Pasa Decisiva In Handbal, Caracteristici Tehnice, Frecventa Acesteia la Nivelul Seniorilor

I. Capitol introductiv

I.1. Gradul de actualitate și motivația alegerii temei

Accelerarea creșterii rezultatelor sportive pe plan mondial, caracteristică esențială a ultimei perioade de timp, determină modificări în cele mai importante domenii ale activității sportive. Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, competițiile continentale și cele naționale solicită în permanență o pregatire calitativ superioară în deplină concordanță cu modelul competițional. Acest lucru se poate realiza numai printr-o activitate științifică, care înlocuiește spontaneitatea, rutina și îndemânarea în determinarea conținutului procesului de pregătire a sportivului, asigurând o fundamentare riguros științifică. Handbalul de performanță a ajuns, în zilele noastre, pe o treaptă înalta de dezvoltare și de aceea apare tot mai pregnantă necesitatea analizei tuturor aspectelor sale științifice. Dezvoltarea continuă a jocului de handbal determină atât pe teoreticieni, cât și pe practicieni, să studieze și să actualizeze mai ales problemele legate de conținutul jocului. Conținutul jocului competițional determină procesul de pregătire. În cadrul acestui proces de pregătire, accentul cade, din ce în ce mai mult, pe acțiunile de finalizare, iar în cadrul acestora pe transmiterea mingii jucătorului care finalizează prin aruncare la poartă, transmitere pe care noi am numit-o pasă decisivă.

Se insistă tot mai mult pe analiza situațiilor concrete de joc, colaborarea dintre pasator și prinzător, ca unitatea unei gândiri tactice raționale. Este cunoscut însă, faptul că aceasta analiză nu se poate realiza fără cunoașterea concretă a cerințelor jocului competițional, a modului în care se desfășoară acțiunile de finalizare în lupta directă dintre partenerii de joc. Ori, această cunoaștere nu se poate realiza decât studiind jocul competițional, motiv care m-a determinat, în primul rând, să aleg această temă, la care se adaugă și faptul că literatura de specialitate nu tratează în mod concret caracteristicile transmiterii mingi către cel care aruncă la poartă, acțiune complexă datorită opoziției adversarului și multitudinii de posibilități existente.

I.2. Critica literaturii de specialitate

Problema construirii modelelor în jocul de handbal s-a situat în preocupările mai multor cercetători (Bota I.; Colibaba-Evuleț D.; Teodorescu L. ș.a.). În cercetările lor se evidențiază importanța construirii de modele de joc; au prezentat modelele unor componente ale jocului de handbal, între care și transmiterea mingii, respectiv pasarea mingii între coechiperi.

Modul de formare a modelelor, precum și etapele construirii de modele, sunt prezentate de un număr mare de cercetători (Perl, Lames, Hein ș.a.) care precizează că meciul se compune din reprize, repriza din situații de joc, situația de joc se compune din unități, iar în cadrul unității intră și categoria pasarea mingii. Se evidențiază că metoda modelării reprezintă unitatea dintre cunoaștere și acțiune, între teorie și practică și că modelul încorporează rezultatul mijloacelor cunoașterii și a tehnicii respective, fiind o sinteză a stocului disponibil de informații.

Cu toate aceste intervenții benefice pentru înțelegerea modului de construire a modelelor, nici un autor nu prezintă pasa decisivă, ca ultimă transmitere a mingii celei care aruncă la poartă, caracteristicile tehnice esențiale, precum și frecvența procedeelor de execuție.

Cap.II. Fundamentarea teoretică a problemei pusă în studiu

II.1. Abordarea sistemică a modului de cercetare

Prin abordarea sistemică a modului de cercetare se demonstrează că elementul nostru, respectiv pasa transmisă jucătorului care aruncă la poartă, numită de noi pasa decisivă, constituie un element în cadrul unui sistem.

Orice joc sportiv poate fi considerat ca un sistem (S) hipercomplex, alcătuit din elemente (E) sau subsisteme (SS) subordonate care acționează sinergic spre realizarea unor finalități performanțiale bine determinate.

Se disting cu ușurință următoarele aspecte:

1. Elementele (E) sau subsistemele subordonate și ierarhizate ale jocului (J) sunt:

E1 = SS1 = Tactica de joc.

E2 = SS2 = Tehnica de joc.

E3 = SS3 = Capacitatea fizică.

E4 = SS4 = Capacitatea psihică.

E5 = SS5 = Cunoștințe teoretice.

Ierarhizarea subsistemelor a fost realizată pe cale deductivă ( de la general la particular), începând cu tactica, care are la rândul ei în subordine alte subsisteme (tactica de echipă, colectivă, individuală), precum celelalte subsisteme SS2, SS3, SS4, SS5.

2. Între aceste elemente se realizează o mulțime de:

Ci – conexiuni interne (între ele).

Ce – conexiuni externe (între ele și Mediul extern – Me).

3. Cele 3 mulțimi stabilite (SS + Ci + Ce) acționează sinergic spre realizarea finalității sistemului (jocul propriu-zis).

4. Finalitatea sistemului este realizarea unui comportament performanțial adecvat exigențelor competiționale. Aceste finalități și exigențe sunt variabile, fiind determinate de modelele de nivel formativ și performanțial. Deci se așteaptă anumite finalități în jocul echipelor de copii, și altele pentru echipele de jocuri, tineret și seniori.

5. Subsistemele SS1 (tactica), SS2 (tehnica) și SS3 (capacitate fizică) pot fi cu siguranță considerate sisteme relativ independente, fiind strâns legate de structura motrică și solicitările specifice jocului. Subsistemele SS4 (capacitate psihică) și SS5 (cunoștințe teoretice) sunt implementate în primele (SS1, SS2 și SS3) și, deci, rămân relativ independente prin intermediul acestora.

6. Șirul de subsisteme care-și pot câștiga statutul de “sistem relativ independent”, devine amplifiant, putând ajunge până la cele mai mici detalii ale jocului (S). Astfel, SS1 (tactica) se amplifică spre dreapta cu SS1.1 (atac) – SS1.2 (apărare) – SS1.3 (situații speciale de joc); SS1.1. (tactica în atac) se amplifică cu SS1.1.1. (tactica de achipă), SS1.1.2. (colectivă) și SS1.1.3. (individuală) etc.(vezi figura) ajungând până la structura acțiunilor tactice individuale în care sunt implementate elementele și procedeele tehnice (vezi SS2), capacitatea fizică (SS3), capacitatea psihică (SS4) și cunoștințele teoretice (SS5). Deci, putem “citi și pe orizontală” această schemă. Considerăm, totuși, că ierarhizarea subsistemelor (SS1 … SS5) pe verticală pregătește mult mai bine operațiunea de stabilire a obiectivelor procesului de pregătire.

Conform acestei scheme se pot realiza conexiuni diversificate.

(Colibaba și Bota)

Exemplu: conexiunile dintre acțiunile de atac și apărare (cele mai puternice); între SS1.1.1. (tactica de echipă) și SS5.2. (tehnica de joc), între SS1.1.3. și SS4.3.1. etc.

Procesul de amplificare a subsistemelor facilitează următoarele operațiuni:

– inventarierea tuturor acțiunilor, proceselor, fenomenelor care intră în conținutul jocului;

– ierarhizarea subsistemelor în funcție de importanță și eficiență;

– soluționarea raportului conflictual dintre 2 sau mai multe sisteme opozante (echipele care se confruntă) prin reglarea continuă a strategiei de concurs și tacticii de joc;

– stimularea creativității antrenorului pentru soluționarea unor obiective instrucționale dificile, cu ajutorul unor variante de conexiuni netestate pe care le încearcă (experiment ameliorativ, studiu de caz) să le aplice în procesul de pragătire.

După modelul hipercomplex al jocului se modelează procesul de antrenament. Astfel SS1 (tactica) va deveni SS1’ (pregătirea tactică), SS2 (tehnica) va deveni SS2’ (pregătirea tehnică) ș.a.m.d. Deci, imaginea sistemică a conținutului jocului (S) este pregătită pentru stabilirea obiectivelor instrucționale operaționale, intermediare și finale. (5.)

II.2. Sistemul recepționării și transmiterii mingii

Prezentarea sistemului recepționării și transmiterii mingii este necesară pentru orientarea activității de observare a acțiunilor de joc în cadrul cărora este cuprins și elementul, denumit de noi, pasa decisivă.

Existența unui subsistem, devenit sistemul recepționării și transmiterii mingii, necesită elucidarea unor relații interne și externe. Relațiile interne se referă la mișcările cuprinse de la recepționarea mingii și până la transmiterea ei, mișcări condiționate între ele. Relațiile externe ale elementelor componente ale sistemului se referă, în cazul nostru, la relația dintre pasa decisivă și aruncarea la poartă în condițiile existenței opoziției adversarului. Funcționalitatea sistemului nostru este determinată de procedeele utilizate, de colaborarea dintre coechipieri, de direcția de transmitere a mingii ca și de alte valori (tăria paselor, viteza de execuție, forțele care acționează etc.). Și relațiile externe sunt mult mai numeroase cum ar fi raportul cu acțiunile opozante ale adversarilor. Dar toate acestea nu constituie obiect al cercetării noastre, cercetare care se concentrează asupra transmiterii mingii celui care aruncă la poartă, transmitere denumită de noi, în mod convențional, pasa decisivă.

Am considerat ca elemente componente ale sistemului recepționării și transmiterii mingii următoarele:

prinderea mingii;

ținerea mingii;

mânuirea mingii – ținută în mână;

deplasări fundamentale cu mingea;

conducerea mingii;

fentele;

acțiunile de depășire;

pasarea mingii.

Dintre toate aceste elemente, obiect al cercetării noastre îl constituie doar pasarea mingii și doar pasa transmisă celui care aruncă la poartă.

Pentru a vedea în ce context se înscrie pasa decisivă se impune prezentarea întregului sistem al recepționării și transmiterii mingii după cum urmează:

3.1.1. Recepționarea mingii:

3.1.1.1. – prinderea mingii cu două mâini: variante în funcție de înălțime; variante în funcție de direcția de unde vine mingea.

3.1.1.2. – prinderea mingii cu o mână: variante în funcție de înălțime; variante în funcție de direcția de unde vine mingea.

3.1.2. Acțiuni intermediare cu posesia mingii:

3.1.2.1. – ținerea mingii: cu două mâini, cu o mână.

3.1.2.2. – mânuirea mingii ținută în mână: variante determinate de posibilitatea de mișcare a articulațiilor brațelor; variante determinate de direcția de deplasare a brațului; rotirea brațului.

3.1.2.3. – deplasări fundamentale cu mingea: variante determinate de modul de executare a primilor pași; variante determinate de numărul pașilor; variante determinate de direcția în care se face deplasarea.

3.1.2.4. – conducerea mingii: variante determinate de înălțime; variante determinate de numărul driblingurilor (simplu – multiplu); variante determinate de direcție.

3.1.2.5. – mișcări înșelătoare (fente): deplasări în plan orizontal; deplasări în plan vertical; fenta de aruncare urmată de diferite acțiuni.

3.1.2.6. – acțiuni de depășire urmate de : dribling; pase; aruncare la poartă etc.; pe partea brațului cu mingea; pe parte opusă brațului cu mingea.

3.1.3. Transmiterea mingii – pasa

3.1.3.1. – pasele fundamentale (de bază): cu sprijin la sol; azvârlită; lansată pe lângă șold; pe la spate; din săritură; în lungime; in lățime.

3.1.3.2. – pasele speciale: cu sprijin pe sol: din pronație; împinsă; deviată sau atinsă; cu două mâini; cu boltă; împinsă cu ricoșeu de pe sol (cu pământul); în aer: cu aceleași procedee.

4. Aruncarea la poartă

4.1. – procedee diverse de prindere a mingii;

4.2. – procedee diverse de aruncare la poartă;

Acțiunile care preced pasa decisivă au fost cuprinse în analiză avand în vedere că poziția corpului și a brațului în timpul acestor acțiuni determină în cea mai bună masură procedeul de pasare (transmitere a mingii).

II.3. Caracteristicile jocului de handbal ca disciplină sportivă

Ca disciplină sportivă, handbalul este un joc sportiv care se practică în asociații, pe echipe ce participă la concursuri și competiții, diferențiate pe vârste, sexe, și grad de pregătire. Echipele de handbal urmăresc întotdeauna victoria și obținerea sau păstrarea unui loc cât mai bun în competiția respectivă. Echipele de handbal, pentru a putea participa în competiții oficiale, trebuie să fie cuprinse în secțiile pe competiții oficiale, trebuie să fie cuprinse în secțiile pe ramuri de sport ale cluburilor sau asociațiilor sportive.

Competițiile la nivelul sportului de performanță au o organizare superioară și permanentă, sub forma diviziilor, și asigură ierarhizarea valorilor handbalistice la nivel național.

La nivelul fiecărei competiții se alcătuiește un calendar competițional de către forurile sau organismele competente.

Jocul de handbal se dispută între două echipe formate din șapte jucători, dar care mai au câte cinci rezerve fiecare. În teren sunt șase jucători de câmp și un portar, iar ca rezerve patru jucători de câmp și un portar. Fiecare joc este condus de către doi arbitri, ajutați de un secretar și un cronometror.

Echipele urmăresc să obțină victoria, prin înscrierea unui număr mai mare de goluri și primirea unui număr cât mai mic de goluri. Victoria se obține prin lupta directă între jucătorii celor două echipe. Echipele caută să arunce cât mai multe mingi în poarta adversă și să împiedice adversarul să arunce la poarta pe care o apără.

În timpul jocului, fiecare echipă luptă, în principal, pentru posesia mingii pe care, jucând-o regulamentar, caută s-o introducă în poarta adversă. Această luptă solicită din partea jucătorilor efort fizic, o anumită tactică, cunoașterea uui număr de procedee tehnice, o anumită capacitate psihologică și calități psiho-motrice ca: viteza, coordonarea, rezistența și forța specifice. Procedeele tehnice înglobează principalele deprinderi motrice de bază: alergare, prindere, aruncare, și specifice: dribling, pase specifice ș.a. Între aceste procedee, prinderea și pasarea mingii și aruncarea la poartă sunt cele principale pentru atac, iar pentru apărare: marcarea și împiedicarea adversarului să prindă, să paseze sau să arunce mingea la poartă și să intre în posesia mingii.

Datorită concepției jocului, handbalul este un joc tare din punct de vedere fizic în care împărțirea spațială, atacul și apărarea aduc mereu în contact corporal pe jucătorii celor două echipe. Prin regulament vor fi clasificate accentele luptei sportive astfel încât să fie pedepsită consecvent comportarea nesportivă. Tocmai în aceasta constă valoarea educațională a jocului de handbal care ne învață să nu vedem în adversar un dușman, ci un prieten, pe care poți sa-l ’’bați’’ doar prin mijloace cinstite.

La baza desfășurării jocului de handbal se află regulamentul de joc ce trebuie respectat de ambele echipe.

Caracteristicile principale ale jocului de handbal:

Este un joc colectiv și foarte dinamic solicitând organismul la un nivel crescut din toate punctele de vedere – fizic și psihic;

Asigură influențe multiple privind deprinderile motrice, aptitudinile psiho-motrice, psihice, educarea și formarea corporală corectă a tineretului. Asigură o foarte bună motricitate generală. Contribuie eficient la formarea personalității și la integrarea socială;

Poate fi învățat și practicat cu ușurință și este accesibil tuturor;

Nu necesită instalații și aparatură deosebite, motiv pentru care se poate practica în toate școlile și în diferite alte instituții și societăți;

Handbalul de performanță cere totuși o pregătire deosebită și un efort fizic și psihic foarte mare.

II.4. Evoluții și direcții de dezvoltare în handbalul modern

În mod evident, jocul de handbal și tot ce este necesar și condiționat lui se află în continuă schimbare și evoluție, cu o dinamică permanent progresivă.

În absolut toate domeniile și aspectele jocului și ale antrenamentului apar mereu elemente de progres și perfecționare, noutăți mai mult sau mai puțin absolute, dar și multe reactualizări și adaptări la parametri superiori.

Concurența la vârf este acerbă și fiecare caută și cercetează atent mijloace și soluții pentru perfecționarea jocului și a antrenamentului încercând să-i depășească și să-i surprindă pe ceilalți.

Este cert că jocul și antrenamentul evoluează implacabil cu și fără noi, de ceea este obligatoriu să sesizăm și să analizam din timp toate aspectele și nuanțele acestui proces. În acest sens ne propunem să sintetizăm principalele direcții și tendințe de dezvoltare ale handbalului modern. Principalele probleme care evidențiază direcțiile și tendințele de dezvoltare ale jocului, determinate de Federația Internațională de Handbal prin analiza jocului echipelor participante la Campionatele Mondiale și Jocurile Olipmice sunt următoarele:

1. Rapiditatea tot mai crescută a acțiunilor și amplificarea tempoului de joc

2. Tehnica individuală spre perfecțiune și eficiență maximă, în viteză și sub presiunea adversarului.

3. Perfecționarea maximală a specializării pe post, paralel cu mobilitatea și acționarea eficientă pe alte două-trei posturi.

4. Varietatea și mobilitatea sistemelor de joc și interacționarea lor organică.

5. Pregătirea psiho-motrică, atletică și specială la cote înalte sub imperativul menținerii vitezei în acțiuni desfășurate în forță.

1. Rapiditatea tot mai crescută a acțiunilor și amplificarea tempoului de joc

1.1. Viteza din ce în ce mai mare de acționare corporală și manifestare tehnico-tactică este deja o tendință dominantă în acțiunile individuale ale jucătorilor, determinând implicit o creștere vizibilă a tempoului de joc.

1.2. Atacul rapid, (contraatacul, faza a II-a și valul III) a devenit pentru toate echipele de valoare o preocupare constantă și una din principalele soluții de înscriere a golurilor. Date statistice clare arată că echipele finaliste la Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale au înscris între 20 și 30% (minim 18%, maxim 45%) din goluri din astfel de acțiuni.

1.3. Trecerea din apărare în atac, se realizează cu mai mare rapiditate în aproape toate ocaziile de recuperare a balonului încercându-se permanent și insistent surprinderea apărării încă în curs de organizare.

1.4. Valul al III-lea, reprezentând o exploatare la maxim a atacului rapid, este tot mai des folosit de unele echipe valoroase și este în mod concret o continuare a fazei a II-a (valul II) transformată direct și în viteză într-o combinație prestabilită sau spontană de finalizare.

1.5. Reducerea la maxim, sau chiar eliminarea fazei lente de organizare, cu momentele ei de pauză (așezarea în sistem și căutarea posturilor) este acum tot mai vizibilă la toate echipele.

1.6. Presiunea continuă, asupra adversarului în atac, prin trecerea rapidă și permanent periculoasă (pe poartă) dintr-o acțiune (combinație) în alta de finalizare, iar în apărare prin atacarea sufocantă a adversarilor aproape oriunde s-ar afla, până la 10 -12 m, dau astăzi dimensiuni jocului de handbal.

Desigur nu trebuie să tragem concluzia de aici că atacul va fi un fel de ”iureș” continuu în maximă viteză, iar apărarea va lupta pe tot terenul. În continuare diverse momente tactice sau de interese și strategie vor dicta variațiile de ritm ale jocului. Cu certitudine însă astăzi toate acțiunile sunt mai rapide, iar tempoul de joc în continuă creștere.

2. Tehnica individuală spre perfecțiune și eficiență maximă; în viteză și sub presiunea adversarului

2.1. Creșterea „măiestriei” tehnico-tactice individuale a jucătorilor este evidentă și în deplină concordanță și inter-determinare cu viteza tot mai crescută a jocului. Este evident că imperativul creșterii vitezei de acționare și a tempoului deja cer o tehnică perfectă, atât în menevrarea balonului cât și în procedeele de mișcare în teren. Logic, numai o tehnică foarte bună și sigură, în viteză, poate mări rapiditatea și tempo-ul de joc.

O dovadă că este așa, o constituie faptul că, deși viteza de acționare individuală și tempoul jocului au crescut, după statisticile de la ultimele Campionate Mondiale, numărul greșelilor tehnice a scăzut.

2.2. Au apărut o serie de procedee noi, sau unele reconsiderate (de la handbal în 11 jucători) și readaptate condițiilor impuse atât de creșterea vitezei de acționare cât și determinate de presiunea adversarilor și necesitatea de a surprinde cu ceva deosebit față de „linia clasică”.

PASAREA

din alergare continuă (pe piciorul de aruncare);

împinsă (fără ridicarea brațului);

cu prindere și pasare din săritură (aeriană);

voleibalată cu o mână și cu două mâini;

de angajare cu pământul (ricoșeu din sol).

ARUNCAREA

din sprijin pe piciorul din partea brațului de aruncare;

din săritură cu bătaie pe ambele picioare;

din săritură cu bătaie pe piciorul din partea brațului de aruncare.

și ar mai fi o serie de aruncări speciale specifice fiecărui post din teren asupra cărora vom reveni.

Tot pentru a nu trage concluzii exagerate și la acest capitol trebuie să subliniem, că procedeele, A.B.C.-ul handbalului, rămân în continuare esența pregătirii tehnice de bază și se manifestă preponderent în joc. Numai învățarea corectă și maxima lor perfecționare, se vor putea aborda pe aceste baze și cele mai sofisticate și moderne procedee.

3. Perfecționarea maximală a specializării pe post paralel cu mobilitatea și acționarea eficientă pe alte două-trei posturi.

3.1. S-a dezvoltat și perfecționat un bagaj tehnico-tactic considerabil, pentru toate posturile din echipă și el este în continuă creștere, de așa natură că s-ar putea scrie cărți întregi despre fiecare în parte. Au apărut procedee și acțiuni speciale cu totul specifice și se profilează tot mai clar tipul și acțiunile pe posturi.

3.2. Fiecare jucător acționează eficient și pe alte două-trei posturi și departe de a fi un paradox, specializarea maximă pe post se împletește organic cu acționarea multilaterală pe alte posturi.

3.3. Rolul și sarcinile ca și raza de acțiune a fiecărui post s-a mărit considerabil și aceasta va rezulta foarte bine dintr-o succintă prezentare a sferei de acționare pe post luând exemplu momentul atacului.

PIVOTUL – În fața apărărilor tot mai avansate, sarcinile și mai ales rolul pivotului au devenit tot mai numeroase și complexe în organizarea jocului. Vremea pivotului fixat într-un anumit punct la 6 m a apus.

Raza lor de acțiune s-a mărit considerabil, tot mai frecvent el este un inițiator al combinațiilor de atac, poate chiar un conducător (secund) de joc.

Pivotul de azi iese foarte adesea până la 9-10 m, pentru a intra în combinații pe cupluri (cu interul sau centrul) și apoi revine pe semicerc în alte zone.

În jocul fiecărei echipe de valoare sesizăm apariția în mod sistematic a unui al doilea pivot temporar. El poate fi oricare din jucătorii de la 9 m sau o extremă. Este așa-numitul „pivot mobil” (în traducere directă), iar apariția lui tot mai frecventă la finalizare, a determinat pe specialiști să îi acorde rubrici speciale în graficele statistice.

EXTREMELE – Se remarcă mărimea considerabilă a eficacității pe acest post, acum și din jocul în sistem (pozițional) și aceasta datorită căutărilor neîncetate de perfecționare a aruncărilor și din unghiuri mai mici cu procedee speciale.

Extremele de valoare cunosc și execută foarte bine pe lângă procedeele de aruncare așa –zis clasice și unele specifice:

aruncarea cu mărirea foarte mare a unghiului și aterizarea spre centrul semicercului pe piciorul de bătaie;

aruncarea cu boltă peste portar;

aruncarea cu pământul și efect de ocolire;

aruncarea cu plutire mare și contrafentă (ghicind fenta portarului);

aruncările „liftate” (mișcarea de șut foarte puternic dar mingea se duce relativ ușor);

aruncările aeriene (prinderea și aruncarea din săritură deasupra semicercului).

Mai trebuie subliniat că nu există extremă de valoare care să nu vină în învăluire și să înscrie gol de la 9 m, sau care să nu se infiltreze (uneori) pe semicerc și să acționeze ca un veritabil pivot.

De asemenea, extremele și-au perfecționat în bună măsură jocul fără minge mai ales prin pătrunderi surpriză (fără minge) în spațiul dintre apărătoarea 1 și 2 sau în centru.

Desigur, a rămas ca sarcină prioritară pentru ambele extreme rezolvarea contraatacului direct și participara activă la desfășurarea valului II (faza a II-a) și a valului III.

INTERII- Este evident că rolul, sarcinile și mai ales raza de acțiune a unui inter modern s-a mărit considerabil.

De la interii exclusiv „tunari” de la distanță fix de pe postul lor, s-a ajuns la jucătorul polivalent care cunoaște și realizează eficient depășirea cu pătrundere și aruncare din plonjon de la 6 m sau care se infiltrază (uneori) pe semicerc și acționează ca un veritabil pivot. Statisticile dovedesc clar că un inter bun este eficace aproape în mod egal pe aruncări de pe partea lui, din centru și de pe interul opus.

Există chiar tendința realizării jucătorului plolivalent, eficient și eficace pe toată linia de 9 m (inclusiv ca centru conducător), în plus acționând eficace (temporar) și ca pivot și chiar extremă, dar aceasta depinde de valoarea jucătorului respectiv.

Bineînțeles că rolul lui inițial de aruncător de la distanță rămâne o sarcină principală, dar o face astăzi din foarte diverse puncte ale terenului, mergând nu arareori chiar până la postul opus de inter.

În privința tehnicii pe post jucătorii din linia de 9 m (inclusiv centrul) stăpânesc perfect depășirea și cel puțin patru procedee de aruncare (două din săritură și două din sprijin).

Viteza de joc crescută și mai ales presiunea activă a apărătorului au determinat apariția unor aruncări speciale:

cu sprijin pe piciorul brațului de aruncare;

din sprijin cu evitare, plus plonjon;

din săritură și aruncare de la șold;

cu săritură cu bătaie pe două picioare.

CENTRUL – Consider că în continuare rolul lui principal rămâne cel de conducător (coordonator) de joc, deși unele echipe chiar naționale încearcă în centru cu pivoți consacrați, iar altele cu jucători de șut, proveniți din interi cu talie ceva mai mică.

De remarcat însă tendința tot mai prezentă a jucătorilor din centru de a acționa cu mai mare eficiență și pe alte posturi. Ei se transformă adesea în pivot mobil și pot juca tot atât de bine pe oricare parte ca inter. Subliniem că mărirea mobilității de acționare a centrului nu a dus la scăderea eficienței lui pe postul de bază.

Conducătorii de joc nu se mai cantonează exclusiv în sarcina de a organiza jocul ci se valorifică și pe ei, uneori cu număr de goluri aproape la nivelul interilor. Dar, repetăm, toate acestea le face, fără a-și neglija sarcina principală de conduce și a organiza echipa în atac.

PORTARUL – Turneele finale ale Campionatelor Mondiale și marile competiții europene au dovedit odată în plus că echipele plasate la vârf, au în mod necesar portari de excepție.

Rolul și importanța acestui post, cunoscut și recunoscut dintotdeauna, este în creștere în directă corelație cu numărul și diversificarea tot mai mare a aruncărilor spre poartă și cu accentul care se pune pe atacul rapid, în care atât în atac cât și în apărare portarul are un rol decisiv.

Perfecționarea jocului atacanților a impus și pentru portari o creștere a măiestriei tehnico-tactice și neapărat a suportului necesar, pregătirea fizică, în special detenta (brațe și picioare), în general viteza sub toate formele (reacție, mișcare) precum și rezistența necesară manifestării optime la parametri optimi de viteză.

Observăm o implicare din ce în ce mai mare a portarului în jocul echipei, în apărare, prin colaborarea permanentă cu toți coechipierii (ex. acoperirea unui colț) și în atac prin angajarea totală în atacul rapid și în unele cazuri – deocamdată mai rare –chiar și în faze și combinații la poarta adversă.

4. Varietatea și mobilitatea de joc și interacționarea lor organică

4.1. O mare varietate a sistemelor de joc, atât în apărare cât și în atac se evidențiază la o primă observare a jocului echipelor din turneele finale de la Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale.

Exagerând desigur, s-ar spune că sunt atâtea sisteme de joc câte echipe există. În realitate nu este vorba de sisteme noi inventate, ci doar de aplicarea practică și concretă a celor- să zicem clasice- în foarte diverse variante specifice ținând seama de nenumărate condiții și situații. Aici ar fi în primul rând specificul „școlii naționale” respective, apoi valoarea, înclinațiile și prgătirea propriilor jucători, dar și modelarea pe adversar, precum și unele cerințe de strategie și tactică.

De aici o amplificare și o variatate deosebită a sistemelor de joc, mai ales ca variante specifice și speciale a celor deja cunoscute.

4.2. Folosirea mai multor sisteme de joc, în alternanță sau nu, pe parcursul unui meci sau chiar în aceeași fază de joc, putem spune că este un element ceva mai nou și merită să fie studiat.

Imaginația creatoare a antrenorilor și chiar a jucătorilor este tot mai activă și se pare că ne îndreptăm spre o strategie globală în joc, ca o sumă alternativă a mai multor sisteme de joc.

Nu trebuie de aici să înțelegem că s-a ajuns la o filozofie a tacticii, mai ales că paradoxal, în același timp accentul cade pe o simplificare, cu maximă eficiență a fiecărei acțiuni tactice.

Poate vom înțelege mai bine acest paradox dacă aruncăm o privire sintetică asupra caracteristicilor jocului în atac și apărare ale echipelor de valoare din finalele Jocurilor Olimpice și Campionatelor Mondiale.

ATACUL – În construirea atacului, aparent se reamarcă o oarecare simplificare a jocului izvorâtă în mod practic dintr-o mai eficientă organizare și adaptare la apărările tot mai avansate și agresive care se practică astăzi de majoritatea echipelor.

Aproape indiferent de varietatea manevrelor tactice (combinații, circulații) în faza de prefinalizare și mai ales de finalizare apar ca elemente fundamentale în prim plan:

raportul unu la unu (1-1), în care depășirea este arma principală ca sumă a componentelor tehnico-tactice dar și psiho-fizice individuale, se evidențiază chiar ca o determinantă a jocului în atac.

relația de colaborare în cuplu (de 2 maxim 3 jucători) apreciată ca nucleul fundamental al oricărei acțiuni tactice și în care blocajul cu derivatele lui (plecarea, paravanul, un-doi-ul) este element esențial, se apreciază ca o altă determinantă a jocului.

jocul fără minge, crește considerabil în importanță fie în acțiunea de favorizare a coechipierilor pentru valorificarea raportului 1-1 sau 2-2 și mai ales în exploatarea spațiilor temporar lăsate libere în jocul avansat al apărătorilor.

De aici rezultă aparenta simplificara a jocului în atac în care finalizarea (golul) pare a fi rezultatul rezolvării raportului 1-1, sau a relației de cuplu în doi, sau a pătrunderii fără minge.

Am spus însă aparentă deorece este clar că foarte numeroase manevre tactice sunt încă necesare cu întreg ansamblul echipei pentru a se ajunge în poziție clară de 1-1 (în care atacantul de valoare este favorizat) sau pentru a mări eficiența relației de cuplu. Pe deasupra rămân perfect valabile toate principiile tactice de bază individuale și colective și cu deosebire ideea fundamentală a necesității obținerii superiorității numerice într-un sector sau punct al terenului.

În cazul performanței de vârf, lucrurile se complică și mai mult, mai ales că mijloacele moderne de informare înlesnesc cunoșterea amănunțită a adversarului, care este astăzi un element principal de strategie.

De aici-diversificarea tacticilor speciale și mai ales obligativitatea căutării permanente și folosirii unor elemente de surpriză, dacă se poate altele pentru fiecare adversar.

APĂRAREA – Sistemele de apărare agresivo-ofensive-avansate domină la ora actuală handbalul modern și sunt în mod cert în preocuparea tuturor echipelor de valoare, indiferent de așezarea grafică în teren.

Majoritatea echipelor pleacă în idee și concepție de la sistemul de apărare 3-2-1, pe care îl adaptează și interpretează în funcție de adversar, de specificul și posibilitățile proprii, dar și de interese (scor, calificare) și diverse momente tactice.

Dar nu puține sunt și echipele care folosesc clasicul 6-0 sau 5+1 (ceva mai frecvent echipele feminine), care au devenit însă mai ofensive-agresive prin acțiunea apărătorilor centrali și laterali care ies mai ales și întrerup jocul ori de câte ori pot. Se poate spune că apărările nu mai sunt rigide într-o așezare „grafică” și privite de sus mobilitatea și schimbarea lor este evidentă retrecând cu ușurință de la 6-0, 5+1, 4+2 și 3-2-1.

Nu putem spune că au apărut deci, sisteme noi de apărare, poate, așa cum spuneam variante și interferări între sisteme însă ceea ce diferă astăzi evident în handbalul modern este maniera de aplicare a lor:

a. cu un pronunțat caracter ofensiv-agresiv-avansat, atât în sistem pe ansamblul echipei cât și în toate acțiunile tehnico-tactice individuale (ale fiecărui jucător în parte),

b. tendința permanentă de a sufoca atacantul – simultan cu prinderea mingii – împiedicând permanent orice acțiune de construcție a jocului inclusiv declanșarea atacului rapid;

c. caracterul tot mai elaborat și exact pus la punct al mecanismelor sistemelor de apărare;

d. accentul amai mare pe participarea gândită a fiecărui jucător și cu un plus pe capacitatea lor de anticipare;

e. folosirea, ca element de surpriză sau adaptare, în alternanță a mai multor sisteme sau variante în același meci sau chiar în aceeași fază de joc.

Aici, la capitolul surprize și noutăți, trebuie să adăugăm folosirea (încă timid și experimental) a capcanelor și marcajului fals – cu vădite inspirașii din alte jocuri sportive.

Ținând seama de aceste tendințe de evoluție a jocului în apărare mai trebuie să remarcăm:

a. suprafața de acționare și mișcare a fiecărui apărător s-a mărit considerabil;

b. contactul direct cu adversarul este aproape permanent și în creștere ca asprime și forță de angajare;

c. toți jucătorii se află în permanentă mișcare activă (jocul de brațe și de picioare) și luptă fără momente de pauză, cu o solicitare fizică și psihică la cote maxime;

d. bagajul de cunoștințe tehnico-tactice al apărătorului a crescut foarte mult.

5. Pregătirea psiho-motrică, atletică și specială, la cote înalte sub imperiul menținerii vitezei în acțiuni desfășurate în forță

5.1. O excelentă condiție fizică și o prelucrare a calităților motrice la cote maxime este astăzi pentru un jucător și o echipă de valoare, o condiție absolută, despre care nu se mai discută.

Rămâne perfect valabilă și net subliniată afirmația că la baza reușitei oricărei acțiuni tehnico-tactice stă o foarte bună pregătire psiho-motrică.

5.2. Viteza de mișcare și mai ales de acționare în forță sunt calități motrice preponderente astăzi.

5.3 Antrenamente (sau părți bune ale acestora) speciale de pregătire fizică (fără minge) se fac astăzi în multe echipe de elită, fie ele chiar reprezentative naționale.

De remarcat tendința de modernizare, mai bine zis de mărire a eficienței acestor antrenamente de condiție fizică, apelându-se la mijloace și materiale variate, aparatură sofisticată, dar și la tehnici din alte discipline-atletică grea și ușoară, arte marțiale (o adevărată modă) etc.

Multe echipe au deja acum alături de antrenori, preparatori fizici, psihoterapeuți, chimioterapeuți, și cine știe ce va mai urma.

Cu certitudine condiția fizică este o constantă preocupare și în continuă evoluție și perfecționare.

NOTĂ: În finalul acestor observații cu privire la tendințele de evoluție ale jocului, ar trebui să subliniez, că mai există alte multe elemente și amănunte, care ar mai trebui notate și studiate deoarece este destul de probabil că vor influența manifestarea în joc și implicit în procesul de pregătire al tuturor echipelor de viitor.

În acest sens, în special intenția de a mări gradul de spectaculozitate al meciurilor- cerință acută în concurență cu alte jocuri sportive cu prezențe mai mari la TV- și în intenția de a aduce modificări în regulament spre realizarea acestui deziderat, trebuie neapărat luată în calcul o prognoză a handbalului anilor 2000.

II.5. Concepția de joc

A fost și este un document teoretic fundamental, dedus din experiența practică a generațiilor de antrenori care au trăit direct fenomenul handbal și trebuie să fie în continuare principalul instrument de lucru pentru întreaga activitate practică și concretă a procesului de pregătire.

Concepția de joc trebuie văzută însă în continuă mișcare și neapărat periodic reactualizată față de evoluția jocului și ținând seama de o serie întreagă de considerente.

Tendințele și direcțiile fundamentale de dezvoltare și evoluție pe plan mondial;

Studiul asupra evoluției școlilor de handbal din lume și manifestarea concretă a acesteia în jocul echipelor naționale respective;

Analiza, aprecieri și concluzii asupra activității echipelor reprezentative feminine și masculine din România (la toate nivelele) la marile competiții;

Analiza campionatelor interne și în special a jocului tuturor echipelor noastre de seniori și juniori.

Pe baza acestor studii și analize am elaborat o reactualizare a concepției de joc, care poate și ar trebui să reprezinte puncte ferme de orientare în gândirea metodică a tuturor antrenorilor de la mini-handbal la loturile naționale.

Concepția de joc în apărare

Jocul echipelor noastre în apărare trebuie să fie în concept și organizare tot mai ofensiv și avansat, cu o și mai mare mobilitate de mișcare a jucătorilor, care atacă adversarul în permanență aspru și anticipat, acționând omogen în cadrul unor mecanisme de sisteme precis elaborate, având deci caracteristicile:

AVANSAT-OFENSIV-AGRESIV sunt principiile de bază care trebuie să domine orientarea jocului în apărare atât în ansamblul echipei și al sistemului, cât și în acțiunile fiecărui jucător. Trebuie renunțat la maniera de joc pasiv, retras cu călcâiele pe semicerc în așteptarea eventualelor greșeli ale adversarului.

Atacul advers trebuie supus unei presiuni permanente, echipa în ansamblu și fiecare apărător în parte, stânjenindu-l activ în fiecare moment de organizare al jocului și manevrare a balonului. Trebuie împiedicată din timp derularea circulațiilor și a combinațiilor, chiar cu prețul unor fentări de joc și aceasta, repetăm, încă din faza de prefinalizare.

Presiunea aspră asupra atacanților trebuie să fie sufocantă încă din prima fracțiune de secundă după pierderea balonului prin împiedicarea imediată sau măcar frânarea declanșării contraatacului advers în zona de inițiere (portar sau intermediar). Caz de nereușită, presiunea apărării trebuie continuată activ asupra derulării atacului rapid (faza a II-a) în zona de mijloc a terenului sau în cea de prefinalizare (valul III).

Atacarea adversarului cu mingea trebuie executată de fiecare dată energic (pe brațul de aruncare la minge) și anticipativ- dacă este posibil simultan cu intrarea în posesia mingii de către atacant.

Contactul corporal este aspru dar fără nesportivități și are loc cel mai adesea la distanțe tot mai mari de propriul semicerc, chiar în zonele de organizare a jocului la 9-12 m de poartă.

Odată intrat în contact cu adversarul aflat în posesia mingii, apărătorul continuă lupta până la scoaterea lui totală din joc sau până acesta pasează-încercând și în acest moment împiedicarea transmiterii eficiente a mingii adversarului la un coechipier.

Față de aceste cerințe de bază este absolut necesar să se acorde o pondere mult sporită în antrenament fazei de apărare, mergând până la a concepe fiecare exercițiu cuprinzând obligatoriu și faza de apărare. Este clar că trebuie mult mărit și perfecționat bagajul individual al apărătorului în sfera cunoștințelor tehnico-tactice și la nivelul indicilor de pregătire psiho-fizică specifică.

În acest sens ar trebui reânvățat și perfecționat întreg ABC-ul tehnico-tactic al apărătorului și pus accent pe tot ceea ce asigură rezolvarea în favoarea lui a raportului „unu la unu” (1-1) din ce în ce mai frecvent și decisiv în joc.

MOBILĂ ȘI ELASTICĂ. Jocul în apărare al echipelor noastre trebuie să fie mult mai mobil și elastic. Este absolut necesar ca toți apărătorii să fie în continuă mișcare în poziție joasă, acoperind total, clipă de clipă o suprafață mărită de acționare între semicercul propriu și până dincolo de linia de 9 m.

Este clar că triunghiul sau patrulaterul imaginar pe care se mișcă astăzi un apărător are latura de 3-4-5 m, și de fapt este un zigzag și un dute-vino continuu cu contacte aspre și luptă acerbă la fiecare punct de frângere a liniilor.

Jocul de picioare și- atenție! jocul de brațe trebuie să fie o constantă preocupare în joc și desigur în antrenament.

Principiul realizării superiorității numerice în zona de atac cu mingea nu numai că rămâne în continuare perfect valabil, ci chiar trece pe prim plan în cadrul apărărilor avansate. În consecință dublarea și sprijinul apărătorului angajat în lupta cu atacantul cu mingea sau ieșit în întâmpinarea lui este o preocupare permanentă a fiecărui apărător și expres prevăzută în orice sistem.

În același timp trebuie acordată o și mai mare atenție jocului de apărare (supraveghere) asupra atacanților fără minge , împiedicându-le constant mișcarea, frânând intrarea lor în combinații, închizând prompt eventualele culoare de pătrundere sau însoțindu-i cât timp este necesar.

Recapitulăm aceste trei direcții de acționare ale apărătorului:

atacarea fermă și anticipată până la oprirea adversarului cu mingea;

dublarea permanentă a coechipierilor în lupta cu adversarul sau doar avansați;

supravegherea atentă și împiedicarea în acțiuni a adversarilor fără minge (în special extremele).

Menționăm că aceste acțiuni se desfășoarră succesiv sau chiar simultan în fracțiune de secundă, solicitând un spor consistent de mobilitate și mișcare în teren cu mare viteză și o elasticitate deosebită a întregului sistem.

RAȚIONALĂ ȘI ELASTICĂ: Jocul echipelor noastre în apărare trebuie mai mult și mai bine gândit și elaborat, neapărat organic asamblat, colectiv în cadrul mecanismului unor sisteme precis stabilite.

Capacitatea deosebită de angajare în luptă, risipa mare de efort și o mobilizare psihică deosebită, rămân caracteristicile necesare unei bune apărări, dar, este clar, nu și suficient în handbalul modern.

Apărarea presupune – nu o luptă oarbă – ci o organizare riguroasă cu principii și reguli clare și exacte, în care mecanismul de funcționare al sistemelor este foarte bine stabilit și respectat.

Este imperios necesar ca toți antrenorii să acorde timp suficient în antrenament și să găsească mijloace – exerciții, pentru reînvățarea exactă a mecanismelor de bază, a cel puțin trei sisteme de joc în apărare.

Pornind de la ideea că orice sistem de apărare este teoretic foarte bun, dar în mod practic este atât de bun cât de bine este aplicat și modelat pe atacul advers, nu intenționăm să impunem unul anume. Trebuie să constatăm însă că majoritatea echipelor de valoare folosesc sisteme avansate cu deosebire în așezarea 3-2-1, bineînțeles cu variante specifice.

Recomandăm echipelor și antrenorilor noștri să se alinieze acestor tendințe pregătind cu deosebire sistemul 3-2-1, mai întâi în forma lui clasică, adaptându-l apoi – dacă este necesar – unor condiții specifice față de valoarea și înclinațiile propriilor jucători, a adversarilor sau anumitor condiții de strategie și tactică.

În același timp este necesar ca echipele și jucătorii să cunoască bine cel puțin trei sisteme de apărare (6-0; 5+1; 4-2) cu variantele lor pentru a le putea folosi oricând este necesar tactic cu aceeași eficiență.

În plus, o echipă de valoare trebuie să fie capabilă să-și schimbe sistemul de apărare cu ușurință pe parcursul unui joc și uneori chiar în aceeași fază de atac a adversarului.

În concluzie, subliniem că știința jocului în apărare a făcut pași mari înainte și sunt necesare eforturi deosebite de gândire metodică și muncă practică, la toate nivelurile, pentru a reuși pe această cale încă puțin exploatată la noi, de a reveni în fruntea ierarhiilor mondiale.

Concepția de joc în atac

Jocul echipelor noastre în atac trebuie să se dezvolte spre un tempo mai susținut, cu o rapiditate tot mai crescută a acțiunilor tehnico-tactice individuale și colective, cu o organizare mai exactă în sistem, având la bază relația de cuplu 2 (3) și cu un mai pronunțat caracter ofensiv periculos în fiecare fază și moment.

1. ATACUL RAPID, trebuie să fie și mai vizibil o preocupare principală a echipelor noastre, acționând perseverent pentru sporirea numărului și eficacității lor, atât în formele clasice: contraatacul și faza a II-a, cât și prin continuarea lor cu valul al III-lea.

2. TRECEREA DIN APĂRARE ÎN ATAC, trebuie să se realizeze cu o mai mare rapiditate și de fiecare dată când se recuperează mingea încercându-se permanent și insistent surprinderea apărării încă în curs de repliere și organizare, până la epuizarea oricărei șanse imediate de gol.

Atacul rapid declanșat fulgerător și susținut în trei valuri succesive, asigură la echipele de valoare între 18 – 25% din totalul golurilor, uneori chiar până la 30% ceea ce categoric poate hotărî soarta unui joc.

3. VALUL III, este de fapt o prelungire a fazei a II-a (valul II), mai bine zis o transformare directă a acestuia în atac organizat, prin intrarea imediată după trecerea liniei de centru în combinații de finalizare prestabilite sau spontane insistând peste o apărare completă numeric dar încă în curs de organizare.

În ideea unui joc modern la înalte cote valorice pentru toți antrenorii, rămâne de studiat, antrenat și perfecționat această tendință din handbalul mondial, de exploatare la maximum a atacului rapid, prin abordarea lui în trei valuri succesive, perseverându-se ofensiv peste o apărare care nu este încă solid așezată în sistem.

4. FAZA A III-A de organizare și reorganizare a jocului trebuie și ea neapărat regândită în spiritul creșterii vitezei de joc și a menținerii unei presiuni permanente – periculoase asupra apărătorilor.

Reducerea la maximum sau chiar eliminarea momentelor de joc pasiv, renunțând la jocul cu pase lente executate static sau în mers, trebuie să fie o preocupare constantă a echipelor noastre.

Modelul ideal de organizare a atacului presupune astăzi, trecerea directă dintr-o acțiune de amenințare a porții în alta și mai periculoasă, toate cu intenții vădite de finalizare.

Desigur nu trebuie gândit că atacul va fi un iureș în mare viteză de la un cap la celălalt al jocului. În continuare, diverse momente tactice, de interese sau strategii vor dicta anumite variații de ritm.

Cu certitudine însă astăzi în jocul echipelor de valoare se constată o creștere a vitezei de acționare și a tempoului de joc cu o menținere permanentă a gradului de periculozitate a fiecărei acțiuni individuale sau colective

5.ATACUL ÎN SISTEM (FAZA A IV-A) trebuie să urmărească o mai atentă organizare și disciplinare tactică, mai ales în momentele de prefinalizare lăsând jucătorilor inițiativa și spontaneitatea în finalizare cu condiția unei mai mari mobilități pe posturi.

În constuirea atacului se remarcă o tendință de simplificare a jocului, izvorâtă în mod practic dintr-o mai eficientă organizare și adaptare la apărările tot mai avansate și agresive care se practică astăzi de majoritatea echipelor.

Aproape indiferent de varietatea manevrelor tactice (combinații, circulații) în faza de prefinalizare în prim-plan apar:

raportul unu la unu (1-1) în care depășirea ca sumă a componentelor tehnico-tactice individuale, dar și psiho-fizice apar ca o determinantă a jocului;

relația de colaborare în cuplu (de 2 maxim 3 jucători) apreciat ca nucleu fundamental al acțiunilor tactice în care blocajul și derivatele lui (plecarea, paravanul, un-doi) constituie elemente fundamentale;

jocul fără minge crește considerabil în importanță, exploatând spațiile lăsate libere de apărările avansate (pătrunderea fără minge) dar și în acțiunile de favorizare (eliberare) a coechipierilor pentru valorificarea raportului 1-1 sau 2-2.

Mărirea mobilității jucătorilor în teren și acționarea eficace pe mai multe posturi a apărut ca o cerință a jocului în viteză în condițiile unor apărări avansate și a imperativului de a fi mereu periculos, oriunde s-ar afla în teren, surprinzând permanent adversarul.

Rolul și sarcinile fiecărui post, aria lor de acțiune s-a dezvoltat considerabil în paralel cu specializarea aprofundată.

Pivotul acționează adesea ca un inițiator al combinațiilor ieșind până la 8-9 m (la blocaje), măturând apoi semicercul până la extreme.

Extremele și-au perfecționat procedeele specifice cu aruncări (inclusiv aeriene) din unghiuri foarte mici, dar se infiltrează și pe semicerc acționând ca veritabili pivoți.

Interii și-au mărit și ei raza de acționare la fel de eficace și pe stânga și pe dreapta; mai mult se infiltrează pe semicerc ca pivoți mobili.

Centrii de mare valoare, în afara sercinilor de bază: conducător de joc, acționând eficace pe inter stânga sau dreapta și foarte adesea ca pivot.

Se remarcă tendința spre un jucător, dacă nu complet polivalent, cel puțin acționând degajat și eficient pe mai multe posturi. Vremea jucătorului fixat pe post cu trasee de acționare precise și sarcini limitate la cele ale locului în echipă a trecut.

Mobilitate de acționare pe post și pe mai multe posturi, dar mai ales viteza de acționare în joc mai crescută și presiunea sufocantă a apărătorului, au determinat apariția unor procedee noi sau reconsiderate și perfecționate.

PASAREA

din alergare continuă (pe piciorul brațului de pasare);

împinsă (fară ridicarea brațului);

cu prindere și pasare din săritură (aeriană);

voleibalată cu o mână și cu două mâini.

ARUNCAREA

cu sprijin pe piciorul brațului de aruncare;

cu săritură pe două picioare;

din săritură și aruncare pe la șold;

în pământ cu efect de ocolire;

cu prindere și aruncare din săritură.

Este neapărat necesar însă să subliniem că procedeele clasice, „ABC-ul” handbalului, rămân în continuare esența pregătirii tehnice și numai după creșterea și perfecționarea lor se pot aborda și cele, să zicem, mai noi.

Sistemele de joc în atac aplicate de echipele noastre trebuie să aibă o mai mare varietate și mai ales capacitate de modelare pe apărarea adversă.

Prin simplificare, sistemele de atac rămân tot cele de bază, respectiv cu un pivot sau doi.

Tendința generală la echipele noastre de valoare este însă de a infiltra numai temporar cel de al doilea pivot, care poate fi centrul sau un inter. Din acest motiv în terminologia handbalului mondial a apărut acest „pivot mobil”, pe care l-am preluat și noi prin traducere directă.

Este imperios necesar ca absolut toți antrenorii noștri, începând de la minihandbal până la loturi reprezentative, să țină seama în gândirea și concepția lor metodică de aceste tendințe de modernizare a jocului de handbal, transpunându-le concret în sarcinile și mijloacele antrenamentului, căutând să tindă permanent spre realizarea lor.

Tocmai de aceea prezenta reactualizare a concepției de joc, a insistat pe elemente evolutive de perfecționare și modernizare a jocului, subliniind că datele fundamentale ale teoriei Școlii Românești de Handbal rămân în continuare perfect valabile.

Antrenorii, respectând ideile și direcțiile concepției de joc, pot găsi un sprijin real și concret pentru adaptarea procesului de pregătire și al jocului echipelor lor la noile condiții și cerințe ale handbalului modern.

II.6. Caracterizarea tehnicii jocului de handbal

Tehnica de joc este un sistem de mișcări integrate sau o înlănțuire de mișcări parțiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate și automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul și sarcinile de atac și apărare ale jocului. (Colibaba-Evuleț; Bota)

În esență tehnica conturează structura motrică a fiecărui joc sportiv în parte, iar eficiența ei este direct legată de capacitatea performanțială a fiecărui jucător în parte.

Tehnica cuprinde: elemente tehnice, procedee tehnice, stil și măiestrie tehnică.

Elementele tehnicii sunt categorii generale de mișcări care facilitează rezolvarea scopului și sarcinilor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs (prinderea, pasarea, aruncarea la poartă, apărarea propriu-zisă). Condițiile în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la formarea procedeelor tehnice concrete pentru rezolvarea respectivelor sarcini.

Procedeul tehnic se distinge prin structura motrică de organizare internă învățată până la automatism.

Procedeele tehnice au o structură motrică simplă sau complexă.

Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice care de regulă se încadrează în trei momente: poziția inițială – mișcarea propriu-zisă – poziția finală.

În jocul de handbal procedeele tehnice simple apar numai atunci când opoziția adversarului este inexistentă: pasa cu o mână azvârlită pe deasupra umărului (în momente fixe) sau în alte momente fixe ale jocului (aruncare de la 7 m).

Procedeele tehnice complexe sunt foarte numeroase, structura motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee tehnice simple între ele (aruncare la poartă precedată de dribling cu o mână din alergare).

În final trebuie să precizăm că elementul tehnic (pasarea mingii) se poate realiza prin mai multe procedee (de exemplu: pasa cu o mână lansată de jos).

Stilul tehnic reprezintă nota personală a fiecărui jucător privind execuția unor procedee tehnice. Modelul corect de execuție a procedeului tehnic (chinograma) apare doar în faza de învățare corectă conform modelului, pe parcurs execuția capătă notele personale ale jucătorului și devine stil. Stilul generalizat dă naștere unui nou procedeu tehnic, cu o structură nouă.

Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică achiziționată în decursul timpului și se apreciază prin: numărul de elemente și procedee tehnice de atac și apărare achiziționate și ușurința cu care le aplică în rezolvarea sarcinilor de joc; acuratețea, virtuozitatea, precizia și eficiența cu care le execută în condițiile grele de concurs; stabilitatea cu care execută procedeele tehnice în condiții diferite; priceperea de a alege, regla și schimba structura motrică a procedeelor tehnice; încrederea și siguranța cu care execută procedeele tehnice. În cadrul măiestriei tehnice intră și modul de utilizare a fentelor (mișcările înșelătoare).

Tehnica jocului de handbal are tendința de a se dezvolta continuu pe seama următorilor factori:

– ridicarea continuă a măiestriei tehnice;

– cunoașterea și aplicarea unui număr tot mai mare de elemente și procedee tehnice;

– creșterea capacității de asociere liberă și creativă a procedeelor tehnice;

– creșterea stabilității tehnice în condiții mereu schimbătoare;

– tendința spre măiestrie tehnică universală;

– apariția unor variante noi de execuție;

– modificarea structurii motrice și a ritmului de execuție;

– modificarea planurilor de manevrare a mingii;

– micșorarea amplitudinii mișcărilor;

– creșterea eficienței aruncărilor la poartă.

II.7. Cercetarea observațională

Observarea competiției sportive reprezintă o activitate metodologică de primă importanță, care contribuie la îmbunătățirea întregii activități teoretice și practice, în scopul pregătirii eficiente a jucătorilor.

În lucrarea sa „Cercetarea observațională”, Piasenta J. prezintă concluzii deosebit de utile muncii de observare și o metodologie pentru a acționa în vederea studierii jocului competițional din care prezentăm, pentru a fundamenta științific observația noastră, cele ce urmează.

Observația se particularizează printr-o acțiune concretă și utilizarea unor procedee mentale care permit sesizarea complexității fenomenului.

Oservația apare ca o tehnică a gândirii pregătitoare pentru acțiune. O formă continuă pentru metodologia aplicată observației este indispensabilă pentru a putea acționa într-un anumit mediu.

Acțiunea umană este o sarcină complexă care necesită observarea situațiilor, analiza lor, luarea unor decizii, adică alegerea unor acte din ansamblul altora posibile, cu rolul principal al imaginației și creativității.

Cercetarea prin observație nu treabuie să se limiteze la aprecierea cantității și calității observațiilor efectuate, nici la viteza cu care ele au fost obținute, ci va trebui să estimeze, în egală măsură, validitatea și ierarhizarea justificărilor situațiilor pe care le propune spre a acționa.

Metodologia prin observare trebuie să ducă la diminuarea decalajului dintre ceea ce se întâmplă și lumea cercetării.

Pentru a obține rezultate bune în cercetarea observațională se impune următorul demers:

reflexie prealabilă asupra obiectivelor urmărite și ierarhizarea lor;

cunoaștere precisă a decupajelor spațio-temporale pe care le vom determina pentru efectuarea unei analize parțiale;

cunoaștere aprofundată a situațiilor pe care ne străduim să le raționalizăm.

Metodologia observației apare ca o filozofie operațională necesară omului de acțiune, inclus în complexitatea problemelor care îl asaltează și veșnic în urma evoluțiilor și progreselor la care participă. Omul de acțiune, profesorul – antrenor este din ce în ce mai constrâns să se sprijine pe datele obținute prin cercetare științifică.

Precizările făcute mai sus vin să demonstreze că observarea și studiul jocului competițional sunt tot mai mult necesare pentru dirijarea muncii practice.

Cap.III. Organizarea cercetării

III.1. Scopul lucrării

Lucrarea de față are ca scop determinarea unor elemente ale jocului de handbal care sunt cuprinse în modelul de joc și urmăresc să orienteze pregătirea în perspectivă a echipelor de handbal.

În mod deosebit se urmărește evidențierea următoarelor elemente:

– caracteristicile tehnice ale procedeelor de pasare a mingii către jucătorul care aruncă la poartă;

– ierarhizarea procedeelor tehnice prin care se pasează mingea jucătorului care aruncă la poartă;

– determinarea frecvenței pasei decisive la nivelul seniorilor.

III.2. Sarcinile cercetării

– Analiza datelor cuprinse în literatura de specialitate.

– Observarea unui număr de minimum patru echipe de seniori reprezentative de țări și înregistrarea frecvenței paselor ce preced aruncarea la poartă (pasele decisive).

– Înregistrarea procedeelor tehnice utilizate în pasa decisivă.

– Centralizarea datelor înregistrate și prelucrarea lor statistico-matematică.

– Discutarea datelor obținute.

– Cristalizarea unui model al paselor decisive.

– Formularea concluziilor.

III.3. Ipoteze

1. Analiza jocului competițional la nivelul echipelor de seniori reprezentative de țări, ar putea să ne conducă spre construirea unui model al acțiunilor de pasare a mingii către jucătorul care aruncă la poartă.

2. Conținutul jocului competițional ne poate canaliza spre determinarea principalelor procedee de pasare și frecvența acestora la echipele reprezentative de țări.

3. Jocul competițional actual ar putea să ne dezvăluie o nouă ierarhizare a ponderilor procedeelor la pasa decisivă.

III.4. Metode de cercetare

Pentru documentare s-a utilizat studiul literaturii de specialitate urmărind:

– abordarea sistemică în analiza jocului de handbal;

– caracteristicile jocului de handbal;

– caracteristicile tehnicii jocului de handbal;

– evoluția și direcțiile de dezvoltare ale jocului de handbal;

– concepția de joc în handbal;

– cercetarea observațională.

Astfel, au fost studiate și s-au extras date din 12 lucrări, din care 4 autohtone și 8 lucrări de autori străini.

Pentru determinarea conținutului jocului s-a utilizat metoda observației dirijate și înregistrarea datelor pe fișe destinate în acest scop.

Datele obținute prin observație au fost centralizate și prelucrate statistic și matematic după cum rezultă din tabelele anexă.

III.5. Subiecți

Pentru culegerea datelor necesare au fost observate patru echipe reprezentative de țări: România, Lituania, Franța și Spania.

Observațiile au fost făcute în timpul Campionatului European de Handbal masculin din zilele de 4 și 5 februarie 2006: România și Lituania în competiția de calificare pentru Campionatul European, iar Franța și Spania în cadrul finalei Campionatului European de Handbal Masculin. România a învins Lituania cu 26:24; Franța a învins Spania cu 31:23 și a devenit Campioană Europeană pe anul 2006.

Meciurile au fost urmărite în întregime la televizor.

Cap. IV. Prezentarea și interpretarea datelor

IV.1. Clasificarea paselor decisive

În clasificarea respectivă intră numai procedeele de pasare care au fost utilizate în transmiterea mingii jucătorului care aruncă la poartă și nu mai utilizează alte acțiuni ca driblingul sau pase intermediare.

Pentru o interpretare cât mai aproape de conținutul concret al jocului de handbal, procedeele de pasare, denumite „pase decisive”, au fost clasificate din două puncte de vedere:

a – din punct de vedere al elementelor fundamentale de transmitere a mingii procedeele au fost clasificate în trei grupe:

– grupa paselor azvârlite;

– grupa paselor lansate;

– grupa paselor speciale.

b – din punct de vedere al mișcărilor incluse în execuțiile paselor decisive, fiecare grupă fundamentală a cuprins procedeele propriu-zise de transmitere a mingii.

Grupa paselor azvârlite cuprinde:

– pasa azvârlită cu o mână pe deasupra umărului din sprijin pe sol;

– pasa azvârlită cu o mână pe deasupra umărului din săritură;

– pasa azvârlită cu o mână pe deasupra umărului cu ricoșeu de pe sol, din sprijin pe sol.

Grupa paselor lansate cuprinde:

– pasa lansată pe jos înainte din sprijin pe sol;

– pasa lansată prin lateral din sprijin pe sol;

– pasa lansată înapoi din sprijin pe sol;

– pasa lansată pe după adversar.

Grupa paselor speciale cuprinde:

– pasa împinsă cu o mână din sprijin pe sol;

– pasa împinsă cu o mână din săritură;

– pasa împinsă cu o mână cu ricoșeu de pe sol;

– pasa din pronație cu sprijin pe sol;

– pasa prin voleibalare cu sprijin pe sol;

– pasa prin voleibalare din săritură;

– alte situații.

IV.2. Frecvența procedeelor fundamentale de pasare a mingii,

utilizate ca „pase decisive”

Din Tabelul nr.1 rezultă că într-un meci, o echipă efectuează, în medie, 44,0 pase decisive din care aruncătorul la poartă prinde mingea și aruncă direct, fără alte acțiuni, înafară de procedeul respectiv de aruncare la poartă. Repartizate pe cele 4 echipe reprezentative de țări, pasa decisivă a avut următoarea frecvență: România 51 execuții; Lituania 41 execuții; Franța 37 execuții și Spania 47 execuții. România a utilizat cel mai mare număr de pase decisive din care jucătorii aruncau direct la poartă, Franța a utilizat cel mai mic număr de pase decisive; observațiile modului de acțiune al jucătorilor echipei Franței care aruncau la poartă au scos în evidență că, după primirea mingii, efectuau alte acțiuni individuale, cum ar fi driblingul, aspect care diminua importanța pasei care o primeau și nu mai era pasă decisivă.

Repartizarea paselor decisive pe procedee fundamentale este următoarea:

– pase azvârlite cu o medie de 22,75 execuții pe meci de către o echipă, ceea ce reprezintă 51,70%.

– pase lansate cu o medie de 3,25 execuții pe meci de către o echipă, ceea ce reprezintă doar un procent de 7,38%.

– pase speciale cu o medie de 18 execuții pe meci de către o echipă, ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 40,90%

Procentul cel mai mare de frecvență îl au pasele azvârlite (51,70%), fapt pe care îl atribuim simplității și naturaleții mișcării de azvârlire, procedeu care în general se utilizează cu precădere în tot timpul jocului.

Urmează, în ordine, pasele speciale cu 40,90% frecvență, procedee care asigură surprinderea și în același timp eficiența transmiterii mingii jucătorului care aruncă la poartă.

Pasele lansate au un procent foarte mic de frecvență (7,38%) datorat mișcărilor prea lente și care pot fi anticipate ușor de adversar.

Repartizate pe echipe reprezentative de țări situația este foarte diferită la pasele azvârlite: Franța 59,4%, Spania 55,3%, România 50,9% și Lituania 41,4%.

Situația paselor speciale este foarte apropiată ca frecvență pe cele patru echipe reprezentative de țări: Lituania 41,4%, România 41,1%, Franța 40,5% și Spania 40,4%. Această apropiere o considerăm că se datorează concepției de joc asemănătoare la cele patru echipe, ca și preocupărilor crescute de a realiza surprinderea adversarului.

Pasele lansate, cu o frecvență medie de 7,38% sunt de minimă importanță la toate echipele: Franța nu le utilizează deloc ca pase decisive, Spania în proporție de 4,25%, România în proporție de 7,8% și Lituania în proporție de 17,0%.

IV.3. Eficiența aruncărilor la poartă în cadrul cărora s-a

utilizat, ca pasă decisivă, procedeele fundamentale

de pasare a mingii

Din Tabelul nr.2 rezultă că din 44,0 pase decisive, ca medie a unei echipe într-un meci, s-au înscris 17,75 goluri în medie, ceea ce reprezintă un procent de eficiență de 40,34%. Pe țări eficiența aruncărilor la poartă precedate de pase decisive este: Lituania 43,9%, Franța 40,5%, Spania 40,4% și România 37,2%.

Pe grupe de procedee fundamentale eficiența este de 44,44% în cazul paselor speciale, 38,54% în cazul paselor azvârlite și de 30,76% în cazul utilizării paselor lansate. Cea mai mare eficiență o au aruncările la poartă care sunt precedate de pase decisive executate cu procedee speciale. Acest fapt se datorează măiestriei tehnice la care au ajuns componenții echipelor naționale menționate mai sus, ceea ce asigură o mai surprinzătoare angajare a jucătorului care aruncă la poartă, îndeosebi pentru jucătorii de semicerc.

Pe grupe de procedee utilizate, eficiența este foarte diferită de la o echipă la alta și de la o grupă de procedee la alta.

În cazul paselor azvârlite eficiența este de 52,9% la echipa Lituaniei, de 45,4% la echipa Franței, de 38,4% la echipa Spaniei și de 23,0% la echipa României.

În cazul paselor speciale eficiența este de 61,5% la echipa României, de 41,1% la echipa Lituaniei, de 36,8% la echipa Spaniei și de 33,3% la echipa Franței.

În cazul paselor lansate eficiența de 30,76% nu este semnificativă datorită frecvenței foarte reduse a acestor procedee: Franța nu le utilizează deloc pentru pasa decisivă, Spania efectuează într-un meci 2 execuții, România 4 execuții și Lituania 7 execuții în urma cărora rezultă că în medie pe un meci o echipă înscrie un gol din aruncările la poartă precedate de pasa decisivă efectuată cu o pasă lansată.

IV.4. Caracteristicile tehnice ale pasei decisive

Caracteristicile tehnice ale pasei decisive din jocul de handbal sunt prezentate din trei puncte de vedere:

– din punct de vedere al acțiunii brațului și mâinii;

– din punct de vedere al mișcării în teren;

– din punct de vedere al frecvenței și eficienței.

Din punct de vedere al acțiunii brațului și mâinii procedeele utilizate ca pase decisive cuprind mișcările:

– mișcarea de azvârlire pe deasupra umărului;

– mișcarea din pronație;

– mișcarea împinsă de la umăr;

– mișcarea prin voleibalare;

– mișcarea cu ducerea mâinii pe la spate;

– mișcarea de lansare a mingii prin balansarea brațului;

– transmiterea mingii cu ricoșeu de pe sol.

Din punct de vedere al mișcării în teren, procedeele utilizate ca pase decisive cuprind:

– pasa executată de pe loc;

– pasa executată din alergare;

– pasa executată cu pași schimbați (pași adăugați, pași încrucișați, pas săltat);

– pasa executată din săritură;

Îmbinarea acțiunilor brațului și mâinii cu mișcarea în teren a dat creștere următoarelor 24 de procedee de pasare a mingii care au fost utilizate ca pase decisive:

tabel nr 3

– pasa azvârlită de pe loc;

– pasa azvârlită cu pași schimbați;

– pasa azvârlită din alergare;

– pasa azvârlită din săritură;

tabel nr. 4 și 5

– pasa din pronație de pe loc;

– pasa din pronație din alergare;

– pasa din pronație cu pași schimbați;

– pasa împinsă direct la coechipier de pe loc;

– pasa împinsă direct la coechipier din alergare;

– pasa împinsă direct la coechipier cu pași schimbați;

– pasa împinsă direct la coechipier din săritură;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol de pe loc;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol din alergare;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol de pe loc;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol din alergare;

– pasa cu voleibalare de pe loc;

– pasa cu voleibalare din săritură;

– pasa cu ducerea brațului pe la spate de pe loc;

– pasa cu ducerea brațului pe la spate cu pași schimbați;

– pasa cu ducerea brațului pe la spate din alergare;

tabel nr. 6

– pasa lansată cu o mână de jos înainte de pe loc;

– pasa lansată cu o mână prin lateral pe după adversar cu pași schimbați.

IV.5. Frecvența și eficiența paselor azvârlite utilizate ca pasă decisivă

Din tabelul nr. 3 rezultă că echipele reprezentative ale României, Lituaniei, Franței și Spaniei au utilizat în câte un meci un total de 91 de pase azvârlite repartizate pe patru procedee tehnice.

– Pasa azvârlită de pe loc cu un total de 18 încercări, ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 19,77 %, din care se înscriu 8 goluri, ceea ce reprezintă o eficiență de 44,44%.

– Pasa azvârlită cu pași schimbați cu un total de 41 de încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 45,5% din care se înscriu 16 goluri ceea ce reprezintă un procent de eficiență de 39,02%:

– Pasa azvârlită din alergare cu un total de 14 aruncări, ceea ce reprezintă o frecvență de 28,57%, din care se înscriu 4 goluri, ceea ce reprezintă o eficiență de 28,57%..

– Pasa azvîrlită din săritură cu un total de 18 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 19,78%, din care se înscriu 7 goluri ceea ce reprezintă o eficiență de 38,88%.

Frecvența cea mai mare o au pasele executate cu pași schimbați cu 45,05% urmează pasele executate de pe loc cu o frecvență de 19,78% și pasele din sărituri cu aceeași frecvență. Pe locul patru se află pasele azvârlite din alergare cu o frecvență de 15,38%

În ce privește eficiența aruncărilor la poartă care au fost precedate de pasă decisivă, cea mai mare eficiență de 44,44% o au pasele azvârlite executate de pe loc, urmate în ordine de pasele azvârlite executate cu pași schimbați cu o eficiență de 39,02%; pasele azvârlite din săritură cu o eficiență de 38,88% și cele executate din alergare cu o eficiență de 28,57%

Pe reprezentative de țări situația este foarte apropiată în ce privește frecvența paselor azvârlite cu pași schimbați: România 42,3%, Lituania 41,1%, Franța 50%, Spania 46,1%. În ce privește eficiența aruncărilor la poartă în urma unei pase azvârlite, situația este diferită: România are cea mai mare eficiență de 33,3,% la procedeul pasa azvârlită de pe loc; Lituania are cea mai mare eficiență de 75% la pasa azvârlită de pe loc; Franța are cea mai mare eficiență de 60% la pasa azvârlită din săritură; Spania are cea mai mare eficiență de 50% la pasa azvârlită cu pași schimbați.

IV.6. Frecvența și eficiența paselor speciale utilizate ca pasă decisivă

Tabelul centralizator nr.5 cuprinde date separate pentru procedeele clasificate după acțiunea brațului și separate pentru mișcarea în teren.

După acțiunea brațului, frecvența cea mai mare o au pasele împinse de la umăr direct la coechipierul care aruncă la poartă cu o frecvență de 21 de încercări, ceea ce reprezintă un procentaj de 29,16%, din care se înscriu 9 goluri ceea ce reprezintă o eficiență de 42,85%.

Urmează pe locul al doilea pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu 19 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 26,38% din care se înscriu 9 goluri ceea ce reprezintă o eficiență de 47,39%.

Pe locul al treilea se situează pasa din pronație cu 14 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 19,44%, se înscriu 6 goluri ceea ce reprezintă un procent de eficiență de 42,85%.

Pe locul al patrulea se situează pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol cu 11 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 15,27%, se înscriu 4 goluri ceea ce reprezintă o eficiență de 36,36%.

Urmează pe locul cinci pasa cu ducerea brațului pe la spate cu o frecvență de 5,55% și o eficiență de 50% și pe locul șase pasa cu voleibalare cu o frecvență de 4,16% și o eficiență de 66,66%.

Din punct de vedere al frecvenței rezultă că pasa împinsă de la umăr are cea mai mare utilizare fie că este transmisă direct la coechipier, fie că este transmisă prin ricoșeu de pe sol, ea reprezintă o eficiență de 40% din total.

În același timp dacă separăm pasele transmise jucătorului care aruncă la poartă cu ricoșeu de pe sol, procedeul are o frecvență de 40% ceea ce înseamnă că acest procedeu se situează, în general pe locul doi.

După mișcarea în teren frecvența cea mai mare o au pasele executate cu procedeul: pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați cu 10 încercări, ceea ce reprezintă un procentaj de frecvență de 13,48%.

Pe locul al doilea se situează pasele executate cu procedeul: pasa împinsă direct la coechipier cu pași schimbați cu 9 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 12,50%.

Pe locul al treilea se situează trei procedee cu 6 încercări fiecare, ceea ce reprezintă un procentaj de frecvență de 8,33% și anume:

– pasa din pronație cu pași schimbați;

– pasa împinsă direct la coechipier din alergare și

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol executată de pe loc.

Pe locul al patrulea se situeză patru procedee cu patru încercări fiecare ceea ce reprezintă un procentaj de frecvență de 5,55% și anume:

– pasa din pronație de pe loc;

– pasa din pronație din alergare;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol din alergare;

Pe locul al cincilea se situează patru procedee cu 3 încercări fiecare ceea ce reprezintă un procent de frecvență al fiecăruia de 4,16%.

Urmează pasa cu voleibalare de pe loc și pasa pe la spate cu pași schimbați fiecare având câte două încercări ceea ce reprezintă un procent de 2,77%.

În final se situează trei procedee cu o încercare fiecare, respectiv cu un procent de frecvență de 1,38% a fiecăruia și anume:

– pasa cu voleibalare din săritură;

– pasa pe la spate de pe loc și

– pasa pe la spate din alergare.

Din cele de mai sus rezultă că în cadrul paselor speciale mișcarea în teren este în proporție de 43,05% sub forma pașilor schimbați, în proporție de 26,38% execuțiile sunt de pe loc, în proporție de 25,00% execuțiile sunt din alergare și în proporție de 5,57% procedeele sunt executate din săritură.

Modalitățile utilizării ca pasă decisivă a procedeelor speciale de pasare a mingii sunt foarte diferite pe cele patru echipe reprezentative de țări.

În ordinea frecvenței România utilizează următoarele procedee tehnice speciale de pasare a mingii ca pasă decisivă:

– pasa din pronație cu pași schimbați: frecvență de 14,28%, eficiență 66,66%;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați: frecvență de 14,28%, eficiență 66,66%;

– pasa din pronație din alergare: frecvență de 9,52%, eficiență 50%;

– pasa împinsă direct la coechipierul care aruncă la poartă- cu pași schimbați: frecvență de 9,52%%, eficiență 50%;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați frecvență de 9,52%, eficiență 50%;

– celelalte procedee speciale de pasare a mingii cuprinse în tabelul nr. 4 au o frecvență de 4,76% fiecare; unele procedee nu sunt utilizate deloc.

În ordinea frecvenței Lituania utilizează următoarele procedee tehnice speciale de pasare a mingii ca pasă decisivă:

– pasa împinsă de pe loc direct la coechipierul care aruncă la poartă: frecvență de 23,52%, eficiență 50%;

– pasa împinsă din alergare direct la coechipierul care aruncă la poartă: frecvență de 17,64%, eficiență 66,66%;

– pasa împinsă cu pași schimbați direct la coechipierul care aruncă la poartă: frecvență de 17,64%, eficiență 33,33%;

– pasa azvârlită de pe loc cu ricoșeu de pe sol: frecvență de 11,76%, eficiență 50%;

– celelalte procedee speciale de pasare a mingii cuprinse în tabelul nr. 4 au o frecvență de 5,88% fiecare; unele procedee nu sunt utilizate deloc.

În ordinea frecvenței Franța utilizează următoarele procedee tehnice speciale de pasare a mingii ca pasă decisivă:

– pasa împinsă cu pași schimbați cu ricoșeu de pe sol: frecvență de 20%, eficiență 33,33%;

– pasa împinsă cu pași schimbați direct la coechipierul care aruncă la poartă: frecvență de 13,33%, eficiență 50%;

– pasa din pronație cu pași schimbați: frecvență de 13,33%, eficiență 50%;

– celelalte procedee speciale de pasare a mingii cuprinse în tabelul nr. 4 au o frecvență de 6,66% fiecare; unele procedee nu sunt utilizate deloc.

În ordinea frecvenței Spania utilizează următoarele procedee tehnice speciale de pasare a mingii ca pasă decisivă:

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați: frecvență de 15,78%, eficiență 66,66%;

– pasa azvârlită din alergare cu ricoșeu de pe sol: frecvență de 10,52%, eficiență 100%;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol cu pași schimbați: frecvență de 10,52%, eficiență 50%;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol din alergare: frecvență de 10,52%, eficiență 50%;

– pasa azvârlită cu pași schimbați cu ricoșeu de pe sol: frecvență de 10,52%, eficiență 50%;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol de pe loc: frecvență de 10,52%, eficiență 50%;

Datele prezentate pe reprezentative de țări arată că deși pasele speciale, în general, au o frecvență apropiată, între 40,4 și 41,4%, cu alte cuvinte toate echipele utilizează pasele speciale ca pasă decisivă, atunci când ne referim la procedeele concrete de executare a paselor speciale apar diferențe importante:

a- din punct de vedere al acțiunii brațului și mâinii: România utilizează cu precădere pasa din pronație și pasa împinsă; Lituania utilizează cu precădere pasa împinsă; Franța cu precădere pasa împinsă și pasa din pronație; Spania utilizează pasa împinsă, pasa azvârlită și pasa din pronație în egală măsură.

În ce privește totalul paselor cu ricoșeu de pe sol diferența dintre echipe este și mai mare: Spania utilizează pasa cu ricoșeu de pe sol în proporție de 57,86%; urmează România cu un procent al frecvenței de 23,80%; Franța cu un procent al frecvenței de 20,00% și Lituania cu un procent al frecvenței de 11,76% din totalul paselor speciale utilizate ca pasă decisivă.

b- din punct de vedere al mișcării în teren situația pe echipe reprezentative de țări arată astfel (tabel nr. 4)

– pasele executate cu pași schimbați sunt utilizate de România cu o frecvență de 47,60%; Franța cu o frecvență de 46,66%; Spania cu o frecvență de 36,82% și Lituania cu o frecvență de 17,64%;

– pasele executate din alergare sunt utilizate de Spania cu o frecvență de 21,04%, Lituania cu o frecvență de 17,64%; România cu o frecvență de 9,52%; Franța cu o frecvență de 13,32%.

– pasele executate de pe loc le utilizează în special Lituania cu o frecvență de 35,28% și Spania cu o frecvență de 10,52%.

– pasele executate din săritură sunt utilizate de Franța în proporție de 13,32% și România în proporție de 4,76%.

IV.7. Frecvența și eficiența paselor lansate utilizate ca pasă decisivă

În tabelul nr. 6 sunt evidențiate două procedee utilizate în cazul paselor lansate:

– pasa lansată cu o mână de jos spre înainte, de pe loc- cu un număr total de 9 încercări ceea ce reprezintă un procent de frecvență de 69,23% din totalul paselor lansate, se înscriu 2 goluri ceea ce reprezintă un procent de eficiență de 22,22%. Acest procedeu este utilizat în proporție de 71,42% de către Lituania cu o eficiență de 20%; în proporție de 75% de către România cu o eficiență de 0% și de Spania în proporție de 50% cu o eficiență de 100%.

– pasa lansată cu o mână prin lateral pe după adversar, cu pași schimbați cu un număr total de 4 încercări ceea ce reprezintă o frecvență de 30,76% din totalul paselor lansate și se înscriu 2 goluri ceea ce reprezintă o eficiență de 50%. Acest procedeu este utilizat în proporție de 50% de către Spania, în proporție de 28,57% de către Lituania, în proporție de 25% de către România; Franța nu l-a utilizat.

Dacă totalul paselor lansate reprezintă în cadrul procedeelor fundamentale o frecvență de 7,38% pe cele două procedee concrete frecvența raportată din totalul paselor decisive este:

– pasa lansată cu o mână de jos înainte de pe loc cu o frecvență de 5,11%;

– pasa lansată cu o mână prin lateral pe după adversar cu pași schimbați cu o frecvență de 2,27%.

Concluzii

1. Analiza jocului competițional la nivelul echipelor naționale de seniori, a condus la realizarea unei clasificări reale a procedeelor tehnice de executare a paselor decisive, ca ultimă pasă înaintea aruncării la poartă.

2. Îm baza datelor înregistrate s-a construit un model al procedeelor tehnice de pasare, în cazul pasei decisive, care cuprinde forma mișcărilor, frecvența și eficiența fiecărui procedeu.

3. Într-un meci o echipă efectuează în medie 44,00 pase decisive din care se aruncă la poartă și se înscriu 17,75 goluri, eficiența finală fiind de 40,34%.

4. Pe procedee tehnice fundamentale repartiția este astfel:

– pase azvârlite: 22,75 execuții: frecvență 51,70%; eficiență 38,54%;

– pase speciale: 18,00 execuții:frecvență 40,90%; eficiență 44,44%;

– pase lansate: 3,25 execuție; frecvență 7,38%; eficiență 30,76%.

5. În cadrul grupei paselor azvârlite sunt patru procedee tehnice determinate de mișcarea în teren:

– pasa azvârlită de pe loc: frecvență 19,78%; eficiență 44,44%;

– pasa azvârlită cu pași schimbați: frecvență 45,05%; eficiență 39,20;

– pasa azvârlită din alergare: frecvență 15,38%; eficiență 38,88%.

6. În cadrul grupei paselor speciale sunt 6 procedee tehnice din punct de vedere al acțiunii brațului și mâinii și 4 procedee tehnice din punct de vedere al mișcării în teren.

Procedeele tehnice speciale din punct de vedere al acțiunii brațului și mâinii:

– pasa din pronație: frecvență 19,44%; eficiență 42,85%;

– pasa împinsă direct la coechipier: frecvență 29,16%; eficiență 42,85%;

– pasa împinsă cu ricoșeu de pe sol: frecvență 26,38%; eficiență 47,36%;

– pasa azvârlită cu ricoșeu de pe sol: frecvență 15,27%; eficiență 36,36%;

– pasa cu voleibalare: fecvență 4,16%; eficiență 66,66%;

– pasa cu ducerea mâinii pe la spate: frecvență 5,55%; eficiență 50%;

Procedeele tehnice speciale din punct de vedere al mișcării în teren:

– execuții cu pași schimbați: frecvență 43,05%; eficiență 51,61%;

– execuții de pe loc: frecvență 26,38%; eficiență 36,84%;

– execuții din alergare: frecvență 25%; eficiență 33,33%;

– execuții din săritură: fecvență: 5,55%; eficiență 75,00%.

7. În cadrul grupei paselor lansate sunt evidențiate două procedee tehnice:

– pasa lansată cu o mână de jos de pe loc: frecvență 69,25%; eficiență 22,22%;

– pasa lansată cu o mână prin lateral pe după adversar, cu pași schimbați: frecvență 30,76%; eficiență 50%.

8. Îmbinarea acțiunii brațului și mâinii cu mișcarea în teren a dat naștere unui număr de 24 de procedee tehnice de pasare a mingii care se utilizează în pasa decisivă, în cadrul cărora frecvența cea mai mare o au procedeele:

– pasa azvârlită cu pași schimbați; frecvență 23,29%; eficiență 39,02%;

– pasa împinsă cu pași schimbați cu ricoșeu de pe sol: frecvență 5,68%; eficiență 60,00%;

– pasa împinsă cu pași schimbați direct la coechipier: frecvență 5,11%; eficiență 44,44%;

– pasa din pronație cu pași schimbați: frecvență 3,40%; eficiență 50%;

– pasa împinsă din alergare direct la coechipier: frecvență 3,40%; eficiență 33,33%;

– pasa împinsă de pe loc cu ricoșeu de pe sol: frecvență 3,40%; eficiență 33,33%;

– pasa azvârlită de pe loc: frecvență 3,40%; eficiență 33,33%;

– pasa azvârlită din alergare: frecvență 2,84%; efciență 20,00%;

– pasa din pronație din alergare: frecvență 2,27%; efciență 50,00%;

Cumularea procedeelor tehnice de împingere a mingii ne arată că pasele împinse au o frecvență de 27,72% din totalul paselor decisive și o eficiență de 45,00%.

Cumularea procedeelor tehnice executate prin ricoșeu de pe sol ne arată că aceste procedee au o frecvență de 17,04% din totalul paselor decisive și o eficiență de 43,33%.

9. Făcând raportul dintre cele două clasificări a procedeelor tehnice de executare a paselor decisive, în urma prelucrării datelor culese de noi rezultă unele diferențe în sensul determinării unor procedee cum ar fi:

– pasa azvârlită cu o mână pe deasupra umărului cu sprijin pe sol s-a divizat în: procedeul de pe loc, din alergare și cu pași schimbați;

– la pasa lansată prin lateral s-a adăugat și pe după adversar cu pași schimbați;

– pasele speciale cu sprijin pe sol au fost divizate în pase speciale de pe loc din alergare și cu pași schimbați.

10. Concluzia finală este că toate cele trei ipoteze s-au confirmat privind construirea unui model al paselor decisive, determinarea procedeelor de executare a paselor decisive și ierarhizarea acestor procedee după frecvența și eficiența lor la echipele de seniori reprezentative de țări.

TABEL Nr.1

Frecvența procedeelor fundamentale de pasare a mingii, utilizate ca „pasă decisivă”

TABEL Nr.2

Eficiența aruncărilor la poartă în cadrul cărora s-a utilizat, ca pasă decisivă,

procedeele fundamentale de pasare a mingii

TABEL Nr.3

Procedeele paselor azvârlite utilizate ca pasă decisivă

TABEL Nr.4

Procedeele paselor speciale utilizate ca pasă decisivă

Desfășurător

TABEL Nr.5

Procedeele paselor speciale utilizate ca pasă decisivă

Centralizator

TABEL Nr.6

Procedeele paselor lansate utilizate ca pasă decisivă

Listă bibliografică