Studiul Privind Rolul Psihomotricitatii In Selectia Jucatorilor de Volei

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Analiza lucrărilor de specialitate

Componentele psihomotricității și ale conduitei motrice

Noțiunea de capacitate motrică

Factorii limitativi ai selecției

Rolul testelor specifice în evaluarea jucătorilor de volei

CAPITOLUL II

-Ipoteze

-Scop

-Sarcini

-Metode de cercetare

CAPITOLUL III

Analiza și interpretarea datelor

CAPITOLUL IV

Concluzii și propuneri

Bibliografie

INTRODUCERE

Actualitatea temei

Tema abordată este de mare actualitate întrucât aspectele psihomotricității sunt foarte puțin amintite în cadrul selecției. De obicei, selecția în jocul de volei se limitează la aspectul somatic, neglijând aspecte de proximă importanță pentru performanța ulterioară.

De asemenea, apariția jucătorului libero implică și cu o mai mare seriozitate abordarea psihomotricității în selecție, dar și în pregătirea de perspectivă

Complementele de echilibru, coordonare și orientare în spațiu sunt, puțin studiate, iar aplicarea lor în pregătirea jucătorilor de volei este aproape inexistentă.

Marea performanță presupune o pregătire în detaliu din care nu trebuie să lipsească componentele amintite întrucât mai ales în jocul de apărare au un rol hotărâtor. Cu cât forța atacului crește permanent, elementele de apărare trebuie să contracareze acest lucru, realizabil numai printr-o pregătire minuțioasă din care să nu lipsească coordonarea, echilibrul și orientarea în spațiu,

În acest sens, am considerat util să abordez acest domeniu și să contribui cu o metodologie coerentă privind psihomotricitatea în selecția jucătorilor de volei.

CAPITOLUL I

ANALIZA LUCRĂRILOR DE SPECIALITATE

Însemnătatea factorilor psihici în activitatea elevilor și implicit în activitățile corporale și sportive crește pe măsură ce procesul instructiv-educativ se desfășoară mai organizat și cu mai multă exigență față de eficiența sa,

Este cunoscut faptul că un anumit comportament al individului depinde – în structura și formele sale de manifestare – de natura și caracteristicile stimulilor care-l provoacă și de particularitățile persoanei respective.

Din mulțimea aspectelor și manifestărilor psihice, ale elevilor în activitățile de educație fizică și sport studiul comportamentului motor este foarte important, deoarece în activitățile corporale latura motrică predomină. Reacțiile motrice ale elevilor sunt și ele, ca orice alte manifestări psihice, răspunsuri elaborate la anumite stimulări.

Ipoteza este următoarea: formarea deprinderilor și priceperilor motrice ale elevilor, însușirea unui anumit comportament motor (de natură tehnică, tactică, privind ținuta etc.) depind de natura și particularitățile celor doi factori determinați ai reacțiilor subiecților – de stimuli și de însușirile personalității. Cunoașterea și stăpânirea metodicii folosirii celor mai adecvați stimuli (în cazul în speță exercițiile fizice) reprezintă premisele obținerii și dirijării celui mai adecvat comportament, corespunzător țelurilor propuse. Este deci firesc ca întregul efect al procesului instructiv-educativ să depindă într-o oarecare măsură și de structura personalității, în care aptitudinile psihomotrice dețin un loc important.

Capacitatea de lucru (performanță fizică) a individului depinde de o serie de factori, cei care țin de motricitate fiind foarte importanți. Literatura psihologică și pedagogică-metodică folosește, uneori fără să facă vreo deosebire, termenii de abilitate motrică, dibăcie fizică, capacitate fizică, aptitudini motrice, calități motrice ș.a.

În cele mai multe cazuri termenii aptitudini motrice generale și aptitudini psihomotrice sunt folosiți unul în locul celuilalt. Totuși, aptitudinile psihomotrice se disting de aptitudinile motrice generale prin aceea că sunt socotite mai rafinate, conținând un grad superior de manifestare a funcțiilor perceptive și intelectuale.

Lafon definește psihomotricitatea drept rezultatul integrării interacțiunii educației și maturizării sinergiei și conjugării funcțiilor motrice si psihice, nu numai în ceea ce privește mișcările, dar și în ceea ce le determină și le însoțește – voință, afectivitate, nevoi, impulsuri.

Psihomotricitatea apare, astfel, atât ca aptitudine, cât și ca funcție complexă de reglare a comportamentului individual.

Putem spune că ea include participarea diferitelor procese si funcții psihice care asigură atât recepția informațiilor, cât și execuția adecvată a actului de răspuns.

Fundamentarea psihologică-teoretică a psihomotricității a fost făcută, în mod deosebit, de autorii de limbă franceză. În lucrările, devenite clasice, ale psihologilor H. Wallon și J. Piaget psihomotricitatea dobândește funcții însemnate. La primul ea stă la baza inteligenței practice, mai bine spus a inteligenței situațiilor în care fuzionează dispozițiile afective, atitudinile și mișcările care rezultă din ele și câmpul perceptiv-exterior. La Piaget inteligența este o continuare a achiziției conduitelor practice, o asimilare senzori-motrică, de la operativ la figurativ.

Pornind de la aceste teze Jean Le Boulch, Justin Tcissie, Pierre Parclebas, Pierre Vaycr, Robert Merand ș.a. au introdus în „școala" franceză ideea educației psihomotrice. În lucrările metodice de specialitate apar curent termenii „stăpânire corporală", „stăpânirea mediului", ,,stăpânirea aparatelor", ,,educația corporală", „educația psihocinetică", „schemă corporală", „structuri spațio-temporale" etc.

1.2 Componentele psihomotricității și ale conduitei motrice

Sfera psihomotricității este foarte largă și are un conținut deosebit de bogat și variat. Se observă coprezența elementelor analitice cu cele sintetice.

Pe planul comportamentului motric vom sublinia marea însemnătate a elementelor psihomotricității în reglarea voluntară a acțiunilor, atât sub raportul intenției, al orientării spre scop, cat și al mecanismelor de „urmărire", control și coordonare-compensare. Această însemnătate iese în evidență dacă. trecem în revistă componentele psihomotricitățil :

– schema corporală ;

– coordonarea dinamică (a corpului întreg și a segmentelor);

– lateralitatea ;

– coordonarea statică — echilibrarea ;

– coordonarea perceptiv-motrică (percepția spațiului, ritmului și a mișcărilor proprii) ;

– rapiditatea mișcărilor ;

– ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale; și a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică).

1.3. Noțiunea de capacitate motrică

Psihomotricitatea este expresia maturizării și integrării funcțiilor motrice și psihice la nivelul pretins de integrarea funcțională bună a individului în ambianță. Se apreciază că dezvoltarea sa se încheie la vârsta de 11 ani și nu cuprinde decât în mică măsură elementul performanțial.

Este cunoscut faptul că randamentul motric al subiectului, performanța sa, nu este decât parțial determinat de aptitudine, că acesteia i se adaugă și alți factori de natură psihică : atitudinea, motivația , starea afectivă, exercițiul anterior, educația, fatigabilitatea,

Chiar limitând sfera aptitudinilor, teoretic nu putem afirma că am redus dificultățile, întrucât este foarte greu, dacă nu chiar imposibil să se delimiteze cu exactitate aptitudinile psihomotrice de aptitudinile motrice (numite de unii autori atletice). De exemplu, -Vernon (193) indică pentru măsurarea unor aptitudini psihomotrice următoarele teste : timpul de reacție, coordonarea mâinilor, urmărirea unui reper, reproducerea ritmului; reacții selective, tapping, echilibru, iar pentru măsurarea aptitudinilor fizice : alergarea, aruncarea, sărituri în lungime și lățime.

Capacitatea motrică a individului este o reacție complexă la stimulii ambianței. Ea cuprinde într-o unitate caracteristică mai multe elemente, cum sunt: aptitudinile psihomotrice (ca înzestrare naturală psihofizică), aptitudinile motrice — atletice (ca expresie concretă și specifică a celor de mai sus), toate influențate, structurate divers și potențate, la niveluri diferite, de maturizarea firească a funcțiilor, de exersare și de factorii interni motivaționali.

Cunoașterea capacității motrice a unui individ sau a unei colectivități școlare ori sportive este o necesitate și totodată o obligație; ea ne informează în ce măsură procesul instructiv-educativ a fost eficient, precum și asupra diferențelor individuale sau de grup determinate de anumiți factori psiho-sociali.

Aptitudinile motrice constituie înzestrarea din domeniul reglării prin mișcare a comportamentului. Ele au la bază un bun nivel al diferitelor componente (ereditare, dar și educate), ale reactivității somatice și locomotorii a individului.

M.Epuran consideră că: aptitudinile sunt sisteme de procese fizice și psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activității.

În literatura psihologică de specialitate se disting două categorii de aptitudini:

a) aptitudini generale (inteligență, memorie, atenție, spirit de observație etc., utile practicării oricărei activități);

b) aptitudini specifice pentru domenii foarte precise (muzică, matematică, tehnică, sport etc);

Din punctul de vedere al psihologiei generale, aptitudinile sportive sunt considerate ca speciale, în cadrul cărora există:

1. aptitudini sportive generale caracteristice oricărei activităti de educație fizică și sport: simțul orientării, echilibru, dorință de întrecere, coordonare, percepția mișcărilor etc;

2. aptitudini specifice practicării unei ramuri de sport. Aptitudinile au fost analizate și clasificate după criterii diferite. A.N. Leontiev consideră că fiecare individ uman dispune de două categorii de aptitudini:

– aptitudini naturale, de natură biologică, ce se construiesc în ontogeneză pe baza modelelor elaborate în filogeneză; ele sunt comune și animalelor;

– aptitudini specific umane, de origine social istorică – în general capacitatea de a produce bunuri materiale și spirituale. Aceste aptitudini nu sunt independente de potențialitățile ereditare, dar au o altă determinare și se formează altfel decât aptitudinile naturale.

Teoria factorială a aptitudinilor este prezentată de un model teoretic al componentelor acestora, nucleul constituindu-l elementul general (G) ce stă la baza tuturor aptitudinilor (M. Epuran, 1968).

Aptitudinile psihomotrice pot 11 grupate în aptitudini speciale (sensibilitate kinestezică, echilibrul, coordonarea etc) și aptitudini generale. Dintre aptitudinile psihomotrice generale autorul citează:

-capacitatea de învățare a actelor motrice

(înțelegerea și însușirea rapidă a sarcinii motrice,

progres),

-rezistența la factori perturbatori;

-capacitatea de mobilizare a energiei fizice și

psihice;

-capacitatea de refacere psihoenergetică după

insucces sau accident;

-capacitatea de refacere fiziologică (după efort

intens).

Se consideră că aptitudinea generală este mai ales de natură psihică și pune în valoare latura motorie.

În structura aptitudinilor psihomotrice sunt cointegrate atât elemente ce țin de reglajul psihic superior, cât și de latura instrumental-executorie, neuro-osteo-musculară.

Chiar dacă nu toate aptitudinile motrice pot fi considerate aptitudini psihomotrice, cercetări experimentale demonstrează că ele sunt profund influențate de acestea din urmă.

Performanța sportivă este dependentă de numeroase aptitudini, fapt care ne determină să considerăm ideea de sistem ca fiind în măsură să ofere o reprezentare a aspectelor somatice, funcționale și psihice implicate.

Schema de ansamblu a aptitudinilor performanțiale în sport,

M. Epuran, 1990

1.3.1.Aprecierea capacității motrice

În cercetarea psihologică, pentru aprecierea nivelului aptitudinilor se folosesc testele motrice de eficiență sau probe practice standardizate (cu condiții de trecere riguros stabilite). Astfel, se fac determinări de: timp de reacție, timp de percepție, tremometrie, coordonare și control al mișcărilor, dexteritate, aprecierea distanțelor, stereometrie, ergometrie, echilibru, orie
1.3.1.Aprecierea capacității motrice

În cercetarea psihologică, pentru aprecierea nivelului aptitudinilor se folosesc testele motrice de eficiență sau probe practice standardizate (cu condiții de trecere riguros stabilite). Astfel, se fac determinări de: timp de reacție, timp de percepție, tremometrie, coordonare și control al mișcărilor, dexteritate, aprecierea distanțelor, stereometrie, ergometrie, echilibru, orientare spațială, reproducerea ritmului etc.

În cercetarea metodică și activitatea practică interesează valoarea motrică a individului și se folosesc probe practice care indică nivelul uneia sau alteia dintre calitățile motrice examinate, precum și capacitatea motrică generală, obiectivată în profilul motric al individului.

În jocurile sportive, capacitatea fizică a sportivilor este sistematizată după criterii utilitare strict necesare dimensiunilor metodologice ale pregătirii. Astfel sunt receptate trei stadii sau componente ale capacității fizice:

1.capacitatea fizică generală (CFG)

2.capacitatea fizică selectivă (CFSe)

3.capacitatea fizică specifică (CFSp) (Colibaba Evuleț, 1998).

În ultimii ani au fost propuse numeroase baterii de teste, cu mai multe sau mai puține examinări (itemi); la toate se remarcă dorința de a investiga cât mai variat fondul motric al subiectului prin probe valide, care măsoară ceea ce își propun.

Ca titlul de exemplu dăm aici lista principalelor dimensiuni ale domeniului psihomotricității propuse de E.A.Fleishman.

-Precizia controlului, prezența în mișcările care cer o adecvare musculară fină și în care sunt cuprinse grupe musculare mari;

-coordonarea multiplă, manifestată în capacitatea de a coordona mai multe segmente simultan. Este prezentă, în special, în sarcinile care cer coordonarea mâinilor sau picioarelor;

-orientarea răspunsurilor sau aptitudinea spațial – motorie, necesară în special în reacțiile de răspuns pe baza discriminărilor vizuale: alegerea și orientarea pattern-urilor de mișcări pe baza unei discriminări direcționale rapide;

– timpul de reacție traduce particularitățile individuale ale vitezei cu care individul răspunde la stimulii prezentați;

-viteza mișcărilor brațului, privită în special ca viteză de deplasare (nu trebuie identificată cu viteza de reacție);

– urmărirea controlată sau anticipativă, pusă în evidență în sarcinile care cer o adaptare motrică continuă și anticipativă, în funcție de schimbările de viteză și direcție ale unui obiect în mișcare;

– coordonare ochi – mână, se observă în probele care cer precizia mișcării mâinii în funcție de informațiile vizuale. Mișcarea trebuie să se desfășoare și precis și rapid;

– precizia mână – braț, se observă în acele acțiuni care cer numai precizie, fără viteză și forță;

-dexteritatea manuală, presupune mișcări bine direcționate ale brațului și mâinii în manipularea obiectelor mari, în condiții de viteză;

– dexteritatea degetelor, spre deosebire de precedenta, se referă la manipularea obiectelor mici;

– viteza mișcării degetelor, caracteristică probelor tapping.

– aptitudini psihomotrice.

1.3.2. Senzațiile de echilibru și de orientare ale mișcărilor corpului în spațiu.

Mersul, alergarea, săriturile, aruncările, exercițiile de gimnastică la aparate sau acrobatice, săriturile de la trambulină, înotul, schiul și nenumăratele exerciții sau ramuri sportive pretind celor care le practică un simț al echilibrului deosebit de dezvoltat și capacitatea de a-și orienta corect mișcările corpului în spațiu.

În mod obișnuit, omul nu-și dă seama de propriul echilibru decât în momentul în care este pe cale de a-l pierde sau după ce l-a pierdut. În primul caz, recăpătarea echilibrului este posibilă printr-o serie de mișcări rapide, foarte complexe, care în marea lor majoritate sunt reflexe necondiționate.

În situații simple, obișnuite, echilibrul corpului și orienta-rea în spațiu se asigură prin colaborarea mai multor simțuri – simțul echilibrului și al orientării mișcării corpului în spațiu cu simțurile chinestezic, vizual și tactil. În exercițiile fizice mai grele, când corpul se află în poziții neobișnuite, echilibrarea și orientarea sunt lipsite, în mare măsură, de ajutorul celorlalte simțuri. De aici rezultă importanța extrem de marea bunei funcționări a analizatorului echilibrului și orientării la sportivi sau la persoanele care prin specificul lor sunt puse în situații neobișnuite (de exemplu, piloții).

Simțul echilibrului este deosebit de complex, și constă, în linii mari în aprecierea poziției corpului în spațiu. El contribuie la stabilirea poziției capului, iar prin intermediul simțului muscular la cunoașterea poziției capului față de corp; indirect, prin simțul muscular și cel al văzului, simțul echilibrului și al orientării mișcărilor ajuta la determinarea poziției corpului față de mediul înconjurător. În același timp el înregistrează rotația capului și a corpului, schimbarea accelerării în rotație sau în mișcarea rectilinie orizontală sau verticală.

Numeroșii stimulenți ai receptorilor aparatului vestibular, care reprezintă sediul simțului echilibrului și al orientării mișcărilor corpului în spațiu, nu ajung la conștiință decât după ce au provocat o seamă de reflexe tonice sau de redresare. Sunt însa și excitații care ajung la scoarța cerebrală, formând ceea ce numim în termeni curenți senzațiile de echilibru și de orientare a mișcărilor corpului nostru. Menționăm că acestor senzații, prin natura stimulilor și a receptorilor, se deosebesc de cele de mișcare amintite la simțul chinestezic. Ele sunt foarte strâns legate între ele; colaborarea și acțiunea reciprocă au determinat pe cercetători să vorbească fără ezitare de un simț compus, denumit simțul proprioceptiv.

Senzațiile de echilibru și de mișcare ale corpului sunt de mai multe feluri. Le vom aminti pe cele mai importante :

a) Senzația de verticalitate și de înclinare a corpului, care informează asupra poziției capului și corpului în raport cu verticalitatea. Această senzație apare în urma excitării de către otolite a terminațiilor nervoase ale petelor acustice din utriculă și saculă.

În condiții obișnuite senzațiile de verticalitate sau înclinare a corpului par a veni de la periferie, și în special de la tălpile picioarelor și de la articulațiile gleznelor, când ne aflăm în poziția de stând.

b) Senzația de mișcare rectilinie este mult mai puțin simțită. Ea nu apare decât la începutul și la sfârșitul unei mișcări a corpului în linie dreaptă sau când viteza variază. în restul timpului, inerția lichidului endolimfatic și a otolitelor face insensibilă mișcarea.

c) Senzația de rotație apare tot în momentele de început și de terminare a mișcării sau când se înregistrează accelerația sau întârzierea acesteia. Dacă mișcarea de rotație se prelungește, senzația devine foarte intensă și este urmată de reflexe motorii și vegetative (în momentul încetării învârtirii, sensul aparent al mișcării este invers celui pe care îl are mișcarea reală).

Senzațiile provocate de rotație sunt foarte persistente. Uneori avem impresia că ne învârtim multe secunde după ce mișcarea a încetat. O rotație îndelungată are drept urmare senzația de amețeală (ni se pare fie că noi continuăm să ne învârtim, fie că lumea din jurul nostru se învârte). Dacă în timpul rotație aplecăm capul într-o parte sau alta, avem impresia ca se schimbă planul rotației corpului (scaunul sau podeaua pe care stăm.

Senzațiile de amețeală pot fi socotite ca al patrulea fel de senzații de echilibru și de mișcare a corpului. Cu toate acestea, caracterul lor pregnant este de reflex vegetativ provocat de o forță circulară, laterală, în val longitudinal sau transversal, în spirală. Răul de altitudine, răul de mare, răul de ascensor, răul de avion etc. sunt câteva din aspectele vegetative provocate de mișcare.

Cele trei feluri de senzații menționate mai sus joacă un rol deosebit de important în practica exercițiilor fizice și a sportului. În majoritatea sporturilor corpul se afla în mișcare. Pozițiile pe care le ia sunt foarte variate, complicate și de cele mai multe ori puțin obișnuite. Un simț fin al echilibrului, o bună funcționare a analizatorului poziției spațiale și al mișcărilor, o bună coordonare și o deplină conformitate cu scopul.

1.3.3 Teoria și Metodica dezvoltării capacităților coordinative

Capacitatea de performanță este determinată într-o foarte mare măsură de aptitudinile psiho-motrice, ca rezultat al calității sistemului nervos central. Din acest motiv, precum și din dorința de a scoate în evidență dificultatea depistării și dezvoltării acestor aptitudini am considerat necesar să le abordăm analitic, în măsura în care acestea pot fi decelate.

Fără a scoate în evidență structura sistemului aptitudinal motric și în același timp relațiile funcționale dintre componentele acestuia, nu putem stabili strategii precise pentru a dezvolta o aptitudine sau alta. Cu alte cuvinte, de exemplu, pentru dezvoltarea echilibrului sunt necesare exerciții cu adresabilitate cât mai precisă, care, pe cât posibil să nu interfereze cu ambidextria sau precizia. În caz contrar, un exercițiu care să cuprindă toate cele trei aptitudini le va dezvolta pe acestea în mică măsură.

Din considerentele de mai sus, din punct de vedere didactic, obiectivele pentru dezvoltarea capacităților coordinative trebuie să fie extrem de precise, urmând ca pe parcursul procesului de instruire acestea să se regăsească în structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, concretizate în cursivitate expresivitate, ritm optim și, în sinteză, eficiența mișcării. (Constantin Adrian Dragnea, 2000)

Părerile specialiștilor privind capacitățile coordinative sunt variate, întâlnim unele note comune referitoare la componentele acestora. De exemplu, Weineck (1983), citându-l pe Schnabel, consideră că, din multitudinea de factori, trei sunt foarte importanți: a) capacitatea de conducere (ghidare) a mișcărilor; b) capacitatea de adaptare și readaptare motrică; c) capacitatea de învățare motorie.

R. Manno (1982) consideră capacitățile coordinative formate din: capacitatea de învățare, capacitatea de dirijare și control a mișcării și capacitatea de adaptare și transformare a mișcării.

După Blume (1981), citat de Manno, capacitățile coordinative sunt organizate sub formă de sistem, concepție la care subscriem în totalitate, având în vedere intercondiționările componente și finalitățile acestuia.

(după Blume, 1981)

Capacitatea de combinare a mișcărilor permite stabilirea legăturilor între deprinderile motrice automatizate, respectiv între elementele și procedeele tehnice specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive, sporturi de luptă, sau gimnastică, sărituri în apă, unde mișcările sunt standardizate).

Capacitatea de combinare a mișcărilor include și coordonarea segmentară, îndeosebi coordonarea brațe – picioare – trunchi și ambidextria (întâlnită în atletism, canotaj, ciclism, volei, etc);

Capacitatea de orientare spațio-temporală permite modificarea poziției și mișcarea corpului în spațiu și timp, în raport cu un anumit câmp de acțiune. Se pot distinge două forme fundamentale de orientare:

– în raport cu obiectele în mișcare, în condiții relativ statice;

– orientarea corpului în raport cu puncte de referință fixe sau mobile.

Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile sportive, în care sportivul trebuie să-și adapteze continuu execuțiile în funcție de coechipieri și adversari, același lucru fiind valabil și în cazul sportivilor de lupă, în care câmpul de acțiune este mai redus. În cazul jocurilor sportive, localizarea spațială variază în măsura în care sportivii au o dinamică foarte puternica pe tot terenul (baschet, handbal, fotbal, rugbi etc), în timp ce, în cazul voleiului sportivii utilizează un spațiu de joc limitat, ceea ce facilitează activarea unei puteri maxime în sărituri.

Capacitatea de diferențiere chinestezică permite un control fin, diferențiat al parametrilor dinamici, temporali și spațiali ai mișcării. Capacitatea de diferențiere chinestezică intervine în mod decisiv în toate sporturile care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor elemente sau procedee, la fel ca și în cele care fac obiectul unei notări estetice, în măsura în care ea condiționează precizia și eleganța mișcării sau a exercițiului respectiv. Ea determină nivelul de tensiune corespunzător intensității, deplasării unghiulare și accelerării segmentelor corporale.

Capacitatea de echilibru presupune menținerea corpului într-o anumită poziție stabilă și reechilibrarea acestuia după deplasări și solicitări cu amplitudine mare.

În menținerea echilibrului rolul analizatorului vestibular este determinant.

Capacitatea de reacție presupune răspunsuri motrice rapide la diferiți stimuli. Se deosebesc: forme simple – de reacție la semnale prevăzute și cunoscute; forme complexe – în care stimulii nu sunt cunoscuți iar gama răspunsurilor posibile este foarte largă.

Simțul ritmului reprezintă aptitudinea individului de a-și organiza în timp și spațiu execuțiile motrice. El este deosebit de important în învățarea elementelor și procedeelor tehnice și a combinațiilor tactice în care este necesară variația frecvenței mișcărilor fără creșterea costului energetic.

Capacitatea de transformare a mișcărilor permite ca programul motor al unei acțiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcție de transformările neprevăzute și complet neașteptate ale situației, putând chiar să necesite o întrerupere a mișcării, cum se întâmplă în cazul fentelor. Este strâns legată de capacitățile de orientare și de reacție.

În sinteză, capacitățile coordinative pot fi prezentate schematic ca în figura ce urmează:

(după J. Weineck, 1980)

Factorii care condiționează capacitățile coordinative

Aceștia sunt de natură biologică, motrică și psihică.

În categoria celor biologici cuprindem:

-capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitație cu cele de inhibiție pe scoarța cerebrală;

-viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente (cu rol de retroacțiune, ca urmare a comparării permanente a rezultatului cu intenția);

-calitatea funcțională a analizatorilor (vizual, auditiv, tactil, chinestezic etc);

-calitatea inervației musculare (capacitatea mușchilor de a recepționa rapid excitația), care determină contracția și apoi relaxarea;

-valoarea surselor energetice existente în organism, în special la nivelul mușchilor.

Din grupul factorilor motrici menționăm:

-nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (viteza, forța, rezistența, mobilitatea) și a combinațiilor dintre acestea;

-capacitatea de anticipare a desfășurării ulterioare a mișcării și utilizarea în consecință a procedeelor tehnice cunoscute; anticiparea este determinată în mare măsură de repertoriul tehnic al subiectului;

-anticiparea evoluției viitoare a condițiilor în care se desfășoară mișcarea (opoziția adversarilor, factorii climatici etc.), care poate fi foarte rapidă, sub formă reflexă sau sub forma răspunsurilor învățate și adecvate situațiilor tipice care se ivesc în fiecare ramură de sport sau în execuția deprinderilor motrice de bază sau specifice; aceste răspunsuri sunt stereotipe sau mișcări automatizate prin repetare îndelungată;

-reprezentarea corectă, cât mai precisă, a mișcărilor noi ce urmează a se învăța;

-memoria de scurtă și de lungă durată;

-gândirea rapidă cu toate procesele sale, sub formă divergentă și convergentă și mai ales gândirea creativă. Exprimarea capacităților coordinative este condiționată de procesele de maturizare, în special a sistemului nervos și de numărul de deprinderi motrice pe care le stăpânește subiectul. După prima copilărie, subiecții posedă un fond de deprinderi motrice de bază și aplicative (mers, alergare, săritură, aruncare și prindere, tragere, escaladare, împingere, cățărare, târâre etc). În această fază capacitățile cognitive și motrice se sprijină reciproc.

Aspecte metodice privind dezvoltarea capacităților coordlnatlve în antrenamentul sportiv

Importanța capacităților coordinative a dobândit o pondere crescută în procesul de antrenament, o dată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de sport, constituind un obiectiv prioritar încă din primul stadiu de instruire. Importanța capacităților coordinative rezidă în următoarele:

– influențează în mare măsură învățarea și perfecționarea actelor motrice noi și stabilitatea acestora în timp;

– favorizează efectuarea eficientă a actelor și acțiunilor motrice în condiții variate;

– determină efectuarea mișcărilor în condiții optime de ritm și tempo;

– favorizează valorificarea superioară a celorlalte calități motrice;

– favorizează restructurarea mișcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanță și m perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicative.

Ca și viteza, capacitățile coordinative sunt în mare măsură determinate genetic și, ca atare, se consideră că și gradul lor de antrenabilitate este mai redus. Aceasta determină, în consecință, ca și procesul de selecție sportivă să fie orientat (în sporturile în care această calitate este considerată prioritară) către subiecții cu disponibilități în această direcție. Pentru a dezvolta capacitătile coordinative este necesar a se cunoaște bazele teoretice și practice ale acestora, măsură valabilă, de altfel, pentru toate calitățile motrice.

În consecință, în antrenamentul sportiv se impun următoarele măsuri și indicații metodice pentru dezvoltarea capacităților coordinative:

– accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice.

– exercițiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit, chiar în primele stadii ale învățării; pe măsură ce subiectul se obișnuiește și execută cu mare ușurință un exercițiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigențele (cerințele) fată de precizia mișcării, coordonarea integrală a mișcării și componentele acesteia și spontaneitatea schimbării situației;

– în procesul dezvoltării capacităților coordinative vor fi evitate exercițiile care provoacă crisparea subiecților;

– dezvoltarea capacităților coordinative trebuie programată la începutul lecției de antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest obiectiv;

– trebuie să se asigure pauze suficient de lungi, care să permită refacerea completă a capacității de efort (intervale optime);

– volumul de lucru per lecție va fi mic, în schimb se va programa un număr mare de lecții cu obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale capacităților coordinative;

– perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităților coordinative sunt copilăria, pubertatea și adolescența, când organismul posedă o plasticitate mai mare decât la vârsta adulta. La 6-7 ani sunt bine dezvoltate și se poate acționa asupra lor, echilibrul, mobilitatea articulara și rezistența musculară (locală), fapt ce face posibilă însușirea unui număr mare de deprinderi motrice care fundamentează dezvoltarea marcata a capacităților coordinative între 6-11 ani. Această perioadă de vârstă este cea mai importantă pentru achiziționarea de noi deprinderi motrice care se nasc pe cale integrativă, din combinarea celor cunoscute cu mișcări noi.

1.4. Factorii limitativi ai selecției

Generalități

Selecția se definește ca activitate sistematică a specialiștilor, și desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.

Criteriile, probele și normele de selecție se reunesc, de regulă, în modele de selecție care prefigurează viitorul campion. Desigur, există un coeficient de probabilitate ca din copiii selecționați să ajungă toți sportivi de performanță și din acest motiv componentele modelului trebuie alese cu mult discernământ, mai ales cele care pe parcursul procesului de antrenament sunt mai puțin influențabile datorită puternicei lor determinări genetice.

Punerea la punct a unei liste de parametri specifici pentru evaluarea capacitătii de performantă, pentru fiecare ramură de sport este condiția probabilă a unei selecții științifice. Este dificil de sesizat unii parametri fizici și psihici, deși există instrumente în acest sens (teste, probe etc.) deoarece evoluția morfo-functională – psihică și socială influențează decisiv talentul în diferite etape de vârstă. Din acest motiv selecția este riscantă, putând adăuga și alți factori care o pot denatura.

Componentele modelului de selecție pentru o anumită ramură de sport se stabilesc prin studierea acesteia pe plan internațional la nivel de înaltă performanță, evidențiindu-se însușirile tipice necesare obținerii rezultatelor superioare, cu alte cuvinte se verifică trăsăturile esențiale ale viitorului campion "simplificat".

Cea mai dificilă problemă a stabilirii modelului de selecție o constituie perceperea parametrilor de structură și de calitate ai acestuia, mai ales că toți parametrii în cauză, așa cum s-a mai precizat, au drept element de referință caracteristicile sportivilor de înaltă performanță, ori de aceștia îi despart încă mulți ani, interval în care organismul uman cunoaște o dezvoltare morfologică, funcțională și motrică remarcabilă.

O. Mahn (1982) face o sinteză a grupelor de factori ce determina talentul viitorului sportiv de performanță:

– predispoziții antropometrice (talie, greutate, structura corpului centrul de greutate);

– caracteristici fizice (rezistență aerobă și anaerobă, forță statică și dinamică, viteza de acțiune și reacție, mobilitatea);

– predispoziții motrice tehnice (echilibru, simțul timpului, a spațiului, al ritmului, al apei, al zăpezii, al gheții, capacitatea de expresie, posibilități muzicale);

– capacitatea de învățare (rapiditatea, observația, analiza etc.);

– dispoziție pentru performanță (disponibilitate pentru efort, ambiție, perseverență, sârguință, toleranță la mustrare etc.);

– capacități cognitive (concentrare, inteligență motrică, posibilități tactice, creativitate etc.);

– factori afectivi (stabilitate psihică, dorință de întrecere, controlul stresului etc.);

– factori sociali (capacitate de integrare și de cooperare). Modelul de selecție, departe de a fi simplu, deși reprezintă o simplificare a unui sistem real hipercomplex și dinamic, va reuni o serie de parametri și informații de natură diferită. Modelul de selecție este multidimensional fapt care îi conferă o calitate deosebită și anume, comportarea acestuia foarte apropiată de sistemul real modelat. ''Sportivul de performanță, fiind persoana angajată fizic și moral pentru autodepășire în acte și fapte sociale individuale și colective, poate crea valori "de o natură deosebită". De aceea el este un model și poate fi modelat. Altfel spus, sportivul de performanță este un model aparte, pentru că reprezintă o construcție umană cu o structură deosebită și adaptabilă la dimensiuni ample, morfo-psiho-funcționalc și sociale. În acest caz, modelul de selecție are caracteristici multidisciplinare și interdisciplinare de natură biologică, pedagogică, psihică, socială și clinică. În acest scop fiecare ramură de sport își definește parametrii specifici esențiali care vor fi cuprinși în modelele de selecție. (Adrian Dragnea, 2000).

1.4.1.Selecția jucătorilor de volei

În ansamblul valoric al perspectivei performantei voleibalistice activitatea de selecționare a elementelor cu aptitudini deosebite constituie premiza cu cea mai mare greutate în strategia succesului. Este confirmat adevărul că antrenorul care face "risipa de timp" pentru descoperirea unor autentice talente, formează de regulă mari voleibaliști.

Paralel cu creșterea performanței, au evoluat atât conținutul, cât și exigențele activității de selecție, mergând de la simpla eliminare a celor înapoiați, la alegerea după criterii de optimalitate dinainte stabilite a celor "supradotați" pentru o performanță de vârf care reclamă activități de limită a eforturilor psihice și fizice.

Pentru a stabili care dintre copii corespund cerințelor voleibalistice va trebui să-l cunoaștem cât mai temeinic și complex, în timp, pentru a le da posibilitatea sa-și etaleze toate calitățile și disponibilitățile.

Aceasta presupune o activitate condusă cu răbdare și deosebită competență pedagogică și profesională. Necesitatea unei selecții riguroase, este impusă de cerințele jocului modern, care pretind jucători îndemânatici, rapizi, cu un potențial și cu un gabarit corespunzător.

Dată fiind implicarea determinantă a selecției asupra nivelului performanței, precizăm unele considerații referitoare la acest aspect.

– Selecția empirică, realizată pe baza unor criterii unilaterale, de cele mai multe ori se soldează cu numeroase erori, succese întâmplătoare și un progres neînsemnat, în ciuda faptului că procesul de instruire poate fi corect conceput și efectuat.

– întrucât performanța se apropie de limitele cunoscute ale posibilităților umane, în scopul îmbunătățirii acesteia, știința implică multidisciplinar (antrenor, biolog, matematician) va trebui să-și extindă aportul nu doar în planul pregătirii ci și în cel al selecției în care se găsesc rezerve potențiale.

– Selecția științifică presupune o activitate multilaterală, complexă abordată într-un concept unitar în dinamica în care aspectele medico-biologice, psihologice, pedagogice, au o importanță variabilă; uneori secundară, alteori decisivă.

-Având în vedere că selecția începe să opereze de la o vârstă timpurie și că se adresează unor organisme aflate în prim proces de creștere și de formare a personalității, se impun anumite rezerve în ceea ce privește emiterea unor verdicte hotărâtoare, evoluția și limitele ființei umane în plan psihologic având o oarecare doză de imprevizibilitate.

– Un sistem de selecție presupune o activitate de diagnoză și prognoză continuă, care însoțește pe toate treptele dinamica evoluției sportivului operând printr-un complex de criterii, indici și norme de selecție cu caracter general și specific, obiectivizate și valide practic. In acest proces se vor corela următorii factori decizionali.

În selecție trebuie să se pornească de la cunoașterea a două realități: individuală și particularitățile jocului, ordonate după greutatea lor specifică în cadrul obținerii performanței, realități ce vor trebui să prefigureze un ordin morfologic, funcțional, psihologic, cinematic, pedagogic, etc.

Experiența practică ne demonstrează că un voleibalist de 22 ani, poate fi în plenitudinea posibilităților psihologice și intelectuale și poate da maximum de randament numai daca i s-a asigurat o pregătire anterioară de durată și nivel corespunzător, virtuozitatea dobândindu-se în timp, prin acumularea de experiență în joc, stabilite în valorificare la nivel superior a acțiunilor de joc, maturitate în gândire tactică și calități fizice corespunzătoare. (Mugurel Niculescu, 2002).

Pornind de la acest deziderat al stadiului obligatoriu al acumulărilor de durată, studiile, experimentale și practica concluzionează că vârsta potrivită pentru începerea activității voleibalistice organizate și susținute ar fi între 11-13 ani, și chiar mai timpurie.

Întrebarea este cât de obiectivă poate fi investigația asupra posibilităților de perspectivă ale "viitorului adult performer", la această vârstă (11 – 13 ani)

1.4.2.Etape, criterii, sistemul probelor și normelor,

etapizarea sistemului de selecție.

Părerile specialiștilor afirmă deopotrivă că selecția ca și pregătirea trebuie desfășurată pe etape, bazându-se pe corespondența dinamicii dezvoltării psiho-fizice și motrice a copiilor, cu solicitările complexe și în același timp specifice voleiului. Selecția implică nu numai efectuarea unor acțiuni izolate de așa zisă depistare, ci un ansamblu de verificări periodice capabile să confirme aptitudinile copiilor așa cum se manifestă acestea concret în procesul instruirii sportive. Distingem astfel 3 etape în procesul de selecție cu sarcini specifice:

– Selecția primară sau de orientare cu o durată de 3-4 ani, în care accentul cade pe depistarea elementelor dotate și inițierea în jocul de volei (organizatoric se constituie grupe de începători). Principalele aspecte ale selecției primare vor li următoarele :

– tipul somatic;

– trăsături de personalitate;

– calităti și deprinderi motrice generale.

-Selecția secundara sau intermediară are loc după 14-15 ani, în general postpubertar, după o preselecție a elementelor cu reale perspective, accentul punându-se pe învățarea și perfecționarea acțiunilor tehnico-tactice, potrivit specializării și participarea în competiții (grupe de avansați). Și în cadrul acestei etape a selecției acționează aceleași priorităti:

– tipul somatic;

– trăsături de personalitate;

– calități și deprinderi motrice specifice.

– Selecția finală sau decisivă are loc după 17-18 ani când începe pregătirea pentru marea performanță, punându-se bazele perfecționării la un înalt nivel al acțiunilor de joc necesare dobândirii măiestriei (grupurile de performanță). În cadrul selecției finale importanța factorilor se modifică astfel:

– trăsături de personalitate;

– calități și deprinderi motrice complexe;

– specializarea pe posturi.

1.4.3. Criterii de selecție

Necesitatea abordării cu toată seriozitatea în cadrul selecției a unor criterii obiective, unanim recunoscute și verificate, izvorăște din necesitățile bazelor științifice pe care trebuie așezată întreaga acțiune de selecție. Apreciem că pentru reușita acțiunii de selecție antrenorul trebuie să țină seama de următoarele criterii:

a) medico-biologice;

b) creșlarea somatică;

c) capacitatea motrică;

d) potențial neuro-psihic.

a) medico – biologice

Având în vedere că un handicap biologic constituie un obstacol greu de compensat și că nivelul performanței este dependent de acest potențial, criteriile medico – biologice vor apărea diferențiat în fiecare stadiu, în funcție de creșterea și maturizarea organismului pe de o parte și pe efectele acumulării pregătirilor pe de altă parte. Pentru elementele care promovează așa-zisul examen inițial al depistării și sunt supuse acțiunii permanente de selecție paralel cu inițierea sportivă, se impune efectuarea unui complex examen medical la servicii specializate, urmărind:

– aprecierea stării de sănătate printr-un examen clinic pe aparate cât mai complex, completat cu analize de laborator;

– aprecierea integrității funcționale globale: cardio-respiratorie, endocrino-metabolica, hepato-renală, neuro-musculară și psihică;

– precizarea nivelului de dezvoltare fizică generală în funcție de sex și vârstă cu ajutorul următoarelor examene:

– antropometric, pentru determinarea staturii, lungimii membrelor inferioare și anvergurii;

– somatoscopic, în scopul depistării deficiențelor fizice de gradul II, III, IV contraindicate voleiului;

– examenul mobilității articulare.

La sfârșitul acestui examen complex, medicul este în măsură să decidă dacă copilul poate sau nu să practice voleiul de performanță. Dacă din punct de vedere al dezvoltării fizice este prematur să se facă supoziții în aceasta perioadă prepubertară, în schimb examenul stării de sănătate trebuie să ne confere un răspuns precis asupra copiilor cu antecedente heredocolaterale sau personale.

În perioada postpubertară când are loc adevărata selecție sportivă, aprecierea medico-biologică trebuie să pornească de la profilul morfo-funcțional (la aceasta vârstă suficient de bine conturat), reclamat de specializarea pe posturi. În această idee aprecierea dinamică a parametrilor biologici, funcționali și neuropsihici, trebuie sa concluzioneze o stare de sănătate perfectă asociată cu o dezvoltare fizică și stare funcționala optimă.

În cadrul selecției finale, pornind de la profilul performerului de valoare mondială se vor aprecia posibilitățile de adaptare, rezistența organismului la eforturile maximale și existența rezervelor pentru îmbunătățirea performanței. Potențialul biologic se constată periodic prin examenul medico-sportiv complex, care constituie filtrul pentru admiterea în loturile reprezentative.

b) criterii somatice

Principalele date somatice care ne interesează în problema selecției sunt cele care pot fi ușor influențate de mediu. Conform principiului selectivității, la început se măsoară calitățile ereditare și puțin perfectibile, apoi se măsoară calitățile ereditare și perfectibile și după aceea cele labile și perfectibile.

1.Înălțimea corelată cu vârsta biologică:

– pe bună dreptate sunt semne de întrebare asupra căror criterii să ne oprim mai ales în etapele finale ale selecției, pentru a putea prognostica o înălțime finală optimă. Dintre acestea recomandăm corelarea indicatorilor de creștere (înălțime în momentul respectiv) cu vârsta biologică, care exprimă mai fidel nivelul maturizării decât vârsta cronologică. Pentru determinarea vârstei biologice se recomandă simptomele secundare ale pubertății: osificarea pumnului și încheieturii mâinii neîndemânatice și vârsta dinților. Pe baza acesteia se pot aprecia cu obiectivitate ritmurile maturizării (întârziată, accentuată) și determina înălțimea posibilă prin raportarea la nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a generalităților în creștere.

Apreciind că înălțimile cuprinse între 190-200 cm la băieți, 175-185 cm la fete, luate în considerare la vârsta adultă, reprezintă valuri acceptabile și că depășirea lor favorizează pe linia specializării și mai mult pe cei ce posedă, înălțimile pe care elementele de perspectivă ar trebui să le atingă la diferite vârste ar fi următoarele:

Când vârsta cronologică corespunde cu cea biologică, puseul de creștere la 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm. La copii de foarte mare excepție puseul neînsemnat de creștere trebuie aplicat examenul radiologic al unor articulații.

Fetele la prima menarh5 ating 95,2 % din înălțimea maximă (Woinarowska 1970).

2.Ereditatea:

– nu este un indiciu absolut sigur, deși în majoritate de 80%, copilul împrumută aspectul somatic al părinților: fetele în general pe al taților, iar băieții pe al mamelor. În cazul unui potențial genetic redus, la înălțimea părinților poate fi corelată și înălțimea rudelor apropiate (frați, surori).

În legătura cu acest criteriu putem apela la următoarele formule de calcul:

IB = (IM X 1 ,08 + IT) : 2 și IF = (IT X 0,923 + IM) : 2

sau

IB=(IT+IM)/2 +12; IF=(IT+IM)/2+5

O variantă a acestor formule recalculată pentru baschet poate fi utilizată în condițiile în care înălțimea mamei depășește 180 cm. Potrivit acestora, viitoarea înălțime ar fi:

IB±4=(IM 1,24+IT):2 și IF±3,38 =(It 1,044+IM): 2,

în care I = înălțimea, T = tata, M = mama, B = băiat, F = fată.

3. Vorbind de tip constituțional, acesta trebuie să fie longilin mici cu dimensiuni mici ale bazinului mai ales la fete, cu membre lungi. Cei cu membre scurte sunt favorizați în sărituri și îndemânare. Având în vedere ca anvergura are implicații atât în privința înălțimii punctului de lovire a mingii cât și mărimea suprafeței de acționare a jucătorului, considerăm că aceasta trebuie să atingă valori în jur de 110 % față de înălțimea la vârsta adultă.

Până la pubertate creșterea în înălțime se face mai ales pe seama membrelor inferioare; important este ca înălțimea și lungimea membrelor superioare să fie luate mari.

Privind raportul dintre înălțime și greutate îl considerăm optim dacă în formula

I-100/G atinge valori mai mari decât 1 la fele și 1,05 la băieți.

c) capacitatea motrică

Cunoscut fiind caracterul mai puțin perfectibil al calităților pe care le reclamă practicarea voleiului, exigența selecției trebuie să fie sporită de la început pentru aceste calități care dacă nu se găsesc în "zestrea ereditară" este inutil să așteptăm ca ele să se dezvolte ulterior în măsura necesară.

1Calitățile motrice stabile care interesează în mare măsură procesul de selecție sunt:

– viteza sub toate formele ei de manifestare (reacție, execuție, repetiție);

– îndemânarea generală și specifică (ușurința cu care lovește mingea) și bagajul de deprinderi motrice.

Deținătorii unor indici ridicați de viteză sunt avantajați întrucât zona posibilităților de substituire a calităților motrice destul de restrânsă în sporturile care pretind manifestarea complexă a tuturor (cum este cazul voleiului), se întinde mai mult în direcția vitezei decât în direcția forței sau rezistenței (I. K. Ghermănescu și T. Florescu).

Substratul morfo-funcțional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de 14 ani dar predicția calităților de viteză se poate face începând de la 10 ani (F.) și 12 ani (R.), când aceștia realizează aproximativ 80 % din viteza pe care u vor avea la 16 ani. Dacă până la 16 ani nu are dezvoltate cele 3 forme de manifestare ale vitezei, subiectul nu este dotat genetic pentru performanța voleibalistică care implică decisiv calități de viteză.

2.Capacitatea de însușire a deprinderilor motrice se examinează în toate perioadele selecției, antrenorul trebuie să urmărească în principal capacitatea copilului de a-și însuși temeinic acțiunile specifice.

Sunt copii care își însușesc foarte repede deprinderile dar cu insuficientă stabilitate, existând riscul unor du7.o%anizâri comportamentale în condiții de întrecere, după cum sunt și elevii care își perfecționează mai îndelung unele deprinderi, dar temeinic, având o constanță, un randament și o mare stabilitate la factorii perturbatori.

Din acest considerent este necesar mult discernământ în formularea definitivă a deciziilor.

d) criteriu psihologic

în contextul prospectării complexe a viitorului performer, selecția psihologică constă în depistarea însușirilor psihice necesare obținerii succesului privite în contextul bio-psiho-social al personalității. Dezvoltarea psihică nu poate fi apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate ca dezvoltarea somatică sau motrică. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în fazele primare ale selecției, antrenorul trebuie să facă această apreciere. În selecția psihologică se pornește de la structurile și procesele psihice solicitate de joc.

În ceea ce privește alegerea mijloacelor prin intermediul cărora se evidențiază aptitudinile și celelalte calităti de personalitate, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord unanim privind standardizarea acestora, în practică se utilizează un instrumentar diversificat și anume:

– teste psihologice fie create pentru alte domenii și folosite ca atare, fie adaptate sau nou concepute; acestea au neajunsul că artificializează condițiile de solicitare față de activitatea concretă în vederea căreia se face selecția.

– competiția de selecție prin care condițiile solicitării propriu-zise a activității reale, reușește să evidențieze calitățile specifice; deși începătorul nu cunoaște jocul și nu are maturizate aptitudinile și celelalte calități de personalilate, meciurile de selecție sunt necesare și pot fi posibile prin simplificarea acestora (teren, reguli, număr jucători) cu condiția păstrării structurii esențiale ale jocului.

Calitățile constatate prin investigația psihologică vor permite conturarea profilului psihologic ale cărui elemente vor trebui să evidențieze:

1.gradul dezvoltării aptitudinilor:

– capacitatea de învățare;

– percepții specializate;

– spirit de observație și particularilățile atenției;

– psihomotricitate: viteză, îndemânare, coordonare, priceperi și deprinderi;

– gândirea;

– capacitatea de decizie.

2. motivația (nivelul de aspirație, trebuința de performanță, interesul și pasiunea față de volei);

3. tipul fundamental preferat este cel puternic echilibrat, iar dintre manifestările temperamentale interesează capacitatea de muncă și rezistența față de greutăți, perseverența în depășirea unor obstacole sau momente dificile;

4. afectivitatea (anexietatea, frustrația);

5. sociabilitatea (gradul de colaborare, atitudinea față de antrenor, preferințele colectivului față de subiect).

Astfel putem obține o serie de aprecieri pe linia sublinierii unor calități și putem intervenii în anihilarea unor deficiențe sau a compensării unor trăsături. Deosebit de importantă este aprecierea justă a calităților ce decurg din particularitățile activității nervoase urmărindu-se în special rezistența la emoții negative și comportamentul în întreceri.

Privite ca un întreg, calitățile psihologice cele mai puțin compensate sunt: viteza prelucrării informa(iilor, mobilitatea atenției, reacția la obiectul în mișcare, iar cele snsate sunt: coordonarea senzomotrică, reacția de anticipare și reacțiile complexe.

1.4.4. Sistemul probelor de selecție

O selecție riguros științifică nu se poate realiza prin simpla observație și apreciere superficială. Ea trebuie obiectivizată prin folosirea unui sistem de probe din care să reiasă valoarea pe care o reprezintă subiectul selectat, în raport cu evoluția de perspectivă, a devenirii lui voleibalistice.

Practic, operăm cu probe, norme de selecție și teste pentru evaluarea tipului somatic, calităților de viteză și îndemânare, deprinderilor motrice, potențialului psihologic, inclusiv inteligența.

În etapa depistării inițiale pentru a pune în evidență bagajul motric al copiilor, se poate apela la diferite genuri de exerciții:

-variante de sărituri în lungime și înălțime;

-deplasări în diferite direcții, continuate și cu efectuarea altor sarcini suplimentare;

-sprinturi din poziții mai mult sau mai puțin obișnuite;

-exerciții de îndemânare cu mingea;

-jocuri simple, dinamice și sportive considerate mijloace eficiente și mediu puternic de dezvoltare și afirmare a motricității.

Pentru completarea bagajului de informații, antrenorul poate utiliza o serie de mijloace cu mare eficiență, ca de exemplu:

-modul cum copilul stânge mâna antrenorului și cum răspunde la strângerea mâinii;

-vioiciunea ochilor și expresia feței;

-timpul în care se află sub influența emoției și felul acesteia: activatoare sau dezorganizatoare;

-stând depărtat, brațele îndoite, prinderea mingii antrenorului care încearcă să-i atingă diferite regiuni ale corpului (nas, umăr, braț, genunchi etc.);

-" fripta ";

-stând cu spatele, întoarcere la semnal și prinderea a două mingi aruncate;

-săritură la capră și în aterizare prinderea unei mingi etc.

Pentru copiii supuși procesului de instruire potrivit " criteriilor de selecție în sport " – aprecierea nivelului de pregătire fizică generală, expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calități motrice în parte și al tuturor la un loc, se face prin 8 probe ale "standard Fittnes testului" convertite în puncte cu ajutorul sistemului de scalare, obligatorie fiind pentru a intra în sportul de performanță îndeplinirea celor 440-480 puncte (cu barem de minim 70 puncte la probele de îndemânare generală, viteză și detență). Pentru grupele de avansați se aplică sistemul probelor și normelor de control privind pregătirea specifică, elaborat de F.R. Volei. Se neglijează criteriile pliometrice, aspect care va fi dezvoltat într-un material aparte.

1.4.5. Particularitățile selecției finale a jucătorilor fruntași (de excepție).

Având în vedere că selecția finală urmărește să evidențieze supertalentele susceptibile de a fi incluse în etaloanele reprezentative ale marii performante și că în practică acest aspect constituie o problemă dificilă, vom încerca să abordăm câteva dintre particularitățile selecției voleibaliștilor fruntași.

Pregătirea jucătorilor nu poate fi realizată decât în cadrul echipei, iar orice echipă presupune existența unui obiectiv sudat din punct de vedere tactic și moral, având o organizare și funcționalitate cu atât mai riguroasă cu cât nivelul maturizării și al performanței este mai înalt. De aceea, în alcătuirea unei echipe (mai ales reprezentativă) nu trebuie operat pe baza unui singur criteriu (forma sportivă întinsă la un moment dat, evidențierea în anumite jocuri etc.).

Deși numeroase, principalele criterii de selecționare trebuie să vizeze:

– capacitatea de moment și de perspectivă a jucătorilor de a se încadra și aplica o anumită aplicare tactică;

– nivelul și mai ales perspectiva dezvoltării calităților motrice;

– personalitatea sportivului

Stabilirea și adoptarea concepției practice trebuie condiționată de durata pregătirii. Astfel, dacă pregătirea este îndelungată vizând obiective majore îndepărtate (2-4 ani) orientarea tactică trebuie să fie prospectivă iar scheletul echipei se va realiza în timp, cu jucători selecționați prin prisma perspectivei dezvoltării calităților motrice a rezervelor perfecționării componentei tehnice a acțiunilor de joc, a supleței în adaptarea la orientarea tactică și a capacității de integrare în colectiv. Dacă durata pregătirii este scurtă (un sezon) orientarea tactică va fi adaptată potrivit majorității sportivilor selecționați după criteriul formei sportive, experienței de concurs, capacității de mobilizare și posibilității de integrare și îndeplinire exemplară a sarcinilor precizate.

Permanența pregătirii asigurată prin cantonamente și prin pregătire specială individuală (al cărui conținut trebuie formulat de antrenorul lotului) pentru perioadele când jucătorii se pregătesc la nivelul cluburilor, este o cerință primordială pentru asigurarea omogenității și a funcționalității echipelor reprezentative.

Trialurile pentru selecționarea în loturi (mai ales la cele de juniori și tineret în care jucătorii sunt puțin cunoscuți), trebuie să se facă printr-un complex de probe vizând calitățile somato-motrice și psihice, pregătirea tehnică și eficiența în cadrul jocului, apreciere globală văzută prin prisma perspectivei,

Pentru toate eșaloanele reprezentative (exceptând seniorii) promovarea jucătorilor trebuie să se facă doar în ascendență la eșalonul superior, dar numai după confirmarea potențialului valoric și a garanției posibilităților mai mari de progres în primul rând prin joc efectiv în cadrul competițiilor și în plan secundar prin nivelul valoric al pregătirilor.

În constituirea echipei trebuie să se urmărească pentru început alcătuirea așa -zisului "schelet al echipei" format din cei 2 jucători de blocaj central (axa echipei) și jucătorul coordonator, la care ulterior se vor integra și ceilalți jucători.

Pentru ocuparea unui loc în sextetul de bază (1-6) se vor desemna cei mai buni jucători specializați, chiar dacă nivelul măiestriei lor este mai redus decât al altui jucător nespecializat pe postul respectiv; în schimb pentru rezervele 9-12 vor trebui preferați jucătorii cu potențial polivalent pentru posturi și zone diferite.

În selecționarea jucătorilor și în aprecierea comportării acestora, pentru evitarea erorilor de ordin subiectiv și pentru a se putea ajunge la opinii cât mai apropiate de realitate, observarea și formularea definitivă a concluziilor este bine să fie făcută după o perioadă mai îndelungată, de către un colectiv coordonat de un singur antrenor.

1.5. Rolul testelor specifice în evaluarea jucătorilor de volei

În activitatea sportivă de la debut până la performanță un rol determinant în evaluarea complexității antrenamentelor efectuate îl constituie testele și probele de evaluare, care sunt obligatorii în condițiile unui antrenament științific.

În activitatea practică am constatat prin chestionarele pe care le-am utilizat și interpretat că selecția ignoră de cele mai multe ori componentele psihomotricității.

De exemplu, în activitatea Federațiilor de volei din Franța, SUA și România sunt utilizate o serie de teste de selecție cum ar fi:

a.Teste de evaluare ale echipei Franței.

Cercetarea distanței ………………….. în metri

Cercetarea vitezei ………………………în secunde

b).Descrierea testelor fizice ale echipei SUA

l.Talie: masurarea este făcuta la perete, picioarele desculțe, omoplații lipiți de perete.

2.Anvergura: măsurarea se face în picioare, în teniși de volei, cu corpul lipit de zid.

Se ridică brațul cât mai sus posibil, tălpile teneșilor (cu o latură) se țin lipiți de perete.

3.Detenta: picioarele rămân fixate pe sol, la locul de săritură. Se grupează corpul, apoi se sare cel mai mult atingându-se panoul cu o mână; se execută 3 încercări. Se ia în considerare cea mai buna încercare.

4.Săritură la blocaj: cu fața la panou, se face un pas lateral și se sare. Se atinge panoul cu doua mâini. Se reține punctul atins de extremitatea mâinii celei mai coborâte. Se reține cea mai bună săritura din 3 încercări.

5.Săritură cu elan: locul de plecare la alegere. Alergarea se realizează cu elan de 2 pași și atingerea panoului se face cu o mână. Se retine cea mai bună săritură din 3 încercări. Este interzisă bătaia pe un picior.

6.Triplusalt: la plecare picioarele sunt pe aceeași linie. Se execută rapid 3 sărituri succesive, cu posibilități maxime. Se măsoară ultima urmă a picioarelor. Se fac 3 încercări.

7.Viteză pe 20 m: plecarea din culcat înainte, cu nasul pe linia de plecare, mâinile întinse înainte, palmele pe sol. La semnal, sprint pe 20 m. Se măsoară în sutimi de secundă. Se efectuează 3 încercări. Se ia în considerare cea mai bună încercare.

8.FIotări: se așează în poziție de sprijin culcat și se execută flotări până la epuizare. Brațele se îndoaie până ce pieptul atinge solul. Flotările la care pieptul nu atinge solul sunt considerate nule. Întinderea brațelor se face complet.

9.Abdomen: se lucrează 60", pauză 15 " și apoi se reia. Exercițiul se efectuează cu genunchii îndoiți, tălpile ținute de partener. Mâinile se încrucișează la ceafă. Se atinge cu coatele partea inferioară a coapsei, apoi se revine cu omoplații pe sol. Se înregistrează totalul efectuat in 2 minute.

10.AIergare timp de 12 min.: se aleargă o distanță cât mai mare în 12 min. pe o pistă de 400 m. Se înregistrează distanța totală în metri.

11.Alergare 2 X 400 m.: sprint pe 400m. Se face repaus egal cu timpul înregistrat, apoi se repetă încă o data cursa. Rezultatul se obține prin adiționarea celor doi timpi, în secunde.

12.Sprint pe 200 m.: cronometrat.

13.Aruncarea mingii medicinale de 2,2 kg.; din poziția stând cu picioarele pe o linie. Se execută împingerea mingii cu două mâini de la piept. Elanul este interzis, dar se poate îndoi ușor corpul. Se poate depășii linia după aruncare. Se execută 3 încercări. Se înregistrează cea mai bună.

14.Săritură peste o coardă: se ține o coardă elastică în zig-zag, la înălțimea genunchilor. Se sare pe deasupra corzii timp de 30''. Se înregistrează numărul de sărituri.

15.Gymkhana: se așează obstacolele. Se pleacă la semnal, parcurgându-se traseul cât mai repede. Pentru toate obstacolele mișcate sau dărâmate se va întoarce la linia de plecare. Jucătorul parcurge traseul în întregime privind intr-o anumită direcție, fără să se întoarcă. Rezultatul se înregistrează în secunde.

16.Dus-întors între doua linii așezate la distanța de 3 m.: se marchează două linii la distanță de 3 m. Se pleacă din afara uneia dintre linii. La semnal se efectuează cât mai repede deplasarea dus-întors atingând liniile. Exercițiul durează un minut. Se reține numărul de atingeri realizate.

TESTE GENERALE

CAPITOLUL II

IPOTEZE, SCOP, SARCINI ȘI

METODE DE CERCETARE

Ipoteză – presupunând că aplicăm aspecte ale psihomotricității vom realiza o selecție mult mai obiectivă.

Scop – studiul efectuat are rolul de a evalua în ce măsură psihomotricitatea contribuie la o selecție calitativ superioară.

Sarcini:

-evaluarea rolului pe care îl joacă literatura de specialitate privind psihomotricitatea în selecția jucătorilor de volei.

-elaborarea unui mic îndrumar cu mijloacele cele mai eficiente ale psihomotricității;

-sistematizarea mijloacelor specifice psihomotricității utilizate în selecție.

-analiza eficienței metodelor utilizate în selecție

Metode de cercetare:

1.Metoda chestionarului

Chestionarele reprezintă mijloace de investigație specifice metodei anchetei, cuprinzând o listă de întrebări ale căror răspunsuri pot fi completate fie prin transmiterea acesteia prin poștă.

Prin chestionare se sondează opinia oamenilor, a motivelor care stau la baza anumitor activități, acte sau acțiuni precum și a factorilor care le determină.

După gradul de libertate a răspunsurilor, chestionarele sunt cu întrebări închise (nu se poate răspunde decât cu Da sau NU) și cu întrebări deschise (subiectul are latitudinea să răspundă cum crede de cuviință). Pe lângă acestea, unii autori mai menționează și întrebări cu răspunsuri la alegere sau în evantai (Duverger).

Dăm în continuare câteva exemple de tipuri de întrebări care pot figura într-un chestionar:

1.Sunt importante mijloacele specifice psihomotricității în selecție?

-Da, pentru că ajută la efectuarea unei selecții mai riguroase.

2.Ce mijloace utilizați în acest sens?

-Vom utiliza coordonarea, echilibrul și orientarea în spațiu.

3.Cum abordați echilibrul în selecție?

-Prin folosirea unor exerciții care presupun menținerea corpului într-o anumită poziție stabilă și reechilibrarea acesteia după deplasări și solicitări cu amplitudine mare.

4.Cum abordați coordonarea în selecție?

-Folosind exerciții care cer coordonarea mâinilor sau picioarelor.

5.Cum abordați orientarea în spațiu în selecție?

Utilizând exerciții de orientare în spațiu care să asigure o precisă executare a mișcărilor.

2.Metoda observației.

Observația constă în contemplarea sistematică și activă a unui subiect, a unui proces sau a unor manifestări aflate în atenția cercetătorului. Este o înregistrare critică a datelor care reflectă existența faptului dat.

Folosim metoda observației în procesul de pregătire pentru a vedea dacă exercițiile sunt acceptate, respinse, executate cu plăcere.

3.Metoda experimentului

Experimentul constituie o metodă ce verifică o relație presupusă între două fenomene prin promovarea și controlul acestora de către experimentator.

Experimentul s-a desfășurat pe o perioadă de 6 luni, cu 3 antrenamente pe săptămână, la Scoala Generală nr.2, am acționat cu o grupă martor în care selecția s-a făcut conform metodei tradiționale, și o grupă experimentală, în care selecția a fost făcută ținând cont de aspectele psihomotricității.

Testele utilizate au urmărit aspecte ale coordonării, echilibrului și orientării în spațiu.

Din cei 52 de copii testați la probele de viteză, sărituă în lungime de pe loc, talie și anvergură, am realizat un clasament al fiecărei probe.

Suma pozițiilor ocupate la fiecare probă a reprezentat un indicator pe care l-am definit drept criteriu de departajare.

În acest fel, am constituit grupa experimentală formată din 15 copii.

4.Metoda statistico-matematică.

Această metodă ne-a permis să analizăm cu exactitate progresele obținute de ambele grupe, coeficientul de semnificație fiind cel care ne-a definit cu exactitate progresele realizate.

Media aritmetică este indicatorul care ne este de ajutor la interpretarea datelor recoltate și care se ia în considerare în toate calculele ulterioare. De asemenea, oferă cea mai precisă măsură a tendinței centrale, supusă însă la trei genuri de influențe, exercitate de valorile extreme maxime, valorile cu frecvența cea mai mare. Desigur că una sau două valori din șirul de date, ieșite din comun ca foarte mari sau foarte mici vor influența media, situație în care ea își pierde din precizie și reprezentativitate. Pentru a feri media de astfel de valori „aberante” este bine ca acestea să fie excluse înainte de calcule.

Pentru calcularea mediei aritmetice, am folosit formula:

X = x/n

Abaterea standard este indicatorul dispersiei care se folosește cel mai des în practica cercetării științifice.

Abaterea standard ne-a fost utilă pentru aprecierea obiectivă a măsurării sau gradului de distribuție a datelor și pentru valorificarea mediei aritmetice.

Pentru calcularea abaterii standard am utilizat următoarea formulă:

S = sau S =

Coeficientul de variabilitate ne-a permis să constatăm în ce măsură grupele sunt omogene ca pregătire tehnică și motrică.

Principala calitate a coeficientului de variabilitate constă în aceea că face posibilă compararea colectivelor măsurate cu unități de măsură diferite prin exprimarea valorilor în procente. De asemenea putem comapra sirurile de date obținute de u n colectiv măsurat la mai multe probe, precum și colective diferite măsurate cu aceași probă sau cu probe diferite.

Coeficientul de variabilitatea l-am calculat după următoarea formulă:

CV = bx100 / X

De asemenea de mare importanță a fost testul de semnificație sau testul student, care ne-a permis să vedem în ce măsură testele noastre sunt semnificative.

Am utilizat pentru calcularea sa următoarea formulă:

t =

5. Metoda grafică.

Utilizarea acestei metode în capitolul II ne-a permis să prezentăm într-o formă estetică rezultatele finale.

6.Metoda testelor

Această metodă ne-a permis să evidențiem evoluția jucătorilor privind comportamentele psihomotricității, echilibru, coordonare și orientare în spațiu.

Astfel pentru echilibru am utilizat următorul test:

Preluări cu două mâini de jos pe banca de gimnastică.

Pentru testarea coordonării am folosit următorul test:

Preluări alternative pe manșetă intercalate cu bătăi din palme de deasupra capului.

Orientarea în spațiu am testat-o cu ajutorul următoarelor teste:

-pase la perete în colțul sălii un pas pe o latură și unul pe cealaltă.

Preluare de control înaltă, rulare, revenire în stând și reluarea execuției tehnice (mingea cade o singură dată).

Din categoria testelor de evaluare generală fac parte:

1.Viteza de deplasare (viteza ciclică – forță și coordonare)

Cursa individuală de viteză pe 50 m plat

– se aleargă pe o suprafață dură (asfalt, tartan);

– plecarea este marcată de o linie albă;

– sosirea este marcată de două fanioane;

– plecarea individuală din poziție de start înalt, picioarele depărtate în plan antero-posterior.

Cronometrul pornește pe prima mișcare a piciorului dinapoi;

– cronometrajul se face în sutimi de secundă (1/100);

– a doua încercare poate fi acordată după o pauză de 5 min.

2.Forța explozivă a trenului inferior + coordonare (triplusalt)

Distanța unei sărituri triple (triplusalt) de pe loc. Plecarea cu picioarele depărtate.

– pista este trasată în sală și continuată cu saltea pentru aterizare;

– ruleta derulată pe pista de sărituri;

– 3 încercări consecutive;

– se măsoară în cm.

– în cursul încălzirii este bine să se execute câteva serii de "pas sărit" pentru pregătirea articulațiilor, ligamentelor și grupelor musculare aferente.

3. Viteză + coordonare + forță de demaraj (naveta, 5 X 10 m.)

Timpul realizat pentru acoperirea a 5 parcursuri de 10 m fiecare, cu schimbare de direcție.

– pista de deplasare este trasată pe o suprafață dură (asfalt, tartan);

– pista este delimitată de două linii albe, la distanța de 10 m.;

– delimitarea zonei de schimbare a direcției;

– plecarea este individuala, din poziția de start înalt. picioarele depărtate în plan antero-posterior;

– se așează obligatoriu un picior pe linia trasată la 10 m sau pe linia de plecare:

– se poate acorda a doua încercare numai după un repaus pasiv de 5 minute;

– cronometrajul se face în sutimi de secundă (1/100).

CAPITOLUL III

ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ ȘI

INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

În cadrul experimentului efectuat am utilizat o serie de programe cu mijloace specifice psihomotricității iar pentru grupul martor am făcut o analiză detaliată a conținutului programei.

Programele sunt compuse din câte 5 exerciții pentru fiecare componentă și au urmărit să abordeze cât mai aproape posibil specificul psihomotricității:

3.1.Modele de programe pentru echilibru:

1.

DESCRIERE:

Preluări cu 2 mâini de jos pe o linie trasată pe sol.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-brațele trebuie să fie întinse, să parcurgă drumul cel mai scurt, înainte și în sus

-se corectează permanent și se urmărește păstrarea echilibrului pe linia trasată pe sol

2.

DESCRIERE:

-Pase de control efectuate mergând pe banca de gimnastică.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-mingea este lovită cu degetele, palmele formând o cupă

-se fac corectări permanente

3.

DESCRIERE:

-Șezând, pe o bancă de gimnastică, pase de control deasupra capului.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-mingea se lovește cu degetele, palmele formând o cupă.

-se urmărește păstrarea echilibrului pe banca de gimnastică.

4.

DESCRIERE:

Pase de control cu sprijin pe un picior, alternând stâng, drept după 2 execuții.

DOZARE: 2×8 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se va corecta permanent poziția degetelor asupra mingii, precum și lucrul brațelor și picioarelor.

5.

DESCRIERE:

Același exercițiu, dar cu preluări de control.

DOZARE: 2×8 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se fac corectări ori de câte ori este necesar.

3.2. Modele de programe pentru coordonare:

1.

DESCRIERE:

-Pase de control intercalate cu atingerea podelei cu palmele.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se va corecta permanent poziția degetelor asupra mingii, precum și lucrul brațelor și picioarelor.

2.

DESCRIERE:

-Pe perechi câte 2 la distanță de 3-4 m, se execută pase de sus cu ambele mâini.

DOZARE: 2×8 repetări

INDICAȚII METODICE:

Se urmărește ca brațele să fie în dreptul bărbiei, coatele orientate oblic în jos;

-lovirea mingii se efectuează după ce copilul s-a oprit în poziție fundamentală.

3.

DESCRIERE:

-Pase alternative cu o mână și cu cealaltă, la perete

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-pe loc se corectează greșelile

4.

DESCRIERE:

-Pase de control alternând atingerea podelei cu palma stângă și palma dreaptă.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se va corecta poziția degetelor asupra mingii, precum și lucrul brațelor și picioarelor.

5.

DESCRIERE:

-Preluări de control, intercalate cu bătăi din palme la spate.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se va urmări ca elevul să aibă o coordonare cât mai bună.

3.3. Modele de programe pentru orientarea în spațiu:

1.

DESCRIERE:

-Pase la perete în colțul sălii, un pas pe o latură și altul pe cealaltă.

DOZARE: 2×5 repetări

INDICAȚII METODICE:

-lovirea mingii se face în dreptul frunții, îndoirea concomitentă a brațelor și picioarelor.

2.

DESCRIERE:

-Pase cu 2 mâini la perete, rotație completă (3600) la fiecare al 3 -lea contact, alternându-se direcția rotației.

DOZARE: 2×8 repetări

INDICAȚII METODICE:

-se fac corectări ori de câte ori este cazul.

3.

DESCRIERE:

-Pase în 3 cu schimb de locuri, fără o regulă prestabilită de pasare. Jucătorii A, B, C, așezați în triunghi.

A pasează lui B, A și C schimbă locurile, iar B pasează aleatoriu unuia dintre ei. În continuare cel care pasează schimbă locul cu jucătorul liber.

DOZARE: 2×10 repetări

INDICAȚII METODICE:

-jucătorii trebuie să fie foarte atenți pentru că nu se știe cui îi este adresată pasa.

4.

DESCRIERE:

-jucătorii, așezați față în față, pase între ei aleatoriu, pe drept, stânga, dreapta.

DOZARE: 2×8 repetări

INDICAȚII METODICE:

-lovirea mingii în dreptul frunții, îndoirea concomitentă a brațelor și picioarelor, după lovire brațele continuă mișcarea pe direcția pasării.

3.4. Pregătirea tehnico-tactică prevăzută de programa școlară.

-Poziția fundamentală medie și joasă,

-Mișcarea în teren, deplasarea, mers pas adăugat, alergare, oprirea într-un timp și doi timpi, rularea pe spate.

-Pasa înainte (în doi jucători) precedată și urmată de deplasare îninate, lateral, înapoi.

-Serviciul de sus din față.

-Trecerea mingii peste plasă cu ambele mâini de sus.

Jocuri pregătitoare:

-joc 1 la 1 pe 1/3 de teren cu minge căzută și o lovitură;

-joc 1 la 1 pe 1/3 de teren cu o lovitură;

-joc 2 la 2 pe 1/2 de teren;

-joc 3 la 3 pe 1/2 de teren.

În finalul experimentului am realizat aceleași testări de specialitate axate pe aspectele psihomotricității, atât la grupa experimentală, cât și la grupa martor.

3.5. Analiza și interpretarea datelor obținute

3.5.1. Date statistice privind valorile obținute la testul student la proba de viteză

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

1. Din experimentul realizat am constatat un progres vizibil la grupa experimentală, privind aspectele tehnice prin aplicarea componentelor psihomotricității.

2.Echilibrul s-a dezvoltat în valori net superioare la grupa experimentală, comparativ cu grupa martor. Astfel la grupa experimentală numărul elevilor care au obținut rezultate foarte bune a fost cu mult mai mare comparativ cu grupa martor.

3.Exercițiile de coordonare au permis o însușire mai rapidă a procedeelor suplimentară fiind foarte apreciate de sportivi.

4.Mijloacele utilizate pentru orientarea în spațiu permit o pregătire mult mai complexă decât mijloacele tradiționale și creează premise favorabile pentru o tehnică acceptabilă în activitatea sportivă viitoare.

5.Activitatea desfășurată prin intermediul exercițiilor care vizează cele 3 componente ale psihomotricității ne permite să concluzionăm că acest aspect devine obligatoriu în cadrul selecției.

BIBLIOGRAFIE

1.MUGUREL NICULESCU – Volei – De la teorie la practică, Editura Universității din Pitești, 2002.

2. MUGUREL NICULESCU – Volei, Editura Universității din Pitești, 1999

3.DRAGNEA ADRIAN – Teoria antrenamentului sportiv, București, 1996.

4.EPURAN M. – Ghidul psihologic al antrenorului, București, IEFS, 1982

5.EPURAN M. – Psihologia sportului, Editura Sport Turism, bucurești, 1976

6.SIMION GHEORGHE – Volei, Teorie și practică pentru începători, Editura Universității din Pitești, 1998

7.IONELA NICULESCU – Studii și cercetări în educație fizică și sport, Pitești, 1997

8.SERBAN M și PIERRE de HILLERIN – Volei – Strategie și tactică, București, Editura Sport – Turism, 1984.

9.GHENADI V. – Realizarea instruirii echipelor de volei pe baza modelului jocului competițional în educație fizică și sport, nr. 3/1984

10. MUGUREL NICULESCU Metodica predării jocului de volei, Editura Universității din Pitești, 1995.

11.CONSTANTIN ADRIAN DRAGNEA și SILVIA MATE-TEODORESCU – Teoria sportului, FEST, București, 2002.

12.DUMITRU COLIBABA EVULEȚ și IOAN BOTA – Jocurile sportive, Teorie și metodică, Editura Aldim, 1998.

13.SICLOVAN ION – teoria și metodica antrenamentului sportiv, CNEFS, București,1984

14.SICLOVAN ION – Teoria antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București, 1977

15.DRAGNEA ADRIAN – Măsurarea și evaluarea în activitățile motrice, Editura Universității din Pitești, 2002.