Optimizarea Modelului de Pregatire Si Concurs a Jucatoarei de Handbal Specializata pe Postul de Centr

CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

1.1. Caracteristicile jocului de handbal

Handbalul face parte din ramurile sportive cu așa-zisă activitate conflictuală. Echipa tinde să obțină superioritate asupra adversarului mascând gândurile proprii și încercând în același timp să descopere planurile adversarului.

Cercetarea luptei sportive a echipelor este necesară de pe poziția confruntării din ambele părți. Procesul jocului se determină prin existența tehnicii, tacticii și strategiei. Fără aceste componente nu este posibilă confruntarea sportivă a echipelor .

Tehnica este sistemul de acționare îndreptat spre rezolvarea sarcinilor curente ale luptei pe parcursul unei întâlniri. În procesul luptei, una dintre echipe, cea care posedă mingea, tinde să o arunce în poarta adversă de mai multe ori înșelând apărarea și pe portar. Echipa adversă își stabilește alte sarcini de bază: să nu permită să se arunce mingea în poarta proprie, să intercepteze mingea înaintea efectuării aruncării ei de către adversar și să treacă la contraatac. Tendința ambelor echipe este să-și răstoarne situațiile luptei dintre ele.

Strategia este știința conducerii luptei și prevede:

studierea tendinței jocului;

determinarea direcției procesului de pregătire a echipei pe baza experienței proprii și din competițiile anterioare, studierea condițiilor de desfășurare a următoarelor competiții;

În procesul pregătirii pentru o anumită competiție sarcinile strategice vor fi următoarele:

evaluarea posibilităților unor jucători din echipa sa și stabilirea planului de joc;

stabilirea caracterului jocului adversarului și pe această bază alegerea sistemelor și a formulei de joc;

determinarea segmentului competițional în totalitatea sa.

Strategia, tactica și tehnica jocului sunt interdependente. Pentru obținerea victoriei alegerea tacticii este determinată de sarcinile strategiei, iar pentru realizarea acțiunilor tactice este necesară posedarea tehnicii.

În timpul competițiilor, acțiunile echipei se împart în acțiuni de joc și acțiuni de comportare.

Acțiunile de joc sunt strâns legate de efectuarea tehnicii sportive precum și a tacticii și constau din acțiuni executate în atac și apărare.

Acțiunile de comportare sunt acelea care dau adversarului în permanență informații despre starea, reacțiile și intențiile sportivului.

Pentru a crea adversarului o influență psihică, handbalistul trebuie să ascundă starea sa de oboseală, stările emoționale negative, să demonstreze că este gata pentru luptă și că dorește victoria.

Handbalul este un joc colectiv. Pe teren echipa este compusă din șapte sportivi și pe toți îi reunește același țel: să introducă în poarta adversă cât mai multe mingi și să nu lase să intre mingea în propria poartă. Activitatea fiecărui jucător al echipei are un scop concret, conform căruia handbaliștii se deosebesc după rolurile și sarcinile pe care le au în cadrul echipei.

Activitatea motrică în joc a handbaliștilor nu constituie doar suma procedurilor de apărare și atac, ci totalitatea acțiunilor reunește într-un sistem dinamic, unic, în vederea scopului general.

În ultimii ani se constată o intensificare deosebită a jocului, care se exprimă printr-o mobilitate continuă a handbalistului în timpul jocului prin creșterea vitezei de deplasare și de efectuare a procedeelor cu mingea, îmbunătățirea jocului fără minge, o luptă deosebit de încordată a fiecărui sportiv în fiecare fază de joc.

Handbalul este un joc atletic, care prezintă înalte cerințe ale posibilităților motrice și funcționale ale sportivului. În competiție, handbalistul depune un efort deosebit. Un sportiv al unei echipe de categorie superioară parcurge în medie o distanță de 4.000 – 6.500 m. Trecerea rapidă în atac și din atac în apărarea propriei porți, handbalistul execută în jur de 50 de sprinturi și accelerări, parcurgând prin aceasta cam 25% din distanța de joc pe care o acoperă. Deplasările în mare viteză se combină cu prinderea, pasarea și aruncarea mingii la poartă.

Activitățile motrice ale handbaliștilor includ mersul, alergarea, săriturile, sprinturile, prinderea și pasarea mingii, aruncarea mingii la poartă, în majoritatea cazurilor în lupta directă cu adversarul.

Caracteristicile calitative ale componentelor de mai sus ale activității motrice ale jucătorilor cu roluri diferite nu sunt asemănătoare. Astfel, efectuând acțiuni de apărare, handbaliștii se deplasează prin sprinturi scurte, 2-10 m, parcurgând într-un joc în medie o distanță de 600 m. Apărătorul central parcurge un drum de 730 m, iar apărătorul lateral doar 400 m. Apărătorul central prin ieșirea la jucătorul care poartă mingea parcurge o distanță de 250 m, iar apărătorul lateral doar 20 m.

Mari deosebiri se observă în calitatea aplicării pasei. Conducătorul de joc și interul pasează de 2-3 ori mai des decât jucătorul de pe extremă și de 6-8 ori mai des decât portarul.

Acest lucru corespunde sarcinilor jucătorilor de pe posturile respective: jucătorii din linia a doua a atacului creează condițiile pentru asaltarea porții, jucând mingea, iar jucătorii din linia întâi (6 m), aflându-se sub strânsa blocare a apărătorilor, acționează în general fără minge.

Prin trecerea din atac în apărare și invers, cea mai mare activitate o au jucătorii de pe extreme. Ei efectuează multe sprinturi, compensând activitatea mai redusă în sprinturi din timpul jocului pozițional.

Cele mai mari cerințe privind deplasările prin sprinturi scurte le au apărătorii care stau în defensivă în pozițiile centrale. Aceștia execută într-un singur joc între 50-120 de deplasări sprintate distrugând coordonarea acțiunilor adversarilor în atac.

Handbalul este un joc cu mișcări nestandardizate și lucru dinamic de forță cu intensitate variabilă. Intensitatea se schimbă permanent. Acest lucru este condiționat de situația existentă pe teren în fiecare moment al jocului. Alternarea fazelor active cu cele pasive, în activitatea motrică a jucătorului, apare, în general, la 20-30 secunde.

Fazele active sunt deplasările rapide, intrarea în posesia mingii, lupta cu adversarul, iar fazele pasive sunt deplasarea lentă fără minge și oprirea.

În jocul cu adversar slab, fazele pasive se lungesc, iar cele active aproape că nu se schimbă.

1.2. Orientări și tendințe actuale în handbalul de performanță

Putem preciza că, începând cu anul 1959, țările europene și mai ales cele foste socialiste dețin supremația handbalului mondial. La ora actuală există un mare echilibru valoric pe plan internațional, mai ales în Europa, unde echipele Suediei, Rusiei, României, Franței, Germaniei dețin supremația mondială.

Deci, putem aprecia că bătrânul continent european deține cu certitudine autoritatea în handbalul de performanță.

La toate echipele se poate remarca creșterea mediei de înălțime pe toate posturile.

În general, media de înălțime este de 190 cm, în care mai sunt 2-3 jucători ce depășesc talia de 200 cm înălțime. Putem spune că fiecare echipă are între 7 și 8 jucători cu statură care depășește 190 cm și 2-3 jucători de excepție.

Talia și gabaritul impresionant cu care se prezintă handbaliștii consacrați sunt dublate în mod obișnuit de un înalt potențial motric. Acest potențial excelează prin înaltul nivel de dezvoltare a calităților motrice combinate (viteză + forță, forță+viteză, îndemânare+forță) precum și prin cunoștințele tehnico-tactice remarcabile.

Însă, fără a nega rolul unor jucători de talie mijlocie înzestrați cu aptitudini motrice excepționale, care pot aduce o contribuție substanțială în obținerea succesului, totuși soarta întâlnirilor decisive este hotărâtă de jucători înalți din linia de 9 m.

În prezent se constată la toate echipele consacrate din lume, o intensificare a tempoului și a ritmului de joc. Această tendință se manifestă prin:

mobilitate continuă a jucătorilor în teren;

creșterea vitezei de deplasare și a vitezei de execuție, a procedeelor tehnice cu mingea;

îmbunătățirea jocului fără minge, în sensul căutării neîntrerupte a pozițiilor favorite de primire a mingii și aruncarea la poartă;

lupta aprigă, riguroasă a fiecărui jucător în toate fazele de joc;

Studiile și cercetările recente demonstrează că „modelul de solicitare fizică” a handbalistului în meci a crescut în mod deosebit. În timpul unui joc, handbalistul parcurge în medie o distanță de 5.000-6.000 m, execută peste 50 de sprinturi și accelerări, în apărare, deplasându-se pe distanțe scurte de 2-10 m, parcurge în medie o distanță de 600m, astfel:

apărătorul central 600-750m;

apărătorul lateral 400-450m;

apărătorul central 50-120 de deplasări sprintate;

În ceea ce privește concepția de joc în apărare, apărarea decide în mare măsură obținerea victoriei. Sistemele de apărare își pierd din integritatea „clasică” de apărare. Ele iau diferite forme în funcție de adversar, de situația tactică de moment, de soluțiile pe care le adoptă echipa pentru contracararea acțiunilor adversarului. Jocul de apărare a devenit foarte aspru, tăios și uneori dur. Orice acțiune a apărătorului de intervenție asupra adversarului este scurtă, decisivă, în forță și în „contact” cu atacantul și de o corectitudine relativă. În general, apărătorii caută să acționeze împotriva principiilor de atac, combinând în mod armonios, mobilitatea în teren, intensitatea, rapiditatea în intervenții și tenacitatea competitivă.

Atacantul care se află în posesia mingii este preluat, „atacat” imediat după principiul apărării „om la om”, chiar dacă acesta se află dincolo de semicercul de 9 m. Marcajul jucătorului cu mingea este menținut cu strictețe până când acesta este obligat să paseze unui alt coechipier. O importanță majoră o are sprijinirea coechipierului care acționează în zona apropiată.

Indiferent de sistemul de apărare, pe care îl practică o echipă se remarcă tendința spre o apărare activă, avansată și agresivă. Rolul apărătorilor laterali crește în mod evident, ca o formă de apărare anticipată, obligând adversarul să-și îngusteze frontul de atac și să încerce finalizarea în zona centrală a apărării. Această finalizare este mai dificilă, deoarece în această zonă, de obicei, sunt plasați apărătorii cei mai înalți.

Pivoții, care sunt realizatori activi, de talie mai înaltă și foarte mobili, sunt supuși unui marcaj sever, de către un apărător anume desemnat. Acțiunile de predare preluare a pivotului sunt mai rare, deoarece produc dereglări în sistemul defensiv.

În privința concepției tactice de atac, echipele consacrate practică un atac foarte realist, subordonat scopului final al acțiunilor – înscrierea golului.

Amprenta vitezei în gândire și acțiune, asociată cu puterea de anticipație și concentrare sunt prezente mai ales în prima fază a atacului modern. Comportamentul tehnico-tactic de mare complexitate este adaptat rezolvării momentelor impuse de joc fără artificii inutile.

Ritmul de joc este variat. Declanșarea și susținerea atacului, care rămâne una din formele de bază de atac, se realizează în mare viteză și siguranță, iar în fazele a treia și a patra se practică un joc ordonat, gândit, iar în momentele de prefinalizare și finalizare se produc unele ruperi de ritm executate cu o extraordinară decizie în mare viteză și forță.

Tempoul de joc este asigurat prin trecerile extrem de rapide din apărare în atac, desfășurarea aracului în sistem pozițional și în circulație, în cadrul căreia sunt determinate momentele de declanșare a unor combinații tactice, sau de intrare în acțiune a unor jucători, care într-o succesiune continuă se lansează, pătrund, primesc mingea în mișcare și amenință în permanență poarta.

Prinderea și pasarea continuă a mingii conferă atacului o notă de ofensivitate, pe care se grefează mijloacele tehnico-tactice. Acestea sunt în marea lor majoritate simple și bine cunoscute: încrucișări, paravane, blocaje, plecare din blocaj, dă și du-te, combinate sau înlănțuite în diferite variante în scopul valorificării maxime a aptitudinilor și cunoștințelor jucătorilor.

Odată cu perfecționarea apărărilor, aruncardern. Comportamentul tehnico-tactic de mare complexitate este adaptat rezolvării momentelor impuse de joc fără artificii inutile.

Ritmul de joc este variat. Declanșarea și susținerea atacului, care rămâne una din formele de bază de atac, se realizează în mare viteză și siguranță, iar în fazele a treia și a patra se practică un joc ordonat, gândit, iar în momentele de prefinalizare și finalizare se produc unele ruperi de ritm executate cu o extraordinară decizie în mare viteză și forță.

Tempoul de joc este asigurat prin trecerile extrem de rapide din apărare în atac, desfășurarea aracului în sistem pozițional și în circulație, în cadrul căreia sunt determinate momentele de declanșare a unor combinații tactice, sau de intrare în acțiune a unor jucători, care într-o succesiune continuă se lansează, pătrund, primesc mingea în mișcare și amenință în permanență poarta.

Prinderea și pasarea continuă a mingii conferă atacului o notă de ofensivitate, pe care se grefează mijloacele tehnico-tactice. Acestea sunt în marea lor majoritate simple și bine cunoscute: încrucișări, paravane, blocaje, plecare din blocaj, dă și du-te, combinate sau înlănțuite în diferite variante în scopul valorificării maxime a aptitudinilor și cunoștințelor jucătorilor.

Odată cu perfecționarea apărărilor, aruncarea la poartă devine mai dificilă. Finalizarea se face deseori în condiții de adversitate, cu scurtarea elanului de aruncare, cu reducerea în timp și spațiu a mișcării pregătitoare aruncării, cu evitarea unor planuri de apărare.

Forța, viteza și precizia mișcărilor, aruncărilor precum și varietatea procedeelor de finalizare, constituie atât pentru jucători cât și pentru antrenori sarcini permanente ale procesului de instruire.

1.3. Particularități de vârstă și implicațiile acestora în procesul de pregătire

În ultimii ani aspectul jocului de handbal s-a schimbat radical, a crescut viteza de execuție a diferitelor procedee tehnice, atacul a devenit mai rapid, apărarea este mai bărbătească.

În aceste condiții, handbalul solicită deosebit de intens organismul sportivului, care pentru a putea face față trebuie să posede o înaltă capacitate funcțională, iar reglajul neuroendocrin să fie prompt în reechilibrarea devierilor momentane sub efectul tendințelor și solicitărilor perturbatoare ale homeostaziei generale a organismului.

Jocul de handbal cere o participare activă continuă din partea tuturor jucătorilor, iar solicitarea marilor funcțiuni are un caracter discontinuu, momentele de efort maximal alternând cu cele de intensitate submaximală.

Din punct de vedere al solicitării integrale a organismului jocul de handbal poate fi clasificat în categoria eforturilor mari, cu intensitate variabilă. La nivelul sistemului nervos central se remarcă creșterea numărului de celule ganglionare din substanța albă a emisferelor cerebrale.

La fete, adolescența debutează în jurul vârstei de 13-14 ani și se termină în jurul vârstei de 17-18 ani. Adolescența reprezintă faza finală a procesului de creștere care începe din copilărie și se termină în stadiul adult. Se caracterizează printr-o perioadă de încetinire a tuturor parametrilor de creștere și dezvoltare.

Curbele dezvoltării ponderale și în primul rând cele ale staturii, urmează o evoluție foarte dinamică în prima fază, pubertatea (faza de extensie). În a doua fază a pubertății, „faza de umplere, împlinire”, de nearmonizare, asistăm la o încetinire progresivă, apoi în final la încetarea creșterii.

Paralel cu creșterea staturii și a greutății, organele interne se dezvoltă armonios exprimate printr-o serie de parametrii biologici și funcționali. Echilibrul proporțiilor corporale, stabilitatea psihică, creșterea nivelului intelectual și perfecționarea capacității de observație, fac din adolescență „o a doua vârstă a învățăturii”.

Creșterea capacității fizice și psihice permite suportarea unor sarcini mai mari de antrenament și o mai mare plasticitate a sistemului nervos central, tipice întregii perioade a creșterii, permițând astfel susținerea unui antrenament de volum și intensitate.

Adolescența trebuie să fie perioada privilegiată pentru perfecționarea tehnicii și pentru dobândirea tuturor calităților fizice specifice unei discipline sportive.

Fiecare etapă comportă propriile ei sarcini didactice, specifice și propriile particularități de dezvoltare. Proporția stimulilor de antrenament și învățare trebuie reglată în funcție de fazele sensibile ale dezvoltării. Faza prepubertară trebuie consacrată în primul rând ameliorării capacității de coordonare și extinderii repertoriului motric, în vreme ce în timpul pubertății trebuie privilegiată condiția fizică.

Aparatul locomotor este angrenat în efort în fiecare moment. Musculatura, sistemul osos, ligamentele și tendoanele picioarelor sunt supuse unor solicitări variate, ceea ce se reflectă în hipertrofia accentuată a gambelor și coapselor. Trenul superior este de asemenea solicitat, pasarea mingii, aruncarea la poartă cer o bună dezvoltare a musculaturii membrelor superioare. O bună dezvoltare a toracelui reprezintă un suport solid a centurii scapulare foarte solicitate în efortul specific. Dezvoltarea fizică este armonioasă, toracele bine dezvoltat, iar membrele proporționate față de înălțime. Între 13-15 ani talia crește în medie cu 3-4 cm pe an, iar între 16-18 ani media de creștere este cu 1-2 cm pe an și în jurul vârstei de 18 ani încetează să mai crească.

Jocul de handbal solicită aparatul respirator în mod discontinuu datorită alternării efortului maximal cu cel submaximal și static. Frecvența respiratorie, amplitudinea mișcărilor respiratorii sunt foarte variate depinzând de momentele jocului.

Plămânii se dezvoltă lent având o greutate de 950 gr. la vârsta de 16 ani. Elasticitatea parenchimului pulmonar continuă să crească, frecvența mișcărilor respiratorii scade, ajungând la 20-22 respirații/min, iar volumul respirator curent are o valoare de 4000 – 4500 ml. Capacitatea vitală crește în paralel cu înălțimea și greutatea corporală.

În timpul jocului, în momentul aruncării la poartă sau blocarea mingilor spre poartă, efortul se efectuează în apnee, în așa numita fază alactacidă a efortului anaerob. În asemenea condiții jucătoarea contractează o datorie de oxigen, care se lichidează apoi printr-o respirație amplă și frecventă dacă fazele următoare ale jocului permit. În caz contrar jucătoarea este nevoită să mai consume din rezervele macroenergetice accentuând datoria de oxigen până la o limită suportabilă, peste care nu poate trece. În astfel de momente antrenorul trebuie să înlocuiască jucătoarea în cauză, care în 3-4 min de repaus își va lichida datoria de oxigen.

Dezvoltarea morfologică a inimii și a vaselor periferice se reflectă în creșterea capacității funcționale a întregului aparat cardiovascular. Inima crește, ajungând la un volum de 150 cmc. Paralel cu aceasta crește și greutatea miocardului, mai ales a celui stâng, care la 15 ani are de 3 ori grosimea celui drept. Volumul sistolic al inimii crește ajungând la 16 ani să aibă valori de 45-50 ml, iar la 18 ani 50-55 ml. Greutatea totală a inimii la vârsta de 15-16 ani este în jur de 200-220 gr și reprezintă 0,60% din greutatea corpului. Ventriculul stâng înregistrează o creștere rapidă crescând în greutate 30 gr anual, ajungând la sfârșitul perioadei pubertare la 135-140 gr. iar ventriculul drept crește mai lent, înregistrând câte 12 gr anual, ajungând în final la 65 gr. Orificiile atrioventriculare, diametrele arterelor și venelor își încetinesc ritmul de dezvoltare. O dezvoltare impetuoasă o au vasele limfatice, din regiunea axială și subclaviculară.

Frecvența cardiacă și tensiunea arterială prezintă valori apropiate de cele ale adultului. Circulația sângelui în timpul jocului de handbal, în strânsă legătură cu respirația trebuie să asigure o irigare bogată a segmentelor active transportând rapid oxigenul și substanțele energetice spre mușchi, urmând ca de acolo să vehiculeze bioxidul de carbon, acidul lactic și alți metaboliți dăunători.

Tensiunea arterială mult crescută în timpul jocului, mai ales cea sistolică depășește uneori valori de 200 mm Hg, în schimb tensiunea diastolică scade uneori foarte pronunțat.

Sistemul neuroendocrin, începând cu secreția hipotalamică a CRF este angrenată în activitate prin intensificarea secreției de hormoni ergotropi (ACTH, glicocorticoizi, mineralo-corticoizi, catecolamine). Acești hormoni ergotropi prelungesc, întăresc și lărgesc efectul comenzilor trimise de scoarță către mușchi și organele interne.

Integrarea tot mai activă a întregii funcții hipotalamice în economia generală a organismului se manifestă și prin consolidarea și echilibrarea reglării vegetative a marilor funcții vitale, datorită căreia reacțiile de tip ortosimpatic în efort și cele parasimpatice în repaus se desfășoară cu mai multă promptitudine și eficiență. Receptorii din hipotalamus care răspund de eliberarea hormonilor gonadotropi din hipofiză își măresc pragul de excitație în așa măsură, încât mecanismul de feed-back negativ nu declanșează oprirea eliberării hormonilor gonadotropi hipofizari, decât pentru cantități relativ mari. Această perioadă duce la stabilizrea și consolidarea întregului sistem (scoarță – hipotalamus – hipofiză – hormoni periferici), într-un mecanism neuroendocrin stabil și de mare eficiență reglatoare.

Aparatul excretor la această vârstă își intensifică activitatea atât prin epurarea sangvină prin rinichi, cât și pe calea sudorației, aceasta participând în mare măsură la reglarea temperaturii corporale în timpul jocului. O dată cu transpirația se elimină și cantități însemnate de săruri minerale de potasiu, sodiu și clor, precum și unii metaboliți acizi: acid lactic, acid piruvic, uree etc. Din cauza pierderii masive de apă, eliminarea ei renală (diureza) scade, în schimb urina este concentrată conținând unele deșeuri ale metabolismului energetic intensificat.

Adolescența este perioada de vârstă cea mai complexă, precedând tinerețea care reprezintă împlinirea personalității umane. Această etapă va continua procesul dezvoltării psihice al perioadelor precedente, va da contur unor conduite, va echilibra unele fenomene și va desăvârși însușiri de mare însemnătate pentru viața socială a individului.

Dezvoltarea intelectuală, cea afectivă, motivația și interesele se întrepătrund în originalitatea personalității adolescentului. Pe plan intelectual adolescentul a atins un bun nivel al cunoașterii realității, funcțiile de recepție și prelucrare a informației, fiind bine dezvoltate, bazate pe o bună mobilizare a atenției, pe o satisfăcătoare rezistență la efortul intelectual și mai ales, pe prezența unor variate interese cognitive. Gândirea, care a dobândit nivelul abstractizării și logicului, este critica, înclinată spre problematizare. Acum se cristalizează concepția despre lume, atitudinile fundamentale față de oameni, muncă și societate.

Conștiința de sine constituie una din dimensiunile fundamentale ale personalității intelectuale și morale a individului.

Pe planul afectivității, viața psihică a adolescentului este foarte bogată.

Sentimentele adolescentului sunt puternice, în mare măsură interiorizate și exclusive.

Sentimentul prieteniei este foarte dezvoltat. La adolescent se manifestă sentimentul onoarei personale, al prestigiului grupului, sentimentul patriotic. El este capabil de abnegație și de sacrificii.

Manifestările integrale ale personalității adolescentului sunt determinate de începuturile integrării lui sociale, de descoperirea lumii valorilor și a posibilităților de a participa efectiv și cu folos la ea.

Setea de cunoaștere, curiozitatea pentru nou și înclinația pentru ceea ce este deosebit și spectaculos fac din adolescent un receptor foarte reactiv și versabil. Dorinței lui de afirmare, autoperfecționare și integrare socială, profesională, trebuie să i se adauge și un climat educațional, cultural, ideologic și politic corespunzător și o bună organizare a activității practice și de învățământ.

Handbalul, ca și celelalte ramuri sportive își aduce o contribuție esențială la dezvoltarea dârzeniei, curajului, voinței, motivației, perseverenței, a sentimentului patriotic, calității necesare oricărui individ, pentru a fi pe deplin satisfăcut de rezultatele sale.

1.4. Bazele fiziologice și biochimice ale principalelor calități motrice implicate în jocul de handbal

Competițiile de handbal desfășurate în ultimii ani, pe plan național și internațional demonstrează că viteza de deplasare și de execuție a diferitelor procedee a crescut, atacul a devenit mult mai rapid și mai incisiv, iar apărarea este mai agresivă și mai hotărâtă.

Din punct de vedere a intensității efortului, jocul de handbal este încadrat în categoria eforturilor cu intensitate moderată, după durata celor două reprize de joc. După fazele de atac de obicei durează câteva secunde (faza I) efortul este maximal, iar în atacul organizat durează 30 de secunde, efortul este submaximal (sub 60 de secunde) cu posibilitate de refacere a organismului.

În apărare, în timpul replierii efortul este maximal (4-5 secunde), iar în cazul apărării organizate, efortul este submaximal sau moderat în funcție de situația concretă de joc, deci cu existența posibilităților de refacere a organismului. Luând în seamă aceste particularități ale intensității efortului, se poate afirma că jocul de handbal este încadrat în efortul de intensitate moderată, punctat cu eforturi maximale și submaximale.

Din punct de vedere a felului de efort, în handbal efortul este predominant dinamic, deși există și momente de efort static (în deosebi în apărare când apărătorul în poziție fundamentală joasă sau medie, efectuează efort static la nivelul membrelor inferioare, iar la nivelul trenului superior efort dinamic).

După A. Demeter, în funcție de organul solicitat, efortul în jocul de handbal este de tip neuromuscular, cu solicitare mare a tuturor analizatorilor, precum și grad înalt de solicitare psihică.

Din punct de vedere metabolic, efortul în jocul de handbal este de tip mixt, predominant efortul aerob cu stare stabilă adevărată, dar pe fazele de joc este diferențiat și anume: în timpul contraatacului și al replierii, efortul este de tip mixt, predominant aerob. În apărare efortul este aerob, în stabilitate relativă (ergostază).

Handbalul este jocul sportiv care se efectuează în regim de aerobioză, punctat cu dese faze de anaerobioză în atac și în regim de tip mixt (combinat) în apărare.

Pentru asigurarea echilibrului metabolic în jocul de handbal o mare importanță o au: natura, calitatea alimentației și mijloacele de refacere.

Analizând din punct de vedere biomecanic felul efortului în handbal, M. Georgescu și A. Demeter îl clasifică ca fiind de tip aciclic și combinat, iar din punct de vedere al duratei efortului aceeași specialiști îl clasifică a fi efort te tip moderat.

Efortul în jocul de handbal este realizat de contracția musculară.

Sursele de energie necesară sunt: locale – existente în mușchi, și cele din afara organismului – oxigenul. Sursele locale existente la un moment dat sunt: A.T.P. (acid adenozintrofosfat), C.P.(creatin fosfatul) ca substanțe macroenergetice și glicogenul. Glicogenul este primul implicat în efort, apoi organismul apelează la glucoza din sânge și glicogenul din ficat.

În timpul contraatacului, aceste substanțe acoperă anaerobioza. Pentru a aduce oxigenul în organism sunt implicate: capacitatea vitală, ritmul respirator și debitul cardiac

Caracterul discontinuu în handbal presupune începerea efortului cu o anumită „zestre”. Baza energetică o furnizează oxigenul în perioada de aerobioză – în momentele discontinue ale jocului, de exemplu după efectuarea replierii sau în timpul atacului pozițional. Important de reținut pentru antrenor. La glicogen, la a 13-a fază de degradare apare acidul lactic, factor nociv pentru organism. Dacă efortul continuă intervine oxigenul astfel: o parte a acidului lactic se transformă în glicogen, iar altă parte în dioxid de carbon și apă. Apa se elimină prin transpirație, dar prezența dioxidului de carbon contribuie la acidifierea organismului. De aceea este absolut necesar, ca antrenorul să consulte medicul nutriționist, pentru a alege o alimentație adecvată și individualizată din care să nu lipsească așa-zisele „substanțe tampon”.

În realizarea eforturilor, un rol important îl are și structura mușchiului. Există după cum se știe trei tipuri de fibre musculare. Fibre fazice sau albe, care efectuează contracții rapide, dar obosesc repede, ele susțin efortul anaerob; fibre roșii sau tonice, care au o evoluție lentă, dar obosesc greu și sunt implicare în efortul aerob; fibre intermediare – nu există mușchi exclusivi fazici sau tonici, ci mușchi cu predominanță fazică sau tonică.

Antrenorul trebuie să țină seama de grupele musculare specifice tipului de efort, efectuat de jucătoare, specializate pe posturi și în funcție de aceasta, să se lucreze în antrenamente.

Calitățile motrice ale jucătoarei de handbal sunt:

viteza, sub toate formele ei de manifestare, în regim de forță, de îndemânare, de rezistență.

forța specifică de aruncare la poartă și forța necesară executării cu eficiență a tuturor mișcărilor specifice jocului de apărare și de atac;

îndemânarea generală și specifică;

Calitățile motrice ocupă un rol important în procesul de antrenament. Ele sunt însușiri ale organismului concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forță și îndemânare. De regulă, calitățile motrice apar combinate cu predominanța uneia sau alteia, după specificul efortului și a ramurii de sport în cadrul căreia activează sportiva.

Viteza – calitatea motrică pe care A. Demeter o definește: „Capacitatea omului de a efectua mișcările cu rapiditate și frecvență mare”. Factorii care condiționează viteza sunt ereditari – foarte importantă „zestrea genetică” și factorii care țin de pregătirea sistematică în cadrul procesului de antrenament.

Factorii ereditari sunt:

Mobilitatea și forța procedeelor nervoase fundamentale, alternarea rapidă a excitației și inhibiției și forța cu care se transmite influxul nervos;

Frecvența cu care se succed comenzile, impulsurile neuromotorii;

Timpul de reacție (viteza de transmitere a impulsurilor nervoase). Timpul de reacție este alcătuit din 5 componente:

apariția excitației în receptori;

transmiterea excitației la sistemul nervos central;

trecerea excitației prin rețelele nervoase și formarea semnalului efector;

conducerea semnalului de la sistemul nervos central spre mușchi;

excitația mușchiului și apariția în el a lucrului mecanic;

Ritmul optim de alternare a contracțiilor cu relaxarea grupelor musculare;

Proprietățile biochimice a mușchiului și sângelui.

După cum se cunoaște 100 grame de mușchi conține 72,80% apă și 28,20% reziduu uscat; acest reziduu este alcătuit din săruri minerale, glucide, lipide, proteine, precum și:

 2 – 6 milimolecule pe gramul de țesut de A.T.P.;

 0,5 – 9 milimolecule de A.T.P. pe gramul de țesut;

 6 – 15 milimolecule C.P. pe gramul de țesut;

Ori tocmai acest raport ține de zestrea ereditară în sensul că el nu poate fi modificat în procesul de pregătire, numărul de milimolecule moștenite rămânând la valori constante pe tot timpul vieții.

Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice;

Lungimea segmentelor – favorizează manifestarea vitezei.;

Mobilitatea articulară;

Elasticitatea musculară. „O musculatură elastică se contractă mai rapid și se realaxează mai mult” (A. Demeter);

Capacitatea de concentrare și mobilitate. Factorii psihici au un rol important;

Nivelul execuției tehnice. Cu cât tehnica va fi mai bine însușită cu atât acțiunile motrice vor fi executate mai precis și mai rapid. În ce privește formele de manifestare ale vitezei, A. Demeter menționează: „Viteza de reacție, de execuție și de repetiție ca formă de bază”.

În literatura de specialitate se evidențiază și:

viteza de decizie, variantă a vitezei de reacție și execuție;

viteza de deplasare sau accelerare – variantă a vitezei de repetiție;

viteza explozivă;

În combinație cu celelalte calități motrice sunt menționate:

viteza în regim de forță;

viteza în regim de rezistență;

În procesul de antrenament la handbal interesează cu precădere dezvoltarea formelor de viteză în combinație cu celelalte calități motrice.

Forța – capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mișcării o rezistență pe baza contracției musculare.

Factorii care condiționează forța sunt:

Grosimea mușchiului – secțiunea transversală. Masa musculară crește prin hipertrofia fibrelor musculare prin modificarea substanțială a conținutului biochimic; hiperplexie – disocierea fibrelor musculare;

Numărul fibrelor musculare care iau parte la acțiune. Un om neantrenat angrenează în timpul unei contracții 10-20% din totalul fibrelor, iar printr-un antrenament sistematic se pot angrena până la 75% din totalul fibrelor musculare;

Posibilitatea de coordonare a grupelor musculare. O bună coordonare a mișcării se realizează prin contracția agoniștilor și relaxarea antagoniștilor. Acest lucru se ameliorează prin însușirea și perfecționarea tehnicii motrice respective;

Avantajul mecanic oferit de pârghiilor realizate și utilizate și de direcțiile în care fibrele musculare acționează;

Privitor la formele de manifestare ale forței, A. Demeter menționează:

forța generală se referă la forța întregului sistem muscular. În handbal vorbim de dezvoltarea multilaterală a musculaturii;

forța specifică sau specială reprezintă rezultatul contracției numai anumitor grupe musculare, solicitate de specificul ramurii sportive;

forța dinamică – datorită contracțiilor izotonice;

forța statică – rezultat al contracțiilor izometrice;

forța explozivă – are importanță hotărâtoare în handbal;

forța în regim de rezistență – se realizează prin capacitatea organismului de a efectua contracții musculare pe o durată mai mare de timp. Este specifică și jocului de handbal.

În procesul de antrenament, antrenorul trebuie să țină seama de forma de manifestare a forței, și în consecință să acționeze pentru dezvoltarea ei, știut fiind faptul că forța face parte din calitățile motrice labile, perfectibile ale individului.

Rezistența – capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate fizică, fără a-i scădea eficacitatea. Nu trebuie pierdut din vedere că rezistența este cea mai perfectibilă calitate motrică.

Oboseala este principalul factor limitativ al performanței, dar numai prin efectuarea în condiții de oboseală se poate ajunge la îmbunătățirea rezistenței – factor hotărâtor în tendința de adaptare a organismului la efort.

Factorii mai importanți care condiționează rezistența sunt:

Posibilitățile sistemelor cardio-vascular, respirator și al celorlalte funcții ale organismului. În ce privește sistemul cardiovascular și starea de repaus, inima pulsează 3-5 litri de sânge pe minut, iar în efort atinge 35-40 de litri pe minut la sportivii antrenați. Debitul respirator este în repaus de 6-8 litri iar la sportivii antrenați atinge în timpul efortului 150 litri pe minut.

Nivelul de dezvoltare a unor calități volitive, perseverență, dârzenie, abnegație.

Nivelul la care se realizează coordonarea activității aparatului locomotor și funcțiile vegetative. Cu cât între efortul depus de aparatul locomotor și funcțiile vegetative se realizează o mai deplină conlucrare, cu atât rezultatul sportiv este mai bun.

Alternanța în contracție a fibrelor musculare;

Intensificarea secreției unor hormoni. În efortul de rezistență un rol important îl au glandele suprarenale care secretă corticosteroizi. Dintre formele de manifestare a rezistenței, pentru antrenamentul de handbal sunt de reținut:

rezistența generală sau de bază, condiție indispensabilă în dezvoltarea celorlalte calități motrice și în același timp punct de plecare în realizarea rezistenței specifice.

rezistența specifică sau specială are caracter particular pentru fiecare ramură de sport. Rezistența specifică poate fi:

rezistența în efortul constant;

rezistența în efort variabil – tipică pentru handbal;

rezistența în regim de viteză;

rezistența în regim de forță;

rezistența în regim de coordonare.

În concluzie se poate afirma că nivelul de manifestare a rezistenței este condiționat de anumite posibilități morfofuncționale și psihice care sunt perfectibile ca urmare a unei pregătiri adecvate și sistematice.

Îndemânarea – capacitatea omului de a executa mișcări coordonate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiții de mediu (A. Demeter).

Pentru această calitate motrică sunt criterii obiective de măsurare, de evaluare, astfel că se folosesc indici de apreciere calitativi:

gradul de complexitate a acțiunilor motrice executate;

precizia execuției;

timpul necesar de însușire.

Îndemânarea are rol foarte important în însușirea deprinderilor și priceperilor motrice.

Cu cât actele motrice devin mai automatizate cu atât mai puțin este solicitată îndemânarea.

Această constatare are o importanță deosebită în metodologia îmbunătățirii îndemânării. Unii autori apreciază că îndemânarea are un pronunțat caracter ereditar, în timp ce alții evidențiază posibilități sporite de îmbunătățire pe baza unei pregătiri sistematice, desfășurată pe toată durata pregătirii sportivului de performanță.

Factorii care condiționează îndemânarea sunt:

Capacitatea scoarței cerebrale de a selecta informațiile primite de la analizatori și de a programa coordonat impulsurile necesare contracției și relaxarea mușchilor implicați în efectuarea mișcărilor. Rezultă că sistemul nervos central, și în special cortexul condiționează în mare măsură valoarea îndemânării.

Finețea – acuitatea și precizia organelor de simț. în mod deosebit este vorba de simțul echilibrului, simțul de orientare, simțul chinestezic.

Experiența motrică anterioară, cantitatea și variabilitatea stereotipurilor, deprinderilor și priceperilor pe care sportivul le stăpânește.

Gradul de dezvoltare a celorlalte calități motrice. Îndemânarea nu poate să atingă valori ridicate, dacă nu se realizează în prealabil o dezvoltare corespunzătoare a vitezei, forței, rezistenței, calități indispensabile actului motric.

Mobilitatea articulară și elasticitatea musculară. Lipsa de mobilitate la nivelul diferitelor articulații limitează posibilitățile de manifestare la cote ridicate ale îndemânării .

Există o gamă variată de manifestare a îndemânării. Astfel S.S. Farfel menționează îndemânarea generală și specială. Îndemânarea pusă în evidență de posibilitățile de manifestare a acestei calități în valori moderate, în împrejurări foarte variate. Îndemânarea specială ține de atingerea unor valori mai ridicate în manifestarea unor deprinderi motrice speciale ramurilor de sport care angajează anumite segmente ale corpului. În combinație cu celelalte calități motrice se menționează:

îndemânarea în regim de viteză;

îndemânarea în regim de forță;

îndemânarea în regim de rezistență.

Pentru o justă înțelegere a formelor de manifestare a îndemânării trebuie raportată la următoarele elemente:

1. gradul de dificultate și de stăpânire a deprinderilor motrice;

2. posibilitățile utilizării în condiții cât mai diferite a deprinderilor și priceperilor însușite;

3. posibilitatea de a elabora acțiuni motrice noi prin îmbinarea adecvată a priceperilor și deprinderilor cunoscute;

4. posibilitatea de a încadra și armoniza propriile acțiuni cu acțiunile partenerilor. Acest ultim aspect este deosebit de important pentru jocul de handbal, fapt pentru care în procesul de antrenament îndemânarea trebuie continuu educată.

1.5. Rolul calităților și sarcinilor jucătoarei specializate pe postul de centru

Jucătoarea care acționează pe postul de centru are un rol deosebit de important în cadrul echipei. Prin acțiunile tehnico-tactice pe care le realizează trebuie să-și aducă un raport hotărâtor în obținerea victoriei. Modelul somatic pentru jucătoarea specializată pe postul de centru se realizează astfel:

Comparând modelul somatic al jucătoarei specializate pe postul de centru cu modelul somatic de pe celelalte posturi, se constată că sunt mai înalte decât jucătoarele de semicerc și mai scunde decât portarii și interii. Talia înaltă este necesară pentru executarea aruncărilor la poartă de la distanță și pentru supravegherea câmpului de joc atât de aglomerat în fața porții.

Centrul poate fi ceva mai greu ceea ce va avantaja lupta corporală cu adversarii și mări siguranța reușitei paravanelor și blocajelor.

Anvergura și lungimea palmei sunt mari, păstrând aceleași proporții ca la interi, ceea ce favorizează executarea simetrică și cu ușurință spre dreapta și spre stânga a procedeelor tehnice de pasare, de fentare, de angajare a jucătoarelor de semicerc și de aruncare la poartă. Diametrele biacromial și bitrohanterian arată o bună dezvoltare a centurii scapulo-humerale și a centurii pelvine. Din punct de vedere al calităților motrice nu întâlnim la centri deosebiri prea mari comparativ cu interul, valorile fiind în general apropiate. Activitatea centrului este caracterizată prin viteză de execuție și prin îndemânare. Aceste două calități motrice sunt indispensabile și sunt compensate prin alte calități de orice natură ar fi acestea. Îndemânarea îl ajută pe centru să execute cu ușurință procedee tehnice complexe în lupta cu adversarul.

Viteza de execuție în favorizează pe centru ca, după ce a descoperit o posibilitate de angajare a unei coechipiere la semicerc sau o situație favorabilă de aruncare la poartă să efectueze în timp util acțiunea respectivă. De multe ori rezolvarea unei situații de joc în criză de timp reprezintă o caracteristică pentru jucătoarea specializată pe postul de centru. Instruirea specială a centrului pentru specificul jocului său trebuie să devină o preocupare deosebită a antrenorilor.

Pregătirea psihologică a jucătoarei alături de celelalte componente ale procesului de antrenament deține o pondere însemnată în obținerea de performanțe înalte. Este unanim recunoscut că, activitatea psihică a celor ce practică jocul de handbal, este solicitată integral, funcțiile cognitive în legătură cu perceperea, sesizarea situațiilor și alegerea căilor optime de acțiune în atac sau apărare. Voința și calitățile ei în legătură cu învingerea oboselii și a efectelor negative ale emoțiilor, afectivitatea în strânsă dependență cu situațiile concrete, atât în ceea ce privește satisfacțiile oferite de jocul în sine, de succesele înregistrate cât și de insucces sau amărăciune în fața superiorității adversarului.

Complexitatea acțiunilor, a actelor motrice foarte diferite ca structură la care se adaugă efectele efortului propriu-zis, centrul trebuie să facă față cu bagajul său de cunoștințe, priceperi și deprinderi, să dovedească suplețe și independență, dar și un pronunțat spirit de echipă.

Pentru a putea face față efortului impus de handbalul de performanță și jucătoarea care acționează pe postul de centru trebuie să se încadreze în modelul psihologic al handbalistei, care după M. Epuran se prezintă astfel:

Aptitudini senzoriale:

percepție vizuală – acuitatea, vederea stereoscopică, vederea periferică;

percepția auditivă biaurală;

echilibrul – percepția poziției propriului corp;

capacitatea de orientare spațio-temporală;

Aptitudini neuro și psihomotorii:

coordonare motrică;

îndemânare deosebită în manevrarea mingii;

viteză de execuție cât mai ridicată;

precizie, finețe în execuție;

viteză de reacție optimă;

coordonare oculo-manuală și disociere manuală;

tenacitate motrică corespunzătoare.

Aptitudini intelectuale:

inteligență generală, claritatea gândirii;

inteligența practică;

viteză de analiză – decizie;

capacitate de anticipare.

Structura temperamentală:

sistem nervos puternic, echilibrat, mobil, care să asigure un comportament competitiv, combativ;

stabilitate emoțională;

tendințe nevrotice scăzute;

anxietate scăzută;

adaptare bună;

profilul personalității să-i fie armonios dezvoltat, caracterizat prin ambiversie, stabilitate, adaptare, să ilustreze un caracter puternic, realist, conștiincios, perseverent, întreprinzător, sociabil, clarvăzător, lucid, controlat, demn, încrezător în sine și în resursele personale.

1.6. Conținutul tehnico-tactic al jucătoarei specializate pe postul de centru, în atac și apărare

Faza de joc – procedee tehnice și acțiuni tehnico-tactice

Faza I:

demarcarea spre partea opusă vârfului de contraatac;

pasă lungă de contraatac (ambele ca intermediară);

Faza a II-a:

alergare de viteză;

prinderea și pasarea mingii în 2 și 3 jucătoare, din alergare;

driblingul din alergare de viteză cu schimbări de direcție;

depășirea: fentă de pasă, pătrundere, schimbare de direcție, pătrundere;

angajarea jucătorilor infiltrați la semicerc;

aruncarea la poartă: din săritură zvârlită pe deasupra umărului, din plonjon sărit;

demarcarea la semicerc;

prinderea mingii în contact cu adversarul;

pașii pivotului;

Faza a III-a:

ocuparea postului de centru;

driblingul;

pasarea în potcoavă;

Faza a IV-a:

prinderea mingii cu pătrundere succesivă (de pe loc, din alergare);

demarcajul: direct, indirect;

încrucișarea: simplă, dublă;

paravanul: la aruncările de la 9 m, în timpul jocului;

blocajul: cu minge, fără minge, plecarea din blocaj;

angajarea pivotului;

combinații tactice: la aruncările de la 9 m, în timpul jocului;

depășirea: schimbare simplă de direcție, pătrundere, schimbare de direcție, pivotare, pătrundere, rotare de braț;

aruncare la poartă: din săritură cu mingea zvârlită pe deasupra umărului, din contact cu solul, cu elan de pași adăugați sau încrucișați, cu mingea lateral pe lângă umăr, pe lângă șold, pe deasupra umărului;

cu evitare: cu pas încrucișat la spate, cu plonjon de partea brațului;

din plonjon sărit;

Conținutul tehnico-tactic al jucătoarei specializate pe postul de centru, în apărare

Faza de joc, procedee tehnice și acțiuni tehnico-tactice

Faza I:

alergare de viteză;

marcajul de supraveghere;

intercepția mingii;

oprirea încercării de apariție la minge (prin plasament);

Faza a II-a:

poziția fundamentală: înaltă, medie, joasă;

mișcarea în teren: alergare cu spatele, deplasare cu pași adăugați, cu pași încrucișați, retragere cu spatele spre poartă, săritură cu bătaie pe două picioare;

atacarea adversarului cu brațele și corpul, la aruncarea la poartă, cu corpul la pătrunderi, cu brațele și corpul la depășiri;

marcajul: strâns, de supraveghere, la intercepție;

dublarea;

schimbul de adversari;

închiderea culoarelor de pătrundere;

blocarea aruncărilor la poartă: cu ambele brațe sus, cu ambele brațe lateral, cu braț și picior de aceeași parte;

scoaterea mingii din dribling;

Faza a III-a:

mișcare în teren: cu pași adăugați;

alunecare;

schimbul de adversari;

Faza a IV-a:

poziția fundamentală: înaltă, medie, joasă;

mișcare în teren;

atacarea adversarului;

marcajul;

preluarea și predarea adversarilor;

schimbul de adversari;

dublarea;

alunecarea;

scoaterea mingii din dribling (la depășiri);

zidul la aruncările de la 9 m;

blocarea aruncărilor la poartă;

așezarea apărătorilor la momente fixe;

acțiuni de apărare în inferioritate numerică;

colaborarea apărătorilor cu portarul;

apărare în sistemele: 6:0, 5+1, 4+2 combinat sau 5+1, 4+2, 3+3 și 3+2+1 zonă.

Subspecializările necesare jucătoarei de handbal specializate pe postul de centru

Jucătoarea care activează în eșalonul de performanță a handbalului au sarcina de a aprofunda specializarea pe post până la nivelul de măiestrie, de artă. Concomitent cu aceasta fiecare jucătoare trebuie să-și consolideze cunoștințele acumulate la nivel de junioare I privitoare la una sau mai multe subspecialități pe alte posturi decât în acela în care s-a consacrat.

Pentru jucătoarea specializată pe postul de centru principala subspecialitate este pe postul de pivot. De asemenea, tot pentru jocul de atac centrul poate avea subspecializarea pe postul de extremă (stânga – dreapta).

În situația în care centru se apropie ca tip somatic de cerințele F.R.H. privitor la interi, precum și în funcție de situația tactică la un moment dat a echipei proprii, jucătoarea specializată pe postul de centru poate avea și subspecializarea pe post de inter (stânga – dreapta).

Pentru jocul de apărare subspecializarea jucătoarei specializată pe postul de centru, poate fi apărătoare intermediară sau laterală.

Realizarea subspecializărilor presupune din partea jucătoarei de centru stăpânire la un înalt nivel a conținutului tehnico-tactic al postului pe care îl ocupă în echipă. În același timp este necesară asigurarea la parametrii înalți a pregătirii fizice generale și specifice, mai ales în situația în care centrul se subspecializează pe postul de extremă, post ce presupune o foarte bună viteză de deplasare și de execuție, îndemânare bună, forță corespunzătoare în deosebi la nivelul trenului inferior. O atenție deosebită trebuie acordată rezistenței în regim de viteză – calitate motrică (combinată) specifică în deosebi extremelor.

Dacă centrul are ca subspecializare postul de pivot se impune dezvoltarea cu precădere a forței generale, a însușirii pașilor pivotului demarcajului, răsucirilor, pivotărilor, plonjonului sărit, cu rostogolire și a plonjonului cu cădere pe brațe.

Pentru subspecialiazrea pe postul de inter este necesară dezvoltarea forței generale și în deosebi a forței explozive la nivelului brațului dar în care la nivelului trenului inferior.

Pentru subspecializarea jucătoarei care acționează pe postul de centru, antrenorul va lucra la început în cadrul antrenamentelor selective, dar și individualizat în cadrul antrenamentelor individuale, în deosebi pentru calitățile motrice specifice subspecializării, urmând să continue pe acest fond subspecializarea în antrenamente de tactică colectivă, în jocuri de pregătire și apoi să le verifice în meciuri oficiale.

1.7. Individualizarea pregătirii – cerință de bază în antrenamentul sportiv

După prof. univ. Kunst Ghermănescu și colaboratorii săi, pentru realizarea modelului de specializare pe post se impun cu necesitate realizarea următoarelor obiective:

îmbunătățirea permanentă a pregătirii fizice generale și speciale;

aprofundarea specializării pe posturi până la virtuozitate și mare eficiență;

însușirea unor subspecializări pe posturi potrivit particularităților individuale și cerințelor postului de specializare principală;

formarea capacității de integrare optimă în jocul colectiv; perfecționarea continuă a randamentului în meciuri;

însușirea temeinică a concepției de joc, prevăzută pentru handbalista de performanță;

dezvoltarea capacității de participare activă și conștientă în pregătirea proprie și a celei efectuate cu echipa;

Specialiștii domeniului arată că cadrul lecțiilor de antrenament cu întreg efectivul antrenorul urmărește în principal pregătirea de bază a jucătoarei, precum și instruirea de ansamblu a echipei, instruirea jucătoarelor numai prin antrenamentele colective nu oferă antrenorului posibilitatea de a respecta particularitățile individuale privitor la capacitatea motrică și la gradul de pregătire tehnico-tactic. De aceea este necesar ca pregătirea handbalistelor să fie completată cu antrenamente individuale. Din punct de vedere al antrenamentului sportiv, individualizarea poate fi principiul sau metodă de lucru. Este cunoscut că antrenamentului unui sportiv îi sunt proprii anumite principii ce călăuzesc întreaga activitate instructiv-educativă desfășurată de antrenor.

Principiile antrenamentului sportiv trebuie să aibă la bază principiile domeniilor (științelor) conexe biologice, pedagogice, psihologice, etc. deoarece principiile sunt acelea care determină conținutul, mijloacele, metodele și organizarea procesului de antrenament. Desigur că trebuie respectate în primul rând particularitățile specifice domeniului, principiul intuiției, principiul accesibilității și individualizării pregătirii principiul sistematizării cunoștințelor și a creșterii gradate a cerințelor specifice.

Pentru antrenamentul sportiv principiile sunt formulate de către unii autori astfel: orientarea către performanțe superioare – specializarea accentuată – unitatea dintre pregătirea generală și specifică, principiul continuității în pregătire, principiul unității dintre gradarea treptată a efortului în antrenamente și tendința către eforturi maxime, caracterul ondulatoriu al dinamicii efortului și caracterul ciclic al pregătirii.

Profesorul univ. Leon Teodorescu menționează: pentru jocurile sportive practicate în scop de performanță, o pregătire pe baze științifice este de neconceput fără aplicarea individualizării, devenită principiu al antrenamentului modern și în același timp formă de aplicare a principiului accesibilității. Același autor definește individualizarea astfel: sub denumirea de individualizare se înțelege adoptarea tehnicii sportive și a procesului de instruire și educație la particularitățile fiecărei jucătoare; este vorba de o tratare diferențiată a jucătoarei în raport de aceste particularități în activitatea de individualizare a obiectivelor și sarcinilor fiecărei forme de organizare a pregătirii sportive, dintre aceste forme este vizată în special conținutul ei.

Specialiștii domeniului menționează că individualizarea instruirii handbalistelor se desfășoară în două direcții:

perfecționarea continuă a laturii pozitive a consacrat-o pe jucătoarea respectivă pentru valorificarea la cote superioare a acestui joc;

remedierea unor lipsuri manifestată în pregătirea de ansamblu constatate prin rezultatele obținute la probele de control sau prin observații pedagogice.

Ca principiu, individualizarea este determinată de totalitatea însușirilor sportivei și se referă la aspectul tratării jucătoarelor prin prisma respectării următoarelor particularități:

de ordin biologic: dezvoltare fizică (talie, greutate, etc);

calitățile motrice predominante și raportul dintre ele;

tipuri de sistem nervos;

sexul și vârsta;

particularitățile de ordin psihic, temperament și caracter, capacitate perceptivă, calități morale și de voință – nivelul lor de dezvoltare, capacitatea de integrare în activitatea colectivă, aptitudini, predilecții;

particularitățile pregătirii sportive și cunoștințele acumulate considerate pe compartimentele antrenamentului.

Prin specificul lor, jocurile sportive, arată Leon Teodorescu – amplifică numărul de elemente de care trebuie să se țină seama în realizarea individualizării. Acest specific ridică probleme care trebuie tratate diferențiat datorită pe de-o parte ponderii foarte mari a tacticii de joc, iar pe de altă parte, existența unui mare număr de procedee tehnice pe care jucătoarea trebuie să le învețe, să le perfecționeze și să le aplice în jocul individual în colaborare cu partenerele și în luptă cu adversarele. Prof.univ. I. Kunst Ghermănescu menționează că „formele în care se desfășoară individualizarea sunt numeroase”.

În antrenamentul handbalistelor se folosesc cu precădere următoarele forme:

1. individualizarea separată cu fiecare jucătoare, în cadrul căreia se acționează pentru perfecționarea anumitor calități motrice și pentru învățarea, corectarea sau perfecționarea unor execuții tehnico-tactice;

2. individualizarea pe grupe de jucătoare cu particularități individuale apropiate. În cadrul acestei forme se lucrează pentru înlăturarea carențelor în ceea ce privește calitățile motrice specifice, pentru îmbunătățirea tehnicii și tacticii individuale;

3. individualizarea pe cupluri de jucătoare pentru învățarea sau perfecționarea unor combinații sau mijloace tactice colective.

Organizarea activității practice pentru aplicarea formelor de individualizare se poate face:

în cadrul antrenamentelor colective;

În acest caz, un anumit timp din durata antrenamentului, jucătoarele vor primi sarcini speciale de individualizare. Acest mod de organizare este mai puțin eficient deoarece antrenorul nu poate urmări cu atenție activitatea fiecărei jucătoare și în consecință nu poate interveni totdeauna prompt, cu indicații și corectări.

înainte sau după antrenamentul colectiv, uneori la ore diferite.

În acest caz, jucătoarele pot fi convocate pe grupe de 3-4, antrenorul având astfel posibilitatea să intervină eficient. Trebuie avut în vedere că efortul cumulat al celor două forme de pregătire (colectivă și individualizată), să nu depășească bugetul de timp stabilit în cadrul ciclului săptămânal. Folosirea individualizării influențează formele de organizare a pregătirii jucătoarei și anume ciclul săptămânal și lecția de antrenament.

În cadrul ciclului de antrenament, antrenorul va include exerciții specifice pentru anumite jucătoare stabilind strict volumul, intensitatea și complexitatea efortului. În cadrul lecției de antrenament, trebuie valorificate influențele pozitive ale individualizării în timp ce pentru unele jucătoare, preponderent va fi volumul de lucru, pentru altele predominant va fi intensitatea exersării, iar pentru altele complexitatea exercițiilor tehnico-tactice. Abordând individualizarea ca metodă de lucru, Ioan Bota arată că „ea reprezintă o formă de organizare a procesului de pregătire, individualizarea desfășurându-se atât în cadrul lecției de antrenament colectiv cât și în cadrul lecțiilor individuale conduse sau nu de antrenori”.

În cadrul antrenamentelor colective, antrenamentul individualizat se poate realiza prin:

folosirea unor sarcini speciale pentru fiecare jucătoare în parte sau pe componente;

exersarea unor exerciții suplimentare de către unele jucătoare;

exersarea unor sarcini speciale;

lucrul pe ateliere.

Lecțiile separate conduse de antrenor se folosesc după opinia autorului sus menționat pentru rezolvarea următoarelor aspecte:

corectarea deprinderilor greșit însușite;

eliminarea carențelor din pregătirea fizică a sportivelor, dobândirea unor indici de dezvoltare și pregătire fizică;

însușirea sau perfecționarea unor elemente tehnico-tactice.

Analizând factorii care determină conținutul individualizării, I. Bota menționează că în handbalul actual, procesul de pregătire nu se poate desfășura fără a avea drept obiectiv realizarea unui model (de echipă, de jucătoare pe post). Modelul operațional stabilește cu precizie limitele superioare ale unor cerințe, raportate la nivelul de pregătire al echipei la un moment dat. Pornind de la acest comandament, autorul evidențiază următorii factori care determină conținutul individualizării:

1. particularitățile jucătoarelor care alcătuiesc echipa. Fiecare componentă a echipei trebui caracterizată ca având însușiri bio-psiho-sociale, un anumit nivel de pregătire (fizică, tehnică, tehnico-tactică, teoretică), aptitudini care să îi favorizeze eficiența în joc.

Aceste însușiri trebuie cunoscute și apreciate prin intermediul probelor și normelor de control, a testelor de verificare prin control medical, prin jocuri de verificare și în ultimă instanță prin randamentul în cadrul meciurilor oficiale.

2. modelul de joc al echipei, care poate fi determinat de însușirile unor jucătoare poate fi sugerat de tendințele de dezvoltare ale jocului, poate fi „copiat” după echipele de elită sau poate fi impus de cunoștințele antrenorului.

3. sarcinile și eficiența jucătoarelor pe posturi.

Este cunoscut că fiecare echipă are structură organizatorică și funcțională proprie; posturile din echipă sunt: portar, extreme, interi, centru și pivot.

Alte jucătoare pot îndeplini sarcini suplimentare în diferite compartimente de joc. Pentru fiecare post jucătoarele îndeplinesc anumite sarcini și trebuie să corespundă cerințelor somatice, motrice, tehnice impuse de F.R.H.

4. eficiența în joc și eficiența jucătoarei pe postul pe care-l ocupă în echipă pot fi apreciate prin intermediul înregistrărilor, evaluându-se stadiul pregătirii individuale la un moment dat și pe această bază măsurile ce se impun.

5. pregătirea individuală este influențată în mare măsură de ciclicitatea procesului de pregătire.

Acest aspect se referă la plasarea antrenamentului individual în ciclurile de pregătire, precum și la conținutul lecției de antrenament.

6. individualizarea în situații speciale – în această categorie sunt incluse jucătoarele: accidentatele care își reiau antrenamentul prin forma de pregătire individuală, urmărindu-se redobândirea potențialului de joc anterior accidentării sau îmbolnăvirii. În conținutul pregătirii sunt incluse în primul rând exerciții de reeducare, recomandate de medic sau când este cazul se recurge la tratament balneoclimateric.

Concluzionând asupra problematicii individualizării pregătirii handbalistelor, specialiștii domeniului sunt în unanimitate de acord că aceasta este o cerință esențială, având în vedere că la nivelul de mare performanță, exercițiile tehnico-tactice trebuie să fie executate cu măiestrie pentru a spori randamentul în timpul meciurilor.

CAPITOLUL II METODE DE CERCETARE ȘI TEHNICI DE LUCRU

2.1. Gradul de actualitate

Realizarea integrală a concepției românești de concurs este condiționată de folosirea modelelor de pregătire, elaborate de specialiști sub îndrumarea Federației Române de Handbal.

I.Bota (1984) în „Handbal, modele de joc și pregătire”, arată că existența unui model permite antrenorului în orice moment să poată avea variante posibile în legătură cu adoptarea unei decizii. În lipsa unui model, gândirea asupra unui sistem în ansamblu se face fracționat: de o parte antrenamentul, de cealaltă parte competiția. Fără cunoașterea unui sistem al factorilor limitativi, al factorilor de progres, din punct de vedere organizatoric și metodologic, fără alcătuirea modelului de joc, și pe această bază a modelului de pregătire, este greu de conceput că handbalul românesc să-și onoreze prestigiul pe care îl are pe plan internațional.

Elaborarea și realizarea modelului implică stabilirea nivelului de exigență în legătură cu dezvoltarea morfo-funcțională a organismului, indicii valorici privind dezvoltarea calităților motrice, sistemul de cunoștințe tehnico-tactice, presupune cunoașterea temeinică a particularităților și posibilitățile jucătoarei, precum și particularitățile structurale ale ansamblului de algoritmi folosiți în procedeul de instruire. Elaborarea modelelor asigură optimizarea, obiectivizarea, procesului de antrenament, aceasta realizându-se pe baza cunoașterii tuturor operațiilor implicate, luând în considerare elementele concrete, datele obținute prin investigații complexe și exacte.

Modelul nu înseamnă șablonizare ci precizarea cât mai largă și clară a obiectivelor urmărite, a soluțiilor propuse, a tehnologiei de acționare stabilite și a rezultatelor scontate. Astfel, antrenorul deține suficiente elemente de referință la care își poate raporta permanent activitatea, pe care o desfășoară în procesul de antrenament.

Pentru realizarea integrală a modelelor este necesară o permanentă racordare, atât la cerințele actuale, dar mai ales la evoluția handbalului pe plan mondial și la posibilitățile reale ale jucătoarelor Ligii Naționale din cadrul căreia sunt selecționate jucătoarele care alcătuiesc lotul României.

Pornind de la acest imperativ se impune problema utilizării continue a procesului de antrenament, în deosebi în ceea ce privește perfecționarea specializării și subspecializării pe posturile din echipă, a particularizării și individualizării pregătirii jucătoarelor.

În acest sens consider că prezenta lucrare este de actualitate prin contribuția pe care doresc să o aduc privitor la optimizarea modelului de pregătire și concurs pentru jucătoarele specializate pe postul de centru – conducător de joc.

2.2. Scopul lucrării

În baza cunoștințelor acumulate în cadrul specializării, a practicii efectuate în acest cadru și pe baza experienței personale ca jucătoare mi-am propus:

1. Perfecționarea sistemului de obiectivizare a procesului de antrenament, sistematizarea mijloacelor folosite pe factori de antrenament, pe criteriul solicitării și utilizării în pregătirea globală, selectând mijloacele pe baza eficienței lor;

2. Precizarea priorităților în procesul de pregătire pe plan fizic, tehnic, tactic, teoretic și psihologic în context cu sarcina de instruire și obiectivele de performanță la nivelul echipelor de club;

3. Mărirea eficienței în joc a jucătoarelor specializate pe postul de centru prin perfecționarea modelului de pregătire;

4. Demonstrarea îmbinării procesului de pregătire colectiv cu procesul de pregătire individualizat a jucătoarelor specializate pe postul de centru, pe tot parcursul anului în vederea valorificării la cele mai înalte cote a tuturor capacităților sale;

5. Perfecționarea pregătirii tehnico-tactice în cadrul unor mijloace complexe care să le pună pe jucătoarele specializate pe postul de centru în condiții cât mai apropiate de joc, să le formeze deprinderi corecte de folosire a procedeelor tehnice în funcție de situația tactică.

2.3. Ipotezele cercetării

În realizarea lucrării am plecat de la ipoteza că, prin antrenamente individualizate, folosind mijloace structurate și raționalizate în funcție de caracteristicile specifice postului de centru se pot realiza progrese mai rapide decât folosind numai antrenamente colective.

Prin antrenamentele individualizate se pot realiza perfecționări ale unei calități motrice sau ale unor procedee tehnice, se pot realiza corectări sau aduceri la zi a nivelului de pregătire a jucătoarelor deficitare la unele capitole ale tehnicii sau tacticii.

2.4. Metode de cercetare utilizate

Metodele de cercetare utilizate în prezenta lucrare sunt:

Metoda studiului bibliografic

Această metodă constituie pasul inițial și obligatoriu în orice investigație științifică. Documentarea constituie o obligație permanentă de etică profesională a oricărui specialist.

Metoda observației pedagogice

Este o metodă larg folosită în cercetarea pedagogică și aplicativitatea ei în handbal este foarte frecventă și necesară nu numai în investigația științifică, dar și în activitatea curentă a profesorului și antrenorului. În acest scop este de ajuns să menționăm utilizarea metodei în cunoașterea caracteristicilor elevilor, jucătoarelor și echipelor adverse.

Metoda experimentului pedagogic

Metoda este luată din științele biologice, din pedagogie și psihologie. În handbal se utilizează în special experimentul pedagogic și cel psiho-pedagogic în efectuarea lucrărilor privind metodologia instruirii și antrenamentului.

Metoda investigării

Reprezintă modalitatea eficientă de investigare a rezultatelor sportivilor, de a le ordona sistematic, de a le întabela pentru a fi mai ușor procesului de analiză și cercetare.

Metoda statistico-matematică

În principal se utilizează ca metodă de calculare și interpretare a datelor. Pentru prelucrarea statistico-matematică am folosit o serie de indicatori cum sunt: media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

Prelucrarea statistico-matematică a datelor se face calculând principalii parametri de tendință și dispersie.

Se calculează x – care oferă cea mai precisă măsură a tendințelor centrale.

x = xi/n unde x = suma valorilor individuale

n = număr de cazuri luate în considerație

Abaterea standard reprezintă standardul cu care se abate fiecare din valorile individuale.

S = (x1-x2)2/n-1 unde x1 = valori individuale

x= media aritmetică

n = număr de cazuri

Coeficientul de variabilitate – Cv – este parametrul care exprimă mărimea împrăștierii și ne dă relații mai exacte asupra distribuției datelor.

Cv = Sx100/ x unde S = abaterea standard

x = media aritmetică

Trepte de apreciere:

0-10% – omogenitate mare

10-20% – omogenitate medie

peste 20% – lipsă de omogenitate

Metoda grafică

Am utilizat această metodă în reprezentarea grafică a rezultatelor obținute de sportive pe timpul experimentului.

CAPITOLUL III ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Locul, durata, subiecții supuși cercetării

Experimentul pedagogic a fost efectuat la echipa de junioare I LPS Suceava, antrenată de domnul antrenor Tugurlan Dorel

Întreaga activitate s-a desfășurat în perioada 08 august 2006 – mai 2007.

Subiectele supuse cercetării sunt handbaliste specializate pe postul de centru, componente ale echipei Suceava, echipă care activează în Campionatului Republican de Junioare I seria A.

Grupa de experiment este formată din următoarele jucătoare:

Botezatu Roxana-Mihaela

Gales Mirela

Irimia Raluca

3.2. Elaborarea probelor de control

Pe parcursul experimentului, subiectele au fost supuse la următoarele probe de control:

5×30 m – se susțin în sală, pe serii, cu pauză între repetări de 30”; se va face media celor 5 alergări;

probă specifică pentru jucătorii de câmp – se parcurge în sală astfel:

deplasare în triunghi:

plecarea din centru (1) cu ieșire spre vârf (2) cu deplasare oblic-lateral înapoi (3), ieșire spre vârf (2), oblic-lateral înapoi (4), lateral (1); se repetă de 2 ori;

alergare de viteză spre centru cu ocolirea jalonului:

1-5 alergare cu fața;

5-2 alergare cu spatele.

se culege mingea 1 aflată la un metru, lateral de punctul 2 și se pleacă în dribling printre cele 6 jaloane așezate pe centrul terenului: primul jalon la 5 m de vârful triunghiului, iar celelalte 5 jaloane la 3 m distanță unul față de celălalt; după depășirea ultimului jalon se aruncă la poartă încercând să se atingă una dintre cele 2 mingi atârnate în poartă în colțurile de mai sus.

după aruncarea mingii (1) se culeg și se aruncă pe rând mingea (2), apoi (3), apoi (4), fără ca traversarea terenului să se facă prin semicerc;

după aruncarea mingii (4), se aleargă în viteză spre centru oblic cu trecerea liniei de sosire;

e. pentru fiecare minge atinsă de mingile 1-2-3-4, se acordă o bonificație de 5 puncte.

3x200m – se susține în sală (5×40 m) în serii cu pauze între repetări de 1 minut și se va face media celor 3 alergări;

pentasalt – se susține în sală; de pe două picioare se fac alternativ 5 pași săriți, aterizându-se pe două picioare;

aruncarea mingii la distanță – cu elan de maximum 3 pași se aruncă mingea de handbal la distanță.

Conținutul tehnico-tactic în atac, pe faze de joc, este următorul:

Faza I – Contraatacul

demarcarea spre partea opusă vârfului de contraatac;

pasa lungă pe contraatac.

Faza a II-a – Contraatacul susținut

alergare de viteză;

prinderea și pasarea mingii în două sau trei jucătoare din alergare;

driblingul din „alergare de viteză” cu schimbări de direcție;

depășire: fentă de pasă, pătrundere; schimbare de direcție, pătrundere;

angajarea jucătorilor infiltrați la semicerc;

aruncarea la poartă din săritură zvârlită pe deasupra umărului;

aruncarea la poartă din plonjon sărit;

demarcarea la semicerc;

prinderea mingii în contact cu adversarul;

pașii pivotului.

Faza a III-a – Organizarea atacului

driblingul;

pasarea în potcoavă – pașii pivotului.

Faza a IV-a – Atacul în sistem

prinderea și pasarea mingii în pătrundere succesivă;

demarcajul direct și indirect;

încrucișare simplă și dublă;

paravanul din mișcare și la momente fixe, la aruncările de la 9 m;

blocajul: cu minge, fără minge, plecare din blocaj;

angajarea pivotului;

depășire, schimbare de direcție, pătrundere;

rotare de braț;

aruncare la poartă din săritură;

aruncare la poartă cu sprijin pe sol – cu elan de pas adăugat și încrucișat, zvârlit de deasupra umărului, pe lângă șold;

aruncare la poartă din plonjon sărit.

Conținutul tehnico-tactic în apărare pe faze de joc:

Faza I – Replierea

alergare de viteză;

marcajul de supraveghere;

intercepția mingii;

oprirea încercării de apariție la minge prin plasament.

Faza a II –a

poziția fundamentală înaltă, medie și joasă;

mișcarea în teren: alergare cu spatele, deplasare cu pași adăugați, retragere cu spatele;

atacarea adversarului cu brațele și corpul, la aruncarea la poartă;

marcajul strâns, de suprareglare;

dublarea;

schimbul de adversari;

închiderea culoarelor de pătrundere;

blocarea aruncărilor la poartă;

scoaterea mingii din driblaj.

Faza a III-a

mișcare în teren cu pași adăugați;

alunecarea;

schimbul de adversari.

Faza a IV-a

poziția fundamentală – înaltă, medie, joasă;

mișcarea în teren;

atacarea adversarului;

marcajul;

preluarea și predarea adversarului;

dublarea;

alunecarea;

scoaterea mingii din dribling la depășiri;

zidul la aruncările de la 9 m;

blocarea aruncărilor la poartă;

acțiuni de apărare în inferioritate numerică;

colaborarea cu portarul.

TABEL CU DATELE ANTROPOMETRICE ALE JUCĂTOAREI BOTEZATU ROXANA-MIHAELA

TABEL CU DATELE ANTROPOMETRICE ALE JUCĂTOAREI GALES MIRELA

TABEL CU DATELE ANTROPOMETRICE ALE JUCĂTOAREI IRIMIA RALUCA

3.3.Periodizarea antrenamentului individualizat propus pentru experiment

După cum se știe, periodizarea antrenamentului se face ținând seama de calendarul competițional. Echipa la care am efectuat experimentul, activează în Campionatul Național de junioare I .

Experimentul s-a efectuat în perioada august 2006 – mai 2007, având la bază calendarul competițional. Periodizarea antrenamentului acestei echipe are următoarea înfățișare:

Periodizarea antrenamentului se prezintă astfel:

Perioada pregătitoare I – 01 august – 21 august 2006

Perioada precompetițională – 22 august 2006– 09 septembrie 2006

Perioada de tranziție – 24 octombrie – 31 octombrie 2006

Perioada pregătitoare II – 01 noiembrie 2006 –20 decembrie 2006

Perioada de vacanță – 21 decembrie 2006– 03 ianuarie 2007

Perioada pregătitoare – 04 ianuarie 2007 – 05 februarie 2007

Perioada precompetițională – 06 februarie 2007 – 23 martie 2007

Perioada competițională – 26 martie 2007 – 07 mai 2007

Perioada de tranziție – 08 mai 2007 – 25 iulie 2007

3.4. Stabilirea mijloacelor de acționare

În selectarea mijloacelor de acționare, am plecat de la ideea folosirii unor mijloace a căror obiectivizare, raționalizare, să ajute și să grăbească procesul de instruire și perfecționare a conținutului tehnico-tactic pentru postul de centru, să ajute la îmbunătățirea calităților motrice – lucru ce ar ajuta la înlăturarea deficiențelor factorilor fizici și tehnico-tactici, iar pe de altă parte la perfecționarea unor calități individuale.

Mijloacele folosite în acest scop sunt următoarele:

mijloace pentru dezvoltarea vitezei

mijloace pentru dezvoltarea forței

mijloace pentru îmbunătățirea forței explozive a membrelor inferioare

mijloace pentru îmbunătățirea forței explozive a membrelor superioare

mijloace folosite pentru îmbunătățirea rezistenței generale și specifice

mijloace pentru îmbunătățirea execuției fazei I a atacului

mijloace pentru îmbunătățirea execuției fazei a II-a a atacului

mijloace pentru îmbunătățirea conținutului fazei a III-a a atacului

mijloace pentru îmbunătățirea conținutului fazei a IV-a a atacului

mijloace pentru îmbunătățirea execuției conținutului fazelor apărării

Principalii algoritmi pentru dezvoltarea și perfecționarea pregătirii centrilor au fost:

Algoritmi pentru optimizarea dezvoltării fizice generale:

1.1. Algoritmi pentru dezvoltarea vitezei

Cod algoritmic V (viteză) V 1-8

V1 – schimbări bruște de direcție, opriri, întoarceri rapide din alergare la semnale auditive pe distanța de 10-15 m;

V2 – alergare cu accelerări pe distanțe cuprinse între 5-30 m;

V3 – alergare accelerată pe distanța de 20-30 m cu menținerea vitezei maxime 10-15 m;

V4 – alergare de viteză lansată pe 40-60 m;

V5 – alergare la vale pe pistă înclinată 10-15 grade pe distanța de 30-50 m;

V6 – alergare cu handicap de 1-2 m pe distanța de 20-30 m;

V7 – startul din diferite poziții: de jos, șezând, culcat pe spate, culcat înainte, combinate cu alergare de viteză pe distanța de 5-10 m; 4-8x, pauză 60 secunde;

V8 – antrenament cu repetări – 30 m – 2 minute, 50 m – 5 minute pauză, 100 m – 10 minute pauză;

1.2. Algoritmi pentru dezvoltarea forței generale

Cod algoritmic F(forță) F1-6

F1 – antrenament cu îngreuiere:

ridicarea halterei prin stilul smuls și ridicat;

genuflexiuni cu haltera pe umeri;

împingerea halterei din poziția pe spate culcat;

tragerea halterei la piept.

F2 – exerciții pentru dezvoltarea musculaturii abdominale:

culcat pe spate, ridicarea și aplecarea trunchiului înainte cu arcuire;

șezând pe banca de gimnastică cu picioarele fixate la scara fixă, ridicări, coborâri și răsuciri de trunchi cu brațele la ceafă;

culcat pe spate, apucat la scara fixă, ridicarea și coborârea ambelor picioare peste cap;

F3 – exerciții pentru dezvoltarea musculaturii spatelui:

culcat înainte cu bazinul în sprijin pe banca de gimnastică, brațele la ceafă, îndreptarea și extensia spatelui cu și fără arcuiri, culcat înainte cu coapsa în sprijin pe lada de gimnastică, îndreptarea și extensia spatelui;

culcat înainte, ridicarea picioarelor înapoi, în sus și coborârea lor ușoară;

F4 – exerciții pentru educarea detentei:

săritură succesivă în lungime cu pornire de pe loc;

săritură dublă;

pas săltat cu săritură în lungime;

triplu salt, pentasalt, decasalt;

săritură ca mingea de pe loc, cu sacul de nisip pe umeri;

sărituri peste garduri înalte de 50-60 cm cu ambele picioare, numărul gardurilor 3-8, distanța între ele de 80 cm;

scări de două ori pe piciorul stâng, de două ori pe piciorul drept, din scară în scară pe ambele picioare, sprint 60 de trepte;

F5 – circuit nr. 1:

flotări cu picioarele în sprijin pe banca de gimnastică;

sărituri ca mingea de pe loc cu un sac de nisip pe umeri;

culcat pe spate cu o minge medicinală, ridicarea și coborârea trunchiului;

pase cu mingea medicinală;

genuflexiuni cu haltera de 20 kg. pe umeri;

Circuitul se repetă de 2-3 ori.

F6 – circuit nr. 2:

tracțiuni la banda elastică;

genuflexiuni cu haltera;

împingeri cu haltera;

culcat pe spate, ridicarea picioarelor și trunchiului concomitent;

tracțiuni în brațe la bara fixă;

Circuitul se repetă de 2-3 ori.

1.3. Algoritmi pentru dezvoltarea rezistenței generale

Cod algoritmic R (rezistența) R 1-11

R1 – alergare în tempou uniform pe un teren plat pe distanțe lungi;

R2 – alergare în tempou variat 3-6 km;

R3 – joc de fotbal pe teren moale;

R4 – metoda Fartlek 6 km;

R5 – cros pe teren variat;

R6 – alergări în tempou de 2/3 și ¾ pe distanțe de 100-150 m;

R7 – alergări repetate parcurse cu viteză medie 5×200, 4×400, 2×800;

R8 – antrenament cu intervale 6×30 m sprint în pantă înclinată;

R9 – alergări 60 de scări 4×30 secunde pauză;

R10 – antrenament cu intervale 3×200 m sprint, 4×150 m pauză 30-40 de secunde;

R11 – exerciții de gimnastică de lungă durată (15 minute).

1.4. Algoritmi pentru dezvoltarea îndemânării

Cod algoritmic I(îndemânare) I 1-6

I1 – alergări și sărituri cu bătaie pe un picior și cu atingerea unor frunze sau crengi de copaci sau a unor mingi suspendate la diferite înălțimi;

I2 – aruncarea mingilor medicinale cu două mâini de la piept înainte, înapoi, schimb de picioare, de la ceafă, peste cap;

I3 – elemente de gimnastică acrobatică, rostogoliri înainte și înapoi din ghemuit în ghemuit;

I4 – cățărări în doi sau în trei timpi la frânghie;

I5 – joc de fotbal pe teren de dimensiuni reduse;

I6 – exerciții de gimnastică pentru dezvoltarea mobilității articulațiilor coxo-femurale și a coloanei vertebrale;

Algoritmi pentru optimizarea dezvoltării fizice specifice

2.1. Algoritmi pentru dezvoltarea vitezei specifice

Cod algoritmic VS VS 1-9

VS1 – jucătoarele se deplasează libere între liniile de 6-9 m în poziție fundamentală, la semnal pornesc în alergare cu viteză maximă, la linia de centru;

VS2 – start, alergare de viteză 15-20 m și culegerea de mingi pe cupluri de 2 jucătoare;

VS3 – deplasare în poziție fundamentală în oglindă;

VS4 – pe perechi apărătoarea marchează strâns și reacționează la mișcările în teren efectuate de către atacantă cu sau fără minge;

VS5 – dribling printre jaloane sub formă de întrecere;

VS6 – 3 jucătoare sunt așezate în formație de linie sau de triunghi, 2 au mingi pe care le pasează, alternând celei fără mingi, cea fără minge prinde și pasează cât mai repede celei de la care a primit pasa;

VS7 – pase în trei cu schimb de locuri;

VS8 – circulații în 8 și în șarjă cu reprize scurte;

VS9 – contraatacuri directe efectuate în viteză maximă.

2.2. Algoritmi pentru dezvoltarea forței specifice

Cod algoritmic FS FS 1-9

FS1 – pase în doi de pe loc și din deplasare la distanță;

FS2 – aruncări la poartă de la distanță cu forță prin diferite procedee;

FS3 – pase cu mingea medicinală la distanță de pe lac și din ușoară deplasare;

FS4 – serii de aruncării la poartă de pe post cu mingi de handbal mai grele;

FS5 – atac prelungit la o poartă prin pase cu mingea medicinală;

FS6 – deplasarea în poziție fundamentală de apărare între semicercul de 6-9 m cu sac de nisip pe umeri;

FS7 – pase în doi cu săritură peste plasa de volei;

FS8 – serii de aruncări la poartă din plonjon și săritură peste obstacole;

FS9 – circuit cu procedee tehnice:

pase pe loc cu mingea medicinală;

deplasări în poziție fundamentală;

pase cu mingea de handbal la distanță

2.3. Algoritmi pentru dezvoltarea rezistenței specifice

Cod algoritmic RS RS 1-8

RS1 – pe semicercul de 6 m deplasare stânga dreapta, înainte înapoi în poziție fundamentală la semnal, alergare pe contraatac;

RS2 – mingea se pasează lateral, dreapta stânga, cu schimbarea locului cu perechea din față;

RS3 – deplasare în apărare, pornire în contraatac și repliere;

RS4 – schimb de locuri în trei cu aruncare la poartă de pe centru;

RS5 – suveică dublă efectuată în lungimea terenului;

RS6 – joc în condițiile apărării om la om într-un spațiu delimitat;

RS7 – joc la o poartă;

RS8 – serii de aruncări la poartă în torent de pe postul de centru în plonjon sărit;

2.4. Algoritmi pentru dezvoltarea îndemânării specifice

Cod algoritmic IS IS 1-11

IS1 – dribling multiplu cu una sau două mingi, cu opriri, schimbări de direcție, piruete, schimbarea direcției de deplasare;

IS2 – pase și aruncări la poartă cu ambele mâini;

IS3 – efectuarea paselor și aruncări la poartă cu mâna neîndemânatică;

IS4 – jucătoarea cu mingea execută dribling multiplu și urmărește semnalele vizuale transmise de către partenera de joc la care reacționează prompt;

IS5 – dribling pe loc cu trecerea mingii printre picioare în formă de 8;

IS6 – dribling în alergare cu așezare la semnal în poziție ghemuit, culcat înainte, fără întreruperea driblingului sau pierderea controlului mingii;

IS7 – dribling cu două mâini conduse simultan;

IS8 – pase în doi cu prinderea mingii cu o singură mână prin amortizare;

IS9 – aruncarea mingii în sus și prinderea ei cu două mâini la spate;

IS10 – serii de pase între două jucătoare cu prinderea și aruncarea mingii din plonjon;

IS11 – exerciții de jonglerie cu mingea.

Algoritmi pentru consolidarea mijloacelor tehnico-tactice

1.5. Algoritmi pentru perfecționarea tehnicii de pasare

Cod algoritmic TP TP 1-9

TP1 – pase în doi din alergare în viteză maximă;

TP2 – pase pe poziții viitoare între jucătoare plasate pe teren în formație de pătrat;

TP3 – pase în triunghi cu două mingi din deplasare;

TP4 – pase în trei cu schimb de locuri cu două apărătoare care încearcă să intercepteze mingea;

TP5 – suveică simplă cu o apărătoare;

TP6 – pase cu pătrunderi succesive, după ce apăsat jucătoarea se deplasează pe semicerc și trece la coada celuilalt șir;

TP7 – pase în deplasare pe toată suprafața terenului folosind toate procedeele de pasare;

TP8 – pase speciale pe teren de pe loc și din deplasare;

TP9 – serii de pase între jucătoarele centrii cu schimbări de direcție;

1.6. Algoritmi pentru perfecționarea tehnicii de aruncare la poartă

Cod algoritmic TA TA 1-8

TA1 – aruncare la poartă de pe centru de la distanță, de pe picioare, de la șold, cu evitare, din săritură, cu doi adversari care stau pe linia de 6 m încercând să blocheze;

TA2 – pase în doi, încrucișare, fente de aruncare, angajare, cu adversar semiactiv;

TA3 – pe cupluri de jucători, pe posturi de specializare, prinderea mingii în mișcare și încercare de depășire a jucătoarei din apărare în situația 1 la 1 (spațiu limitat);

TA4 – serii de aruncări de pe posturi peste banca de gimnastică;

TA5 – serii de aruncări la poartă de pe posturi de centru cu adversar semiactiv;

TA6 – aruncări la poartă pe cupluri de jucătoare în urma unor combinații tactice (cu apărătoare);

TA7 – serii de aruncări de la 9 m peste trei jucătoare care încearcă să blocheze în coloană de pe postul de centru;

TA8 – aruncări de la 7 m sub formă de concurs cu portarul;

1.7. algoritmi pentru perfecționarea tacticii individuale și colective

Cod algoritmic TIC TIC 1-9

TIC1 – angajarea pivotului de către centru;

TIC2 – angajarea extremelor de către centru ;

TIC3 – încrucișare simplă;

TIC4 – încrucișare dublă;

TIC5 – învăluire cu angajarea pivotului de către centru;

TIC6 – paravan de două jucătoare, pivot centru, pentru interi;

TIC7 – angajarea pivotului pe blocajul centrului;

TIC8 – încrucișare simplă cu angajarea pivotului;

TIC9 – blocajul fără minge.

3.5. Elaborarea planurilor individuale de pregătire pe etape

Perioada pregătitoare I

Etapa de pregătire generală

dezvoltarea rezistenței generale;

dezvoltarea forței generale;

dezvoltarea tehnicii de bază;

dezvoltarea vitezei de deplasare;

dezvoltarea forței membrelor inferioare.

Etapa de pregătire specifică I

dezvoltarea vitezei de deplasare;

dezvoltarea vitezei de reacție și execuție;

dezvoltarea detentei membrelor inferioare;

dezvoltarea detentei membrelor superioare;

perfecționarea paselor și aruncărilor la poartă;

consolidarea deplasării în poziție fundamentală în apărare;

perfecționarea aruncărilor la poartă din săritură;

perfecționarea marcajului;

perfecționarea paselor de angajare;

perfecționarea acțiunilor tactice colective de atac;

perfecționarea acțiunilor tactice colective de apărare;

Etapa competițională I

perfecționarea acțiunilor tactice colective;

perfecționarea acțiunilor tactice individuale;

perfecționarea conținutului tehnico-tactic de atac și apărare;

Perioada pregătitoare II

Etapa de pregătire generală

dezvoltarea vitezei de reacție și execuție;

dezvoltarea vitezei de deplasare;

dezvoltarea detentei membrelor inferioare;

dezvoltarea detentei membrelor superioare;

Etapa de pregătire specifică II

perfecționarea aruncărilor la poartă de la 9 m;

perfecționarea aruncărilor la poartă de la semicerc;

perfecționarea acțiunilor tehnico-tactice de atac;

perfecționarea acțiunilor tactice individuale de atac;

perfecționarea acțiunilor tactice individuale de apărare;

Etapa competițională II

perfecționarea conținutului tehnic de atac;

perfecționarea conținutului tehnic de apărare;

perfecționarea aruncărilor la poartă de la 9 m;

perfecționarea aruncărilor la poartă de la semicerc;

creșterea eficienței de finalizare;

perfecționarea conținutului tactic colectiv de atac;

perfecționarea conținutului tactic colectiv de apărare.

CAPITOLUL IV

4.1. Întabelarea datelor și prelucrarea statistico-matematică a datelor

Tabel cu testarea și punctajul obținut la probele motrice de control al jucătoarei Botezatu Roxana-Mihaela:

Tabel cu testarea și punctajul obținut la probele motrice de control al jucătoarei Gales Mirela:

Tabel cu testarea și punctajul obținut la probele motrice de control al jucătoarei Irimia Raluca:

Tabel cu testarea și punctajul obținut la probele motrice de control

LEGENDĂ:

S = subiectul

I = Testare inițială

F = testare finală

Evoluția aspectului conținutului tehnico-tactic pe parcursul

experimentului se poate vedea din tabelele ce urmează:

Tabel cu punctajul obținut la testarea conținutului tehnico-tactic în atac

Legendă:

I = Testare inițială

F = Testare finală

S = subiectul

Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute

la testarea tehnico-tactică în atac

8,21-9,32 7,96-8,75 7,53-9,25

S1 S2 S3

Tabel cu punctajul obținut la testarea conținutului tehnico-tactic în apărare

Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute

la testarea tehnico-tactică în apărare

8-9,03 7,78-8,82 7,92-9,07

S1 S2 S3

Tabel cu punctajul obținut la testarea tehnico-tactică

Legendă:

Total puncte pentru atac;

Media aritmetică pentru atac;

Total puncte pentru apărare;

Media aritmetică pentru apărare;

Media generală.

Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute

la testarea tehnico-tactică

8,1-9,17 7,87-8,78 7,66-9,16

S1 S2 S3

4.2. Discutarea și interpretarea datelor

Interpretarea datelor am realizat-o pe baza observației pedagogice efectuate de-a lungul experimentului, pe baza datelor obținute la testările motrice și tehnico-tactice și antropometrice.

La măsurătorile antropometrice observăm că toate sportivele selectate se încadrează în cotele admise ale modelului handbalistei junioare I de performanță. Modificări de ordin somatic sunt puțin probabile deoarece sportivele sunt junioare I și procesul de creștere este aproape încheiat. Sunt posibile modificări ale greutății și raportul talie/greutate.

La probele motrice se poate observa un salt calitativ de la o testare inițială la cea finală prin punctajul obținut.

De asemenea, progres evident apare și în compararea rezultatelor obținute la testările inițiale și finale ale conținutului tehnico-tactic.

4.3. Concluzii

În urma rezultatelor obținute de-a lungul experimentului, în urma datelor și comparării lor și apoi a interpretării statistico-matematice am putut trage următoarele concluzii:

nivelul de dezvoltare al calităților motrice rămân în continuare un factor determinant în însușirea, consolidarea și perfecționarea conținutului tehnico-tactic specific postului ocupat în echipă, în jocul de handbal;

perfecționarea conținutului tehnico-tactic specific postului ocupat în echipă se poate realiza foarte bine acționând individualizat specific în afara programului de pregătire colectivă, deoarece se poate acționa direct asupra aspectelor specifice postului, în cazul de față, centrul;

din punct de vedere al integrării în echipă jucătoarea de handbal specializată pe postul de centru asupra căreia se acționează cu antrenamente individualizate, se integrează foarte bine în echipă, atât la antrenamentele colective cât și în cadrul jocului;

privind calitățile motrice specifice, acestea pot fi dezvoltate sau perfecționate foarte bine acționând specific postului ocupat în echipă, acționând individualizat, antrenamentele colective fiind insuficiente.

BIBLIOGRAFIE

Bompa O.Tudor, “Performanța în jocurile sportive: Teoria și Metodologia antrenamentului”, Editura Ex. Ponto, Constanța, 2003.

Bota Ioan, “Contribuții la programarea și dirijarea dinamicii efortului în pregătirea handbaliștilor”, Teză de Doctorat, Biblioteca A.N.E.F.S., București, 1994.

Bota Ioan, “Metodele de joc și pregătire”, Editura Sport Turism, București, 1989.

Bota Ioan, Bota Maria, “Handbal”, Editura Sport Turism, București, 1989.

Bota Ioan, Bota Maria, “Handbal, 500 exerciții pentru învățarea jocului”, Editura Sport Turism, București, 1990.

Brack R., “Teoria practică de acționare ă coach-ului în jocurile sportive, Antrenoriat și competiție”, Colecția S.D.P. Nr. 350, 351, 352, M.T.S. – C.C.P.S., București, 1994.

Carriere L., Breton G., “Analiza obiectivului și activitățile sportive, volei, (principii de bază)”, București, S.P. Montreal, 1976.

Cercel Paul, “Calitățile motrice în handbal”, Editura Sport Turism, București, 1975.

Cercel Paul, “Exerciții pentru fazele de joc”, Editura Sport Turism, București, 1980.

Cercel Paul, “Antrenamentul echipelor masculine”, Editura Sport Turism, București, 1983.

Cojocaru Mihai, Nedef Nicolae, “Tendințele de dezvoltare ale handbalului masculin pe plan mondial”, C.C.S.E.F.S., București, 1989.

Colibaba Evuleț Dumitru, Bota Ioan, “Jocuri sportive, Teorie și metodică”, Editura Aldin, București, 1998.

Csudor Gavril, “Handbal – instruirea echipelor școlare”, Editura Sport Turism, București, 1986.

Demeter Andrei, “Fiziologia și biochimia dezvoltării calităților motrice”, Editura Sport Turism, București, 1983.

Dragnea Adrian, “Antrenament sportiv – Teorie și metodologie, vol. I, II”, M.T.S., București, 1992.

Dragnea Adrian Teodorescu – Mate Silvia, “Teoria Sportului”, Editura Fest, București, 2002.

Epuran Mihai, Holdevici Irina „Compendiu de psihologie pentru antrenori”, Editura Sport Turism, București, 1980.

Epuran Mihai, „Modelarea conduitei sportive”, Editura Sport Turism, București, 1990.

Epuran Mihai, Holdevici Irina, Tonița Florentina, „Psihologia Sportului de performanță: teorie și practică”, Editura Fest, București, 2001.

Ghermănescu – Kunst Ioan, „Tehnica și Tactica jocului”, Editura Sport Turism, București, 1978.

Ghermănescu – Kunst Ioan, Gogâltan Valeriu, Jianu Elena, Negulescu Ioan, „Teoria și Metodica Handbalului”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Gogâltan Valeriu, „Instruirea copiilor și juniorilor în handbal”, ”, Editura Sport Turism, București, 1980.

Nicu Alexe, „Antrenamentul sportiv modern”, Editis, București, 1993.

Niculescu Marian, „Elemente de psihologie a sportului de performanță și mare performanță”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

Teodorescu Leon, “Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive”, Editura Sport Turism, București, 1975.

Teodorescu – Mate Silvia, “Programare – Planificare în antrenamentul sportiv”, Editura Semne, București, 2000.

Tudor Virgil, “Evaluarea în Educația fizică școlară”, Editura Printech, 2001.