Pregatirea Componentilor Lotului National de Bob Prin Mijloace de Atletism

CAPITOLUL I

ACTUALITATEA TEMEI

1.1 DESCRIEREA PROBEI DE BOB(iarna)

Scurt istoric al probei de bob

Bobul este o disciplină sportivă de iarnă , care se desfășoară pe o pistă specială. Această pistă conform regulamentelor de concurs constă în coboârea unor piste de gheață special amenajate cu ajutorul unor vehicule de construcție specifică numite ’’boburi’’.

Bobul un sport al curajului și bărbației, cucerește pe zi ce trece noi adepți.Tinerii dornici să-și încerce curajul și posibilitățile sunt pretutindeni,căci tinerețea este dinamică, impetuoasă. Ei vin să practice bobul pentru plăcerea și bucuria pe care le-o procură alunecarea pe gheață, ambianță cu totul aparte a luptei cu timpul și meandrele traseului, neprevăzutul.

Deși sania a fost un mod de transport de-a lungul secolelor ,bobul ca sport a început doar pe la sfârșitul secolului al XIX-lea când elvețienii au atașat un mecanism de conducere (de dirijare) unui tobogan.

În 1879, a fost fondat primul club de bob din lume în St.Moritz, Elveția,

îmbolbind evaluarea acestui sport în stațiuniile de iarnă pretutindeni în Europa. Mărturii repetate arată că în acest spațiu au avut loc primele amenajări și întreceri. Astfel în 1879 apare prima pârtie taluzată între localitățile Schatzalp și Davos. În 1904 este construită pârtie artificiala care va înlocui pe cea de la Cresta Run, considerată periculoasă .Deja în 1914 concursurile de bob aveau loc pe largă varietate de piste naturale(cu gheață naturală).

Primele boburi (sănii) de concurs au fost fabricate din lemn, dar au fost repede înlocuite cu sleduri din oțel, numite boburi după felul în care membrii echipajelor se mișcau repede în spate și în față pentru a-și mări viteza de alunecare.

În 1923 fost fondată Federația Internațională de Bob(FIBT-„Federation internationale de bobsleigh et de tobogganing”),iar un an mai târziu s-au organizat pentru prima dată în cadrul J.O. coborâri cu bobul de patru persoane. A avut loc o cursă de echipaje de patru la prima olimpiadă de iarnă din toate timpurile în Chamonix ,Franța. Cursa cu echipaj de 2 persoane a fost adăugată ca probă de concurs la Olimpiada din 1922 în Lake Placid, SUA, un format care a rămas până în zilele noastre.

Concursurile de bob au început ca fiind o activitate pentru cei bogați și aventurați, care se adunau în stațiuniile montane la sfârșit de săptămână atât pentru concursuri cât și pentru petreceri.

Nu existau antrenamente.Concurenții doar cumpărau sau închiriau un bob (sled), începeau ca simpli pasageri și apoi treceau la conducere după câteva coborâri.

Deja prin anii 1950, sportul după cum îl știm azi,începea să prindă contur.

În momentul în care marea importanță a startului a fost recunoscută, atleți puternici și rapizi au fost aduși la bob. În cea mai mare parte atleți, dar și gimnaști sau practicanți ai altor sporturi, care puteau să împingă puternic bobul la start erau din ce în ce mai căutați.

În 1952, o severă schimbare de regulă în ceea ce privește limitarea greutății totale a echipajului și a bobului a pus capăt erei boberilor super-grei, și a pus baza acestui sport ca un concurs de cel mai înalt calibru.

Cu trecerea timpului construcția sledurilor și a pistelor a avansat. În zilele noastre echipajele de top din lume se antrenează tot anul și concurează în general pe piste artificiale(cu gheață artificială) cu sleduri(boburi)de înaltă tehnologie, făcută din fibră de sticlă și oțel.

Până la începuturile Cupei Mondiale, la jumătatea anilor 1980,succesul în bob era determinat doar de evoluția la Olimpiade ,Campionatele Mondiale și Europene. Cupa Mondială a adăugat însă ,de la nașterea sa o nouă și interesantă dimensiune acestui sport.

Ca evoluție putem consemna următoarele prezențe:

– în general cei care au pus o amprentă permanentă asupra evoluției acestei ramuri sportive au fost cei britanici.

– până în 1956 sportivii boberi care au dominat concursurile au fost europeni iar

între anii 1928-1956 și-au făcut simțită prezența sportivii americani.

Națiunile care au înregistrat cele mai multe succese au fost Elveția și Germania. Dintre toate națiunile, elvețienii au fost cei care au câștigat cele mai multe medalii olimpice,titluri de Campionate Mondiale și Europene, precum și de Cupa Mondială. Pe la mijlocul anilor 1970,a apărut ca mare putere a acestui sport Germania de Est,care pune accentul pe diseignul și construcția bobului.

De la reunificare, boberii germani au rămas liderii competițiilor, câștigând numeroase medalii Olimpice și titluri de Campioni Mondiali din 1990 încoace.

Italia are deasemenea un lung șir de succese, record de pistă în acest sport, în special începând cu jumatatea anilor 1950 până pe la sfârșitul anilor 1960,dar și Austria a avut momentele ei de glorie.

În competițiile Cupei Mondiale cele mai multe medalii au fost câștigate de elvețieni și germani, urmați indeaproape de echipajele canadiene.

De la micul miez al națiunilor alpine care au înbrățișat inițial bobul, acest sport s-a răspîndit de atunci în toată lumea, încluzând țări precum Jamaica, Japonia, Australia și Noua Zeelanda.

Cu trecerea timpului alături de tradiționalele puteri ale bobului au început să își arate puterea și alte națiuni.

La Campionatele Mondiale din 1995 în Wintenberg nu mai puțin de 8 națiuni au fost clasate în primele 10 în proba de 4 persoane, în timp ce în proba de 2 persoane 7 națiuni au fost reprezentate în primele 10.

O altă treaptă a evoluției bobului a venit la începuturile anilor 1990, cu debutul femeilor în acest sport, la concursurile disputate în Germania și America de Nord.

Leagănul bobului românesc este Sinaia, cea mai importantă stațiune pentru sporturile de iarnă. Încă de la începutul secolului al XX-lea , Sinaia răspundea prin infrastructurile sale exigențelor turismului internațional. Unii dintre cei care își petreceau vacanțele în stațiuniile din Elveția și Franț ,au adus și la Sinaia boburi, folosindu-le pe drumurile și aleile din jurul Castelului Peleș.

Apariția în Romania a bobului ca sport , se situează în jurul anului 1909, când de fapt se semnalizează primele coboâri. Întreaga activitate se reducea la câteva zile pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă.

1.1.2 Parametrii ce condiționează performanța în bob

1.1.2.1 Startul

În legatură cu evoluția bobului în cursă, startul ocupă un loc important. Scopul este scoaterea bobului din starea de repauz, modificarea stării și imprimării unei viteze optime de intrare în cursă. Singurul mijloc de a porni bobul în cursă îl constitue, potențialul fizic și motric al echipajului.

Membrii echipajelor sunt specializați pe posturi.Construcția bobului impune fiecăruia folosirea anumitor poziții de plecare și prize necesare acționării asupra masei bobului cu toata energie.

Momentele startului:

1. poziția de start – luarea pozițiilor de plecare și fixarea prizelor

2. pregătirea startului – scoaterea bobului din starea de repauz și efectuarea mișcărilor pregătitoare pentru dezvoltarea elanului

3. declanșarea startului – lansarea bobului

4. alergarea cu bobul – pe plat și în pantă

5. urcarea în bob – crearea impulsului suplimentar

1.Poziția de start

Înainte de a mișca bobul, se stabilesc pozițiile de plecare și se ia contactul cu bobul prin fixarea mâinilor pe mânerele împingătoarelor. Pozițiile de plecare pentru toți componenții echipajului se iau după ce bobul a fost adus până la prag.

Tehnica pilotului:

– mai de mult, pilotul se folosea pentru a împinge bobul, de partea frontală a capotei, mânerul fixat lateral pe șasiu. Mai târziu apare un împingător confecționat dintr-o tijă metalică rabatabilă, dispusă în plan orizontal la nivelul parții superioare a capotei. Cu timpul,împingătorul s-a perfecționat.

Pilotul se așează cu fața către bob, în partea stângă, cu picioarele la o distanța –în raport cu bobul – care să permită îndoirea genunchilor fără a-l atinge. Distanța dintre piciorul stâng și drept se stabilește în funcție de lungimea segmentelor.

Tehnica împingătorului:

-folosind pragul, frânarul are asigurate condiții bune de împingere.El își exercită acțiuniile prin intermediul împingătoarelor montate pe șasiu, care vor fi astfel construite încât să corespundă particularitățiilor morfologice și să permită canalizarea efortului în axul longitudinal al bobului spre înainte.Rolul frânarului se poate manifesta și în altă direcție: el este acela care supervizează acțiuniile echipajului la start, stabilind cursa bobului în cadrul elanului, ritmullui și viteza mișcărilor pregătitoare, sincronizarea celor care declanșează startul propriu-zis.

În ceea ce privește tehnica acesta se rezumă la doua procedee:

– poziția de împingere directă, fără modificarea prizei mâiniilor

– poziția de împingere care impune schimbarea prizei mâiniilor, prin efectuarea plonjonului

2.Pregătirea startului – scoaterea bobului din starea de repaus și efectuarea mișcarilor pregătitoare pentru dezvoltarea elanului

– în această fază a elanului avem de-a face cu un ansamblu de mișcari menite să creeze condiții cât mai favorabile impulsului ce anticipează lansarea. Amintim de mișcările de balans, de rulare. Pe parcursul startului, mișcările sportivului sunt determinate de existența forțelor proprii, și de prezența forțelor externe : reacția sprijinului, bobul, forțele de frecare; este prezentă o continuă interacțiune cu mediul și bobul.

Elanul se execută,de regulă, prin manevrarea bobului înainte și înapoi pe o anumită distanță și cu o anumită intensitate. Acest elan este dirijat de pilot sau frânar.

3.Declanșarea startului

– când pilotul adoptă poziția de plecare cu fața către direcția de cursă, comanda care declanșează startul găsesște sportivul cu corpul grupat.Mișcarea de ridicare, canalizează întreg efortul pe o traectorie de jos în sus spre înainte. Corpul acționează ca un „bloc”pe împingător. După efectuarea primului pas se trece la alergare.

Varianta plonjonului adoptată de majoritatea frânarilor actuali, pare a fi cea mai eficientă. Cele câteva mișcări de elan imprimate bobului au rolul de a pregăti impulsia.Comanda care declanșează lansarea obligă frânarul să plonjeze înainte, menținând contactul cu solul prin intermediul picioarelor, iar cu bobul prin brațe. Îndoirea picioarelor se accentueaza ușor, baza de susținere se reduce, laba piciorului rulând spre vârf, echilibrul devine instabil, centrul de greutate coboară, proiecția lui căzând în mijlocul bazei de susținere.Prin continuarea căderii corpului înainte, centrul de greutate are tendința să coboare, proiecția lui situându-se mult înaintea bazei de susținere. Coborârea este oprită prin intinderea simultană a gleznelor și genunchilor, combinată cu acțiunea energică a brațelor care, trăgând bobul înainte, contribuie la redresarea centrului de greutate. Se ajunge într-o poziție oblică spre înainte, optimă pentru acțiunea de împingere-alergare. Această poziție impune o acțiune coordonată a brațelor și picioarelor(efectuarea primului pas de alergare).

4.Alergrea cu bobul – pe plat și în pantă

– alergarea cu bobul se desfăsoară în condiții îngreuiate,deaorece dezvoltarea vitezei este condiționată de masa bobului,de imobilizarea brațelor pe împingătoare, de prezența gheții.

Intrarea în alergare trebuie făcută cu câțiva pași scurți și energici; apoi lungimea pașilor creștr, solicitând astfel cât mai puțin rezervele nervoase de care vor avea nevoie sportivii pentru a menține o frecvență ridicată. Este contraindicată încercarea de a obține prematur viteza maximă prin frecvența ridicată a pașilor. Alergarea-împingerea este condiționat și de distanța corpului față b – crearea impulsului suplimentar

1.Poziția de start

Înainte de a mișca bobul, se stabilesc pozițiile de plecare și se ia contactul cu bobul prin fixarea mâinilor pe mânerele împingătoarelor. Pozițiile de plecare pentru toți componenții echipajului se iau după ce bobul a fost adus până la prag.

Tehnica pilotului:

– mai de mult, pilotul se folosea pentru a împinge bobul, de partea frontală a capotei, mânerul fixat lateral pe șasiu. Mai târziu apare un împingător confecționat dintr-o tijă metalică rabatabilă, dispusă în plan orizontal la nivelul parții superioare a capotei. Cu timpul,împingătorul s-a perfecționat.

Pilotul se așează cu fața către bob, în partea stângă, cu picioarele la o distanța –în raport cu bobul – care să permită îndoirea genunchilor fără a-l atinge. Distanța dintre piciorul stâng și drept se stabilește în funcție de lungimea segmentelor.

Tehnica împingătorului:

-folosind pragul, frânarul are asigurate condiții bune de împingere.El își exercită acțiuniile prin intermediul împingătoarelor montate pe șasiu, care vor fi astfel construite încât să corespundă particularitățiilor morfologice și să permită canalizarea efortului în axul longitudinal al bobului spre înainte.Rolul frânarului se poate manifesta și în altă direcție: el este acela care supervizează acțiuniile echipajului la start, stabilind cursa bobului în cadrul elanului, ritmullui și viteza mișcărilor pregătitoare, sincronizarea celor care declanșează startul propriu-zis.

În ceea ce privește tehnica acesta se rezumă la doua procedee:

– poziția de împingere directă, fără modificarea prizei mâiniilor

– poziția de împingere care impune schimbarea prizei mâiniilor, prin efectuarea plonjonului

2.Pregătirea startului – scoaterea bobului din starea de repaus și efectuarea mișcarilor pregătitoare pentru dezvoltarea elanului

– în această fază a elanului avem de-a face cu un ansamblu de mișcari menite să creeze condiții cât mai favorabile impulsului ce anticipează lansarea. Amintim de mișcările de balans, de rulare. Pe parcursul startului, mișcările sportivului sunt determinate de existența forțelor proprii, și de prezența forțelor externe : reacția sprijinului, bobul, forțele de frecare; este prezentă o continuă interacțiune cu mediul și bobul.

Elanul se execută,de regulă, prin manevrarea bobului înainte și înapoi pe o anumită distanță și cu o anumită intensitate. Acest elan este dirijat de pilot sau frânar.

3.Declanșarea startului

– când pilotul adoptă poziția de plecare cu fața către direcția de cursă, comanda care declanșează startul găsesște sportivul cu corpul grupat.Mișcarea de ridicare, canalizează întreg efortul pe o traectorie de jos în sus spre înainte. Corpul acționează ca un „bloc”pe împingător. După efectuarea primului pas se trece la alergare.

Varianta plonjonului adoptată de majoritatea frânarilor actuali, pare a fi cea mai eficientă. Cele câteva mișcări de elan imprimate bobului au rolul de a pregăti impulsia.Comanda care declanșează lansarea obligă frânarul să plonjeze înainte, menținând contactul cu solul prin intermediul picioarelor, iar cu bobul prin brațe. Îndoirea picioarelor se accentueaza ușor, baza de susținere se reduce, laba piciorului rulând spre vârf, echilibrul devine instabil, centrul de greutate coboară, proiecția lui căzând în mijlocul bazei de susținere.Prin continuarea căderii corpului înainte, centrul de greutate are tendința să coboare, proiecția lui situându-se mult înaintea bazei de susținere. Coborârea este oprită prin intinderea simultană a gleznelor și genunchilor, combinată cu acțiunea energică a brațelor care, trăgând bobul înainte, contribuie la redresarea centrului de greutate. Se ajunge într-o poziție oblică spre înainte, optimă pentru acțiunea de împingere-alergare. Această poziție impune o acțiune coordonată a brațelor și picioarelor(efectuarea primului pas de alergare).

4.Alergrea cu bobul – pe plat și în pantă

– alergarea cu bobul se desfăsoară în condiții îngreuiate,deaorece dezvoltarea vitezei este condiționată de masa bobului,de imobilizarea brațelor pe împingătoare, de prezența gheții.

Intrarea în alergare trebuie făcută cu câțiva pași scurți și energici; apoi lungimea pașilor creștr, solicitând astfel cât mai puțin rezervele nervoase de care vor avea nevoie sportivii pentru a menține o frecvență ridicată. Este contraindicată încercarea de a obține prematur viteza maximă prin frecvența ridicată a pașilor. Alergarea-împingerea este condiționat și de distanța corpului față de împingătoare.O apropiere exagerată determină o poziție aproape verticală a corpului „bătând pasul pe loc”. Depărtarea mare față de împingătoare, ca urmare a întinderii coatelor, duce la o agățare de bob. Menținând brațele ușor flexate la nivelul cotului, împingerea trebuie canalizată oblic înainte, în axul bobului.

În pantă alergarea continuă cu maximum de intensitate și se menține până când se constată că viteza imprimată bobului nu depășește pe cea a alergătorului. Menținerea alergării pe o distanță prea mare duce la alunecări, agaățare de bob, diminuarea vitezei,imposibilitatea creării impulsului în momentul urcării în bob prin săritură, instalarea târzie.

5.Urcarea în bob

– când se constată că dezvoltarea vitezei nu mai poate fi influențată prin împingere-alergare, echipajul se urcă în bob. La bobul de doi pilotul sare primul,apoi frânarul.

Graba, nesincronizarea și dezordinea duc la răniri, stricarea echilibrului,șocuri de presiune și scoaterea bobului din trasă.

1.1.2.2 Pilotarea bobului și acțiuniile echipajului în bob

Pentru a conduce bobul , pilotul are la îndemână fiselele prin intermediul cărora transmite comenzile saniei directoare. Fiselele sunt compuse din cordelină,panouri de prindere și mânere. Poziția de apucare a mânerelor este verticală. Ele se țin ferm în mâini,dar nu rigid, fiindcă în acest caz orice trepidație a bobului se transmite,uneori amplificat, conducerii. Acțiunile pilotului sunt simple, precise, necesitând mai ales finețe(pe masură ce viteza crește, sporesc și dificultațiile) și o bună digitație și abilitate.

Odată ce echipajul s-a îmbarcat la start, este treaba conducătorului să piloteze bobul prin curbele de mare viteză și prin liniile drepte ale pistei unde vitezele pot depăsi 140 km/h.

Dacă se trage prea tare de fisele bobul va derapa, pierzându-se astfel timp prețios.În cazul în care se virează prea puțin bobul e la cheremul pistei, cauzând în cel mai bun caz, timpi slabi iar în cel mai rău caz răsturnarea bobului.

Aparent, numai brațele sunt implicate în acțiunea de conducere, și totuși întregul corp participă: picioarele, șoldulrile, exercită presiuni, centrul de greuatate se proiectează în afară în manevrele executate pe viraje trunchiul contribuie la acțiunea de anticipare,la intrările și ieșirile din viraje.

Așadar, pilotarea bobului este o acțiune complexă, necesitând cunoașterea elementelor tehnice și tactice ale conducerii pe viraje,semi viraje, linii drepte, sosirii.Valoarea pilotului este dată de stilul său de conducere.

Tehnica parcurgerii traseului diferă de la o pârtie la alta.Totuși se poate vorbi de o tehnică de bază, universal valabilă, care trebuie însușită corect de la început. Noțiunile elementare vizează: manevrarea fiselelor, poziția trunchiului și capului pe viraje,câmpul vizual, modul de acționare a fiselelor în funcție de viteza de deplasare, schimbarea de direcție, intrările în viraj, plasarea bobului în linie pe viraj(în axa longitudinală),ieșirile din viraje ce se întâmplă intrând prea devreme sau prea târziu în viraj.

Implicațiile acțiunilor forței centrifuge, presiunilor, accelerării vitezei, șocurilor, izbiturilor ca și ale acțiunilor în caz de răsturnare, tot atâtea elemente de studiu care trebuie bine însușite și conștientizată.

Alegerea traectoriei optime a bobului:

Precum și schiorii de coborâre încearcă diferite linii pentru a găsi cel mai rapid mod de a coborâ pârtia, la fel și boberii studiază fiecare curbă a pistei pentru a ajunge cât mai repede la sosire.

– în această direcție există mai multe opinii: folosirea unei traectorii cât mai înalte, indiferent de forma virajului, urmată de plonjonul în axul pârtiei (traectorie asemănătoare celei utilizate în ciclismul de pistă); folosirea traectoriei în „M”(observate pe virajele înalte și lungi, un fel de ondoleu) și a celei „ ideale”.Menționăm, că la ora actuală,cele mai puternice reprezentative de bob cunosc aceste „trase ideale”prin studiile efectuate pe principalele pârtii din lume. Nu este vorba,decât de o linie imaginară posibilă dacă pârtia ar fi perfect regulată, iar gheața perfect netedă, ca o oglindă. Neregularitățiile invizibile ale gheții, temperatura ei implica devieri neprevăzute de la trasa optimă. Nu rămâne decât ca, linia generală de coborâre fiind definită,pilotul să se străduească să conducă bobul în așa fel încat linia de cursă să se apropie cât mai mult de cea ideală.O traectorie prea joasă sau prea înalta duce la pierdera de viteză.

Alegerea momentului de coborâre de pe viraj comportă multă măestrie, acesta fiind semnalat de diminuarea efectului forței centrifuge. Este un moment în care bobul scapă din strânsoarea forței care-l lipește de perete, eliberându-se spre ieșire. Un pilot bine antrenat simte cu precizie aceasta,mai ales dacă își fixează și anumite repere.

Menținerea bobului în permanent contact cu toate patinele pe zidul de gheață este o condiție de bază nu numai pentru o mai bună alunecare, ci și pentru siguranța comenzilor.

Dacă atacul virajului este întârziat, bobul intra în zona de compresiune a forței centrifuge direct, brutal. Pentru a-l plasa în linie, pilotul recurge la o manevră bruscă, al cărei efect este de cele mai multe ori dezastru(bobul decolează,derapează cu partea posterioară sau izbește ștreașina de protecție). Studierea virajului cu cea mai mare atenție este o condiție obligatorie.

Pentru ca traectoria să fie prelungită,iar bobul să nu aibă tendința de a „cădea” în porțiunea dreaptă intercalată,se poate adopta din intrare o traectorie relativ joasă și lungă. În acestă situatție, forța centrifugă poate juca un rol important în menținerea bobului, fără devieri.

Se spune că se iese din curbă după cum se intră. Un viraj atacat la momentul oportun și cu un bob bine plasat în linie se trece ușor. Practic, pilotul nu trebuie „să conducă”bobul ci să-l lase să alunece, corectând cu finețe traectoria prin tensiuni ușoare asupra fiselelor, iar atunci când situația o cere, intervenind prompt, dar nu brutal. Privind tot timpul înainte, în fața carenei, el anticipează intrarea corectă în viraj, alege precis momentul de coborâre și iese din viraj fără probleme.

Intrarea în viraj se face în mod obișnuit cu patina externă sprijinită pe racord. Se lasă bobul să găsească traectoria, corectând-o dacă este prea înaltă. Ieșirea din viraj va găsi bobul în axul pârtiei,cu patina externă sprijinită pe racord. Pe virajele mai ample,corecția se face instinctiv,obținându-se traectoria regulată.

Dacă racordul de intrare în viraj a fost abordat prea devreme, bobul nu se poate menține pe o traectorie prelungă și iese timpuriu din viraj.

Ieșirea prea devreme din viraj poate fi determinată și de reactia emotivă a pilotului care, aflându-se pe traectoria prea înaltă, se sperie și coboară brusc bobul.

Dacă bobul iese întarziat din viraj, se poate spune că :

a)traectoria este foarte joasă, iar bobul nu răspunde cum ar trebui comenzilor pilotului, fiindcă forța centrifugă nu-l ajută

b)intrarea în viraj este mult întarziată

c)momentul de coborâre a bobului de pe viraj este întârziat.

O ieșire întârziată prezintă cel mai adesea pericolul răsturnării,bobul continuindu-și cursa pe patinele exterioare, sprijinite pe racord până la capătul acestuia, când proiectată pe o parte, mașina își mută centrul de greutate spre baza pârtiei.Cum uneori racordul este realizat defectuos, terminându-se brusc, bobul nu se poate sprijini pe zidul mantinelei și se răstoarnă.Chiar dacă bobul continuă să alunece pe o parte, pericolul cel mai mare poate interveni în momentul în care intra răsturnat pe virajul următor. Dacă echipajul nu este ascuns sub carenă și protejat de împingătoare,poate fi strivit de peretele noului viraj.

În parcurgerea virajelor,orice pilot se străduiește să nu piardă din viteză. Se spune că, odată stabilită traectoria cea mai rapidă și înscris corect pe ea, pilotul simte dacă bobul iese accelerat din viraj. Acesta depinde mai ales de momentul de coborâre. Alegerea momentului poate fi ușurată dacă, pilotul își fixează repere.

În semi viraje,raza curburii face ca efectul forței centrifuge să nu se simtă,iar bobul să urce. Linia ideală de coborâre urmează în general planul de racordare.Atacând pe fundul pârtiei, pilotul caută să intre târziu în planul de racordare, apoi urcă ușor în prima treime, pentru a veni cu fața către ieșire, și coboară în linie dreaptă.

Viraj precedat de alt viraj, forma „S”,este realizată prin legarea a două viraje. Idel ar fi ca linia de coborâre să fie completă, cursivă. Pot interveni două situații: ieșire lungă din virajul precedent și, în consecință, atacarea târzie a virajului următor și a doua situație ieșire timpurie din virajul precedent și,ca urmare, atacarea pretimpurie a virajului următor. Indiferent de situație trebuie evitate ieșirile derapate.

Labirintul este o succesiune de semi viraje sau viraje mai puțin elevate. În labirint, tocmai că distanța între viraje este minimă, iar viteza reclama reflexe prompte, anticiparea intrărilor și ieșirilor din viraj este deosebit de importantă. Așa zisă „tăiere”a virajelor nu poate duce la un câștig substanțial de viteză.

Inelul este un viraj complet, în formă de cerc, cu ieșirea sub planul intrării.În ultima vreme au apărut două tipuri de inele, care diferă mai ales prin modul de amplasare a intrării.Cele de pe pârtiile de la Oberhoff,Igls și Wintenberg sunt precedate de linii drepte,cu pantă descendentă continuă.Inelul de la Konigsee este precedat de un semi viraj, amplasat oarecum într-o depresiune care urmează unei linii șerpuite în cădere. Dificultatea parcurgerii acestuia intervine în stabilirea trasei ideale de coborâre, când viteza este redusă. Soluția parcurgerii corecte este,o viteză optimă de cursă, o intrare întârziată și, utilizarea corectă a suportului oferit de forța centrifugă. Eventualele corecții ale trasei trebuie făcută cu multă finețe.

Virajul „omega”este compus dintr-un viraj semicircular obișnuit,precedat și continuat de câte un contraviraj(semiviraj strâns).Cu cât viteza de intrare este mai slabă,cu atât se menține mai greu trasa mediană.Aici finețea pilotării bobului își spune cuvântul. Aici mai mult ca oricând, se poate vorbi de acea „slăbire a hățurilor”care lasă bobului libertate de mișcare.

Liniile drepte – nu mai puțin importantă este conducerea bobului pe liniile drepte. Ele sunt culoare de legătură între viraje sau diferite pasaje și pot fii rectilinii sau ușor curbate sub o formă prelungă. În liniile drepte pilotul trebuie să lase bobul „să meargă”,dându-i libertate. Zbaterea bobului în partea din spate poate fi cauzată de amplasarea incorectă a centrului de greutate al bobului(prea în față).

O corectă evoluție pe liniile drepte depind de modul de ieșire din virajul care le precede. Ieșirea trebuie să amplaseze bobul paralel cu axul median al culoarului,altfel bobul derapează, lovește mantinelele sau pur și simplu „șerpuiește”, pierzând viteza. Mijlocul de redresare este o acțiune de forfecare a fiselelor(o scurtă mișcare de du-te-vino a fiselelor în sens contrar), exercitată prompt și rapid. Frânarul nu trebuie să intervină, fiindcă orice acțiune a lor ar fi în contratimp cu manevra pilotului,el fiind primul care resimte ceea ce se petrece relativ la direcție.

În general, menținerea bobului pe linia mediană a culoarului îl ferește de izbiturile sau atingerile de mantinelă. Totuși sunt situații în care culoarul nu corespunde cu o linie perfect dreaptă.A menține bobul permanent pe linia mediană ar insemna o pierdere de timp.Pentru a evita acesta se impune „o tăiere”a curbei prelungi în partea de mijloc, apropiind bobul de mantinela interioară. Alteori virajul care urmează liniei drepte impune o apropiere „deliberată”de una din mantinele, tocmai pentru o mai corectă intrare în curbă. Manevra este delicată și presupune o mare finețe în execuție. Poziția echipajului în bob poate influența negativ sau pozitiv,conducerea.

Calitățiile necesare pilotului în conducerea bobului, se educa prin antrenamente și concursuri, conferindu-i treptat experiența, rutina, măestria atât de necesare obținerii unor rezultate de valoare.

1.1.4 Competiția

Concursul este cea mai obiectivă verificare a stadiului de pregătire și a posibilităților individuale sau de echipă. Pentru toate categoriile de sportivi, participarea la concursuri este condiționată de un antrenament corespunzător.

Procesul de formare a tinerilor, ca și pregătirea pentru marea performanță trebuie să aibă un caracter metodic. Trecerea cu ușurință de la o treaptă la alta nu oferă suficiente premise în legătură cu progresul și securitatea. Oricât s-ar respecta gradarea în antrenamente, dacă nu va exista aceeași preocupare și pentru competiții, formarea boberului va fi incompletă, cu repercusiuni inerente asupra rezultatelor.

Regulamentul internațional recunoaște două tipuri de bob:

-bob cu doi echipieri: un pilot și un frânar, și

-bobul cu patru echipieri: un pilot,doi mijlocași și un frânar.

Concursurile oficiale sub egida F.I.B.T sunt următoarele: Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale,desfășurate anual, Campionatele Europene organizate în fiacare an.

Din punct de vedere tehnic, competiția se desfășoară în patru manșe. Sunt situații când organizatorii unui concurs prevăd numai 3 sau 2 manșe. Cele 4 manșe sunt eșalonate pe două zile. Pentru orice concurs internațional organizatorii trebuie să permită concurenților să efectueze cel puțin 6 coborâri de antrenament. Pentru concursurile oficiale, se acordă 4 zile de antrenament oficial, cu un număr total de 8 coborâri de antrenament. Piloții pot fi admiși în concurs numai dacă au efectuat 3 din coborârile de antrenament fără nici o răsturnare. Pentru a nu dezavantaja sau avantaja pe unii concurenți, participarea în cadrul fiecărei manșe din concurs se stabilește prin tragere la sorți:

– la concursurile în două manșe, a doua manșă se desfășoară în ordinea inversă a numerelor. Când se organizează 3 manșe, prima începe cu numărul unu de start, a doua – cu ultimul număr de start, iar a treia manșă – în functție de clasament.

– la concursurile în patru manșe, ordinea de start se stabilește diferențiat pentru numerele pare și impare de boburi înscrise în concurs.

În cadrul Cupei Mondiale se efectuează două coborâri. La Olimpiade și la Campionatele Mondiale (care au loc în fiecare an cu excepția anului olimpic) sunt patru coborâri în 2 zile, atât la echipajul de dublu cât și la cel de patru. La femei sunt doar echipaje de două persoane, acestea au doar două coborâri de efectuat, ambele în aceași zi.

Se organizează concursuri de Cupa Americii și Cupa Europei, circuite care se folosesc la dezvoltarea nivelului echipajelor mai noi. Aceste curse permit echipajelor acumularea experienței și obținerea rezultatelor necesare calificării la Cupa Mondială și la Campionatele Mondiale. Concurenții sub 26 de ani pot concura la Campionatele Mondiale de juniori pe lânga cel de seniori.

Clasamentul unui concurs se stabilește prin adunarea timpilor realizați în manșele desfășurate. Echipajul cu cel mai mic timp acumulat, după toate coborârile, câștigă. În cazul în care concursul este întrerupt, se ia în considerare la calcul manșa sau manșele care au fost efectuate de către toate echipajele.

1.1.4 Timpii de start

Timpul necesar bobului pentru a traversa primii 50m ai pistei este partea cea mai critică (importantă) a unei curse de bob. Fără un start competitiv (cel puțin într-o zecime de secundă de cel mai bun echipaj) o clasare pe podium este aproape imposibilă.

Experiența a dovedit că un avans de o zecime de secundă la start se transformă într-un avans de 3/10 secunde la sfârșitul cursei. Boberii caută putere și accelerație maximă când împing bobul la start. Atât în cazul echipajelor de patru cât și la cele dublu, primii 50 de metri sunt traversați în aproximativ 5 secunde, în care se ajunge la viteze de peste 40 km/h.

1.1.5 Ordinea de start

Deoarece gheața devine mai aspră (accidentată) odată cu evoluția concursului, este un avantaj a porni printre primii în cursă. Pentru a determina care echipaje primesc cele mai bune poziții de start, este în vigoare un sistem care îi avantajează pe cei cu rezultate anterioare bune. La prima competiție a Cupei Mondiale a fiecărui sezon, se aplică rezultatele finale ale sezonului anterior. Locurile 1 pâna la 10 sunt alocate primilor clasați în Cupa Mondială. Pentru restul sezonului grupele de start sunt bazate pe rezultatele Cupei Mondiale curente, după cum urmează: Grupa I-locurile 1 până la locul 10,grupa a-II-a de la locul 11 până la locul 20,grupa a-III-a de la locul 21 până la locul 30,iar grupa a-Iv-a de la locul 31 în sus. Se efectuează tragere la sorți pentru a determina ordinea de start în interiorul fiecarei grupe. La Olimpiade echipajele sunt repartizate în grupe de câte 10, bazate pe clasamentul actual al Cupei Mondiale. Se efectuează și aici tragere la sorți pentru a determina ordinea de start în interiorul ficarei grupe.

1.1.6 Clasament

În concursurile Cupei Mondiale sunt acordate puncte pentru primii 30 clasați. Titlurile Cupei Mondiale la echipajele de patru și dublu, sunt acordate celor care au acumulat cele mai multe puncte de-a lungul sezonului. La Campionatele Mondiale, sunt acordate medalii pentru primii trei clasați.

1.1.7 Pârtia

Pentru organizarea concursurilor,pârtiile sunt de 2 feluri: naturale și artificiale (unele comune cu sania și skeleton). La început concursurile aveau loc pe pistă cu gheață naturală. În zilele noastre majoritatea concursurilor au loc pe piste acoperite cu un strat de gheață artificială, o excepție notabilă este pista cu gheață naturală de la St.Moritz, unde au loc regulat concursuri ale Cupei Mondiale.

Pistele sunt standardizate și trebuie să îndeplinească criterii stricte impuse de FIBT în ceea ce privește: lungimea minimă -1500m, panta medie – minimum 8%; porțiunea de pantă cea mai rapidă să nu depăsească 15%; numărul și tipul curbelor; condiția gheții (vremea joacă un rol major în conditia pistei. Gheața se deteriorează de multe ori cu evoluția concursului, depinzând de umiditate, temperatură și de precipitații). În ceea ce privește pârtiile înghețate artificial, lungimea minimă acceptată este de cel puțin 1200m, dintre care 1100m trebuie să fie în coborâre și să poată permite evoluția ambelor tipuri de boburi.

Sunt doar 12 piste de bob în lume care sunt aprobate (omologate) de Federația Internațională de Bob (FIBT).

Pârtiile se amplasează pe un teren pe care orice circulație publică este interzisă. În situația în care pârtia este construită în pădure, zona din preajmă trebuie dagajată de copaci, pentru a preîntîmpina răsturnarea lor peste traseu în caz de furtună sau izbirea bobului în situația ieșirii din pistă.

Prin construcție, profilul curbelor trebuie adaptat vitezei. Porțiunile de linii drepte ale pârtiei, în secțiune transversală, prezintă un plan absolut orizontal.

Zona de lansare are o lungime de 15m și o înclinație de 2%. Zona de lansare este numită porțiunea dintre pragul de start și primul cronometraj. Pragul de start este confecționat dintr-o scândură de lemn fixată în gheață, cu o lungime minimă de 150cm și o înălțime de 5cm deasupra gheții.

Secțiunea de start a pârtiei trebuie să fie suficient de lată pentru a permite așezarea pe gheață a cel puțin două boburi în spatele pragului de start sau lânga zona de lansare, în așa fel înât să nu existe nici un obstacol pentru echipajul care se pregătește de lansare.

Porțiunea de frânare, după linia de sosire trebuie construită în așa fel, încât bobul să se poate opri chiar dacă nu se utilizează frânele. Se evită astfel derapajele periculoase din timpul frânării.

În zonele expuse soarelui se instalează pe pârtie parasolare de protecție.Toate prelatele care protejează virajele de ninsoare sau soare trebuie să fie bine fixate.

Printre anexele pârtiei amintim: sistemul de iluminare pentru antrenamente și concursuri desfășurate în nocturnă, sistemul de cronometraj(cu cel puțin trei stații intermediare),rețeaua telefonică, în care sunt incluse și posturile arbitrilor, sistemul de avertizare sonoră și vizuală de la start, posturile de prim ajutor,vestiarele pentru sportivi, garajele pentru boburi, tabela de afișaj a rezultatelor.

1.1.8 Echipamentul

În ultima vreme, echipamentului de cursă i se acordă o deosebită atenție, căci pentru a câștiga acea infima sutime de secundă în final, orice amanunt are importanță. Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească echipamantul sunt următoarele: să asigure securitatea sportivului; să corespundă din punct de vedere aerodinamic; să fie ușor, elastic, pentru a permite libertatea de mișcare; să asigure protecția contra frigului.

Regulamentul internațional prevede ca obligatorie purtarea căștilor integrale de protecție, care sunt asemănătoare celor de motociclete, și care le acoperă toata fața.Sistemul de prindere a căștii nu trebuie să se deschidă singur în cazul unei răsturnări. Orice sistem de inchidere a căștii prin presiune este interzis. Unii concurenți poartă cotieri și genunchieri deasupra costumelor în timpul antrenamentelor și concursurilor. Pentru atenuarea șocurilor și trepidațiilor din timpul coborârii se impune folosirea unei centuri,confecționată dintr-un material suplu, care să nu determine o ținută rigidă.

Pentru lansarea bobului, sportivilor le este permis să poarte încalțăminte cu cuie, cu condiția ca aceastea să fie dispuse în formă de perie. Pentru protecția tălpilor încălțămintei de start se folosesc galoși.

Concurenții au uniforme de concurs mulate pe corp, fabricate dintr-un material elastic. Piloții trebuie să folosească ochelari de protecție. Majoritatea concurențiilor poartă mânuși, însa sunt unii, care preferă să concureze fără mânuși pentru a simți mai bine fiselele în timp ce conduc.

1.1.9 Bobul

Bobul este o „sanie articulată”.Bobul este aerodinamic, cu exteriorul făcut din fibră de sticlă și este construit pe un schelet din oțel.

Din punct de vedere tehnic, bobul se compune din următoarele subansambluri: șasiu, doua sănii, patru patine,sisteme de comandă, de frânare și de împingere, organe accesorii, carenaj în față și lateral.

Șasiul, de construcție metalică ,are rolul de a permite montarea celorlalte subansambluri și instalarea echipajului; prin rigiditatea și rezistența sa, el protejează echipajul contra șocurilor și loviturilor laterale. Este mai larg în partea din față, pe părțile laterale sunt montate parașocuri, menite să atenueze urmările izbiturilor de mantinelă și să înlesnească alunecarea bobului la contactul cu acesta.

Săniile au rolul de a fixa patinele prin intermediul unor suporți și ancorarea părții mobile a sistemului de comandă.

Bobul alunecă pe patru patine foarte bine șlefuite. Cele două din față sunt mobile, permit o mișcare laterală de aproximativ 7,5 cm și sunt controlate de fisele, acestea fiind ținute de conducătorul bobului. Patinele sunt confecționate din oțel. Ele trebuie să îndeplinească un dublu rol: să ofere o cât mai bună alunecare, o rezistență sporită la deformări și o uzură cât mai redusă a suprafeței de contact. Orice patină trebuie făcută dintr-o bucată.Vârfurile din față și din spate ale patinelor sunt rotunjite și ridicate.

În funcție de calitatea gheții, patinele sunt de mai multe feluri.

Patinele se protejează cu resorturi care absorb șocurile. Oscilațiile patinelor în plan vertical înainte și înapoi sunt limitate de sisteme diverse. Distanța dintre sol și punctul de legătură cu suporții trebuie să fie de cel puțin 4 cm, pentru a nu detremina o frânare suplimentară la afundarea patinei în zăpadă. Întregul sistem de prindere a patinelor este prevăzut cu o carenă din material plastic, pentru a înlesni scurgerea fileurilor de aer. Temperatura patinelor din oțel este verificată înaintea fiecărei coborâri. Încalzirea lor este ilegală.

Sistemul de comandă-direcție: la sania directoare, comanda se tarnsmite prin intermediul fiselelor și al unui „triunghi de acțiune’, compus din leviere, care îi dă o mai mare suplețe. Levierul de direcție se trage la dreapta sau la stânga, de către pilot, cu ajutorul fiselelor terminate în verigi(mânere).Elasticele fixate la extremitățiile levierului de direcție îl readuc în poziția de echilibru în axul mașinii când pilotul încetează să îl solicite de o parte sau alta.

Sistemul de frânare se compune dintr-o cârpă dispusă în partea posterioară a bobului ,acționată direct de frânar prin intermediul a două leviere. Mânerele de frână se află pe ambele părți ale frânarului în cazul bobului de patru și în fața frânarului la bobul de doi.

Împingătoarele au rolul de a înlesni echipajului o bună priză a mîiniilor cu prilejul executării acțiuniilor de lansare a bobului. De asemenea ,ele oferă o anumită protecție în caz de răsturnare.Împingătorul lateral al pilotului trebuie să fie confecționat încât să fie rabatat după lansare, poate să fie însă și telescopic. Mânerele de la împingătoarele laterale pentru cei doi mijlocași la bobul de patru care ies în afară pe laturi, trebuie să fie rabatabile. Împingătoarele laterale vor avea acceași înălțime, indeferent dacă sunt sau nu rabatabile; cele din spate sunt imobile și bine fixate de bob.

Majoritatea echipajelor acceptă forma inițială a împingătorilor, neintervenind cu nimic pentru a le adapta în funcție de particularitățile morfo-funcționale ale fiecărui sportiv.Și împingătorul pilotului ar putea fi modificat spre a permite piloților cu talie înalta să adopte o poziție de plecare mai comodă, iar forța de împingere să fie canalizată spre înainte și nu de sus în jos.

Organe accesorii și diverse: bobul prezintă o carenă frontală și laterală a cărei formă se perfecționează continuu în vederea obținerii unui aerodinamism optim și sporirii securității concurenților în caz de răsturnare. Fixatoarele pentru picioare și mâini se confecționează din tije de fier îndoite, amplasate potrivit cu lungimea segmentelor și spre mai bună echilibrare a bobului. Pentru a proteja patinele în timpul manipulărilor din afara pârtiei sunt necesare apărătoare de lemn sau plastic.

Întreținerea: în timpul sezonului, bobul trebuie îngrijit permanent. După fiecare antrenament se verifică sistemul de direcție, paralelismul patinelor,lustrul patinelor, se înlocuesc sau se repară părțile deteriorate. După terminarea sezonului, bobul –minuțios curățat, uns și verificat, pus la adăpost -se păstrează în cele mai bune condiții. Patinele se demontează, se ung și se depozitează separat.

La sosire, bobul și echipajul este cântărit pentru a se asigura ca limita maximă de greutate nu este depășită. Pentru ca toți concurenții să aibă șanse egale, boburile sunt standardizate conform specificațiilor impuse de Federația Internațională de Bob.

Greutatea maximă la bărbați:

– la bob de două persoane: 390kg,

– la bob de patru persoane: 630kg.

Greutatea maximă la femei: 350kg.

Greutatea maximă include echipajul și echipamentul lor personal (căști, pantofi etc.)

Doarece un bob mai greu va aluneca mai repede pe pistă ,echipajelor care nu ating greutatea maximă le sunt permise să întroducă bare de greutate înauntrul bobului. Dezavantajul acestui lucru însă este că astfel bobul va fi mai greu de împins la start.

1.2 Motivarea alegerii temei

Unul din motivele cele mai întemeiate care ne-au determinat să alegem și să studiem mai îndeaproape această temă a fost strânsa legatură dintre atletism și bob.

Această legătură constă în faptul că atleții sunt foarte bine pregătiți din punct de vedere motric și fizic ceea ce stă la baza pregătirii boberilor. Această constă din pregătirea din punct de vedere al calităților motrice de bază subliniind viteza și forța, și cele combinate viteza în regim de forță și rezistență în regim de viteză,calități care sunt cruciale în momentul startului.

Ne-am propus să studiem acești parametri ai motricității deoarece făcând o statistică printre cei mai renumiți boberi ai lumii, majoritatea sunt foști atleți de performanță sau practicanți ai altor ramuri sportive, sau care participă în sistemul competițional la ambele discipline sportive, ceea ce scoate în evidență și mai accentuat rolul atletismului în pregătirea boberilor. Pentru a fi un bun sportiv în bob nu e nevoie doar de masivitate ci și de calitățile de baza a unui atlet.

În țara noastră boberii sunt selecționați în mare parte din rândul atleților, deoarece acestea corespund cerințelor de bază a unui bober atât din punct de vedere al parametrilor fizici cât și din punct de vedere al parametrilor motrici.Un bober nu ajunge să fie în top fără o pregătire atletică corespunzătoare și temeinică.

Un alt motiv ce stă la baza alegerii temei a fost faptul că și eu am practicat 10 ani atletism de performanță după care am trecut la bob, ceea ce a fost unul din motivele care ne-au îndemnat să studiem unele aspecte de pregătire care sunt comune ambelor sporturi.

În literatura de specialitate se fac referiri foarte puține despre pregătirea boberilor. La noi în țară nu există literatură specializată pe această temă și este foarte important demersul nostru ce constituie într-o încercare de a prezenta unele aspecte privind pregătirea și selecția sportivilor pentru ramura sport bob, folosindu-mă în mare măsură de literatura de specialitate din țările în care acest sport a devenit tradiție și practicarea lui are o pondere mai mare.

Un alt motiv care ne-a îndrumat spre alegerea acestei teme a fost dorința de a acumula informații cât mai temeinice care mai târziu să-mi fie de folos în pregătirea mea ca boberă pentru obținerea unor rezultate cât mai bune și obținerea performanțelor înalte.

Din cauză că practic doar de doi ani bobul sunt anumite întrebari pe care mi le-am pus în legătură cu acest sport. Din curiozitate de a găsi răspunsuri la aceste întrebări ne-am hotărât să reflectăm asupra studiului acestei teme.

În concluzie putem arăta că studiul își propune să supună în atenția specialiștilor interesați, încercarea de a accentua și a scoate în evidență rolul și ponderea pregătirii atletice în performanța boberilor.

1.3 Scopul lucrării

Cu toate că bobul este un sport a cărei caracteristică este faptul că bobul este un mobil, cu care se deplasează sportivul, iar punerea în mișcare a acestui mobil necesită niște calități primordiale, având la bază atletismul.

Această lucrare are ca scop prezentarea strânsei legături dintre atletism și bob, din punct de vedere al pregătirii al calităților motrice, care se materializează prin ponderea pregătirii atletice al sportivilor boberi care duce în final la obținerea unor rezultate cât mai bune și de calitate.

Un alt scop este dorința de-a prezenta laturile comune acestor două sporturi precum și laturile specifice al pregătirii boberilor.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A STUDIULUI

2.1 Tendințe actuale în pregătirea metodica a boberilor

Bobul este un sport mecanic, practicat pe o pârtie special amenajată. Specificul bobului rămâne hivernal, legat de gheață, chiar dacă pregătirea sportivilor îmbracă un caracter specific în anumite perioade ale anului.

Acest sport se practică în condiții dificile: temperaturi scăzute,condiții atmosferice uneori grele, în nocturnă, pârtii complexe, viteze mari.Toți acești factori și desigur și alții fac din bob un sport de o complexitate deosebită,care solicită sprtivul intens din toate planurile: fizic, psihic, intelectual, tehnico-tactic, moral.

În antrenamentul modern nu mai poate fi acceptată ideea potrivit căreia se preconiza cândva că pentru pilot doar componenta tehnico-tactică (pilotarea bobului)contează, iar pentru frânar –pregătirea fizică. Fără multilateralitate, nimeni nu mai este capabil să obțină azi performanțe înalte.

Din punct de vedere motric și tehnic, bobul face parte din grupa sporturilor de îndemânare în condiții de mare viteză.Totuși fiind un sport care solicită intens sistemul nervos, factorul psihologic joacă un rol esențial pentru întregul echipaj. Este nevoie de indivizi cu largi posibilități de exprimare motrică (rapizi ,explozivi, îndemânatici, rezistenți) și deosebit de dotați psihic.

Din punct de vedere fiziologic, solicitările la care sunt supuși boberii în timpul unei coborâri se caracterizează prin eforturi de intensitate maximală într-un timp scurt (sub 60 secunde pe pârtii artificiale, în jur de 1:04 pe cele naturale, din care startul sub 6 secunde pe 60m). În concurs efortul se repetă până la 4 manșe, desfășurate la intervale stabilite de organizatori, pe parcursul a două zile, uneori și în nocturnă. La toate acestea se adaugă viteza de coborâre (130km\h),pozițiile neobișnuite ale corpului pe viraje, păstrarea echilibrului, solicitările la diferite izbituri sau presiuni.

La bob întâlnim ambele tipuri de efort: aerob și anaerob. La start efortul anaerob este predominant (momentele de lansare și de alergare cu bobul),dar întâlnim și efortul aerob(momentele de adoptare a pozițiilor de plecare și de creare a elanului).În timpul coborârii ,efortul este de tip aerob(mai ales cel depus de pilot, în timp ce împingătorii depun efort mixt aerob-anaerob,cel anaerob solicitat mai ales în anumite pasaje mai dificile).Revenind la start, activitățiile musculare sunt de natură izotonică –izometrică, iar în timpul coborârii ralativ reduse, predominant izometrice, necesare menținerii echipajului în bob.

Frecvența cardiacă oscilează între 54 și 64 bătăi\minut în repaus la sportivii antrenați, iar în condițiile declanșării satrtului și pe timpul coborârii ,în jur de 200 bătăi\pe minut. Revenirea la normal se face sub 3 min la valori sub 100 bătăi\min.Tensiunea arterială variază între 110 și 140 mm în repauz iar în efort crește cu 2-4 mm, revenirea la normal făcându-se în 5min. Frecvența respiratorie de repaus variază între 14-15/min, ajunge după apneea de start la 20-22 respirații/minut, urmând ca plata datoriei de oxigen contractate să se facă pe parcurs (într-un timp cât mai scurt). Capacitatea vitală trebuie să depășească cu 11-15% pe cea a omului neantrenat.

Se știe că obținerea unui timp de start valoros este condiționată de posibilitățile echipajului de a menține viteza maximă în „alergare-împingere”cât mai mult posibil. Pe de altă parte, efortul violent și intens desfășurat la start organismul contractează o mare datorie de oxigen și o diminuare a rezervelor alcaline. Posibilitatea de a menține efortul la un nivel superior depinde de capacitatea organismului de a înmagazina o mare rezervă de oxigen și de a mări debitul cardiac care asigură schimburile gazoase corespunzătoare. De aici rezultă necesitatea desfășurării unei pregătiri adecvate, care să permită îmbunătățirea continuă a capacității de efectuare a lucrului în apnee, de înmaganizare a rezervelor de oxigen,e xcluzând pericolul unor tulburări musculare și mai ales de ordin psihic, cu influențe nefastă asupra pilotajului bobului.

Se cunoaște faptul că greșelile de pilotaj din prima porțiune a traseului sunt practic irecuperabile.Pentru acestă, pilotul trebuie să recupereze 2/3 înainte de sfârșitul liniei drepte de lansare a bobului. Creșterea capacității de efort anaerob, stabilizarea sistemului nervos neuro-vegetativ, creșterea rezistenței specifice sunt aspecte importante care pot fi rezolvate prin antrenament sistematic. Organismul boberilor trebuie să fie suplu, adaptabil din punct de vedere fiziologic, dispunând de o mare capacitate de adaptare la efort ,cu creșteri rapide de valori maximale a constantelor biologice și revenirea lor în același ritm la valori normale, deci, o deosebită capacitate de mobilizare la efort a factorilor biofiziologici.

Pe plan psihologic, capacitatea de concentrare și decizie rapidă, rezistență la încordările și suprasolicitările din timpul coborârii și între manșe, capacitatea de analiza și nivelul percepțiilor specializate, al stăriilor afective sau al capacității de a depune eforturi mari de voință, spiritul de echipă și sacrificiu constituie factori de maximă importanță. Capacitatea psihică este condiționată de dinamica neuro-psihică a individului, de dezvoltarea sa intelectuală și educație, aspecte adeseori ignorate.

Din punct de vedere tehnico-tactic, bobul se caracterizează printr-o complexitate aparte, lesne de apreciat, adesea o simplă modificare a gheții nesesizată sau o greșeală de pilotaj putând produce răsturnarea și accidentarea.

Pe plan tehnico-material, problematica este asemănătoare celei întâlnite în automobilismul de formulă. Este adevărat că pilotul conduce bobul, dar oricâtă „clasă”ar avea, oricât de valoros ar fi echipajul sau, fără o mașină minuțios pregătită,în care patinele au rol decisiv, nu se poate vorbi de o performanță deosebită. Din acest punct de vedere, bobul ca și omul trebuie să constituie obiectul celor mai atente pregătiri.

Am făcut această succintă prezentare pentru a demonstra importanța și complexitatea tuturor aspectelor de care trebuie să se țină seamă în selecție și pregătire.

Pentru a obține performanțe în bob, pregătirea sportiviilor trebuie orientată în special pe următoarele direcții: selecționarea unor sportivi foarte bine dotați,după modelul stabilit, conform exigențelor internaționale; asigurarea unei pregătiri concentrice cu nucleu central-tehnic,toți ceilalți factori subordonându-i-se, pregătire diferențiată pentru pilot și împingător, complexă, multilaterală și variată, la parametri înalți de volum și intensitate, cu o foarte bună continuitate ,mai ales în activitatea pe gheață; creșterea ponderii pregătirii specifice(chiar în perioada fără zăpadă),sporirea numărului de coborări, de kilometri parcurși pe pârtii diferite, perfecționarea materialului de concurs; atenție deosebită pregaătirii psihice, eșalonată pe tot anul, utilizându-se mijloace moderne de influențare audio-vizuale(în mod deosebit lucrul la simulator),sporirea preocupărilor pentru relaxarea neuro-psihică,refacerea după efort, recuperarea după unele răsturnări, reglarea și autoreglarea stărilor psihice; cât mai multă obiectivizare în antrenamente și îndrumare eficienta pe timpul desfășurării concursului.

2.2 Programarea pregătirii

Luându-se ca unitate de timp ciclul olimpic,fiecare sezon se eșalonează pe anumite coordonate, în funcție de obiectivele de performanță stabilite (intermediare și finale).Tendința este ca exigența să fie intemeiată pe baze reale, singura modalitate de a stimula sportivul. Documentul este un „plan-cadru” de pregătire pentru patru ani,al cărui conținut vizează: prognoza competitivă (obiective de performanță de timp, loc și intermediare); modelul de selecție conform cerințelor de înalt nivel: modelul de pregătire (modelul metodic care cuprinde indicatorii cantitativi și calitativi, periodizarea-etapizarea pregătirii, probele și normele de control pe uscat si gheața); modelul competițional (vârfurile de formă sportivă, numărul competițiilor interne și externe, competițiile oficiale date cu privire la părțiile pe care se organizează competițiile oficiale, modelarea); modelul organizatoric (formele organizatorice de pregătire, bazele de pregătire, conducerea tehnică permanentă, componenta lotului de sportivi, asistență metodico-științiifică și tehnică); elementele esențiale de limită și progres (implicațiile organizatorice,umane și tehnico-materiale). Din acest plan-cadru se defalcă planurile anuale, pe perioade, pe etape și cicluri. În ele sunt programați toți indicatorii cantitativi și calitativi ai pregătirii,mijloacele și metodele de lucru preconizate, activitățiile de testare a potențialului psiho-fizic, biologic; investigațiile medicale, activitatea competițională, educativ-politic și teoretico-metodică, pregătirea materialelor de concurs.

2.3 Modelul pregătirii

În ceea ce privește pregătirea în bob, s-a abandonat de mult ideea stratificării pe factorii antrenamentului, determinată de caracterul sezonier al activității pe gheață(vara-toamna se făcea în general puțină condiție fizică,apoi, o dată cu înghețarea pârtiei, urmau coborârile cu bobul. Cu alte cuvinte,se prevedea realizarea pe rând a unui „strat gros”de pregătire fizică generală, urmat de altele de tehnică, tactică sau psihologică).

Vechea orientare era evident deficitară, fiindcă nu ținea seamă de faptul că tehnica pilotajului, ca factor hotărâtor, nu trebuia să lipsească din preocupăriile specialiștilor chiar în afara sezonului. S-a adaptat soluția pregătirii concentrice,cu nucleu central tehnic,toți ceilalți factori subordonându-i-se. Interdependența factorilor antrenamentului se menține, ca și condiționarea lor reciprocă.Baza o asigură nivelul ridicat al pregătirii fizice multilaterale și specifice. Pregătirea psihologică,tehnico-metodică și a materialelor trebuie să fie permanent prezente.

Avantajele acestei noi orientări sunt multiple: durata instruirii și a obținerii măiestriei sportive poate fi scurtată; învățarea pilotării bobului poate începe mai timpuriu, din vară. Învățarea și perfecționarea startului (pe piste special amenajate, care reconstituie pârtiile pe care se vor organiza competițiile oficiale); lucrul la simulator (în care sunt programate trasee ale parțiilor de concurs); folosirea unor mijloace mecanice de antrenament (motociclete,carturi) sunt tot atâtea posibilități de accelerare a instruirii și perfecționării tehnice, într-o judicioasă conlucrare a tuturor factorilor antrenamentului. Pregătirea are un caracter complex, ponderea factorilor variind de la o etapă la alta, diferențiat și individualizat pentru pilot și pentru împingător.

2.4.2 Program de pregătire

2.4.2.1 Etapizarea pregătirii

2.4.2.2 Calendar competițional

1.Campionatul Mondial de starturi pe role 26.06-29.06.2003

Ilsenburg (GER)

2.Campionatul European de starturi pe role 10.07-12.07.2003

Groningen (NED)

3.Campionatul Național de starturi pe role 05.09-07.09.2003

România (ROM)

4.Cupa Europei 24.11-30.11.2003

Wintenberg (GER)

5.Cupa Europei 01.12-07.12.2003

Altenberg (GER)

6.Cupa Europei 08.12-14.12.2003

La Plagna (FRA)

7.Campionatul Național bob 2 persoane 05.01-10.01.2004

Sinaia (ROM)

8.Cupa Europei 26.01-01.02.2004

Igls (Aut)

9.Cupa Mondială 10.02-15.02.2004

Winterberg (Ger)

10.Campionatul Mondial 17.02-21.02.2004

Konigsee (Ger)

2.4.2.3 Concurs de verificare

1.Cupa F.R.B.S. 18.07-20.07.2003

C-LungM (Rom)

2.Concurs internațional de starturi pe role 25.08-30.08.2003

Split (Cro)

3.Concurs internațional de starturi pe role 28.09-29.09.2003

Oberhof (Ger)

4.Concurs Test + Școala de piloți F.I.B.T 17.11-24.11.2003

Igls (Aut)

5.Concurs Test Internațional 03.02-06.02.2004

Konigsee (Ger)

2.4.2.4 Probe de control pe uscat

I. 02.06.2003-03.06.2003

II. 11.09.2003-12.09.2003

09.10.2003-10.10.2003

2.4.2.5 Control medical

Circuit scurt 31.03.2003 Cluburi

Circuit lung + teste funcționale 26.05.2003 București

Circuit scurt + teste funcționale 22.07.2003 București

Circuit lung + teste funcționale 31.10.2003 București

2.4.3 Programe de antrenament

2.4.3.1 Perioadă de tranziție(31.03-27.04.2003)

Obiective de instruire:-refacerea organismului după sezon

-adaptarea organismului la efort

2.4.3.2 Perioada pregătitoare(28.04-25.05.2003)

Obiective de instruire:- dezvoltarea forței generale și a forței explozive

– perfecționarea capacității aerobe de efort

– perfecționarea tehnicii de alergare

2.4.3.3 Perioada competițională (23.o6 -20.07.2003): sezon de vară

Obiective de instruire:

-perfecționarea în continuare a elementelor de tehnică a startului pe uscat

-continuarea pregătirii fizice de bază pe uscat cu accent pe viteză și forță

-menținerea capacității aerobe și anaerobe de efort atinse

-mobilizarea psihică corespunzătoare pentru abordarea competițiilor în

condiții optime

Obiective de performanță:

-realizarea obiectivelor intermediare planificate pe role la CE și CM.

2.4.3.4 Perioda competițională (24.11-14.12.2003): sezonul de iarnă

Obiective de instruire:

-efectuarea unui număr de 50 de coborâri

-perfecționarea tehnicii pilotajului prin analizarea coborârilor după înregistrările video

-perfecționarea în continuare a elementelor de tehnică,a startului pe gheață

-menținerea pregătirii fizice de bază pe uscat

Obiective de performanță:

-îndeplinirea obiectivelor intermediare la primele trei etape din cadrul Cupei

Europei

2.5 Modele de selecție și pregătire a sportivului de înaltă performanță

Abordând problema modelului boberului actual și a pregătirii , nu intenționăm să teoretizăm, nici să prezentăm o soluție ideală, fiindcă nici unul din modelele internaționale, atent studiate, nu poate fi aplicat ad literam, oricât am dori, deoarece fiecare individ își are fondul său genetic, propria personalitate și experiență, iar condițiile organizatorice, materiale de pregătire diferă de la o țară la alta.

2.5.1 Modelul boberului actual

Am luat în studiu elita mondială, dispunând la ora actuală de datele esențiale care pot compune prototipul marelui performer: gabarit, vârstă optimă, calități psiho-motrice, dinamica performanței și a pregătirii.

Condiția de bază rămâne aceea ca greutatea să reprezinte excluziv „putere”(masă musculară activă) iar aportul la start să fie eficient. În această ordine de idei trebuie să semnalăm orientarea nouă în selecționarea piloților din domeniul atletismului sau a altor sporturi în care ținuta atletică a sportivilor este condiția de bază. O altă tendință este formarea piloților din rândul împingătorilor de mare valoare (exemplele sunt foarte numeroase). În selecționarea împingătorilor tendința generală este recrutarea lor din aceleași domenii menționate la piloți. Această orientare explică de ce în numai câțiva ani este posibil să se ajungă la mari performanțe.

Un echipaj ușor presupune adăugare de lest, iar fiecare kilogram de lest în plus trebuie să fie manevrat de un echipaj care dispune de 1 kg de mușchi mai puțin. De aceea este necesar să se alcătuească echipaje a căror greutate să fie cât mai aproape de maximul admis de regulament.

Plecând de la faptul că, în momentul declanșării startului și al împingerii bobului, efortul sportivului se transmite de-a lungul unui arc care cuprinde aproape toate grupele musculare, reiese importanța urmăririi în dinamica creșterii calitative a musculaturii implicate: biceps, triceps, deltoid, marele pectoral, musculatura dorsală a cutiei toracice, mușchii abdominali,marele fesier,extensorii și flexorii coapselor, musculatura labei picorului. Dacă flexorii antebrațului au un rol aproape secundar, extensorii și grupele musculare scapulo-humerale au un rol hotărâtor în două momente cheie ale startului: smulgerea bobului și accelerarea dinaintea urcării în bob. Porțiunea de alergare rolul principal în accelerarea vitezei revine grupelor musculare lombare și lanțului triplei extensii a membrelor inferioare. Pe timpul startului, toracele este blocat (lucru izometric-efort anaerob) oferind un punct de sprijin musculaturii brațelor și centurii scapulare. Musculatura trenului superior efectuează un travaliu izometric, în timp ce musculatura trenului inferior execută o activitate izotonică.Viteza de deplasare (efort dinamic-izotonic) depinde de forța musculaturii triplei extensii, de fuleu (tributar lungimii picioarelor, de unde și necesitatea unor sportivi înalți) și frecvența ciclică a pașilor (dependentă de calitatea viteză, viteză-forță, îndemânare -coordinare). Poziția de așezare în bob și efortul izometric necesar mențineri în bob solicită un travaliu deosebit. În concluzie, boberii trebuie să fie sportivi excepționali dotați,fără a se exagera la selecție în legătură cu talia și greutatea. Corpul trebuie privit ca o entitate armonios dezvoltată.

2.5.2 Cerințele selecției

Se ia ca bază modelul boberului actual prezentat, efectuându-se toate testările necesare (starea de sănatate, integritatea organelor de simț , analize, investigații psihologice, obsrevații privind evoluția pe gheață și participarea la concursuri). Să nu se uite că adevărata selecție trebuie făcută, ca în toate sporturile mecanice de altfel, în condițiile reale și concrete ale specificului bobului, în care nivelul calităților fizice constitue doar o componentă și nicidecum o determinantă.Totuși pentru o mai bună orientare se folosește diagrama (procentajele au o valoare ipotetică, dar subliniează pregnant rolul și subordonarea calităților una față de cealaltă, ca și primatul capacității psihice (pilot) sau motrice (împingător) față de celălalte cerințe).

PILOT

Capacitatea psihică 60%–-Capacitatea motrică 20%–-Tip somatic 20%

Curaj 50% Îndemânare 40% Talia 40%

Concentrare 25% Viteza de reactie 30% Greutate 40 Decizie rapidă 25% Forță-viteză 30% Proporție segmente 20%

ÎMPINGATOR

Capacitate motrică 40%––Tip somatic 40%–––Capacitatea psihică 20%

Viteză-forță 50% Talia 40% Curaj 50%

Îndemânare 25% Greutate 40% Decizie rapidă 25%

Rezistența forței și Proporția segmen- Memorie topogra-

vitezei 25% telor 20% fică 25%

PROBE ȘI NORME DE CONTROL ALE CAPACITĂȚII MOTRICE ȘI

TEHNICE

REZULTATELE LOTULUI NAȚIONAL –FETE-OBȚINUTE LA NORME ÎN DATA DE 2.06 -3.06-2003

Alte probe ce se recomandă:

– pentru viteză: 100m plat

– pentru forță generală și specifică: împingere la dinamometru, menținere 3s(din poziția specifică de împingere); centură abdominală – spate: atârnat la scară fixă, menținerea picioarelor la orizontală în echer (cronometrare)

– pentru detentă: săritură în lungime de pe loc sau atingerea celui mai înalt punct posibil cu brațul întins, prin trei sărituri succesive pe mabele picioare, de pe loc, cu o vestă îngreuiată cu 1/3 din greutatea corpului.

– pentru rezistență specifică: alergare pe 60m plat cu vesta îngreuiată cu 1/3 din greutatea sportivului, contra cronometru, sau împingerea bobului pe 30m (pistă specială), două manșe la un interval egal cu cel din concurs.

Evoluția în concurs constituie criteriul cel mai obiectiv de evaluare a potențialului sportivului. Factorii obiectivi care trebuie luați în considerare sunt: performanța, siguranța, regularitatea, recuperarea psiho-fiziologică de la o manșă la alta, de la o zi la alta, de la un concurs la altul, prospețimea, vigoarea, rezistența, progresul realizat într-un stagiu, sezon, categoria din care face parte.

Pentru toți acești factori există criterii de investigare, singurele în măsură să ne ofere o imagine corectă asupra nivelului sportivului. Din acest punct de vedere ni se pare interesant sistemul de selecție practicat de unele țări cu tradiție, atât la nivelul accederii într-o categorie superioară,cât și la promovarea în echipa națională. Pentru categoriile inferioare sunt stabilite stagii de 1-2 sezoane. Trecerea de la o categorie la alta se face în baza elementelor tehnico-tactice însușite și a evoluției din concursurile rezervate lor. Numai elementele talentate, afirmate cu ocazia campionatelor naționale la categoria a II-a, desemnate de o comisie specială, pot participa numai după un an la categoria I, unde evoluează cei mai buni boberi.

În țara nostră, începătorii iau contactul cu bobul în cadrul „Școlii de bob”, prin pregătiri efectuate vara-toamna (starturi, bob cu role pe pistă) și iarna (pârtie lungă de 1200m). Cei mai talentați sportivi participă la stagiile de pregătire și la concursurile rezervate categoriei „tineret”, promovând în prima categorie pe baza rezultatelor obținute la campionatul național de tineret.

În vederea selecționării celor mai buni sportivi pentru echipa națională, sistemul punctajelor obținute în concursurile din țară și străinătate într-un sezon (locul ocupat) ni se pare cel mai obiectiv. Aceasta nu exclude forma deosebită atinsă de unii sportivi între sezoane, de care trebuie să se țină seamă. Testele psihofiziologice și ale capacității de efort vin în sprijinul unei mai bune obiectivizări. Sistemul de selecție este deosebit de complex. Tocmai de aceea aprecierea sportivilor nu trebuie să se facă la întâmplare și cu atât mai puțin pe criterii subiective.

În ceea ce privește vârsta optimă pentru obținerea performanțelor la bob, cercetările vizează rezultatele obținute în timp de marii campioni relevă că pentru pilot anii 28-36 sunt cei mai favorabili. Fără a absolutiza aceasta, se consideră că în viitor, datorită condițiilor actuale, marea performanță va fi posibilă și sub 28 de ani. Pentru împingători, vârsta de 22-30 ani este cea mai potrivită. Este de subliniat însa că ceea ce contează este randamentul sportiv și nu neaparat vârsta.

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA CALITĂȚIILOR MOTRICE IMPLICATE ÎN ANTRENAMENTUL BOBERILOR

Pregătirea fizică include două laturi: generală și specifică. Pregătirea fizică generală sau multilaterală are sarcina de a asigura o bună capacitate de lucru a organismului în condițiile efortului fizic. Pregătirea fizică specifică urmărește formarea și educarea aptitudinilor motrice pretinse de acest sport. Această activitate se desfășoara în condiții cât mai apropiate de practicare bobului (de exemplu starturile cu bobul cu role). Pregătirea fizică nu poate suplini lipsa pregătirii fizice multilaterale, ambele găsându-se într-un raport de reciprocitate.

La boberi calitățiile motrice se găsesc într-o strânsă legatură interdependentă. Ca importanță, ordinea este următoarea: îndemânare, viteză, forță și rezistență. Combinația dintre ele caracterizează efortul specific și determină elementele esențiale și hotărâtoare în orientarea pregătirii și alegerea mijloacelor. Raportând grafic relația dintre principalele calități motric, vom afla că efortul specific este de natură combinației viteză-forță. Cu toate că îndemânarea este o calitate dominantă (mai ales pentru pilot), ea nu apare în grafic, corelația ei cu celelalte calități fiind de altă natură decât cea existentă între forță, viteză și rezistență. Regula nu are totuși un caracter absolut, deoarece tot practica a demonstrat că există o anumită posibilitate de „substituire” reciprocă între calități. Cunoscând faptul că efortul specific la bob reprezintă o combinație de forță și viteză în proporție egală, existența „zonei de substituire” face ca aceeași performanța să fie rezultatul diferitelor combinații:

Forță: 50% și viteză: 50% sau

Forță: 40% și viteză: 60% sau

Forță: 60% și viteză: 40%.

Pentru o mai bună selecționare a mijloacelor pregătirii fixice, sunt recomandate următoarele exerciții care:

– după caracterul efortului neuro-muscular și regimul de lucru al organismului au contingență cu bobul

– să înlesnească, pe baza influențării reciproce a calităților motrice, dezvoltarea principalelor calități motrice: viteza, detenta, îndemânare.

– să contribuie la îmbunătățirea coordonării specifice, echilibrului și orientării spațiale a corpului

– pot fi folosite cu ușurință în perioada competițională pentru încălzire, remedierea și menținerea nivelului capacității de efort la parametrii înalți.

3.1Forța

3.1.1Considerații generale si definiții

Forța este de fapt calitatea motrică care pune de fapt în mare parte amprentă pe acest sport. Forța musculară este una din cele mai importante calități de care dispune organismul uman.

Literatura de specialitate consemnează câteva modalităti de definire a forței și anume:

1. Forța este capacitatea omului de a învige o rezistență exterioară măsurată în kg, cu ajutorul halterelor și dinamometriei.

2. Capacitatea omului de a-și manifesta prin efort muscular anumite valori de forță: de învingere, de menținere sau de cedare.

3. Posibilitatea omului de-a ridica, de a transporta, de a împinge, de a trage unele greutăți pe baza contracției musculare.

Din definițiile de mai sus amintite desprindem un element comun și esențial, rolul contracției musculare în manifestarea acțiunilor de forță.

3.1.2 Factori care determină valoarea forței

Cunoașterea factorilor care determină valoarea forței reprezintă o condiție de prim ordin pentru alegerea căilor și mijloacelor de dezvoltare a acesteia. Cei mai importanți factori sunt:

– numărul fibrelor musculare angrenate în contracție constitue un element hotărâtor pentru valoarea forței. Cu cât numărul fibrelor unui mușchi solicitat într-o acțiune este mai mare, cu atât forța cu care se execută mișcarea este mai aproape de valoarea maximă.

– coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare

– grosimea mușchilor – care este un factor cu o importanță deosebită pentru dezvoltarea forței. Forța unui mușchi depinde de grosimea sa și este proporțională cu secțiunea transversală a lui.

– Calitatea proceselor metabolice și a surselor energetice existente la nivelul mușchilor.

– puterea de concentrare, profilul psihic al individului.

– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice implicate în efectuarea acțiunii forță-viteză, rezistență, suplețe.

3.1.3Formele de manifestare a forței

În raport de acțiunea motrică în care acționează forța se poate manifesta sub mai multe forme. Putem deosebi următoarele forme de manifestări a forței:

– forța dinamică: se realizează prin modificarea dimensiunii mușchiului aflat în efort, în cazul efortului dinamic rezistența externă este învinsă prin scurtarea și îngroșarea mușchiului sau prin alungirea sa

– forța statică: presupune eforturi musculare în care mușchiul nu-și modifică lungimea

– forța absolută: este capacitatea sportivului de a învinge sau de a se împotrivi unei mișcări, indiferent de greutatea sa corporală

– forța relativă: este dată de raportul dintre greutatea ridicată de sportiv și propria greutate corporală

Mai putem aminti:

– forța generală: forma care se referă la forța întregului sistem muscular

– forța specială: se manifestă în actele motrice specifice, în care sunt activate grupe mai reduse de masă musculară, care sunt angrenate în efectuarea unor mișcări a unor probe

În activitatea sportiva se mai cunosc următoarele forme de manifestare:

– forța propiu-zisă

– forța explozivă: capacitatea de a manifesta valori mari de forță în cea mai mică unitate de timp

– forță în regim de rezistență: capacitatea organismului de efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de durată lungă.

În metodologia dezvoltării forței este imperios necesar să se țină seamă de aceste forme de manifestări a sa, deoarece atât căile, cât și mijloacele de acționare pentru fiecare formă sunt diferite.

3.1.4Mijloace de dezvoltare a forței

La selecționarea mijloacelor de dezvoltare a forței se impune respectarea unei multitudini de criterii. Privind mijloacele de dezvoltare este necesar să specificăm faptul că trebuie să cunoaștem exact topografia principalelor grupe musculare, modalitatea lor de acțiune unde încludem legitațile biomacanice care coordonează acțiunea lor și abia pe urmă să optăm pentru acele structuri de exerciții care au efect benefic asupra dezvoltării sale. Cea mai mică deviere de la structura exercițiilor planificate, de le direcția lor, poate implica activarea unor grupe musculare antagoniste care perturbă sau împiedică realizarea unor parametrii eficace ale mișcării cerute.

Distingem diferite grupe de exerciții:

– exerciții cu diferite îngreuieri, efectuate la diferite aparate (haltere olimpice, gantele, saci cu nisip, papuci metalici)

– o altă categorie, învingere a propriei greutăți: flotările cu sprijin, tracțiuni, sărituri pe, peste și de pe diferite obstacole

– exerciții îngreunate

– exerciții cu partener (transportul, ridicarea, balansarea )

– exerciții de accelerare – frânare: o suită de acțiuni motrice rapide alternate cu frânări energice, în care contracția grupelor musculare angajate este rapid oprită, prin încordarea mușchilor antagoniști

– exerciții izometrice: se folosesc într-un procent limitat ca mijloc de dezvoltare a forței.

În general pentru dezvoltarea forței este important să subliniem faptul că este indicat să se folosească exerciții care să angreneze 3-4 grupe musculare cu un număr maxim de exerciții de 12.

În antrenamentele cu volum mic, dar cu intensități mari se efectuează 3-6 exerciții, la antrenamentele cu volum medium numărul exercițiilor poate crește la 6-8. Aceste antrenamente sunt specifice pentru dezvoltarea forței dinamice.

Dozarea efortului de forță este foarte important. Stabilirea numărului de repetări și a seriilor este important în planificarea antrenamentului, fiind determinat de scopul antrenamentului:

– forța pură: 1-3 repetări în 1-9 serii pauză 2-3 minute

– forța dinamică: 3-6 repetări în 6-9 serii pauză 1-3 minute

– forța rezistență până la refuz: în 9-12 serii pauză 2-4 minute.

3.1.5 Metode de dezvoltare a forței

1.Metoda eforturilor maximale și supramaximale

– se bazează pe folosirea intensitățiilor care oscilează între 100-120% din posibilitățiile maxime ale sportivului din ziua respectivă. Numărul repetărilor și al seriilor este de 1-3 iar exerciițiile efectuate 3-6.

Ca exemplu pentru un sportiv care are un potențial de ridicare de 100kg indică următoarele dozare:

– pentru încălzire 50kg/3 60kg/3 70kg/3

– pentru efortul propriu-zis 80kg/2 90kg/2 100kg/1 105kg/1

2.Metoda eforurilor mari

– se aplică în scopul solicitării componentelor nervoase prin excitații maxime, totodată, pentru hipertrofia fibrelor musculare.

Exemplu: 50kg/3 60kg/3 70kg/3 80kg/3 90kg/2 100kg/1 90kg/2 80kg/3

3.Metoda eforturilor mijlocii

– utilizează încărcături medii, dozate diferit folosind intensități între 65-85% în 3-6 repetări a 6-9 serii. Amintim câteva metode de antrenament :

– metoda crescătoare continuă 70-75-80-85-90 etc

– metoda crescătoare în trepte 70-70-80-80-90-90 etc

– metoda creșterii și descreșterii 70-75-80-80-75-70 etc

– metoda creșterii în val 70-80-75-85-80-90 etc.

4.Metoda eforturilor de tip explosiv (power-training)

– se aplică în scopul dezvoltării forței în regim de viteză și se folosesc intensități cuprinse între 75-95% din posibilități, folosindu-se 3-6 repetări, în 6-9 serii pentru fiecare exercițiu. Aici intra exerciții cu haltera, cu obiecte îngreunate (mingi medicinale) diferite sărituri pliometrice sau sărituri pe, de pe sau peste obstacole.

Elementele de progresie ale metodei sunt: – creșterea încărcăturii

– creșterea numărului de repetări

– creșterea vitezei de execuție

5.Metoda lucrului în circuit

– se bazează pe efectuarea a unui număr relativ mare de exerciții (9-12) în ateliere diferite cu încărcătură maximă cuprinsă între 50-60% din capacitatea sportivului, exercițiile fiind repetate de 10-15 ori în 3-6 serii cu sau fără cronometrare (efort 30 secunde, pauză 30 secunde sau efort 45 secunde cu pauză de 15 secunde). Între circuite pauze lungi de 6-12 minute. Valoarea încărcăturii se mărește din trei în trei luni în funcție de progresele obținute.

6.Metoda eforturilor segmentare

– subiectul dezvoltă și prelucrează analitic grupe musculare interesate în anumite mișcări, în vederea creșterii masei musculare și implicit a forței în regim de rezistență

7.Metoda eforturilor până la refuz

– urmărește creșterea masei musculare și întărirea fibrei musculare, concomitent cu creșterea indicilor de forță în regim de rezistență. Se folosesc încărcături peste capacitatea de efort al sportivului.

De subliniat că lucrul se desfășoară continuu, relativ lent, până la apariția erorilor tehnice, ca urmare a instalării oboselii locale sau generale.

8.Metoda eforturilor izometrice

– spre deosebire de celălalte metode în care sau executat mișcări izotonice la acesta se folosesc încărcături între 30-100% din capacităti în exerciții de înpingere, apăsare, presiune, cu o durată care nu trebuie să depășească 8-12 secunde, se obțin contracții musculare în care mușchiul nu suferă modificări (scurtare sau alungire)

9.Metode derivate

– se deosebesc:

– metoda contracțiilor izometrice combinate cu cele izotonice

– metoda contracțiilor intermediare cu mișcări încetinite

– metoda contracțiilor intermediare combinate cu cele izometrice

10.Metoda volitiva

– influențarea prin exerciții de forță a concentrării și a actului volițional.

Poate fi inclusă în inventarul metodelor de dezvoltare a forței deși esența ei este psihologică și nu motrică. În cazul metodei, încordarea mușchilor are loc doar pe cale voluntară în regim static sau dinamic, la diferite niveluri de încărcături.

11.Metoda culturista

– cu un număr foarte mare de repetări, la intensități variabile, lucru în rezistență. Prelucrează grupa musculară solicitată.

3.1.6 Bazele metodice ale dezvoltarii fortei

Prezentarea unor principii care trebuie avut în vedere:

– mijloacele de dezvoltare a forței sunt variate și diversificate

– este indicat a se evită dezvoltarea forței la nivelul tuturor grupelor musculare

în cadrul unui antrenament folosind un număr mare de exerciții, este de dorit

ca în cadrul unui antrenament să se acționeze cu exerciții de forță asupra 3-4

grupe musculare cu un număr de maxim 10-12 exerciții

– în antrenamentele cu volum mic dar cu intensitate mare să se efectueze 3-6

exerciții iar în cele cu volum mijlociu 6-8 exerciții, iar la cele cu volum mare

și foarte mare numărul exercițiilor este de 9-12

– volum mic de lucru de forță este considerat la efectuarea a 2500-5000kg

– volum mediu de lucru de forță este considerat la efectuarea 5000-10000kg

– volum mare de lucru de forță este considerat la efectuarea 10000-20000kg.

3.2 Viteza

3.2.1 Considerații generale și definiții

Viteza cu diferitele ei forme de manifestare, este prezentă în majoritatea acțiunilor motrice.

N.G. Ozolin definește viteza ca fiind „capacitatea de a executa rapid mișcarea”; V.M. Zatiorski „capacitatea de a efectua acțiunile motrice într-un timp minim pentru condițiile respective”; Andrei Demeter „capacitatea omului de a executa mișcările cu rapiditate și frecvență mare”.

Majoritatea specialiștilor caracterizează viteza prin iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiuniile motrice în structurile și combinările cele mai diverse.

Viteza se măsoară apreciind:

– durata necesară apariției reacției motrice, timpul consumat de la emiterea

semnalului până la reacția de răspuns (timpul de latență)

– viteza acțiunii singulare (un singur pas)

– frecvența maximă a mișcărilor, determinat la nivelul unei singure articulații

mișcările fiind efectuate cu amplitudine maximă și rezistență minimă, într-un

anumit interval de timp.

3.2.2 Factori care condiționează viteza

Valoarea vitezei este condiționată de mai mulți factori fiziologici, biochimici, psihici, și într-o anumită măsură morfologici.

Cei mai importanți factori care asigură suportul biologic și psihic al vitezei sunt:

– mobilitatea proceselor nervoase corticale

– alternația rapidă în centrii corticali a excitației și inhibiției

– viteza de transmitere a impulsurilor nervoase

– acuitatea, precizia organelor receptoare ale semnalelor

– ritmul optim de alternare a contracțiilor și relaxărilor grupelor

musculare

– calitatea fibrei musculare și valoarea surselor și proceselor energetice

– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice

– capacitatea de concentrare și de mobilizare

– unii factori de tip constituțional – lungimea segmentelor, mobilitatea

articulară

Dependent de formele de bază ale manifestării vitezei, în diferitele acțiuni motrice, unii dintre acești factori au rol hotărâtor, iar alții sunt mai puțin semnifcativi. Așa de exemplu, în cadrul mișcărilor care implică viteza de reacție, principalii factori limitativi sunt: timpul de reacție: sesizarea semnalelor, transmiterea impulsului nervos pe calea aferentă–centripetă și eferentă-centrifugă; timpul necesar pentru elaborarea răspunsului. Iar în cazul vitezei de execuție factorii limitativi sunt: componenta forța, mobilitatea articulară, forța proceselor nervoase fundamentale, iar în cazul vitezei de repetiție – frecvența mare sau mai puțin mare cu care se repetă mișcările este determinată în principal de: mobilitatea proceselor nervoase corticale, alternarea rapidă a contracțiilor și relaxărilor, sursa energetică, lungimea segmentelor.

3.2.3 Formele de manifestare a vitezei

Viteza poate fi generală și specială

– viteza generală, este capacitatea de a executa orice fel de mișcări și acțiuni, de a asigura reacții motrice la diferite excitanți, cu o rapiditate suficientă

– viteza specială, reprezintă capacitatea de a executa cu viteza cerută-de obicei foarte mare-exerciții tehnice și structuri de exerciții la intensităti de concurs

– viteza de reacție: timpul de reacție, timp în care semnalul sau excitantul parcurge drumul dus-întors de la percepție -auz sau văz, la sistemul nervos central

– viteza de execuție: a unor mișcări singulare, mai mult sau mai puțin complexe sau a unei părți sau faze dintr-o mișcare complexă ce caracterizează o probă

– viteza de repetiție: este prezentă în efectuarea unor mișcări ciclice

– viteza de deplasare: se manifestă în condițiile specifice a unor probe

– viteza de angrenare: se manifestă prin capacitatea de a ajunge rapid la

viteza maximă cerută

Viteza în bob este de reacție-execuție și de deplasare, manifestată în timpul startului pe un sol instabil (gheață) și de reacție-execuție în timpul pilotării bobului.

Factorii de care depinde sunt: gândirea rapidă, echilibrul neuro-muscular și forța.

Indiferent că este vorba de pilot sau împingător, modelul boberului actual este un tip de explozie. Menționăm că până acum, se cunoștea faptul că fibrele musculare sunt de două feluri: fibre lente (roșii) și fibre rapide (albe).Mai recent, unii cercetători au descoperit că există și fibre rapide roșii. Constatarea are o deosebită importanță în selecționarea indivizilor pentru practicarea acestui sport. În general oamenii se nasc cu fibre roșii și albe în cantitate aproximativ egală, proporția rămânând neschimbată și neputând fi modificată prin nici un fel de metoda de antrenament. Totuși studiindu-se mai multe categorii de sportivi, s-a constatat că sprinterii, săritorii sunt posesorii unor cantități mai mari de fibre albe musculare, fapt atribuit unor predispoziții de ordin genetic. Plecând de la această constatare, ținând seamă mai ales de specificul bobului este recomandată selecționarea unor sportivi din domeniul atletismului( sprinteri, săritori, dacatloniști) sau al altori sporturi în care calitatea viteză-forță predomină.

În bob, manifestarea vitezei „pure”este aproape de neconceput. Chiar în condițiile în care se cere alergarea cu bobul de la start în maximum de viteză,

sportivul trebuie să învingă rezistența masei bobului și chiar a intregului corp. Astfel valoarea vitezei realizate este condiționată de posibilitățile de forță ale subiectului, de la care nu se poate face abstracție. Noțiunea de putere efectuat într-o unitate de timp, exprimă tocmai legătura indisolubilă, reciprocitatea strânsă între forță și viteză. Cu cât viteza este mai mare cu atât trebuie dezvoltată o putere mai mare, iar solicitarea fibrelor musculare va fi cu atât mai intensă.

Simularea vitezei de reacție în condițiile pilotării unui vehicul care se deplasează cu o mare viteză constitue o problemă complexă, care ține de o anumită dozare a dificultățiilor, a abordării distanțelor, a creșterii progresive a vitezei, a gradului de încordare nervoasă, a supleței gândirii, factorul psihologic fiind preponderent.

3.2.4 Mijloace de dezvoltare a vitezei

În general mijloacele pe care le avem la dispoziție pentru dezvoltarea vitezei, sub toate formele ei de manifestare, sunt diverse. În primul rând putem aminti elementele cu specific atletic (libere sau cu îngreuieri)

Putem aminti :

– exerciții de dezvoltare generală a vitezei (mișcări simple executate cât mai repede posibil)

– exerciții ciclice

– exerciții aciclice

– exerciții combinate

Putem folosi exerciții din gimnastica ritmică, jocurile sportive, antrenamentul mental la diferite aparate (simulator, aparatură de testare a vitezei de reacție), complexe de exerciții, pilotarea unui vehicul și a bobului.

Menționăm un lucru important: viteza trebuie legată de îndemânare și forță acțiuniile pe care le intreprindem purtând amprenta unor „structuri globale complexe”. Alergrea de viteză specifică startului în bob diferă de cea liberă, mâiniile fiind blocate pe împingătoare, iar suprafața de contact a picioarelor este alunecoasă. În acest sens, efectuarea exercițiilor de alergare (starturi, sprinturi) cu mâiniile blocate pe un obiect, pe diferite suprafețe (zgură, tartan, nisip, zăpadă, gheață) se impune de la sine.

3.2.5 Metode de edzvoltare a vitezei

1.Metoda alternativă

– se bazează pe efectuarea mișcărilor de mare intensitate (executate în decurs de 4-5 sec) urmate de cele de intensitate mică.O astfel de alternație (realizată prin câteva repetări consecutive) contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fără suprasolicitarea organismului.

Această metodă se folosește pentru dezvoltarea diferitelor tipuri de manifestare a vitezei, fiind o metodă accesibilă, ușor de adaptat la cerințele de antrenament la toate categoriile de sportivi. Se caracterizează printr-o succesiune neîntreruptă a unui număr de exerciții diferite ca structură sau formă, situate pe parcursul unei deplasări cu caracter continuu și cu eforturi de intensitate variabilă.

De exemplu prin alternarea tempoului de alergare pe diferite distanțe date: pe un parcurs de 100m se fracționează această distanță (20m alergare cu tempo de 100%, următorii 30m se aleargă cu un tempo de 70%, după care din nou este modificat tempoul de alergare)

2.Metoda handicapului

– se realizează programul de alergări cu ajutorul unor parteneri care îl sprijină la realizarea tempourilor cerute. Prin așezarea partenerilor de antrenament în fața subiectului la o distanță dat, acesta este forțat să depună un efort crescut pentru a ajunge sau chiar depășii partenerii de antrenament.

3.Metoda din mers

– abordarea tempourilor de alergare în cadrul anternamentelor se face din mers, prin raționalizarea lor, de la tempouri reduse la tempouri crescute la maximal sau supramaximal.

4.Metoda repetărilor

– această metodă este cel mai des folosită în antrenamente și se realizează prin repetarea unor distanțe diferite de alergare cu tempouri care vizează conform programului impus.

Caracteristicile antrenamentului cu repetări:

– execuțiile să fie efectuate în tempo maxim

– exercițiile să fie repetate de mai multe ori

– distanțele sau durata să fie scurtă 10-60m

– pauza să fie suficientă pentru realizarea odihnei.

5.Metoda tractării, supramaximală

-metoda dezvoltării vitezei cu ajutorul unor aparate ajutătoare se află la îndemâna oricarui cărea are intenția de a folosi metode moderne de antrenament. Avem la dispoziție unele aparate (speedy) care prin construcție permit ca atletul legat la acestă instalație să aibă posibilitatea de a fi tractat cu diferite intensități, lucru care îi permite să obțină intensități de alergare care depășesc capacitatea lui maximă (peste 100%)

3.2.6 Bazele metodice ale dezvoltării vitezei

Aspecte principale care stau la baza antrenamentului pentru dezvoltarea vitezei:

– tehnica exercițiilor să fie însușite corect și prealabil

– durata de execuție să fie scurtă 20-30 secunde

– viteza se dezvoltă și înregistrează valori mai crescute sub influența

exercițiilor speciale, și pregătitoar

3.3 Îndemânare

Îndemânarea este cea mai complexă și chiar cea mai complicată din toate calitățile motrice. Până în prezent nu a fost găsită însă o definiție precisă și absolut corespunzătoare a noțiunii de îndemânare, deoarece nu s-a găsit încă o unitate de măsură precisă a nivelului de dezvoltare a îndemânării.

Îndemânarea boberilor presupune o execuție motrică precisă, complexă, în timp scurt și în condiții neobișnuite (cu referire expresă la pilot). Ea vizează percepția spațială, temporală, gradul de încordare, simțul terenului (al pârtiei, al gheții), al condițiilor de alunecare și este legată nemijlocit de gândirea rapidă (concentrarea, memoria), coordonare, ritm, echilibru, precizie-suplețe, detentă. Se vorbește adesea de măestria în alegerea „trasei ideale”de cursă, de atacul promt și precis al unei porțiuni de pârtie, de abilitatea „strecurării” în labirint spre exemplu, de ușurința în abordarea celor mai dificile pasaje, și de ce nu în evitarea unor accidente.

Referându-ne la împingatori, îndemânarea înseamnă capacitatea de a manevra cu finețe bobul în timpul mișcărilor de lansare din start, ușurința instalării în bob, adaptabilitatea față de trepidațiile și șocurile din timpul coborârii, suplețea pe timpul cât fac „corp comun”cu bobul, dând dovadă de o deosebită abilitate în a simți terenul și exercita anumite presiuni.

Pentru a putea dirija și coordona precis mișcările în fiecare moment și pentru a corecta din timp eventualele mici devieri de la efectuarea cu maximum de îndemânare a unor mișcări de pilotaj, centrii nervoși care le programează pe acestea trebuie să primească în permanență informații de la periferie (mușchi, tendoane, articulații) despre situația și poziția lor mereu schimbatoare. Simtul muscular, educat în urma unui antrenament îndelungat (din păcat se acordă prea puțin timp în preagătirea boberilor pentru lucrul specific în poziția șezând în bob) are rol hotărâtor în perceperea pozițiilor corpului în spațiu și a vitezei de execuție a mișcărilor. Pe lângă analizatorul motor, coordonarea și dirijarea precisă a mișcărilor sunt prijinite și de informații vizuale, auditive și vestibulare

Pentru aprecierea în ansamblu a îndemânării pilotului sau a echipajului în timpul coborârii sunt necesare aparate și dizpozitive speciale. Simulatorul pentru pregătirea pilotului sau platforma dinamografică pentru pregătirea echipajului sunt foarte utile.

În ultimul timp, pentru studiul caracteristicilor mișcărilor se foloseste aparatura alectronică.

Mijloacele pe care le avem la dispoziție pentru perfecționarea îndemânării sunt multiple și diverse: de la exercițiile libere din domeniul atletismului la exercițiile acrobatice, de la pilotarea unui vehicul la conducerea bobului cu role sau a celui normal pe gheață. O remarcă se impune: orice exercițiu ce se practică trebuie să aibă o motivație precisă, o anumită tematică. Nimic izolat, ci exercitat într-un context, ca o propoziție în cadrul unei fraze, fără de care nu s-ar putea întelege nimic; cu alte cuvinte, acțiunea interprinse să ofere posibilitatea unei exprimări gândite, precise și eficiente. Să nu scăpăm din vedere faptul că un înalt grad de mobilitate articulară, coordonarea perfectă, flexibilitatea și detenta sunt absolut necesare acestei calități motrice complexe.

Rezistența

Boberii au nevoie de o rezistență generală care să le permită o evoluție în condiții dificile: temperatura scazută, vizibilitate redusă, șocuri, presiuni, efort susținut, dar și de o rezistență specifică, legată de viteză și forță, care să ofere garanția unor parametrii înalți ai potențialului pe durata a patru manșe.Constanța rezultatelor la nivel înalt asigură de cele mai multe ori victoria. Rezistența nervoasă care este nemijlocit de rezistența fizică generală și specifică și care în fond decide rezultatul, este determinată de gradul și complexitatea solicitărilor, de numărul mare de coborâri efectuate pe diverse pârtii naturale și artificiale, de experiența acumulată.

Toate aceste aspecte pe care noi le-am putea cuprinde în sfera unei ”căliri psiho-fizice” trebuie să se reflecte în conținutul antrenamentului pe uscat și gheața.

Ca mijloace sunt recomandate: alergare pe teren variat, curse cu obstacole, acrobație, antrenamente în condiții stresante (pe uscat) coborâri cu bobul în nocturnă, motocros, număr mare de coborâri pe pârtii diferite.

Pentru o mai bună selecționare a mijloacelor pregătirii fixice, sunt recomandate următoarele exerciții care:

– după caracterul efortului neuro-muscular și regimul de lucru al organismului au contingență cu bobul

– să înlesnească, pe baza influențării reciproce a calităților motrice, dezvoltarea principalelor calități motrice: viteza, detenta, îndemânare.

– ăa contribuie la îmbunătățirea coordonării specifice, echilibrului și orientării spațiale a corpului

– pot fi folosite cu ușurință în perioada competițională pentru încalzire, remedierea unor carente și menținerea nivelului capacității de efort la parametrii înalti.

3.5 Calități motrice combinate

După unii specialiști (Baroga Nicu), conceptul de calitate motrică combinată sintetizează „amestecul”(într-o proporție sau alta) realizat doar din două calități de bază. Amestecul este impus de nevoile reale ale pregătirii și concursului specifice fiecărei probe în parte, în dozări care depind de nivelul pregătirii fizice a sportivului, de natura eforturilor depuse.

3.5.1 Forță în regim de viteză (F-V)

Forța în regim de viteză este calitatea sistemului neuro-muscular de a învinge o rezistență suficient de mare printr-o viteză de contracție maximă.În literatura de specialitate, caliatatea motrică, forța în regim de vitază este cunoscută și sub denumirea de „forță explozivă”.

Pentru dezvoltarea acestei caltăți se folosesc intensităti cuprinse între 65-95% din posibilități, printr-un număr de 3-6 repetări, 6-9 serii, pentru 6-9 exerciții. Forța în regim de viteză este o calitate motrică combinată întâlnită în bob în cazul frânarilor.

Pentru dezvoltare se folosește: – metoda eforturilor explozive (power-training)

– metoda eforturilor mijlocii

3.5.2 Viteza în regim de forță (V-F)

Viteza în regim de forță este calitatea sistemului neuro-muscular de a efectua mișcări rapide în condițiile învingerii unei rezistențe relativ mici cuprinse între 30-60% din posibilitățile maxime.

Dacă facem o comparație (care este foarte important și necesar în metodica actuală a antrenamentului) între viteza în regim de forță și forța în regim de viteză remarcăm următoarele :

– viteza în regim de forță (detenta) este caracterizată prin lucrul cu intensități cuprinse între 30-65% din posibilități. Numai cu asemenea încărcături se poate obține îmbunătățirea indicelor de detentă

– forța în regim de viteză (forță explozivă) este caracterizată prin lucrul cu intensități cuprinse între 65-95% din posibilități. În acest caz obținem îmbunătățirea indicilor de forță explozivă.

Pentru dezvoltare se folosește : – metoda eforturilor mijlocii

– metoda eforturilor segmentare

3.5.3 Îndemânarea în regim de viteză (Î-V)

Referitor la metodica și terminologia antrenamentului actual ne alăturăm specialiștilor care susțin că îndemânarea se manifestă în regim de viteză, de forță, și de rezistență.

La definirea îndemânării în regim de viteză trebuie să se țină seamă de două aspecte:

– aptitudinea însușirii rapide a mișcării noi

– restructurarea rapidă a activității motrice în cazul schimbărilor bruște de situații. Astfel prin îndemânare în regim de viteză putem întelege capacitatea individului de a alege și executa corect mișcările în funcție de situațiile nou create, în maximum de viteză.

Se folosesc intensități de 30% din posibilități, cu 6-9 repetări în 6-9 serii de 6-9 exerciții.

Această calitate motrică combinată o întâlnim la bob în cazul piloților.

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA STUDIULUI

4.1 Organizarea, condiții de abordare a studiului privind adunarea de date

Acest studiu a fost efectuat în vederea obținerii unor date referitoare la ponderea pregătirii atletice a boberilor de înaltă performanț , și s-a urmărit pregătirea în cantonament, a lotului național de bob două persoane fete, care s-a

desfășurat în perioada iulie –septembrie 2003, în localitățiile Winterberg și Splitt.

Am folosit metoda observației participând la pregătirea boberilor. Prin observare mi-am dat seama că toți cei care fac parte din echipajele de elită din lume au o constituție atletică, dobândesc de o calitate motrică deosebită, specifică atletismului. Am observat că în pregătirea pe care le efectuează acești sportivi ponderea pregătirii fizice este mult mai mare, se pune accent mai mare pe antrenamentele de forță.

După convorbiriile efectuate cu acești sportivi am ajuns la concluzie că

s-a adeverit ipotezele propuse de mine în acest studiu.

De asemenea din convorbiriile cu antrenorul lotului precum și baza de date oferite de dânsul pentru studiul de față, subliniează specificul pregătirii boberilor la baza căreia stă pregătire atletică.

În urma convorbirilor cu boberi din alte țări, unde bobul este un sport tradițional și are un nivel de dezvoltare mai înaltă,am aflat că majoritatea au practicat multă vreme atletismul de performanță sau și în prezent mai practică atletismul cu rezultate foarte bune (un exemplu concret este și cazul frânarului, din echipajul monachez, Sebastian Gattuso, care și în prezent participă la concursuri de atletism cu rezultate remarcabile)

Întrebând despre metodele de antrenament pe care le folosesc în pregătire pentru dezvoltarea calităților motrice de bază și specifice, cât și în alegerea normelor și probelor de control am aflat că și ei se folosesc de atletism.

În afară de metodele amintite mai sus, am mai studiat cărți de specialitate ca să pot reda mai îndeamănunțit acest sport, și ulterior să pot studia mai deaproape pregătirea acestor sportivi din toate punctele de vedere metodice.

M-am mai folosit de internet, materiale editate în limbi străine, și date obținute de la antrenorul lotului național de fete.

CAPITOLUL V

STATISTICA REZULTATELOR

Prin prezentarea acestor rezultate, doresc să scot în evidență evoluția echipajului României în concursurile internaționale.

Observăm o comportare promițătoare, având în vedere faptul că sportivele care alcătuesc echipajul României au fost pâna nu demult componente al lotului național de atletism.

Cupa Europei – Igls,Austria, 28 noiembrie 2002

1.Henniger Antje, Tischer Janine GER

2.Broeders Ilse, Van Donselaar Annemarie NED

3.Schramm Claudia, Hillhof Nadja GER

4.Mary Deschaume Cathy, Manfredi Laurence FRA

5.Zeuner Silke, Mussiggang Christine AUT

6.Nekrasova Olga, Trapeznikova Tatiana RUS

7.Hafeli Sarah, Soliva Sandra SUI

8.Spirescu Maria, Ungureanu Oana ROM

9.Seulean Angela, Cârmaci Anamaria ROM

10.Dingrefe Anke, Haidner Stefanie AUT

11.Haefeli Debora, Hafner Sabina SUI

12.Hoey Aoife, Hoey Siobhain IRL

13.Case Sarah, Chapell Lindsay AUS

14.Perica Kristina, Vrban Zeyka CRO

Cupa Europei –Winterberg, Germania, 5 decembrie 2002

1.Henniger Antje, Tischer Janine GER

2.Schramm Claudia, Hillhof Nadja GER

3.Gautier Nicola, Davies Jaqueline GBR

4.Broeders Ilse, Van Donselaar Annemarie NED

5.Zeuner Silke, Mussiggang Christine AUT

6.Hafeli Sarah, Soliva Sandra SUI

7. Mary Deschaume Cathy, Manfredi Laurence FRA

8.Hafeli Debora, Baur Andrea SUI

9.Nekrasova Olga, Trapeznikova Tatiana RUS

10.Mano Fumico, Yamamoto Harumi JPN

11.Spirescu Maria, Ungureanu Oana ROM

Cupa Europei-Winterberg, Germania, 27 noiembrie 2003

Schramm Claudia, Szcurec Stefanie GER

Henniger Antje, Klug Jana GER

Dostthaler Katrin, Holzner Ulrike GER

Bamert Maya, Meier Fabien SUI

Spirescu Maria, Țigău viorica ROM

Hafner Sabina, Baur Andrea SUI

Hafeli Sarah, Soliva Sandra SUI

8.Mary Deschaume Cathy, Manfredi Laurence FRA

9.Loch-Wilkinson Astrid, Reed Kylie AUS

10.Makos Martina, Straga Anabela CRO

11.Lynch Danielle, Miller Carmen AUS

12.Ito Nami, Shiratani Yoriko JPN

13.Cambell-Pegg Hannah, Gambino Lara AUS

Campionat European, 6-7 februarie 2004

1.Martini Cathleen, Germain Sandra GER

2.Schramm Claudia, Herschmann Nicole GER

3.Burdet Francoise, Hagmann Karin SUI

4.Tokovaia Viktoria, Orlova Nadejda RUS

5.Weissensteiner Gerda, Isacco Jennifer ITA

6.Nekrasova Olga, Trapeznikova Tatiana RUS

7.Lapshova Olga, Kozica Anita LAT

8.Shegelmilha Nellija, Baltaisbrence Elina LAT

9.Makos Martina, Straga Anabela CRO

Campionat Mondial, Winterberg, Germania – 2 februarie 2003

1.Erdmann Susi, Dietrich Annegret GER

2.Prokoff Sabdra, Holzner Ulrike GER

3.Martini Cathlen, Cernota Yvonne GER

4.Jurg Eline, Karenbeld Nannet NED

5.Weissensteiner Gerda, Isacco Jennifer ITA

6.Racine Jean, Flowers Vonnetta USA

7.Burdet Francoise, Hagmann Karin SUI

8.Broeders Ilse, Pennings Jeannette NED

9.Smith Christina, Babb Buffie CAN

10.Necrasova Olga, Trapeznikova Tatiana RUS

11.Olsson Karin, Karlsson Hannah SWE

12.Spirescu Maria, Ungureanu Oana ROM

13.Rohbock Shauna, Kosman Megan USA

14.Gilladuzzi Jesica, Dal Bianco Donatella ITA

15.Davies Jacqueline, Crawford Zoe GBR

16.Tokovaia Victoria, Sysova Elizaveta RUS

17.Zeuner Silke, Muessiggang Christine AUT

18.Petrica Kristina, Makos Martina CRO

Campionat Mondial, Kongsee, Germania -21 februarie 2004

1.Erdmann Susi, Bader Kristina GER

2.Prokoff Sandra, Schneiderheinze Anja GER

3.Racine Jean, Flowers Vonnetta USA

4.Martini Catleen, Cernota Yvone GER

5.Jurg Eline, Karenbeld Nannet NED

6.Broeders Ilse,Pennings Jeannette NED

7.Weissensteiner Gerda, Isacco Jennifer ITA

8.Upperton Helen, Simundson Kaillie CAN

9.Rohbock Shauna, Moreley Amanda USA

10.Burdet Francoise, Hagmann Karin SUI

11.Spirescu Maria, Țigău Viorica ROM

12.Tokovaia Victoria, Orlova Nadejda RUS

13.Nekrasova Olga, Trapeynikova Tatiana RUS

14.Gautier Nicola, Pidgeon Suzanne GBR

15.Stringer Lisa, Muldoon Suzanne CAN

16.Sprung Sara, Fleming Valerie USA

17.Hoey Aoife, Hoey Siobhain IRL

18.Hino Manami, Yamamoto Harumi JPN

Jocurile Olimpice, Salt-Lake, 2002

1.Jill Bakken, Vonetta Flowers USA

2.Sandra Prokoff, Ulrike Holzner GER

3.Susi Lisa Erdmann, Nicole Herschmann GER

CAPITOLUL VI

CONSTATĂRI

Modernizarea proceselor de antrenament implică găsirea celor mai eficiente căi, mijloace și procedee pentru realizarea înaltelor performanțe.Antrenamentul sportiv sub toate aspectele terbuie să aibă contribuția cercetătorului, specialistului, a omului de știință, a antrenorilor în vederea găsirii celor mai eficiente și adecvate mijloace și metode de lucru în diferitele ramuri sportive în cazul nostru în bob.

În urma constatărilor mele, cât și al metodelor științifice studiate rezultă că atletismul face parte din bazele pregătirii generale și specifice al sportivilor din această ramură sportivă.

Prin studierea mai amănunțită a acestui sport, am ajuns la concluzia că atletismul joacă un rol deosebit de important în pregătirea sportivilor de mare performanță.

Studiind mai în deamănunt programele de antrenament, rezultatele în urma probelor de control s-au accentuat mai mult constatările mele,ceea ce dovedește că la baza pregătirii sunt mijloacele folosite din atletism.Criteriile de bază în selecția boberilor se face pe baza probelor atletice (de viteză și de forță).

Din baza de date adunate de la antrenorul lotului național de fete, prin programele de antrenament studiate și aplicate în antrenamentul boberilor putem observa ca cea mai mare pondere au exercițiile specifice atletismului. Dezvoltarea calităților motrice întălnite în antrenamentul boberilor, este realizat prin mijloace și metode din atletism.

Urmărând antrenamentul,putem observa că în sezonul de vară accentul se pune pe pregătirea fizică la care se alătură pregătirea specifică cu bobul. Începând sezonul de iarnă crește ponderea pregătirii specifice cu bobul, care se realizează prin participarea la cât mai multe competiții și antrenamente în condiții apropiate de concurs.Acest ciclu in final se termină cu o pregătire fizică accentuată.

Consider că bobul este un sport care selecționeză sportivi consacrați, cu o experiență sportivă anterioară, și cu un nivel înalt de pregătire fizică și psihică,dar mai ales din punctul de vedere al calităților motrice, ceea ce se evidențiează în cea mai mare măsură în rândul atleților.

În concluzie putem arăta că studiul și-a propus să supună în atenția specialiștilor interesați, încercarea de a accentua și a scoate în evidență rolul și ponderea pregătirii atletice în performanța boberilor.

În final a-și vrea să menționez faptul, că un bober ajunge să fie în topul celor mai buni, numai cu ajutorul unui pregătiri din punct de vedere atletic consacrat, și cu o performanță cât mai bună.

BIBLIOGRAFIE:

1.Alexe, N. (1999), Teoria antrenamentului sportiv modern,

Ed. Fundației “România de mâine”, București

2.Bănciulescu, V.(1973), Olimpiadele albe, Ed.Stadion, București

3.Bogdan, V.(1996), Atletism-Specializare, Cluj-Napoca

3.Cobârzan, H. Prodea C.(2002), Bazele teorie educației fizice și sportului,

Cluj –Napoca

4. Dragnea, A. Aura Bota,(1999), Teoria activităților motrice, didactică și pedagogică, Ed. R.A, București

5.Gloria Rață, Rață, B. (1999), Aptitudinile motrice de bază,

Ed.Plumb, Bacău

6.Matei, I. (1970), Bob, Ed. Consiliului național pentru educația fizică și sport, București

7.Matei, I.(1985), Bob. Sanie, Ed.Sport-Turism, București

8.Neța, Gh., Flavia Rusu, (1998), Istoria milenară a educației fizica și sportului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca

9.Gloria Rață, Rață, B. (1999), Aptitudinile motrice de bază,

Ed.Plumb, Bacău

10.Virgil, T. (1999), Capacitățiile condiționale și intermediare-componente ale capacității motrice, Ed. R.A.I. , București

11.Epuran, M. (1976), Psihologia educației fizice și sportului, Ed. Sport-Turism, București

*** Enciclopedia educației fizice și sportului din România,(2002),

Ed. Aramus, București

*** www.bobsleigh.ca/english

*** www.cba.ca/sports

*** www.bobsleigh.com

*** www.axel.hu/static/teliolimpia/sport/bob

*** www.origo.hu/sport