Cap. 1. Introducere

CUPRINS:

Cap. 1. Introducere

Scurt istoric al scrimei

Argument

Enunțul problemei de studiat

Obiectivele lucrarii

Cap. 2. Fundamentare teoreticǎ

2.1. Caracterizarea efortului din scrima de performanțǎ

2.1.1. Conceptul de efort

2.1.2. Criterii de clasificare ale efortului fizic

2.1.3. Obiectivele de interes în studierea efortului fizic

2.1.4. Efortul fizic și aspectul sǎu în scrima de performanțǎ

2.1.4.1. Parametrii modelului competițional

2.1.4.2. Studii asupra inicatorilor fiziologici ai efortului fizic din scrimǎ

2.1.4.3. Caracteristicile efortului din scrima de performantǎ

2.2. Învǎțarea motricǎ în scrima de performanțǎ

2.2.1. Premise ale învǎțǎrii motrice în scrimǎ

2.2.2. Axa tehnico-tacticǎ, fundament al învǎțǎrii-perfecționǎrii

2.2.3. Tipuride învǎțare motricǎ

2.2.4. Sarcina motricǎ

2.3. Structura componentei tehnico-tactice din scrimǎ

Cap. 3. Mijloace de optimizare a învǎțarii și perfecționǎrii elementelor

tehnico-tactice la floretǎ:

Modelarea ,,lucrului pe perechi” în scrimǎ, proba de floretǎ

3.1. Lucrul pe perechi mijloc principal al componentei tehnico-tactice

3.2. Premise și ipoteze

3.3. Studiu privind realizarea modelǎrii lucrului pe perechi

3.3.1. Algoritmul structurilor de exerciții (etapa I)

3.3.2. Conceperea unor complexe de exerciții (etapa a II-a)

3.3.3. Lista subiectilor

3.3.4. Experimentarea modelului realizat

3.3.4.1. Diagnoza

3.3.4.2. Derularea experimentului

3.3.4.3. Analiza rezultatelor obținute la competiția de evaluare

Cap. 4. Concluzii

Anexe

Bibliografie

=== Scrima ===

CUPRINS:

Cap. 1. Introducere

Scurt istoric al scrimei

Argument

Enunțul problemei de studiat

Obiectivele lucrarii

Cap. 2. Fundamentare teoreticǎ

2.1. Caracterizarea efortului din scrima de performanțǎ

2.1.1. Conceptul de efort

2.1.2. Criterii de clasificare ale efortului fizic

2.1.3. Obiectivele de interes în studierea efortului fizic

2.1.4. Efortul fizic și aspectul sǎu în scrima de performanțǎ

2.1.4.1. Parametrii modelului competițional

2.1.4.2. Studii asupra inicatorilor fiziologici ai efortului fizic din scrimǎ

2.1.4.3. Caracteristicile efortului din scrima de performantǎ

2.2. Învǎțarea motricǎ în scrima de performanțǎ

2.2.1. Premise ale învǎțǎrii motrice în scrimǎ

2.2.2. Axa tehnico-tacticǎ, fundament al învǎțǎrii-perfecționǎrii

2.2.3. Tipuride învǎțare motricǎ

2.2.4. Sarcina motricǎ

2.3. Structura componentei tehnico-tactice din scrimǎ

Cap. 3. Mijloace de optimizare a învǎțarii și perfecționǎrii elementelor

tehnico-tactice la floretǎ:

Modelarea ,,lucrului pe perechi” în scrimǎ, proba de floretǎ

3.1. Lucrul pe perechi mijloc principal al componentei tehnico-tactice

3.2. Premise și ipoteze

3.3. Studiu privind realizarea modelǎrii lucrului pe perechi

3.3.1. Algoritmul structurilor de exerciții (etapa I)

3.3.2. Conceperea unor complexe de exerciții (etapa a II-a)

3.3.3. Lista subiectilor

3.3.4. Experimentarea modelului realizat

3.3.4.1. Diagnoza

3.3.4.2. Derularea experimentului

3.3.4.3. Analiza rezultatelor obținute la competiția de evaluare

Cap. 4. Concluzii

Anexe

Bibliografie

Cap. 1. Introducere

Scurt istoric al scrimei

Scrima este unul din sporturile care își au originea în cotidianul existenței. Încǎ din primele momente ale evoluției societǎții omenești, superioritatea spiritualǎ a ființei umane a cǎutat sǎ compenseze inferioritatea fizicǎ în raport cu celelalte viețuitoare. Rezultanta practicǎ a acestor preocupǎri a fost inventarea mijloacelor de apǎrare și de atac destinate inițial procurǎrii hranei și protejǎrii propriei personae, iar mai apoi, pentru tranșarea diferitelor rivalitǎți individuale și collective.

Evolutia armelor a urmat cu fidelitate, treaptǎ cu treaptǎ, dezvoltarea economico-socialǎ a umanitǎții. Mai întâi acumulǎrile din domeniul meșteșugǎresc și mai târziu aparițiamarilor tehnologii au fost subordonate perfecționǎrii arsenalelor. Materializarea acestei subordonǎri a îmbrǎcat forme variate începând cu piatra șlefuitǎ și culminând cu sofisticatele complexe militare actuale.

Un loc important în aceastǎ diacronie îl ocupǎ așa numitele ,,arme albe”, inventate în Epoca Bronzului și care își gǎsesc locul chiar si în zilele noastre, având forme și scopuri de utilizare adaptate cerinței funcționale care a fost întotdeauna comanda socialǎ.

Pe mǎsurǎ ce armele albe au fost create și perfecționate a apǎrut necesitatea mânuirii lor cu eficiențǎ sporitǎ. Ca urmare au luat ființǎ diverse forme organizatorice de practicare a ,,exercițiilor de arme”.

Cu 20 de secole înainte de Hristos, în China antica apar persoane desemnate special pentru învǎțarea mânuirii armelor, strǎmoșii antrenorilor de astǎzi.

În manuscrisele vechii Indii sunt cuprnse referiri la principiile de bazǎ ale exercițiilor de arme, brahmanii fiind primii ,,profesori” iar piețele publice primele locuri în care au avut loc, în cadru organizat, exerciții de arme.

Cǎtre anul 1190 î.Hr., faraonul egiptean Ramses al II-lea, construiește în apropiere de Luxor, la Medinet-Abou, un templu care este împodobit, printre altele, și cu un basorelief ce evocǎ o adevǎratǎ ,,competiție”, armele având vârful protejat de un fel de buton, unii participanți având fata acoperitǎ de mǎști, mâinile sunt protejate de o gardǎ asemǎnǎtoare cu cea a sabiei, ,,oficialii" sunt recunoscuți dupǎ penele de scris pe care le poartǎ.

Grecii antici care puneau mare preț pe dezvoltarea armonioasǎ a corpului prin intermediul exercițiilor fizice au înființat școli speciale în care era predatǎ mânuirea armelor. Era utilizatǎ, în special, spada care dupa pǎrerea lui Homer era ,,lungǎ și tǎioasǎ”. Tot de la Homer știm cǎ în programul primei ediții a Jocurilor Olimpice Clasice, din anul 776 î.Hr., a fost introdusǎ lupta cu armele dintre doi adversari numitǎ de el ,,hoplomahie”.

La romani nu numai soldații, dar și gladiatorii deprindeau mânuirea cu abilitate a armelor. Cei care se ocupau de instruirea lor purtau numele de ,,armorum doctores”, fiind foarte onorați și bine plǎtiți de cǎtre potențații vremii.

Din punct de vedere etimologic cuvântul scrimǎ este derivat din limba sanscritǎ unde exista termenul de ,,carma” preluatde scandinavi ca ,,skirmen”, iar în varianta germanicǎ “skermen”. În franceza veche verbul ,,skirmjan” semnifica a se apǎra și a generat cuvântul “eskermie” pentru a desemna practicarea exercițiilor de arme. În romanul “Cavalerilor mesei rotunde” întâlnim variantele “escrimisseur” și “eskermisor” care desemnau pe cei care se foloseau în luptǎ de spade ( Pierre Lacaze, 1991 ).

Concepția modernǎ despre scrimǎ începe sǎ prindǎ contur începând cu secolul al XIII-lea când, în 1292 sub domnia lui Filip cel Frumos, este menționatǎ pentru prima în documente oficiale existența meseriei de “maestru de arme”, aceștia trebuind sǎ plǎteascǎ o anumitǎ taxǎ cǎtre stat.

În secolul al XV-lea apar primele tratate de scrimǎ, lucrǎri în care diverși autori încearcǎ sǎ prezinte poziții, mișcǎri, metode de învǎțare, conform preferințelor specifice “școlilor de scrimǎ” ai cǎror reprezentanți erau, fie spanioli, fie germani, italieni și apoi francezi.

Secolul al XVII-lea este cel în care scrima a cunoscut un real avânt datorat mai întâi apariției floretei, armǎ inofensivǎ, cu lamǎ suplǎ, având în vârf un buton în formǎ de foare (de und ear putea sǎ-i provinǎ și numele), armǎ care permitea simularea unui duel fǎrǎ riscul ca cei doi parteneri sǎ fie rǎniți. Apoi o altǎ contribuție majorǎ la dezvoltarea scrimei a avut-o apariția mǎștii cǎtre 1789, fapt ce oferea noi posibilitǎți de mânuire a armelor, în mai mare vitezǎ, mai ofensive și din distanțǎ mai micǎ. Concepția excesiv de convenționalǎ, prețiozitatea mișcǎrilor, reverențele și exagerarea aspectelor esteticeau condus, la începutul secolului al XIX-lea, la apariția unor conflicte de opinii între autorii de tratate de scrimǎ care au sesizat ruperea de realitate a scrimei, depǎrtarea de pragmatismul luptei.

Ca urmare a acestor controverse lucrǎrile apǎrute ulterior au un character din ce în ce mai științific, propun metode realiste și dezvoltate pânǎ la detaliu, diferențiazǎ și specializeazǎ cele douǎ arme cu care se face practica scrima, floreta și spada. În a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea este preluatǎ ca armǎ de scrimǎ și sabia care din armǎ de luptǎ a cavaleriei devine “armǎ de salǎ”.

Scrima devine un sport în adevǎratul sens al cuvântului odatǎ cu crearea de cǎtre Pierre de Cubertin a Jocurilor Olimpice Moderne la Atena în 1896. La aceastǎ primǎ ediție au fost prezenți 13 scrimeri care s-au întrecut la probele de floretǎ și sabie. În anul 1900, la Paris, este prezentǎ și proba de spadǎ. Începând cu anul 1924 când este inclusǎ în programul olimpic proba de floretǎ feminin, aspirația fetelor spre practicarea scrimei începe sǎ fie recunoscutǎ, dar paritatea bǎieți-fete se va realiza mult mai târziu. Abia în 1996 la Atlanta a fost prezentatǎ spada femininǎ iar sabia femininǎ va figura în programul olimpic tot la Atena dar în anul 2004.

“FEDERAȚIA INTERNAȚIONALǍ DE SCRIMǍ” a luat ființǎ în 1913 și cuprinde în prezent, 106 federații naționale affiliate.

În secolul al XX-lea preocupǎrile principale ale practicanților scrimei au fost:

– Structura organizatoricǎ la nivel mondial;

– Elaborarea regulamentelor specifice;

– Sisteme obiective de validare a loviturilor;

– Individualizarea celor 3 arme;

– Siguranțǎ și protecție sporitǎ practicanților;

În țara noastrǎ tradiția armelor dobânditǎ în secole de lupte pentru independențǎ și unitate naționalǎ a fost transmisǎ din generație în generație, poporul nostru dovedindu-se înzestrat cu calitǎțile necesare practicǎrii cu mǎiestrie a scrimei. De aceea scrima, acceptatǎ ca ramurǎ sportivǎ, a fost prezentǎ în România aproape concomitant cu dezvoltarea sa în restul Europei.

La începutul secolului al XIX-leacând apar primele încercǎri de organizare a activitǎților cu caracter sportiv în mediul școlar, alǎturi de gimnasticǎ este impusǎ și practicare a scrimei. Dupǎ mai multe încercǎri nereușite în 1840 Gh. Asachi introduce la Academia Mihǎileanǎ din Iași ca materii obligatorii: exercițiile de gimnasticǎ, înot si scrimǎ.

Lipsa de cadre specializate pentru învǎțarea scrimei a fǎcut ca începând din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea sǎ asistǎm la venirea în țarǎ a numeroși maeștri de arme, reprezentanți ai diferitelor școli de scrimǎ care și-au pus amprenta asupra manierei de practicare a armelor pe parcursul mai multor generații. Astfel în Muntenia și Moldova predominau exponenții școlii franceaze în timp ce în Banat și Transilvania influența dominantǎ era cea germanǎ, italianǎ și maghiarǎ. Acest mozic de orientǎri s-au transmis peste timp și se face prezentǎ chiar și în zilele noastre. Specialiștii apreciazǎ ca fiind pozitivǎ inteferența dintre elementele mai multor școli de scrimǎ iar emulația dintre reprezentanții acestora s-a dovedit beneficǎ pentru progresul și calitatea scrimei practicate în România.

Continua dezvoltare a scrimei, numeroasele cluburi apǎrute în București și în întreaga țarǎ au fǎcut ca la începutul secolului al XX-lea, în 1906 sǎ ia ființǎ “Federațiunea societǎților de arme și gimnasticǎ din România” care se constituie ca o primǎ încercare de organizare a intregii activitǎți sportive a vremii. În 1912 se realizeazǎ “Federația societǎților sportive din România” cu comisii pe ramuri de sport (12 comisii) printre care și cea de scrimǎ. În 1914 se constituie fǎcut parte numeroși scrimeri: D. Cesianu, prințul G. Bibescu, G. Placino și dr. Carol Davila.

Primul campionat național de scrimǎ se organizeazǎ în 16 martie 1920, la floretǎ și spadǎ , ca urmare a înființǎrii la 12 ianuarie a “Federației societǎților de arme din România”.

“FEDERAȚIA ROMÂNǍ DE SCRIMǍ” se constituie la 9 septembrie 1932 iar primul ei președinte a fost Dinu Cesianu.

Încǎ din a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea numeroși scrimeri români au participat cu succes la competiții internaționale cei mai cunoscuți fiind G. Bibescu și H. Rossetti care au repurtat victorii de prestigiu pe planșele din Franța. A urmat câștigarea competiției de la Paris din 1910 realizatǎ de Mihai Savu și multa altele.

Valorificarea evoluției continuu ascendente a scrimei românești s-a concretizat prin obținerea a numeroase medalii la marile competiții internaționale: Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale și Camponate Europene. Este impresionant numǎrul de medalii obtinut iar evidențierea unuia sau altuia dintre marii noștrii performeri ar nedreptǎți pe numeroși altii de aceea voi prezenta lista completǎ a scrimerilor medaliați în:

“Anexa 1”.

În ierarhiile anuale întocmite de forurile conducǎtoare ale sportului românesc scrima ocupǎ în mod constant o poziție fruntașǎ, în primele 4-6 locuri pe întreg ansamblul mișcǎrii sportive naționale.

1.2. Argument

Sportul de performanțǎ, în evoluția sa, a dobândit o importanțǎ socialǎ din ce în ce mai mare. Pe lângǎ valențele ludice, agonistice, de dezvoltare armonioasǎ și de ameliorare a funcțiilor vitale ale organismului, în ultimii ani, datoritǎ mondializǎrii și mediatizǎrii, se constatǎ acutizarea dorinței de depǎșire a unor limite considerate, pânǎ nu de mult, de netrecut.

Obținerea unor performanțe uimitoare, în condiții spațio-temporale care nu pot fi nici comprimate nici dilatate, are la bazǎ eficiența tuturor detaliilor proceselor implicate. Eficiența maximizatǎ nu poate fi realizatǎ decât prin aplicarea numai a acelor metode și utilizarea numai a acelor mijloace care au un profound character științific.

În acest context se remarcǎ aportul adus de colective complexe de specialiști care-și conjugǎ competențele pentru edificarea performanței limitǎ.

În noile condiții ale realitǎții economice și sociale la care terbuie sǎ ne adaptǎm din mers, cǎutând soluții pentru continuarea activitǎții la parametrii de calitate superiori, apare ca exigențǎ principalǎ maximizarea eficienței, consumarea resurselor cu un effect optim.

Cu atât mai mult, în sportul de performanțǎ, se impune regândirea metodelor și mijloacelor utilizate, pentru menținerea performanțelor la nivelul impus de numeroase generații de mari campioni.

Pe mǎsurǎ ce noile principii de organizare și funcționare ale societǎții devin certitudini se constatǎ cǎ, în sport, o parte din atributele fundamentale ale sistemului existent devin anacronice. Se schimbǎ cadrul motivațional al apropierii tinerilor de activitatea sportivǎ; indicatorii cantitativi, în mod obiectiv, nu mai pot fi realizați; scade permanent numǎrul practicanților; etc.

Singura rezolvare, cel puțin pentru viitorul apropiat, este creșterea calitǎților tuturor proceselor implicate în șlefuirea înaltei performanțe.

Consider cǎ transformǎrile profunde pe care le parcurgem, încercând sǎ rǎmânem integrați, prin adaptare la schimbǎrile socio-economice, impun și în domeniul educației fizice și sportului revalorizǎri ale unor sisteme care, deși și-au dovedit eficiența într-un moment dat, au devenit perimate. În condițiile în care “cantitatea” nu mai poate fi realizatǎ, iar cadrul motivațional își schimbǎ ierarhia structuralǎ se impugn noi fundamentǎri ale activitǎții. Una dintre acestea, poate cea mai complexǎ, dar determinantǎ și nu foarte ușor abordabilǎ, este “calitatea” tuturor demersurilor și proceselor în care suntem implicați. În sens larg prin calitate trebuie sǎ înțelegem raportarea oricǎrui element al practicii la cadrul științific oferit de studiile teoretice și de cercetare.

Prezenta lucrare se dorește a contribui la reducerea nedeterminarii încǎ existente în activitatea majoritǎții tehnicienilor din scrimǎ care își fundamenteazǎ “metodologia” pe mijloace empirice încercând sǎ ducǎ mai departe experiența pe care au acumulat-o, sǎ continue “meseria” învǎțatǎ, mai mult sau mai puțin temeinic de la foștii lor antrenori.

1.3. Enunțul problemei de studiat

Exigențele impuse de metodologia cercetǎrii științifice referitoare la forma în care este enunțatǎ problema de studiat determinǎ necesitatea existenței a 3 elemente de conținut:

Aserțiunea permisivǎ:

“În condițiile în care componenta tehnico-tacticǎ a antrenamentului din scrima de performanțǎ are o structurǎ unanim acceptatǎ deci standardizatǎ ….

Aserțiunea restrictivǎ:

…. și dacǎ suntem de acord cǎ “Lucrul pe perechi” constituie una dintre grupele de mijloace a cǎror utilizare este esențialǎ în dirijarea învǎțǎrii-perfecționǎrii de la relația “în cooperare” cǎtre relația “în opoziție”….

Întrebarea:

…. atunci în ce mod ar putea fi optimizatǎ aplicarea grupei de mijloace menționate în pregǎtirea tehnico-tacticǎ a floretiștilor?”

1.4.Obiectivelelucrǎrii:

Obiectiv GENERAL:

Realizarea unui MODEL necesar obiectivizǎrii uneia dintre grupele de mijloace folosite în cadrul componentei tehnico-tactice a antrenamentului din scrimǎ, proba de floretǎ.

Obiectiv APLICATIV:

Interventia în realitatea studiatǎ, prin intermediul unui experiment, în vederea ameliorǎrii finctionǎrii sale.

Cap. 2. Fundamentarea teoreticǎ

2.1 Caracterizarea efortului din scrima de performanțǎ

2.1.1. Conceptul de efort

Omul, privit ca entitate bio-psiho-socialǎ, pentru a se integra mediului trebuie sǎ dispunǎ de capacitatea de a rezolva o serie de cerințe funcționale, de necesitǎți. Existența obiectivǎ a necesitǎții reprezintǎ punctul de plecareal activitǎții. Activitatea este forma de manifestarea a existenței oricǎrui individ. Ea se prezintǎ ca fiind un system complex, constituit din subsisteme, acțiuni, reglate în mod synergetic pentru realizarea cu eficiențǎ a unui scop.

Una dintre formele de adaptare a omului la ambient o reprezintǎ mișcarea, incluzând totalitatea proceselor și schimbǎrilor implicate de ieșirea din starea de stabilitate, de imobilitate, raportate la reperele fixe ale momentului anterior. Pentru realizarea mișcǎrii este mobilizatǎ o însușire fundamentalǎ a speciei umane, aceea de motricitate care reunește totalitatea actelor motrice effectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul, natural (fizic) sau social.

Mișcarea, sistem integrat sau integrator în mediu este determinatǎ de o serie de factori:

– forțele externe; care se opun sistemului biologic și sunt subordinate legilor fizicii.

– forțele interne; determinate de acțiunile sistemelor biologice și proceselor psihice.

– dificultatea mișcǎrii; datǎ de parametrii sarcinii de îndeplinit.

– inerția; adicǎ tendința de a se menține în repaus sau imobilitate.

Mișcarea, ca orice sistem coerent determinat, este guvernatǎ de legitǎți obiective.

Legile mișcǎrii omului sunt:

– Legea utilitǎții sau a efortului util sau a eficienței.

– Legea efortului voluntar sau a intenționalitǎții.

– Legea temporalitǎții și spațialitǎții.

Se observǎ cǎ pentru integrarea unei mișcǎri în “cadrul legal” se face apel la conceptual de efort. La baza oricǎrei activitǎți motrice stǎ efortul. Adaptarea la solicitǎrile mediului intern și extern mijlocitǎ de eforturi conferǎ sistemului activitǎților motrice atributul de motric-funcțional.

“Noțiunea de effort este o consecințǎ a unitǎții bio-psiho-sociale a omului și a conceptelor de activitate și acțiune” (Sass, 1995). Paul Popescu-Neveanu în “Dicționar de psihologie, 1978” definește efortul ca fiind “o conduitǎ conativǎ de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice, în cadrul unui sistem de autoreglaj conștient în vederea depǎșirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenței a mediului și a propriei persoane”. “Efortul este un întreg proces de învingere conștientǎ a solicitǎrilor mediului, pentru autodezvoltare morfo-funcționalǎ și psihicǎ” (A. Dragnea și A. Bota, 1999).

Orice modificare ce se petrece, fie ea internǎ sau externǎ, este perceputǎ de organism ca stimul generator de excitație. Stimulii care determinǎ acțiunile motrice și valoarea efortului implicat au o vastǎ plajǎ de parametrii cantitativi și calitativi iar, în final, vor caracteriza noua stare și nivelul de adaptare.

Efortul fizic urmǎrește optimizarea morfo-funcționalǎ și psihicǎ în scopul creșterii potențialului organismului de a rǎspunde eficient la stimulii excitanți. Este un process al învingerii conștiente a solicitǎrilor, urmǎrind atingerea unui nivel fizic, tehnic și tactic superior, în inter-relație cu procesele psihice și sistemele funcționale implicate.

În esențǎ efortul fizic presupuneconsum de energie iar prin acțiunea sa mobilizatoare asupra tuturor sistemelor solicitate are character de stress, modificând nivelul homeostazei, perturbând echilibrul funcțional, devenind astfel atât imperative cât și mediator al adaptǎrii prin “proiectarea” unor indicatori fiziologici superiori.

Efortul se concretizeazǎ, la nivelul subiectului, prin capacitatea sa de efort, caracteristicǎ strict individualizatǎ și reprezentând “putința de a obtine o reușitǎ în executarea unei sarcini sau profesii” (Pieron, 1968) sau “posibilitatea organismului de a desfǎșura o activitate motricǎ – lucru mechanic – cu intensitǎți și durate diferite” (A. Demeter, 1979) și/sau “de a menține cât mai îndelungat posibil” (I. Drǎgan, 1986).

2.1.2. Criterii de clasificare ale efortului fizic

Studiile de specialitate evidențiazǎ existența mai multor criterii de clasificare ale efortului fizic în funcție de: parametrii cantitativi ai acetuia; de organele, aparatele și sistemele angrenate; de sursele energetice utilizate; de caracterul mișcǎrilor pe care efortul le susține; de combinații de criterii pornind de la specificarea activitǎților motrice.

A. Criteriul intensitǎții efortului:

1. Efort de intensitate maximalǎ

– solicitǎ 100% din posibilitǎțile subiectului;

– duratǎ 10-15 sec.;

– cel mai mare debit energetic;

– sistemul energetic solicitat: anaerob;

– suportul energetic: ATP-ul;

2. Efort de intensitate submaximalǎ

– solicitǎ 80-90% din posibilitǎțile subiectului;

– duratǎ de pânǎ la 1 minut;

– sistemul energetic solicitat: anaerob;

– suportul energetic: ATP+CP+GLUCIDIC;

3. Efort de intensitate mare

– solicitǎ 70-80% din posibilitǎțile subiectului;

– duratǎ de pânǎ la 6 minute;

– sistemul energetic solicitat: anaerob+aerob, diferențiat pe intervale;

– suportul energetic: ATP+CP+GLUCIDIC;

4. Efort de intensitate moderatǎ

– solicitǎ 60-70% din posibilitǎțile subiectului;

– duratǎ de pânǎ la 60 minute;

– energogeneza: aerobioza în ergostazǎ (stare relative stabilǎ, de echilibru între consumul și necesarul de oxygen, usor deficit care se recupereazǎ printr-unconsum sporit imediat dupǎ effort);

– suportul energeic: GLUCIDIC;

5. Efort de intensitate mica

– solicitǎ sub 50% din posibilitǎțile subiectului;

– duratǎ între 60 minute și câteva ore;

– energogeneza: aerobiozǎ integralǎ (stare stabilǎ adevǎratǎ);

– substratul energetic metabolizat: GLUCIDE+LIPIDE;

B. Criteriul aprovizioǎrii cu oxigen:

1. Eforturi anaerobe:

a) Eforturi anaerobe alactacide; Caracteristici (C. Bota, 2000):

– degaradarea completǎ a CP și utilizarea ATP;

– dezvoltarea explozivǎ a unei mari cantitǎți de energie denumitǎ “putere maximǎ anaerobǎ alactacidǎ”;

– participarea celorlalte douǎ procese de resintezǎ a ATP sunt foarte reduse;

– puterea muscularǎ dezvoltatǎ este foarte crescutǎ, darn u poate fi menținutǎ mai mult de 7 secunde la un neantrenat și 10 secunde la un antrenat (deoarece epuizeazǎ CP și modificǎ echilibrul acidobazic, prin intrarea în acțiune a glicolizei);

– debitul energetic este maxim, caracteristic fosfagenelor și se menține aproximativ 7 secunde, dupǎ care scade brusc; efortul nu mai poate fi menținut la aceeași putere decât prin scǎderea intensitǎții;

– volumul de lucru este mic datoritǎ incapacitǎții mușchilor de a lucra peste 10 secunde la intensitate maximǎ;

– capacitatea (cantitatea totalǎ de energie cheltuitǎ) este micǎ, comparativ cu eforturile lactacide sau aerobe;

– numeroase procese biochimice declanșate în cursul efortului, continuǎ și în faza de revenire;

– resinteza substanțelor energetice spoliate în effort (ATP și CP) se face imediat dupǎ efort, din ADP, AMP. C și P, prin reacții inverse celor de degradare. Procesele de refacere sunt aerobe și în micǎ mǎsurǎ glicolitice;

– în eforturile anaerobe alactacide se contracteazǎ o datorie de oxigen care se plǎtește la sfârșitul efortului, prin consum de oxygen mǎrit, datorie denumitǎ alactacidǎ;

– datoria de oxigen alactacidǎ are valori de 2,5 l. la adultul sedentar și de 6 l. la antrenat; durata rambursǎrii este de 3-5 minute (comparativ cu datoria de oxigen lactacidǎ de 10-12 l. la care durata rambursǎrii este de pânǎ la o orǎ);

– datoria de oxigen alactacidǎ servește la:

– refacerea stocului de fosfagene;

– refacerea oxigenului fixat pe mioglobinǎ;

-hiperreactivitatea sistemului cardiovascular și respirator în perioada post-efort;

– pe mǎsurǎ ce durata efortului se prelungește peste 7-10 secunde, ajungând la aproximativ 20 de secunde, crește producția de energie pe cale lactacidǎ.

b) Eforturi anaerobe lactacide; Caracteristici (C. Bota, 2000):

– puterea maximalǎ (energie pe unitate de timp) crescutǎ, dar de aproximativ 50% din puterea maximalǎ alactacidǎ;

– puterea maximalǎ lactacidǎ este atinsǎ la 10-15 secunde și se poate minține aproximativ 40 secunde, dupǎ care intensitatea prestației scade;

– cheltuielile energetice sunt acoperite prin epuizarea stocului de CP și utilizarea glicogenului și/sau glucozei;

– producția de energie pe cale aerobǎ este și ea prezentǎ, dar acoperǎ aproximativ 20% din necesarul total energetic;

– producția crescutǎ de acid lactic este evidențiatǎ de creșterea concentrație de H+ care produc o mare aciditate intracelularǎ;

– perturbarea echilibrului acidobazic al organismului ce obligǎ adesea sportivul la abandon;

– când cantitatea de acid lactic este foarte crescutǎ, acesta acționeazǎ ca o supapǎ care inhibǎ glicoliza și deci, ferește organismul de o acidifiere ce n-ar putea fi suportatǎ;

– capacitatea (cantitatea totalǎ de energie) este limitatǎ, tocmai prin acidoza crescutǎ care inhibǎ glicoliza, înainte ca rezervele glucidice musculare sǎ se fi epuizat;

– dupǎ efort, are loc resinteza CP și excreția – metabolizarea acidului lactic. Acidul lactic migreazǎ din mușchi în sânge și apoi în alte țesuturi;

– efortul fiind anaerob, se contracteazǎ o datorie de oxygen care este plǎtitǎ dupǎ effort – datorie de oxigen lactacidǎ, cu valori de aproximativ 10-12 l.

– resinteza de glucozǎ și proteine, din acidul lactic acumulat, constituie cǎi importante de refacere metabolicǎ suplimentarǎ a organismului;

-refacerea activǎ practicatǎ dupǎ efort, constituie o modalitate rapidǎ si adecvatǎ de metabolizare a acidului lactic;

– viteza de eliminare a acidului lactic este (dupǎ Saltin), de 50% în 25 de minute și 100% în 60 de minute;

– puterea maximǎ glicoliticǎ este limitatǎ de cantitatea de enzime care asigurǎ transformarea glicogenului în acid lactic;

– randamentul crescut în aceste eforturi se datoreazǎ musculaturii bogate în fibre albe (Ft), caracterizate prin metabolism anaerob.

2. Eforturi aerobe. Caracterizare (C. Bota, 2000):

– puterea maximǎ aerobǎ (PMA), respectiv cantitatea maximǎ de energie eliberatǎ pe unitatea de timp când debitul energetic este maxim, se atinge dupǎ o perioadǎ de 2-3 min. sau, dupǎ unii autori, maximum 10 minute;

– puterea maximalǎ este relative modestǎ și este evaluatǎ la 20-30% din puterea anaerobǎ alactacidǎ;

– deși puterea maximalǎ este micǎ și randamentul de asemenea, metabolismul aerob are avantajul de a putea funcționa practic timp nelimitat, cu condiția unui aport corespunzǎtor de substanțe nutritive și oxigen;

– efortul care se desfașoarǎ la PMA (la consumul maxim de oxygen), beneficiazǎ doar de combustia glucidelor;

– capacitatea (cantitatea totalǎ de energie cheltuitǎ pe toatǎ durata efortului) este foarte mare și proporționalǎ cu durata probei;

– inerția este mare, respective 3-4 min. la neantrenați și aproximativ 1,5-2 min. la antrenați;

– cu cât efortul este mai solicitant și se desfǎșoarǎ la un procentaj mai mare din VO2 maxim, cu cât lactacidemia este mai mare (lactacidemia se amplificǎ în effort și apoi se stabilizeazǎ);

– dacǎ producția și metabolizarea lactatului cresc în mod egal, efortul rǎmâne per-total aerob;

– metabolismul aerob constituie o sursǎ bogatǎ de energie (350-450 g. glicogen și 13-15 Kg lipide, fațǎ de fosfagene 19-23 mmol/Kg);

– performanța în eforturile aerobe depinde și de procentajul de fibre roșii, dotate cu reserve energetice și enzimatice specifice metabolismului aerob, precum și de o densitate și mǎrime considerabilǎ a numǎrului și taliei mitocondriilor;

– parametrul esențial și semnificativ de apreciere a posibilitǎților de luctu aerob, îl reprezintǎ consumul maxim de oxigen (VO2 maxim). În repaus consumul de O2 este de 250-300 ml/min., iar în effort vorbim de VO2 max.

Acesta are valori (absolute) de 3000-3500 ml/min. sau chiar 5500 ml/min. la sportivii care practicǎ eforturi de anduranțǎ, în valori relative VO2 max. este de 75 ml/kg corp la fondiști, fațǎ de 45 ml/kg corp la sedentari;

– un sportive poate lucra la PMA, respctiv la consumul sǎu maxim de O2 maximum 5-8 min. (10 minute pentru sportive de elitǎ); în continuare prestația se desfǎșoarǎ la un anumit procentaj din VO2 max.;

3. Eforturi mixte.

– sunt eforturi care, în variate ponderǎri, prezintǎ sume de caracteristici din ambele categorii prezentate, atât anaerobe cât și aerobe;

C) Criteriul tipului contracției musculare:

1. Exerciții izotonice sau dinamice.

– crește inițial tensiunea internǎ a fibrei musculare și se menține apoi constantǎ pe toatǎ durata contracției;

– fibra musculară se scurtează;

2. Exerciții izometrice sau statice.

– crește tensiunea internă a fibrei musculare;

– fără scurtarea mușchiului (fără lucru mecanic);

– durată 6-8 secunde;

– dezvoltă rapid forța musculară;

3. Exerciții izokinetice.

– contracții cu tensiune internă maximă în toate fibrele musculare active;

– necesită instalații care să adapteza parametrii contracției la capacitatea fiziologică a mușchilor implicați;

D. În funcție de organele, aparatele și sistemele angrenate prin diferite tipuri de efort.

1. Eforturi de tip neuro-muscular.

– solicită sistemele nervos și muscular.

2. Eforturi de tip cardio-respirator.

– solicită aparatele cardio-vascular, respirator și sângele care sunt direct responsabile de aportul și consumul maxim de oxigen.

3. Eforturi de tip energetic.

– performanța realizată este în funcție de posibilitățile organismului de a resintetiza, în timpul activității, substratul energetic metabolizat.

E. În funcție de caracterul mișcărilor.

1. Efort ciclic;

2. Efort aciclic;

sau,

1. Efort continuu;

2. Efort discontinuu;

sau,

1. Efort unic;

2. Efort repetat;

2.1.3. Obiective de interes în studiul efortului fizic

Sinteza problematicii legate de studiul efortului fizic poate fi prezentată schematic ca în fig. 1. (Wells, citat de Mathews și Fox, 1976).

Mărimea efortului

Mărimea efortului poate fi apreciată din două perspective (A. Dragnea și A. Bota, 1999):

1. „din afară“;

2. „din interior“;

„Din afară“ mărimea efortului este evidențiată prin indicatorii stimulării, reprezentați de caracteristicile stimulilor și de parametrii relației efort-activitate motrică (volum, intensitate, complexitate);

„Din interior“ aprecierea efortului se realizează prin investigarea reacției complexe a organismului la activitatea motrică desfășurată;

Indicatorii „externi“ și „interni“ sunt strâns legați între eiși, ca urmare, trebuie interpretați în corelație. Raportul dintre parametrii interni și externi este diferit, chiar în condițiile aceleiași activități motrice, de la subiect la subiect, ei fiind diferențiați în funcție de particularitățile individuale ale capacităților de efort. De asemenea reacții variate ale aceleiași mărimi a efortului sunt obținute în legătură cu momentul dat al etapizării sezonului, în legătură cu schimbarea condițiilor mediului în care se desfășoară efortul, când sunt modificate structurile metodice (mijloace, procedee), ori în condiții de odihnă sau oboseală.

A. Indicatori ai efortului abordați din perspectiva caracteristicilor stimulării:

(Stimulul este reprezentat de orice modificare care se produce în mediu sau în structura internă a subiectului și care provoacă o excitație sau o schimbare. Prin mezostructura sa, acțiunile motrice, activitatea motrică propriu-zisă, reprezintă un stimul cu caracteristici diverse).

1. Specificarea stimulilor este determinată de particularitățile lor și ale reacțiilor provocate în funcție de un anumit tip de activitate motrică, de structura individualității subiectului, de condițiile ambientale și de sistemul structural al actelor și acțiunilor motrice care impun solicitări particularizate.

2. Durata stimulului reprezintă timpul cât acesta acționează, singular sau în serii. Uneori durata execuției mișcării este egală cu durata acțiunii stimulului.

3. Varietatea stimulilor este dată de valorile diferite ale lor dar și de varietatea actelor și acțiunilor utilizate.

4. Densitatea stimulilor reprezintă relația dintre timpul de aplicare a stimulului și durata pauzelor acordate (a repausului). Densități mari intensifică procesele funcțional-metabolice și scad capacitatea de efort iar densități mai mici asigură refacerea de la o repetare la alta.

5. Frecvența stimulilor este determinată de modalitatea optimă de programare a diferiților stimuli astfel încât aceștia să-și pastreze eficiența, să se suprapună peste „urmele“ lăsate de repetarea anterioară.

B. Indicatori ai relației efort-activitate motrică:

1. Volumul efortului este reprezentat de cantitatea totală de activitate motrică desfășurată, exprimată în diferite unități de măsură.

2. Complexitatea efortului este reprezentată de numărul acțiunilor motrice efectuate simultan, incluseîn structura unei activități motrice și de diversitatea actelor motrice componente.

3. Intensitatea efortului se definește ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitatea de timp deci numărul de acțiuni motrice realizate într-un timp prestabilit. Intensitatea permite aprecierea efortului pornind de la valori mici până la cele maximale și este un important factor al dezvoltării capacității de performanță.

Orientarea efortului

Orientarea efortului este determinată de particularitățile aplicării, de ordinea combinării caracteristicilor de durată, intensitate, de caracterul, al pauzelor, de numărul repetărilor în diverse momente, ale lecției, zilelor, microciclurilor, etc.

Orientarea eforttului poate fi:

– selectivă, când acționează cu prioritate asupra unui anumit sistem funcțional;

– compleză, când sunt avute în vedere mai multe sisteme;

Orientare selectivă și/sau orientarea complexă a eforturilor se realizează diferențiat în funcție de structura planificării. Eforturile selective se folosesc în lecții de perfecționare sau de individualizare, în timp ce eforturile complexe sunt prezente, cu preponderență, în perioadele pregătitoare atunci când eforturile trebuie să fie variate și în perioadele competiționale și /sau de modelare când pregătirea este integrală.

Caracterul efortului

Având la bază schema sintetică a lui Wells prezentată în fig. 1, eforturile, din punct de vedere al caracterului lor se pot grupa în 2 categorii:

1. Eforturi specifice și eforturi nespecifice; și/sau

2. Eforturi competiționale și eforturi de antrenament;

Sunt considerate specifice acele eforturi care sunt adecvate indicatorilor de bază tehnico-tactici și funcționali impuși de o anumită activitate motrică (ramură de sport). Specificitatea este dată atât de caracteristicile externe ale actelor și acțiunilor motrice dar și de structura coordinativă și particularitățile funcționale ale aparatelor și sistemelor solicitate. În fig. 2 prezentăm schematic „Principalii factori fiziologici care explică specificitatea eforturilor (Mathews și Fox, 1976).

Fig.2

Gardul de specificitate depinde de nivelul atins de subiect în evoluția capacităților sale, de periodizarea antrenamentului și de caracteristicile structurilor de exerciții propuse. Trebuie avut în vedere faptul că eficiența de ansamblu a unui proces de antrenament presupune îmbinarea rațională a eforturilor specifice cu eforturile nespecifice, de pregătire generală.

Forma de organizare în care se realizează eforturile le conferă acestora caracterul de competiționale și de antrenament.

Efortul competițional se realizează în special în timpul competițiilor, dar pentru a apropia cât mai mult nivelul solicitărilor, pentru ca organismul subiecților să nu întâmpine dificultăți de adaptare, în antrenament sunt programate lecții și chiar microcicluri numite „de modelare“. La baza stabilirii cadrului organizatoric și a mijloacelor folosite stă analiza, în detaliu, a modelului competițional. Se poate afirma că se vor realiza „antrenamente tip concurs“ (D. Harre).

Ca metodă de pregătire se concretizează prin mare complexitate, urmărindu-se sinteza tuturor componentelor antrenamentului efectuat și adaptarea pluri-factorială a sportivului la condițiile de concurs.

În general acest tip de efort este programat în finalul perioadelor pregătitoare și în cele competiționale, determinând accelerarea ritmului de creștere a performanțelor.

2.1.4. Efortul sportiv și specificul său în scrima de performanță

2.1.4.1. Parametrii modelului competițional

În scrima de performanță există mai multe tipuri de forme organizatorice ale competițiilor. Consider că analiza desfășurării Campionatelor Mondiale, identică cu cea a concursurilor din circuitul Cupei Mondiale poate ilustra suficient și necesar parametrii temporali ai efortului solicitat.

Aceste competiții se derulează pe parcursul a 2 zile, astfel:

În prima zi:

Un tur eliminator, desfășurat în sistem de grupă compusă din 6-7 sportivi cu meciuri în 5 lovituri pentru stabilirea învingătorului. Un sportiv are maximum 6 meciuri de susținut. Durata maximă (conform regulamentului) este, pentru fiecare meci, de 4 minute.

Deci, durata maximă de luptă efectivă a unui singur sportiv în turul eliminator din grupe este:

6 meciuri x 4 min./meci = 24 min. maxim.

Durata pauzelor între meciuri este de 10-15 min., iar durata totală a desfășurării întregului tur de grupe este de aproximativ 180 min. (3 h.).

Urmează 1-2 tururi eliminatorii, în sistem de „eliminare directă“, în care stabilirea învingătorului se face după realizarea a 15 lovituri.

Durata maximă de luptă efectivă pe care o are la dispoziție un sportiv este:

2 tururi x 9 min./tur = 18 min. maxim.

Durata maximă a derulării întregului tablou de eliminare directă, din prima zi este de maximum 180 min. (3 h.).

Concluzii ale parametrilor temporali după prima zi:

1. Durata maximă de luptă efectivă pentru un sportiv poate fi:

24 min. + 18 min. = 42 min.

2. Durata maximă a primei zi de concurs, timp în care sportivul trebuie să fie permanent „cuplat la tensiunea“ competiției este:

3 h. grupe + 3 h. eliminare directă = 6 h. (360 min.)

3. Observăm că din durata totală a primei zile de concurs de 360 min. sportivul poate concura efectiv maxim 42 min. (aproximativ 12% din timpul total). De fapt, așa cum va fi menționat în cursul acestui subcapitol acest timp maxim efectiv este în foarte puține cazuri atins.

A doua zi:

Sunt calificați după prima zi 64 sportivi care vor concura în sistem de eliminare directă (în 15 lovituri pentru departajarea învingătorului), până vor rămâne 4 finaliști.

Sunt necesare 4 tururi de eliminare directă pentru ca un sportiv să se califice în primii 4.

Durata maximă efectivă de luptă pe care o poate folosi un sportiv în cadrul celor 4 tururi de eliminare directă este:

4 tururi x 9 min./tur = 96 min. maxim.

Durata maximă a derulării întregului tablou de eliminare directă de 64 sportivi este de 3 h. (180 min.)

În finala de 4, un sportiv poate susține maxim 2 meciuri în 15 lovituri (semifinala și finala propriu-zisă; locul 3 se acordă ambilor sportivi care au fost învinși în semifinale).

Durata maximă posibilă de luptă efectivă pentru un sportiv calificat în faza finală este:

2 meciuri x 9 min./meci = 18 min. maxim.

Durata totală a finalei: 1h 30 min. (90 min.).

Concluzii după a doua zi:

1. Durata maximă de luptă efectivă pentru un sportiv:

36 min. în elim. directe + 18 min. în finală = 52 min.

2. Durata maximă a întregii zile (a doua) de concurs:

3 h. elim. directe + 1h. 30 min. finala = 4 h. 30 min. (270 min.).

3. Din durata totală a zilei a doua, de 270 min., sportivul poate concura maxim 52 min. (aproximativ 20%).

4. Durata totală a competiției:

360 min. prima zi + 270 min. a doua zi = 630 min. (10 h. 30 min.)

5. Durata maximă posibilă de luptă efectivă pentru un sportiv pe toată durata competiției:

42 min. în prima zi + 52 min. în a doua zi = 94 min. (aproximativ 15% din timpul total petrecut în sala de concurs).

Așa cum este cunoscut, scrima se practică cu 3 arme, floreta, sabia și spada, atât la masculin cât și la feminin. Între probe există diferențieri substanțiale din punct de vedere al parametrilor temporali ai activității, în raport cu valorile maximale prezentate în analiza modelului competițional prezentat.

Realizarea numărului de lovituri necesare obținerii victoriei în meciul direct dintre doi adversari (fie 5, în grupe, fie 15, în eliminările directe și finală), se compune din timp în care se acționează și timp de întrerupere. Studii efectuate de germanul Waterloh și colaboratorii, au evidențiat ponderea diferită între cele două dimensiuni temporale în raport de probe, astfel:

Pentru susținerea studiului prezentat și confirmarea diferențelor dintre probe menționez cercetarea efectuată de francezul S. Wolinetz care stabilește durata medie efectivă a unui meci, ca sumă de acțiuni motrice și durata medie a unei acțiuni, de asemenea, în funcție de cele 3 arme, astfel:

Analiza a fost făcută în meciuri în 5 lovituri.

OBS: În 15 lovituri valorile sunt multiplicate relativ proporțional.

Se constată că durata medie a unei acțiuni motrice, dată de media intervalului dintre începerea și înreruperea acesteia, variază de la sub 10 sec., la floretă și sabie, la aproximativ 18 sec., la proba de spadă.

Putem conchide că, deși timpul maxim limită de luptă efectivă este de 4 min., în 5 lovituri și de 9 min., în 15 lovituri, acesta este atins mai frecvent numai în cazul probei de spadă, unde, adesea, nu este realizat nici macar numărul maxim de lovituri, câștigătorul fiind stabilit, la limita timpului, de scorul efectiv realizat. În cazul celorlalte probe, conform celor susținute de Waterloh, numai în 12 din 774 meciuri s-a ajuns la limita timpului maxim regulamentar posibil.

2.1.4.2. Studii asupra indicatorilor fiziologici ai efortului sportiv din scrimă

Sintetizând concluziile desprinse din datele prezentate în subcapitolul anterior se poate afirma că efortul prestat de scrimer, în primul rând, nu este continuu. În timpul luptei, fazele intensive alternează cu fazele lente, de observare, de „studiu“ al adversarului. Ritmul meciului este în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: numărul de lovituri care trebuie acumulate până la obținerea victoriei; particularitățile probei (sabie, floretă, spadă); numărul de acțiuni motrice pregătitoare în raport cu al celor destinate lovirii; structura tehnico-tactică a înlănțuirilor de acțiuni motrice din componența unei „fraze de arme“; etc.

Meciul dintre doi adversari poate fi considerat „unitatea de bază“ în analiza efortului angajat de un subiect. Pe parcursul derulării competiției, sportivul are de susținut un număr variabil de meciuri care alternează cu faze relativ îndelungate de repaus, în funcție de formula de organizare, de regulament, de numărul de participanți, de condițiile tehnice ambientale (piste, săli, aparatură).

În completarea studiului privind parametrii temporali ai activității scrimerului S. Wolinetz susține că, în efortul specific din scrimă, din punctul de vedere al sistemelor energetice solicitate „execuția gestului tehnic din care se compune fiecare acțiune, solicită sistemul anaerob alactacid (corespunzător eforturilor de mare intensitate și de scurtă durată), în mod special la sabie, printr-o intensitate extremă, dar și la floretă și spadă, unde în timpul celor 9 sau 18 secunde de acțiune efectivă, numărul fazelor explozive este mai redus (altă structură tehnico-tactică)“.

Tot el afirmă că „pentru ansamblul competiției este necesară mobilizarea funcțională a sistemului aerob. Deci, efortul specific al scrimerului este situat în sistemul aerob, evoluând, în concurs, de la putere la capacitate și fiind marcat de vârfuri anaerobe alactacide“.

Alte studii, H. Lesseur, fac mențiunea că „deși cantitatea de lactat în sânge este rareori superioară la 4 mmoli, acesta apare la nivel local, brațul înarmat, cel mai frecvent la spadesini, dar nu poate prezenta semnificații importante pentru ansamblul analizei sistemelor energetice solicitate în scrimă“. Del Monte, Rittel, Lavoie, subliniază și ei că „efortul din scrimă nu se găsește frecvent în lactatemie“.

Meciul de scrimă este o alternanță de efort scurt, intens și de repaus relativ, de asemenea scurt. Waterloh arată că frecvența medie cardiacă (FC) este situată între 150 și 170 pulsații/min.

Cercetătorii brazilieni Texiera și H. de Rose au arătat că scrimerul folosește 84-90% din VO2 max.

În concluzie, meciul de scrimă, solicită un efort specific în care aportul de energie este important, nivelul mediu al FC permite un debit sanguin mare și un necesar de O2 substanțial.

În legatură cu FC, Klepping și Foilot au efectuat în 1979 un studiu asupra componenților loturilor de juniori ai Franței la I.N.S.E.P.. Scopul a fost „precizarea reacției cardiace în timpul efortului specific din concurs“.

Rezultatele obținute au condus la clasificarea subiecților investigați în:

– scrimeri cu „puls rapid“;

– scrimeri cu „puls lent“;

În cazul sportivilor cu „puls rapid“, creșterea FC (+ΔFC), intervine în cursul luptei, iar diminuarea FC (-ΔFC) apare imediat după meciuri. Cu cât diferența dintre maximul FC și minimul FC este mai mare, cu atât subiecții sunt mai reprezentativi pentru una din cele două categorii.

S-a constatat existența unei corelări între „scorul“ realizat realizat în meciuri și evoluția FC. Autorii au observat că atunci când un sportiv este dominat (condus) la începutul partidei, el nu poate să echilibreze lupta decât în măsura în care este capabil să-și mobilizeze într-o măsură importantă resursele, înțelegând prin aceasta creșterea FC. „Eficacitatea unui scrimer se traduce, din punct de vedere cardiac, prin posibilitatea solicitării rapide a unui procent cât mai ridicat din FC maxim, și care să fie menținut pe toată durata meciului“.

Rușii Gouminsky și colaboratorii afirmă că „rolul preponderent în aprovizionarea energetică pentru susținerea acțiunilor motrice ale scrimerilor aparține surselor anaerobe și că productivitatea anaerobă reprezintă în medie între 9 și 12 l de datorie de O2 max.

Ei consideră că, în cadrulunei activități maximale, la scrimă, un sportiv de nivel internațional are VO2 max. = 56.6 ml/kg corp. De asemenea că pulsul de O2 = 21.9 ml/pulsație, sau în valori raportate la greutatea corporală = 0,31 ml/pulsație/kg.

Același colectiva făcut un studiu asupra consumului caloric necesar pentru realizarea a 5 grupe sintetice de mijloace ale antrenamentului sportiv din scrimă, standardizate și folosite în structura lecțiilor relativ constant pe tot parcursul periodizării pregătirii. Datele obținute sunt redate în tabelul următor, reprezentând valorile de la începutul perioadei analizate și după 8 luni de efort neîntrerupt.

Scăderea consumurilor energetice necesare mijloacelor de pregătire care au ca scop angrenarea în efort (încălzirea și loviturile la manechin) demonstrează că perioada de antrenament parcursă a ameliorat funcțiile generale ale organismului.

Pe măsura creșterii gradului de pregătire consumul energetic pentru exercițiile utilizate în mijloacele cele mai specializate (exercițiile cu partener, lecția individuală și asalt) cresc pe baza proceselor anaerobe.

Specializarea profundă din finalul perioadei studiate solicită din partea scrimerului folosirea întregii sale capacități de efort, în acțiuni motrice de intensitate mare, la care se adaugă tensiunea psihică necesară în plan decizional pentru gestionarea incertitudinilor legate de distanță și de găsirea momentului oportun; toate acestea conducând la mobilizare funcțională și la creșterea necesarului energetic.

2.1.4.3. Caracteristicile efortului din scrima de performanță

Având la bază datele prezentate în subcapitolele precedente se pot desprinde, sintetic, o serie de particularități ale efortului fizic din scrima de performanță care-i trasează profilul specific.

1. Scrima face parte din sporturile individuale, aciclice, caracterizate printr-un grad mare de tehnicitate și combativitate în care efortul desfășurat are caracter discontinuu.

Intensitatea efortului prestat se înscrie, în ansamblu, în zona eforturilor de intensitate moderată în care se intercalează „vârfuri“ de eforturi de intensități maximale și submaximale.

3. După criteriul aprovizionării cu O2 efortul din scrimă se situează în sfera aerobă iar în momentele de acțiune motrică destinată lovirii (când intervine apneea) eforturile sunt anaerobe alactacide.

4. Respirația pulmonară suferă modificări variate, în funcție de fazele efortului. În timpul acțiunilor rapide, aceasta se suspendă, apneea fiind menținută timp de câteva secunde. După încheierea acțiunii se observă creșterea frecvenței și amplitudinii mișcărilor respiratorii până la declanșarea unei noi acțiuni. Ăcest lucru determină o bună elasticitate toracică la scrimeri.

5. Respirația tisulară se intensifică la începutul efortului iar apoi se menține relativ constantă. Procesul de termoreglare este solicitat datorită condițiilor de microclimat și de echipament.

6. Modificările circulatorii se datorează atât cerințelor efortului aerob cât și poziției blocate a toracelui, ceea ce antrenează importante modificări hemodinamice.

7. Datoria de O2 apărută în momentele de acțiune, când efortul este anaerob se plătește în fazele pregătitoare ale acțiunii și în frecventele întreruperi ale meciului.

8. Cheltuielile energetice se pot ridica la valori de 608 kcal/oră. În timpul antrenamentelor și în competiții, subiecții pierd în greutate datorită sudorației abundente.

9. În scrimă la solicitări permanente și intense sunt supuse sistemul nervos central și analizatorii. Forța, echilibrul și mobilitatea proceselor corticale fundamentale sunt hotărâtoare la nivelul marii performanțe.

10. Scrimerul trebuie să dispună de un potențial coordinativ asimetric prin care mișcări fine și rapide ale brațului înarmat să fie susținute, în mod independent, de cele ale membrelor inferioare.

11. În timpul îndelungatelor perioade de repaus, existente între meciuri, tururi, faze ale competiției, scrimerul trebuie să-și mențină tonusul neurovegetativ dar, concomitent să se și relaxeze nervos.

12. Sinteza unor aferențe senzoriale specifice formează, la scrimeri, „simțul distanței“, „al lamei“ și „al momentului oportun“. Sunt implicați, preponderent, analizatorul vizual, analizatorul mioartokinetic și, în mai mică măsură, analizatorul acustico-vestibular.

13. Pentru ca întregul proces de antrenare să fie eficient trebuie avuți în vedere, și evitați, factorii care conduc la „stări limită negative“ (P. Mita și M. Șerban):

– supra-încordarea psihofizică din antrenamente și competiții;

– emoțiile negative cauzate de eșecuri și incertitudini;

– stările conflictuale;

– perturbarea ritmurilor biologice;

– acumulări ale fenomenului de subsolicitare;

– carențe ale pregătirii;

– asocierea unor noxe (tutun, cafea);

2.2. Învățarea motrică în scrima de performanță

2.2.1. Premise ale învățării motrice în scrimă

Clasificarea Paillard:

Conform cu clasificarea efectuată de Paillard și citată de Hugues Lesseur în „Cours de preparation au professorat de sport“ (I.N.S.E.P. 1990) scrima este compusă din „telecineze“, adică din mișcări la distanță. Constatăm că aceste așa numite mișcări sunt în fapt acțiuni motrice.

Structural aceste acțiuni motrice sunt repartizate în 3 categorii:

=> acțiuni motrice lente și controlabile, (ex: poziția de gardă și pozițiile sistemului armă-braț-corp în diferitele linii);

=> acțiuni motrice lente de urmărire, legate de deplasările unei ținte și care presupun adaptarea permanentă în timpul execuției (ex: toate mișcările pregătitoare, deplasările, fentele);

=> acțiuni motrice balistice (ex: toate mișcările destinate lovirii, ultima fază a acțiunii motrice);

OBSERVAȚIE:

În scrimă este esențial ca în cadrul unei acțiuni motrice, între momentul inițial și cel final, cele trei categorii să se înlănțuie generând schimbarea evolutivă a ritmului execuției de la 8/10 sec. la 2/10 sec.

Capacitatea motrică

Pentru ca subiectul, scrimerul, să fie capabil să execute o succesiune de acțiuni motrice astfel încât să fie realizat scopul final, obținerea tușei, el trebuie să dispună de o capacitate motrică adaptată exigențelor sarcinii.

Capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare al calităților motrice, indicii morfo-funcționali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele bio-chimice, metabolice, toate însumate, corelate și reciproc condiționate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și actelor solicitate de condițiile specifice în care se practică activitățile motrice.

Obținerea sau nu a tușei, realizarea sau nu a lovirii adversarului, reprezintă rezultatul efectuării unei acțiuni motrice sau, cu alte cuvinte, performanța motrică asociată capacității motrice dinn momentul dat.

În scrimă, capacitatea motrică a subiectului poate fi caracterizată sintetic astfel:

=> el trebuie să posede un „bagaj“ de priceperi și deprinderi motrice astfel încât, în relația cu componenta tehnico-tactică, să fie capabil de a desfășura acțiuni motrice, ofensive, contraofensive și defensive la acel nivel al performanței motrice necesar și suficient pentru a tranșa în favoarea sa un număr maxim de situații de adversitate;

=> în ceea ce privește calitățile motrice ale scrimerului se poate afirma că până în prezent nu s-a ajuns la o concluzie fermă în favoarea stabilirii ca fiind dominantă a uneia sau alteia. Este sigur însă că nu sunt necesare calități motrice de excepție dar și că întregul complex trebuie continuu dezvoltat în raport cu potențialul anterior individual. Pe baza acestei certitudini s-a ajuns la concluzia că probele de control cu norme generale au doar relevanță orientativă. În același timp este dovedit faptul că dacă măcar una dintre calități atinge indici de excepție, aceasta pe de o parte determină stilul, jocul, maniera de a concura și pe de altă parte este condiție a marii performanțe. Cu alte cuvinte un scrimer de înalt nivel trebuie să aibă măcar o calitate motrică dominantă și peste valorilemadii existente la momentul dat în cadrul probei.

=> potențialul morfo-funcțional, biologic și metabolic al scrimerului trebuie să susțină cele menționate anterior contribuind la maximizarea eficienței acțiunilor motrice;

=> decisivă în schițarea unui „model al excelenței“ în scrima de performanță este componenta psihică cu toți factorii săi implicați, senzoriali, cognitivi, reglatori și de personalitate. Structura psihică a subiecților se impune a fi investigată încă din etapele de selecție și inițiere pentru a știi ce fel de „materie primă“ dispunem. Particularitățile psihice care în alte activități ar putea putea fi neadecvabile (agresivitate, spirit exagerat de risc, etc.) în condiții de abilă adaptare și orientare către scop, pot constitui garanții ale accesului către marea performanță. Cu atât mai mult particularități psihice optimizante, depistate și cultivate cu mijloace specifice constituie fondul unei viitoare capacități motrice compatibile cu înaltul nivel. Tehnicienii cu realizări deosebite în scrimă sunt tocmai aceia care știu să organizeze și să folosească structura psihică a subiectului pe care-l „modelează“, cea mai generoasă, sensibilă și greu de abordat „pârghie“ a realizării performanței motrice.

Spiritul „jocului“ și utilizarea lui

Înainte de demararea oricărui proces de învățare motrică în scrima de performanță trebuie avute în vedere 2 concepte fundamentale care orientează, organizează și subordonează întregul demers.

Acestea sunt:

1. Înțlegerea spiritului jocului (al luptei);

El impune ca subiectul să se găsească cât mai des posibil în condiții apropiate de desfășurarea concretă a luptei (a asaltului), astfel încât priceperile și deprinderile motrice dobândite să fie integrate regulilor specifice și adaptabile schimbărilor generate de adversitate.

Scrima de performanță se exprimă prin 3 probe – floretă, spadă și sabie – practicate atât de băieți cât și de fete. Dacă în urmă cu 50 de ani un sportiv putea fi medaliat la campionatul mondial la două arme, spadă și floretă, în prezent acest lucru a devenit, practic, imposibil. Deci nu se poate învăța spadă cu mijloace din sabie.

În altă ordine de idei, pe parcursul ultimelor două mandate ale actualei conduceri a federației internaționale s-au produs permanente modificări ale regulamentelor probelor, de arbitraj, de competiții, ale aparatului de semnalizare și instalațiilor, ale echipamentului și armelor.

Înțelegerea spiritului jocului se referă tocmai la integrarea cu rigurozitate a subiectului în contextul specific dat, cu scopul realizării unei eficiențe maximizate.

2. Folosirea spiritului jocului (al luptei);

Prin aceasta trebuie bine înțeles că pentru învățarea luptei nu trebuie să avem în vedere victoria în meci (asalt), ci scopul principal trebuie să fie realizarea loviturii (a tușei). Învingem un adversar prin acumularea unui număr variabil (în funcție de regulament) de lovituri. Deci, ceea ce ne interesează în învățare este „istoria“ loviturii și succesiunii acestora în condițiile date.

În scrima de performanță folosirea spiritului jocului se adresează, în primul rând, adaptării componentei psihice. Se constată că din dorința victoriei finale în competiție, care durează adesea 7-8 ore și presupune întâlnirea mai multor adversari, scrimerii au frecvente momente de scădere a regularității, stabilității, disponibilității sau maximalității atenției și concentrării.

Fiecare tușă este importantă în primul rând pentru că face parte dintr-un sistem iar în al doilea rând pentru că pentru acumularea numărului de puncte necesar victoriei directe între doi adversari presupune execuția unor variate structuri de acțiuni motrice. Nici o lovitură nu este identică cu precedenta.

Astfel învățarea motrică își propune jalonarea edificării tușei și integrarea acesteia în variate sisteme tehnico-tactice.

Obiectivele fundamentale ale învățării motrice în scrimă

În scrimă, prin învățarea motrică trebuie rezolvate 2 categorii sintetice de obiective:

1. Învățarea acțiunilor motrice aferente complexului reprezentat de raportul corp-armă (tehnica propriu-zisă).

2. Adaptarea acestora la situațiile create de adversar, gestionarea incertitudinilor (tehnico-tactică).

Obiectivul acțiunilor motrice elaborate de subiect este reprezentat de adversar, de sistemul său propriu de acțiuni motrice, cel care va suferi efectul transformator al lor.

Incertitudinile sunt sarcini de rezolvat pe parcursul desfășurării acțiunii motrice, în momentul când aceasta este executată în zona stării deschise a sistemului, unde mediul (adversar, arbitru, public) este instabil. În consecință, „numărul de posibilități de răspuns trebuie multiplicat în așa fel încât să fie asigurată o adaptare la perturbările survenite de la un moment la altul“ (Gentile 72). Altfel spus, subiectul trebuie să varieze în profunzime diferiții parametrii ai acțiunilor motrice, fie ei spațiali, temporali, structurali sau relaționali, pentru a-și realiza obiectivul.

Inter-relația subiect-mediu pune în fața scrimerului sarcina adaptării la următoarele categorii de incertitudini:

1. temporale (când trebuie declanșată acțiunea motrică?)

2. spațiale (unde va fi finalizată acțiunea motrică?)

3. structurale (din care elemente tehnice vom compune acțiunea tehnică?)

4. relaționale (în ce fel, în ce raport cu acțiunile motrice ale adversarului?)

2.2.2. Axa tehnico-tactică, fundamentul învățării-perfecționării

Diverși autori apreciază axa tehnico-tactică ca fiind un sistem fundamental al procesului de învățare motrică în scrima de performanță. Ea este un sistem pentru că include un ansamblu de etape, dependente între ele, ierarhizate, dar care se și reglează reciproc (feed-back), formând o entitate, un tot organizat. Rolul său este mai întâi de a sistematiza demersul pedagogic din punct de vedere teoretic și apoi de a descompune și recompune, etapă după etapă procesul practic de învățare/antrenare, potrivit scopului urmărit.

Pentru a putea jalona cu rigurozitate locul în care ne aflăm pe măsură ce rigurozitatea motrică se află în desfășurare, pentru a integra componenta psihică aferentă, pentru a ști ce tip de învățare motrică folosim sau dacă există potențial al capacității motrice adaptabil sarcinii propuse, se impune raportarea teoretică și practică a fiecărei verigi parcurse la axa tehnico-tactică.

Ea este reprezentată grafic sub forma unei ordonate din originea căreia începe evoluția celei mai închise stări a sistemului (tehnica propriu-zisă) către starea cea mai deschisă, zona situațională (tactica). Fig. 3.

În prima treime a axei obiectivul predominant al învățării motrice este ca subiectul să dobândească acele priceperi și deprinderi motrice care să-i faciliteze execuția acțiunilor motrice din categoria tehnicii de bază, deci acelora în legătură cu relația corp armă. Înformațiile care vor fi tratate provin, într-o pondere majoritară, din sfera proprioceptivă, de stare și interoceptivă. Considerăm această zonă a axei ca fiind locul de desfășurare a stării închise datorită faptului că în învățare sunt folosite un număr mare de convenții, restricții, indicații, delimitări (în teoria franceză: „maximum de consignes“).

În ultima treime a axei subiectul va adapta priceperile și deprinderile motrice dobândite anterior la starea deschisă („minim de consignes“), la situațiile impuse de sistemul de incertitudini generat de acțiunile motrice ale adversarului. În această zonă sunt tratate majoritar informații exteroceptive iar restricționările vor lipsi aproape total.

AXA TEHNICO – TACTICĂ

Trăgători tehnico-tactici și trăgători tactico-tehnici

În mod concret un subiect cu îndelungată experiență, un “trăgător” de performanță, în funcție de locul unde capacitatea motrică de care dispune îl poziționează pe axa tehnico-tactică, poate fi caracterizat ca fiind fie tehnico-tactic, fie tactico-tehnic. Desigur, ideal ar fi ca sportivul să fie situate exact la mijlocul intervalului pentru a fi considerat “complet”.

Cele două variante prezentate vor influența fiecare în felul său modul în care va fi conceput și derulat demersul pedagogic în funcție de componenta dominantă și de sarcinile concrete desprinse din periodizarea sezonului.

În cazul subiecților tehnico-tactici se va urmări ameliorarea tratării informațiilor exteroceptive în funcție de incertitudini, creșterea adaptabilității la situații deschise, avansarea pe axă catre zona tactică. Din punct de vedere al ponderii mijloacelor antrenamentului sportiv numărul asalturilor va crește, ei vor “trage” mai mult.

Sportivii tactico-tehnici vor avea de rezolvat sarcini motrice legate de optimizarea raportului corp-armă , de tratarea informațiilor proprioceptive, vor exersa în condiții restrictive, vor regresa pe axă către zona tehnică. Aceștia vor efectua mai puține asalturi.

2.2.3. Tipuri de învățare motrică

Învățarea motrică este definită ca fiind un set de procese associate exersării și experienței care conduc la schimbări relative permanente în conduita motrică (realizarea deprinderilor înalt performante), (Schmidt 1991).

Unele lucrări specifice din domeniul scrimei (franceze) consideră existența a 3 tipuri de învățare motrică. Deși fondul clasificărilor este identic, denumirea lor diferă. Vom menționa ambele variante. Aceste sunt:

=> Învățarea motrică (propriu-zisă), sau învățarea effectuate (H. Lesseur, 1990). Aceasta constă în structurarea unor acte de comportament în care reacțiile stabilizate sunt dependente de componente senzoriale proprioceptive. Se caracterizează printr-o înaltă automatizare.

=> Învățarea senzorio-motrică (perceptive-motrică); (M. Epuran, 1986) sau învățarea perceptivă (H. Lesseur, 90).

Ea constă în modificarea conduitei ca adaptare a unui răspunsperformant la condiții noi ce impun precizie mai mare sau finețe a răspunsului preexistent.

=> Învățarea inteligent-motrică; (B. Cratty) sau învățarea decizională (H. Lesseur, 1990).

Ea constă în însușirea deprinderilor motrice complexe sau este specifică sporturilor “euristice” în care adversarii sunt opozivi și inventivisolicitând din partea executanților mișcări originale, efectuate în funcție de condiții variate.

Tipuri de învățare motrică utilizate în scrima de performanță

În scrimă demersul pedagogic de învățare este raportat la axa tehnico-tactică, system care-l programează, organizează, verifică și reglează. Scrima de performanță folosește toate tipurile de învățare motrică.

În fig. 3 se observă locul ocupat de fiecare dintre ele în structura axei precum și relative pondere a acestora. Desigur, utilizarea unui anumit tip este funcție de obiectivele propuse, nivelul de cunoștințe al subiecților, periodizarea și etapizarea metodică.

Învățarea efectuare (motrică propriu-zisă) este localizată în apropierea originii axei, în zona stabilă. În scrimă acest tip de învățare este folosit pentru punerea bazelor tehnicii în cadrul optimizării raportului corp-armă. Scopul urmărit este realizarea unor acțiuni motrice în legătură cu: legătura braț-armă, plasamentul și deplasările mâinii în spațiu, pozițiile relative ale complexului format din vârf-lamă-mână-cot-umăr, apoi pozițiile corpului, garda și deplasările. Sintetic este vorba de ceea ce numim “acțiuni motrice fundamentale”. Efectele acestui tip de învățare pe lângă caracterul stabil al răspunsurilor trebuie să asigure executanților independență segmentară, coordonare și echilibru.

Mijloacele folosite sunt exercițiile tehnice izlate care vor dezvolta priceperi și deprinderi motrice tot isolate, fără legătură cu relația de adversitate. Se provoacă răspunsuri adaptive la situații neadaptate. “Este imposibil ca un gest ethnic învățat izolat să poată fi transferat în mod automat în joc” (Whitting, 1969; Marteniuk, 1976). De aceea toate acumulările dobândite prin învățare efectuare trebuie trecute apoi prin învățarea perceptivă și decizională.

OBSERVAȚIE:

Spre deosebire de metodica folosită în scrima românească unde în faza de inițiere, pe parcursul unui interval de 6-12 luni, subiectul deprinde tehnica deplasărilor, acțiuni motrice ale trenului inferior, studii recente (Antonio Lomele, “Scherma di base, nuova metodologia didattica”, 1993) susțin că din prima lecție copilului trebuie să i se pună arma în mână. Suntem pe deplin de acord cu această nouă perspectivă metodică pentru că, pornind de la scopul final care este lovitura, sportivul va conștientiza că întreg sistemul de acțiuni motrice pe care-l va dobândi și folosi va fi subordonat realizării tușei, iar problemele de coordonare și echilibru vor fi rezolvate în mod logic. Lovim cu ajutorul deplasărilor, deci nu executăm deplasări ca să lovim.

Prin învățarea perceptiv-motrică sunt urmărite obiective legate de acțiuni motrice tehnice ofensive, contraofensive și defensive. În acest context intervin și percepțiile exteroceptive legate de ceea ce numim în scrimă: simțul distanței, simțul momentului oportun, simțul fierului, simțul ritmului. Sunt implicate văzul, auzul și tactilul.

În sporturile de opoziție la distanță, deci și în scrimă, cel mai important simț este cel al văzului cu cele două funcții ale sale, vederea centrală (fobeală) și vederea periferică. Cunoașterea rolului lor are mare importanță în procesul de învățare perceptiv-motrică.

Vederea centrală tratează informațiile de poziții și captează stimulii vizuali intempestivi.

Vederea periferică preia informațiile legate de mișcare, de deplasările adversarului.

Ordinea funcțională este:

Vederea periferică Vederea centrală

Rolul vederii în scrimă asigură gestionarea incertitudinilor spațiale (distanța) și, legat de acestea, modul în care este rezolvat conflictul viteză-precizie. Este știut faptul că în condițiile executării unei acțiuni motrice la distanță mare, scade viteza dar crește precizia iar o distanță mică este favorabilă unei viteze mari dar precizia va fi mică.

În învățarea perceptiv-motrică vederea centrală influențeaază calitatea preciziei, iar vederea periferică ajută la creșterea vitezei, pentru că detectând mișcarea mai repede reacția va fi mai rapidă.

Aceste câteva considerente, cu condiția ca ele să fie cunoscute, vor avea efecte optimizante ale procesului învățării perceptive.

De exemplu:

1. Fentele trebuie să fie executate în plan sagital (vertical), către adversar și nu în plan orizontal. Se detectează mai greu distanța la care se află un obiect care vine din față în comparație cu cea la care se află altul care traversează (conform teoriei monoculare și binoculare).

2. Recepționarea informațiilor vizuale este organizată, în scrimă, plecând de la garda armei adversarului, în ordinea: garda, brațul, umărul, arma, corpul (contrar indicațiilor date în majoritatea sălilor de scrimă de la noi de a se privi către masca partenerului). “Privirea trece de la un punct la altul, din aproape în aproape, și totul se organizează pornind de la garda adversarului” (Papin, 1981).

3. Stângacii sunt considerați în scrimă ca fiind incomozi, dificili. Cu greutate sunt găsite argumente suficient de valabile pentru ca aceștia să poată fi contracarați. De fapt, problema constă în necunoașterea în amănunt a particularităților psiho-motrice ale acestora. Studiile efectuate (G. Azemar, 1987) au condus la concluzia că 77% dintre stângaci sunt heterolaterali, deci că emisfera lor cerebrală dreaptă are un dublu rol: tratează informațiile spațiale și declanșează, controlează acțiunea motrică. Datorită economiei de transfer inter-emisferic ei realizează un câștig de viteză. În plan practic acesta orientează exprimarea lor tehnico-tactică spre acțiuni motrice executate la distanță mică,ei sacrificând deliberat precizia în favoarea vitezei. Reacția logică a adversarului pentru a contracara un stângaci este de a menține desfășurarea luptei într-o distanță mare.

Învățarea inteligent motrică este tipul de învățare cu cea mai mare pondere în pedagogia scrimei de performanță. Obiectivul propus este ca subiectul să execute acțiuni motrice dobândite în condiții de adversitate. Aceasta presupune ca sistemul de incertitudini generat de situații să fie rezolvat prin acțiuni motrice adaptate. Rezolvarea unei situații implică două componente temporale:

=> timpul extern = durata fizică în care se desfășoară ațiunea motrică;

=> timpul intern = intervalul necesar subiectului pentru a acționa.

În condițiile în care timpul extern este mai mare decât timpul intern atunci situația este considerată confortabilă, iar când timpul intern este mai mare decât timpul extern în interiorul stadiilor de tratare a informației trebuie să aibă loc un fenomen de anticipare. Astfel se explică de ce un debutant are nevoie de mai mult timp pentru a trata același volum de informații în comparație cu un consacrat care pe baza experienței are capacitatea de a anticipa evenimentele din mediul înconjurător. Un rol esențial în anticipare îl deține atenția înțeleasă ca fiind un “…proces de control al fluxului informațional. Cu cât acest control este mai activ el poate să se preorienteze către informațiile așteptate” (Kiele; Neile, 1978).

În scrima de performanță timpul de reacție este de tip complex (T.R.C.) pentru că există mai multe incertitudini de analizat. “Cea mai lungă perioadă în tratarea informației este derulată între stadiul de identificare și stadiul de decizie. Anticiparea presupune să se sară peste momentul de identificare” (Theios, 1975).

Învățarea inteligent-motrică are menirea să formeze structuri de acțiuni motrice care să reprezinte opțiuni de răspunsuri, stocate în interiorul mecanismului decizional și care să poată fi adaptate unei largi varietăți de adversitate. Nu este posibil să se creeze planuri motorii în funcție de fiecare adversar. De altfel, Schmidt (1975) arată că “se pare că într-o stare deschisă nu este vorba de programe motorii specifice care se înmagazinează în timpul învățării, ci mai de garbă de formule motrice abstracte pe baza cărora se compun răspunsuri motrice specifice care să corespundă exigențelor particulare ale situației”.

2.2.4. Sarcina motrică

Principala preocupare a tehnicienilor din scrima de performanță este de a crește viteza cu care un subiect acumulează deprinderile motrice necesare obținerii unor efecte optime. Aceste obiective sunt realizabile prin stabilirea unor sarcini motrice. Sarcina motrică reprezintă ce anume are de efectuat un subiect pentru atingerea unui scop. Are caracter ipotetic urmând să fie executată într-o etapă imediat următoare.

Sarcina motrică este o activitate precisă și obligatorie care poate fi impusă fie din exterior (antrenor, adversar), fie de executantul însuși. Odată fixată ea stabilește o serie de constrângeri care vor determina maniera de acționare. Pentru realizarea unei sarcini motrice subiectul trebuie să-și mobilizeze resursele bioenergetice, informaționale sau psihice, de cele mai multe ori cumulativ.

Gradul de solicitare pe care sarcina motrică o impune subiectului, cu alte cuvinte nivelul de resurse necesare a fi mobilizate depinde de dificultatea obiectivă și de posibilitățile executantului, conform relației:

Grad de solicitare =

Se constată că pentru un anumit grad determinat de dificultate rezolvarea unei sarcini motrice date va solicita o mobilizare de resurse mai mult sau mai puțin importantă în funcție de nivelul capacității motrice a subiectului.

În condițiile în care, pentru a depășii dificultatea impusă, subiectul mobilizează o cantitate maximă de resurse sarcina motrică este considerată dificilă sau maximizantă.

În scrima de performanță, atingerea unui scop poate fi realizată cu variabile structurale, din cadrul unui fond precis, datorită acțiunii incertitudinilor relaționale intervenind opțiuni în legătură cu ce s-a estimat și rezultatul obținut, în funcție de gradul de coincidență dintre ele. Sarcinile motrice din această categorie se numesc optimizante.

J.P. Famose consideră că sarcina motrică este un ansamblu format din 4 elemente:

=> un scop precis determinat;

=> structura operațională și condițiile materiale aferente activității;

=> instrucțiuni, recomandări și indicații metodice specifice;

=> precizarea criteriului de evaluare al atingerii scopului propus.

2.3. Structura componentei tehnico-tactice din scrimă

Dacă facem o sinteză a indicatorilor cuprinși în majoritatea planurilor anuale de pregătire pe care am avut posibilitatea să le studiez se poate concluziona că, din punctul de vedere al indicatorilor temporali, aproximativ 60% din totalul timpului alocat pregătirii este repartizat componentei tehnico-tactice.

În afară de caracteristica temporală, în scrimă este de subliniat si caracterul relativ standardizat al structurii acestei componente. Experiența numeroaselor generații de antrenori a condus la promovarea unei orientări metodice relativ unitare care propune o structură a componentei tehnico-tactice formată din 6 grupe de mijloace, după cum urmează:

1. Pregătirea organismului pentru efort (încălzirea),

2. Exerciții de deplasare,

3. Lovituri la manechin,

4. Lecția individuală,

5. Lucrul pe perechi,

6. Asalturi de antrenament.

Fiecare dintre aceste grupe cuprinde complexe de exerciții care se folosesc în pondere diferențială în funcție de sarcinile metodice ale etapei de pregătire în care se află subiectul la momentul dat. Detalierea fiecărei grupe are loc în cadrul ciclurilor săptămânale prin conspectele de lecții.

Într-un plan annual de pregătire ponderea medie a fiecărei grupe de mijloace are o repartiție care poate fi sintetizată astfel:

1. Încălzirea: 10% din numărul total de ore alocat componentei Th.-Tc.

2. Exerciții de deplasare : 10%,

3. Lovituri la manechin: 8%,

4. Lecția individuală: 15%,

5. Lucrul pe perechi: 27%,

6. Asalturi de antrenament: 30%.

Graficul ponderii medii anuale a grupelor de mijloace poate fi reprezentat ca în fig. 4:

Cap. 3. Mijloace de optimizare a învǎțǎrii și perfecționǎrii

elementelor tehnico-tactice:

Modelarea “lucrului pe perechi” în scrimǎ, proba de floretǎ

3.1. Lucrul pe perechi, mijloc principal al componentei tehnico-tactice

În prezent există diferite concepții cu privire la necesitatea utilizării lucrului pe perechi în scrimă. Anumiți tehnicieni consideră că numai lecția individuală și asalturile de antrenament constituie mijloace esențiale ale pregătirii tehnico-tactice. Alții, dimpotrivă, sunt depărere că principalul mijloc de fixare și perfecționare a deprinderilor motrice îl constituie lucrul pe perechi.

Din studiile de specialitate poate fi citat Lukovich Istvan care în lucrarea “Metodica și mecanica generală a învățării scrimei” menționează că “lucrul pe perechi are menirea să asigure trecerea de la lecția individuală la asalt”, iar A. Ponomariov în cartea “Scrimă” arată că “învățarea și perfecționarea în perechi constituie, din punct de vedere organizatoric și metodic, principala formă de desfășurare a antrenamentului”.

La noi în țară lucrul pe perechi deține o pondere importantă în cadrul componentei tehnico-tactice, antrenorii considerând că progresul rapid, acumularea în timpul cel mai scurt a cunoștințelor, nu poate fi realizat decât prin exersarea acestora în cadrul lucrului pe perechi.

Pe de altă parte se apreciază că acest mijloc contribuie la creșterea intensității antrenamentului, stabilirea unui număr mai mare sau mai mic de repetări variind în funcție de sarcinile metodice ale etapei. Există situații în care, pe parcursul desfășurării lucrului pe perechi, se ating procente ale intensității mai ridicate decât în asalturile de antrenament unde sportivii își pot permite momente tactice de odihnă.

În stabilirea individualizată a conținutului exercițiilor ce vor fi folosite se au în vedere particularitățile stilului de luptă ale fiecărui sportiv, bagajul propriu de cunoștințe tehnico-tactice, ce trebuie învățat?, ce trebuie perfecționat?, în conformitate cu obiectivele propuse.

Prin sarcinile propuse și realizate ca urmare a utilizării lucrului pe perechi se apreciază că acestea reprezintă mijlocul cel mai cuprinzător în raport cu ansamblul grupelor de mijloace ale pregătirii tehnico-tactice.

3.2. Premise și ipoteze

Premise:

1. Se antcipează o colaborare bună cu antrenoarea grupei experimentale, ea exprimându-și interesul și disponbilitatea pentru acordarea întregului sprijin în realizarea obiectivului aplicativ al prezentei cercetări.

2. Considerăm că sportivele din eșantionul experimental sunt dispuse la cooperare și că vor participa activ la programul propus.

3. Experimentul se va desfășura în condiții normale de pregătire fără a perturba volumul de activitate stabilit de antrnoarea grupei.

4. Cu excepția intervenției asupra conceperii, organizării și desfășrării componentei “Lucrul pe perechi”, restul mijloacelor pregătirii tehnico-tactice rămân nemodificate și în raport cu obiectivele operaționale stabilite de antrenoarea secției.

5. Toate sportivele, aparținând altor cluburi, care au participat la concursul din 16 ianuarie 2003, necesar diagnosticării stării inițiale a grupei experimentale, sunt de acord să fie prezente la o nouă competiție, planificată la un interval de aproximativ 1 an (ianuarie 2004), necesară validării / invalidării concluziilor experimentului.

6. Componentele grupei unice pe structura căreia se desfășoară cele două competiții sunt născute în același an, 1987 premisă importantă pentru eliminarea variabilelor independente legate de dezvoltarea biologică a subiecților.

Ipoteze:

Ipoteză GENERALǍ

Dacă “Lucrul pe perechi” constituie una dintre grupele de mijloace cu pondere importantă în cadrul componentei tehnico-tactice a antrenamentului din scrimă, proba de floretă, atunci obiectivizarea conținuturilor aferente ar putea contribui la ameliorarea exprimării sportivilor în competiții.

Ipoteze de CERCETARE

1. Dacă obiectivele învățării-perfecționării urmăresc evoluția fiecărui subiect pe “axa tehnico-tactică” de la “cooperare” către “opoziție” (asalt), atunci, cunoscând valențele fie tehnice, fie tactice, în ponderi diferite, ale structurilor de exerciții, ar putea fi determinat un algoritm evolutiv al mijloacelor utilizate.

2. Dacă algoritmul determinat corespunde obiectivelor operaționale propuse atunci s-ar putea selecționa structuri de exerciții adecvate.

3. Ca urmare a elaborării unor tipuri de execiții riguros determinate atunci ar fi posibilă realizarea unui model de acționare, repartizat pe etape și cicluri de pregătire care să conducă la optimizarea tehnico-tactică a „jocului” subiecților.

Ipoteză STATISTICĂ

Dacă modelul experimentat este realizat în condiții optime atunci pe baza unor indicatori statistici pot fi desprinse concluzii care să evalueze rezultatele.

3.3 Studiu privind realizarea modelării lucrului pe perechi

Experiența acumulată pe parcursul mai multor ani de practică a scrimei, observarea conținuturilor antrenamentului tehnico-tactic propus de mai mulți antrenori ai loturilor naționale și olimpice cu care am lucrat și nu în ultimul rând propriile însemnări din caietul de antrenament, mi-au format o concepție originală despre posibilitatea sistematizării lucrului pe perechi.

În primul rând am considerat că cel mai obiectiv criteriu de sistematizare poate fi cel al încărcăturii tactice a exercițiilor folosite.

Am pornit de la premisa că trecerea de la relația „în cooperare” la relația „în opoziție”, utilizând lucrul pe perechi se face în mod gradat folosind exerciții adecvate obiectivelor propuse.

Implementarea modelului pe care mi l-am propus spre realizare a presupus parcurgerea următoarelor 3 etape:

1. Elaborarea unui algoritm al structurilor de exerciții cuprinse în grupa de mijloace formată de „lucrul pe perechi” pornind de la imperativele trecerii de la „lucrul în cooperare” la „lucrul în opoziție”, deci de la evoluția subiectului aflat în procesul de învățare-perfecționare și pozitionarea acestuia pe „axa tehnico-tactică” la momentul dat.

2. Conceperea unor complexe de exerciții subordonate algoritmului propus în etapa precedentă.

3. Experimentarea modelului realizat

3.3.1 Algoritmul structurilor de exerciții (etapa I)

Exercițiile tehnice au ca scop repetarea în vederea învățării sau perfecționării elementelor tehnice sau acțiunilor motrice, lucrând în cooperarea cu parteneri diferiți, cu particularitați de execuție și de reacție la semnale. Ele au cel mai redus grad de încărcătură tactică, urmărindu-se cu preponderență acuratețea execuției tehnice, în viteza optimă și la momentul oportun.

Jocul ripostelor reprezintă faza intermediară între exercițiile tehnice și contre cuprinzând elemente din ambele grupe. Sarcina pedagogică principală a folosirii jocului ripostelor este de a se realiza „fraze de arme” în care să se exerseze conducerea armei în situații de atac și de apărare raportate la capacitatea de adaptare la complexitatea conținuturilor propuse spre rezolvare. Jocul ripostelor constă dintr-o neîntreruptă succesiune de atacuri, parade și riposte, realizate din distanță mică până la medie și foarte rapid. Execuția jocului ripostelor trebuie să nu fie întreruptă chiar și în condițiile în care unul dintre parteneri a fost lovit.

Contrele sunt compuse in exercițiile cele mai complexe, cu conținut tactic cel mai ridicat. În contre partenerii nu se ajută reciproc ca în exercițiile tehnice ci se opun unul altuia și își dejoacă reciproc intențiile, în cadrul unor limite stabilite. Contrele cuprind situații apropiate de asalt, atunci când unul dintre parteneri poate combate execuția celuilalt încercând numai el să lovească. Spre deosebire de asalt, în contre se menține concentrarea atenției fie doar pe apărare, fie doar pe atac, ceea ce ușurează execuția corectă a procedeului sau acțiunii care poate fi urmărită în detaliu.

3.3.2. Conceperea unor complexe de exerciții (etapa a II-a)

Etapa a II-a a presupus selectarea unor structuri de exerciții pe care le-am considerat oprtune pentru a fi utilizate la nivelul de vârstă al grupei experimentale. Aceste exerciții sunt concepute pentru a concretiza algoritmul elaborat, deci pentru pregătirea acestuia în antrenamentul eșantionului experimental.

EXERCIȚII DE UTILIZAT:

1. EXERCIȚII TEHNICE

A. Exerciții pentru distanță

A.1. Fără armă

A.1.1. Din distanță mică, ambii parteneri execută mișcări de deplasare pe planșă, în poziție de gardă, conducând prin rotație și menținând contactul prin atingerea degetelor de la mâna avansată.

A.1.2. Se mărește distanța și se execută același exercițiu sprijinind între palme o minge medicinală care nu trebuie scăpată în timpul desfășurării mișcărilor de deplasare.

A.1.3. Se mărește și mai mult distanța, unu ldintre parteneri ține o floretă de vârf iar celălalt o ține de mâner. În timpul deplasărilor floreta nu trebuie scăpată din mâini iar brațele executanților nu trebuie să se îndoaie prea mult.

A.2. Cu armă

A.2.1. Unul dintre parteneri ține brațul întins, vârful floretei sale fiind în contact cu plastronul celuilalt sportiv. În timpul deplasărilor contactul astfel stabilit trebuie menținut fără îndoirea exagerată a lamei sau a brațului executantului. Inițiază deplasarea, alternativ, ambii parteneri.

A.2.2. Deplasări executate din poziția de angajament la jumătatea lamei, cu restricții similare exercițiului precedent.

A.2.3. Deplasări executate din afara angajamentului, atenție la menținerea constantă a distanței dintre parteneri.

A.2.4. Deplasări executate din angajament dar intercalând ușoare bătăi pe lama partenerului, mai întâi la fiecare al doilea pas apoi în mod continuu.

A.2.5. Din distanță de fandare se execută deplasări. Sportivul care conduce repriza respectivă la un moment ales fandează iar partenerul execută pas înapoi (iese din distanța critică).

A.2.6. Același exercițiu dar momentul ales pentru execuția fandării este dat de începerea pasului înainte al partenerului. În acest caz sportivul care conduce deplasarea este cel care propune momentul de atac deci nu cel care execută fandarea, ca în exercițiul anterior.

A.2.7. Sportivul A atacă cu fandare apoi sportivul B atacă la rândul său („în suveică”). Se execută continuu de 6-8 ori.

A.2.8. Din angajament se execută deplasări. Sportivul A, la un moment liber ales, părăsește angajamentul, acesta fiind momentul în care sportivul B trebuie să atace.

A.2.9. Din angajament, sportivul A execută alunecare continuă pe lama adversarului, înainte și înapoi, în momentul, precis marcat, al opririi din alunecare pe lamă, sportivul B atacă cu fandare și opoziție pentru închiderea liniei.

A.2.10. Idem 8 și 9, dar în momentul prezentării momentului de atac sportivul A acesta execută pas-înapoi, în acest caz sportivul B atacă cu pas-fandare.

B. Exerciții pentru acțiunile simple

B.1. Exerciții pentru lovitura dreaptă

B.1.1. Făra angajament

B.1.2. Din angajament

B.1.3. Cu presiune pe lamă

B.1.4. Cu bătaie pe lamă

Observații:

– Se execută cu diferite mișcări de deplasare,

– Se execută atât în liniile de sus cât și în liniile de jos,

B.2. Exerciții pentru lovitura cu degajament

B.2.1. Din angajamentul de sixtă se execută:

a) Trecerea vârfului.

b) Trecerea vârfului și întinderea brațului.

c) Precedentele (a+b) urmate de mișcări de deplasare (pas-înainte, fandare, fleșă).

B.2.2. Din angajamentul de cvartă se execută:

a) Idem ca la B.2.1.

b) – presiune urmată de degajament,

c) – schimbare de angajament urmată de degajament,

d) – bătaie pe lamă urmată de degajament

(toate executate cu diferite mișcări de deplasare)

B.2.3. Din afara angajamentului se execută:

a) Angajament urmat de degajament,

b) Bătaie urmată de degajament

(din diferite poziții, distanțe și mișcări de deplasare)

B.2.4. Degajamentul în linie joasă (la flanc):

a) Din angajamente diferite (sixtă, cvartă, ocvată, septimă) se execută degajamente la flanc.

b) Idem, precedate de luarea angajamentului.

c) Idem, peluarea angajamentului de către partener.

B.3. Exerciții pentru lovitura cu coupé

B.3.1. Din angajamentul de sixstă.

B.3.2. Din angajamentul de cvartă.

(se execută mai întâi direct, apoi cu schimbarea angajamentului sau cu dublă schimbare a angajamentului)

B.3.3. Din afara angajamentului, se execută mai întâi angajamentul urmat apoi de coupé.

(din diferite distanțe, cu proprie inițiativă sau pe pasul înainte al partenerului)

B.3.4. Coupé în linie joasă (flanc):

a) Din angajamentele de sixtă sau cvartă se execută direct la flanc iar din septimă și octavă este precedat de schimbarea angajamentului.

b) Idem, pe angajamentul partenerului.

C. Exerciții pentru acțiuni compuse

C.1. Acțiuni pregătitoare

C.1.1. Angajamentul

C.1.2. Schimbări de angajament

C.1.3. Bătaie pe lamă

C.1.4. Alunecări pe lamă sau presiuni pe lamă

C.1.5. Atacuri false

C.1.6. Invita

C.2. Parade și riposte

Sportivul A atacă drept iar sportivul B parează cvartă și ripostează drept.

Sportivul A atacă drept iar sportivul B parează cvartă și ripostează cu degajament.

Sportivul A atacă cu degajament în linie joasă iar sportivul B parează septimă și ripostează drept.

Sportivul A atacă cu degajament iar soprtivul B parează cvartă și ripostează cu degajament la flanc.

Sportivul A atacă drept iar sportivul B parează contră de sixtă și ripostează cu unu-doi.

Sportivul A atacă coupé iar sportivul B parează cvartă și ripostează cu legare în octavă.

Sportivul A atacă la flanc iar sportivul B parează octavă și ripostează cu opoziție în octavă.

C.3. Atacuri compuse

C.3.1. Din afara angajamentului se execută:

a) fentă de lovitură dreaptă și unu-doi.

b) fentă de lovitură dreaptă și coupé-dégajé.

C.3.2. Din angajament de sixtă sau cvartă se execută:

a) unu-doi-trei.

b) fentă de coupé și unu-doi.

c) fentă cu degajament și unu-doi la flanc.

C.3.3. Atacuri compuse precedate de acțiuni pregătitoare:

a) schimbare de angajament apoi bătaie și lovitură cu unu-doi.

b) presiune pe lamă și coupé-dégajé.

C.3.4. Pe revenirea în gardă a partenerului sportivul B amenință cu fentă dreaptă, sportivul A u reacționează, B revine în gardă, A bate lama urmată de fentă dreaptă și lovește cu degajament.

C.4. Atacuri pe pregătire

C.5. Prize de fier

C.5.1. Cu opoziție

a) Sportivul B are vârful în linie iar sportivul A execută în sixtă și lovește.

b) Sportivul B are vârful în linie iar sportivul A execută opoziție în cvartă și lovește.

c) Sportivul B atacă în linie joasă iar sportivul A parează octavă sau septimă și ripostează cu opoziție.

C.5.2 Cu legare

a) Sportivul B are vârful coborât iar sportivul A prinde lama în septimă, leagă sixtă și lovește.

b) Sportivul B are vârful ridicat iar sportivul A prinde lama în cvartă sau sixtă, leagă octavă sau septimă și lovește.

C.5.3. Cu învăluire

Sportivul B are vârful ridicat iar sportivul A după ce angajează în cvartă sau sixtă execută învăluire în respectivele poziții.

Observație:

Toate prizele de fier prezentate pot constitui acțiuni propriu-zise sau pot fi continuate cu alte acțiuni de atac simple sau compuse.

C.6. Parade prin cedare

C.7. Diverse acțiuni ofensive

C.7.1. Remize

C.7.2. Reluări de atac

C.7.3. Contra-timp

C.8. Oprirea

C.8.1. Oprirea cu lamă

C.8.2. Oprirea fără lamă

C.8.3. Oprirea cu derobare

2. JOCUL RIPOSTELOR

„Jocul ripostelor” constă într-o neîntreruptă succesiune de atacuri, parade și riposte, executate din distanță mică și medie, fără a avea un tempo foarte rapid dar folosind procedee foarte variate.

EXEMPLU:

Din distanță mică sportivul care atacă încearcă să lovească o țintă oarecare a suprafeței valabile, execuția fiind în viteză adaptată la posibilitatea paretnerului de a para și de a riposta. Sportivul care a inițiat atacul va contra-para și, la rândul său, va contra-riposta, și așa mai departe („în suveică”). O eventuală lovitură prost parată nu va opri înlănțuirea execuțiilor. Se va folosi o „frază de arme” compusă din lovituri și parade succesive care, treptat, devin din ce în ce mai rapide și mai complexe. Mișcările de deplasare trebuie limitate la strictul necesar deoarece în „jocul ripostelor” esențiale sunt mișcarea brațului, orientarea în spațiu precum și schimbarea rapidă de combinații tehnice; se poate ajunge totuși până la distanța de fandare. Se pot include și fente sau remize dar aspectul general de „suveică” nu trebuie să dispară. Observație:

„Jocul ripostelor” poate constitui un eficient mijloc de încălzire înaintea și în timpul competițiilor.

3. CONTRELE

3.1. Contrele convenționale cu acțiuni simple și compuse

Observație:

În cazul exercițiilor de „contre” relația de cooperare este diminuată, ea menținându-se doar în limitele acceptării convenției. Esențial este ca sportivul care atatcă să încerce să lovească iar sportivul aflat în defensivă să pareze și să riposteze.

Din angajament de sixtă, sportivul A (atacatorul) execută atac cu degajament în fandare iar sportivul B (apărătorul) parează cvartă și ripostează drept.

Același atac executat de sportivul A iar apărătorul B parează contră de sixtă și ripostează drept.

Din angajament de cvartă, sportivul A execută bătaie de lamă ăn cvartă și lovește drept, sportivul B parează cvartă și lovește drept.

Din afara angajamentului, sportivul A execută fentă dreaptă și lovește înșelând parada de cvartă, sportivul B parează cvartă-sixtă și lovește drept.

Din afara angajamentului, sportivul A execută fentă dreaptă urmată de coupé , sportivul B parează în contră de sixtă și ripostează drept.

3.2. Contre cu alternativă și acțiuni simple sau compuse

Din angajamentul de sixtă, sportivul A atacă cu degajament la flanc sau în linia interioară de sus (cvartă), sportivul B parează octavă sau cvartă și riposteză.

Din afara angajamentului sportivul A execută fentă dreaptă și înșeală parada de cvartă a partenerului fie în linia exterioară de sus (sixtă) fie în linia exterioară de jos (flanc). Sportivul B încearcă să pareze sixtă sau octavă și să riposteze.

Soprtivul A execută bătaie de lamă în sixtă și atatcă drept cu opoziție în sixtă sau cu degajament la flanc, sportivul B cedează în primă sau parează octavă și ripostează.

Din angajament de sixtă, sportivul A execută coupé-dégajé la flanc iar sportivul B parează cvartă sau cvartă-octavă și ripostează.

Soprtivul A execută pas-înainte cu fente de unu-doi cu brațil strâns, sportivul B pune vârful în linie, sportivul A prinde lama în cvartă și leagă ocvată căutând să lovească, sportivul B cedează în cvartă și ripostează.

Sportivul A execută bătaie de lamă în cvartă urmată de unu-doi, soprtivul B iese din distanță critică cu pas-înapoi și parează cvartă apoi ripostează, sportivul A execută remiză sau reluare de atac cu degajament în funcție de modul cum este executată riposta.

3.3.3. Lista subiecților

Subiecții implicați în experiment au fost repartizați după cum urmează:

Grupa martor:

Grupa experimentală:

3.3.4. Experimentarea modelului realizat

3.3.4.1. Diagnoza

Prelucrarea datelor obținute din competiția organizată în data de 16 ianuarie 2001, (Anexa 2) dată la care am început experimentarea modelului lucrului pe perechi, a presupus utilizarea următoarelor instrumente statistice:

Am realizat, mai întâi, un tabel în care am cuprins doar subiecții grupei experimentale, locul ocupat și punctajul acumulat, astfel:

Rangul subiecților:

Am stabilit, apoi, tendința centrală (media aritmetică a punctajelor obținute), conform formulei:

Pentru determinarea gradului de împrăștiere (dispersia) am parcurs următoarele etape:

Am stabilit amplitudinea cu ajutorul formulei:

Am stabilit apoi abaterea standard cu ajutorul formulei:

Cu ajutorul precedentelor relații am determinat coeficientul de variabilitate care îmi folosește la stabilirea graduluide omogenitate al eșantionului și am folosit formula:

Rangul subiecților după eliminarea valorilor extreme (locul II și locul XVI):

Tendința centrală (media aritmetică a punctajelor obținute), conform formulei:

Gradul de împrăștiere (dispersia):

Abaterea standard:

Coeficientul de variabilitate:

Concluzii după competiția de stabilire a diagnozei:

Observăm că performanțele realizate de componentele grupei experimentale (locuri ocupate, implicit punctele realizate) sunt împrăștiate pe un interval foarte mare, între locul II și ultimul loc (XVI), deci între 15 puncte și 1 punct.

Calculând tendința centrală a punctajelor realizate constatăm că media grupei se situează în tona locurilor XI-XII cu 5,16 puncte.

O singură sportivă este cu adevărat competitivă (A.T.), ea obținând locul II, celelalte s-au clasat între pozițiile XI și XVI.

Diferența de potențial competitiv dintre membrele grupei experimentale rezultă și din stabilirea amplitudinii (W=14) dintre punctajele maxim și minim obținute.

Coeficientul de variabilitate care-mi semnifică gradul de omogenitate valorică este extrem de mare (CV=99)și arată că eșantionul este foarte neomogen.

Contribuția esențială la deteminarea lipsei de omogenitate este locul II ocupat de sportiva A.T.. Observăm că în momentul în care am efectuat eliminarea valorilor extreme (locul II și locul XVI) și refăcând analiza statistică, valoarea coeficientului de variabilitate a scăzut la 45,3 ceea ce denotă creșterea omogenității cu mai mult de 218%, deci s-a dublat. Este adevărat însă că s-a realizat o mai mare omogenitate dar la nivelul mediu al locurilor XIII-XIV, deci valoare competitivă redusă.

Prin derularea experimentului îmi propun ridicarea nivelului competitiv și creșterea omogenității valorice ale tuturor componentelor eșantionului.

3.3.4.2. Derularea experimentului

Parametrii cantitativi:

Am planificat experimentarea modelului „Lucrul pe perechi” pe o perioadă de aproximativ 1 an, între lunile ianuarie 2003 și ianuarie 2004.

Repartizarea structurilor de exerciții, conform algoritmului realizat, s-a detaliat pe un număr de 3 mezocicluri și 11 etape.

s-a efectuat un volum de ore, special alocat lucrului pe perechi, de 176 ore, repartizate, în medie, asfel:

1 h pe antrenament (lecție),

4 h pe ciclul săptămânal,

16 h pe etapă,

176 h pe total perioadă experimentală

Fig. 5

Planificarea repartiției exercițiilor pe etapele experimentului

Sarcina motrică (obiectivul operațional) a execuției fiecărui mijloc (exercițiu) a fost stabilită prin fiecare conspect de lecție.

Participarea la experiment a componentelor eșantionului a fost bună, realizându-se după cum urmează:

Modul în care a fost programată ponderea diferitelor categorii de exerciții în cadrul mezociclurilor poate fi urmărită în graficele următoare:

Graficul mezociclului 1

Graficul mezociclului 2

Graficul mezociclului 3

Din cele 3 grafice observăm că:

Structurile A și B care au cea mai redusă încărcătură tactică sunt programate cu un volum în descreștere, de la 24 h, respectiv 6 h în primul meyociclu, la 12 h, 16 h în al doilea mezociclu, pentru ca să ajungă la 0 h, 4 h în mezociclul 3.

Structura C deși se reduce treptat (30h-20h-6h) este menținută la o pondere importantă complexității tehnice pe care o presupune.

Jocul ripostelor și contrelor au o programare ascendentă evoluând de la 6h, 4h în mezociclul 1, la 8h, 10h în mezociclul 2, pentru ca în mezociclul 3 să aibă cel mai mare număr de ore alocate 10h, 12h. Această programare a fost stabilită dtorită încărcăturii tactice care este cuprinsă în exerciții.

3.3.4.3. Analiza rezultatelor obținute la competiția de evaluare

În data de 20 ianuarie 2004 am organizat o nouă competiție (Anexa 3) la care au participat aceleași sportive ca și la concursul pentru stabilirea disgnozei.

Ca urmare a datelor colectate am procedat la o analiză similară cu cea realizată cu prilejul concursului din 16 ianuarie 2003.

Astfel:

Tabel cu subiecții grupei experimentale, locul ocupat și punctajul acumulat, astfel:

Rangul subiecților:

Tendința centrală (media aritmetică a punctajelor obținute), conform formulei:

Gradului de împrăștiere (dispersia) am parcurs următoarele etape:

Am stabilit amplitudinea cu ajutorul formulei:

Abaterea standard cu ajutorul formulei:

Cu ajutorul precedentelor relații am determinat coeficientul de variabilitate care îmi folosește la stabilirea gradului de omogenitate al eșantionului și am folosit relația:

Rangul subiecților după eliminarea valorilor extreme (locul I și locul XI):

Tendința centrală (media aritmetică a punctajelor obținute), conform formulei:

Gradului de împrăștiere (dispersia):

Abaterea standard:

Coeficientul de variabilitate:

Concluzii după competiția de evaluare a experimentului

Se constată o reală îmbunătățire a performanțelor realizate de sportivele componente ale grupei experimentale. Ele s-au clasat pe locuri superioare față de cele obținute la competiția inițială, astfel:

Media punctelor acumulate de sportivele eșantionului se situează la nivelul locurilor VI-VII cu 10,66 puncte față de nivelul locurilor XI-XII cu 5,16 puncte realizată la prima competiție.

A crescut competitivitatea individuală, 3 dintre sportive s-au clasat între primele 5 locuri iar la A.T. și D.P. s-au situat pe locurile I și respectiv II.

Amplitudinea determinată între punctajul maxim realizat și cel minim a scăzut (W=10) față de valoarea 14 inițială.

Gradul de omogenitate valorică a eșantionului a crescut cu 247% indicatorul coeficientului de variabilitate reducându-se de la 99 la 40.

În condițiile în care am eliminat valorile extreme omogenitatea eșantionului a crescut și mai mult (CV=35,14). Îmbucurător este faptul că gradul de omogenizare a crescut la un nivel mediu al performanțelor superior precedentei competiții.

Cap. 5 Concluzii

În orice activitate motrică, chiar în condiția în care ea este caracterizată ca fiind deosebit de complexă, există posibilitatea obiectivizării; a realizării unor mijloace care să prezinte garanția utilizării lor cu eficiență. O concepție bazată pe empirism poate fi, mai ales conjunctural, eficace dar în nici un caz eficientă; se consumă un volum enorm de resurse pentru a ajunge la rezultatul care s-ar putea realiza cu un efort general mult mai redus.

Valorificarea cunoștințelor teoretice pe care fiecare antrenor le-a dobândit în variatele forme de perfecționare pe care le parcurge pe parcursul carierei sale profesionale, completate cu experiența practică, pot conduce la elaborarea unor sisteme de mijloace care să reducă nedeterminarea majorității variabilelor dependente implicate în sistem. Singura condiție este eliminarea „suficienței” și aspirația spre profesionalism.

În sportul de performanță, în general, și în scrimă, în special, a fi profesionist înseamnă, în primul rând, cunoașterea în detaliu a specificului sportului sau probei; nu se pot face hibridizări colaterale (de exemplu, în scrimă nu se poate antrena floretă cu mijloace din spadă și sabie).

Prezenta lucrare încearcă să justifice avantajele care pot fi dobândite în cazul realizării unor instrumente metodice coerente, adecvate probei și particularităților subiecților. Elaborarea unor modele care să sistematizeze mijloacele utilizate în antrenament par, la prima vedere, dificil de realizat, implicând un volum mare de muncă și rigurozitate în aplicarea practică. Marele avantaj al realizării lor îl constituie faptul că, din momentul validării lor, ele pot fi folosite o perioadă îndelungată de timp iar ameliorarea lor nu mai constituie o problemă.

Rezultatele obținute prin experimentul efectuat contribuie la susținerea afirmației că utilizarea „lucrului pe perechi” în antrenamentul tehnico-tactic al scrimerilor este utilă și combat teoriile recente care îl consideră ca fiind un mijloc perimat, provenind din perioadele „academice” ale sportului nostru, momente ale istoriei scrimei reciclate de concepțiile moderne despre maximizarea eficienței.

Absența „lucrului pe perechi” din antrenamentul scrimerilor ar putea fi justificată doar în condițiile existenței unei structuri organizatorice de tipul: un antrenor-un sportiv. Doar în acest caz de excepție locul partenerilor poate fi suplinit de antrenorul care trebuie să fie permanent la dispoziția unui singur sportiv iar lecția individuală să fie completată de exercițiile din categoriile cuprinse în „lucrul pe perechi”. Deși situația ar putea părea ideală consider că se pot exprima numeroase rezerve.

Cel puțin în scrima românească, prin performanțele realizate de numeroase generații de sportivi care au folosit într-o pondere importantă acest mijloc, se justifică valoarea metodică a „lucrului pe perechi” ca etapă necesară în trecerea de la cooperare la opoziție.

Experimentul realizat a subliniat nu numai importanța unei bune sistematizări a structurilor de exerciții utilizate dar și necesitatea programării judicioase a acestora pe parcursul unui macrociclu (1 an). A fost necesară stabilirea unei dominantă care pe parcursul unui anumit inteeval de timp (etapă), să rămână permanent activă, concomitent cu preocuparea pentru prevenirea monotoniei. Am considerat că suportul operaționalizării obiectivelor propuse nu poate fi decât captarea interesului subiecților și motivarea lor prin autoexigență.

Stabilirea prin conspectele de lecție a unor indicații, restricții, condiții și criterii de evaluare precise a condus, în afară de evidentele acumulări tehnico-tactice, la creșterea intensității generale a antrenamentului. Cel puțin din perspectiva numărului de lovituri date în unitatea de timp, lucrul pe perechi timp de o oră a fost de două ori mai intensiv decât asaltul liber, apreciat că ar trebui să fie cu intensitatea maximă în raport cu celelalte grupe de mijloace.

În derularea propriu-zisă a exercițiilor am ținut cont de particularitățile individuale ale sportivelor, fără să renunț la exigența necesară în fond, am încurajat rezolvări în manieră originală a situațiilor propuse, inițiativă și creativitate. Este cunoscut faptul că scrimei i se atribuie și caracteristica de „sport euristic”, deci învățarea prin descoperire, mai ales în zona rezolvării situațiilor de adversitate, face parte din metodele didactice utilizate.

Aplicarea modelului nu s-a realizat fără anumite dificultăți. Una dintre acestea a fost lipsa de omogenitate valorică a eșantionului. Partenerele nu au fost apropiate ca nivel de cunștințe tehnice sau ca potențial biologic. Soluția a fost ca, pe măsură ce exercițiile creșteau în dificultate, să grupez soprtivele pe niveluri apropiate. Aceasta nu înseamnă că anumite sportive care s-au adaptat mai greu la sistemul impus nu au valorificat în competiție cu eficiență „urma” rămasă ca urmare a exersării, dovedind că se exprimă mai greu în condiții limitate dar că au înțeles și că pot aplica înmanieră proprie cunoștințele acumulate.

O altă problemă care poate apare în derularea „lucrului pe perechi” este necesitatea supravegherii acestora în permanență de către antrenor. Acest mijloc impune intervenții frecvente pentru dirijarea subiecților către esența solocitată de execuții: acuratețe tehnică, viteză, distanță, moment oportun. Dificulatatea o întâmpină antrenorii care trebuie să lucreze individual cu un sportiv iar ceilalți execută lucru pe perechi deci nesupravegheați și îndrumați.

Nu în ultimul rând starea echipamentului de protecție și caliatea armelor pot fi factori restrictivi în realizarea mijlocului. Utilitatea folosirii aparaturii de semnalizare a materialității loviturilor nu poate fi pusă la îndoială.

Colaborarea cu antrenoarea grupeicu care am realizat experimentul a avut un rol important în creșterea valorică a sportivelor. Sprijinul primit s-a concretizat prin adaptarea conținuturilor propuse de mine la celelalte grupe de mijloace ale antrenamentului tehnico-tactic, mă refer, în special la impunerea aplicării tipurilor de acțiuni motrice exersate în asalturile de studiu, în asalturile cu temă și chiar în asalturile libere.

ANEXA 1.

PERFORMANȚELE OBȚINUTE DE SCRIMERII ROMÂNI LA CELE MAI IMPORTANTE COMPETIȚII INTERNAȚIONALE

Rezultatele obținute la J.O.

Rezultate la campionatele Mondiale de Seniori

Rezultate la Campionatele Europene de Seniori

Rezultatele la Campionatele Mondiale de Juniori

Rezultatele la Campionatele Mondiale de Cadeți

Rezultatele la Campionatele Europene de Juniori

Sinteza statistică a rezultatelor obținute de F.R.S. la cele mai importante competiții internaționale

Total: 119 medalii

ANEXA 2

CUPA „OLIMPIA”

16 ianuarie 2003

CUPA „OLIMPIA”

16 ianuarie 2003

ANEXA 3

CUPA „OLIMPIA”

20 IANUARIE 2004

CUPA „OLIMPIA”

20 ianuarie 2004

BIBLIOGRAFIE

ARKADIEV ,V. – Scrima,Edit,Sport-Turism Bucuresti 1997

si colaboratorii

2 . BOTA , C . – Notiuni de bioenergetica, A.N.E.F.S. 2000

3 . CARSTEA , GH. – Teoria si metodica educatiei fizice si sportului,Ed. Universul,

Bucuresti 1993

4. CLERY. R – L’Escrime ,Ed F.F.E, Paris 1995

5. DEMETER. A – Fiziologia sporturilor,Ed .Stadion, Bucuresti 1972

6. DRAGNEA ADRIAN – Antrenamentul sportiv-teorie si metodologie,

Bucuresti,1980

7. DRAGNEA ADRIAN – Teoria educatiei fizice si sportului, Edit FEFS,Bucuresti

2002

8. DRAGNEA, A. si BOTA, A. – Teoria activitatilor motrice, Ed.

Didactica si Pedagogica,Bucuresti 1999

9. EPURAN MIHAI – Compediu de pedagogie pentru antrenori,Edit,Sport-

si HOLDEVICI IRINA Turism,Bucuresti 1980

10. EPURAN MIHAI – Modelarea conduitei sportive,Edit.Sport-Turism

Bucuresti 1990

11. EPURAN. M si HORGHIDAN. V – Psihologia educatiei fizice, A.N.E.F.S 1994

12. F.R.Scrima – Rgulament pentru probe,Bucuresti 2000

13. GAGEA.A si colectiv – Raport stiintific- scrima. I.E.F.S .1984,1985,1986,1987,

1988

14. IONESCU RUXANDRA – Manual de scrima,F.R.S, Bucuresti,1998

15. POENARU SORIN – Scrima sau arta de a invinge,Edit.Printech,Bucuresti

2001

16. POENARU SORIN – Pregatirea fizica a scrimerilor de performanta,

Edit.Printech,Bucuresti 2001

17. STAMA TIBERIU – Scrima de la A la Z,Edit.Turism 1994