Jocul de Volei 2

Introducere

Acest joc sportiv a fost inventat în anul 1885 de profesorul american William G. Morgan. La început, voleiul a fost conceput ca o activitate recreativă a oamenilor. Jucătorii celor două echipe trebuiau să trimită mingea peste plasă, în terenul advers. Pe atunci jocul se practica în aer liber, pe baza unor reguli convenționale ce se refereau la numărul jucătorilor, la contactul cu mingea, la numărul punctelor, la dimensiunile terenului, la înălțimea plasei, etc. Astfel în 1917 toate seturile se câștigau odată cu realizarea punctului 15, în 1918 se limitează la șase numărul jucătorilor într-o echipă, în 1923 numărul maxim este de 3 pase în propriul te-ren, în 1964 se permitea, conform regulamentului trecerea mâinilor peste plasă la blocaj și alte modificări.

După 1996 apar modificări majore în regulamentul de joc, care au schimbat parțial esența jocului de volei tradițional, spre exemplu: s-a permis lovirea mingii cu orice parte a corpului inclusiv cu piciorul. Alte modificări care au fost aduse jocului de volei sunt următoarele: Din 1998 se generalizează sistemul de joc TIE BREAK, se introduce prin înlocuire jucătorul „LI-BERO" pe tot parcursul jocului, numai în linia a doua, se stabilește un nou punctaj al seturilor, iar din 1999 se permite ca mingea la serviciu să poată atinge plasa în traiectoria ei, și dacă intră în terenul advers, este valabilă iar faza de joc continuă.

Referitor la sistemul competițional se precizează ca în 1954 s-a înființat sistemul divizionar A, în 1958 divizia B, ambele pentru seniori, iar în 1969 se inaugurează și divizia pentru juniori și în 1970 pentru copii se organizează concursul de MINIVOLEI. În privința voleiului pe plajă, F.R.V. organizează din 1993 campionate naționale cu echipe compuse fiecare din câte 2 jucători. Jocul se desfășoară pe un teren de nisip, în aer liber și, în multe privințe se aseamănă cu jocul de sală în 6 jucători.

Actualmente, marea majoritate a cuplurilor de băieți și fete sunt compuse din jucători și jucătoare ale echipelor divizionare din campionatul voleiului de sală, dar în perspectivă mulți jucători se vor dedica numai voleiului pe plajă.

Capitolul I: Considerații generale

Cadrul teoretic al problemelor abordate

Jocul de volei și-a câștigat de-a lungul anilor datorită particularităților sale, o apreciere unanimă atât din partea copiilor și a tineretului, cât și din partea adulților. Cu posibilități de practicare la toate vârstele, voleiul este un frumos joc sportiv și în același timp un important mijloc de educație fizică.

Făcând parte din marea familie a jocurilor sportive și fiind într-o permanentă evoluție , voleiul și-a adaptat atât metodele de instruire, cât și mijloacele de pregătire respectând principiile generale de aplicare ale acestora.

In ultimele decenii tehnica și tactica jocului de volei au parcurs un drum ascendent, a avut o evoluție rapidă, ajungând azi la un nivel apropiat de perfecțiune, mai ales în ceea ce privește unele elemente și procedee tehnice.

În condițiile actuale se încearcă aducerea unui plus calitativ activități sportive, implicit și voleiului, prin folosirea unor tehnici moderne. Printre ele se numără raționalizarea și standardizarea.

Trăsăturile jocului modern de volei constau în viteza din ce în ce mai mare de execuție și în complexitatea și varietatea acțiunilor tactice. Rezultă deci că principalele calități motrice necesare în îndeplinirea acestor deziderate sunt viteza și îndemânarea. La grupele de începători la care preocuparea pentru dezvoltarea acestor calități trebuie să constituie un aspect primordial, știind că la alte nivele de vârstă aceste calități sunt greu sau deloc perfectibile.

Deci viteza și îndemânarea sunt calitățile care trebuie să preocupe permanent pe orice cadru de specialitate, și în mod special pe cei care lucrează cu începătorii, să încerce să găsească soluțiile cele mai eficace pentru perfecționarea acestor calități indispensabile în pregătirea sportivilor (voleibaliștilor) de performanță.

Cele două acțiuni vizate vor trebui abordate diferit în procesul de pregătire, iar atenția va trebui să fie crescută mai ales la începători.

De la vârsta de 11-12 ani, alături de însușirea deprinderilor motrice variate se va adăuga lucrul pentru dezvoltarea vitezei. Acest regim de pregătire, trebuie să se mențină până la vârsta de 15-16 ani, când complexul de mijloace se va îmbogăți cu exerciții care dezvoltă forța.

Calitatea fizică viteza exprimă, în general, repeziciunea mișcărilor, iar mai concret viteza reacției motrice, viteza mișcărilor separate de frecvența mișcărilor, iar calitatea fizică îndemânare exprimă gradul de coordonare al acțiunilor motrice. Unitatea de măsură a îndemânării o constituie precizia percepției spațiului, a spațiului/timp în condiții de efort standard și a spațiului/timp în condiții neprevăzute.

Reacțiile organismului la efortul fizic și prin urmare posibilitatea de a folosi pentru fiecare sportiv un regim de antrenament s-au altul, depind atât de stare a de sănătate a acestuia, de gradul de antrenament, cât și de particularitățile individuale de dezvoltare fizică de trăsăturile activității sale necesare superioare, de vârstă, sex.

Tendințe și noutăți în jocul de volei pe plan mondial

Paralel cu extinderea ariei de practicare și a popularității la scară mondială, voleiul cunoaște o puternică dezvoltare atât sub aspectul maximalizării parametrilor de conținut și structură, cât și al nivelului solicitării jucătorilor pe plan psihic, bio-motric și tehnico-tactic.

Răsturnarea imprevizibilă a ierarhiilor mondiale și continentale a devenit o dominantă a ultimilor zece ani, în care alături de reprezentantele consacrate ale Europei și ale Asiei au apărut protagoniste fără antecedente performanționale deosebite, în principal din continentul american și în ultimi ani din Europa.

Echilibrarea valorică atât pe plan regional-continental cât și la nivel mondial, este rezultanta marilor investiții tehnice, umane și materiale de care a beneficiat voleiul, joc într-un proces de dezvoltare încadrat în criterii științifice foarte elaborate.

Preluarea selectivă a tot ceea ce este valoros, alături de optimizarea tuturor verigilor performanței și de valorificarea oricărei rezerve de potențial constituie condiția de progres materializată în întreaga muncă de concepție și execuție. Cunoscutele caracteristici ale diferitelor școli voleibalistice tind să dispară prin generalizarea la scară mondială. înălțimea crescută a jucătorilor, dublată de forța deosebită în atac și apărare, cu accent pe blocaj, promovată de școala europeană, alături de organizarea foarte rapidă și variată a atacului și cu apărarea bazată pe jocul acrobatic din linia a II-a, promovate la școala asiatică sunt atributele strategice foarte valoroase propagate la scară mondială.

Îmbinarea judicioasă a acestora în jocul echipelor continentului american, prin rezultatele de vârf ale acestora în ultimi ani se constituie drept un argument al justeței asimilării a tot ceea ce este valoros dincolo de barierele regionale sau tradiționale.

Într-o analiză a jocului practicat la ultimele competiții continentale și mondiale, ca și din tendințele de dezvoltare ce se desprind în jocul actual cu implicații asupra evoluției în perspectivă, se pot sintetiza următoarele aspecte:

valorificarea lucrurilor bune, vechi și uitate care, reactualizate, capătă o semnificație determinantă în echilibrul valoric al competitoarelor, prin surpriza pe care o creează pentru moment și care se constituie în avantaj.

configurația structurală a echipelor evidențiază faptul că schimbările operate în componența sextetelor sunt masive și periodice în general după marile confruntări mondiale și sunt orientate preponderent în ideea aducerii unor masuri evidente în întinerire și de înălțime, ca bază a unui potențial biologic crescut.

echipele valoroase etalează un joc de regularitate pe o curbă a eficienței în platou la nivel ridicat, eliminând oscilațiile din execuția acțiunilor de joc din evoluția scorului.

jocul este foarte elaborat până la mici detalii, lipsesc improvizațiile de moment și inițiativele necenzurate de ideea tactică.

ideea strategică a implicării în joc este aceea a valorificării maximului randament al fiecărui component. Se pot recunoaște modele de comportament tehnico-tactic pentru fiecare jucător cât și modele de colaborare, specializarea jucătorilor pe posturi și zone de maximă eficacitate pentru atac, blocaj sau preluare apare pe un fond de pregătire în cadrul specializării.Acțiunile de joc dominante sunt perfecționate la nivel de înaltă măiestrie de execuție și eficiență.

calitățile somato-motrice, nivelul măiestriei tehnice și aptitudinile de concurs ale jucătorilor se înscriu în cote valorice superioare.

travaliul motric și funcțional este ridicat la rang de primordialitate.

jocul are aspectul unei lupte acerbe, nici o echipă numai intră dinainte învinsă în teren, echilibrul execuției componentei tehnice tinde să se echilibreze hotărâtoare în balanța victoriei devenind strategia tactică și suportul psiho-bio-motric.

în ceea ce privește înălțimea se manifestă tendința de creștere a ei la nivelul întregii echipe, prezența jucătorilor ridicători de talie mai mică reducând media aparent sub limitele gigantismului.

analizând componența echipei, se desprinde tendința de a păstra în loturi 1-2 jucători aflați în limita de vârstă de 27-29 ani, cu mare experiență și valoare concretă, restul componenților lotului având o medie de 22-26 ani. Excepție de la vârsta de 24 ani fac ridicătorii.

formula de echipă este cea consacrată 5+1, sextetul de bază se menține, iar schimbările se fac în general duble.

media seturilor jucate pe meci de echipele de frunte exprimă un indice mare de economicitate a potențialului biologic.

Actualități în conținutul acțiunilor de joc

Serviciul

Tinde să se constituie ca principala acțiune de atac, expresa lui orientare tactică subordonând biomecanica execuției, care nu urmărește simpla repunere a mingii în joc, ci direct punctul.

Regulamentar, limitarea distanței la 8 metri de linia de fund a determinat execuția razantă la nivelul plasei, efectuate atât de la linia de fund a terenului cât și de la 4-5 metri. Specializarea jucătorilor de preluare determină mărimea dificultății serviciului, urmărindu-se atât creșterea forței acesteia sau preluarea mingii, cât și distribuția ei precis delimitată tactic.

Jucătorii utilizează prioritar un singur procedeu, fiecare având cel puțin doi jucători care îl efectuează din săritură, cu constanță și eficiență deosebită. Durata de zbor a mingii cât și a forței lovirii ei, pentru serviciul planat, zborul durează între 110-180 sutimi de secundă, în timp ce pentru cel din săritură se reduce la 60-90 sutimi de secundă.

Bio-mecanic, execuția din săritură nu e tipizată, ea rămâne diversificată în funcție de particularitățile de săritură ale fiecăruia. Ea se aseamănă cu lovitura de atac din linia a II-a, cu aterizare avansată față de locul de bătaie, cu lovirea acoperită și puțin tangentă.

Aruncarea mingii se face cu o mână sau cu două, mai înalt sau mai jos, individualizat în funcție de coordonare, particularități de săritură și de lovire a fiecărui jucător.

Din 1999 se permite ca mingea să poată atinge plasa în traiectoria ei și dacă intră în terenul advers, este valabilă iar faza de joc continuă.

Preluarea serviciului

Este evidentă specializarea pentru preluarea serviciului, care se realizează de obicei în dispozitiv de 2-3 sau 4 jucători, mai ales acum când s-a introdus libero-ul.

Libero-ul este un jucător specializat numai pentru preluare, având voie să joace doar în linia a 2-a, schimbările făcându-se fără să se anunțe arbitrul.

Preluarea capătă traiectorii medii înalte, ea cade pe ridicător favorizându-i acestuia atacul direct, ridicarea din săritură, marcarea intenției de ridicare și fentă, în ideea accelerării construcției de atac pe fragmentul de joc ridicător – atac și a creării condițiilor ovidualizat în funcție de coordonare, particularități de săritură și de lovire a fiecărui jucător.

Din 1999 se permite ca mingea să poată atinge plasa în traiectoria ei și dacă intră în terenul advers, este valabilă iar faza de joc continuă.

Preluarea serviciului

Este evidentă specializarea pentru preluarea serviciului, care se realizează de obicei în dispozitiv de 2-3 sau 4 jucători, mai ales acum când s-a introdus libero-ul.

Libero-ul este un jucător specializat numai pentru preluare, având voie să joace doar în linia a 2-a, schimbările făcându-se fără să se anunțe arbitrul.

Preluarea capătă traiectorii medii înalte, ea cade pe ridicător favorizându-i acestuia atacul direct, ridicarea din săritură, marcarea intenției de ridicare și fentă, în ideea accelerării construcției de atac pe fragmentul de joc ridicător – atac și a creării condițiilor optime pentru trăgător. Preluările greșite rămase în teren sunt foarte bine corectate de ridicător, care încearcă să le valorifice pentru joc de combinații și nu simplist, de siguranță.

Echipele de frunte nu pierd mai mult de 2-3 puncte pe joc din preluarea serviciului.

Contactul la preluare are loc într-un punct mai înalt față de podea, dată fiind traiectoria mai întinsă a execuției serviciului. Preluarea din serviciu din săritură se execută cu amortizare.

Construcția atacului

Codificată din 4-5 combinații pentru faza I și alte 2-3 pentru faza a-II-a a fiecărei situații fundamentale, construcția atacului valorifică la maximum potențialul vitezei de deplasare și de execuție în finalizare a fiecărui jucător.

Creșterea numerică și perfecționarea combinațiilor tactice pe baza sporirii considerabile a vitezei de circulație a mingii, mai ales pe ultima traiectorie a circulației jucătorilor în faza de finalizare, conferă ridicătorului importanță deosebită în reușita acțiunilor colective. Participarea în combinație se face cu soluția de atac pentru toți cei cinci jucători, echipele având 2-3 jucători specializați pentru atac din linia a II-a, de obicei în varianta aglomerării atacului cu jucătorii liniei I într-o zonă de fileu și atacul cu jucătorii din linia a II-a, cu jucătorul din zona diagonală.

Prioritar se atacă din linia a II-a, de referință din zona 1 și 5, din pasă cu traiectorie medie. Pentru construcția din linia I se urmărește aglomerarea unei zone din teren cu doi jucători și dislocarea celui de-al treilea cu un jucător la blocaj și crearea, astfel, a unei zone prioritare de finalizare.

Combinațiile prioritare sunt construite pe mecanismul de „întinsă" în principal cu jucătorul din zona 3, care „acționează pentru atac din urcare" și scurtă între zonele 3-2 sau din ridicare pe traiectorie întinsă pe zonele 4-3 având sarcina de fixare a jucătorului din zona 3 adversă. în funcție de varianta deplasării lui se construiesc variantele de deplasare marcate ale celorlalți jucători și cu finalizări în general în spatele jucătorului piston pentru timpul unu, „dublate" sau „depărtate", în zona de acționare a acestuia, cu ridicarea mingii, pe traiectorii scurte sau întinse. Ridicările rapide, efectuate permanent din săritură și însoțită de fentă capătă ponderi mărite în cadrul acțiunilor de ridicare.

Eficiența atacului se menține crescută atât pe seama organizării lui combinative cât și prin forța de lovire a mingii. Viteza de construire a acțiunilor de atac este rezultanta exclusivă a vitezei de zbor a mingii pe fragmentul ridicător-trăgător.

Finalizarea atacului combinativ cu participarea a doi trăgători se realizează în principal pe principiul „simultaneității și al alternanței" cu dublarea jucătorilor din atac sau cu depășirea la distanță de peste un metru cu desprindere pe un picior.

Apărarea

Apărarea din ce în ce mai agresivă și bine organizată, căpătând pondere mărită în cadrul balanței jocului, acțiunile defensive reprezintă aproximativ 43% din acțiunile jocului, iar în cadrul acestora cele specifice liniei a II-a cu aproximativ 14% tind să echilibreze greutatea specifică a blocajului 16%.

Apărările se organizează diferențiat, în funcție de fiecare acțiune tactică de atac pentru care se adoptă și sarcini speciale, prioritar în sistemul cu zona 6 retras.

În general, la jocul combinativ pe timpul unu, jucătorii liniei I își repartizează pentru blocaj omenii în relația 1:1, iar jucătorii liniei a II-a avansează (zona 6 pe 6 metri, zonele 1 și 5 pe 4 metri), atacul advers expediind preponderent mingea în jumătatea dinspre fileu. La atacul pe timpul doi sau din ridicare semi-înaltă se organizează blocajul grupat de doi jucători și dublarea de jucători din linia a II-a, corespondentă fără deplasare preconcepută sub blocaj, favorizând acțiunea auto-dublării.

La atacul din ridicare înaltă și la atacul din linia a II-a se efectuează blocaj de 3 jucători, cu linia a II-a dispusă de regulă în semicerc și retrasă pe limitele terenului sau cu aglomerarea unei jumătăți de teren cu doi jucători, celălalt acționând cu sarcini mai mari pentru dublarea blocajului. în general, acoperirea suprafeței terenului se face prin repartizarea suprafeței pe culoare, acoperindu-se cu jucători specializați pe preluare în toate zonele din linia a II-a.

Plasamentul în apărare este favorizat de acțiunea directă la minge a brațelor în blocaj, din care ies ceilalți jucători și vor acționa supraaglomerat pentru direcțiile posibile ale atacului în față. în apărare jucătorii au poziții foarte joase și mobile cu desfășurarea greutății prin ridicare și pășire spre direcția de preluare pe momentul săriturii blocajului.

Fără teama forței atacului advers se preia cu amortizare cu ambele mâini pe traiectorii înalte și foarte înalte. Mingile ricoșate din blocaj și sărite „depășite" de apărători sunt în general recuperate prin lovire cu o mână, cu pumnul.

Mingile plasate cu traiectorii boltite nu mai sunt eficiente, ele fiind ușor preluate prin plonjon înainte, din deplasarea cu amortizare pe brațul de preluare sau cu contact al palmei pe podea, simultan cu căderea mingii, pe partea dorsală a palmei, realizând așa-zisa „pârghie dură". Nu se mai utilizează plonjonul înapoi sau cu rulare pe spate, jucătorii nefiind preocupați de amortizarea căderii pe podea.

Blocajul

Poziția de așteptare și plecare a celor 3 jucători este foarte strânsă pe centrul terenului (4 metri). Contribuția lor devine deosebită prin acționare activă și agresivă direct la minge. Acțiunea palmelor este de învăluire a mingii pe mișcarea de întindere oblic-înainte, foarte agresiv, în terenul advers, fără deplasare laterală de căutare și marcare a direcției acoperite prin blocaj, chiar și la atacul de la distanță de fileu și la cel din linia a II-a, palmele caută „caută" direct mingea, dispărând acea notă de așteptare, de pasivitate. Acționând direct la minge, fără alte mișcări suplimentare, se permite mai buna orientare a jucătorilor din apărare care vor putea ocupa oportun poziții de așteptare în afara conului blocajului.

Repartizarea jucătorilor adverși din combinație se face individual, în relația:l cu jucătorul care acționează în atac pe zona corespondentă fără „alunecarea" jucătorului în blocaj după atacul advers, care își poate schimba locul de finalizare în altă zonă de pe lungimea fileului.

La atacurile din ridicare cu traiectorii semi-înalte pe fileu se organizează un blocaj grupat de 2-3 jucători, direct la minge, permițând astfel mai buna orientare a jucătorilor din apărare, care vor putea ocupa oportun poziții de așteptare în afara conului blocajului.

Tendinței jocului de a-și îmbogăți conținutul i se asociază în paralel acțiunea de valorificare a lui prin contribuția jucătorilor de înaltă clasă, al căror potențial psiho-bio-motric și tehnico-tactic se ridică la nivel de eficiență al acestui conținut înaintat. Insuficienta apreciere a importanței construirii jocului cu jucători de mare valoare conduce spre o gravă eroare concepțională, generatoare de imposibilitatea adaptării reale a unui joc superior.

Într-o sintetică analiză a orientărilor ce se desprind din voleiul actual, cu implicații a-supra prototipului jucătorului potrivit specializării, se pot contura mai multe idei.

Implicarea acțiunilor ridicătorului este determinantă în jocul colectivului. Principala lui sarcină este ridicarea pentru atac. In plus, el acționează foarte mult și cu eficiență crescută în apărare și în asigurarea acțiunilor. Este mai scund decât trăgătorul, dar suficient de înalt ca să poată acționa la blocaj și să atace direct din preluare.

Este prompt, rapid în reacții, cu un dezvoltat simț tactic și o înaltă capacitate de cooperare și coordonare. Stăpânirea până la virtuozitate a execuției tehnice, a acțiunilor potrivit specializării, indici înalți de mobilitate a gândirii și creativității, anticiparea situațiilor și stăpânirea de sine în momentele critice, îi conferă o poziție de lider în a susține spiritul de combativitate a echipei.

Dacă despre modelul ridicătorului putem spune că a rămas să acționeze, în general, în limitele acelorași coordonate strategice ale jocului, maximalizându-se nivelul de eficiență, pentru jucătorul trăgător putem contura un model cu atribute extinse, căruia alături de suplimentarea valorilor înălțimii și a eficienței în atac și blocaj, i se solicită o deosebită contribuție în apărare. Se constată că metodica pregătirii jucătorilor foarte înalți este destul de bine conturată la multe școli voleibalistice atât timp cât jucătorii de peste 2 metri, cu un înalt nivel de măiestrie și îndemânare, reușesc să atace cu dezinvoltură în multe faze rapide, pe fond de deplasare și solicitare multiplă și să preia din apărare cu precizie și acrobație.

Indiferent de unele păreri este evident că viitorul aparține trăgătorilor forte buni în jocul colectiv cu înaltă eficacitate, atât în acțiunile din linia I cât și din linia a II-a. Jucătorii vor trebui să greșească cât mai puțin.

Modelului de trăgător i se asociază în principal siguranța execuției în condițiile înalt ei solicitări psihice și funcțional motrice, anticiparea situațiilor, gândirea operativă, concentrarea și distributivitatea atenției, coordonarea mișcărilor și viteza de reacție la obiectul de mișcare.

1.4. Ipoteza lucrării

Definind ipoteza sub forma unei propoziții de tipul: „Dacă atunci" (ceea ce implică o tratare specifică gândirii logico – matematică, ca o propoziție de tip implicativ – ipotetic, putem formula ipoteza noastră sub forma: „Dacă"

„Dacă grupele de volei începătoare își adaptează întreaga pregătire în conformitate cu cerințele calităților psiho – motrice viteza și îndemânarea, care se impun la acest nivel, atunci potențialul valoric al sportivelor (tinere) poate dobândi valențe superioare la testările periodice la care au fost supuse."

1.5.Motivarea temei

Această lucrare își propune ca pe lângă caracterul de cercetare științifică, să aibă și o legătură pronunțată cu activitatea practică, concretă, de creștere a performanțelor sportive ale voleiului.

Prin lucrarea aceasta vom arata că, calitățile motrice: viteza și indemânarea, pot fi dezvoltate și prin jocuri motrice.

Capitolul II: Fundamentarea teoretică și științifică a lucrării

2.1. Particularitățile morfo-funcționale ale jucătorului de volei

Pregătirea fizică multilaterală implică o creștere normală, o dezvoltare armonioasă, îmbunătățirea potențialului funcțional al organismului. Îmbunătățirea indicilor morfologici și funcționali vizează aparatul locomotor (sistem muscular, articular, ligamentar), organele interne și sistemul nervos.

Obținerea performanțelor sportive presupune pregătirea aparatului locomotor în ansamblu, cât și prelucrarea selectivă și continuă a articulațiilor, ligamentelor și musculaturii.

Mișcările continue, cu amplitudine, contribuie la întărirea articulațiilor. Presiunea aplicată pe suprafața articulară influențează grosimea cartilajului articular. Tensiunile ce se produc în articulație determină modificări în lungimea și grosimea ligamentelor și a capsulei articulare, articulațiile devenind mai rezistente. Întărirea articulațiilor și ligamentelor nu numai că favorizează un volum și o intensitate mare de lucru, dar previne accidentele relativ frecvente în activitatea de performanță.

Mușchii, care sunt organele active ale mișcării, trebuie dezvoltați armonios și în totalitate. Este necesar să se acorde atenție aspectelor de formă ca lungimea, grosimea ca și proprietăților funcționale, contractibilitatea, elasticitatea.

Exercițiile de întindere și extensie efectuate în ritm maxim și cu amplitudine mare activează schimbările nutritive și stimulează creșterea. Exercițiile de scurtare și flexiune, efectuate lent și cu mare încordare localizate la rădăcina membrelor sau concentric și înăuntrul segmentului de contracție al mușchilor frânează procesele de creștere când se folosesc excesiv.

Exercițiile fizice bine selecționate, aplicate o perioadă lungă în cadrul unui antrenament metodic, dezvoltă proprietățile mușchilor, întăresc sistemul osos și-l îmbunătățesc pe cel articular.

Scoarța cerebrală, având rol conducător în activitatea motrică, în perfecționarea activității nervoase superioare, condiționează și pregătirea fizică a organismului. Antrenamentul de-termină perfecționarea sistemului de legături nervoase, ca și îmbunătățirea coordonării funcțiilor organelor și sistemelor. Perfecționarea acestora contribuie la creșterea eficienței activității și la reducerea cheltuielilor energetice.

Eficacitatea exercițiilor trebuie apreciată și prin influența lor asupra întregului organism, considerat ca un ansamblu al părților și funcțiilor sale.

În volei, se recomandă în special folosirea exercițiilor fizice dinamice, vii, ample și de scurtă durată, efectuate frecvent, alternate cu mișcări de relaxare. Se pot folosi și exercițiile statice, mișcări de forță și rezistență, dar cu respectare unei dozări corespunzătoare. Se vor folosi mai puțin exercițiile cu toracele blocat, mai ales în prima perioadă de creștere când au loc importante modificări marfo-funcționale, biologice la care este supus organismul copilului In timpul exersărilor se va insista mai ales asupra respirației corecte pe nas și ca poziție care favorizează respirația normală. Este recomandabil să se utilizeze mișcările ample de respirație care îndreaptă coloana vertebrală și măresc volumul toracelui.

Pregătirea articulațiilor trebuie să se efectueze paralel cu dezvoltarea musculaturii, pentru a se evita accidentele (întinderi, ruperi, smulgeri de ligamente, luxații). Preocuparea pentru întărirea articulațiilor trebuie să înceapă din prima copilărie și să se mențină permanent. Îmbunătățirea indicilor morfo-funcționali se pot aplica la orice vârstă cu condiția de a fi adaptate la particularitățile individuale.

Dezvoltarea indicilor morfo-funcționali se efectuează în cadrul lecțiilor de educație fizică, în prima parte a antrenamentului, la sfârșitul acestuia, în antrenamente suplimentare, în competițiile organizate pe grupe de vârstă și pe nivel de performanță. Creșterea indicilor morfo-funcționali, cât și însușirea de priceperi și deprinderi, tehnici de lucru, trebuie să formeze o bază de pregătire a întregului tineret din cadrul căreia se vor selecționa juniorii la volei. O dată asigurată, aceasta se vor dezvolta calitățile motrice și segmentele importante. La echipele de volei (juniori și seniori) aspectele conținutului pregătirii fizice se vor dezvolta paralel formând un tot unitar, conform specificului jocului.

2.2. Particularitățile psihice ale jucătorului de volei

Pregătirea psihologică cuprinde un ansamblu de măsuri generale și speciale care urmăresc să dezvolte acele laturi ale psihicului sportivului care sunt solicitate de activitatea sportivă și-1 fac capabil să obțină mari progrese la antrenamente și rezultate bune în concurs.

În afară de procesele volatile, în cadrul pregătirii trebuie cuprinse și altele cum sunt: procesele intelectuale, afective și particularitățile personalității, atenția, percepția, aptitudinile, temperamentul, caracterul.

Procesele psihice intelectuale, afective și volatile, care reprezintă aspectul de reflectare a lumii în creierul omului și în același timp asigură funcția de reglare a activității omului în raport cu mediul social în care trăiește.

Importanța acestor componente ale vieții psihice este că omul poate căpăta informații cu atât mai exacte despre lumea înconjurătoare cu cât procesele psihice sunt mai evoluate. Dezvoltarea unor însușiri ca stabilitatea și concentrarea atenției, spiritul de observație, gândirea corectă și rapidă, memoria trainică, imaginația bogată și altele îi asigură individului cele mai bune condiții de informare despre ceea ce se petrece în lumea dinafară și în propriul său organism.

Pe măsura dezvoltării unora sau altora dintre însușirile proceselor psihice, sportivul devine capabil să se orienteze, să rezolve probleme și să acționeze cu rezultate bune în orice domeniu.

Procesele volatile

Voința este capacitatea omului de a-și conduce în mod conștient, cu un anumit scop, activitatea. Mișcările, acțiunile, deprinderile, obișnuințele alcătuiesc conținutul voinței.

Procesele psihice intelectuale constituie reflectarea lumii în creierul omului sub formă de senzații, percepții, noțiuni.

Procesele afective reflectă atitudinea omului față de realitate. Această atitudine se exprimă în emoții, dispoziții, sentimente și pasiuni.

Particularitățile personalității se formează în timpul vieții, mai ales în copilărie și tinerețe sub influența relațiilor sociale.

Aptitudinile se formează numai în activitate și se apreciază prin ușurința și calitatea superioară a activității dintr-un anumit domeniu. Aptitudinile pentru sport se caracterizează prin ușurința conducerii mișcărilor propriului corp, viteza și precizia mișcărilor, forța sau rezistența organismului.

Temperamentul exprimă aspectul dinamic-energetic al personalității, adică rapiditatea desfășurării proceselor psihice și forța acestor procese exprimate în mișcări, conduită, limbaj, reacții emoționale.

Caracterul îmbină și cuprinde un ansamblu de însușiri ale personalității care sunt proprii și specifice unui anumit om și care exprimă atitudinea acestuia fată de muncă, societate, oameni și fată de el însuși.

Atenția este capacitatea omului de a se orienta și concentra asupra unui fenomen sau activități. Atenția are la bază procesele care se petrec în sistemul nervos central al omului și în special în scoarța creierului.

Ținând cont de toate acestea, factorul psihologic se conturează din ce cin ce mai precis iar importanța lui este recunoscută de practică.

Pregătirea psihologică trebuie asigurată de către antrenor pe tot parcursul instruirii, nivelul ei condiționând eficacitatea procesului de antrenament atât sub aspect fizic, cât și tehnico-tactic. In plus ea este hotărâtoare pentru depășirea momentelor dificile când echipa este pusă în dificultate în timpul jocului. în cadrul antrenamentului, pregătirea psihologică dezvoltă la sportivi capacitatea de mobilizare a resurselor fizice și psihice, aspect deosebit de important mai ales la eforturile de intensitate mare.

În cadrul jocului, aprofundarea aspectelor psihologice favorizează o adaptare mai rapidă a jucătorilor la situațiile schimbătoare ale întrecerii și le formează capacitatea de a se dirija singuri.

Atât în antrenament, cât și în joc, pregătirea psihologică contribuie la dezvoltarea gândirii tactice și la participarea conștientă fără de care progresul și rezultatele bune nu sunt posibile.

În jocul de volei, pregătirea psihologică are o importanță deosebită, lucru ce reiese în primul rând din specificul jocului, care pretinde în egală măsură efort fizic și psihic. De exemplu, în joc mingea nu trebuie să cadă jos, ci trebuie lovită, respectând precizările severe ale regulamentului. In apărare predomină atenția, cu ajutorul căreia jucătorii trebuie să se concentreze pentru preluarea mingilor dificile trimise de adversar ; în atac, gândirea tactică are rol preponderent în ceea ce privește organizarea și finalizarea, în așa fel încât să îngreuneze apărarea adversă. Serviciul și preluarea necesită în plus stăpânire de sine și curaj.

Pregătirea psihologică are o deosebită importanță în comportarea jucătorilor la finalurile de set și meci.

Pe baza pregătirii psihologice se pot înlătura și unele caracteristici negative în compor tarea jucătorilor, ca desconsiderarea adversarului, teama în fața unui adversar puternic aspecte ale individualismului, tendința de a discuta, de a reproșa.

Componenții echipei trebuie educați în spiritul responsabilității acțiunilor deoarece o greșeală individuală se răsfrânge asupra întregii echipe.

Antrenorul trebuie să cunoască particularitățile fiecărui jucător și în antrenament să caute să îmbunătățească pregătirea lor psihologică. Fiecare lecție trebuie să conțină și sarcini privind pregătirea psihologică.

Pentru dezvoltarea atenție și a calităților acesteia, stabilitatea, concentrarea, deplasarea volumul se pot utiliza astfel:

pasare în trei jucători cu două minge

folosirea unor complexe tehnico-tactice cu două și cu trei acțiuni exerciții la diferite semnale vizuale și auditive exerciții cu eșalonarea situațiilor de atac și apărare pentru sentimentul datoriei și al responsabilității personale și spiritul de disciplină și ordine se pot realiza:

jocuri dinamice

jocuri pregătitoare

jocuri cu temă

Voința, la rândul ei, se poate educa prin exerciții grele, unele chiar mai puțin plăcute, ca:

plonjoane repetate

blocaje urmate de plonjon

jocuri cu temă dificilă (preluare directă și atac din lovitura a doua)

jocuri cu efectiv redus

Gândirea poate fi dezvoltată și în afară de lărgirea cunoștințelor teoretico-metodice prin:

jocuri cu temă cu efectiv complet

jocuri pe teren normal cu efective inegale

Un aspect de cea mai mare importanță este dezvoltarea personalității sportivilor, cultivarea dorinței de a ajunge în loturile reprezentative și legat de aceasta a capacității de a depune eforturi din ce în ce mai mari, necesare atingerii unei pregătiri multilaterale superioare.

În dispozițiile de start negative, în volei se întâlnesc „febra de start" – manifestată în special prin nestăpânire, momente de neatenție, precipitare în acțiuni, sufocare și „apatia de start", caracterizate de indiferență, dispoziție generală rea, somnolență, voință diminuată, rezultate slabe la încălzire și început de joc.

Antrenorul trebuie să le cunoască și să folosească mijloace corespunzătoare pentru remedierea lor. Antrenorul și colegii de echipă trebuie să le vorbească celor în cauză calm, pe un ton liniștit, să le faci observații mai puține, iar dacă aceștia se enervează, să aștepte cu răbdare calmarea lor. în timpul jocului coechipierii trebuie să sesizeze momentele de stare psihică și să-i joace mai puțin.

Influența acestor stări de negative poate fi diminuată și chiar anulată printr-o pregătire temeinică sub toate aspectele în timpul antrenamentelor. In ceea ce privește manifestările negative ale febrei de start, trebuie precizat că acestea sunt evidente în jocurile din deplasare. In aceste situații este bine să se creeze în antrenamente, condiții dificile de desfășurare, prin folosirea stației de amplificare, a magnetofonului sau a publicului.

În afară de dispozițiile de start negative, mai există și „starea gata de luptă", caracterizată prin încrederea în forțele proprii, nerăbdare ușoară irascibilitate, preocupării de ordin tactic. Aceasta este starea optimă de start. Practica evidențiază și unele stări intermediare, care pot fii depistate și corectate pe baza indicațiilor și a recomandărilor făcute.

Aspectele pregătirii psihologice trebuie să fie cuprinse în documentele de planificare ale antrenamentului. In munca sa cu sportivii, profesorul nu trebuie să aibă favorizați și persecutați, ci trebuie să se apropie cu tact și în mod egal de toți jucătorii.

2.3. Mecanismul mișcărilor de viteză

Însumarea mișcărilor și vitezelor

Punctului de lucru dintr-un lanț biocinematic i se imprimă viteza necesară prin aplicarea eforturilor coordonate în drumul de accelerare al corpului deplasat.

Mișcările pentru se execută prin intermediul mișcărilor compuse ale mai multor verigi din lanțurile biocinematice.

Prin însumarea mișcărilor verigilor în mișcarea compusă, se rezolvă probleme complexe Trebuie obținută traiectoria impusă punctului de lucru, în cazul mișcărilor simultane și succesive în numeroase articulații, din multitudinea arcelor de cerc, care sunt descrise de verigi în mișcările articulare. Se impune crearea condițiilor optime pentru aplicarea eforturilor acceleratoare în punctul de lucru și obținerea, la capătul traiectoriei punctului de lucru, a vitezei maxime și într-un mod determinat, a vitezei orientate.

Viteza inițială a corpului deplasat nu trebuie să fie totdeauna maximă. Viteza maximă în modul este necesară pentru rezolvarea problemei deplasării la distanța cea mai mare.

Într-o serie de exerciții, direcția vitezei inițiale prezintă o importanță decisivă. între transmiterea vitezei inițiale maxime și asigurarea preciziei există o legătură reciprocă complexă. Depășirea anumitor limite de creștere a vitezei poate atenua precizia mișcărilor.

Succesiunea mișcărilor de accelerare

Succesiunea mișcărilor verticale în cazul deplasării corpurilor exterioare este determinată de sarcina motrică ; în cazul deplasărilor rapide, se deosebesc: planul prealabil al aparatului și efortul final. Numărul mușchilor care acționează, precum și distanța de accelerare fiind reduse, sunt necesare eforturi considerabile pentru obținerea accelerației corespunzătoare.

În cazul realizării vitezei inițiale maxime de lansare a aparatului deplasat, în sistemul de mișcări se realizează o coordonare fină. La accelerarea vitezei contribuie majoritatea verigilor corpului. La în început în mișcările globale pentru deplasare, grupele musculare mari și lente dezvoltă eforturi considerabile, care sunt aplicate verigilor mai inerte; în continuare intrând în activitate mușchii rapizi, dar mai puțin puternici, care imprimă accelerație verigilor mai puțin inerte, a căror viteză este mare.

În cadrul elanului prealabil se pregătesc condițiile pentru efortul final:

se accelerează viteza aparatului

sportivul adoptă poziția inițială pentru efortul final

mușchii sunt pregătiți pentru efortul final

Activitatea balistică a mușchilor

Activitatea balistică a mușchilor în efortul final este asigurată prin întinderea lor prealabilă. Sunt caracteristice în acest caz eforturile mari, care se reduc rapid pe măsura creșterii vitezei corpului accelerat. într-un timp foarte scurt eforturile musculare cresc până la maximum.

Tensiunea mare a mușchilor determină accelerarea corespunzătoare a verigilor. Poziția inițială pentru începerea efortului final permite dezvoltarea tensiunii maxime a mușchilor și asigură accelerarea ulterioară a corpului pe porțiunea de elan. Aici este recomandabil mărirea porțiunii de aplicare a forței de accelerare maxime posibile. In cazul în care corpului i se imprimă o accelerație, mișcarea de lucru este inevitabil mai lentă decât cea mai rapidă mișcare cu traiectoria identică, dar fără rezistență utilă.

Metode de transmitere a mișcării

Transmiterea mișcării asupra corpului deplasat se realizează prin imprimarea vitezei inițiale a obiectului prin interacțiune de scurtă durată. Acumularea cantității de mișcare în corpul sportivului și transmiterea ei asupra obiectului se realizează simultan, numai în diferite faze ale mișcărilor pentru deplasare și în condiții diferite, ele prezintă particularități proprii.

Aparatele ușoare, cu elasticitate mare (minge) sunt frecvent puse în mișcare prin lovire acțiune caracterizată printr-un timp de contact foarte mic. In acest caz se impune uneori o lungime sau viteză maximă de zbor a mingii, alteori o precizie foarte mare de lovire a țintei.

Teoria loviturii

Lovitura este un fenomen fizic, în care viteza corpului se modifică cu o valoare finită într-un interval de timp foarte scurt (timp de lovire).

Mișcările pentru deplasare cu interacțiuni de lovire se bazează pe ciocnirea dintre corpul sportivului și obiectul deplasat. Această lovire poate fi directă sau prin intermediul materialului sportiv.

Deoarece timpul de lovire este foarte scurt, deplasarea corpului în acest interval este și ea foarte mică. Din această cauză ea poate fi neglijată. în timpul lovirii, direcția este aproape invariabilă, însă modulul forțelor de lovire se modifică considerabil.

Măsurile interacțiunilor corpurilor sunt considerate impulsurile forțelor de lovire și nu forțele de lovire propriu-zise.

Viteza corpului în timpul lovirii se modifică cu o valoare egală cu diferența dintre vitezele de la sfârșitul loviturii și cele inițiale.

Forța de lovire este foarte mare și are o mărime variabilă ; în intervalul de timp în care acționează impulsul forței modifică cantitatea de mișcare a corpului deplasat.

Odată cu începerea interacțiunii de lovire, impulsul de lovire deformează corpul-până în momentul în care viteza deplasării reciproce devine nulă.

Prin urmare, la ciocnire sunt inerente pierderi mai mari sau mai mici de energie, dependente de proprietățile elastice ale corpurilor care se ciocnesc.

2.4. Raționalizarea și standardizarea

În condițiile actuale se încearcă aducerea unui plus calitativ activității sportive, implicit și voleiului prin folosirea unor tehnici moderne. Printre ele se numără raționalizarea și standardizarea.

Pentru a fi eficace exercițiile folosite în instruire și care constituie elementele de progres, trebuie selecționate din multitudinea cunoscută de fiecare profesor, cele care au acțiunea nemijlocită pentru atingerea scopului propus, în timp cât mai scurt și la valori cât mai ridicate. Această abordare a problemei este cunoscută sub numele de raționalizare.

La baza grupării în acest sens a exercițiilor fizice stau mai multe criterii, dar dintre a-cestea se evidențiază în primul rând cele aferente nivelului de pregătire al subiecților.

Astfel, pentru începători, la care fondul instruirii este orientat spre învățarea unui sistem bine precizat de deprinderi și priceperi motrice, nemijlocit legat de dezvoltarea anumitor calități motrice și însușiri psihice, metodica predării sistematizează altfel exercițiile fizice decât în cazul pregătirii sportivilor avansați la care obiectivele au un preponderent caracter de perfecționare.

La începători exercițiile fizice sunt sistematizate în strictă concordanță cu legile formarii și instalării stereotipului dinamic, cu teoria formările reflexelor condiționate, ceea ce presupune folosirea unui ansamblu mai limitat de exerciții, repetat într-o anumită ordine, cu volum și intensități de efort deliberat concepute. Deci, primează cele mai eficiente structuri de mișcări dovedite de metodica antrenamentului sportiv ca având cele mai bune efecte instructive.

La sportivii avansați aria instruirii devine mai largă, cu obiective superioare și implicit, cu exerciții fizice mai variate, grupate după funcționalitatea lor și repetate într-o anumită ordine și la anumite intervale. Rezultă, așadar, că raționalizarea exercițiilor fizice se răsfrânge asupra instruirii tuturor subiecților cuprinși în practicarea sportului, dar diferențiat, în raport de nivelul pregătirii acestora.

Diferențierea, ca notă caracteristică a acțiunii de raționalizare a exercițiilor fizice, este determinată nu numai de nivelul instruirii subiecților ci și de particularitățile conținutului ramurilor de sport, fiecare dintre metodicele acestora dispunând de un ansamblu propriu de exerciții, sistematizat după criterii de funcționalitate bine definite.

Un aspect foarte important al raționalizării, prezent cu deosebire în antrenamentul sportivilor avansați, este cel al individualizării exercițiilor fizice. Se cunoaște cât de variate sunt însușirile și deci și disponibilitățile de randament al unor subiecți în raport cu alții. Este firesc deci, ca paralel cu exercițiile cele mai eficiente, sistematizate, dintr-o ramură de sport să se constituie și grupe de exerciții corespondente valorificării optime a valorificării individuale.

În afara criteriilor menționate mai sus, raționalizarea exercițiilor fizice se face preponderent în raport cu elementele de structură ale antrenamentului sportiv. Deci, trebuie căutată corespondența exercițiilor cu componentele antrenamentului sportiv: pregătirea tehnică, tactică, psihologică, fizică. Ca urmare, raționalizarea presupune o analiză aprofundată a exigențelor fiecărui obiectiv instructiv și de asemenea a cerințelor de aplicare a lui în condițiile competiției.

În cadrul metodicii predării, un loc foarte important ocupă raționalizarea exercițiilor fizice menite să dezvolte calitățile motrice. în cazul acestora, pornindu-se de la specificul eforturilor de viteză, rezistență, forță și îndemânare proprii fiecărei ramuri de sport, se constituie grupaje de exerciții speciale selectate în vederea dezvoltării numai a unei anumite calități motrice.

O problematică deosebit de complexă ridică raționalizarea mijloacelor de ordin tactic și, în mod deosebit în sporturile în care aria acesteia este foarte largă.

Extinderea raționalizării în domeniul pregătirii tactice se concretizează prin constituirea unor structuri complexe de exerciții menite să dezvolte capacitatea sportivilor de a evolua organizat atât în fazele de atac cât și în cele de apărare, în desfășurarea concursului.

Stabilirea și statornicirea unor afecțiuni de ordin tactic, mai mult sau mai puțin complexe, repetate sistematic ,devin obiective necesare pentru pregătirea temeinică a sportivilor în vederea participării lor cu bune rezultate în activitatea competițională.

Cunoscându-se importanța pregătirii psihologice în realizarea rezultatelor sportive superioare se procedează și la raționalizarea mijloacelor de acționare ale acesteia.

Însemnătatea raționalizării nu rezidă numai în stabilirea celor mai eficiente mijloace ale antrenamentului sportiv ci și în simplificarea întocmirii planurilor de pregătire, în favoarea operativității și a gândirii de sinteză.

Raționalizarea constituie o cerință metodică de primă mărime, menită să stabilească cele mai eficiente exerciții fizice destinate însușirii și perfecționării elementelor de conținut, ale ramurilor de sport.

Structurile de exerciții stabilite în acțiunea de raționalizare se constituie în modele operaționale acestea devenind instrumente didactice fundamentale, cuprinse prioritar în procesul instruirii, datorită gradului sporit de eficiență.

Pentru a deveni modele operaționale concrete, exercițiile fizice raționalizate trebuie să treacă și printr-o fază ulterioară și anume standardizarea.

Standardizarea exercițiilor fizice se află în strânsă legătură cu acțiunea de raționalizare, reprezentând chiar continuarea acesteia pe un plan metodic superior.

Interrelația respectivă derivă din faptul că dacă raționalizarea exercițiilor fizice se referă la sistematizarea exercițiilor fizice potrivit corespondenței lor optime cu obiectivele instruirii, standardizarea adaugă exercițiilor respective norme de calitate, obiectiv necesare asigurării funcționalității lor didactice. Pentru a devenii standardizat, structurii exercițiului respectiv i se adaugă norme de volum, de intensitate, durata pauzelor dintre repetări și numai astfel construite, exersarea lor de către subiecții în cauză devine eficientă.

Ca notă particulară a standardizării exercițiilor fizice din aria antrenamentului sportiv, spre deosebire de accepțiunea generală a noțiunii, trebuie menționat faptul că normele de calitate sunt stabilite de cadrele de specialitate.

Elemente de referință pentru stabilirea normelor de calitate ale exercițiului fizic constau în următoarele aspecte:

vârsta și sexul subiecților.

indicii dezvoltării morfologice (cei ai musculaturii au un rol prioritar).

nivelul dezvoltării calităților motrice. experiența motrică dovedită în momentul dat.

capacitatea de adaptare a organismului la cerințele de efort proprii sportului respectiv.

măsura în care se influențează însușirile psihice necesare efectuării conștiente a exercițiului dat.

Deci, standardizarea presupune cunoașterea disponibilităților de randament ale subiecților, condiție de bază pentru precizarea normelor de calitate.

Trebuie amintit și aspectul participării conștiente, efective, responsabile a exercițiului dat pentru realizarea nu numai a valorii tehnice ci și a componenței educative.

Raționalizarea în domeniul educației fizice și sportului nu constituie un scop în sine, esența lor constând în stabilirea celor mai eficiente exerciții și parametrii calitativi și acestora, în vederea accelerării instruirii și a creșterii valorii acesteia.

Aspectele teoretice enunțate mai sus sunt valabile pentru întreaga activitate sportivă, deci implicit și pentru volei, reprezentând activitatea care se desfășoară cu grupele de începătoare.

2.5.Conținutul privind pregătirea fizică a jucătorilor de volei

Jocul de volei solicită din partea celor care îl practică o bună pregătire a cărei dezvoltare trebuie să se facă atât sub aspectul general-multilateral, cât și sub aspectul specific, legat de conținutul tehnico-tactic al jocului. Cele două ale pregătirii fizice se condiționează reciproc, fiind într-o strânsă interdependență.

Pregătirea fizică generală presupune dezvoltarea calităților fizice de bază: forța, viteza, îndemânarea, rezistența și formarea unui bagaj de deprinderi motrice, cu ajutorul cărora să se poată ridica la un nivel din ce în ce mai înalt pregătirea specifică.

Subordonată fiind scopului pe care îl urmărește, ea trebuie să fie canalizată spre specificului jocului, fapt pentru care se mai numește și pregătirea fizică multilaterală specializată.

Pregătirea fizică generală poate fi dezvoltată prin: exerciții pregătitoare de dezvoltare generală exerciții speciale pregătitoare folosirea altor sporturi Pregătirea fizică multilaterală în volei se caracterizează prin manifestarea complexă a tuturor calităților fizice de bază, dar cu forme și calități diferite de manifestare, comparativ cu alte sporturi.

În ceea ce privește metodica dezvoltării calităților fizice, trebuie să se țină seama de toate particularitățile specifice voleiului.

Metodica dezvoltării vitezei utilizează:

repetări de eforturi specifice, în viteză maximă în condiții normale

repetări cu eforturi specifice, în viteză maximă, în condiții îngreunate

repetări de eforturi specifice, în viteză maximă, efectuate sub influența unor excitanți externi. în vederea dezvoltării îndemânării se folosește complicarea continuă și progresivă a acțiunilor motrice.

Pregătirea fizică este un factor important al antrenamentului. Ea trebuie să fie prezentă în toate etapele, ponderea variind în funcție de acestea.

Permanenta îmbunătățire a pregătirii fizice generale și specifice, obținută în cadrul unui antrenament corect organizat, contribuie la realizarea unor rezultate din ce în ce mai bune, la menținerea formei sportive pe o durată de timp mai mare, la un progres permanent și la o activitate sportivă îndelungată.

2.5.1. Dezvoltarea vitezei și exerciții

Viteza reprezintă capacitatea de efectuare a actelor motrice cu mare rapiditate, în timp cât mai scurt și cu același randament pe parcursul efectuării efortului respectiv ; este o calitate motrică prioritară în obținerea marilor performanțe.

Rolul crescând al vitezei în jocul de volei impune celor care se ocupă cu pregătirea jucătorilor să acorde dezvoltării acestei calități fizice o atenție deosebită. Viteza este o calitate, dar rolul hotărâtor în dezvoltarea ei îl au aptitudinile celui în cauză.

În timpul efectuării exercițiilor de viteză sunt necesare pauze de odihnă care să asigure organismului o relaxare totală.

Exercițiile pentru dezvoltarea vitezei se vor executa imediat după încălzire, când sportivul nu simte încă oboseala. Aceste exerciții se efectuează din diferite poziții de plecare, la semnale vizuale și auditive, căutându-se apropierea exercițiilor de mișcările specifice jocului de volei din timpul jocului.

Exercițiile vor fi folosite în funcție de diferite etape de pregătire. La începutul și mijlocul perioadei pregătitoare se recomandă ca sportivii să parcurgă distanțe scurte, din diferite poziții de plecare. Apoi încep deplasările rapide, cu opriri bruște.

În jocul de volei sunt necesare toate formele de manifestare a vitezei: de reacție, de execuție și de deplasare, mai ales pe distanțe mici de oprire, de repetiție, complexul forță-viteză (detentă), complexul viteză-rezistență.

Viteza generală reprezintă calitatea motrică de a executa rapid orice mișcare.

Viteza specifică este calitatea motrică prin care se execută cu viteză cerută acțiuni specifice sau părți ale acestora.

Exercițiile menite să dezvolte viteza ca și succesiunea procedeelor metodice trebuie corelate cu specificul tehnico-tactic al fiecărui sport și cu solicitările de eforturi de viteză caracteristice domeniului sportiv respectiv.

Cu toate diferențierile ce apar, pentru dezvoltarea vitezei pot fi stabilite unele norme metodice generale:

stabilirea de către antrenor a stocului de exerciții pentru fiecare formă de manifestare.

structurile de exerciții trebuie să fie bine însușite fiind necesare execuții în tempo-uri maxime.

durata efectuării exercițiilor de viteză trebuie să fie relativ scurtă (20-22 sec); iar pentru începători chiar mai puțin.

stabilirea judicioasă a pauzelor dintre repetări 3-4 minute.

folosirea frecventă a întrecerilor sub forma jocurilor sau a concursurilor. ușurarea condițiilor de execuție a unor acte motrice.

instituirea unor probe și norme de control prin a căror structură și calitate să se poată testa capacitatea de viteză a subiecților din sportul respectiv.

Viteza generală

Pentru dezvoltarea vitezei generale se pot folosi exerciții:

Exerciții individuale, exerciții în doi cu și fără elemente de întrecere:

starturi și alergări pe 15-30 metri la semnal auditiv, la semnal vizual, la plecarea partenerului.

întoarcere de pe loc, din mers și din alergare, înainte de sprint.

întoarceri în sens invers celui comandat, urmate de sprint scurt.

din stând sprijinit cu fata la perete la circa 1 metru distanță, alergare pe loc cu frecvență aproape maximă.

alergare în pantă, pe distanțe mici.

Jocuri sportive sau acțiuni specifice acestora:

baschet, handbal, fotbal, tenis, se organizează pe teren redus cu efectiv mai mic și reguli simplificate.

aruncarea la poartă și pase lungi de handbal.

serviciu și lovituri repetate la perete (din tenis).

aruncarea mingii la distanță (5-8 metri), alergare rapidă și prindere (fără căderea mingii pe sol).

aruncarea mingii în perete și prinderea ei după o întoarcere de 360°.

Viteza de reacție

Viteza de reacție reprezintă timpul latent scurs de la apariția unui stimul până la efectuarea mișcării, poate fi sistematizată, cu specificitatea pentru volei:

reacția selectivă-intuirea, selectarea și efectuarea acțiunilor tehnico-tactice cele mai oportune, în raport de modificările rapide intervenite în desfășurarea competiției.

reacția la obiect în mișcare( de exemplu la minge-spațiul în care aceasta se află, modul în care sportivul trebuie să se comporte față de posibila traiectorie, de viteza ce-i este imprimată; la mișcarea în teren a adversarilor).

Ca procedee metodice de dezvoltare a vitezei de reacție enumăr:

alergări cu schimb de direcție la semnal auditiv și vizual.

jocuri pe grupe mici și jocuri bilaterale.

starturi în diferite poziții de plecare( cu fața, cu spatele, culcat).

Viteza de execuție

Viteza de execuție se referă la capacitatea de a efectua cu mare repeziciune ansamblul procedeelor tehnice specifice fiecărui sport. în acest context rezultă faptul că viteza de execuție se află în strânsă legătură și condiționare cu gradul de stăpânire a tehnicii sportive. Ca procedee metodice în dezvoltarea ei, se pot folosi:

repetarea în tempo-uri crescute a procedeelor tehnice.

repetarea în tempo-uri crescute a unor detalii ale procedeelor tehnice(exemplu: ridicarea rapidă a brațelor la lovitura de atac).

Viteza de reacție si viteza de execuție

Viteza de reacție și execuție au un rol important în pregătirea jucătorilor de volei. Aceste două forme ale vitezei, din considerente pur practice, vor fi tratate împreună, întrucât de cele mai multe ori cerințele jocului le solicită astfel: cu pondere egală sau scurtă.

În volei, predomină deplasările scurte și rapide. De multe ori, apărătorul nu are timp să realizeze decât o fandare în întâmpinarea mingii, expediată de atacul advers, cu o viteză de circa 30 m/s.

În deplasările pe distanțe foarte scurte, cu start de pe loc, nu se poate atinge viteza maximă. De aceea este foarte importantă mișcarea premergătoare intervenției la minge.

Mijloacele alese trebuie să contribuie la dezvoltarea capacității de a reacționa rapid și eficient.

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție și de execuție

pase la perete de jos, în ritm foarte susținut, însoțite și de joc de picioare. Același lucru pe perechi.

din încrucișat șezând, aruncarea mingii în sus, ridicare rapidă și lovire cu două mâini de jos.

preluarea mingii ricoșate din perete, aruncată cu direcții și cu intensități diferite de către executant sau partener.

rostogolire înainte, în timpul ridicării pasă de jos cu două mâini din minge aruncată de un partener.

deplasări specifice și nespecifice în tempo maxim:

deplasare înainte cu săritură la blocaj, retragere în poziție fundamentală pe 3 metri.

deplasare laterală stânga-dreapta 3 metri cu plonjon.

sprint 10 metri cu atingerea unui obiect și retragere.

pase de sus și jos la perete însoțite de deplasare înainte-înapoi sau dreapta-stânga

imitarea partenerului în oglindă sau unul în spatele celuilalt.

jucătorul cu mingea lângă fileu o aruncă în afara terenului, sprintează după ea și o înapoiază spre fileu, cu o lovitură de jos, cu două mâini peste cap.

trei jucători cu două mingi, cei cu mingi pasează alternativ celui de-al treilea care le-o înapoiază foarte rapid.

ștafete incluzând și elemente tehnice:

ștafetă cu pase de control printre diferite jaloane.

cine execută mai repede cinci servicii corecte.

serviciu, alergare 9 metri, săritură .

joc 6 la 6 sau 4 la 4 cu minge aruncată ( seturi scurte cu pauze mari)

Viteza de deplasare

Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a parcurge anumite distanțe cu maximă repeziciune cum ar fi:

alergări pe distanțe scurte cu accelerări.

alternarea alergării în tempo-uri crescute cu altele mai reduse.

alergări pe diferite distanțe cu viteză maximă.

alergări cu handicap, organizate pe grupe valorice și cu start simultan.

Viteza de deplasare în volei trebuie dezvoltată în strânsă legătură cu manevrarea obiectului de joc, exercițiile făcându-se combinat cu exerciții de stăpânire a mingii.

În dezvoltarea vitezei de deplasare, metoda de bază o constituie antrenamentul cu intervale constând din alergări repetate, cu efort maxim și pauze care asigură repetarea alergărilor fără micșorarea vitezei.

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de deplasare

alergare cu ridicarea înaltă a coapsei. exerciții din școala alergării:

alergare cu joc de gleznă.

alergare cu genunchii sus.

pendularea gambei înapoi.

sprinturi pe distanțe scurte 10-15 metri.

alergare lansată cu starturi diferite.

alergare pe 10-15 metri din poziții diferite și viteză variată ca: din înainte culcat, din culcat cu spatele spre direcția de alergare, din săritură la blocaj, aterizare, întoarcere 180° și sprint; plecare din șezând cu picioarele încrucișate.

alergare cu pas adăugat, sub forma unor ștafete cu mingea.

alergare cu spatele.

alergare pentru ajungerea unui partener care ia startul la 2-4 metri înainte.

deplasare laterală, combinată cu întoarceri, sprinturi scurte și schimbări de direcție cu fandări.

individual, aruncarea mingii în sus, plonjon, ridicare rapidă fără să cadă mingea și preluare din poziție medie.

executarea unor elemente tehnice (10 pase, 5 servicii, 10 plonjoane) după deplasare foarte rapidă în poziție fundamentală pe un traseu prestabilit, oblic înainte, înapoi, lateral dreapta-stânga, diagonală, cerc.

Viteza de repetiție

Dezvoltarea vitezei de repetiție presupune realizarea unui număr mai mare de execuții în unitatea de timp. Acest aspect este legat și de rezistența în condiții de viteză.

Viteza de repetiție se manifestă în joc și în antrenament, în cadrul săriturilor din linia I, al repetărilor multiple ale execuțiilor tehnice.

În cadrul dezvoltării vitezei de repetiție, mișcările trebuie executate degajat, fără încordări inutile. Relaxarea mușchilor între execuții permite repetări mai multe într-un tempo rapid.

Viteza de repetiție a săriturilor necesită dezvoltarea complexului forță-viteză.

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de repetiție

exerciții de sărituri pe trepte: pe ambele picioare sau pe un picior.

pase sau preluări în 4 jucători, câte 2 față în față, cu două mingi; mingea se pasează în față și 2 jucători schimbă locurile lateral. pasarea a două mingi aruncate pe rând de către partener.

circuit tehnic mic: preluare lungă ( din zona 1 ), preluare scurtă din zona 2 și deplasare la spatele șirului în zona 5:

Fig.l

sărituri consecutive la blocaj (mingea ținută deasupra plasei).

Fig.2

sărituri transversale peste banca de gimnastică.

jocuri cu efectiv redus, special organizate.

Complexul forță-viteză

Dezvoltarea acestui complex este importantă pentru volei. Legătura strânsă dintre viteză și forță poate fi exprimată prin noțiunea de putere. Cu cât timpul este mai scurt, cu atât puterea va fi mai mare, iar solicitarea musculaturii mai intensă.

Prevenirea si învingerea plafonării vitezei

Problema prezintă mare importanță pentru progresul jucătorului de volei, în sensul asigurării capacității de a-și valorifica pregătirea tehnico-tactică prin intermediul celei fizice. în volei, plafonarea vitezei se manifestă atât sub aspect general cât și specific. Cauzele apariției barierei de viteză:

repetarea stereotipă a exercițiilor cu mingea.

evitarea folosirii exercițiilor cu îngreuieri pentru dezvoltarea forței la nivelul tuturor segmentelor.

folosirea sporadică a exercițiilor de forță-viteză.

deficiențe la capitolul suplețe.

Prevenirea plafonării vitezei se poate realiza printr-un antrenament bine conceput, prin alegerea exercițiilor adecvate urmărind continuu și sistematic dezvoltarea tuturor calităților, paralel cu educarea vitezei. Lucrul pentru viteză înregistrează eficiență maximă în perioada pre-pubertară.

Indicații pentru învingerea barierei de viteză la începători:

antrenamentul să fie cât mai variat, folosind mijloace atractive.

exercițiile de viteză să se repete în forme și situații variate.

accent pe exercițiile de forță-viteză și mai puțin pe execuțiile preluate din volei (pentru dezvoltarea vitezei).

2.5.2. Dezvoltarea îndemânării și exerciții

Oglindită în special în frumusețea și aspectul variata al jocului, îndemânarea presupune în afară de dezvoltarea ei la indici ridicați și o pregătire tehnică multilaterală, precum și o coordonare perfectă, a mișcărilor jucătorului cu utilizarea rațională a unor procedee tehnico-tactice.

Prin îndemânare se înțelege calitatea de a folosi cunoștințele și deprinderilor motrice cu randament maxim și în concordanță cu condițiile variate impuse de desfășurarea jocului.

Din punct de vedere fiziologic îndemânarea depinde de numărul mare de reflexe condiționate. în cadrul antrenamentului sportiv ea se manifestă sub forma îndemânării generale și a celei specifice. îndemânarea generală se dobândește prin efectuarea unor anumite acțiuni motrice de coordonare legate de creșterea în general a aptitudinilor fizice ale organismului. îndemânarea specifică este forma concretă de manifestare a mișcării în diferite ramuri de sport.

În volei ea joacă un rol foarte important, având un larg câmp de manifestare atât în acțiunilor de atac, cât și în cele de apărare, de această calitate depinzând în bună măsură clasa înaltă a unor jucători.

Îndemânarea nu este o calitate pe care o au toți jucătorii, dar ea se poate dezvolta la cei cu predispoziții naturale și educa într-o oarecare măsură la ceilalți prin antrenament.

Îndemânarea reprezintă o calitate motrică deosebit de complexă, caracterizată prin capacitatea de a efectua acte motrice cu iscusință, economie și întotdeauna în modul cel mai eficient.

Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice, asigură aplicarea lor adecvată în condițiile cele mai variate și ușurează adaptarea la condiții modificate.

La baza îndemânării stă coordonarea, proces important al activității organismului, îndeplinit de sistemul nervos central.

Jocul de volei face parte din grupa sporturilor de mare îndemânare, alături de jocuri sportive și discipline sportive ca: patinaj, gimnastică, schi, sărituri în apă.

Un începător poate fi calificat drept îndemânatic dacă în cadrul învățării rezolvă dificultățile de coordonare ale deprinderilor, învață mișcarea repede și chiar integral, executând-o de la început cu viteză aproape maximă, curgător fără crispare și relativ precis.

Îndemânarea voleibalistului îmbracă aspecte specifice, determinate de condițiile de desfășurare a jocului, de situațiile mereu schimbătoare și neprevăzute, atât în atac, cât și în apărare. Jucătorii sunt solicitați să acționeze rapid și în același timp conform planului tactic.

Voleibaliști întâmpină dificultăți deosebite în cadrul auto-dublării, al fentelor la ridicare la executarea atacului și în lupta directă cu adversarul deasupra plasei. în toate aceste situații, îndemânarea joacă un rol deosebit, condiționând execuția tehnică în situații de luptă, de dueluri aeriene, de dezechilibru.

Recunoscând marea importanță a îndemânării și a rolului ei în volei, în pregătirea jucătorilor vom folosi exerciții speciale atingerii acestui scop, pe care le vom sistematiza astfel:

exerciții pentru dezvoltarea gândirii rapide .

exerciții pentru dezvoltarea coordonării.

exerciții pentru echilibru.

exerciții de suplețe, mobilitate și elasticitate.

exerciții pentru orientarea corpului în spațiu.

exerciții pentru dezvoltarea motricității analitice.

exerciții de ambidextrie.

exerciții pentru dezvoltarea îndemânării în condiții de viteză și forță.

exerciții pentru dezvoltarea îndemânării în condiții de rezistență.

a) Exerciții pentru dezvoltarea gândirii rapide

Aceste exerciții dezvoltă concentrarea, hotărârea, imaginația, solicitând atenția, judecata și calmul.

alergări pe distanțe mici cu opriri și porniri bruște, schimbări de direcție, întoarceri de 180° și 360°, plonjoane și sărituri la semnale diferite, alergare cu spatele și schimbări de direcție.

pe perechi, față-n față, cu o minge: jucătorul care are mingea simulează acțiuni în diferite planuri, celălalt trebuie să reacționeze cât mai rapid, atingând mingea cu palma.

preluare în cerc cu două mingi, fiecare jucător după ce a pasat se deplasează acolo unde a trimis mingea.

pase în doi, cu două mâini de jos, un al treilea caută să intercepteze mingea.

pase de control cu două mâini de jos, cu trecere printre și peste obstacole.

joc de volei cu două mingi concomitent.

stând cu spatele la perete, jucătorii aruncă mingea peste cap, se întorc brusc și pasează din ricoșeu într-un cerc desenat pe perete.

ștafete diferite.

b) Exerciții pentru dezvoltarea coordonării

Această componentă a îndemânării vizează coordonarea mișcării membrelor superioare și implicit coordonarea acțiunilor marilor grupe musculare.

Pentru volei, dezvoltarea coordonării mișcărilor brațelor ca și a celorlalte segmente (picioare, cap) este o cerință obligatorie. Se recomandă în acest sens folosirea mișcărilor asimetrice cu brațele, picioarele, executate de pe loc și din deplasare.

Coordonarea acțiunilor marilor grupe musculare condiționează execuția deprinderilor complexe sub aspectul exactității și vitezei de execuție.

Coordonarea mișcării membrelor și a marilor grupe musculare constituie de fapt elementul cel mai important în execuția actului motric, în volei având o deosebită importanță. Coordonarea depinde de simțul muscular, de activitatea analizatorului motric, de plasticitatea sistemului nervos.

Aceste exerciții dezvoltă reflexele, ritmul, precizia mișcărilor și solicită viteza și echilibrul proceselor nervoase.

deplasări în poziție fundamentală în diferite direcții, folosind toate procedeele de deplasare (pași adăugați, alergarea atletică cu opriri, sărituri, plonjoane) completate

cu sarcini suplimentare.

mers și alergare cu spatele.

alergare peste garduri.

pasarea mingii cu o mână dintr-o palmă în cealaltă în diferite planuri.

prinderea mingii venită de sus cu palmele la spate, aruncarea mingii în sus de la spate și prinderea ei în fată .

pase cu două mâini de jos, în doi cu două mingi deodată.

preluarea cu mingi de rugbi.

mișcări asimetrice cu brațele, din stând, din șezând, stând pe un genunchi, din mers și din alergare.

mișcări cu brațele și cu picioarele, modificând acțiunile la semnal (reacție promptă și eficientă).

joc de volei cu mingi aruncate; patru mingi de fiecare parte.

c) Exerciții de echilibru

Echilibrul poate fi static și dinamic. El depinde de starea aparatului vesfkled, automatismul tonic, simțul chinestezic, controlul vizual, baza de susținere, poziția picioarelor.

Echilibrul este implicat în volei, în cadrul realizării diferitelor poziții, opririlor, schimbărilor de direcție.

Aceste exerciții dezvoltă simțul mișcării și orientării în spațiu, stăpânirea de sine, cura-joule.

Sărituri cu și fără elan, aterizare pe un picior.

Aruncarea mingii în sus, rostogolire înainte, ridicare și lovirea ei cu ambele mâini de jos (preluare).

Trei jucători în linie, cel aflat în mijloc primește pe rând mingea din dreapta și din stânga pe care o pasează prin plonjare.

Pase cu două mâini de jos precedate de sărituri peste obstacole.

Exerciții din poziții dezechilibrate: după o rostogolire i se aruncă o minge pe care trebuie să o paseze.

d) Exerciții de suplețe, mobilitate și elasticitate

Suplețea este capacitatea de a executa mișcările cu mare amplitudine; ea are la bază elasticitatea musculară și mobilitatea articulară. Totodată, contribuie la executarea mișcărilor cu viteză maximă, cu ușurință, eficacitate și expresivitate.

Dezvoltarea supleței presupune întărirea articulațiilor, a ligamentelor, creșterea elasticității mușchilor.

Suplețea este activă și pasivă. Cea pasivă se obține prin folosirea greutății corporale, a unui aparat sau a unui partener. Cea activă se realizează prin activitatea musculară a sportivului, fără ajutor exterior, și are cea mai mare importanță.

Suplețea specifică cuprinde aspectele supleței maxime (elasticitate-mobilitate) la nivelul grupelor musculare și al articulațiilor cu rol dominant în volei. Mă refer la dezvoltarea elasticității la nivelul:

musculaturii extensoare a coapsei (fesierul mare, bicepsul femural, semitendinosul, semimembranosul).

musculaturii flexore plantare.

grupei mușchilor anteductori ai brațului.

Mobilitatea trebuie dezvoltată și la nivelul articulațiilor.

coxofemurale, genunchi, glezne și a membrelor superioare.

a trunchiului: extensie, răsucire, flexiune și a coloanei vertebrale.

a umărului.

a pumnului (pronație, supinație).

Viteza de execuție a exercițiilor de suplețe va fi mai mică la începători.

Îmbunătățirea supleței (elasticitate, mobilitate) necesită un mare număr de repetări, putând duce la monotonie. Ca atare, se recomandă exerciții cât mai variate – individuale, cu partener, la scară fixă, cu mingea medicinală.

Exercițiile pentru suplețe trebuie să fie accesibile, simple, pentru a permite repetări multiple, execuție cursivă, în viteză, corectă și mai ales cu amplitudine mare.

Mijloacele pot fi grupate pe complexe de circa 8 exerciții, în funcție de diferitele segmente ale corpului. Majoritatea exercițiilor trebuie să fie active.

În vederea dezvoltării supleței se pot folosi exerciții active (le execută sportivul singur) pasive (menținerea unei poziții cu ajutor) și exerciții de relaxare.

e) Exercițiile active

Exercițiile active sunt mai utile, fiind destinate supleței active. Ele necesită un mare număr de repetări și pot fi executate individual, la aparate (bancă, inele, paralele, scară fixă) și cu obiecte (corzi, panglici, bastoane).

din stând și din șezând, aplecări, răsuciri, circumducții (de trunchi, de brațe), înclinări îndoiri, îndoiri cu răsucire, extensii, balansări (brațe, picioare);

Fig. 3

Fig. 4

Fig. 5

Fig. 6

din mers și alergare: valuri, întinderi cu ridicare pe vârfuri, mers pe călcâie, pe partea interioară și exterioară a labei piciorului.

din atârnat: balansări, extensii, rotări.

sărituri cu aterizare în ghemuit și executarea a 2-3 arcuiri.

săritură scurtă în lungime, aterizare în ghemuit și ridicarea prin val.

f) Exercițiile pasive

Exercițiile pasive constau în menținerea segmentelor într-o anumită poziție, cu ajutorul partenerului, al aparaturii (scară fixă, perete, haltere) sau prin eforturile executantului (încordare statică).

cu partener: stând, șezând sau culcat, îndoiri, aplecări, răsuciri, extensii și menținerea poziției.

individuale: stând, șezând, cu picioarele apropiate sau depărtate, fandat, îndoiri, aplecări și menținerea poziție cu ajutorul altor segmente sau prin încordarea musculaturii antagoniste.

În dezvoltarea supleței se recomandă utilizarea combinată a mijloacelor active și pasive.

g) Exerciții de relaxare

Acestea se vor introduce între reprizele de exerciții active și în special între cele pasive.

h) Exerciții pentru orientarea corpului în spațiu

Depinde în cea mai mare măsură de analizatorul vizual. De mare importanță pentru dezvoltarea acestui simț sunt exercițiile acrobatice, săriturile în apă, exercițiile de orientare, piruete.

Putem folosi următoarele exerciții:

alergare, bătaie într-un cerc, desprindere și piruetă de 360° cu aterizare în cerc.

ghemuit, cu spatele în direcția din care vine mingea: ridicare, întoarcere și pasarea mingii aruncate de partener.

alergare șerpuită cu ridicarea și așezarea unor mingi.

patinaj, schi, ciclism.

alergare la deal, la vale, alergare cu câțiva pași de urcare pe perete.

prinderea și aruncarea mingi din stând și din deplasare pe banca de gimnastică întoarsă.

din stând și din mers pe banca de gimnastică întoarsă, rotări de brațe, mișcări de trunchi, cumpăna, pendulări de picioare, ducerea unei mingi în jurul corpului.

i) Exerciții pentru dezvoltarea motricității analitice

Cuprinde bagajul motric la nivelul diferitelor segmente. Mai include viteza modificărilor direcției, numită de unii specialiști „agilitate", pe care o găsim la mână, la braț și chiar la corp.

În cadrul acestei componente, mare importanță prezintă însușirea unor aspecte de bază privind simțul mingii.

prinderea și aruncarea unor mingi de diferite mărimi, cu o mână și cu ambele.

conducerea mingii cu piciorul printre jaloane.

prinderea și aruncarea mingii, din săritură, cu una sau cu ambele mâini.

culcat pe spate, prinderea mingii între glezne și aruncarea ei peste cap, cu picioarele întinse.

simularea pasării mingii cu două mâini și reținerea ei în ultimul moment, între antebrațe.

aruncarea și prinderea simultană a două mingii.

transportul mingii în jurul trunchiului, pe sub un picior, de pe loc, din mers sau din alergare.

prinderea și aruncarea mingii cu antebrațele: în sus, spre perete, la un partener.

stând, șezând sau culcat, aruncarea și prinderea rapidă a mingii dintr-o mână în alta (palmele fată în fată).

diferite ștafete cu exerciții combinate din cele prezentate.

j) Exerciții de ambidextrie

Se știe că în volei mâna neîndemânatică trebuie să participe la diferite acțiuni tehnico-tactice, împreună cu cealaltă sau singură. In afară de mână mai participă piciorul ( fandări, sărituri) și trunchiul (plonjoane pe partea neîndemânatică). Toate acestea scot în evidență importanța dezvoltării îndemânării generale și specifice.

efectuarea cu mâna neîndemânatică a unor activități cotidiene.

mers și alergare cu o minge în mâna neîndemânatică.

prinderea și aruncarea unor mingi diferite, cu mâna neîndemânatică ( de jos, de sus, pe la spate).

prinderea și aruncarea succesivă a mingii în perete, cu măna neîndemânatică.

dribling cu o minge de handbal și conducerea alteia cu piciorul.

ștafete cu efectuarea mai multor acțiuni cu mâna, piciorul, partea neîndemânatică.

exersarea mai frecventă, cu partea neîndemânatică, în fiecare antrenament, a execuțiilor în condiții variate.

k) Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării în condiții de viteză și forță

alergare de viteză cu start din diferite poziții (ghemuit, șezând, ghemuit cu spatele în direcția deplasării, după săritură, cu atingerea unui obiect suspendat); se aleargă pe distanțe mici.

aruncarea și prinderea mingii din diferite poziții după ridicarea din șezând, din culcat, după ricoșare din perete, din panoul cu suprafețe prismatice, sărituri cu bastonul.

jucătorii sunt înșirați pe mijlocul sălii și aleargă pe loc; la semnal se deplasează spre linia laterală, o ating și se întorc la locurile inițiale.

sărituri ca mingea pe unul și pe ambele picioarele, în ritmuri diferite, cu întoarceri spre stânga și spre dreapta.

deplasare cu spatele prin sărituri laterale și transversale spre bancă.

sărituri succesive pe verticală, cu atingerea mai multor obiecte suspendate.

prinderea și pasarea mingii din stând călare pe un jucător.

câte doi fată în fată, săritură cu atingerea palmelor deasupra plasei și pe sub plasă, după aterizare.

deplasare cu pași săriți și atingerea cu piciorul a unor cerculețe așezate în zigzag.

deplasarea iepurelui (sărituri).

l) Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării în condiții de rezistență

alergare pe un teren variat.

alergare prin pădure.

prinderea și aruncarea mingii din săritură: jucătorii stau la distanță de 0,50 metri și își transmit mingea din săritură; se solicită și viteza de repetiție.

joc de fotbal cu deplasarea pe patru labe și pe spate.

leapșa cu mingea de volei sau medicinală, ținută între genunchi.

Voleibalist îndemânatic este considerat cel care învață repede sau dintr-o dată, folosește în joc o modalitate nouă, are constanță, precizie și eficacitate în acțiuni și participă permanent la joc prin mișcare, atenție, gândire și anticipare.

Jocuri motrice pentru dezvoltarea vitezei și îndemânării în jocul de volei

Jocurile motrice prin conținut, formă și efecte, prezintă unele avantaje fată de alte exerciții fizice, oferind condiții favorabile de dezvoltare simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice a calităților motrice ca și a proceselor psihice și a trăsăturilor de personalitate.

Maxim Gorki spunea: „În joc se reflectă lumea și viata, în joc se pun bazele personalității și caracterului copilului. Jocul este calea copiilor către cunoașterea lumii în care trăiesc și pe care sunt chemați să o transforme".

Preadolescența (11-14 ani) – perioada de încheiere a copilăriei și trecerea la fazele de maturizare – este dominată de schimbări bio-somatice și psihologice care bazate pe modificările anterioare, duc la echilibrarea unor manifestări apărute în procesul dezvoltării.

La începutul perioadei (11-12 ani ) predomină conduita infantilă, caracterizată prin nevoia de mișcare, care este satisfăcută foarte bine în activitatea ludică.

Adaptat mai bine la mediul social, preadolescentul își lărgește contactul cu cei din jur și capătă mai multă independență în gândire.

în planul dezvoltării biologice se constată accentuarea diferențelor dintre fete și băieți. Preadolescentul își exersează voința printr-o mai mare perseverență în diverse activități fizice sau intelectuale.

Spiritul de responsabilitate conferă o notă aparte relațiilor interpersonale. Cresc sociabilitatea și atracția pentru viața de colectiv, fondată pe aspirația spre independență și pe conștiința de sine.

Jocul preadolescentului este dominat de prieteniile legate cu colegii și de afectivitatea pe care o investește în orice activitate.

Jocurile de performanță implică o competiție în care se realizează cooperarea, valorificarea posibilităților nemaifiind urmărită în mod individual, ci în grupuri.

Preadolescentul manifestă tendința de integrare în colectivități echilibrate ca vârstă și ca posibilități de finalizare a etapelor jocului. In alegerea partenerilor de joacă predomină calităților de buni jucători, cele de simpatie având un caracter secundar. Aceasta dovedește un spirit organizatoric dezvoltat, care se grefează pe capacitatea preadolescentului de a emite judecăți de valoare asupra partenerilor de joc.

Spre sfârșitul preadolescenței ( 13-14 ani) se manifestă preocuparea pentru latura amuzantă a jocului și dorința de succes. Jocurile cu caracter competitiv sunt foarte indicate în acest sens. Ele contribuie la dezvoltarea supleței, a strategiilor gândirii și generează deprinderi intelectuale care întregesc motivația unei conduite afective corecte. Din punct de vedere psiho-educativ nu trebuie neglijate jocurile desfășurate în grupuri, de sexe opuse, omogene.

Oferind posibilități multiple de aplicare în condiții variate a deprinderilor motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări, prinderi, echilibru), acestea favorizează manifestarea largă a independenței în acțiune, în limitele unor reguli precise. Aceasta este condiționată însă și de înțelegerea de către elev a obiectului urmărit, de preocuparea de a găsi în permanență soluții optime pentru atingerea scopului stabilit.

Cele mai multe jocuri de mișcare se desfășoară pe bază de întrecere și sub formă de ștafetă.

Pentru că participanții sunt puși în situația de a executa rapid anumite acțiuni, în condiții dificile, sunt solicitate și totodată dezvoltate, pe lângă calitățile fizice și unele calități morale și caracteriale: voința, dârzenia, hotărârea, prezența de spirit, stăpânirea de sine.

Execuția corectă presupune, sub aspect moral, responsabilitate, spirit colectivist, cinste sinceritate.

Un element important al jocului îl constituie regulile acestuia, respectiv sistemul de condiții care reglementează variantele de acțiune posibile ale participanților, informația fiecărei părți despre comportarea celorlalte, alternanța acțiunilor și rezultatul acestora.

a) Jocuri pentru dezvoltarea vitezei de deplasare

„Depășește-1 pe cel din față”

Jucătorii sunt dispuși în formație de cerc la 5 m unul de altul, la semnal încep să alerge în jurul cercului marcat timp de 10 s, încercând să-1 depășească prin exterior pe cel din fața sa. Depășirea se face numai la semnal prin oprire și verificarea pozițiilor.

„Ștafeta razelor”

Elevii sunt împărțiți în 5-6 grupe așezate în formă de raze, la o lungime de braț unul de altul, cu fața spre interiorul cercului; la semnal ultimul elev din fiecare grupă pornește în alergare prin dreapta, ocolește cercul și se întoarce la locul său, lovind cu palma pe următorul.

Câștigă grupa care termină mai repede. Același joc se poate organiza, elevii fiind numerotați; când profesorul strigă un număr, cel strigat caută să-1 prindă pe cel din dreapta sa.

„Ștafeta pe două șiruri”

Jucătorii A și B pasează între ei, C aleargă la mijlocul distanței dintre A și B, se oprește în poziție fundamentală, prinde mingea și trece în locul lui A, care fuge la urma șirului C. Exercițiul se reia; câștigă echipa care termină prima.

(fig.7)

„Ștafetă pe două terenuri”

Ștafetă pe două terenuri cu plecare din zona 1; deplasare rapidă înainte, apoi lateral pe lângă fileu, retragere cu spatele în zona 5 și din nou lateral la urma șirului; la fiecare schimbare de direcție, oprire în poziție fundamentală. Plecarea în cursă se poate face din diferite poziții: șezând culcat înainte, culcat pe spate, în întoarcere etc.

„Ștafeta cu alergare și luarea mingii din cercul central”

Așezați pe 4 șiruri, la semnal primii aleargă către centru pentru a lua câte o minge, următorii tot prin alergare duc mingea în cerc ș.a.m.d. Șirul care termină mai repede câștigă întrecerea.

b)Jocuri pentru dezvoltarea vitezei de reacție si de execuție

„ Cursa în cerc”

Jucătorii sunt așezați pe grupe în coloană câte unul sub formă de cerc: primii din fiecare grupă au o minge de volei, pe care la semnalul profesorului o rostogolesc printre picioarele tuturor; ultimul jucător o prinde și execută pasa de control de sus, alergând în jurul cercului, ocolind prin exterior toate grupele, după care vine în față ocolind prin exterior toate grupele, după care vine în fața grupei sale și jocul continuă. Câștigă echipa care termină mai repede.

„ Leapșa în trei cu minge”

Un jucător caută să atingă cu palma un altul care nu are minge; pentru a fi salvat coechipierul îi pasează mingea.

„Alungă-l pe al treilea”

Jucătorii sunt așezați înainte culcat, în cerc, cu capul spre centru, doi dintre ei se urmăresc, alergând în jurul cercului; pentru a scăpa de urmărire cel urmărit se așează înainte culcat în stânga unui jucător din cerc, care la rândul lui trebuie să se ridice rapid și să fugă de urmăritor.

„ Leapșa pe palmă”

Jucătorii stau față în față în centrul terenului de volei, cu palma întinsă; când unul dintre ei este atins de adversar cu palma trebuie să fugă, fără să fie atins, până la linia laterală a terenului, unde este salvat. Se joacă până ce un jucător acumulează 20 de puncte.

„Urmărirea”

Un jucător urmărește pe altul; dacă în drumul său apare un alt jucător, urmăritorul îl urmărește pe primul, urmărind-1 pe celălalt. Când urmăritorul este atins devine urmăritor.

„Cercul zburător”

Elevii, așezați în cerc, sar pentru a nu fi atinși de un cauciuc pe care un alt elev îl învârtește în cerc, pe sub picioarele lor.

„Ferește-te de mingi”

Pe terenul de volei fiecare echipă are circa 4 mingi; la semnal echipele aruncă mingile în terenul advers. Cine reușește să arunce toate mingile într-un singur teren câștigă un punct. Se joacă până la 5 puncte.

„Caută să câștigi mingea”

Toți jucătorii în linie pe un rând; la distanță de 8 metri se așează mingile medicinale, cu una mai puțin decât numărul jucătorilor; la semnal toți aleargă după mingi pentru a lua câte una, jucătorul rămas fără minge primind un punct penalizare.

„Cine-i mai rapid”

1 la 1, de o parte și de alta a unui cerc situat în mijlocul terenului de volei; cine reușește să ia mingea din cerc și să fugă cu ea până la linia laterală, fără să fie atins cu palma, câștigă un punct; se joacă până la 10.

„Cel mai bun apărător”

Repartizați în două echipe, A și B, jucătorii sunt împrăștiați pe toată suprafața terenului. în spatele liniilor laterale ale fiecărui teren este trimis un jucător din echipa adversă. Jocul începe prin aruncarea mingii de către profesor. Jucătorul care prinde mingea caută să lovească mai jos de genunchi, jucătorii echipei adverse. Să presupunem că echipa A a lovit un jucător din echipa B, acesta trebuie să treacă înapoia liniei laterale a echipei A unde împreună cu jucătorii echipei sale trebuie să colaboreze aruncând și el, ori de câte ori prinde mingea, în jucătorii echipei A. Jocul se încheie când o echipă reușește să lovească pe toți adversarii. Mingea se joacă continuu, fără ieșire din joc, dar jucătorii nu au voie să acționeze decât pe spațiul rezervat lor. Loviturile sunt valabile numai direct în picior și nu ricoșate din sol. Elevii au voie să se apere cu palmele, prinzând mingea sau evitând loviturile prin deplasări și sărituri rapide.

„ Aleargă cât ai timp”

Jucătorii se află în cerc. Unul în centrul cercului, cu o minge de volei în mână. Când acesta aruncă mingea în sus, toți ceilalți se deplasează rapid cu procedeu specific jocului de volei în exteriorul cercului; când jucătorul care a aruncat mingea o prinde, strigă „stai", la acest semnal toți jucătorii se opresc în poziție fundamentală cu fața spre acesta. Jucătorul cu mingea aruncă în cel mai apropiat, pe care dacă îl lovește schimbă locul cu el. Pentru evitarea loviturilor, jucătorii se pot feri, fără mișcarea tălpilor de pe sol.

„Aleargă după minge”

Două echipe de 8-10 elevi așezați în linii. Profesorul aruncă o minge de volei la distanță și toți jucătorii aleargă s-o prindă; cel care a prins mingea aduce un punct echipei sale.

„Crabii și creveții”

Jucătorii sunt împărțiți în două echipe așezate în linie, pe un singur rând, față în față și la 2-3 pași depărtare una de alta. în spatele fiecărei echipe, la 8-10 metri se trasează o linie – linia de scăpare.

O echipă reprezintă crabii, iar cealaltă, creveții. Când conducătorul jocului strigă numele unei echipe, componenții ei aleargă spre linia proprie de scăpare, fiind urmăriți de adversari care caută să-i prindă. Cei prinși până la linia de scăpare devin prizonieri și ies din joc. Jocul continuă în același mod la comanda conducătorului până când echipa este luată prizonieră în totalitate.

c) Jocuri pentru dezvoltarea îndemânării

„ Ferește-te de lovitură”

Elevii sunt așezați în coloană pe trei grupe, înapoia unei linii: la semnal primii jucători din grupă aleargă înainte la o altă linie trasată la 6 m și caută să ia una din cele trei mingi aflate pe această linie, fără a fi atins de un cauciuc pe care profesorul îl învârtește permanent deasupra acestor mingi; cel care a reușit să ia mingea o duce următorului din șir, căutând să o așeze la loc fără să fie atins; câștigă echipa care termină jocul mai repede și are mai puține lovituri.

„ Apărarea cetății”

Un jucător aflat în cerc apără trei măciuci în care alți patru jucători aruncă cu mingile. Jucătorul din cerc se schimbă la trei minute; câștigă jucătorul care în acest interval de timp are mai puține măciuci căzute.

„ Buchețelul”

Jucătorii aleargă în cerc. La un moment dat, conducătorul jocului strigă un număr (de la 1 până la 10). Jucătorii rup rândurile și se strâng în grupuri, în funcție de numărul strigat. Cei care nu au reușit să formeze buchetul respectiv sunt scoși din joc. Jocul continuă în același mod, câștigători fiind cei care nu au fost scoși din joc.

Alergarea în cerc poate fi înlocuit cu alte forme de deplasare sau exerciții de încălzire individuală pe un teren delimitat (terenul de volei).

„Cercul ochit”

Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr. Se trasează pe perete sau sol cinci cercuri concentrice, cu un diametru de 20, 40, 60, 80, și 100 cm. Se numerotează cercurile, începând cu cel din mijloc: 5, 4, 3, 2, 1. Fiecare jucător din echipă va arunca pe rând cu o minge în ținta respectivă, de la o distanță de 6-9 m. In funcție de cercul lovit se acordă punctele. Câștigă echipa care totalizează cele mai multe puncte.

„Mingea frige”

Jucătorii stau în formație de cerc, unul dintre ei având o minge. La semnal începe pasarea între jucători. Cel care o lasă să cadă este penalizat cu un punct. In timpul paselor, conducătorul de joc fluieră. Jucătorul aflat în acel moment cu mingea în mână este penalizat cu un punct dacă nu reușește să o paseze imediat altuia. Acesta nu trebuie să prindă mingea pentru a nu fi penalizat. Câștigă cei care au mai puține penalizări.

„Vânătorul iscusit”

Jucătorii se află în cerc la distanțe mai mari, unul dintre ei fiind plasat în centru -vânătorul. Trei jucători au câte o minge. Una dintre ele trebuie să se deosebească ca mărime sau culoare. La semnalul de începere, mingile se pasează între jucători, traversând cercul. Vânătorul trebuie să urmărească și să prindă mingea distinctă. Când reușește, schimbă locul cu cel care a aruncat-o.

Jocul se poate desfășura cu o singură minge, pasată între jucători numai până la înălțimea capului. Vânătorului i se cere să o atingă.

„ Mingea dinafară”

Se joacă pe terenul de volei, fără plasă. Jucătorii se împart în două echipe – A și B -care ocupă fiecare o parte din teren. Un jucător din echipa A se așează în spatele terenului echipei B. La fel procedează și un jucător din echipa B.

Se trage la sorți pentru a se stabili jucătorul din afara terenului care va începe jocul. Având mingea, el va încerca să lovească unul din adversari, care se mișcă evitând mingea sau încercând să o prindă. Jucătorul atins trece alături de cel dinafară din aceeași echipă și-l ajută (primul care iese schimbă cu jucătorul din spate, după care nu se mai face schimbarea).

De fiecare dată când mingea iese afară, jucătorii au dreptul să o ia și să lovească adversarul sau să o paseze coechipierilor pentru a încerca ei acest lucru. Echipa care reușește să scoată toți jucătorii adverși din teren câștigă jocul.

„ Ferește-te de patru mingi”

Echipele ocupă câte o jumătate de sală și caută să prindă și să arunce mingile peste plasă (bârnă), cât mai rapid. în momentul când toate mingile sunt la adversar, în aer sau pe sol , echipei adverse i se acordă un punct.

Variante:

mingea se aruncă altfel după fiecare punct; cu două mâini, cu brațul neîndemânatic, peste cap, din săritură etc. ;

se folosesc două mingi de volei și două medicinale;

se introduc mai multe mingi;

„Leapșa cu ajutor (mingea)”

Jucătorii se deplasează ferindu-se de prinzător. Doi dintre ei au câte o minge. Prinzătorul are voie să transmită leapșa numai jucătorului fără minge; cei urmăriți pot fi salvați dacă li se pasează mingea.

Variante:

se introduc mai multe mingi;

colectivul se împarte în două grupe (culori diferite), fiecare grupă având un prinzător;

ajutorul prin aruncarea mingii poate fi dat indiferent de culoare;

același joc, dar se sare într-un picior (mai des cu cel slab).

Capitolul III : Metodologia folosită în elaborarea temei

3.1. Metode folosite în elaborarea lucrării

a) Documentarea teoretică și practică

Studiul permanent al bibliografiei, pentru a cunoaște cât mai bine problemele gândirii voleibalistelor începătoare, a particularităților marfo-funcționale și psiho-fizice, ale sportivelor la această vârstă.

b) Observația

Observația directă mi-a permis înregistrarea elementelor generale și specifice în dinamica lor. Ea însoțește toate celelalte metode și s-a desfășurat cu ajutorul unor instrumente de măsură să obiectivizeze rezultatele culese.

c) Metoda statistico-matematică

Se folosește în scopul exprimării cantitative a raporturilor calitative și constă în culegerea datelor numerice, interpretarea și prelucrarea lor statistică.

mediile aritmetice ale fiecărei grupe pentru oricare din parametri analizați, sunt calculate după formula:

X- media

N- volumul esantionului

Xi- variabila perimrtru

deviația standard (eroarea standard, abaterea medie patrică)

eroarea medie

coeficientul de variabilitate

Prelucrarea datelor s-a făcut conform obiectivelor cercetării, acelea de „a evidenția dinamica fenomenelor studiate comparativ cu valorile medii cunoscute anterior sau stabilite chiar în cursul cercetării".

Datele culese au fost prelucrate prin metode statistico – matematice, calculându-se parametrii și indicatorii statistici care permit o analiză cât mai exactă a eșantionului și o comparație a rezultatelor actuale cu cele anterioare.

d) Metoda experimentală

Prin experiment am căutat să evidențiez condițiile favorabile pe care le oferă jocul de volei sub aspectul dezvoltării calităților moral-intelectuale.

Prezența scopului comun – execuția corectă și rapidă, victoria – unește forțele, creează relații de colaborare și ajutor reciproc, dezvoltă spiritul colectivist.

Etapele și organizarea cercetării

Pregătirea echipelor s-a desfășurat pe parcursul a două perioade de pregătire:

perioada pregătitoare I

5. durata: 12.11.2006 – 15.12.2006

6. număr de săptămâni: 5

7. număr de antrenamente: 15

Pregătirea fizică

dezvoltarea fizică armonioasă și creșterea capacității motrice

generale.

dezvoltarea calităților motrice specifice cu accent pe viteza de

reacție și de execuție.

Pregătirea tehnică

consolidarea procedeelor tehnice de bază cu accent pe deplasarea în
teren, pasa de sus.

Pregătirea tactică

cunoștințe tactice specifice fiecărui procedeu, fiecărui post.

b) perioada pregătitoare II

durata: 16.12. 2006 – 27. 01. 2007

număr de săptămâni: 6

număr de antrenamente: 18

Pregătirea fizică

dezvoltarea calităților motrice

forță – viteză la membrele inferioare și superioare

dezvoltarea calităților motrice specifice jocului de volei: serviciul,

preluare, pasa, atacul.

Pregătirea tehnică

consolidarea pasei de sus, preluării de jos, serviciului.

Pregătirea tactică

învățarea individuală pe posturi ale execuțiilor acțiunilor de joc în structuri specifice fiecărei acțiuni de joc în parte.

Probe aplicate în cadrul experimentului

Proba nr. 1

Alergarea de viteză – s-a efectuat pe distanța de 20 metri. Pentru compararea rezultatelor s-a utilizat viteza de deplasare exprimată în m/s.

Proba nr. 2

Săritura în lungime de pe loc – evidențiază forța membrelor inferioare și coordonarea membrelor superioare cu cele inferioare. Se execută două sărituri și se ia în considerare cea mai bună.

Proba nr. 3

Mobilitate – constă dintr-o îndoire a trunchiului înainte din stând pe un scaun, cu brațele și genunchii întinși. Proba a testat mobilitatea articulațiilor coxo – femurale și ale coloanei vertebrale, ca și elasticitatea musculaturii posterioare.

Rezultatele obținute și analiza comparativa a parametrilor

TABEL NOMINAL CU REZULTATELE SPORTIVELOR CARE AU PARTICIPAT LA TESTAREA INIȚIALĂ DIN GRUPA

EXPERIMENT

Viteza S.L.L. Mobilitate

TABEL NOMINAL CU REZULTATELE SPORTIVELOR CARE AU PARTICIPAT LA TESTAREA FINALĂ DIN GRUPA

EXPERIMENT

Viteza S.L.L. Mobilitate

TABEL NOMINAL CU DIFERENȚELE DINTRE TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ CU GRUPA EXPERIMENT

Viteza S.L.L. Mobilitate

TABEL NOMINAL CU REZULTATELE SPORTIVELOR CARE AU PARTICIPAT LA TESTAREA INIȚIALĂ DIN GRUPA

MARTOR

Viteza S.L.L. Mobilitate

TABEL NOMINAL CU REZULTATELE SPORTIVELOR CARE AU PARTICIPAT LA TESTAREA FINALĂ DIN GRUPA

MARTOR

Viteza S.L.L.

Mobilitate

TABEL NOMINAL CU DIFERENȚELE DINTRE TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ CU GRUPA MARTOR

Viteza S.L.L. Mobilitate

Concluzii și propuneri

Concluzii

Ca urmare a studiului efectuat am ajuns la câteva concluzii, menite să aducă o contribuție modestă la generalizarea și aprofundarea studiului efectuat pentru însușirea unitară și eficientă a tehnicii de joc.

În realizarea unor performanțe ridicate este foarte importantă elaborarea corectă a ipotezelor și continua lor îmbunătățire.

Importanța obiectivizării, raționalizării și standardizării mijloacelor de antrenament în sensul perfecționării practice a acestui proces în toate ciclurile, etapele și perioadele de pregătire.

Orientarea metodică a întregii pregătiri, importanța dezvoltării calităților motrice, prin jocurile de mișcare constituie factori determinanți ai realizării performanțelor voleibalistelor începătoare.

Propuneri

Raționalizarea și standardizarea să fie folosită în toate ciclurile, etapele și perioadele de pregătire.

Pregătirea fizică care este de cea mai mare importanță în realizarea performanțelor sportive trebuie să se facă în tot timpul pregătirii, paralel cu învățarea, consolidarea și perfecționarea tehnicii și tacticii.

Bibliografie

MIHAI EPURAN, „Pregătirea psihologică a sportivului", Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 2006.

N. MURAFA, ȘT. STROIE, „Jocul de volei", Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 2007.

PANTELIMON GALU, MIELU ZLATE, EMIL VERZA, „Psihologia copilului", Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.

N. TĂRCHILĂ, M. ȘERBAN, „Volei pentru juniori", Ediția a-II-a revăzută și completată, Editura Sport – Turism, 2008.

ȘTEFAN STROIE, „Pregătirea fizică a jucătorilor de volei", Editura Sport – Turism, 2005

EUGEN SCARLAT, „Volei, pregătirea echipelor școlare", ediția a-II-a revăzută și adăugită, Editura Sport – Turism, 2004.

MARCEL H. ȘERBAN, PIERRE DE HILLERIN, „Volei. Strategie și tactică", Editura Sport – Turism, București, 2005.

VASILE GHENADE, „Volei sub formă de joc", Editura Stadion, 2005

D. DONSKAI, „Biomecanica – bazele tehnicii sportive", Editura Stadion, 2007

GEORGETA CHIRIȚĂ, „Educație prin jocuri de mișcare", Editura Sport – Turism, 2005.

GHEORGHE CÂRSTEA, „Teoria și metodica educației fizice și sportului – pentru examenele de definitivat și gradul didactic II", Editura AN – DA, București, 2006.