Controlul Pedagogic al Procesului de Antrenament In Pregatirea Tehnica a Sportivelor din Lupte Libere
Introducere
La etapa actuală activitatea competițională a luptelor libere se caracterizează prin folosirea acțiunilor tehnico-tactice complexe.
Dezvoltarea furtunoasă a luptei libere, cere de la specialiștii acestui gen de sport cunoștințe suplimentare despre pregătirea femeilor, ce practică lupta.
Însă, majoritatea specialiștilor pun la îndoială rațională însușire de către femei a acelor genuri de sport, care până nu demult se credeau perfect bărbătești.
Practica antrenării femeilor în genurile de sport „bărbătești” anticipează considerabil creșterea cantitativă și calitativă a cercetărilor speciale, vizavi de optimizarea pregătirii sportivelor.
În lupta liberă, numai efectiva aplicare a procedeelor tehnice și tactice aduc victorie. De aceia pregătirea tehnico-tactică este componentul de bază în măiestria sportivă a luptătoarelor.
Ca să învingi concurenții mai puternici, trebuie să ai o superioritate vădită în măiestrie tehnico-tactică și pregătire fizică adecvată.
Pentru realizarea unei pregătiri tehnice superioare, trebuie să se asigure de la început o însușire corectă a elementelor de bază din tehnica luptelor; pozițiile de gardă, deplasările pe saltea, prizele, dezechilibrările, etc. După însușirea acestor elemente se va trece la învățarea progresivă a procedeelor tehnice pe baza unei succesiuni metodice judicioase. O atenție deosebită se va acorda însușirii corecte a elementelor și procedeelor tehnice, mai ales în perioada inițială de instruire, când se pun bazele deprinderilor motrice specifice. În această perioadă se va urmări corectitudinea execuțiilor, pentru ca începătorii să-și însușească corect mecanismul de bază al procedeelor. Însușirea greșită a unor procedee în această etapă ar duce la imposibilitatea legării lor de alte procedee în cadrul combinațiilor tehnico-tactice. Numai după însușirea corectă a mecanismului de bază al procedeelor se va putea trece la adaptarea acestora la particularitățile individuale ale sportivilor. In fazele superioare de pregătire, sportivii vor putea, în funcție de particularitățile lor individuale, să dea o notă personală execuției procedeelor și să contribuie astfel la îmbogățirea tezaurului tehnic al luptelor (stilul personal). Putem da numeroase exemple de sportivi români care au contribuit la îmbogățirea arsenalului tehnic al luptelor participând astfel la formarea și consolidarea școlii românești de lupte: "saltul și rostogolirea cu centurare ale lui D.Pîrvulescu" saltul cu centurare și supleul ale lui G.Berceanu, "turul de braț" al lui I. Baciu etc.
îmbogățirea continuă a bagajului de cunoștințe și deprinderi tehnice, prin însușirea de noi procedee și variante ale acestora, trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor și sportivilor. Luptătorii care folosesc în competiții un număr redus de procedee tehnice, vor fi în scurt timp cunoscuți de toți adversarii, aceștia putându-le contraataca acțiunile prin procedee de apărare și contraatac pregătite anticipat.
Însușirea procedeelor noi de către sportivii începători se va face în mod eșalonat, în raport cu creșterea nivelului lor de pregătire. Luptătorii avansați vor învăța procedee noi cu un grad crescut de dificultate și vor perfecționa variante noi ale procedeelor deja cunoscute, în funcție de particularitățile lor individele. Cu cât un luptător cunoaște mai multe variante ale procedeelor de bază, cu atât posibilitățile de folosire ale acestora, în funcție de adversarii întâlniți ei de situațiile mereu schimbătoare din timpul luptei, vor fi mai mari.
Pentru perfecționarea procedeelor tehnice de bază și a variantelor acestora, în vederea folosirii lor în condiții concrete de luptă, se va trece prin următoarele faze:
înlăturarea mișcărilor inutile, pentru a se asigura o structură cât mai rațională a procedeelor și o execuție cu un consum minim de energie;
repetarea procedeelor în condiții cât mai variate prin schimbarea partenerului de lucru și prin crearea în mod artificial a diferitelor situații tactice pe care luptătorul și le rezolvă în modul cel mai potrivit;
dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice specifice necesare execuției cât mai eficace a procedeelor ( se vor dezvolta în mod corespunzător grupele musculare care acționează în timpul executării procedeelor);
– perfecționarea calităților psihice necesare luptătorului în timpul execuției procedeelor grele și în timpul întrecerilor (curaj, hotărâre, încredere în posibilitățile proprii, etc.).
În învățarea oricărui procedeu de lupte se va respecta o anumită succesiune a acțiunilor motrice care compun procedeul;
Prizele sânt diferite pentru majoritatea procedeelor tehnice. Fiecărui procedeu îi corespund anumite prize favorabile, care permit execuția corectă, eficace și cu minimum de efort. Unele prize sânt mai avantajoase, deoarece permit execuția mai multor procedee, și combinații, fără schimbarea lor. Alegerea prizelor se mai face în funcție de particularitățile morfologice ale luptătorilor șl adversarului: talia, lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, evoluția scorului precum și repriza în care se acționează (când luptătorii sânt transpirați se vor utiliza prize cât mai scurte și fixe).
După fixarea prizelor se va trece cât mai repede la execuția procedeului, pentru a nu da posibilitatea adversarului să se elibereze, să slăbească priza sau să se plaseze într-o poziție care să împiedice execuția atacului inițiat.
Datorită importanței prizelor în reușita execuției procedeelor, în timpul angajărilor se depun eforturi mari pentru realizarea prizelor favorizante.
Se recomandă ca luptătoarele să învețe mai multe prize pentru execuția aceluiași procedeu (mai ales pentru procedeele preferate "cheie"), putând astfel utiliza aceste procedee cu adversarele diverse în situații variate Este contraindicat ca în timpul angajărilor să se utilizeze prize care trebuiesc schimbate pe parcursul execuției procedeelor. De exemplu, pentru execuția "saltului cu centurare" se va urmări realizarea de la început a conturării cât mai jos, o centurare prea înaltă impune schimbarea prizei înainte de declanșarea procesului, ceea ce poate duce la eliberarea adversarului, sau chiar execuția de către acesta a unor contraprocedee.
Dezechilibrările au un rol deosebit de important în timpul luptei, deoarece plasează adversarul în poziții favorabile intrării sub acesta și execuției procedeelor.
Realizarea dezechilibrărilor este posibilă prin folosirea în timpul angajărilor a forței de împingere sau tracțiune a adversarului, prin deplasările lui (care
trebuiesc impuse), precum și prin schimbarea prizelor și a poziției corpului acestuia. Astfel, daca adversarul împinge executantul îl trage spre el, pivotează și-1 aruncă peste șold sau spate; dacă adversarul se retrage sau deplasează centrul său de greutate înspre înapoi, se execută împingeri bruște doborându-l.
De mare importanță în timpul luptei este sincronizarea perfectă a acțiunilor de tracțiune și de împingere cu mișcările de apropiere și de intrare sub adversar în vederea realizării procedeelor. Folosind inerția mișcării adversarului, procedeele se vor executa cu minimum de efort și maximum de eficacitate.
Trântirea constituie finalizarea oricărui procedeu din cadrul luptei din picioare.
În funcție de structura tehnică a procedeului folosit, amplitudinea traiectoriei poate fi mai mare sau mai mică. In cadrul aruncărilor peste piept, amplitudinea aruncărilor este mult mai mare decât în cadrul doborârilor, de pildă. Eficacitatea fiecărui procedeu de trântire este determinată în mare măsură de execuția acesteia pe traiectoria optimă. De exemplu, la aruncările peste șold nu amplitudinea maximă este mai eficace, deoarece aceasta permite adversarului să se plaseze în timpul aruncării, evitând căderea pe spate, uneori putând realiza chiar contraatacuri.
Primii pași în crearea sistemului argumentat de pregătire a femeilor ce practică lupta liberă cu evidența specificului organismului lor s-au întreprins. Specialiștii notorii în lupte libere au publicat deja recomandații metodice, ce reflectă particularitățile metodicii pregătirii sportivelor de lupte libere (Iakovlev A.V., Zaițev I. A. și alții 1985) și desăvârșirea măiestriei tehnico-tactice a lor (Iakovlev A. V., Gherasimov I. N., Korneev A. S. 1988, Manolachi V. G. 1990, 1993).
Dar în aceste recomandații, fațadele organizării și petrecerii controlului asupra pregătirii fizice și tactico-tehnice a sportivelor de lupte libere au rămas vădit ne descoperite, ceea ce a și servit antipod întru cercetarea în continuu și mult mai în detalii a acestei probleme.
Capitolul I. Analiza literaturii la tema cercetată
1.1. Aspectele antrenamentului sportiv al sportivelor în corelație cu particularitățile organismului lor
Realizarea cu succes a planurilor de pregătire a sportivilor depinde, în multe privințe, de eficacitatea utilizării mijloacelor și metodelor controlului pedagogic ca parte componentă a procesului de dirijare. Acest proces permite comunicarea reciprocă între profesor/antrenor și sportiv, iar pe baza informațiilor obținute -introducerea corecțiilor corespunzătoare în planurile de antrenament.
Necesitatea obținerii informației reciproce în desfășurarea dirijării procesului de antrenament este determinantă în elaborarea, evaluarea și realizarea corectă și la timp a acestor planuri.
Pentru realizarea cu succes a funcțiilor de bază ale controlului se recomandă, în primul rând, analizarea următoarelor aspecte:
Ce aspecte ale procesului de antrenament se supun măsurării;
Cum se măsoară aceste aspecte; Testele și indicatorii pentru măsurare;
În ce mod trebuie să se aprecieze rezultatele testelor și măsurătorilor.
Rezolvarea sarcinilor mai sus amintite sunt nemijlocit legate de principiile metodologice ale controlului (M.A. Godik, 1988):
Respectarea principiilor sistematizării și complexității;
Folosirea în procesul controlului a criteriilor, parametrilor, testelor și metodelor verificate în privința siguranței și obiectivității;
Standardizarea condițiilor și a procedurii de măsurare în procesul cercetării;
Unificarea parametrilor și metodelor controlului conform probelor de sport;
Realizarea cu exactitatea metodologică necesară a măsurărilor în procesul controlului;
Alegerea numărului optim de parametri și metode instrumentale ale controlului;
Concordanța criteriilor, alegerea testelor și metodelor specifice fiecărui contingent conform direcționalității lor pentru procesul de antrenament.
Aceste principii surprind aspectele fundamentale în determinarea programelor optime ale controlului în diferite ramuri sportive, inclusiv în sporturile de luptă.
Aici putem menționa că, deși s-au obținut succese evidente în ceea ce privește controlul procesului de antrenament și al stării funcționale a organismului luptătorilor, elaborarea unor programe concrete rămâne în continuare un capitol deschis ameliorării.
Restanțele în elaborarea programelor metodice și organizarea practică a controlului pedagogic al sportivilor luptători sunt cauzate de:
numărul mare de teste și parametri de măsurare cu indici informativi
scăzuți;
metode științifice de testare neomologate în direcția aspectelor vizate;
imposibilitatea surprinderii printr-un număr nu prea mare de teste a diferitelor aspecte și a parametrilor acestora în vederea elaborării programelor concrete și ale controlului pentru fiecare contingent de luptători cu evidența vârstei, sexului și nivelului de măiestrie;
neconcordanta dintre condițiile de laborator, în care se măsoară unii indici și cele de activitate competițională reală;
baza materială și aparatura insuficientă, uneori inexistentă, necesară testării și prelucrării informației obținute în activitatea de cercetare științifică;
Mai mult decât atât, de multe ori nu se respectă principiul complexității și al sistematizării în acțiunea de control, ceea ce complică formularea aprecierilor integrale, de ansamblu, asupra nivelului de pregătire a luptătorilor.
Evidența principiului amintit presumetri de măsurare cu indici informativi
scăzuți;
metode științifice de testare neomologate în direcția aspectelor vizate;
imposibilitatea surprinderii printr-un număr nu prea mare de teste a diferitelor aspecte și a parametrilor acestora în vederea elaborării programelor concrete și ale controlului pentru fiecare contingent de luptători cu evidența vârstei, sexului și nivelului de măiestrie;
neconcordanta dintre condițiile de laborator, în care se măsoară unii indici și cele de activitate competițională reală;
baza materială și aparatura insuficientă, uneori inexistentă, necesară testării și prelucrării informației obținute în activitatea de cercetare științifică;
Mai mult decât atât, de multe ori nu se respectă principiul complexității și al sistematizării în acțiunea de control, ceea ce complică formularea aprecierilor integrale, de ansamblu, asupra nivelului de pregătire a luptătorilor.
Evidența principiului amintit presupune divizarea indicilor de control pe patru nivele:
primul nivel – indici integrali, ce reflectă efectul sumar al diverselor componente ale pregătirii;
al doilea nivel – indici complecși, ce caracterizează unul din sistemele organismului sportivului;
al treilea nivel – indici diferențiali, ce caracterizează în exclusivitate o calitate a sistemului organic;
al patrulea nivel – indici unici, ce pun în evidență o singură dimensiune.
Această divizare a indiciilor pregătirii sportivilor este necesară în vederea evidențierii fiecărui nivel de organizare a controlului și corelarea sa cu mijloacele coordonării.
Ca principiu metodologic de bază în vederea elaborării sistemului optim al controlului asupra procesului de antrenament al luptătorilor, îl reprezintă selectarea testelor celor mai sigure și informative asupra parametrilor și indicilor incluși în program.
Această alegere trebuie să fie în concordanță cu principiile de bază din teoria testelor, teoria măsurării și teoria aprecierii.
Conform principiilor teoretice, testele de control trebuie să satisfacă anumite cerințe:
informative, adică să evalueze acea proprietate, calitate sau capacitate pentru măsurarea cărora au fost elaborate;
sigure, adică să permită a obține rezultate aproximativ identice la testarea repetată a acelorași sportivi în aceleași condiții;
obiective, adică să nu depindă de părerea subiectiva a oamenilor care desfășoară testarea și de condițiile de desfășurare a testului. Procesul de antrenament contemporan simte necesitatea în permanentul control asupra stării, nivelul antrenării celor ce practică sportul și rezultatele lor sportive. Justa apreciere și interpretare a acestui control raportat la indicii planificați, permite determinarea obiectivă a eficacității procesului de pregătire a sportivilor în orice gen de sport. O asemenea informație trebuie adunată de către specialiștii în procesul controlului pedagogic, scopul căruia este verificarea și aprecierea diverselor laturi ale pregătirii luptătorilor.
Vizavi de acestea, în practica cercetărilor științifice se folosesc patru indici generalizatorii (Petrovskii V.V. 1978).
procentul îmbunătățirii rezultatului planificat raportat la cel incipient;
exacta obținere a rezultatului sportiv scontat pe intervalul de timp strict determinat;
numărul de lecții antrenament, necesare întru obținerea rezultatului gândit;
durata menținerii rezultatului la nivelul dorit.
Autorii manualului de luptă (Gain V., Hartman I., 1980) sânt de părere, că rezultatele din activitatea în luptă depinde de direcția strategică a potențialelor tactice, de pregătire tehnică, rezistență, forța musculară, potențialele speciale de coordonare, calitățile morale și volitive ale luptătorului.
Prin antrenament notăm capacitatea potențială a sportivului de a demonstra unele rezultate în categoria de sport aleasă, de a demonstra nivelul pregătirii tehnico-tactice, fizice, tactice, morale-volitive și intelectuale ale luptătorului (Așmarin B. A. 1990).
În aspectul pedagogic de antrenare este primit de a include pregătirea tehnică și tactică a sportivilor.
Pregătirea tehnica este procesul pedagogic direcționat spre menținerea elementelor motrice specifice pentru fiecare gen de sport. Pe măsura creșterii vârstei și măiestriei sportive, tehnice se desăvârșește cu evidență cu evidența particularităților individuale ale sportivului (Așmarin B. A. 1990).
Pregătirea tactică este procesul pedagogic direcționat spre mânuirea formelor raționale de conducere a luptei competiționale (Așmarin B. A.).
Segmentul motric întru creșterea măiestriei sportive este antrenamentul, ca formă de bază în pregătirea lor (Feodorov L. P. 1987).
În aspectul sistemului de acces se conturează următoarele elemente de bază.
totalitatea indicilor ce caracterizează starea sportivei la toate etapele de pregătire a ei;
totalitatea influențelor pedagogice optime și raționala lor pregătire;
sigura și informativa sistemă a controlului și regularea procesului de antrenament.
Procesul multianual de pregătire a sportivelor este subordonat legităților de ansamblu de instruire și educație, precum și principiilor antrenamentului sportiv specifice generale.
Cu toate acestea, principiile antrenamentului sportiv își schimbă vizavi de sportul feminin conținutul caracteristic al său și este determinat de particularitățile dezvoltării biologice ale femeii și factorii sociali-psihologici (Feodorov L. P. 1987).
Reacțiile fiziologice de la efortului fizic, precum și menținerea mecanismelor determinatorii posibilității funcționale ale organismului și schimbarea lor sub influența antrenamentului sportiv, la femei și bărbați principal nu s-au depistat (Koț I. M.).
Activitatea sistemului nervos a femeii este mult mai mobilă și legată mai compact de diversele funcții biologice ale organismului, decât la bărbați. În deosebi femeia este ușor derutată, excitată și supărată în timpul ciclului menstrual, în perioada așteptării copilului. Factorii fiziologici și psihologici la ea se împletesc într-un tot întreg, uneori neobișnuit de straniu „nod” (Gudcovici L., Kondratov A., 1980).
Aspectul biologic conține particularitățile anatomio-fiziologice de bază ale organismului femeii și schimbările lui de vârstă. Înălțimea în mediu este mai mică cu 10-12 cm., iar masa corpului cu 7-8 kg. Aceasta se explică prin mai multe argumente și nu numai prin înălțimea femeii, ci și prin dezvoltarea mult mai slabă a musculaturii, care la ele constituie 32% din masa corpului (la bărbați 45%). Forța musculară a femeii este mult mai mică decât la bărbați, deoarece mușchii sunt mai subțiri, în componența lor multe depuneri de grăsimi. Însă femeile depășesc bărbații în perfecțiune și coordonarea mișcărilor. Ele sânt mai rezistente la durata lucrului ritmic și le sânt caracteristice excelenta dezvoltare a vitezei și supleței mișcărilor grupurilor de mușchi.
La compararea indicilor funcționali a femeilor și a bărbaților trebuie mai întâi de toate de luat în considerație deosebirea în proporțiile corpului. În mediu femeile sânt mai joase decât bărbații (Koț I. M., 1980):
Configurația deosebită și mărimea oaselor bazinului. Bazinul la femei este un inel osificat pentru ocrotirea organelor interne genitale. Volumul bazinului femeii considerabil este mai mare decât la bărbați;
Longitudinea esențială a coloanei vertebrale racordată la înălțime, lățime este mai sporită decât la bărbați a spațiului interarticulator și buna întindere a suplinirului suprafeței sfârcoase;
Cutia toracică este mult mai scurtă și mai lată;
Aranjarea caracteristică a colului anatomic femural; ele sânt situate sub un unghi drept față de osul femural.
Alături de acestea, organismului feminin îi este caracteristică rezistența la deteriorarea unui șir substanțial de necesități fiziologice: lipsa de oxigen, foame, insomnie, precum și de însemnata scurgere a unor procese de restabilire.
De exemplu: femeile pot suporta pierderea unei cantități mari de sânge, în comparație cu bărbații (Feodorov L. P., 1987).
Starea fiziologică a diverselor sisteme și aptitudinea fizică la general la femei se găsesc într-o interdependență față de fazele ciclului menstrual. Cu toate acestea și eforturile fizice pot influența asupra decurgerii lui (Koț I. M., 1986).
Particularitățile biologice de dezvoltare reală a motricității organismului feminin în creșterea la etape ontogenezei de la 4-20 ani, necesar este să i se atribuie următoarele:
încheierea creșterii bazei motrice la 14 ani;
Tempoul furtunoasei dezvoltări motrice la etapele ontogenezei timpurii de la 4-7 ani;
Asimetria în dezvoltarea fiecărei forme de reliefare a activității mișcărilor, precum și a întregii motricități, ceea ce legitim pentru fiecare vârstă concretă;
Accelerațiile tempoului de dezvoltarea motrică în perioada „saltului pubertar” de la 11-13 ani;
Brusca cădere a necesităților biologice în mișcări după 13 ani;
La etapa ontogenetica de la 15-20 ani în baza dinamicii motrice crescânde din organismul feminin, prevalează schimbările regresive;
Dinamica sezonieră perfectă a activității mișcătoare spontane;
Specificul genital calitativ a organismului feminin în creșterea motrică a fetiței, adolescentei, femeii nu este „copia micșorată” a motricei băiețelului, adolescentului, bărbatului;
Fiecare vârstă anume în dezvoltarea sa motrică este unică, irepetabilă, ea conține atât puncte de creștere diriguitorii, cât și factorii ce o limitează;
10.Particularitățile calitative de prim rang în dezvoltarea ontogenetica reală a motricei feminine sânt rezistența mare și moderată a intensității și activa mobilitate.
În așa mod, în ontogeneză necesităților biologice de mișcare a organismului feminin în creștere de la 4-20 ani, se conturează perfect patru perioade:
de la 4-7 ani – perioada acceleratorică;
la 8 ani – perioada diminuării „școlare”;
de la 9-13 ani – perioada optimismului biologic;
– de la 14-20 ani – perioada deficitului motric (Iankuaskas I. M., Logvinon Ă. M.).
1.2. Testele aplicate în controlul pedagogic
Ținând cont de particularitățile funcționale și starea fiziologică a femeilor în controlul pedagogic pot fi aplicate teste. Este necesar ca testele să fie:
criteriu valid-important a standardizării ce presupune corespondent acestui test calităților motrice apreciate;
sigure – adică să nu depindă de părerea subiectivă a experimentatorului și a condițiilor testării (Taracanov B. I., Radcenko L. N., 1988).
Rezultatul oricărei măsurări depinde de minimum doi componenți (Smirnov 1.1., 1976):
valoarea reală a obiectului măsurat;
greșelile, ce depind de fixa măsurare, de subiectivitatea părerii a experimentului, prezența factorilor indici neluați în seamă.
Apreciere. Aprecierea în măsurările pedagogice poate fi obținută pe calea metodicii comparației a datelor testării sportivilor, deși trebuie de comparat rezultatele incipiente și cele ale testării repetate sau rezultatele individuale ale sportivului de cel mediu (Smirnov 1.1., 1976).
Validitatea. Validitatea testului urmează a fi determinată în două etape (Godik M. A., 1977). La etapa întâia se determină validitatea conținutului care se afirmă în baza presupunerilor teoretice despre aceia; cât de mult corespunde testul specificul genului de sport cercetat și în particular lupta sportivă.
Etapa a doua este legată de aprecierea cantitativă a validității testelor prelucrate. Această apreciere se petrece prin intermediul coeficientului validității.
El se calculează pe calea suprapunerii dinamicii rezultatelor din teste cu rezultatele sportive.
Siguranța testului, ca și validitatea, trebuie să fie determinată cu ajutorul calculului siguranței coeficientului. De cele mai dese ori el se soluționează prin metoda testării duble cu calculul precedent a coeficientului corelației dintre șirul indicilor obținuți.
Obiectivitatea se obține pe calea standardizării procedurii testării cu evidența fixității mijloacelor de măsurare. Dacă obiectivitatea testului este minoră, atunci suprapunerea rezultatelor testării poate fi redusă la suprapunerea rezultatelor greșite a celor ce au petrecut testarea (Tarakanov B. L, 1988).
Sistemul de apreciere. A aprecia rezultatele se poate prin metoda comparației prin două metode:
compararea rezultatelor testării incipiente și repetate;
compararea rezultatelor individuale cu cele medii.
Este cunoscut, că rezultatul oricărei măsurări este format din doi componenți (Smirnov 1.1., 1976):
a. valoarea reală a particularităților parametrului măsurat;
b. inexactitățile, ce depind de sensibilitatea aparatului concrete a măsurării,
subiectivitatea experimentului.
În practica sportului se deosebesc trei forme ale controlului pedagogic pe etape, curent și operativ (Zațiorskii V. M., Zaporojanov V. A., Ter-Ovasean I. A., 1971).
Cu ajutorul controlului pe etape se apreciază laturile aparte ale stării permanente ale sportivului. Această formă a controlului este cea mai răspândită în practica luptei sportive la momentul actual.
Pe parcursul controlului curent se apreciază balansarea cotidiană a unor indici aparte a stării sportivului.
Controlul operativ permite a aprecia schimbările ce au loc în activitatea diverselor funcții ale organismului, ca rezultat al îndeplinirii set de exerciții fizice.
Structura pregătirii fizice, însemnătatea diverselor posibilități și calități, precum și testele cu care se controlează, au deosebiri substanțiale la diverse contingente de sportivi în dependență de genul de luptă, nivelul de măiestrie sportivă, vârstă și sex (Tarakanov B. I., 1988). În legătură cu aceste putem presupune că programele de antrenament de pregătire a luptătorilor trebuie să se deosebească nu numai prin volumul și intensitatea efortului, ci și prin testele controlului procesului de instruire și antrenament și direcționalitatea în dezvoltarea posibilităților motrice aparte.
Aprecierea tehnicii se poate efectua pe calea supravegherii vizuale, cu ajutorul fotografii și filmări (Aulik I. V., 1977).
O „metodă de aur” întru analiza tacticii în sport este filmarea. Aprecierea critică (precum și cea practică) a folosirii variantelor tactice permite judecarea despre pregătirea tactică a sportivelor (Aulik I. V., 1977).
Pregătirea tehnico-tactică a sportivelor poate fi determinată de asemenea în baza analizei activității competiționale ale lor (Manolachi V. G., 1990, 1993).
cu ajutorul experienței vizuale, petrecute de antrenor, în rezultat se ivește posibilitatea de obținere a aprecierii cantitative probabile a activității competiționale ale sportivelor;
în procesul înregistrării duelurilor petrecute, analiza posterioară a înregistrărilor video completează și conturează aprecierea cantitativă;
cu ajutorul așa numitei stenografii a încăierării, mai bine zis înscrierea parametrilor îndepliniți de luptători, procedee tehnice și activități tactice cu calculul consecutiv al indicilor.
Ultimul mijloc are o utilizare mai frecventă, deoarece el este mult mai simpli și în același timp permite a obține acele date pentru calculul indicilor măiestriei tehnico-tactice al luptătorilor.
1.3. Mijloacele și metodele dezvoltării forței pentru
desăvârșirea pregătirii tehnice
Forța este o calitate motrică importantă, necesară în lupte pentru execuția majorității procedeelor tehnice. Folosirea ei este determinată de structura tehnică a procedeului folosit, situația tehnico-tactică în care se realizează, precum și de rezistența pe care o opune adversarul.
Conform definiției dată de Zațiorschii V. M. sforța este capacitatea omului de a învinge o rezistență externă sau de a acționa împotriva acestei rezistențe prin efort muscular”.
Gh. Mitra și Al. Mogoș definesc forța prin: „posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta, de a împinge, de a trage unele greutăți pe baza contracției musculare”.
După A. Dragnea: „forța este capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare”.
Dar în sporturile de lupte, forței i se atribuie această noțiune: „forța este capacitatea luptătorului de a executa procedee tehnice învingând rezistența activă și pasivă a adversarului, precum și de a se opune acțiunilor acestuia prin contracții musculare adecvate (contraprocedee)”.
Această calitate motrică depinde de numărul fibrelor musculare angrenate într-o contracție la un moment dat, de compoziția chimică a mușchilor, de capacitatea de concentrare a proceselor nervoase care reglează activitatea sistemului muscular, precum și de reglarea funcțiilor vegetative de către sistemul nervos central. Importanța funcțiilor vegetative și a reglării acestora de către sistemul nervos central crește în eforturile mari și maxime.
Eficiența utilizării forței în luptă depinde de aplicarea corectă a pârghiilor și cuplurilor de forță (execuție corectă a procedeelor tehnice), de momentul aplicării forței, de utilizarea greutății corporale proprii, precum și de folosirea inerției de mișcare proprii și a adversarului.
Contracțiile musculare în timpul luptei sunt diferite în funcție de acțiunile și procedeele care se execută, acestea putând fi dinamice sau statice. De asemenea intensitate contracțiilor diferă, putând fi mai mare sau mai mică, de durate sau foarte scurte, urmate de perioade diferite de relaxare (mai lungi sau mai scurte).
Deseori, în timpul angajărilor, luptătorii sunt obligați să execute contracții musculare în condiții de oboseală accentuată, lucru care impune o pregătire temeinică în timpul antrenamentelor.
În funcție de structura diverselor procedee, forța se manifestă în mod diferit în timpul luptei. Astfel, în cadrul luptei din picioare, majoritatea acțiunilor se bazează pe contracții musculare dinamice, procedeele executându-se cu maximum de viteză, forța având un caracter dinamic exploziv.
Majoritatea procedeelor la sol, precum și unele acțiuni din cadrul luptei din picioare se bazează pe contracții statice, forța fiind determinată de încordări mari ale diverselor grupe musculare în poziții fixe.
Mijloacele folosite pentru dezvoltarea forței trebuie să acționeze asupra tuturor grupelor musculare deoarece în execuția procedeelor sunt solicitate grupe musculare diferite. Aceste exerciții precum și metodele folosite pentru dezvoltarea forței trebuie să asigure formarea de stereotipuri dinamice corespunzătoare. Pentru dezvoltarea forței dinamice, se vor folosi exercițiile a căror încărcătură permite execuția lor cu maximum de viteză. Încărcătura inițială precum și creșterea ei gradată se vor stabili în mod diferențiat, în funcție de posibilitățile și de evoluția fiecărui sportiv, în așa fel încât să nu afecteze viteza de execuție a mișcărilor. Asemenea exerciții se pot folosi și în pregătirea copiilor și juniorilor, cu condiția ca dozarea lor să se facă foarte precis în funcție de particularitățile lor. La copii, încărcăturile trebuie să fie minime, urmărindu-se în special viteza de execuție, cu juniorii încărcăturile inițiale vor fi mici și vor crește progresiv odată cu evoluția acestora. Atât încărcăturile inițiale cât și cele ulterioare trebuie să permită execuția cu maximum de viteză pe reprize de lucru a 4-5 repetări.
Dezvoltarea forței statice se va realiza prin exerciții care angrenează grupe mari musculare, intensitatea contracțiilor fiind mare sau maximă.
În cadrul acestor contracții trebuie să se asigure pauze suficient de lungi pentru revenirea organismului.
Lucrul pentru dezvoltarea forței statice se va folosi numai cu luptătorii avansați fiind contraindicate la copii și juniori.
Deoarece o angajare sau o repriză durează 4-5 minute la judo și sambo, sau în cazul luptelor libere – două reprize a câte două minute, luptătorii trebuie să aibă capacitatea de a efectua contracții musculare atât dinamice cât și statice pe parcursul întregii reprize, deseori chiar în condiții de oboseală accentuată. Acest lucru impune dezvoltarea forței în regim de rezistență (în special cu luptătorii de performanță).
Metodele pentru dezvoltarea forței
Pentru dezvoltarea forței, sub toate aspectele ei, se vor folosi metode adecvate specificului luptelor.
Deoarece în timpul luptei, majoritatea acțiunilor sânt fie de învingere a adversarului sau de cedare temporară în fața atacurilor acestora, în pregătirea luptătorilor se vor folosi metoda învingerii și cedării – pentru procedeele în picioare, precum și metoda izometrică – pentru procedeele în parter.
– Metoda învingerii
Se prezintă în mai multe variante, în funcție de scopul urmărit, folosindu-se exerciții cu dificultăți mici și mijlocii (40-50% din posibilitățile luptătorului), executate în serii scurte, în maximum de viteză, cu pauze de 3-4 minute, pentru dezvoltarea forței în regim de viteză.
Pentru dezvoltarea forței în regim de viteză, la sportivii de performanță, se vor executa repetări pe serii scurte (a 1-2 execuții) cu încărcături mari (80-90% din posibilități) și maxime. Și în aceste cazuri repetările se vor efectua cu maximum de viteză.
Dezvoltarea forței în regim de rezistență se realizează prin metoda învingerii sau cedării, executându-se serii de repetări cu încărcături mici și mijlocii până la refuz.
Între serii se vor face pauze de 3-5 minute, în care se vor efectua exerciții cu relaxare. Mărimea încărcăturii precum și numărul execuțiilor dintr-o serie și numărul seriilor vor crește treptat în raport cu dezvoltarea forței și a rezistenței.
Pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență se mai pot folosi și varianta măririi treptate a încărcăturii, începându-se cu încărcături mici, care vor creste treptat până la valori mari, sau chiar maxime. Schimbarea încărcăturii se va face de la o serie la alta, sau menținându-se aceeași încărcătură mai multe serii.
– Metoda de cedare
În cadrul acestei metode se vor folosi încărcături mari și maxime, recomandare valabilă în pregătirea sportivilor avansați. Ea constă în cedarea treptată, prin flexie sau extensie, sub acțiunea de cedare din partea partenerului sau a greutății obiectului utilizat. Astfel, executând îndoirea treptată a picioarelor din poziția stând cu haltera pe umeri, se va obține dezvoltarea forței musculaturii acestora.
– Metoda izometrică
Această metodă constă din execuția unor contracții musculare intense, pe reprize de 3-10 secunde, în poziții fixe, care duc la dezvoltarea forței statice, gen de forță necesară în special în cadrul luptei la sol, când se execută diverse fixări în poziții periculoase.
Pentru dezvoltarea forței statice se vor folosi exerciții cu partenerul sau cu aparate ajutătoare.
Eforturile statice în cadrul luptei se execută la începutul procedeului, pe parcursul sau în partea finală a acestuia. De exemplu, la execuția răsturnării cu centurare inversată, efortul este static până când începe ridicarea propriu zisă, pentru ca în finalul procedeului, la fixarea adversarului în poziție periculoasă, efortul depus să se realizeze tot prin contracții statice.
În pregătirea copiilor și juniorilor, nu se recomandă folosirea metodei izometrice iar cu sportivii avansați nu se va exagera în folosirea ei.
În procesul de pregătire, antrenorul trebuie să îmbine în mod judicios metodele de dezvoltare a forței, pentru a asigura o dezvoltare rați9onală a acesteia. Se va evita folosirea exagerată a exercițiilor de forță, deoarece poate influența în mod negativ dezvoltarea vitezei, de asemenea, acest lucru poate duce la diminuarea simțului KINESTEZIC și, implicit, la diminuarea simțului luptei.
În cadrul pregătirii, exercițiile dinamice pentru dezvoltarea forței în regim de viteză se vor folosi în prima parte a lecției de antrenament, după realizarea încălzirii, iar exercițiile pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență și a forței statice se vor plasa spre sfârșitul lecției.
Mijloacele utilizate pentru dezvoltarea forței
Dezvoltarea la un nivel superior a forței luptătorilor se realizează prin mijloace nespecifice și specifice. Exercițiile nespecifice contribuie la dezvoltarea forței generale, iar exercițiile specifice duc la dezvoltarea forței specifice.
Mijloace nespecifice:
pentru dezvoltarea forței-vitezei (toate ex. specifice dezvoltării forței cu condiția ca încărcăturile folosite să fie mai mici, rezistenta obiectelor elastice să fie mai scăzută, iar partenerul să opună rezistență mai mică sau chiar să ușureze execuția. Dintre ex. nespecifice sunt ex. cu haltere, cu mingi medicinale, cu extensoare, la aparate etc.);
pentru dezvoltarea forței-rezistenței (ex. cu haltere: ridicări la piept; tracțiuni la piept din aplecat(cu prize normale și invers); aplecări și reveniri cu haltera pe umeri; flexiuni și extensii ale brațelor (cu haltera în mâini) din diferite poziții: stând, stând cu coatele sprijinite de trunchi, culcat pe bancă; ex. cu puduri, ex. cu sacul cu nisip);
pentru dezvoltarea forței statice:
ex. la aparate:
la cadrul izometric: împingeri cu ambele mâini în sus; împingeri cu ambele mâini în lateral (exercițiile se pot executa și cu o singură mâna).
– din culcat pe spate, împingerea cu picioarele în sus (simultan sau alternativ);
– presare simultană cu mâinile spre interior ;
– la spalier.
din atârnat, ridicarea picioarelor în echer și menținere;
din atârnat cu fața la spalier, mențineri în extensie.
– Exerciții individuale:
"întreg șezând" lângă perete;
menținere în sprijin înainte culcat cu brațele îndoite;
din șezând, ridicarea picioarelor și menținerea în "echer".
– Exerciții cu partenerul:
– din stând cu partenerul pe umeri, îndoirea picioarelor și menținere;
– din stând depărtat cu partenerul pe umeri aplecarea trunchiului și menținere.
Mijloace specifice:
pentru dezvoltarea forței-vitezei
Exerciții individuale:
deplasări prin săritură din poziție de gardă medie sau joasă (înainte-înapoi);
trecere dintr-o poziție de gardă în alta din deplasare;
semigenuflexiuni în sprijin pe "pingea";
repetări de procedee cu manechinul.
Exerciții cu partenerul:
– intrări pentru diferite aruncări peste șold.
– intrări și ridicări repetate pentru diferite procedee ("morișca", ridicări de coapse, ridicări cu conturare, etc.).
– angajări libere pe reprize scurte.
pentru dezvoltarea forței-rezistenței
Exerciții individuale:
din stând depărtat, aplecat înainte cu fruntea pe saltea, diferite balansări;
din stând in "pod" diferite balansări cu schimbarea poziției capului;
din "pod", balansări cu răsturnare și revenire. Exerciții cu partenerul:
ridicarea partenerului de la sol cu diferite prize;
din "gardă" de sus, cu diferite prize, ducerea partenerului până aproape de saltea și readucerea lui în poziția inițială;
executarea diferitelor aruncări cu menținerea partenerului pe saltea și ridicarea lui în poziție inițială;
fixarea și menținerea partenerului în poziții periculoase, acesta căutând să se elibereze;
fixarea diferitelor prize cu rezistența partenerului;
deplasări în poziția de gardă cu un partener pe umeri;
balansări în "pod" cu un partener șezând pe genunchi;
angajări cu parteneri mai grei;
angajări cu parteneri mai puternici.
pentru dezvoltarea forței statice.
Exerciții individuale:
– menținerea diferitelor poziții de "gardă";
– menținerea "podului" cu sau fără dificultăți. Exerciții cu partenerul:
menținerea "podului" cu partenerul pe genunchi;
menținerea partenerului în diferite poziții periculoase;
ridicarea partenerului de la sol și menținerea lui (cu prize diferite).
Factorii care influențează forța musculară
Printre factorii cei mai importanți putem menționa:
Vârsta și sexul;
Factorul morfologic(se caracterizează prin structura fibrelor musculare);
Factorul personal psihologic(ține de motivație, pregătirea reală către
încordarea intensivă a mușchilor, stările emoționale, concentrarea atenției,
voința, care în final duce la mobilizarea maximă a capacității lor funcționale ale
aparatului locomotor);
Îndestularea activității musculare cu energie(cretin-fosfați care ne permite să dezvoltăm eforturi maxime în probele de sport cu caracter de forță);
Factorii particularităților sistemului nervos – se manifestă prin echilibru, forța și capacitatea de a transmite rapid impuls puternici către mușchi);
Factorul ereditar (născut) – se caracterizează prin manifestarea unei forțe maxime, cu o înclinație către învățarea educației capacităților de forță, coordonarea mișcărilor, creșterea rapidă a forței și capacitatea de a se restabili după efort;
Continuitatea procesului de instruire;
Mijloacele și metodele de instruire.
Dezvoltarea forței la copii și juniori
Privind lucrul pentru dezvoltarea forței, au existat și mai există încă destule controverse referitoare la vârsta la care se poate începe această activitate, precum și metodica lucrului la diferite grupe de vârste.
Experiența a arătat că, într-o serie de ramuri sportive în care forța se manifestă plenar – exemplul cel mai edificator fiind halterele – deseori juniorii reușesc să devină campioni mondiali, în lupta cu seniorii sau să depășească recordurile mondiale.
Bazându-se pe cercetările și recomandările de ultimă oră ale fiziologilor și biochimiștilor, antrenorii au ajuns la concluzia că în jurul vârstei de 10 ani, vârstă la care se începe practicarea organizată a luptelor, se poate lucra pentru dezvoltarea forței, dacă se respectă principiile dozării efortului, precum și particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor. Astfel, L. Filip arată că la această vârstă se poate lucra pentru dezvoltarea forței, deoarece ponderea masei musculare, raportată la greutatea corpului, este destul de mare. De asemenea secreția de hormoni testosteroni, favorizați pentru dezvoltarea forței, este suficientă la această vârstă.
Desigur, că nu se va exagera la vârsta copilăriei și a juniorilor mici cu utilizarea încărcăturilor maxime sau cu folosirea metodei izometriei.
Încărcăturile care se recomandă a fi utilizate pentru dezvoltarea forței la copiii și juniorii care practică probele de luptă sunt următoarele:
între 10-13 ani: 30% din greutatea corpului;
între 13-14 ani: 75 % din greutatea corpului;
peste 14 ani: se pot utiliza încărcături ce depășesc greutatea corpului.
De asemenea, se pot programa antrenamente cu eforturi maxime la două săptămâni, utilizând exerciții specifice din luptele sportive.
Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea forței este ușurată dacă se aplică următoarele indicații metodice:
respectarea principiului gradării efortului;
să alterneze grupele musculare solicitate în efort;
să se realizeze o alternare corectă a eforturilor mari(și chiar maxime) cu cele medii și mici, pentru a asigura refacerea organismului;
mișcările de forță să alterneze cu cele de întindere, care întrețin elasticitatea musculară și stimulează creșterea;
adaptarea gradată a organismului pentru a face față unor eforturi din ce în ce mai mari.
Forța este una din calitățile cheie ale luptătorului. Dezvoltarea mușchilor spatelui și extremităților, nivelul înalt al pregătirii fizice sânt canoanele păstrării a sănătății și a rezultatelor bune pentru toate genurile de sport sau de luptă.
Dezvoltarea insuficientă a aparatului vascularo-muscular și articulațiilor ca regulă, nu permit în mare măsură realizarea potențialului tactico-tehnic ale sportivului și duce la supraîncordarea și în ultima instanță la traume serioase.
Este primit a crede lupta liberă feminină genul de sport, în care forța are un rol secund, dar acestea nu corespund adevărului. Cugetul clar și practica demonstrează că în angajări forța fizică este o calitate de bază.
Procesul metodicii pregătirii fizice îl procedează pătrunderea în mecanismul motric a exercițiilor sportive.
Creșterea forței mușchilor omului, ca expresie externă a reconstrucției de adaptare ale organismului este legat de excitanții forței și repetiției, care includ în sine regimul de lucru a aparatului motric în procesul antrenamentului (Bolkvadze P. A., Orlov V. A., 1983).
Cele mai efective și cele mai des utilizate mijloace în antrenamentul femeilor ce practică lupta liberă sânt: amortizatoarele de cauciuc (bandajele, tuburile, banda elastică), deși caracterul efortului, favorizat de proprietățile elastice ale cauciucului, strangulează sfera de folosire a acestui mijloc, ca dezvoltător al forței ele sânt utilizate întru desăvârșirea tehnică.
Desenul 1.
Antrenamentul în care se folosesc exercițiile cu haltere de asemenea sânt caracteristice pentru dezvoltarea forței.
Respingerea halterei după căderea ei de la o anumită înălțime, constituie un mijloc bun. Se folosesc diferite greutăți, bineînțeles mai mici decât pentru bărbați.
Desenul 2.
În ultimul timp pe larg se practică antrenamentul în regim circular (în sala de forță), ce desăvârșesc dezvoltarea forței în toate grupurile de mușchi.
Unul din mijloacele de dezvoltare a posibilităților forței motrice este cățărarea pe funie fără ajutorul picioarelor.
Mijloacele și metodele pregătirii fizice speciale, ocupă un loc important în sistemul antrenamentului sportiv.
Experimentul metodic acumulat și cercetările teoretico-experimentale au permis accesul în detalii la datele elaborate științific, la bazele pregătirii fizice speciale și-au îmbogățit practica sportivă cu recomandații metodice efective.
Pregătirea fizică ocupă un loc important întru antrenamentul sportiv calitativ. Rolul și locul pregătirii fizice speciale poate fi determinat obiectiv numai în baza căutărilor științifice, concret orientate în două direcții.
În primul rând spre a continua cercetarea a legităților antrenării organismului omului și găsirea căilor întemeiate științific de realizare a posibilităților potențiale ale lui.
În al doilea rând, spre cercetarea intensivă a legităților obiective, ce determin multianuală dezvoltare a procesului de dezvoltare și stabilire a măiestriei sportive.
1.4. Aspectele pregătirii tactice
Tipurile pregătirii tactice convențional pot fi întrunite în trei grupuri (Ciumakov E.M., 1976).
1. Supunerea – activitatea ce are scop de a crea sau de a folosi
superioritatea:
a. prin tehnică;
b. prin tactică;
c. prin superioritate fizică;
d. prin superioritate volitivă (rezistență, dârzenie, siguranță, inițiativă,
autoritate).
2. Manevrarea – mișcările luptătorului cu scopul creării situației favorabile
pentru rezolvarea sarcinilor tactice:
a. pe covor;
b. prin comportarea cu adversarul.
3. Deghizarea – acțiune introducere în mod provocator a adversarului în
eroare, care înlesnește decizia sarcinii tactice:
a. „amenințarea” – cheamă apărarea limitată a reacției adversarului;
b. „chemarea” – are scopul de-a impune adversarul să petreacă atacul.
Realizarea tacticii este o etapă de care depinde succesul luptătorului. Tactica este bună în acel caz, dacă în procesul de realizarea ea se supune corectării.
Pentru realizarea tacticii luptătorului îi este necesar, de a lua în considerație toți factorii ce influențează asupra situației (calculul punctelor de penalizare și a punctelor obținute pentru tehnică atât din partea luptătorului cât și cercetarea bună a conținutului procesului de luptă, instruirea și antrenarea ce permite găsirea tacticii noi) (Karpinskii A. A., 1976).
De obicei în luptă se pot urmări câteva situații tactice:
1. Luptătorul știe din timp că el este mai puternic decât adversarul său și de aceea repede, fără gândire petrece procedeele. Încercările adversarului de a recurge la apărare nu-1 ajută și el învinge. În acest caz luptătorul cu siguranță dirijează acțiunile sale.
2. Luptătorul presupune, ca el depășește adversarul în tehnică. În
această situație luptătorul va încerca a ataca adversarul ce se apără și care
începe a destrăma toate încercările luptătorului de a petrece procedeul.
Atacul în acest caz adesea decurge furtunos, atacantul începe a se enerva,
ceea ce ușurează ai mult apărarea adversarului, iar din când în când
nimerește în mrejele procedeului. Aceasta se întâmplă de aceea că
luptătorului insuficient poate dirija acțiunile sale.
Dacă luptătorii sânt relativ egali în măiestria tehnică. În acest caz pe
prim plan se situează măiestria tactică. În încăierarea unde adversarii sânt
egali, întotdeauna se observă o luptă tensionată pentru apucare. Fiecare
adversar tinde de a îndeplini o așa apucare, care i-ar fi favorabilă lui și
incomodă pentru celălalt. Pentru aceasta se epuizează multă forță și energie
(Karpinskii A. A., 1976).
Însușirea tehnicii decurge cu desăvârșirea calităților fizice și moral-volitive,
precum și cu însușirea tacticii.
La diferite perioade ale lecției tactica ocupă un loc aparte, divers. La primele etape ale instruirii ea se asimilează concomitent cu însușirea tehnicii și se exprimă prin altoirea luptătorului deprinderilor de a îndeplini procedeul, ne luând în considerație opunerile adversarului.
Cu acest scop, înainte de a învăța procedeul antrenorul indică condițiile în care îl pot aplica mai ușor. Important este că la învățarea pozițiilor, apucătorilor, mișcărilor să li se dea caracteristica lor (Haralampiev A. A., 1964).
La însușirea contraprocedeului luptătorul obține deprinderi ce îi dau posibilitatea de a aprecia corect situația. Luptătorul învață cum să combine mișcările sale cu mișcările adversarului, ca încercarea adversarului de a îndeplini un procedeu să-1 aducă pe aceasta la pierdere (Turin L. B., 1964).
Desăvârșind posibilitățile sale tactice, luptătorii mânuiesc deprinderile și procedeele de conducere a luptei, învață ca operativ să rezolve sarcinile cele mai diverse situații ce se ivesc pe covor. Toate acestea favorizează dezvoltarea gândirii tactice. Antrenorul este necesar să le îndrepte atenția celor ce practică luptele libere la laturile slabe în pregătirea lor (Beketov V. A., 1990).
În continuare, tehnica luptătorului trebuie îndreptată spre formarea tactică a încăierărilor ce au a se petrece.
În competiții se poate de ales unul din cele câteva tipuri de pregătire tactică.
V-om analiza două tipuri:
a. supunerea;
b. manevrarea.
a. Supunerea
Supunerea este activitatea luptătorului îndreptată spre crearea superiorității asupra adversarului.
Pentru supunere poate fi folosită superioritatea în una sau câteva laturi din pregătirea luptătorului: cea tehnică, tactică, fizică, moralo-volitivă.
Supunere prin tehnică se alege în acele cazuri, când luptătorul are superioritatea vădită asupra adversarului în pregătirea tehnică. Pentru aceasta pe parcursul antrenamentelor se prelucrează diverse variante ale tehnicii sau se duc la nivel de desăvârșire câteva procedee. De asemenea se desăvârșește și apărarea. Dacă luptătorul este încrezut în aceia că poate să se apere efectiv și să aplice procedee, de care adversarii nu se vor putea apăra el alege tactica supunerii prin tehnică. Trebuie de avut în rezervă procedee prelucrate pentru cazurile când adversarii pregătesc apărarea și procedeele de „coroană” nu se vor realiza.
Supunerea prin tactică în competiții luptătorul alege în acel caz, când este încrezut că poate lua o decizie perfectă și cu succes să o realizeze. Aceasta este
posibil atunci când luptătorul are în arsenal o cantitate impunătoare de activități tactice bine prelucrate pentru diferite situații.
La supunere prin tactică, adesea se aplică un atac hotărâtor sau atacul continuu, ceea ce nu-i permite adversarului să-și mobilizeze toate forțele și să-și realizeze găselnițele sale tactice.
Supunerea prin superioritatea fizică se alege atunci, când sportivul pe parcursul competiției poate crea o superioritate neînchipuită cu calitățile fizice asupra adversarilor. Poți avea superioritate în toate calitățile fizice sau în câteva.
Pentru supunerea prin forță trebuie să anulezi sau să limitezi mișcările adversarilor.
Supunerea prin iuțeală de asemenea se folosește cu succes. Permanenta schimbarea a situației ce nu permite adversarului de a pregăti și de a petrece atacul, este foarte efectiv.
Supunerea prin rezistența se caracterizează prin tinderea de a construi în așa mod încăierarea ca să duci adversarul până la epuizare. In acest caz se folosește atacul în continuu ce impune adversarul la pierderea multor forțe pentru apărare, sau strangulează adversarul, îl suspendează impunându-1 să mențină poziția prin tensiune sporită a mușchilor.
Supunerea prin suplețe o utilizează în acele cazuri, când luptătorul coordonează bine mișcările sale în diverse situații ale încăierării. Mânuind un vast rezervor de deprinderi motrice și potente de a activa în diferite situații, luptătorul poate crea pentru adversar o situație neobișnuită pentru el (adversar).
Supunerea prin mobilitate o folosesc, când este posibilitatea de a îndeplini mișcările cu o amplitudine mare. Pentru aceasta se creează situații în care amplitudinea mișcărilor va fi superioară amplitudinii mișcărilor adversarului.
Alegând tactica supunerii prin superioritatea fizică, urmează ca la începutul încăierării să se acumuleze rezervele necesare de calități fizice. Așadar, dacă se alege tactica supunerii prin forță, apoi înainte de încăierare se stăruie asupra restabilirii rapide a forțelor. Cu 3-20 minute până la începere, la încălzire se
îndeplinesc mișcări de scurtă durată cu tensionarea aproape de refuz a mușchilor și cu întinderea lor.
Dacă se pregătesc pentru supunere prin iuțeală, apoi la încălzire îndeplinesc mișcări cu viteză scăzută, dar cu precizie. O atenție sporită se acordă încălzirii mușchilor, dat fiind faptul că mișcările rapide la o încălzire insuficientă a mușchilor poate duce la traume complicate.
Prin rezistență, înainte de încăierare trebuie adunate forțele. Sporirea adâncimii respirației permite formarea de rezerve suficiente de oxigen. În acest caz mai repede vine a „doua respirație". La alegerea tacticii supunerii prin suplețe la încălzire se petrece repetiția, ca să mânuiască coordonarea, ritmul, tempoul îndeplinirii mișcărilor.
La alegerea tacticii de supunere prin mobilitate la încălzire sânt necesare îndeplinirea exercițiilor pentru elasticitate. Necesar este încă ca să se încălzească înainte de încăierare articulațiile, pentru sporirea elasticității mușchilor, articulațiilor.
Supunerea prin pregătirea psihologică se alege atunci când calitățile moral-volitive sânt dezvoltate mai bine decât la adversar. Luptătorul, se posedă îndrăzneală, siguranță, este rezistentă și are autoritate poate miza pe victorie în încăierare, dacă vor fi folosite corect prioritățile sale.
Supunerea prin îndrăzneală se aplică când adversarul se teme de ceva. Aplicând sus numita tactică poți obține succes în cazul când luptătorul află de ce anume se teme adversarul, tactica încăierării se construiește așa ca să se creeze situația adecvată.
Supunerea prin siguranță se alege în întâlnirile cu adversarii nesiguri. De la bun început trebuie să se preia inițiativa să se atace continuu pentru a nu permite adversarului să-și schițeze un plan al atacului întru schimbarea situației.
Supunerea prin rezistență se folosește, în deosebi în încăierările cu adversari egali după pregătire. Dacă luptătorul nu-i înzestrat cu insistență, apoi el după nereușită se dezice de mișcările spontane și începe căutarea noilor căi de noi soluții tactice.
Ca rezultat el pierde din timp, precum și încercările de a îndeplini alte mișcări tactice suferă eșec.
Alegând tactica supunerii prin insistență, trebuie să fii sigur că ea îți va aduce succesul. Insistența tinde spre obținerea soluțiilor greșite, ne reale vorbesc despre încăpățânarea luptătorului. Tactica construită în asemenea mod este incorectă.
Supunerea prin rezistența se alege atunci când adversarul este lipsit de această calitate. Adesea poți vedea luptătorul, care ne fiind în stare de a depăși oboseala, termină activitatea sa și suferă înfrângere.
Supunerea prin inițiativă este aplicată în cazurile când adversarul activează în situații identice cu metode și mijloace obișnuite. Insistența de a merge pe altă cale, de a aplica mijloace și metode neobișnuite de conducere a luptei, poate să aducă succes. Ca să supui prin inițiativă, trebuie să mânuiești un număr suficient de procedee diverse.
Supunerea prin autoritate este o diversitate a supunerii prin morală. Dacă adversarul respectă luptătorul, apoi el conduce încăierarea corect. Și cu cât este mai mică autoritatea luptătorului, cu atât mai mare va fi rezistența opusă din partea adversarului.
b. Manevrarea
Manevrarea ca și pregătirea tactică, prevede deplasarea întru formarea situației favorabile pentru rezolvarea sarcinilor încăierării. În încăierare se poate manevra cu forțele și mijloacele formatorii este de superioritate asupra adversarului. Încăierarea cu un adversar o poți construi în așa mod ca deplasându-te, să-1 depășești, folosind forța pentru petrecerea procedeelor (Rudman D. P., 1985).
Manevrarea pe covor se petrece pentru crearea condițiilor favorabile pentru atac și apărare. Aceasta fiind spuse, urmează a te aranja astfel ca să impui adversarul de a îndeplini unele sau altele mișcări. Aceasta poate fi luptă la marginea covorului.
Trecerea în altă poziție de luptă se înfăptuiește cu condiția de a obține superioritatea. Pentru trecerea la lupta la sol de la cea ținută se folosesc aruncări prin cădere. Pentru trecerea la lupta în picioare se folosesc ridicările cu adversarul sau fără el, apucând adversarul sau eliberându-te de încăierare.
Adesea pentru evitarea de la lupta de la sol, se utilizează apucările în rezultatul cărora adversarul nu poate îndeplini mișcări active și arbitrul întrerupe lupta, trecând luptătorii în poziție inițială.
Manevrarea raportată la arbitru se folosește pentru ca arbitrul să vadă bine procedeul, și să-1 aprecieze corect, totodată să fie văzute și mișcările adversarului.
Tactica competițiilor prevede manevrarea cu forțele luptătorului și mijloacele luptei, determină în ce încăierări trebuie epuizate maximum de sforțări și în care minim de forțe fizice, în care accentul va fi pus pe rapiditatea și în care pe rezistență.
Importantă de asemenea este prevederea în care momente sportivii vor intra în șocurile eforturilor celor mai psihologice. Cu toate acestea trebuie de ținut cont, că asemenea eforturi pot fi obținute după vizionarea încăierărilor tovarășilor de echipă, atunci când luptătorul se transformă în suporter, asemenea eforturi trebuiesc evitate.
Tehnica se prezintă ca armă de bază a sportivului, care se folosește întru obținerea victoriei în încăierare. Tehnica luptei se concepe ca fiind conținutul de bază a genului de sport, ca nucleu al său ce-și subordonează sine toate laturile pregătirii sportivului.
S.A. Preobrajenski (1983) consemna următoarele – „dacă pregătirea tehnică, calitățile fizice ale luptătorului sânt armele lui, apoi tactica luptei este dibăcia de-a se folosi de aceste arme”.
Rolul tacticii în duelul sportiv este greu e apreciat, dat fiind faptul că orice mișcare a luptătorului are un temei tactic. De aceea specialiștii privesc tehnica și tactica luptei sportive ca un tot întreg și vorbesc în ultimă instanță despre pregătirea tehnico-tactică a sportivului. Pe des. 1 putem observa orientarea în primul rând spre desăvârșirea pregătirii tehnico-tactice, ne utilizând în această ordine de idei cercetarea planificată și a altor componente ce deservesc obținerea rezultatelor bune și stabile de către luptători la competiții (Tumanean G. S., Kovaleov I. C, Dementiev V. L., 1986).
Capitolul II. Scopul, sarcinile, obiectele și metodele cercetării
2.1. Scopul și sarcinile cercetării
Scopul lucrării este elaborarea și prelucrarea complexului diagnostic a controlului pedagogic în pregătirea fizică specială a sportivelor ce practică luptele libere în procesul formării măiestriei tehnice a lor și a nivelului de deprinderilor speciale de planificare a tacticii încăierării.
Sarcinile cercetării
De a determina conținutul și structura mijloacelor ale controlului pedagogic.
De a determina eficacitatea tipurilor de pregătire tactică, cele mai des utilizate în încăierările competiționale de către sportivele din lupte libere.
De a elabora complexul diagnostic a controlului pedagogic asupra nivelului pregătirii fizice și tactice a luptătoarelor de stil liber.
Metodele de cercetare
Analiza literaturii științifico-metodice ce abordează problema în cauză
Metoda observației pedagogice
Experimentul pedagogic
Testarea sportivă-pedagogică
Metoda de prelucrare matematico-statistică a datelor
2.2.1. Analiza literaturii științifico-metodice ce abordează problema în cauză
Baza metodologică a adevăratei cercetări este studierea și învățarea controlului pedagogic al procesului de antrenament. Au fost studiate peste 40 de
surse literare în direcția teoriei și metodicii antrenamentului sportiv, teoriei și metodicii sporturilor de luptă, precum și a bazelor filozofice, biomecanice, etc.
Generalizând datele din literatura de specialitate putem considera că controlul pedagogic al procesului de antrenament în pregătirea tehnică a sportivelor din lupte libere nu este dezvoltat pe deplin, ceea ce ne-a îndreptat spre o cercetare mai detailată la acest domeniu.
2.2.2. Metoda observației pedagogice
Aceste observații s-au efectuat cu sportivele din luptele libere, cu scopul determinării și studierii controlului pedagogic în antrenamentul sportiv.
Observația pedagogică poate fi cea mai răspândită metodă, și se folosește des în cercetările științifice, ce ne confirmă eficacitatea ei și din acest fapt am inclus-o în experimentul nostru.
2.2.3. Experimentul pedagogic
Metoda experimentului pedagogic se utilizează pe larg în științele pedagogice și poate fi considerată cea mai sigură metodă de apreciere a eficienței unei metode sau a rezultatului obținut în urma perfecționării unei metode.
2.2.4. Testarea sportivă-pedagogică
Calitatea fizică – forța. Numărul de teste – 8 teste.
Testele:
Ridicarea la bara fixă;
Îndoirea și dezdoirea brațelor în poziție culcată;
Așezări cu haltere;
Dinamometria statică;
Așezări cu partenerul;
Dinamometria flagială;
Cățărarea pe funie;
Polodinamometria.
Calitatea fizică – mobilitatea. Numărul de teste – 6 teste.
Testele:
Sfoara;
Înclinările înainte și înapoi;
Podețul gimnastic și al luptătorilor;
Exerciții acrobatice;
Alergări pe podeț;
Goniometria.
2.2.5. Metoda de prelucrare matematico-statistică
Datele cercetării noastre au fost supuse metodei de prelucrare matematico-statistică a datelor. Pentru prelucrarea a datelor am utilizat indicatorii statistici-matematici:
media aritmetică;
media abaterilor standard;
nivelul de semnificație a rezultatelor primite.
2.3. Rezultatele comparative ale testării femeilor ce practică luptele libere din ambele grupe la prima etapă a testării
Tabelul 1. Rezultatele testării sportivelor de la etapa I
La etapa a doua substanțial s-au ridicat rezultatele îndeplinirii aruncărilor peste spate (la I etapă 9.70 +/- 0.93 sec, iar la a doua etapă 9.64 +/- 0.98 sec.) și în mod mai restrâns s-a apropiat de valoarea reală.
În alte teste la etapa II substanțial s-au îmbunătățit rezultatele „sfoara longitudinală din stânga” (T = 3.53, P = 0.01), „sfoara longitudinală din dreapta” (T = 3.21, P = 0.01).
Așadar, dacă rezultatul incipient în cățărarea pe funie a fost 13.3 +/- 3.0 sec, apoi la etapa a II-a a testării s-a înregistrat 12.3 +/- 2.6 sec
În așa mod, schimbările indiciilor din testele de la etapa a II-a a experimentului continuă să poarte un caracter pozitiv și fie că se apropie de valorile dorite, fie că devin încrezătorii.
Tabelul 2. Rezultatele testării sportivelor de la etapa II
Analiza datelor expuse în tabele permite observarea poziției reale a dinamicii indicilor cercetării din testele experimentale vizavi de compararea cu datele incipiente din testarea femeilor ce practică luptele libere.
Aceasta fiind spuse, schimbări substanțiale s-au petrecut în testele ce vizează mobilitatea femeilor ce practică luptele libere: „sfoara longitudinală din stânga” (T = 4.42, P = 0.01), „ sfoara longitudinală din dreapta” (T = 6.69, P = 0.01).
Mai puțin importante dar reale la nivelul însemnătății de 5% s-au produs schimbări în testele: „cinci aruncări peste spate” (T = 2.47), „cățărarea pe funie” (T = 2.19).
Asemenea schimbări monodirectionale ale rezultatelor sânt adeverința eficacității complexului diagnostic elaborat.
Pe tabelul 3 sânt reprezentate direcțiile și caracterul schimbării indicilor sportivelor în testele ce confirmă mobilitatea femeilor ce practică luptele libere.
Analiza acestor desene indică substanțiala îmbunătățire a indicilor cercetări pe parcursul întregului experiment. „Stângul” la prima etapă – 19.4 +/- 6.8, la a doua 9.8; „dreptul” 14.4 +/- 4.6, 3.9 +/- 5.3.
În grupul de control de asemenea s-au îmbunătățit vădit rezultatele, deși ne real.
Datele obținute adeveresc:
în primul rând importanța sporită a indicilor mobilității în structura pregătirii tehnice a femeilor ce practică luptele libere;
în al doilea rând importanța și necesitatea antrenării acestei calități motrice în construirea programelor procesului didactic și de antrenament;
în al treilea rând importanța rezultatelor în dezvoltarea lor sportivă. Sânt întru aceasta direcției recomandații metodice (Gherasimov I. N., Korneev A. S., 1988, Manolachi V. G., 1990).
Et. 1 Et. 2
Tabelul 4. „Sfoara longitudinală din dreaptă”
Semne convenționale: cul. deschisă – grupul de control
cul. închisă – grupul experimental
Dinamica rezultatelor din testul următor „cățărarea pe funie" este reprezentat pe tabelul.5.
Analiza acestor rezultate confirmă îmbunătățirea consecutivă a indicilor din teste pentru femeile ce practică luptele libere din ambele grupuri. În așa mod, corecțiile necesare, introduse pe parcursul rezolvării programelor de antrenament, sportivelor din grupul experimental, au permis obținerea creșterii substanțiale a indicilor calităților forțo-motrice vizavi de control.
Et. 1 Et. 2
Tabelul 5. Dinamica rezultatelor după rezultatele
testului „cățărarea pe funie”
Semne convenționale: cul. deschisă – grupul de control
cul. închisă – grupul experimental
Dinamica rezultatelor din următorul test, cel mai important „cinci aruncări peste spate”.
Analiza acestor rezultate adeveresc îmbunătățirea consecutivă a indicilor din testul „cinci aruncări peste spate” a sportivelor din ambele grupuri. Așadar, antrenamentele specializate sânt obligatorii pentru dezvoltarea tehnicii îndeplinirii aruncărilor.
Concluziile despre datele obținute.
Pe parcursul experimentului au fost determinate următoarele:
1. Sporirea vitezei îndeplinirii aruncărilor din contul dezvoltării mobilității și forței.
2. Din aceste rezultă că trebuia să fie revăzută tehnica îndeplinirii aruncărilor îndreptate spre păstrarea forței, energiei și economisirea tuturor funcțiilor organismului.
Et. 1 Et. 2
Tabelul 6. Dinamica rezultatelor conform testului
„cinci aruncări peste spate”
Semne convenționale: cul. deschisă – grupul de control
cul. închisă – grupul experimentală
La etapa a treia (finală), în rezultatul controlului pedagogic asupra pregătirii fizice și tehnico-tactice a sportivelor, s-a ridicat nivelul de pregătire a sportivelor din grupul experimental, precum și rezultatele lor sportive.
Aceasta se observă și se apreciază bine după cele două competiții petrecute. Prima competiție s-a petrecut la etapa I-a de pregătire, iar cea de a II-a la etapa a treia, de finalizare.
Să cercetăm tehnica îndeplinirii aruncărilor și eficacitatea ei (a tehnicii) la competiția a I-a și a II-a.
Toți indicii sânt expuși într-un tabel după categoria de greutate.
Tabelul 7. Tehnica îndeplinirii aruncărilor
Comparând datele obținute, noi vedem că numărul aruncărilor îndeplinite la a doua competiție s-a mărit în categorie de greutate: 48kg. cu 23 de aruncări, diferența în eficacitatea 16 unități; 51kg. cu 13 aruncări; 55kg. cu 28 aruncări 59kg. cu 56 aruncări; 63 kg. au 77 aruncări.
Tot la aceste competiții vom încerca a cerceta și aprecia eficacitatea îndeplinirii procedeelor tactice de către premianți pentru fiecare categorie de greutate.
Tabelul 8. Eficacitatea îndeplinirii aruncărilor
Comparând datele primei și celei de a doua competiții putem observa că: La prima competiție eficacitatea în categoria de greutate „48kg." A fost cu 16 unități mai mică, acestea se observă din cele expuse mai sus, deoarece la cea de a doua competiție eficacitatea atacului a fost 0,41 și e aici putem determina că eficacitatea atacului a sporit în această categorie de cântar, conform acestor date demne de încredere, putem face concluzia că pregătirea tactică a sportivelor a devenit mult mai bună și mai înaltă.
În categoria de greutate „51 kg.” Eficacitatea atacului s-a mărit în comparație cu prima competiție cu 14 unități, la cea de a doua competiție eficacitatea a fost de 0,50; la categoria „55 kg.” a sporit cu 14 unități, la a doua cu 39; „59 kg.” – cu 13 unități, la a doua 0,33; „63 kg.” – 20 unități, la a doua 0,49.
Obiectul și subiectul cercetării și realizarea lui
Subiectul cercetării este pregătirea tehnico-tactică a femeilor ce practică luptele libere.
Experimentul pedagogic s-a organizat cu două grupuri de sportive; în primul grup au fost 11 persoane, stagiul de practicare a luptei a fost până la 5 ani, vârsta medie de 15-16 ani; gradul sportiv I.
În al doilea grup au fost 12 persoane, stagiul de instruire după 5 ani, vârsta medie de 15-16 ani.
La prima etapă a experimentului în cauză s-a măsurat viteza îndeplinirii a 5 aruncări peste spate, a sfoarei longitudinale în partea dreaptă și stânga, cățărarea pe funie. În aceste teste se cerceta calitatea fizică – mobilitatea.
La etapa a doua a fost experimentate aceleași calități fizice. La a patra etapă, finală s-a cercetat măiestria sportivă a sportivelor.
Capitolul III. Adnotarea cercetării și analiza lor
Toate cele expuse în prezenta cercetare ne conving despre aceea că imensa utilizare a pregătirii fizice speciale a femeilor ce practică luptele libere, perfecționarea dirijării mișcărilor cu ajutorul controlului complex – iată unde se deghizează rezervele nesecate ale creșterii măiestriei lor sportive.
Analiza rezultatelor obținute intenționat este începută de la aceia că în condițiile competiționale țelul fiecărui luptător este de a câștiga duelul, încăierarea. Întreaga desfășurată a experimentului de bază permit a face concluzia despre importanța ipotezei de bază a cercetării.
Metodica introducerii pe parcursul procesului de instruire și de antrenament a femeilor ce practică luptele libere, direcționat întru șantierizarea specializației și individualizării.
Întemeiata introducere a corecțiilor a permis deja la a doua etapă a experimentului sporirea vitezei îndeplinirii aruncărilor în grupul experimental.
Analiza acestor rezultate mărturisesc despre îmbunătățirea consecutivă a indicilor din teste pentru ambele grupe de sportive.
În rezultatul controlului pedagogic asupra pregătirii fizice și tehnico-tactice a sportivelor s-a îmbunătățit nivelul pregătirii sportivelor din grupul experimental, precum și furtunoasa creștere a rezultatelor sportive ale lor, ceea ce ne demonstrează datele din competițiile a femeilor ce practică luptele libere.
În rezultatul cercetării a fost petrecut experimentul pedagogic, controlul asupra pregătirii tehnico-tactice a femeilor ce practică luptele libere.
Concluzii și recomandări
Asimilarea tacticii trebuie să se petreacă paralel cu desăvârșirea calităților fizice și moral-volitive.
Tactica luptei este diversă și permite fiecărui sportiv să aplice metoda sa individuală. De aceea urmează a desăvârși tactica, a găsi noi metode întru obținerea victoriei.
Un vădit ajutor va aduce însușirea tacticii a luptătorilor notorii din lume, după datele literaturii, povestirile antrenorilor, supravegherii la antrenamente și competiții.
Toate cunoștințele obținute în domeniul tacticii trebuie verificate în practică cu scopul utilizării corecte ale lor în lupta cu adversar concret.
Luptătoarele trebuie să analizeze toate angajările desfășurate atât la competiții cât și la antrenamente, iar ca urmare acestea îmbogățesc practic luptătorul.
Profundele cunoștințe despre tactica luptei permit corect și argumentat a aplica și alcătui planul tactic al duelului și de a determina căile de rezolvare a lui. După rezultatele cercetării putem face următoarele concluzii:
Corelația unor teste luate aparte cu indicii din structura lor (a pregătirii tehnico-tactice) în general este neînsemnată;
Aceasta este o dovadă substanțială a deosebirii individuale în pregătirea tehnico-tactică;
Folosirea complexului diagnostic pedagogic asupra dirijării sportivelor elaborat, permite optimizarea procesului de dirijare a pregătirii lor atât în plan fizic cât și în plan tehnico-tactic.
Antrenarea fiecărei sportive în orice gen de sport se realizează cu evidența unui imens complex de particularități și o asemenea realizare este de bază, întru obținerea rezultatelor sportive înalte.
Furtunoasa dezvoltare a luptei sportive feminine necesită din partea specialiștilor a cestui gen de sport, cunoștințe suplimentare despre specificul pregătirii femeilor ce practică lupta. Cu toate acestea trebuie de ținut cont că pregătirea fizică a femeii din orice gen de activitate sportivă, necesită o atenție mai sporită decât o asemenea pregătire a bărbaților.
Asimilarea cu succes a tehnicii și tacticii a sportivelor depind de mai mulți factori printre care, de bază este nivelul optim de dezvoltare a calităților fizice. Cu toate acestea structura calităților fizice ale sportivelor mai mult corespunde conținutului și duhului acestui gen de sport, decât aceiași structură a luptătorilor-bărbați.
Aceste deosebiri se conchid în mecanismele mult mai desăvârșite de impunere a coordonării mișcărilor, supleței, mobilității, orientării în spațiu, posibilității de a păstra echilibru la femeile ce practică luptele libere și în substanțele minoritate a indicilor de forță.
Mobilitatea înnăscută, suplețea și rafinamentul mișcărilor sportivelor le permit de a îndeplini procedeele luptei tehnic cu ritmicitate individuală în locul manierii brutale de îndeplinire a procedeelor, de către luptători-bărbați.
Aceasta determină specificul activității competiționale ale sportivelor, ce se caracterizează prin multiple deosebiri individualizatorii în tehnica luptei și diversității mijloacelor tactice de pregătire și îndeplinire a procedeelor.
Un alt aspect este vădita tendință a femeilor de a deprinde acele genuri de sport ce până nu demult se credeau perfect bărbătești. Această tendință de consolare în mare măsură depinde de aparențele sociale ce se caracterizează de brusca forțare a emancipației feminine și tendința femeilor de a nu ceda în nimic bărbaților.
=== bibliografie in lb.rusa ===
Bibliografie
Аулик И.В. «Как определить тренированность спортсмена» М., Физкультура и Спорт, 1977 стр. 102.
Ашмарин Б. А. «Теория и методика педагогических исследований в физическом воспитании», М., Физкультура и Спорт, 1978.
Благуш П.К. «теории тестирования двигательных способностей», М. Физкультура и Спорт, 1982, стр. 165.
Бубэ X., Фэк Г, Штюблер X., Трогш X., «Тесты в спортивной практике», М., Физкультура и Спорт, 1968.
Болквадза Т.А. «Тренировка взрывной силы нетрадиционными методами», «Ежегодник» Спортивная борьба, 1983, стр. 44.
Бекетов В.В. «На ковре юные борцы», Киев, Здоровье, 1990, стр. 95-97.
Годик М.А. «Контроль тренировочных и соревновательных нагрузок», М. Физкультура и Спорт, 1980.
Годик М.С. «Спортивная метрология: Учебник для ИЕФ», М., Физкультура и Спорт, 1988, стр. 192.
Замятин Ю.П., Тараканов Б.И. «Экспериментальное обследование методики педагогического контроля физической подготовленности борцов», Сборник научных трудов ИЕФСН Лесгафт, 1985, стр. 22-26.
Замятин Ю.П., Пойманов В.Н. «Комплексное исследование технико-тактических подготовок физической работоспособности борцов», Сборник научных трудов ГДОИФК Лесгафт, 1979.
Карпинский A.A. «Тактическое мастерство Братство Богатырей», Советско-Болгарский сборник по спортивной борьбе, М. ФИС, 1976, стр. 75-76.
Манолаки В. Г. «Педагогический контроль подготовленности квалифицированных дзюдоисток на этапе спортивного совершенствования», Л., 1990.
Манолаки В.Г. «Методика подготовки дзюдоисток различной квалификации», Монография, С.-Петербург, 1993, стр. 180
Петровский В.В. «Организация спортивной тренировки», Киев, Здоровье, 1978, стр. 96.
Платонов Б.Н. «Подготовка квалифицированных спортсменок», М., Физкультура и Спорт, 1986.
Рудман Д.Л. «Самбо», второе издание, ФИС, 1985, стр. 162.
Смирнов Ю.И. «Измерения в спорте и проблемы их метрологического обеспечения», 1976, нр. 2.
Станков А.Г., Климин В.П. «Индивидуализация подготовки борцов», М. ФИС, 1984, стр. 240.
Тараканов Б.И. «Педагогический контроль за физической подготовленности борцов», Мет. пособие, Л. 1988, стр. 25.
Турин Л.Б. «Борьба самбо», М. «Сов. Россия», 1964, стр. 36.
Коц Я.М. «Спортивная физиология», М. Ф-С 1986.
Федоров Л.П. «Научно-методические основы женского спорта», Уч. пособие, Л. 1987.
Ленц А.П. «Научно-педагогические основы системы подготовки квалифицированных борцов», М. 1972.
Левицкий А.Г. «Дифференцированный подход при обучении юных дзюдоистов сложным технико-тактическим действиям с учетом уровня их вестибулярной устойчивости», Л. 1989.
Яковлев А.Б., Герасимов Ю.Н., Корнеев A.C. «Совершенствование технико-тактического мастерства и формирование спорто-важных психических свойств квалифицированных дзюдоисток», 1988, стр. 53.
Яковлев A.B., Зайцев Ю.А., Корбима Т.Н. «особенность методики подготовки дзюдоисток», М., 1985, стр. 34.
Янасункас И.М., Логвинова М.А. «Моторика растущего организма», Вильнюс, 1984.
Агаян Г.Ц., Руссо A.A., Тимакова Т.С. Метологические аспекты комплексной оценки перспективности спортсменов // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. – М.: ВНИИФК, 1989 -часть II- с. 4-5.
Алексеев A.A., Лутков В.Ф. Дискриминантные признаки для отбора юных футболистов на этапе предварительной подготовки // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. – М: ВНИИФК, 1989 -часть II – с. 5-7.
Алов В.А. Комплексная оценка перспективности детей 7-9 лет для занятий футболом на этапе спортивной ориентации. – Автореф. дис. канд. пед. наук. – Л., 1988.-23с.
31. Антипов А.Ф. Организационно-методические основы системы
определения перспективности спортсменов в спринтерском беге. –
Автореф. дис. канд. пед. наук. – М., 1989. – 19 с.
Аулик И.В. Определение физической работоспособности в клинике и спорте. – М.: Медицина, 1990. – 192 с.
Ашмарин Б.А. Теория и методика педагогических исследований в физическом воспитании. – М.: медицина и спорт, 1978. – 223 с.
Байгулов Ю.П. Исследование методов отбора и прогнозирование процессов развития способности юных спортсменов (настольный теннис). -Автореф. дис. канд. пед. наук. – М., 1975 – 20 с.
Бакатов В.Ю. отбор в юношеские легкоатлетические метания по морфофункциональным признакам и показателям двигательных способностейю – М., 1981. – 293 с.
Баландин В.И., Блудов Ю.М., Плахтиенко В.А. Прогнозирований в спорте. – М.: Физкультура и спорт, 1986. -192 с.
Баландин В.И., Кузин О.А, Митин Е.А. комплексный отбор как о снова определения перспективности юных волейболистов / Научные основы физического воспитания и спорта // Сборник научных трудов. -Л.: ГДОИФК, 1982.-С. 101-102.
38. Бальсевич В.К. Методические принципы исследований по
проблеме отбора и спортивной ориентации // Теория и практика физ.
культуры.- 1980, № 1.- с. 31-33.
Банов С.С. Комплектование групп при отборе детей для занятий фигурным катанием на коньках // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. – М.: ВНИИФК, 1989, – с. 91.
Барков В.А., Семенов СП. и др. К проблеме отбора детей для занятий греблей на байдарках и каноэ // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. – М.: ВНИИФК, 1989, – с. 7-8.
Бахрах И.И., Докторевич A.M. и др. некоторые аспекты методологии отбора юных конькобежцев // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. – М.: ВНИИФК, 1989 -часть II – с. 7.
Бахрах И.И., Дороходов Р.Н. Исследования и оценка биологического возраста детей и подростков // Детская спортивная медицина. – М.: Медицина, 1980. – с. 165 – 171.
Белокопытова Ж. А. Комплексная оценка специальных способностей девочек на начальном этапе обучения упражнениям художественной гимнастики: Автореф. дис. канд. пед. наук. – Киев, 1981.-22 с.
Белокопытова Ж.А., Щербакова H.A. проблема отбора перспективных спортсменок в художественной гимнастике // Проблемы отбора и подготовки перспективных юных спортсменов / Тезисы докладов XII Всесоюзной научно-практической конференции. -М.: ВНИИФК, 1989 -часть II – с. 46.
Блюмберг В.А., Глушенко В.Ф. Какое решение лучше: метод расстановки приоритетов. – Л.: Лениздат, 1982. – 160 с.
Бобылев СВ. Комплексная оценка состояния тренированности дзюдоистов: Автореф. дис. канд. пед. наук. – М., 1988. – 24 с.
48. Бойченко Б.Ф. Возрастная динамика физических качеств и технико-
тактического мастерства в связи с совершенствованием системы отбора
юных футболистов: Автореф. дис. канд. пед. наук. – Киев, 1986. – 22 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul Pedagogic al Procesului de Antrenament In Pregatirea Tehnica a Sportivelor din Lupte Libere (ID: 166571)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.