacă apărătorul lateral nu s-a repliat sau nu s-a deplasat spre interul de pe partea sa; pătrunde spre semicerc și se demarcă atunci când apărarea este dezorganizată, sau zona temporară este mult avansată.

În faza de organizare a jocului se așează în dispozitiv cât mai larg posibil și se simulează atac spre exterior; în atacul cu pase succesive inițiază pătrunderea și amenință între primii doi aparători, pasând rapid.

În atacul în circulație pătrunde printre apărători până în zona centrală și uneori dincolo de aceasta, tranformându-se temporar în pivot.

Pe post are permanent o tendință a acționa ofensiv, schițând depășiri și presând permanent apărătorul lateral.

În cazul situației ,,unu la unu”, în unghi favorabil efectuează cu hotărâre depășirea apărătorului fie spre exterior, fie spre interior.

Finalizarea se face în general cu plonjon sărit, mărindu-și cât mai mult unghiul spre centrul semicercului.

Trebuie să cunoască și să execute următoarele combinații tactice :

Paravan simplu sau dublu cu pivotul sau central – la interul de pe partea opusa;

Toate combinațiile triunghiului inter, extremă, pivot;

Combinații cu centrul și interul opus, paravan blocaj simplu sau dublu, plecare din blocaj;

Combinații în cuplu cu pivot, inter sau centru;

Modelul de joc

Faza I

Startul rapid (cu anticipație) și alergare cu viteza maximă.

Prinderea mingii venite din spate și lateral.

Driblingul.

Pasarea din mare viteză.

Aruncarea la poartă din saritură (cu sau fără plonjon) și din alergare.

Faza a-II-a

Alergare accelerată cu schimbări de ritm și direcție.

Infiltrare pe semicerc și acționarea ca pivot.

Aruncarea la poartă din plonjon sărit, din săritură sau alergare.

Efectuarea de paravane, blocaje și plecări din blocaje în zonele laterale.

Faza a-III-a

Ocuparea postului și plasamentul cât mai în lateral, în funcție de circulația mingii și de sistemul de joc.

Deplasarea la minge, acționarea ofensivă și pasarea.

Deplasarea permanenta spre colț, la semicercul de 9m și la nivelul apărătorului intermediar.

Faza a-IV-a

Pasarea mingii : – în pătrundere succesivă , zvârlită sau din pronație; – peste semicerc la pivot sau extrema opusă;

Angajarea pivotului în funcție de învăluire.

Acțiuni individuale de depășire a apărătorului direct, spre interior și spre exterior.

Circulația pe semicerc :

-acționarea directă ca pivot, ca urmare a unei infiltrări;

-efectuarea de paravane, blocaje sau plecări din blocaj;

5. Aruncarea la poartă :

-din saritură, cu mărirea unghiului și ducerea brațului în lateral;

-din săritură cu bătaie pe piciorul drept sau stâng;

-din plonjon sărit, cu evitare;

-din învăluire cu aruncare din 8-9m;

-aruncare cu boltă peste portar;

-cu prindere și aruncare din săritură deasupra semicercului;

La fel ca și în atac, în apărare, specializarea pe post este o necesitate, cu condiția asigurării unei pregătiri de bază pe toate posturile, situație întâlnită în anumite momente ale jocului.

Sarcinile apărătorului lateral :

Are ca adversar principal extrema adversă.

Trebuie să joace avansat și agresiv la extrema sa împiedicând-o să participe la inițierea și organizarea atacului și, în primul rând, să stopeze pătrunderea ei spre poartă.

Când mingea este la interul de pe partea sa se retrage oblic spre apărătorul intermediar, pe care îl dubleaza, supraveghind permanent extrema .

Dacă interul pasează extremei, aceasta va fi atacată agresiv oprindu-i ferm acțiunile și apoi se va retrage spre semicerc închizând pătrunderea sau micșorându-i unghiul de aruncare.

Când interul va încerca depășirea între apărătorul lateral și cel intermediar închide culoarul de pătrundere, oprindu-l și întrerupând pasarea către extremă.

Preîntâmpină pătrunderea extremei în spatele apărătorului intermediar, o conduce predând-o acestuia și preia interul sau alt jucator ce acționează în zona sa .

Dacă extrema reușește infiltrarea, o urmărește și o predă altui apărător, preluând pivotul sau alt atacant.

Răspunde de recuperearea mingiilor respinse de portar sau bara porții spre extremă, inclusiv de la 7m.

Modelul de joc :

Faza I

Alergarea cu viteză maximă spre poarta proprie;

Închiderea culoarelor de deplasare ale adversarilor eventual interceptarea mingii.

Faza a-II-a

Așezarea în poziție fundamentală cât mai grupat posibil, în zona centrală din fața porții.

Faza a-III-a

Deplasarea în poziție fundamentală, urmărind acțiunile adversarilor, spre posturile pe care sunt specializați.

Așezarea în sistemul de joc preconizat.

Faza a-IV-a

Deplasări în viteză mare, lateral dreapta-stânga, înainte-înapoi, oblic-înainte, oblic-înapoi.

Atacarea jucătorului advers cu mingea pe brațul de aruncare.

Alunecări, schimb de oameni.

Dublajul și închiderea pătrunderilor la semicercul propriu.

Blocarea aruncărilor la poartă.

Marcajul „om la om”, supraveghere și intercepție.

Asigurarea unei superiorități numerice zonale, în toate fazele jocului în favoarea apărătorilor.

II.3.Procedee de aruncare la poartă specifice extremei

În faza a-IV-a a atacului, extremele ajung în poziții favorabile de aruncare la poartă, pe care sunt obligate să le fructifice, având la dispoziție mai multe variante ale aruncării din săritură.

Aruncarea la poartă din plonjon – majoritatea procedeelor de aruncare la poartă din plonjon au un fond comun de execuție; diferențele sunt determinate de uilizarea lor tactică, de poziția atacantului și a apărătorului și de activitatea portarului.

Aruncarea la poartă din plonjon cu cadere in fată( specifică pivotului)

-se foloseste atât pentru aruncările de la semicerc cât și pentru aruncările pentru 7 m;

-jucătorul stă cu fața spre poartă cu picioarele puțin depărtate și genunchii usor îndoiti, mingea tinându-se cu ambele mâini în dreptul pieptului;

-când se hotărăște să arunce la poartă, jucatorul se ridică pe vârfuri, împingând genunchii înainte și ducând mingea deasupra umărului drept;

-faza de aruncare propriu-zisă începe prin împingerea accentuată a bazinului în fată, antrenând căderea corpului înainte;

-când corpul jucătorului ajunge să facă un unghi de aproximativ 450 cu solul, brațul efectuează mișcarea de aruncare zvarlită, imprimând mingii o viteză mare de zbor;

-după aruncare, corpul cade în față, șocul produs de contactul cu solul amortizandu-se prin sprijin elastic pe brate;

Aruncarea la poartă din plonjon sărit de pe extrema stângă :

se execută o săritură deasupra semicercului, cu corpul în zbor aproape de orizontală și razant cu solul.

mâna dreaptă cu care ține mingea prin apucare este dusă mult înainte timp în care corpul se răsucește în aer, cu latura dreapta spre sol.

la momentul oportun, jucătorul aruncă mingea la poartă de regulă în colțul lung sau printre picioarele portarului, dacă acesta iese în întâmpinarea atacantului.

viteza de zbor a mingii este determinată de zvâcnirea din articulația cotului și a pumnului.

Aruncarea la poartă din săritură cu ducerea brațului în lateral:

extrema stângă poate folosi acest procedeu luându-și elan fie dinspre colțul terenului, fie în pătrundere pe lânga ultimul apărător venind dinspre semicercul de 9m.

săritura puternică se execută și în lungime deoarece prin plutirea înainte se marește unghiul de aruncare.

în timpul săriturii, brațul drept îndoit din cot se duce deasupra capului ținând mingea cât mai departe de adversar.

când jucătorul a atins punctul maxim de înălțare, duce brusc brațul în lateral, aproape întins și aruncă puternic la poartă.

aterizarea se face pe piciorul de bătaie.

Aceeași aruncare cu plonjon.

Aruncarea la poartă din săritură cu aterizare pe piciorul din partea brațului de aruncare:

-bătaia se execută pe piciorul stâng punând laba paralel cu semicercul.

-când jucătorul ajunge în punctul maxim al săriturii, execută aruncarea, care poate fi zvârlita de deasupra umărului sau prin ducerea brațului lateral pe lângă umăr.

-pe durata aruncării, piciorul drept este menținut în față, pregătit pentru ca în momentul aterizării, să amortizeze șocul produs de contactul cu solul.

-acest procedeu presupune o foarte bună îndemnare, detentă și coordonare, pe lânga forța de aruncare.

-pentru a nu-și micșora unghiul de aruncare, extrema bate pe piciorul din partea brațului de aruncare, ceea ce contrazice tehnica obișnuitei aruncări din săritură.

-în acest timp, jucătorul tinde să ducă mingea cu ambele mâini în partea stângă a corpului, departe de apărător.

-din momenul bătăi pe piciorul drept, stângul pendulează înainte-înapoi, iar dreptul se duce înainte, îndoit din genunchi.

-mingea este transportată rapid deasupra umărului drept și pregătită de aruncare.

Aceeași aruncare cu plonjon

II.4.Raționalizarea și standardizarea mijloacelor de pregătire

În procesul de antrenament antrenorii utilizează o mulțime de exerciții și mijloace, prin care se urmărește realizarea unor obiective bine stabilite.

Elaborate prin gândirea antrenorului, aceste mijloace capătă o existență obiectivă în procesul de instruire și antrenament.

Aceste mijloace se constituie în informații de esență metodologice și cuprind printre altele : structura mijloacelor, numărul mijloacelor folosite în fiecare lecție, sistematizarea acestora prin comportamentele antrenorului, intensitatea și durata efortului dintr-o lecție etc.

Înregistrarea, sistematizarea și interpretarea datelor obținute în cadrul antrenamentelor și concursurilor obiectivizarea pregătirii și concursului – au evidențiat o mulțime de aspecte componente ale acestora, dar care, fie că erau necunoscute, fie că erau ignorate în teoria tradițională a antrenamentului, adică în creșterea performanțelor sportive.

Aceste înregistrări au permis în primul rând o inventariere riguroasă a mijloacelor care alcătuiesc conținutul antrenamentului, iar în al doilea rând pe baza unor analize științifice, cunoașterea eficienței fiecărui mijloc în parte sau a unor complexe de mijloace stabilite pe baze logice.

Experiența practică a demonstrat însă, că nu toate mijloacele folosite în timpul antrenamentului acționează pozitiv și concentric asupra efectului final al muncii – performanța sportivă. S-au efectuat în acest sens mai multe analize în funcție de specificul disciplinelor sportive și de diversitatea modalităților de utilizare a mijloacelor specifice.

În cadrul ramurilor sportive în care mijloacele sau exercițiile se pot măsura cu exactitate în timp (secunde, minute, ore) cu cantități de kilograme sau în spațiu (cm, m, km) se utilizează analiza cu ajutorul statisticii matematice (atletism, canotaj, înnot etc). Pornind de la ipoteza că nu toate exercițiile au aceeași valoare de influențare a performanței, Spearmann a stabilit printr-un coeficient care îi poartă numele corelația dintre valoarea exercițiilor utilizate în pregătire și cea a performanței din proba respectivă.

În domeniul probelor și disciplinelor sportive bazate pe mișcări aciclice în care mijloacele specifice lor nu pot fi măsurate în timp și spațiu, se vor face analize fiziologice și biochimice pentru a determina măsura în care ele condiționează performanța pe baza ergogenezei de efort aerob sau anaerob.

Deci, mijloacele vor trebui alese din punctul de vedere al specificului efortului din jocul de handbal, în care măsura în care acestea corespund ergogenezei de efort. Așa de exemplu, dacă în jocul de handbal efortul este de natură anaerobă lactacidă cu frecvente, momente de efort aerob și chiar cu pauze, atunci este indicat ca mijloacele folosite să se încadreze în aceste cerințe.

În procesul de antrenament utilizarea mijloacelor de pregătire atât din punct de vedere al numărului lor cât și a volumului și a intensității efortului, trebuie să se asigure un echilibru permanent între efort și odihnă, între concurs și refacere, între numărul de calorii cheltuite într-un antrenament sau în perioade mai lungi de pregătire și a celor administrate ulterior printr-o alimentație rațională care să înlocuiască pierderile suferite.

Un criteriu esențial în selecționarea mijloacelor de pregătire îl constituie compatibilitatea acestuia cu nivelul de solicitare din concurs al organismului sportivului și în același timp cu cel de structură, de utilitate cerut de regulamentul concursului. Din acest punct de vedere, prin prelucrări matematice, se stabilește atât coeficientul de solicitare cât și cel de utilitate al diferitelor mijloace și în funcție de acestea se întocmesc documente care ierarhizează valoarea tuturor mijloacelor de pregătire.

Întreg ansamblul de metode de selecționare a celor mai eficiente mijloace de pregătire din multitudinea celor înregistrate și eliminarea celor dovedite a fi balast, constituie raționalizarea mijloacelor de pregătire.

Dacă conform dicționarului enciclopedic raționalizarea înseamnă : ,, perfectionarea procesului de producție prin norme și metode raționale, având ca urmare folosirea mai eficientă a resurselor de producție existente, sporirea producției, îmbunătățirea calității produselor, creșterea productivității muncii și reducerea prețului de cost”, adaptată la specificul activității sportive această definiție ar putea fi exprimată astfel : ,, perfecționarea procesului de instruire și antrenament prin folosirea mijloacelor și metodelor cu cel mai mare coeficient de uilitate (structura tehnica) și cu un asemenea coeficient de solicitare care să asigure cea mai bună relație cu realitatea concursului în sensul asigurării unui randament maxim ( valoarea performanței) în raport cu munca investită și consumul energic realizat”.

Utilizarea mijloacelor standard de pregătire pentru realizarea diferitelor obiective, în cadrul unora sau altora dintre lecții a dus la standardizarea lecțiilor și apoi a microciclurilor de antrenament ca urmare a ponderii majore a unui tip de lecții în interiorul lui. Astfel, exercițiile au fost numerotate, lecțiile codificate, iar sportivii folosesc exercițiile în dozări cunoscute, repetate și controlate prin efectele biologice.

Acest ansamblu proces de inventariere a mijloacelor de pregătire (obiectivizarea) simplificare și soluționare ( raționalizare ) precum și standardizarea lor, au dus în final la raționalizarea întregului antrenament sportiv, condiție de bază a optimizării lor.

Cap.III. Metode și tehnici de cercetare

Metoda observației

-este una din cele mai vechi metode de cercetere și de aceea la începutul oricărei științe se află observația.

-observația progresează când substituie viziuni globale, o atitudine analitică.

-în general, în practica cercetării pleci de la observație, după aceea descoperi un fapt interesant și apoi urmează să reproduci situația respectivă facând să varieze factorii implicați și de aici începe experimentul.

-cercetătorul are șansa de a descoperi un fapt inedit dacă explorează real și este înzestrat cu un font larg de cunoștințe, numit fond de ipoteze latente, în măsură să înlesnească formularea unei ipoteze locale, care să fie supuse experimentului verificării.

Conținutul observației :

-în domeniul nostru subiectul principal al observației este omul copilul sportiv.

-prin urmare locul important în observarea domeniului nostru îl are și îl deține comportamentul motric, tehnic, tactic al sportivilor al elevilor în antrenamente și concursuri, în lecțiile de educație fizică sau în alte activități.

Așadar vom observa subiecții în diferite situații, și anume :

-antrenamente – învățare, menținere, perfecționare;

-concursuri – competiții, meciure etc;

-tranziție – pauză, recreere, refacere etc;

-alte situații

Observatia poate cuprinde :

-individul – singularul;

-grupul – echipa, spectatorii, relațiile dintre indivizi în cadrul grupului; ținând cont de vârsta, sex, ramura de sport și alte criterii.

Unul din conținuturile observației îl constituie simptomatologia stabilită, adică trăsăturile bio-constituționale ale individului : înălțimea, greutatea, lungimea și grosimea membrelor, circumferința craniana, toracică, abdominală ca și trăsăturile fizionomice – aspectul capului, feței, relațiile dintre diferitele detalii anatomice ale feței : fruntea, nasul, bărbia, ochii etc.

Se pornește de la premisa că înfățișarea omului nu este mută, dimpotriva ea poate furniza o serie de informații.

Alt conținut al observației este simpomatologia labilă mult mai semnificativ ca primul, adică multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile mobile ale individului cum ar fi : conduita verbală, motorie, mnezică, inteligența ca și varietatea expresiilor afectiv-atitudinale : gesturile, mimica, mersul, particularitățile vorbirii etc.

În acest context se recomandă a fi observate :

Atitudinile existente la începutul activității (antrenament, concurs etc) – indispoziție, pasivitate, cooperare, entuziasm etc;

Atitudinile din timpul activității și anume : iritare, calm, oboseală, vigoare, spontaneitate, dialog activ cu antrenorul sau cu colegii;

Respectarea obiectivelor, a consemnelor activității, ține sau nu seama de ele;

Acțiuni și semne necontrolate (agitații, ticuri, mișcări ale ochilor, gurii, mâinilor, picioarelor,corpului);

Vorbirea – pronunția și articularea, numărul de cuvinte emise spontan, tipul de comportament verbal, conținutul comportamentului verbal;

Metode spontane de lucru – în manipularea obiectelor;

Reacții la incidente, la eșecuri, dificultăți, frustări

Pentru observarea acestor manifestări comportamentale, cercetătorul face apel la mai multe forme ale observației.

Formele observației :

Autoobservația – bazată pe autodirijare orientată către surprinderea particularităților propriului comportament.

Observația propriu-zisă – bazată pe dirijarea impusă din afară,orientată către observarea manifestărilor comportamentale ale altor persoane.

Spontană, neorganizată, ocazională, înâmplătoare – nu ține seama de nici o regulă.

Sistematică , enumerativă, descriptivă – presupune un proiect care îi fixează tema de observat.

Directă – bazată pe prezența observatorului și conștientizarea acestuia de către subiecții observați.

Indirectă – observatorul este amplasat în spatele unor geamuri cu vedere unilaterală, sau beneficiază de televiziune cu circuit închis.

Cu observator uitat, ignorat – obsevatorul este prezent însă fiind atât de cunoscut membrilor grupului este pur și simplu ignorat.

Pasivă – observatorul nu se implica efectiv în activitatea membrilor observați.

Participativă – observatorul devine membru al grupului și participă nemijlocit la activitatea lui.

Continuă – efectuată pe o perioadă mai mare de timp.

Discontinuă – pe unități de timp mai mici și la intervale diferite.

Integrală – urmărește surprinderea tuturor elementelor.

Selectivă – se concentrează doar asupra unei singure conduite, aspect, tema etc.

Clinică – centrată pe o anumită persoană pentru a o înțelege.

Experimentală – orientată spre performanțe.

Calitatea observației depinde și de unele particularități psiho-individuale ale cercetătorului :

-capacitatea de a-și concentra atenția;

-capacitatea de a sesiza esențialul;

-gradul său de sugestibilitate;

Observația este influențată de ecuația personală a observatorului, de tipul de percepția ale acestuia. Din acest punct de vedere distingem mai multe tipuri de observatori :

-tipul descriptiv-înregistreaza minuțios, exact etc;

-tipul evaluativ-cu tendința de a face aprecieri, estimări;

-tipul erudit-furnizează informații savante, suplimentare;

-tipul imaginativ și poetic-neglijează faptele și deformează realitatea prin imaginație;

Condițiile unei bune observații :

Stabilirea clară și precisă a scopului și a obiectivului urmărit în observație.

Selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condițiilor și mijloacelor necesare.

Elaborarea unui plan riguros de observație.

Elaborarea ipotezelor și concepției de la care se pleacă sau cât va dura observația respectivă.

Consemnarea imediată a celor observate pentru a nu funcționa uitarea.

Efectuarea unui număr optim de observații în funcție de scopul urmărit.

Desfășurarea observației în condiții cât mai variate.

Discreția observației.

Folosirea grilelor de observație, adică consemnarea a ceea ce vrem să observăm, și apoi la fața locului doar completăm grila cu faptele observate.

Metodele experimentului :

Experimentul este o metodă fundamentală de cercetare științifică prin care se produce modificări intenționate fenomenelor cu scopul de a le studia în condiții favorabile.

Operația centrală a experimentului este disocierea factorilor ce caracterizează în esență fenomenul dat. Strategia cercetării experimentale include următoarele elemente :

Alegerea ordinii de studiere a fenomenului dat.

Alegerea mijloacelor, aparaturii cu care se va lucra.

Alegerea stării optime în care rebuie adus fenomenul pentru a fi mai ușor abordat și studiat.

Așadar experimentul verifică o relație presupusă, cuprinsă în ipoteză, dintre două fenomene prin provocarea și controlul acestora de către experimentator.

Caracteristicile experimentului :

Spre deosebire de cercetătorul care uilizează metoda observației experimentatorul așteaptă ca fenomenul studiat să se producă, ci el intervine activ în producerea fenomenului creând condițiile care să ducă la apariția lui la locul și timpul dorit.

Posibilitatea de a fi repetat.

Este o activitate complexă cu caracter premeditat care urmărește cunoașterea realității așa cum este ea.

Presupune elaborarea ipotezelor legilor principiilor.

Ipoteza și testarea ipotezei :

Ipoteza joacă un rol considerabil, mai ales în științele informației și ale experimentului.

Ipoteza simileaza experimentul, dirijand gandirea inr-o anumita directie, atragand atentia asupra anumitor detalii,aratand cercetatorului sa vada ceea ce trebuie sa vada.Ipotezele ajuta sa facem clasificari juste, stabilind legaturi esentiale intre fapte care par, la prima vedere, izolate unele de altele.

Se consideră ca elaborarea ipotezei este faza cea mai creatoare a investigației.O ipoteză poate fi formulată prin mai multe modalități:

-prin observarea faptelor, inclusiv a faptelor aparute într-un experiment, și în acest caz va avea caracter inductiv;

-sau prin deducerea ei din anumite relații cunoscute deja, dintr-un principiu, teorie sau lege și are caracter deductiv;

După formularea ipotezei urmează verificarea ei, care de obicei se face printr-un experiment și prin utilizarea unor metode statice, de prelucrare și verificare a rezultatelor, pe baza cărora se face confirmarea și infirmarea ipotezei.

Se face deosebirea între ipoteza de cercetare a experimentatorului și ipoteza statică :

-ipoteza de cercetare afirmă existența unei diferențe;

-ipoteza statică (numită și ipoteza „nul” sau ipoteza zero H0) afirmă invers, și anume că nu există nici o diferență între grupuri, ca între mediile calculate nu este nici o diferență, sau ca relațiile constate sunt întâmplătoare; respingerea ipotezei nule va confirma ipoteza de cercetare, prin demonstrarea că diferența dintre cele două grupuri nu este întâmplătoare.

Tipuri de experimente :

experimemtul de confirmare-cercetătorul caută să-și valideze ipoteza, prin confirmarea sau respingerea ei sau infirmarea ei.

experimentul de exploarare-cercetătorul nu formează o ipoteză, în sensul propriu al cuvântului pe care să o verifice prin experiment, ci este doar „curios” să afle ce s-a întâmplat dacă subiectului i s-ar aplica o anumită simulare.

experimentul pilot-se organizează când dorim să cunoaștem anticipat care va eficienta metodelor experimentale în vederea prevenirii erorilor ulterioare.

experimentul invocat

experimentul provocat

experimentul de triere-cu scopul de a constitui grupurile experimentale

experimentul mental

experimentul crucial-își propune să verifice în același timp ipoteze contrare

experimentul simultan-bazat pe compararea grupului experimental cu grupul de control.

experimentul succesiv.

experimentul de laborator.

experimentul natural

experimentul psiho-pedagogic poate fi : constatativ și formativ

autoexperimentul

Etapele experimentului (dupa S. Chelcea 1977) :

Alegerea temei

Stabilirea ipotezei

Alegerea variabilelor experimentale

Stabilirea nivelurilor la care să fie testate variabilele independente : intervalul la care să se facă măsurarea; diferența dintre nivelurile de variație ale variabilelor independente; numărul intervalelor la care să se facă măsurarea.

Alegerea planului experimental

Alegerea subiecților : grupuri independente, pe perechi

Stabilirea situației experimentale : activitatea grupului; instructajul care orienteaza subiecții; manipularea variabilelor; cadrul de desfășurare

Discutarea protocolului de experiment cu specialiștii

Pretestarea experimentului- experimentul pilot

Revizuirea proiectului de experiment

Desfășurarea reală a experimentului în situația creată

Prelucrarea datelor

Analiza datelor

Interpretarea datelor

Prezentarea datelor în raport cu cercetarea

Indici statico-matematici folosiți

Media aritmetică = caracterizează seria de distribuție a valorilor și nu pe fiecare membru în parte.

Are sens numai în raport cu o serie calitativ omogenă (vârstă, sex, nivel de pregătire, nivel de dezvoltare)

Reprezintă suma tuturor valorilor variabilei împărțită la numărul lor.

Se determină prin mai multe metode, dar cel mai des folosite sunt următoarele :

Prima metodă constă în aplicarea definiției și se calculează după formula :

_ _

X=X\n sau X=T\n în care „T”=totalul valorilor „X”

N =numărul măsurătorilor sau a subiecților

Această metodă se folosește pentru date negrupate.

A doua metodă se utilizează, pentru date negrupate, dar cu determinarea frecvențelor, după următoarea formulă :

_ _

X=fX\n , în care X= media aritmetică

=operatorul adunării

f= frecvența

X= variabilă

N= numărul de subiecți

A treia metodă se folosește pentru date grupate în clase și media se calculează după formula:

X=fXe\n , în care Xe=valoarea centrală a clasei

FXe=produsele dintre frecvență și valoarea centrală a clasei

Proprietățile mediei arirmetice :

Creșterea sau descreșterea fiecărei variabile determină creșterea sau descreșterea mediei aritmetice cu aceiași sutime;

Suma algebrică a variațiilor individuale de la media aritmetică adică suma diferențelor dintre fiecare valoare concretă și media aritmetică este egală cu zero;

Media aritmetică reprezintă centrul care balansează și echilibrează în mod perfect oscilațiile în sus sau în jos față de tendința centrală a cazurilor individuale;

Metoda aritmetică se comportă în același fel în raport cu fiecare caz particular; de aceea ea devine etalon de referință pentru situarea valorică în cadrul seriei, a fiecărui individ;

Când se recomandă calcularea mediei aritmetice :

Când dorim să dăm o explicație cât mai exactă a tendințelor centrale;

Când vrem să analizăm modul de distribuție a cazurilor individuale în cadrul seriei date;

Când numărul subiecților depășește o anumită limită minimă (peste 30);

Când seria e zero se circumscrie într-o curbă relativ simetrică de distribuție normală a valorilor;

Când nu se recomandă media aritmetică :

Când numărul de cazuri este mai mic sub 30;

Când seria de distibuție se înscrie pe o curbă asimetrică fie spre stânga, fie spre dreapta;

Când se abate sensibil de la legea distribuției normale;

Calcularea abaterii standard (S) :

_

S= f(X-X)2/n-1 , unde S – abatarea standard

f – frecvența

X – variabila de la 1 la n

_

X – media aritmetică

n – numărul măsurătorilor

Calcularea coeficienutului de variabilitate (CV) utilizat în scopul măsurării gradului de omogenitate al unei colectivității :

_

CV = S/X 100 unde S – abaterea standard

_

X – media aritmetică_

CV – coeficient de variabilitate

Treptele de apreciere a coeficientului de variabilitate (CV) :

0-15%-omogenitate mare a grupului

15-25%-omogenitate moderată

25-35%-omogenitate mică

peste 35%-omogenitate foarte mică

Calcularea progresiei – rata progresiei (rp) se utilizează pentru a se aprecia nivelul de progres pe durata experimentului.

_ _ _

Rp = Xf-Xi , unde Xf – este media rezultatelor obținută la testare finală;

_

X – este media rezutatelor obținută la testarea inițială;

CapIV. Organizarea cercetării

IV.1.Ipotezele cercetării :

În realizarea analizei plecăm de la următoarele ipoteze :

Dezvoltarea pregătirii fizice generale și specifice determină perfecționarea celorlalte componente ale pregătirii.

Raționalizarea și standardizarea mijloacelor de pregătire determină o folosire judicioasă a timpului afectat pregătirii.

Perfecționarea pregătirii fizice generale și specifice determină creșterea eficienței aruncării la poartă.

IV.2 Obiectivele și sarcinile cercetării

O contribuție importantă la creșterea spectaculozității în desfășurarea jocului de handbal a avut-o sistematizarea structurii sale și efectele implicării acesteia în metodologia utilizată în organizarea și desfășurarea procesului de instruire.

Obiectivele de performanță stabilite pentru echipa de junioare I a L.P.S.TG-JIU pentru anul competitional 2003-2004 sunt:

calificarea la turneul final de junioare I.

clasarea în primele trei echipe la turneul final de junioare I.

Pentru realizarea acestor obiective de performanță s-au impus următoarele obiective de instruire :

dezvoltarea capacității de adaptare la eforturi de intensitate submaximală, maximală și mixtă;

îmbunătățirea indicilor de dezvoltare a calității motrice;

îmbunătățirea detentei pentru aruncarea la poartă din săritură;

menținerea rezistenței specifice dobândite în perioada pregătitoare; creșterea eficienței aruncărilor la poartă de pe posturi;

consolidarea și pe-rfecționarea execuției procedeelor tehnice folosite în atac cât și în apărare;

perfecționarea tacticii individuale și colective ăn apărare; perfecționarea sistemului de atac cu un pivot, pozițional și în circulație;

consolidarea sistemului de atac cu doi pivoți;

cunoașterea statutului F.R.H.;

cunoașterea regulamentului de joc;

educarea spiritului de echipă prin subordonarea eforturilor individuale celor ale echipei în realizarea scopului – victoria;

educarea capacității de muncă – factor determinat în creșterea valorii proprii;

educarea stăpânirii de sine și a gândirii tactice – strategie folositoare în afirmarea personalității.

IV.3 Organizarea experimentului

Experimentul a început pe 1 octombrie 2003 și a durat până pe 15 mai 2004.

A fost realizat la echipa : L.P.S. TG-JIU

IV.3.1 Stabilirea subiecților și efectuarea analizei individuale

Barca Luiza

Popescu Ramona

Salomia Irina

Bobei Ramona

Malaelea Maria

IV3.2 Raționalizarea și standardizarea

mijloacelor de pregătire

Mijloacele de pregătire elaborate prin gândirea antrenorului capătă o importanță deosebită în procesul de instruire și antrenament.

Prin forma și prin conținutul lor, acestea trebuie să corespundă obiectivelor care au fost stabilite, să asigure un echilibru permanent între efort și odihnă, între concurs și refacere.

Mijloace de pregătire pentru dezvoltarea vitezei :

V1 :

alergarea cu start din picioare la semnal sonor

10m-90%+20m-60%+10m-100%

2-4X p = 1' pasivă

V2 :

din stănd cu fața spre direcția de deplasare, la semnal sonor, alergare cu spatele 15m, întoarcere 3600 la semnal sonor, și alergare 15m

T-75%

2-4X p = 1' activă

V3 :

joc de gleznă, pase cu două mâini de la piept-cât mai multe pase într-un minut

T-100%

4X p = 30'' pasivă

V4 :

față în față d = 3m între subiecți, deplasare laterală cu pase în doi cu două mâini de la piept

d = 25m T-100%

4X p = 30'' pasivă

V5 :

pase în doi de pe loc cu o mână zvârlită de deasupra umărului cu mingea de handbal-d = 3m între subiecți

T-100%

2-4X p = 30'' activă

V6 :

stând pe genunchi cu spatele spre direcția de alergare, la semnal sonor ridicare, întoarcere și alergare pe 20m

T-100%

2-4X p = 1' pasivă

V7 :

alergare de viteză cu start de jos, la semnal sonor

d = 25m T-100%

2X p = 30'' activă

V8 :

alergare de viteză cu start de jos la semnal sonor

d = 50m T-100%

2X p = 1' pasivă

V9 :

din așezat, pase cu două mâini de la piept cu mingea medicinală d = 3m între subiecți

T-100%

2X p = 20'' pasivă

V10 :

din așezat, pase cu două mâini de la piept cu mingea de handbal d = 3m între subiecți

T-100% 2X p = 20'' activă

Mijloace de pregătire pentru dezvoltarea forței :

F1 :

din culcat dorsal cu picioarele fixate de partener, brațele îndoite la nivelul pieptului cu gantere de 1-2kg în fiecare mână, se execută ridicarea trunchiului la verticală și revenire

3-5X p = 30" pasivă

F2 :

culcat dorsal cu o minge medicinală de 2kg între glezne, ridicarea picioarelor la 450

3-8X p = 30" pasivă

F3 : circuit 2X p = 1' pasivă

din culcat dorsal ridicarea picioarelor la 450 și menținere 20", p = 30" pasivă

genuflexiuni 20", p = 15" pasivă

sărituri cu genunchii la piept 20", p = 15" pasivă

F4 :

genuflexiuni cu haltere de 20kg

3X10 repetări p = 1' pasivă

F5 :

din atârnat la scară fixă, ridicarea picioarelor la 900

3X10 repetări p = 1' pasivă

F6 :

sărituri din ghemuit în ghemuit

d = 15m

2-4X p = 30" activă

F7 :

sărituri pe piciorul stâng d = 15m, revenire la linia de start cu sărituri pe piciorul drept

3X p = 1' pasivă

F8 : circuit 2X p = 1' pasivă

sărituri cu genunchii la piept pe loc 20" p = 30" pasivă

atingerea șezutei pe loc 20" p = 30" pasivă

culcat facial cu mâinile la ceafă, ridicări ale trunchiului 20" p = 30" pasivă

F9 :

pase în doi cu mingea medicinală-3kg

d = 3m între subiecți

3X20 pase T-100% p = 20" pasivă

F10 :

din așezat cu picioarele depărtate, pase cu două mâini de deasupra capului cu mingea medicinală-3kg

d = 3m între subiecți

3X20 pase T-100%p = 20" pasivă

. Mijloace de pregătire pentru dezvoltarea rezistenței

R1

alergare pe 200 de metri

T – 75%, 4 – 5x

p= pasivă 1’ 30’’

R2

sărituri peste banca de gimnastică 1’

T – 100%

1 –3 x p= 30’’ activă

R3

sărituri cu genuchii la piept – 2’

T – 80%

2X, p= 45’ activă

R4

,, cine ține mingea mai mult” pe terenul de handbal 10’, 2 ehipe X 7 jucători

3x, p= 30’’ activă

R5

sărituri cu călcâiele la sezută 2’

T – 90%

2 –3x p= 30’’ activă

R6

alergare pe teren variat 100m pantă, 100m vale

T – 70%

2- 3x, p=1’ pasivă

R7

alergare 80m plat fete, 100m plat băieti la semnal sonor

T- 100%

4 – 6x, p=1’ pasivă

R8

alergare pe 200m 70% + 200m 30% + 200m 70% +200m 30%

1 –2x p= pasivă 1’30’’

R9

Alergare 800m plat fete, 1000m plat băieti

T – 100%

1 –2x, p= pasivă 4’

R10

Apărare 4+2 3’, la semnal sonor trecere rapidă din apărare în atac prin pase succesive

în atac se execută pase în pătrundere succesivă, cu finalizare la semnal sonor după care se revine în apărare prin repliere cu spatele

4x p= pasivă 1’

Mijloace de pregătire pentru

aruncarea la poartă

Jucătorii sunt dispuși în șir câte unul pe posturile extremelor, iar pe C doi distribuitori.

Aruncări la poartă din unghiurile laterale.

RECOMANDĂRI : E vor folosi aruncările din săritură : cu plonjon, cu cădere pe partea brațului de aruncare, cu evitare.

2.

Jucătorii sunt dispuși pe posturile : I și E.

I fentă de aruncare pas la E aflată în pătrundere, aruncare la poartă din săritură cu plonjon

Jucătorii sunt dispuși pe posturile de interi și extreme.

Extrema pasează interului de pe partea opusă, pleacă în alergare până în dreptul acestuia, este angajată și aruncă la poartă din plonjon.

4.

Jucătorii sunt dispuși pe posturile ES, IS, C.

ES pas la C încrucișare pentru IS, care angajează ES, aceasta aruncă la poartă cu evitare.

Jucătorii sunt plasați pe posturile IS (1) distribuitor (2) și ES (3)

Jucătorul 1 pasează lui 2, reprimește în pătrundere angajează pe 3 care pătrunde la semicerc, aruncă la poartă din plonjon, recuperează mingea și trece la șirul de la 9 m, 2 ia locul lui 3, iar 1 ia locul lui 2.

6.

*contraatac cu intermediar și un vârf.

ES pas la portar, acesta pas la jucătorul intermediar, de regulă interului de pe partea opusă extremei plecate pe contraatac.

Intermediarul pasează vârfului de contraatac, care aruncă la poartă din alergare.

7.

Jucătorii sunt așezați pe posturile : C, IS, P, ES.

C pătrundere pas la IS, acesta fentă de aruncare la poartă și angajează P.

ALS și AIS strâng, P pas la ES care aruncă la poartă din săritură.

8.

Jucătorii sunt așezați pe posturile C, IS, P, ES.

C pătrundere pas la IS, acesta fentă de aruncare la poartă-AIS iese, P face blocaj la ALS, ES pătrunde pe culoar, primește pas de la IS și aruncă la poartă din plonjon.

9.

C execută o încrucișare cu IS, după care se infiltrează ca P la AIS.

ES pasează IS care face fentă de aruncare la poartă AC ieșind la el.

Prin spațiul rămas liber în zona centrală a semicercului ES pătrunde în viteză este angajată de ID și aruncă la poartă.

10.

Jucătorii sunt așezați pe posturile E, I, AID, AIS.

ED pas la ID moment în care ES pornește în alergare spre AID pe care-l blochează.

ID execută o fentă de aruncare la poartă, angajează ES care a executat plecare din blocaj și aruncă la poartă cu plonjon.

IV.4 Elaborarea planului de pregătire

Legendă:

PC – perioadă competițională

PT – perioadă de tranziție

PP – perioadă pregătitoare

1octombrie-16noiembrie – P.C

7săptămâni x 3 antrenamente

15 noiembrie-1 decembrie – PT

1 decembrie-19decembrie – PP

2 săptămâni x 3 antrenamente

20 decembrie-22decembrie – PC

22 decembrie-4ianuarie – PT

5 ianuarie-8 februarie – PP

5 săptămâni

9 februarie-12 februarie – PC

13 februarie-15martie – PP

4 săptămâni

16 martie-10 mai – PC

7 săptămâni x 2 antrenamente

1 octombrie-15noiembrie – PC

7 săptămâni x 2 antrenamente

Obiective :

perfecționarea calităților motrice forță și rezistență, priceperilor și deprinderilor pe fondul stabilității relative a formei sportive.

perfecționarea în continuare a capacității de adaptare a organismului la eforturile specifice impuse de concursuri.

1 decembrie-19 decembrie – PP

3 sătămâni x 3 antrenamente

Obiective :

dezvoltarea calităților motrice viteză și forță.

perfecționarea unor procedee tehnice.

20 decembrie-23 decembrie – PC

4 zile x 3 antrenamente

Obiective:

perfecționarea calității motrice viteză.

perfecționarea unor procedee tehnice.

5 ianuarie-8 februarie – PT

5 săptămâni x 3 antrenamente

Obiective:

dezvoltarea calităților motrice viteză și forță.

perfecționarea unor procedee tehnice.

creșterea capacității funcționale a organismului.

9 februarie-12 februarie – PC

4 zile – 2 antrenamente

Obiective :

perfecționarea calității motrice viteză.

perfecționarea unor procedee tehnice.

13 februarie-15 martie – PP

3 săptămâni x 3 antrenamemte

Obiective :

creșterea capacității funcționale a organismului.

dezvoltarea calităților motrice forță rezistență.

perfecționarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor aplica în competiție.

pregătirea psihică specifică și de concurs.

16 martie-10 mai – PC

7 săptămâni x 2 antrenamente

Obiective :

perfecționarea calităților motrice forță și rezistență a priceperilor și deprinderilor pe fondul stabilității relative a formei sportive.

perfecționarea pregătirii integrale ( de concurs).

IV.5 Prelucrarea datelor

10 x 30m

_

XTi = fXi/n = 13/5 = 2,6

_

XTf = fXf/n = 9

Si = f(X-XTi)2/n-1 = 21,2/4 = 2,30

Sf = f(X-XTf)2/n-1 = 8/4 = 1,41

_

CVi = Si/XTi100 = 2,30/2,6100 = 8,85%

_

CVf = Sf/XTf100 = 1,41/9100 = 15,7%

_ _

Rp = XTf-XTi = 9-2,6 = 6,4

Prin valoarea coeficientului de variabilitate obținută la testarea inițială (8,85%) și cea obținută la testarea finală (15,7%) se deduce o omogenitate mare a subiecților.

Dribling printre 7 jaloane

_

XTi = fXi/n = 38/5 = 7,6

_

XTf = fXf/n =70/5 = 14

_

Si = f(X-XTi)2/n-1 = 11,24/4 = 1,67

Sf = f(X-XTf)2/n-1 = 120/4 = 3,47

_

CVi = Si/XTi100 = 1,67/7,6100 = 21,9%

CVf = Sf/XTf100 = 3,47/14100 = 24,7%

_ _

Rp = XTf-XTi = 14-7,6 = 6,4

Din calcularea mediei efectuate pentru testarea inițială și testarea finală se poate observa o îmbunătățire a rezultatelor sportivelor fapt întărit și de valoarea cifrică a ratei progresiei. Prin valoarea procentuală a coeficientului de variabilitate înregistrat între cele două testări rezultă o omogenitate moderată a grupului.

Aruncarea mingii de handbal

_

XTi = fXi/n = 129/5 =25,8

_

XTf = fXf/n = 139/5 = 27.8

_

Si = f(X-XTi)2/n-1 = 66,8/4 = 4,08

_

Sf = f(X-XTf)2/n-1 = 84,81/4 = 4,60

CVi = Si/XTi100 = 4,08/25,8100 = 15,8%

CVf = Si/XTf100 = 4.60100 = 16,54%

_ _

Rp = XTf-XTi = 27,8-25,8 = 2

Din valoarea procentuală a coeficientului de variabilitate înregistrat la cele două testări rezultă o omogenitate moderată a grupului.

Pentasalt

_

XTi=f.Xi/n=37/5 = 7,4

_

XTf=f.Xf/n=60/4=15

_

Si=f.(X-Xi)2/n-1= 23,2/4=2,40

_

Sf = f.(X-Xf)/n-1 = 55/4 = 3,70

_

CVi = Si/XTi.100=240/7,4.100=32,4%

_

CVf = Sf/XTf.100 = 3,70/15.100 = 24,6%

_ _

Rp = XTf-XTi = 15-7,4 = 7,6

Se poate observa o creștere a rezultatelor între tesarea ințială și testarea finală, având în vedere rata progresiei și media, deci evoluția subiecților este bună.

Testul Cooper

_

XTi=f.xi/n=74/5=14,8

_

XTf=f.xf/n=85/5=17

_

Si=f.(X-XTi)/n-1= 78,8/4=4,43

_

Sf = f.(X-XTf)/n-1 = 90/4 = 4,74

_

CVi = Si/XTi.100=4,43/14,8.100=29,9

_

CVf = Sf/XTf.100 = 4,74/17.100 = 27,8

_ _

Rp = XTf-XTi = 17-14,8 = 2,2

Se poate observa o îmbunătățire a rezultatelor între testul inițial ți cel final.Se observă o evoluție bună a subiecților, de aici rezltând faptul că mijloacele utilizate au dus la efectul scontat. Prin valoarea coeficientului de variabilitate se observă o omogenitate mare la cele două testări.

IV.6 Analiza datelor și interpretarea lor

Analiza datelor și observațiile acumulate în realizarea cercetării a avut ca rezultat următoarea sistematizare a aprecierilor și evaluărilor consemnate.

Programarea pregătirii, documentul de cea mai mare importanță pentru obiectivarea procesului de instruire se bazează pe proiectul didactic al lecției de antrenament. Proiectul didactic este alcătuit pe baza unor structuri și a unor dozări standardizate ce permit astfel să se aprecieze eficiența fiecărei lecții de antrenament.

Având în vedere calitatea procesului de instruire, numărul lecțiilor de antrenament și rezltatele înregistrate de sportive atât la testarea inițială, cât și la testarea finală putem observa următoarele : prin exprimarea procentuală a raportului dintre abaterea standard (S) și media aritmetică se poate compara omogenitatea grupului.

Din interpretarea și prelucrarea datelor, din prelucrarea lor în valori cifrice și procentuale se poate spune în concluzie, că cercetarea a fost validă, iar ipotezele au fost confirmate.

Cap V. Concluzii

În urma analizei, prelucrării și interpretării rezultatelor obținute de sportivele de la L.P.S. Tg-Jiu, ipotezele cercetării se confirmă, lucrarea se admite, iar rezultatele pot fi aplicate în practică.

Eficiența realizată în procesul de pregătire este în concordanță cu obiectivele procesului de instruire. Rezultatele au fost influențate în mod pozitiv de sistematizarea planului de pregătire.

În concluzie putem afirma că o bună programare a instruirii concomitent cu mijloacele folosite care să aibă o dozare corespunzătoare duc la atingerea obiectivelor propuse.

Bibliografie

Bota,C., Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000.

Bota,I.,Bota,M., Handbal, 500 de exerciții pentru învățarea jocului, Editura Sport-Turism, Bucureștim, 1984.

Cârstea,Gh., Teoria și metodica educației fizice școlare, Editura AN-DA, București, 2000.

Dragnea,A., Bota,A., Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999.

Ghermănescu,I., Gogâltan,V., Jianu,E., Negulescu,I., Teoria și metodica handbalului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Hantău,C., Handbal, Editura Alpha, Buzău, 2000.

Niculescu,M., Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, București, 2002.